Nicolae

Dabija
Realizator: Stingă Olesea
Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948,
Codreni, raionul Cimișlia, RSS
Moldovenească) este un scriitor, istoric
literar și om politic din Republica Moldova,
membru de onoare al Academiei Române
(din 2003) și membru corespondent al
Academiei de Științe a Moldovei (2012).

Săptămânalul condus de Dabija Literatura

și Arta a fost, în anii 1988-1989, cea mai
importantă publicație care susținea
revenirea limbii române la grafia latină și
decretarea ei ca limbă oficială în RSS
Moldovenească. În perioada de glorie
săptămânalul Literatura și Arta depășea
tirajul de 260.000 de exemplare.

În 2005 devine președinte al Forului Democrat al Românilor
din Republica Moldova, la care au aderat multe organizații
culturale, uniuni de creație, asociații neguvernamentale, cu
filiale în Ucraina (Bucovina de Nord, Sudul și nordul
Basarabiei, or. Ananiev), Federația Rusă (Moscova, Norilsk,
Surgut), Israel, Italia, Grecia, Serbia, Letonia, Georgia.
Dintre activitățile FDRM face parte
și depunerea Cererii de Aderare a
Republicii Moldova la Uniunea
Europeană (la 26 decembrie 2006)
din partea Societății Civile, însoțită
de peste 200 000 de semnături.
Opere scrise de Nicolae Dabija

Ochiul al treilea (1975),

Apa neîncepută (1980),
Zugravul anonim (1985),
Aripa sub cămașă (1989),
Aripa sub cămașă, (1991),
Cerul lăuntric , 1998
În căutarea identității, 2002
Doruri interzise, 2004
Reparatorul de vise, 2016
Temă pentru acasă, 2009
Harta noastră care sângeră „Însemnări de pe front”,2002.
Te blestem să te îndrăgostești de mine, roman, 2017
Nu vă îndrăgostiți primăvara!, nuvele, 2013
Așchii de cer, povestiri, 2014
Întâmplări cu Grigore Vieru, 2014
Paznic pe înălțimi, eseuri, 2007
De ce limba noastră e română, eseu, 2007
Hoții de speranțe, eseuri, 2009
Țara mea de dincolo de Prut, publicistică, 2019
Drumul spre biserică. Rânduri și gânduri creștine, nuvele,
versuri,2013
 Cât trăim - Nicolae Dabija

Cât Luceafărul răsare,

Cât trăim pe acest pământ
Și în cer e sărbătoare,
Mai avem un lucru sfânt,
Și e pace pe pământ,
O câmpie , un sat natal
Mai există ceva sfânt.
O clopotniță pe deal.
Cât durea-ne-vor izvoare,
Cât avem o țară sfântă,
Ori un cântec ce dispare,
Și un nai care mai cântă,
Cât mai avem ceva sfânt
Cât părinții vii ne sunt
Vom trăi pe-acest pământ.
Mai există ceva sfânt.
Cât avem un sat departe
Cât durea-ne-vor izvoare,
Și un grai ce n-are moarte
Ori un cântec ce dispare,
Cât ai cui zice părinte,
Cât mai avem ceva sfânt
Mai există lucruri sfinte.
Vom trăi pe-acest pământ.
Cât durea-ne-vor izvoare,
Cât pădurile ne dor
Ori un cântec ce dispare,
Mai avem un viitor
Cât mai avem ceva sfânt
Cât trecutu-l ținem minte
Vom trăi pe-acest pământ.
Mai există lucruri sfinte.
Învăț să nu o mai iubesc - Nicolae Dabija

Învăț – ce rău școlar sunt! – să nu o mai iubesc,

să nu-mi mai pese și să nu mă doară;
vorbele ei, ce nu însemnau nimic odinioară,
acuma, vai!, ca niște șișuri mă rănesc.

Învăț să privesc lumea și să o văd cum este ea

și nu cum mi se arăta până mai ieri că este!
Ca o lacrimă-n ochi tremură lumina din stea
că s-a mai sfârșit o poveste, şi-ncă, vai! ce poveste!

