Credința și Biserica

Trăsături și împuternicire pentru manifestarea Bisericii în spațiul public

Ciuciu Marius

An 2, sem 2

Introducere

În această lucrare dorim să arătăm faptul că Biserica, ca instituție atât spirituaă cât și
socială, trebuie să aibă un fundament teologic foarte solid pentru a rezista. Ea are nevoie de
fundament solid pentru sănătatea ei spirituală dar și pentru a avea impact în lumea seculară. Dorim
astfel să demonstram faptul că prezența bisericii în spațiul public este de succes mai ales atunci
când aceasta își cunoaște scopul și identitatea și când acțiunile ei demonstrează acest lucru. Vom
arăta deasemenea faptul că biserica trebuie să dezvolte o ințelegere pentru intervențiile ei ăn public
și că modul ei de manifestare în public va trebui să difere de modeul de manifestare în interiorul
ei, în privat. Modelul urmat de Domnul Isus în care El însuși se implică în spațiul public
consolidând în același timp comunitatea ucenicilor și mai apoi Biserica, va fi modelul pe care noi
îl vom urma studiind felul în care El a manifestat dragostea, credința și comunitatea.

Biserica – o comunitate.

Biserica este o comunitate care trăgându-și seva din învățăturile Domnului Isus va
demonstra aceste învățături în viața sa. Prima trăsătură și pote cea mai proeminentă, pe care o
vedem în viața Domnului Isus este iubirea. În primul rând Biserica este o comunitate a iubirii
pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4: 16).1

1
Daniel G. Oprean, Biserica în teologia protestantă o comunitate după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în
‘’Poporul lui Dumnezeu şi societatea, coord. Corneliu Constantineanu, Mihai Handaric, Iosif Riviş-Tipei, Mircea
Demean-Dumulesc. Editura Universităţii "Aurel Vlaicu", Arad, 2016, p. 22.
 Aceasta este probabil trăsătura care a cîâștigat cea mai mare atenție atât în spațiul creștin
cât și în cel laic. Întreaga lume are nevoie disperată de iubire iar aceasta este cu atî+ât mai
satisfăcătoare cu cât vine de la Cel care a creat lumea, Cel care îi cunoaște nevoile în cele mai mici
dimensiuni și detalii. De aceea biserica este o comunitate a iubirii. Biserica poate să fie o
comunitate a iubirii doar atunci când aceasta a beneficiat de iubire astfel încât să o și poată
împărtăși mai departe. Doar o persoană iubită poate perpetua iubirea. D.G. Oprean afirmă
următoarele, cu referire la dragostea lui Dumnezeu:

‚Iubirea lui Dumnezeu, ca motiv al creaţiei omului este independentă de om fiind izvorâtă din viaţa
Treimii. Aşadar această iubire este nesfârşită şi neîntreruptă tocmai pentru că sistematic şi
fundamental fiecare Persoană vede chipul şi asemănarea Celorlalte Persoane divine în om. Spre
deosebire de iubirea umană, iubirea lui Dumnezeu nu este declanşată şi dependentă de calităţile
obiectului iubirii sale, ci mai degrabă este motivul creator al obiectului iubirii, omul. De aceea chiar
după căderea omului în păcat care a avut ca şi consecinţă umbrirea chipului lui Dumnezeu în om,
iubirea lui Dumnezeu rămâne o constantă a istoriei omului.’2

Biserica nu este doar o comunitate care trăiește în dragostea lui Dumnezeu, ea este acea
comunitate care exprimă această dragoste celor din jur. Pentru aceasta este nevoie de o comunitate
fizică, o adunare unde persoanele să relaționeze. O biserică este o adunare, dar o adunare nu este
încă o biserică. Conform lui Miroslav Volf o condiție indispensabilă a eclezialității este ca oamenii
să se adune în numele lui Hristos. Adunarea în numele lui Hristos este condiția prealabilă pentru
prezența lui Hristos în Duhul Sfânt, care este ea însăși constitutivă pentru biserică: ...Căci, acolo
unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18:20).3
Comunitatea bisericii este bine fundamentată totodată atunci când înțelege faptul că ea este
o comunitate a credinței. Fără credință este cu neputință sa-I fim plăcuți Lui (Evrei 11:6). Credința
este o lucrare a Duhului Sfânt în noi și fără Duhul Sfânt nu putem cuprinde marginile noii făpturi
în Cristos. Apoi credința vine în urma auziri Cuvântului, care poate influența nu doar intelectul ci
atinge chiar și frecvențele spirituale ale sufletului. Barth distinge trei forme ale Cuvântului lui

