Hristologia și învățătura despre Sfinții Părinți la Sfinții Părinți

Sfinții Părinți sunt acei autori de opere teologice a căror învățătură reflectă fidel
doctrina Bisericii, au dus o viață sfântă, sunt recunoscuți de întreaga Biserică și au trăit până
în anul 749 d.Hr., când a trecut la viața veșnică Sfântul Ioan Damaschin, ultimul Părinte
bisericesc sau Sfânt Părinte. Prin urmare, apelativul de „Sfânt Părinte“ (> gr. πατήρ, πατéρες
= părinte, părinți) , „Părinte al Bisericii“ sau „Părinte Bisericesc“ se cuvine, în mod strict,
doar scriitorilor bisericești care îndeplinesc următoarele patru condiții: viață sfântă, învățătură
de credință ortodoxă, aprobarea Bisericii, vechime, ultima condiție referindu-se la încadrarea
autorului în limitele celor opt secole creștine.
Prin scrierile lor, Sfinții Părinți au răspuns nevoilor Bisericii din timpul în care au trăit,
dar ele servesc și ca sursă de inspirație pentru cuvintele și faptele creștinilor de astăzi, dornici
să găsească în ele o influență binefăcătoare.
Începând din primele secole creştine, denumirea de Părinţi bisericeşti, Sfinţii Părinţi,
Părinţii Sfinţi, Părinţii Bisericii, Sfinţii Părinţi ai Bisericii sau Părinţii dascăli şi învăţători
exprima autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinţei; ei, Părinţii, mari dascăli şi
învăţători, sunt consideraţi ca reprezentanţii normativi ai tradiţiei doctrinare a Bisericii, ca
martori special autorizaţi ai credinţei; dar ei au avut şi o uriaşă experienţă duhovnicească, iar
ortodoxia credinţei şi vieţuirea sfântă au constituit chintesenţa în scrierile şi în întreaga lor
activitate. Pe lângă viaţă sfântă, ei s-au distins şi prin propovăduirea învăţăturilor bisericeşti
primite de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli.
Sfinţii Apostoli au admis folosirea titlului de învăţător, cu toată interdicţia Mântuitorului
(Mt. 23, 9-10), dar restrângându-l numai la persoane care învaţă, propovăduiesc Evanghelia
Domnului Hristos, trăiesc conform preceptelor acesteia şi învaţă şi pe alţii să le păzească.
Deci învăţătura ce o propagă în scrierile şi cuvântările lor, trebuie să fie a lui Hristos, iar nu
cea eretică. Numai pe acela îl recunoaşte Biserica drept Părinte al ei, care propovăduieşte
învăţătura ei curată, fără schimbări sau interpretări greşite.1
Dacă la început cuvântul părinte se aplica mai ales episcopilor, cu timpul a dobândit o
semnificaţie aparte, în special atunci când era folosit la plural. De acum părinţii nu mai sunt
doar episcopii obişnuiţi, ci episcopii din trecut care erau martori ai doctrinei Bisericii şi
deţineau o autoritate deosebită în materie de învăţătură a Bisericii. Câteodată se întâmplă ca
printre cei numiţi părinţi să fie persoane care n-au fost episcopi. Aşa bunăoară Vasile,

1
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Cu privire la Sfinţii Părinţi, în Telegraful Român, anul 140, Sibiu, 1
şi 15 decembric, nr. 45-48, 1992, p. 4

