UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” din ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE ȘI SOCIALE

PROGRAMUL DE MASTER „TEOLOGIE PUBLICĂ”

MOTIVE RELIGIOASE ÎN LITERATURĂ

2020/II

Motive religioase în lirica lui George Coşbuc şi a lui Octavian Goga

Profesorul de disciplină:
Conf.univ.dr. Adela Drăucean

Student:
Ciuciu Marius, anul II

Arad 2020
 Introducere

Biblia tratează în mod firesc marile întrebări ale umanității: de unde vin? Cine sunt
eu? Unde mă duc? Care este misterul nedeslușit al suferinței? Scopul literaturi religioase,
sau a motivelor religioase din literatură, este de a trezi acei senzori căutători ai realitații din
spatele realității. Deschizătoare de uși către o lume care nu este epuizată în logica proceselor
și în nebunia de zi cu zi.

Din punct de vedere teologic, aceasta poate fi o limitare serioasă și într-un mod
„naivă”, deoarece ar putea lăsa impresia că literatura religioasă, în special lirica, are mai
degrabă un efect reducționist asupra teologiei. Dar în literatura care conține motive religioase
nu este vorba despre teologie, ci despre literatură. Literatura va păstra nevătămat adevărul
expus de religie, însă va avea libertatea stilistică deplină pentru a crea universul fantastic sau
mistic de care are nevoie opera literară.

Prima biblie completă, numită și Biblia lui Ștefan Cantacuzino, a fost tradusă în 1688.
Această carte a pus o piatră de temelie în dezvoltarea limbii românești scrise și devenind
pentru mult timp Biblia Standard folosită de Biserica Ortodoxă Română. Primele cărți
traduse în românește și tipărite au fost de natură religioasă, iar Diaconul Coresi a influențat
uimitor dezvoltarea literaturii tipărite publicând în decursul a mai bine de 20 de ani o întreagă
serie de cărţi bisericeşti destinate tuturor românilor din cele trei ţări româneşti. 1 Aceasta a
dezvoltat și puterea literară

Despre autori
George Coșbuc, născut în 1866, provine dintr-o familie de preoți catolici și are astfel deja
dezvoltată afinitatea pentru religie și literatură religioasă. Supranumit și ”poetul cărturar” el este
imaginea poetului religios care înzestrat din belșug, reușește să intre în profunzimea culturii prin

1
Alexandru Piru, Istoria literaturii române, Ed. Grai și suflet-Cultura națională, București, 1994. p. 10-16.
texte fundamntale. Coșbuc dorește să ilustreze în operele sale satul românesc despre care susține
că se simte strâns legat. Regăsim în creația sa natura românească, muncile câmpenești, datinile
atașate marilor momente ale existenței, erotica țărănească, revolta țăranului, experiența tragică a
războiului, momente din istoria poporului român.
Octavian Goga începe debutul literar într-un mod promițător , continuând la fel, iar pe plan
politic devine o persoană influentă ajungând chiar prim ministru al României într-un partid de
extremă-dreapta. Se alătură luptei împotriva evreilor din România și deasemenea caută să
reanexeze Ardealul, deținut de imperiul Austro-ungar, României.

Specificul religios la poezia lui Coșbuc și Goga

Goga pune o foarte mare importanță pe satul românesc. Acesta este ”sufletul” poporului de multe
ori dând el însuși identitatea românească oamenilor. Respectul său pentru sat este evident în
scrierile sale, de multe ori numindu-l ”acasă”. Patria este ilustrată ca fiind sfântă și este parte din
viața satului. Referitor la admirația sa pentru satul român, Goga afirmă următoarele:

„dacă aş căuta să hotărăsc printr-un fel de analiză, uitându-mă

foarte adânc în mine, de unde purced legăturile mele
indestructibile cu viaţa populară, aş ajunge până acolo
la acele clipe ale serilor de vară, când împreună cu
părinţii mei, acel preot de la ţară, cu mama mea, şi cu
fraţii mei, toată familia, ne cufundam în marele suflet al
ţăranului român”.2

