1

Educatori creştini ai neamului românesc, autor Pr. Mihail Bulacu, Buc. Ed. Basilica, 2020, 208 pp.

Prezentul volum, lucrare apărută în 1944 şi republicată în contextul Anului omagial al

pastorației părinților și copiilor, prezintă activitatea unor educatori de seamă ai neamului românesc:
Gheorghe Lazăr, Ion Heliade-Rădulescu, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță și George Coșbuc.
Autorul, preot şi pedagog (1898-1985) a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti,
urmând cursurile doctoriale ale aceleiaşi universităţi. Doctor în Teologie (1928), a urmat studii de
specializare în pedagogie, catehetică şi omiletică la Facultăţile de Teologie Romano-Catolică şi
Protestantă din Strasbourg (1924-1926). Preot la biserica Sf. Elefterie şi profesor la Facultatea de
Teologie din Bucureşti, distingându-se prin cărţile şi revistele publicate, Părintele Bulacu a fost unul
dintre cei mai de seamă pedagogi români din sec. XX-XXI.
În Nota editorială Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României subliniază nevoia acută a
educării tinerilor în spirit creştin pentru a face faţă multiplelor provocări şi crize ale societăţii. Mediul
familial ar trebui să asigure copilului comuniune şi dragoste şi „să-i ajute să cultive credinţa, speranţa
şi dragostea, libertatea de a face binele, nu răul, să aducă bucurie celor din jurul lor”. În trecut educaţia
copiilor întemeiată pe Sfânta Scriptură îi îndemna pe elevi să privească „prin prisma iubirii infinite a
Părintelui luminilor”, de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit (Iacov 1,17)”.
Astăzi, şcoala şi-a pierdut dimensiunea sacră devenind o instituţie comună, iar educaţia primită aici
nu-şi mai găseşte obârşia în duhul Evangheliei. Prezentul volum publicat în 2020, Anul omagial al
pastoraţiei părinţilor şi copiilor prezintă cinci personalităţi oferind cititorilor principiile pedagogice
ale unor corifei români de seamă.
Gheorghe Lazăr se numără „printre eroii spirituali ai neamului, luminători de suflete ”, care, s-
a distins prin dragostea faţă de neam, de credinţă şi de muncă. La începutul secolului al XIX-lea
personalitatea fiului de ţărani, născut în satul Avrig, a fost aceea a unui deschizător de drumuri.
Părintele prof. îl descrie ca pe un mare patriot român, teolog înfocat şi pedagog de elită. Cu două
universităţi teologice absolvite la Viena şi setea de carte aplicată în special teologiei ortodoxe, Gh.
Lazăr era, după spusele autorului, de o inteligenţă sclipitoare şi de o voinţă de muncă deosebite, de ale
cărui note şcolare au fost remarcate şi împăratul Francisc al Imperiului Austro-Ungar care l-a ajutat să-
şi continue studiile. Roadele n-au întârziat să apară prin traducerea în româneşte a unei admirabile
opere teologice : Biserica Ortodoxă, Dreptslăvitoare învăţătură sau cuprinderea de Dumnezeu a
cuvântării hristianiceşti. Acest text, tradus mai înainte din germană de mitropolitul Veniamin
Costache a fost pentru Gh. Lazăr o împlinire a dorinţei sale de a înainta preoţilor ortodocşi o lucrare
teologică practică fiind convins că poporul român trebuie iniţiat pentru a deveni conştient de credinţa
adevărată. Zelul său pastoral este ilustrat de autor prin străduinţele acestuia ca dascăl de teologie la
Seminarul din Sibiu dar şi la noua şcoală de la Sfântul Sava din Bucureşti. Prezentarea laturii creştine
a personalităţii lui Gheorghe Lazăr reprezintă, spune autorul, o datorie pioasă, o cucernică preţuire
pentru întreaga sa operă şi activitate, un adevărat exemplu pentru intelectual român din vremea noastră
care ,,se poate simţi înnobilat de legătura sufletească cu Biserica”.
Ion Heliade-Rădulescu, poet, prozator şi îndrumător literar şi-a început instrucţia în greceşte,
cu dascălul Alexe care i-a lăsat o amintire tristă, apoi şi-a continuat studiile la Bucureşti la Academia
Domnească de la Schitu Măgureanu. În 1820 a devenit la numai 19 ani ajutorul marelui educator,
Gheorghe Lazăr, la şcoala românească de la Sf. Sava, înfiinţată de curând de acesta. Tânărul Heliade s-
a ataşat sufleteşte de dascălul transilvănean a cărui personalitate l-a impresionat mult şi pe care îl
descrie cu ,,veneraţia datorată unui adevărat apostol al şcolii româneşti”. Cum era şi firesc, tânărul
Heliade a continuat profesia mentorului său la ,,şcoala pe care i-o lăsase şi la care el însuşi se
luminase”. Legătura sufletească dintre cei doi a continuat şi după plecarea lui Lazăr, condus de mulţi
dintre discipolii săi. Heliade a înfiinţat o tipografie ,,în locul palatului unde zăcuse” mentorul său şi
unde a fost publicat primul număr al Curierului Român dar şi Constituţia de la Islaz , ca un omagiu
adus acestuia. Autorul subliniază că ,,testamentul sufletesc al prelegerilor lui Gh. Lazăr urma să se
împlinească mai departe în persoana lui Ion Heliade-Rădulescu” care nu a fost ,,numai un scriitor
naţionalist, un literat, un dascăl, ci şi un profund susţinător al Ortodoxiei, în general, şi al Bisericii
Ortodoxe Române, în special”. Grăitoare în acest sens este lucrarea sa, Creştinismul şi Catolicismul
unde Heliade-Rădulescu afirmă că ,,ignoranţa şi rănile pot fi înlăturate prin intermediul
creştinismului”, considerat a fi ,,cea mai sublimă dintre religii şi cea mai complexă psiholatrie”.
Heliade vorbeşte despre ,,fidelitatea românilor faţă de Ortodoxie”, considerată în viziunea sa ,,calea de
 2