1
Arhiepiscopul Cezareei (330-379), se va referi la episcopii întruniţi la sinodul din Niceea
(325) în următorii termeni: Ceea ce noi învăţăm nu este rezultatul propriei noastre cugetări, ci
a ceea ce am învăţat de la Sfinţii Părinţi (Epistola CXL, 2) 2.S-a dat deci acestor autori (din
primele opt secole) denumirea de Părinţi. Aşadar, acest titlu era rezervat, la origine,
conducătorilor Bisericii, episcopilor, depozitari atât ai autorităţii doctrinare cât şi disciplinare.
Mai târziu, în tratatele teologice şi lucrările conciliilor din secolul al V-lea, acest cuvânt îi
desemna pe apărătorii credinţei împotriva ereticilor.
Studiind operele patristice, descoperim cu bucurie conglăsuirea minunată a Părinților și
armonia scrierilor acestora. Cu toții mărturisesc o învățătură dumnezeiască și unanim
acceptată de Biserică. Universalitatea literaturii patristice o garantează universalitatea Sfintei
Scripturi, căci această literatură este parte componentă a Sfintei Tradiții. Mărturia patristică
este conformă cu Scriptura și Scriptura confirmă ortodoxia acestei mărturii care se inspiră și
își trage seva din Scriptură și o tălmăcește pe aceasta într-un mod greu de egalat.
Importanţa lor nu trebuie dedusă din faptul că sunt nişte instanţe spirituale de care
dispunem oricând şi oricum pentru a ne argumenta aserţiunile teologice, ci din redescoperirea
autorităţii gândirii lor, care este o expresie a vieţii lor în Duhul, nu speculaţie intelectuală.
Pentru Sfinţii Părinţi mai întâi a fost experienţa şi mai apoi cugetarea. Nu faptul că au
fost persoane extrem de bine racordate la cultura profană sau faptul că au fost cuplaţi la toate
convulsiile ideologice sau sociale ale vremii lor le conferă această autoritate, ci starea de
persoane îndumnezeite3.
Experienţa deţine, în tradiţia patristică, preeminenţa în faţa oricărui discurs. De aceea,
când descoperi autoritatea lor, care decurge din modul lor de vieţuire în Duhul Sfânt, atunci ţi
se revelează adevărul că ei sunt extrem de actuali4.
Între Sfinții Părinți ai Bisericii, Părinţii Apostolici sunt consideraţi astfel atât pentru
faptul că au fost ucenici direcţi ai Sfinţilor Apostoli, cât şi pentru faptul că ei, în scrierile lor,
au redat cu fidelitate învăţătura primită de la Sfinţii Apostoli. Toţi au trăit în epoca apostolică,
fapt ce-i localizează temporal în primele două generaţii creştine, de la sfârşitul secolului I şi a
doua jumătate a secolului al II-lea. Caracterul hristologic şi apostolic al Tradiţiei a fost tratat
de ei prin referire continuă la fapte din Sfânta Scriptură, prin citarea copioasă de texte biblice

2
Părintele Mitropolit Nicolae, Farmecul scrierilor patristice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 10.
3
+Ignatie Mureșeanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, „Ad
Patrem” - certitudinea autenticităţii şi profunzimii gândirii teologice, în Rev. Altarul Reîntregirii, Facultatea de
Teologie Ortodoxă Alba-Iulia, An XX (2015), nr. 1, pag. 12; (9-24)
4
Cf. Adrian Marinescu, Ortodoxie şi Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea şi actualitatea
Părinţilor pentru omul contemporan. Cu un studiu de caz privind fenomenologia patristică şi (re)contextualizarea
ei în societatea contemporană (I), în „Tabor” 12/2012, pp. 32-33;

2
şi prin sublinierea importanţei deosebite a unor cuvinte ori formule ale Domnului. Tensiunea
dintre credinţa, pe de o parte, în esenţă - reală, în istorie, a lui Iisus, şi credinţa, pe de altă
parte, în existenţa supranaturală a divinităţii Lui, a alcătuit temelia hristologiei bisericeşti şi a
dus la o serie de concepţii care reprezentau posibilităţi paralele şi interferenţe, dar care încă nu
se cristalizaseră în sisteme deplin închegate. Importanţa şi valoarea hristologiei Părinţilor
Apostolici constau în faptul că ea este cea mai veche mărturie a tradiţiei creştine biblice,
bucurându-se de un prestigiu aproape egal cu al celei cuprinse în cărţile canonice. Prin
caracterul ei apologetic, hristologia aceasta a contribuit la risipirea rătăcirilor şi atacurilor
străine, întărind conştiinţa Ortodoxiei.
Hristologia ne învață că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a
dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Din iubire față de om, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, cu care s-a unit ipostatic pentru
veșnicie, astfel că omul este tot timpul în Hristos și Hristos în om, și prin aceasta i-a dat
posibilitatea să se îndumnezeiască.
De asemenea, Hristologia mai este și doctrina împăcării omului cu Dumnezeu, dar și a
păcii dintre oameni. Tot ea ne învață că Fiul lui Dumnezeu ne-a dat pacea, aducând unitate în
cadrul omenirii5.
În acest sens, Părinții Apostolici afirmă cu multă tărie puterea harului lui Hristos pe care
l-au primit de la Sfinții Apostoli și de la ucenicii acestora. Învățătura lor are la bază Sfânta
Scriptură cu puține influențe din mediul iudaic sau elenistic. Părinții Apostolici au dezvoltat și
îmbogățit aceste învățături, pe care le-au primit și le-au transmis mai departe generațiilor
următoare.
În scrierile lor Părinții Apostolici afirmă cu tărie divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos,
dar și întruparea Sa din Fecioara Maria, că a luat un trup asemenea nouă, că a fost o prezență
reală în istoria omenirii.
Fundamentându-și învățătura hristologică pe scrierile Sfinților Apostoli 6, au combătut
cu multă tărie tendințele eretice ale vremii, care încercau să sfâșie unitatea creștinismului.
Învățătura celor doisprezece Apostoli afirmă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și
numai în această calitate îl mărturiseau în rugăciunea: „Îți mulțumim Ție, Părintele nostru,
pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul
Tău. Ție slava în veci”, dar și la frângerea pâinii: „îți mulțumim Ție, Părintele nostru, pentru