Poezia mesianică a lui Goga este și ea bazată în totalitate pe această fundație a patriei
regăsită în celula satului. Viziunea sa reflectă o viziune creatoare, deschizătoare de drumuri care
vede neamul prin prisma bisericii, acestea sunt defapt itnerconectate și inseparabile în viziunea lui
Goga. Așa cum patria își primește identitatea din ceea ce reprezintă ”satul” tot astfel și satul este
definit de tradiția și credința creștină, așa cum afirmă Maria Daniela Pănăzan:

2
Octavian Goga, Fragmente auto-biografice, ed. Cartea Românească, București
 ”Textul de referinţă al poeziei lui Goga, Rugăciune, este o mărturisire de credinţă.
Adresarea directă este vie, autentică, izvorâtă dintr-un suflet tulburat de sacralitatea
toposului căruia îi aparţine. În această artă poetică mesianică, Goga defineşte şi exemplifică
„actul cel mai dureros, dar şi cel mai eroic, care e renunţarea de sine, această jupuire
sângeroasă a individualităţii proprii, pentru a-şi turna viaţa într-un canal îndiguit de
altcineva, care e legea dumnezeiască. Renunţarea presupune dragoste de Dumnezeu atât
de înflăcărată, încât preface în scrum orice rest al dragostei de sine”:
„Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, orânduie-mi cărarea!”3

Un element pe care Goga pune accentul în poezia sa este suferința. În general operele
tratează suferința poporului român pe drumul înspre devenire, iar biserica se pare că ia parte la
suferințele poporului și a gliei pe care o consideră sfântă. Goga este intru totul absorbit de
frumusețea pământului strămoșesc care a suferit atăâtea pentru a rămâne unit și pentru care caută
și el să își aducă aportul.
„La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătase;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe.”

3
Maria Daniela Pănăzan, Poezia religioasă Românească. Eseu monografic, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 77.
La Octavian Goga întâlnim un nou mod de a se interpune în mijlocul patriei. El nu este concentrat
să scoată în evidență doar trăsăturile de patriotism ale țării și neamului ci aduce un nou element în
peisaj. El îL aduce pe Dumnezeu, provoacă o ”imbisericire” a toposului, natura este parte dintr-o
liturghie cosmică neîntreruptă, parcă amintindu-i în mod nostalgic de copilăria sa din Rășinari.
Poet al vieţii liturgice a satului şi a neamului său care reușește să dea glas tuturor elementelor
satului, elemente care altfel ar fi sortite normalului de zi cu zi. El este glasul Plugarului, al
Preotului, Dăscăliței, Țintirimului și altele care sunt inima satului.

La fel ca și Goga, Coșbuc creează o poezie a satului și a țăranului român care nu este complet fără
biserică. E modelul poetului care își asumă istoria neamului și care se contopește cu frumusețea sa
căutând să apere valorile neamului și a țării. Vorbind despre lirica religioasă putem afirma și noi
următoarele:
”La Paşti este capodopera liricii religioase a lui
Coşbuc. Construcţia poeziei este simetrică şi urmăreşte
să redea frumuseţea neasemuită a Zilei de Înviere, aşa
cum este sărbătorită în satul ardelean. Începutul poeziei
este un tablou al naturii reînviate care participă şi ea la
Învierea Mântuitorului Hristos, pentru că „E Ziua
Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului,
Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer,
Hristos ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de
biruinţă!” (cum spune un Irmos al Învierii). Coşbuc
psalmodiază întreaga natură care participă la Slujba de
Înviere, pentru că Hristos a Înviat rezidind întreg
universul:
„Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare –
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
 Adus-a zilele-nvierii.”4

Paștele reprezintă un punct de cotitură în viața satului, ele inspirând la viață nouă, natura
reînvie, satul se adună de sărbătoare. Biserica a fost dintotdeauna o componentă importantă în
operele lui Coșbuc, iar bătrâna și nepotul simbolizează transmiterea credinței creștine generațiilor
viitoare. Poeziile lui Coșbuc conțin și referiri la sărbătoarea crăciunului, colindele care au fost
scrise mai degrabă și pentru copii și care își păstrează nota de pozitivism și bucurie în preajma
acestor sfinte sărbători. El îmbină povestea biblică cu peisajul mioritic românesc căutând să arate
spiritualitatea țării Românești.
„Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum i-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau de sus
Cu flori de măr în mână.”