mijloc, drumul adevărat al creştinismului primelor veacuri, pe care l-au avut şi strămoşii noştri”.
Conservator tradiţiei, poporul român ,,a rămas credincios Bisericii Răsăritului pentru că aici nu s-a
amestecat credinţa cu materia şi nu s-a oprit popularizarea Sfintei Scripturi”. Considerând că Biblia a
fost ,,elementul regenerator al sufletului românesc”, Heliade a început s-o traducă după textul grecesc,
după versiunea Septuagintei, exemplar tipărit în anul 1843 la Atena. În timpul exilului său la Paris a
lucrat la traducerea Bibliei cu litere latine, adăugându-i imagini cu scene biblice pentru a fi mai
accesibilă tinerilor. Respectând tradiţia şi arătându-şi respectul faţă de conducerea statului, Heliade-
Rădulescu a pus această Biblie sub patronajul domnitorului Barbu Ştirbei. Astfel traducerea a apărut
cu binecuvântarea ambilor mitropoliţi, anticipându-se astfel unirea Principatelor ,,printr-o carte
sufletească comună tuturor românilor, Biblia”. Traducerea este însoţită de explicaţii ,,în ceea ce
priveşte înţelesul istoric, arheologic, literar, politic şi religios” în notele din Biblice. Deşi marea
năzuinţă a lui Heliade nu s-a împlinit întocmai, o educaţie care să aibă la bază Biblia, el rămâne, după
cum spune Părintele, „propovăduitorul unui ideal neîmplinit, la a cărui realizare este chemată tânăra
generaţie”.
Părintele Bulacu continuă pleiada corifeilor credinţei strămoşeşti cu luceafărul literaturii
româneşti marcată de strălucirea geniului lui Mihai Eminescu. Cu toate că şi-a format bogata cultură în
străinătate, Părintele subliniază că ,,poetul a ajuns să se identifice cu simţămintele, gândirea şi spiritul
neamului său” ,fiind puternic ancorat nu numai în trecutul istoric al acestui popor dar şi în prezentul
său prin articolele scrise la Timpul. Alexandru Vlahuţă îl situează alături de pictorul Grigorescu pentru
că amândoi, unul cu geniul gândirii, celălalt cu penelul său, „au ridicat la adevărata înălţime puritatea
sentimentului românesc”. Părintele citează personalităţi din sfera Convorbirilor literare care l-au
preţuit pe strălucitul Eminescu: Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, Vasile Alecsandri: „Toţi anunţau
în chip profetic apariţia unui geniu al neamului românesc”. Din păcate criticii literari, spune
Părintele ,,nu au evidenţiat creştinismul profund al poetului”. Fiorul mistic care pătrunde opera sa
trebuie înţeles pentru a putea ,,prinde razele iubirii sale calde pentru Dumnezeu”. Mărturii de credinţă
ale poetului putem găsi, subliniază autorul, într-o poezie publicată în revista Convorbiri literare în
numărul din 1 februarie 1881 şi ale cărei versuri ,,reiterează cuvintele Sf. Evanghelist Ioan, […] în
care Mântuitorul Hristos este prezentat ca început al Revelaţiei” (Ioan 1, 1-6). Astfel, găsim în
versurile sale ,,adevărul biblic conform căruia Dumnezeu este autorul şi cauza existenţei acestei lumi”.
De asemenea poezia Rugăciunea unui dac se află în deplin acord cu învăţătura ortodoxă arătând ,,o
permanentă purtare de grijă a Divinităţii faţă de lume, o providenţă”. Totodată, Hyperion, care cere să
se nască din păcat, renunţând la nemurire, se întoarce în locul său după întâlnirea cu Demiurgul, având
conştiinţa adevăratei sale naturi şi neputând schimba nimic fără încuviinţarea lui Dumnezeu. Părintele
afirmă bazându-se pe diverse articole publicate de Eminescu că poetul era convins de faptul că singura
religie capabilă să lumineze sufletele era creştinismul, a cărei esenţă este ,,iubirea creştină, pe care o
aprecia cu toată pasiunea”.
În creaţia eminesciană întâlnim un adevărat cult pentru Maica Domnului care este, spune
Părintele, ,,etalonul iubirii, curate, sincere şi nobile” căreia îi adresează o rugăciune recunoscând-o
ca ,,mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu pentru cei care se împotmolesc în valurile primejdioase ale
mărilor şi oceanelor ”. Eminescu considera Biserica ,,adevărata Maică a neamului românesc, care a
contribuit nemijlocit ,,să ne păstrăm naţionalitatea şi limba românească în faţa panslavismului
înconjurător şi a habsburgilor cotropitori”. În articolul Răpirea Bucovinei, publicat în 1877 în revista
Curierul de la Iaşi, menţionează Părintele, ,,apără dreptul autonomiei Bisericii din Moldova faţă de
Patriarhia din Ţarigrad”. În Poezii Postume care au fost publicate în 1905 se găseşte poezia Învierea
care ,,redă în toată grandoarea ei credinţa marelui poet în cel mai mare eveniment pe care l-a avut
creştinismul acum aproape două mii de ani, Învierea Mântuitorului Hristos”.
Eminescu a avut un cult aparte pentru înaintaşi, mamă şi dascăli, sentimente ilustrate în
poeziile Epigonii, La mormântul lui Aron Pumnul, Mama. Poezia Epigonii aduce un elogiu înaintașilor
sinceri, animați de nobile idealuri, și îi critică pe contemporanii superficiali, lipsiți de idealuri. O strofă
este dedicată lui Heliade Rădulescu, referindu-se la ciclul său de poezii biblice care redeșteptă miturile
seculare ale neamului. Observaţiile poetului, spune Părintele, sunt ,,atât de actuale, încât versurile sale
pot fi adresate şi generaţiilor de astăzi”, poetul dorind ,,ca intelectualitatea română cosmopolită să
revină la puritatea sufletească a tradiţiilor creştine româneşti”. Astfel, încheie Părintele, avem datoria
morală de a cinsti opera lui Eminescu iar educatorii trebuie ,,să îi îndrume pe şcolari, pentru a putea
vedea ecoul pe care credinţa strămoşească l-a avut în sufletul lui Eminescu”.
 3