2
Daniel G. Oprean, Biserica în teologia protestantă o comunitate după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în
‘’Poporul lui Dumnezeu şi societatea, coord. Corneliu Constantineanu, Mihai Handaric, Iosif Riviş-Tipei, Mircea
Demean-Dumulesc. Editura Universităţii "Aurel Vlaicu", Arad, 2016, p. 23.
3
Miroslav Volf, After our likeness -The Church as the Image of the Trinity,editura William B.Eerdmans Publishing
Company, Michigan, 1998, p. 145
Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu revelat în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu scris şi Cuvântul
lui Dumnezeu în proclamarea Bisericii.4
Toate aceste trăsături oferă un fundament solid pe care biserica trebuie să construiască mai
departe și fără de care aceasta nu poate forma o comunitate sănătoasă atât din punct de vedere
spiritual cît și din punct de vedere al implicării ei în spațiul public, social, politic, academic,
educational și altele. Iar dacă biserica este o comunitate sănătoasă și misiunea ei în afară va avea
un efect benefic. Implicarea socială în ingrijirea copiilor orfani sau ajutorul material acordat
familiilor defavorizate, indiferent de confesiunea acestora, sunt unele din practicile des întalnite
când vorbim de misiune. Am putea spune ca misiunea include practica evanghelizării, așa cum o
cunoaștem noi azi, însă nu este constrânsă sau limitată de aceasta. Cu alte cuvinte ajutorarea, de
exemplu, familiilor defavorizate se poate face fără să ne simțim obligați să convertim la creștinism
sau chiar la propria confesiune pe cei în cauză.

Biserica – împuternicită pentru a impacta spațiul public

La fel cum Iacov afirmă în capitolul 2 faptul că o credință fără fapte este moartă, tot astfel
putem afirma și noi că un creștinism care își înțelege identitatea și scopul său, misiunea sa, dar nu
acționează pe baza acestora, este ineficient și nu ajută nimănui. Principiul cauză-efect se aplică
foarte bine și aici. Ceea ce sunt, sau cine sunt, se dovedește prin faptele pe care le fac. Identitatea
unei comunități anume va genera faptele și acțiunile acesteia, conform cu identitatea ei. Domnul
Isus spune: ...îi veți cunoaște după roada lor...(Matei 7:16-17). În spațiul bisericesc însă această
cunoaștere nu are ca scop etichetarea caracterului de mântuit sau nemântuit, cum mulți au înțeles
greșit, ci dorește să întărească mai degrabă biserica, să trăiască în mod activ conform cu setul de
valori în care aceasta crede. Himcinschi Mihai afirmă următoarele cu referire la continuarea
misiunii bisericii după moartea ultimului apostol:
‚‚Odată cu moartea ultimului apostol, Biserica nu a fost lipsită de propovăduirea și
învățătura plină de viață a apostolilor. Kerigma apostolică face parte din documentele Bisericiii, ea
nu este transmisă doar în formele scrise, în care sunt păstrate cuvintele și faptele deosebite ale lui
Hristos din mediul istoric, ci și în oglindirea și răspunsul Bisericii apostolice primare la problemele
sociale din vremea lor. O parte din expresia scrisă a Kerigmei apostolice devine Scriptura Bisericii

4
Otniel Ioan Bunaciu, Între Vremuri: O prezentare a vieţii lui Karl Barth şi o introducere în teologia Cuvântului,
editura Dorotea Bucureşti, p. 65
 implementată social. Ea conține plenitudinea învățăturii creștine îndreptată spre întreaga lume – cu
toate problemele ei sociale de atunci – nu intr-un mod cantitativ, ci într-o formă calitativă.’’5

Creștinii nu sunt sub nicio formă chemați la izolare fizică față de lumea în care se află.
Chiar dacă au existat și încă mai există persoane care aleg să se retragă din societate pentru a
contempla divinitatea, acestea sunt cazuri rare și benevole. Dar cînd vorbim despre creștinism ca
un tot unitar, ca trupul lui Cristos, trebuie să privim în primă fază la ultimele cuvinte ale
Mântuitorului, rostite înainte de înălțarea Sa, anume la marea trimitere. Aceasta constituie în mod
irevocabil o chemare la acțiune din partea urmașilor Săi exercitată înspre marea de oameni
nemântuiți. Avem într-adevăr un Ioan botezătorul despre care se crede că făcea parte din gruparea
esenienilor, cei care au îmțeles că trebuie să se separe de lume pentru a aștepta venirea lui Mesia.
Ioan botezătorul însă nu putem spune că făcea parte din ucenicii Domnului. Privim la momentul
înălțării însă ca un început al Bisericii, ca la un punct zero. Marcu scrie următoarele în capitolul
16:
”Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. 16 Cine va
crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit. 17 Iată semnele care vor însoţi
pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, 18 vor lua în mână şerpi,
dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor
însănătoşi.” 19 Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a† şezut la dreapta lui
Dumnezeu. 20 Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea
Cuvântul prin semnele care-l însoţeau. Amin.)” (Marcu 16:15-20)