Coșbuc este deseori comparat cu Eminescu și tratat de la același nivel cu el. Modul în care acesta
articulează poezia satului românesc, emoția pe care o transmite și modul în care redă datina
strămoșească, toate acestea îl ridică la rang înalt de scriitor priceput. Liviu Rebreanu, spunea în
acest sens: „Eminescu şi Coşbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atât de mult, încât se
completează. Ei doi dau faţa şi sufletul poeziei româneşti de până acum – Luceafărul şi Nunta
Zamfirei!”

4
Maria Daniela Pănăzan, Poezia religioasă Românească. Eseu monografic, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p.
64.
 Comentarii asupra poeziei religioase

I. Năvodul – de Ion Pillat

În această poezie autorul Ion Pillat descrie una din povestirile Domnului Isus cu referire la
împărăția cerurilor și anume pilda năvodului. Imediat sub titlu autorul consemnează versetul care
face referire la această pildă și care este explicat de Domnul Isus: ”Iarăși, asemenea este împărăția
cerurilor, năvodului, care s-a aruncat în mare...”
Ion Pillat recurge la elemente pe care le întâlnim în peisajul românesc și pe care reușește să le
îmbine fabulos cu povestirea Domnului provenită dintr-o cultură evreiască, într-un alt colț al lumii.
Această îmbinare reușește să creeze în mintea cititorului un tablou cu totul mirific pentru că
sugerează faptul că pământul românesc ar fi avut parte de atenția Mântuitorului. Reiese deci prin
această îmbinare de elemente, faptul că în ochii poetului glia strămoșească are o valoare
inestimabilă considerând-o sfântă, iar comoara de preț a poporului român este credința creștină.
Poezia conține o înșiruire de elemente care introduc motivul religios, astfel că în primul
vers a-l primei strofe observăm că acțiunea se petrece ziua și nu noaptea, continuând cu lumina
care se lasă peste ”stuh”, pacea serii și prezența simțită a Sfântului Duh. Toate aceste elemente
induc motivul religios în poezie. Seara dobrogeană este elementul românesc și e localizată în zona
Dobrogea cuprinzând aria deltei Dunării, iar motivul religios care o însoțește este pacea atât de
înaltă.
Strofa a doua sugerează ajutorul oferit de Duhul Sfânt omenirii ”...cu mâna lui l-ajută să
tragă la năvod...”. Stolul de berze se ordonează și el în forma de cruce cuprinzând astfel și regnul
animal sub domnia lui Dumnezeu. Elementul românesc întâlnit aici este localitatea ”Jurilofca”
înspre care se îndreaptă stolul de berze, îmbinat cu elementul religios, și anume forma de cruce pe
care a luat-o stolul de berze exact în momentul destinat năvodului.
La fel și strofa a treia continuă sa il aducă pe cititor și mai aproape de motivul religios
oferind un tablou plin de emoție în primul vers: ”Se simte – de greu ce e – că pescuește Domnul”.
Apoi comoara ce se revarsă din năvod peste podea, peștii cu solzi de-argint și de-aur, dorește să
arate spre bogăția sufletească de care omul are parte în momentul în care acesta acceptă ajutorul
Mântuitorului în viața sa. Și aici elementol românesc este format din soiurile de pești întâlniți în
delta Dunării: Scrumbia, Șalăul, Mreana, Cega, Somnul. Ion Pillat continuă cu strofa a patra creând
un amfiteatru unde tot cerul și stelele asistă la ultimul act a-l pescarului, cel de a alege din năvod
peștii cei mai buni. Această acțiune este cuprinsă în strofa a cincea unde pescarul își începe
alegerea peștilor cuprinși în năvod.
În ultima parte din ultima strofă, Ion Pillat conclude sejurul pitoresc și prezintă o concluzie
la ceea ce a dorit să exprime prin opera sa. El incepe prin versetul biblic, chiar înainte de prima
strofă, iar la final revine cu o concluzie teologică conform căreia Isus va alege pe cei buni dintre
cei răi pentru a intra în împărăția cerurilor. Sintagma folosită : ”și mă dândesc că-n Carte stă scris
că va alege Isus și pe cei buni” dorește să invite cititorul la o introspecție, sugerând să se gândească
din care categorie de pești face parte; este dintre peștii cei mai buni sau ”plevușca” care va fi
aruncată înapoi în apă?