5
Pr. Prof. Ioan G. Coman, „Și Cuvântul trup S-a făcut”. Hristologie și mariologie patristică, Editura
Mitropoliei Banatului, 1993, p. 6;
6
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Studii de teologie patristică, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 5;

3
viața și cunoștința, pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în
veci”7.
Epistola lui Barnaba ne spune că Iisus Hristos S-a descoperit pe Sine ca Fiu al lui
Dumnezeu și în această calitate și-a ales și-a ales Apostolii și i-a trimis în lume să
propovăduiască Evanghelia: „Iar când a ales pe ucenicii Săi, care aveau să predice Evanghelia
Lui, a ales oameni peste măsură de păcătoși, ca să arate că n-a venit să cheme pe cei drepți, ci
pe cei păcătoși, atunci S-a descoperit pe El că este Fiul lui Dumnezeu”8.
Pentru a-i combate pe cei care vedeau în persoana lui Iisus Hristos numai o ființă
umană, Barnaba afirmă că El este cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu: „Iată iarăși Iisus, nu fiu al
omului, ci Fiu al lui Dumnezeu”9.
Sfântul Ignatie Teoforul dezvoltă o hristologie completă şi variată în expresii, el fiind
numit „primul mare teolog după apostoli”. Scrierile sale sunt alcătuite pentru a combate
învăţătura docheţilor. Hristologia sa este în strânsă legătură cu întruparea lui Hristos şi faptele
istorice ale mântuirii aduse de El. Teologia lui se caracterizează prin faptul că persoana lui
Hristos, ca Dumnezeu – om, reprezintă centrul teologiei, iar momentele principale din viaţa
Lui istorică sunt taine ale mântuirii.
În Epistola către Efeseni a Sfântului Ignatie al Antiohei se remarcă faptul că prin Iisus
Hristos, creştinii au dobândit o viaţă nouă, viaţa veşnică ce este legată de moartea lui Hristos,
de la El pornind dragostea faţă de noi şi la El trebuind să se întoarcă dragostea şi credinţa
noastră: „Am primit în Dumnezeu mult iubitul vostru nume, pe care l-aţi dobândit prin firea
voastră dreaptă potrivit credinţei şi dragostei voastre în Hristos Iisus, Mântuitorul nostru.
Fiind următorii lui Dumnezeu, aţi împlinit desăvârşit lucrarea cea frăţească, după ce aţi
dobândit o nouă viaţă prin sângele lui Dumnezeu.10”
Sfântul Ignatie Îl prezintă pe Hristos ca pe învăţătorul tuturor: „Nu vă poruncesc ca şi
cum aş fi cineva. Chiar dacă sunt pus în lanţuri pentru nume de creştin, nu sunt încă desăvârşit
în Iisus Hristos; pentru că eu acum încep să învăţ în şcoala lui Iisus şi vă grăiesc vouă ca unor
tovarăşi de învăţătură. Că trebuie să fiu pregătit de voi pentru lupta prin credinţă, îndemnul,
răbdarea şi îndelunga voastră răbdare”11.