O mie de ani sunt de azi până mâini,

învăț de lucrul acesta să nu-mi fie frică...
Cometele, la care erau înhămate atelaje de câini,
cerurile cui acuma le mai despică?!

Ies înaintea mea livezi uscate ce-n amintiri înfloresc

și ziduri care se prefac în coridoare,
învăț, ce rău şcolar sunt!, să nu o ma iubesc,
de parcă-aș învăţa, ca pe o lecţie tăcută, cum se
moare...
Definirea artei poetice, la
Nicolae Dabija, este o condiție
intrinsecă a modului său de a fi
în poezie. De la un volum la
altul, artele poetice exprimă o
conștiință individuală asupra
problemelor de creație,
identificând de fiece dată
statutul poetului și al poeziei,
particularitățile universului său
artistic, pe scurt, relațiile lui cu
viața și moartea.
Începând cu „Ochiul al treilea” (1975)„ars poetica”, abundentă în
expresii plastice, este cheița cu care descifrăm mesajul poetului:
„De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu/ să deosebesc realul de
vis, ceara din lună/ de ceara din plopi – / amețitor, amețitor se-
nvârt în jurul meu/ lucrurile văzute cu al treilea ochi”(„Ochiul al
treilea”).
Ceea ce contează pentru poezia sa e, în primul rând, un nou punct
de vedere asupra lucrurilor, dar, zice poetul, „nu lucrurile
întâmplate le cânt, ci pe cele care-aș fi vrut să se-
ntâmple”(„Eseu”). Poezia, mai apoi, are funcția anticipării unei lumi
virtuale, a idealurilor ei.
Poezia e libertate în imaginație, un joc, un răsfăț al fanteziei, căci
în loc de cuvinte, poetul pune „fâșii de soare” ca cititorul să treacă
„de la cuvânt la cuvânt,/ ca flacăra de la lumânare la lumânare”.
„Nu răsfoi această carte/ ca și cum nimic nu-i spus:/ între
paginile șase și șapte/ atâtea foi, cititorule, nu-s.// Nu citi prea
repede filele,/ s-ar putea frumusețea să-ți scape./ Printr-o ureche
de ac trec cămilele/ către proverbe să se adape.// Poetul e cel
care iar și iar – / cu viața lui toată risipă – / din răsputeri, în fiece
seară,/ reține-nserarea cu-o clipă”(„Jurnal”). El vrea ca să scrie
„o poezie, să palpite ca inima…”.

Temele, motivele abordate de Dabija
 Țara-Poporul (teritoriul, istoria, strămoșii, eroii);
 Limba maternă;
 Satul (biserica și slujitorii ei, cimitirul, sărbătorile,
chipul mamei, oameni și locuri, copilăria);
 Spiritualitatea românească (folclorul, datini/ tradiții,
personalități: Eminescu, Mateevici, Brâncuși ș.a.).
Nicolae Dabija este astăzi un exponent de
frunte al culturii și literaturii noastre, dar și un
militant ca nimeni altul pe baricadele
românismului. S-ar putea spune chiar că
opera poetică a lui Nicolae Dabija reprezintă o
veritabilă carte a identității naționale, un tratat
sui-generis al identității, întrucât – așa cum
vom vedea – multe dintre poezii surprind
aspecte esențiale vizând identitarul
românilor basarabeni, precum teritoriul,
istoria, strămoșii, eroii, limba maternă,
folclorul, credința ortodoxă, satul,
personalitățile culturale etc.
Simbolul graiului matern se explică prin harul lui
de a oglindi întreaga istorie a neamului, cu toate
bucuriile şi tristeţile ei, victoriile şi înfrângerile trăite,
visele realizate şi speranţele spulberate de
împrejurările nesigure prin care i-a fost sortit să
treacă. În graiul matern se ascunde amintirea
trecutului nostru, zestrea noastră strămoşească, a
originilor cu care suntem înfrăţiţi încă de la naştere.
Iată de ce oamenii și Nicolae Dabija au calificat
dintotdeauna limba maternă drept o comoară care nu
are vreun preţ de vânzare sau cumpărare, dar poate fi
moştenită și păstrată cu sfințenie.
Metaforă "cu-o lumina-n ochi" din poezia "Chiar.." de Copilo,care citesti biblioteci,
Nicolae Dabija semnifică speranța pe care o are copilul cu-o lumina-n ochi, trista,
față de cărți, de "bibliotecă". Acesta trebuie îndrumat, nu crede ce zica circotasii-
să creadă în continuare, să citească în continuare și să poezia exista!
nu se lase pătimaș gurilor rele.
("Chiar si azi..." Nicolae Dabija)