II. Imnul creațiunii

De I. Heliade Rădulescu

Ion Heliade este un scriitor prepașoptist care a avut o oarecare influență în lumea politică,
dar care prezenta un interes pentru creștinism. Heliade nu este însă un scriitor care să fie preocupat
de spațiul românesc, așa cum vedem la mulți alți poeți. El este mai degrabă preocupat de europa
în ceea ce privește aspirațiile politice. Percepția sa despre trinitate era formată după modelul
Dumnezeu Tatăl – principalul, Fiul întrupat și Duhul care este mintea universului. El este
caracterizat ca fiind un scriitor cu învățătură morală, din a cărui scrieri puteai să deprinzi anumite
practici morale.
Poezia se intitulează ”imnul creației” și are ca motiv religios secvența biblică de la
începuturi, creația. Opera este împărțită pe cele 7 momente ale creației care la rândul lor se împart
în strofe. Începe prin expunerea primei zile a creației : lumina. Creația a avut loc la porunca lui
Dumnezeu, El poruncește să fie lumină și lumina apare, umple universul, iar spiritul vieții se mișcă
deasupra apei.este prezentă toată oastea cerească la acest act, lucru care reiese din strofa a patra
unde Arhanghelilor li se cere să glroifice pe Domnul prin operele lor și prin cântările lor
armonioase. Încheierea primei zile se regăsește în ultima strofă a părții întâi unde poetul îndeamnă
din nou ca lumina și întunericul să laude pe Domnul.
Cea de-a doua zi a creației dă naștere ”firmamentului” , iar poetul alege să personifice acest
element. Firmamentul monologhează despre modul în care a luat ființă și cum a fost creat la
cuvântul lui Dumnezeu. Firmamanetul, care este numit cer, este arătat ca locul fără margini al
omnipotenței Sale. Dumnezeu este adresat apoi prin următoarea sintagmă, dupa care poetul
incheie și cea de-a doua zi a creației:

Te bucură, eterne! princip al frumuseții!

Căci opera-ți e mare ș-o recunoști de bună.

Se face iară seară, se face dimineață;

Ai istoriei angeli, în deltele eterne
Înscrieți ziua-a doua.
Glorificați pe Domnul, că sfânt e al lui nume!

În a treia parte au fost create apele. Din nou poetul prezintă întâi acea sărbătoare a nunții
unde sunt chemate puterile și forțele universului pentru a asista la taina creației. Apa se formează
în picăturile de rouă, apoi în picături de ploaie urmând apoi să formeze fântâni și pâraie, râuri, văi
și mări până ajung să cuprindă pământul. Este descries apoi un tablou în care ne aratî care sunt efectele
apei pe pîmânt. Pomii înfloresc și dau fructi, iarba deasă și plantele se dezvoltă armonios, mirosul florilor să
cuprindă împrejurul.

Astrele din ziua a patra sunt prezentate ca fiind asezate în templul lui Dumnezeu care este cosmosul.
Măreția lor este o demonstrație a puterii lui Dumnezeu așa cum reiese din strofa a treia. Ele sunt sortite să
urmărească niște legi ale naturii nemutabile.