7
Învățătură a celor doisprezece Apostoli, IX, 2-3, în Colecția PSB, vol. I, Scrierile Părinților Apostolici,
traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1979, p. 29;
8
Epistola zisă a lui Barnaba, V, 9, în Col. PSB, vol, I, cit., p. 119;
9
Idem, XII, 10, p. 130;
10
Sfântul Ignatie Teoforul, Ignatie către Efeseni, I, 1, în Colecția PSB, vol. I, cit., p. 157;
11
Ibidem, III, 1, p. 158;

4
 Pentru a evidenţia modul în care s-a săvârşit mântuirea noastră şi pentru a combate
învăţătura docheţilor, Sfântul Ignatie arată întruparea Mântuitorului din Sfânta Fecioară
Maria, evidenţiind modul în care se îmbină firea divină şi firea umană a Mântuitorului: „Un
singur doctor este, trupesc şi duhovnicesc, născut şi nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte
viaţă adevărată, din Maria şi din Dumnezeu, mai întâi pătimitor şi apoi nepătimitor, Iisus
Hristos, Domnul nostru”12.
Sfântul Policarp al Smirnei, asemenea celorlalți Părinți, afirmă că Iisus Hristos este Fiu
al lui Dumnezeu: „Dar Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” și „Însuși veșnicul
Arhiereu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”13.
Herma, în scrierea sa „Păstorul”, recunoaște că Iisus Hristos este cu adevărat Fiu al lui
Dumnezeu: „Că S-a jurat Domnul pe Fiul Său” 14 Ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos este
din veșnicie cu Dumnezeu Tatăl și participă alături la creație: „Fiul lui Dumnezeu este născut
mai înainte de întreaga creație, ca El să fie Tatălui sfetnic pentru creația Lui” 15.
Astfel, Părinții Apostolici au transmis mai departe învățătura pe care au primit-o de la
Sfinții Apostoli. Ei au fost convinși că mântuirea neamului omenesc a fost posibilă datorită
întrupării Mântuitorului Iisus Hristos. Numai în această calitate, de Fiu al lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, și Fiu al omului, având un trup asemenea nouă,
din Fecioara Maria, Iisus Hristos a putut restaura chipul lui Dumnezeu în om.
Prin viața și opera lor, aceștia au pus bazele teologiei creștine, care va fi continuată și
aprofundată de Apologeți, dar mai ales de către Sfinții Părinți în secolele următoare.

12
Ibidem, VII, 2, p. 159;
13
Sfântul Policarp al Smirnei, Către Filipeni, XII, 2, în Colecția PSB, vol. I, cit., p. 213;
14
Herma, Păstorul, Vedenia II, 6, 8, în Colecția PSB, vol. I, cit., p. 231;
15
Idem, 89, 2, p. 300;

5
 BIBLIOGRAFIE

1. Sfântul Ignatie Teoforul, Ignatie către Efeseni, în Colecția PSB, vol. I, Scrierile
Părinților Apostolici, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
2. Sfântul Policarp al Smirnei, Către Filipeni, în Colecția PSB, vol. I, Scrierile
Părinților Apostolici, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
3. Învățătură a celor doisprezece Apostoli, în Colecția PSB, vol. I, Scrierile Părinților
Apostolici, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
4. Epistola zisă a lui Barnaba, în Col. PSB, vol, I, Scrierile Părinților Apostolici,
traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1979;
5. Herma, Păstorul, în Colecția PSB, vol. I, Scrierile Părinților Apostolici, traducere,
note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1979;
6. +Ignatie Mureșeanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi
Portugaliei, „Ad Patrem” - certitudinea autenticităţii şi profunzimii gândirii teologice, în Rev.
Altarul Reîntregirii, Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba-Iulia, An XX (2015), nr. 1, pp.9-
24;
7. Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Și Cuvântul trup S-a făcut”. Hristologie și mariologie
patristică, Editura Mitropoliei Banatului, 1993;
8. Marinescu, Adrian, Ortodoxie şi Ortopraxie. Reflecţii privind importanţa, autoritatea
şi actualitatea Părinţilor pentru omul contemporan. Cu un studiu de caz privind
fenomenologia patristică şi (re)contextualizarea ei în societatea contemporană (I), în „Tabor”
12/2012, pp. 32-33;
9. Părintele Mitropolit Nicolae, Farmecul scrierilor patristice, Ed. Anastasia, Bucureşti,
2002;
10. Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Studii de teologie patristică, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004;
11. Idem, Cu privire la Sfinţii Părinţi, în Telegraful Român, anul 140, Sibiu, 1 şi 15
decembric, nr. 45-48, 1992, p. 4.