Metafora „Cât vom mai putea, sărmani, să-i

cităm pe tirani/Să păstrăm din melodie,
dragoste și poezie ?”, sugerează că poezia e
chemată să schimbe lumea, misiunea ei fiind să
facă omul mai bun, mai sensibil la dragoste și
frumos, ajutându-l să nu i se „lase seara în
suflet”.
„De câţiva ani buni, «Literatura şi Arta» se citeşte de la
editorialele lui Nicolae Dabija, care sunt adevărate
exerciţii de înviorare a spiritului în dimineţile de joi.

Împotmoliţi în mâzga rutinei, obosiţi de manevrele

politicianiste ale guvernanţilor – abile, absurde,
aberante, abisale, abjecte, abnorme, abominabile (iată-
ne în extaz lingvistic postmodernist pe care nu-l
agreează Dabija, cultivator, totuşi, de jocuri de limbaj.

În această lume româno-basarabeană uitată de

Dumnezeu, sortită experimentelor de tot felul – politice,
economice, sociale, ecologice, lingvistice, plurietnice,
demografice etc. –, hărăzită veşnicei neuniri din cauza
dihoniilor şi ambiţiilor partidare, ele sunt ca nişte iradieri
magnetice călăuzitoare.

Sunt, la propriu şi la figurat, ca o busolă, ca o călăuză

pentru întreaga noastră societate dramatică sau chiar
debusolată”.

Mihai CIMPOI, „Literatura şi Arta”, nr. 28, 10

iulie 2008
„În glasul acestui poet răzbate amintirea
cântecului orfic. O blândeţe sfâşiată
prelung străbate vocea lui Dabija ori de
câte ori vorbeşte în public sau îşi rosteşte
versurile. Sunt convins că această voce a
contribuit la reînvierea sufletească a
românilor basarabeni.

Lirica lui Nicolae Dabija este o poezie a

legendelor şi Memoriei. Împotriva veacului
peltic, mutilator al popoarelor, se ridică
melodia verbului dabijian. Menade
încrâncenate ar dori să-l sfâşie pe acest
modest şi cuminte Orfeu al Basarabiei.
Poate de aceea am şi scris aste rânduri, în
speranţa că invidia ucigătoare va dispărea
dintre fraţi”.

Theodor CODREANU, Basarabia

sau drama sfâşierii, Chişinău,
Editura Flux, 2003, pag. 217-233
„I-am citit, mai demult, poezia şi am analizat-o cu
atenţie încercând să-i prind modelele şi stilul. Am
remarcat fără dificultate că Dabija i-a citit bine pe
marii poeţi, de la Eminescu la Nichita Stănescu, şi
este la curent cu literatura europeană (din care a şi
tradus). Este un «optzecist» care nu renunţă la
tradiţia spirituală şi nu desparte biografia
individuală de marea şi mica istorie. Crede că
poezia are încă o misie socială şi naţională în
epoca postmodernităţii şi că poetul trebuie să
rămână, atunci când este necesar, o voce a
tribului. Scrie, de aceea, despre neliniştile spiritului
său, dar scrie şi despre tragediile, vechi şi noi, ale
comunităţii din care face parte. Este prin aceasta
un tradiţionalist, un poet nesincronic? Poate că
este, dar ce înseamnă în poezie a fi tradiţionalist şi
a fi modernist? Ce pot să spun aici, pe scurt, este
că tradiţionalismul şi modernismul sunt concepte
ideologice, nu estetice, şi că, în multe cazuri, ele se
amestecă în poezie”.

Eugen SIMION, „Literatura şi Arta”, 10

iulie 2008