Peștii și păsările reprezintă actul cinci al creației. Vietățile acvatice au fost create prin puterea cuvântului
dumnezeiesc și au fost orânduite să se înmulțească și să umple mediul acvatic cu diversitatea speciilor lor. Actul
se incheie prin excalmarea Domnului că e bine, urmat de versurile care incheie ziua creației. Ziua a sasea este
rezervată vietăților terestre care urmează același curs ca și cele subacvatice.
 Momentul creației este încununat de apariția ființei umane, cap-d-operă la toate, care poartă chipul lui
Dumnezeu și ăn care Dumnezeu se vede pe Sine. Omul este pus ca rege al creației și ăi este dat totul spre a
administra. Actul se incheie prin exclamația de bine a creatorului dupa care acesta intră în repaos.

Actul al saptelea este prezentat de poet ca fiind momentul în care toată creațiunea se oprește să-L
laude pe Creator pentru măreția Sa.

Materie și minte, cântați lauda mare,

Cântarea creațiunii, panhimniul ființei!
Cântați ziua a șaptea, a Domnului zi sfântă:
Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, omnipotent eternul!
Plin este timpul, locul, plin cerul și pământul

De gloria-i divină!

III. Ta twam asi

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, supranumit Luceafărul poeziei românești, face parte din generația
marilor clasici. Temele favorite abordate de către poet au fost timpul, natura, istoria națională și
dragostea.

Titlul poeziei provine din textele filozofice religioase indiene si se traduce prin „Aceasta
esti tu”. Textele trateaza ideea esentei existentei din filozofia brahmana conform careia un suflet
se poate purifica prin ritualurile specifice pentru ca la final sa se poata uni cu Spiritul suprem al
lui Brahman, zeitatea maxima, sau nu se poate purifica inspre ranscedeental ramananad astfel
despartita de Brahman si urmand o transmigratie catre alta inima. Cele doua stari insa nu sunt total
separate putand coabita. In acest context Eminescu transpune elementele religioase ale filosofiei
brahmane catre crestinism si introduce elementele religiei crestine in poezie precum: Fecioara
Maria, mantuirea, psalmi.
Poezia incepe prim tabloul oferit de fiica de rege care este intruchiparea perfectiunii, a
gingasiei si a supremului. Imbracata in straiele cele mai impozante ea completeaza desavarsirea ei
prin descrieri ale atitutdinii de genul zambetului si a faptului ca lumea care o admira este inseninata
la privirea ei. Acest tablou este accentuat de modul in care ea calatoreste, cu sase cai la viteza
vantului, mod care este intalnit doar la personaje supranaturale, urmat de contrastul oferit de
oamenii simpli care stau cu gurile cascate si caciulile in mana, salutand-o si traind norocul faptului
ca ea exista.
Strofa a treia ne muta atentia de la fata care portretizeaza perfectiunea inspre o alta fiinta
zarita de aceasta in multime, dar care se situeaza la polul opus. Eminescu trece de la forma de fata
la cea de femeie, lucru care completeaza si mai puternic situatia degradata a celei din urma.
O femeie de pe stradă și-a-nălțat privirea-i stinsă
Înspre tine... fără ură, făr-amor, fără păsare.

Poetul revine in strofa a patra la chipul primei fete, sugerand astfel faptul ca ea este de-o
atractie inimaginabila, cu greu putand sa o ignori si largind si mai mult prapastia dintre cele doua
personaje.

Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,

Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire...
Secolii coroanei tale cu regală strălucire
Pot să scoată grâu din pietre și palate din ruină.

Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,

N-auzi nici glas de mumă, nici a preoților psalme...
S-a trezit cu comedianții cum juca bătând din palme,
Pe-a pierzării căi părinții o-ndreptară ș-o vândură.