Observăm deci că Domnul Isus ne face o chemare generală spre a acționa concret în lume,
în spațiul public. El devine totodată un exemplu demn de urmat în ce privește implicarea socială,
deși Domnul Isus a avut o misiune specifică pe pământ, El s-a oprit și în dreptul celor bolnavi,
săraci, bătuți de soartă și legați în lanțuri de cel rău. El ne atenționează asupra faptului că pe săraci
îi avem întotdeauna cu noi, deci suntem responsabili de acest domeniu. Desigur că nu dorim să
promovăm o evanghelie socială ci mai degrabă să descoperim intenția curată a Sfintei Scripturi cu
privire la implicarea urmașilor lui Isus în lume. Nu putem permite nici ca frica de respingere să ne
țină blocați între cele 4 ziduri comode ale comunității creștine în care ne aflăm și în același timp
nu putem accepta nici gândul că o viață obedientă față de obiceiurile comunității, cum ar fi

5
Mihai Himcinschi, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2006, p. 93.
participarea la slujbele religioase sau cititul Bibliei, ne va absolvi de chemarea fiecărui creștin la
implicare activă în spațiul public. D. Oprean subliniază foarte bine traiectoria pe care activitatea
ucenicilor transformați în apostoli o prezintă, care edifică apoi fundamentul formării comunității
creștine. Acest fundament trebuie să caracterizeze și comunitățile creștine actuale.

”Dacă Evanghelia după Luca este o demonstrație a ceea ce a început Iisus să facă și să învețe (Fapte
1 : 1), Faptele Apostolilor, este o demonstrație a ceea ce a început comunitatea lui Iisus să facă și să
învețe. De notat faptul că liniile directoare ale cărții se fundamentează pe oglindirea lui Hristos în
viața și activitatea ucenicilor transformați în apostoli, oameni care au parcursul la nivel personal
drumul de la vechiul legământ la noul legământ, care au îmbrățișat viața nouă în Hristos,
conștientizând statutul lor de fii ai învierii și devenind semne și minuni pentru cei din jurul lor.
Acești apostoli în devenirea lor personală sunt fundamentul formării comunității numite în Fapte 5
: 11, eclessia – adunarea celor transformați.”6

Dacă apostolii sunt pe bună dreptate numiți ”fii ai învierii” și ”semne și minuni pentru cei din jurul
lor”, nu putem să diminuăm nici noi, azi, aceste statuturi cu privire la creștini. Noi suntem fii ai
învierii și semne și minuni pentru cei din jurul nostru, însă în viețile noastre acest statut trebuie să
treacă de la unul de tip ”a fi” la unul de tip ”a face”, sau la a deveni public. Noi suntem născuți de
același Duh și suntem împuterniciți tot de El, chiar dacă avem chemări diferite.

Concluzii
În această lucrare am dorit să arătăm faptul că Biserica ca și comunitate creștină este
chemată la a impacta lumea din jurul ei. Am demonstrat faptul că trăsăturile comunităților creștine
sunt edificate pe dragoste, care izvorăște din Dumnezeu și umple pe creștin, acesta având datoria
să o dăruiasccă mai departeaproapelui său. Apoi comunitatea aceasta este una a credinței prin
faptul că ea se naște prin credință și traiește doar prin credință. Nu în ultimul rând ea este o
comunitate a Cuvântului. Biserica este împuternicită să poarte această chemare până la final și
aceasta nu doar la nivel de oficiu ci chiar fiind însoțită de semne și minuni conform cu Marcu 16.
Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și astăzi în măsura în care noi ca și fii ai învierii decidem
să ne disponibilizăm pentru chemarea noastră. Fiecare comunitate de creștini trebuie să trăiască la
înălțimea chemării Lui, împuternicită de Duhul Sfânt pentru orice lucrare bună.

6
Daniel G. Oprean, Eclesiologie – Sola Scriptura, Suport de curs Master -Teologie Publică UAV Arad, p. 34.
 Bibliografie

Bunaciu, Otniel Ioan, Între Vremuri: O prezentare a vieţii lui Karl Barth şi o introducere în teologia Cuvântului,
editura Dorotea Bucureşti
Himcinschi, Mihai, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006
Oprean, Daniel G., Eclesiologie – Sola Scriptura, Suport de curs Master -Teologie Publică UAV Arad
Oprean, Daniel G., Biserica în teologia protestantă o comunitate după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în
‘’Poporul lui Dumnezeu şi societatea, coord. Corneliu Constantineanu, Mihai Handaric, Iosif Riviş-Tipei, Mircea
Demean-Dumulesc. Editura Universităţii "Aurel Vlaicu", Arad, 2016
Volf, Miroslav, After our likeness -The Church as the Image of the Trinity,editura William B.Eerdmans
Publishing Company, Michigan, 1998