In urmatoarea strofa apare un element nou si anume templul in care intra femeia apasata
de destinul intunecos care aflandu-se intr-un loc al pacii si al eliberari, totusi simte spiritul mortii
langa ea, parca amintindu-ne cat de subjugata de soarta este. Chiar daca sfintele scripturi
suntacolo si sunt pregatite sa ofere mangaiere, femeia nu poate beneficia de ea. Apare cantarea
cantata in acest templu inclusa in poezie, iar aparitia sfintei fecioare Maria sigileaza parca spatiul
operei exclusiv genului feminin. Urmeaza apoi cinci strofe care picteaza momentele finale ale
vietii din unghiuri de vedere diferite, atat al fiicei de rege cat si al femeii batute de soarta.
 Poezia este o capodopera prin puterea de a provoca cititorul sa inteleaga mesajul prin mai
multe prisme. Cele doua fiinte desi au destine diferite, trairi diferite, avutii diferite, sfarsesc intr-
un mod complet identic. Ele sunt create cu aceeasi valoare, iar in fata divinitatii ele sunt egale.
Totodata poezia provoaca pe cititor in ultima strofa sa contempleze la viata sa care poate fi ori ca
lacrima, plina de durere, ori ca roua imbelsugata a diminetii.
Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie
Ce-a pierit fără de urmă. Și cu toate astea-i semeni
Ca și lacrima cu roua. Parc-ați fi surori de gemeni:
Două vieți în două inimi, și o singură femeie
Chiar daca Eminescu nu intentioneaza sa compuna o poezie reliigioasa prin aceasta opera,
el mentine prezente anumite filozofii din teologice si reuseste sa imbine elemente diferite ale
filosofiilor pentru a reda textului atat valoare artistica cat si ratiune din punct de vedere al ideilor
expuse.

Să-mi fac din fiecare zi

Traian Dorz

Traiam Dorz a fost un poet și deținut pentru credința în Dumnezeu din țara noastră. A
început să scrie poezii după ce a parcurs lectura cărților Oastei Domnului. Poeziile lui Traian Dorz
sunt în principal presărate cu motive religioase, iar acest lucru s-a datorat credinței sale în
Dumnezeu.
Titlul poeziei Să-mi fac din fiecare zi, un conjunctiv prezent care exprimă o sintagmă repetitivă la
începutul fiecărei strofe și care reușește să marcheze prezența eului liric încă de la început.
Versurile poeziei au o rimă încrucișată și au aceeași măsură.
În prima strofă motivul religios este puternic accentuat prin ”Harul lui Hristos” pe care
autorul dorește să îl facă cunoscut oricărei persoane care trece printr-o suferință. Analogia biblică
o putem întâlni în multe pasaje din Scriptură, însă un verset de referință cu privire la har, se găsește
tot într-un context al suferinței, cel al lui Pavel, din 2 Corinteni 12:9 ”Harul Meu îți este de ajuns”.
Linia de pauză urmată de adverbul demonstrativ ”atunci” face legătura dintre dorința de a face o
acțiune de binefacere și răsplata, sau mai bine spus, urmarea acesteia.
 Strofele doi și trei sunt construite în același format și păstrează ideea centrală. În strofa a
doua apare o acțiune constantă a trăirii zilnice. ”Să-mi fac din fiecare pas un umblet binecuvântat”
demonstrează dorința eului liric de a fi gata oricând să ofere ajutor celor care au nevoie, pașii fiind
reprezentați ca o metaforă. ”Fiecare gând” din strofa a treia este simbolizat sub forma rugaciunii
poetului pentru cei aflați într-o suferință fizică și care se transformă într-un balsam prin
epitetul ”alinător„. Misiunea fiecărui creștin este de a-și iubi aproapele ca pe el însuși, poruncă
instaurată chiar de Isus Hristos, iar mesajul celor două strofe fac referire la această iubire și
preocupare pentru binele aproapelui.
În ultima strofă atenția se îndreaptă către relația personală cu Divinitatea. Indiferent de
stările în care ne aflăm, acel ”Har” prezent și în prima strofă, devine suficient pentru a fi
mulțumitori și recunoscători pentru tot ce Dumnezeu ne oferă. ”Atunci, din fiecare stări, L-aș
preamări pe Dumnezeu” ne atenționează în final, că această mulțumire și recunoștință nu au de-
aface cu felul în care ne simțim, ci cu felul iubitor în care Dumnezeu ne tratează.

Az' noapte, Iisus...

Radu Gyr

Radu Gyr, pe numele oficial de ”Radu Demetrescu” a fost un poet, dramaturg, eseist și
ziarist român. Își începe cariera prin mai multe implicații în lumea artei, tatăl său fiind actor, iar
de pe la vârsta de 14 ani primește diferite distincții pentru aportul său în literatură. Ca partid politic
a făcut parte din mișcarea legionară fiind o persoană foarte implicată, care a reușit să stârnească
repulsia guvernelor aflate la putere, prin diferite scrieri ale sale. Astfel că în 1942 întors din război
rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat (la editura Gorjan) volumul Poeme de războiu
(carte cenzurată). În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a
condamnat la 12 ani de detenție politică. În 1959este din nou acuzat de „Insurecție armată”, pentru
poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”. Sentința este ulterior comutată la 25 de
ani de muncă silnică.
Având cel puțin acest tablou general al lui Radu Gyr în față, putem înțelege mult mai adânc
poeziile sale de după gratii. Autorul cunoaște culmi noi în acel cadru sumbru al temniței sale,
reușind să pună pe foaie capodopere îzvorâte din suferința sa. El de la început se dovedește un
creștin cu frică de Dumnezeu și cu respect pentru comunitatea sa, însă în perioada detenției sale și
în ciuda persecuției și a temerilor interioare reușește să ajungă la liniște sufletească și la o credință
adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față.
În prima strofă poetul îl introduce pe Isus într-un mod foarte direct, lăsându-ne parcă să
înțelegem cât de apropiată era relația lor. Cadrul este unul trist, apăsat de suferința detenției și a
torturii, accentuat de momentul nopții și de luna care însoțește imaginea lui Isus, și El trist.
”Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă,”
Strofa a doua și a treia descrie succint imaginea pe care deținutul o are în față, exprimând
transcedentalitatea persoanei lui Isus. Mâinile Lui care ”păreau crini pe morminte” sugerează
puterea vindecătoare care se manifestă la fiecare atingere a Sa. Liniștea cu care Isus tratează toată
situația din celulă ne arată trăsătura Lui de caracter ca Domn al păcii.
În strofa a patra poetul începe să prezinte o nouă trăsătură a lui Isus și anume cea a empatiei
desăvârșite. Isus se așează pe rogojină chiar lângă deținut asemenea unui părinte care stă la capătul
patului copilului său. Ultimul vers sugerează asemănarea Lui cu deținutul, lanțurile care îl leagă
acum pe acesta au fost odată și pe picioarele lui Isus.
”A stat lângă mine pe rogojină...
- Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
Parcă purtase lanţuri, cândva...”
Strofa a șasea prezintă primul efect al vizitei lui Isus și anume somnul odihnitor în care
căzuse deținutul, ce parea lung de o mie de ani. Momentul în care acesta se trezește și realizează
că Isus nu mai este, lasă să se înșeleagă faptul că vizita nu a fost una fizică, dar nici una pur
imaginară pentru că paiele patului miroseau încă a trandafiri. Iar ultima strofă conclude prin faptul
că deținutul își pipăie mâinile și găsește semnele cuielor Lui.
Întreaga poezie sugerează faptul că Isus care este Dumnezeu nu trece neobservând
suferințele celor care îl urmează cu adevărat. Deținutul este astfel ”proslăvit” de însuși Domnul
Isus atunci când semnele cuielor Lui apar pe mâinile deținutului, sugerând faptul că acesta a fost
ridicat la rang de martir pentru credința sa nestrămutată.