Poet şi scriitor creştin, numit de contemporani ,,evanghelistul sufletului românesc”, Alexandru

Vlahuţă ,,ne arată atât potenţialul înălţării şi înnobilării sufletului românesc în atmosfera creştină a
Evangheliei, cât şi revărsarea simţirii evanghelice pe cale literară”. Poezia sa, Cuvântul prezintă
puterea uimitoare a cuvântului, ce poate ,,schimba mentalităţi, oameni, dar poate să şi ucidă”. De
aceea cei ce ,,răspândesc cuvântul pe calea tiparului” îşi asumă o mare răspundere şi trebuie să fie
conştientienţi de acest lucru. În finalul poeziei autorul se adresează preoţilor ,,cerându-le să
pregătească cuvântul Evangheliei din amvon cu aceeaşi puritate sufletească pe care trebuie să o aibă la
săvârşirea Sfintei Liturghii”. Poetul se adresează şi confraţilor săi în articolul Sfaturi (volumul File
Rupte) îndrumându-i ,,să aibă o inimă mare, bună, deschisă, ca să intre în ea, de pretutindeni, iubirea,
grijile, temerile şi speranţele, suferinţele şi bucuriile vieţii”. Pentru poet Sfânta Scriptură era ,,cea mai
mare şi mai bogată carte, o adevărată şcoală a vieţii” care trebuie citită cât mai des. Poezia religioasă a
lui Vlahuţă i-a atras atenţia Părintelui care subliniază credinţa poetului şi dorinţa sa de a se afla în
comuniune cu Mântuitorul Iisus, exprimându-şi dorinţa ,,de a-L vedea pe Hristos venind din nou pe
pământ pentru a instaura pacea în inimi şi iubirea între oameni” (Sonet). Poezia Hristos a înviat, oferă
în versurile sale ,,o adevărată sinteză a vieţii şi a dumnezeieştii misiuni pe care Mântuitorul Hristos a
împlinit-o din nemăsurata Sa iubire faţă de oameni”. Din analiza făcută de Părintele Bulacu,
Alexandru Vlahuţă se impune ca poet prin autenticitatea credinţei reflectată în opera sa. Critica literară
nu a scos în evidenţă această preocupare a scriitorului pentru viaţa trăită în spirit creştin autentic
precum este prezentată în volumul Clipe de linişte. Sentimente creştine precum credinţa în providenţa
divină, trăirea profund religioasă şi zbuciumul celui greu încercat (La Icoană), intensitatea durerii în
care sufletul poate avea clipe de îndoială (Dormi în pace) dar recunoaşterea fără tăgadă a
atotputerniciei şi dreptăţii divine nemărginite, sunt exprimate intens de poetul preocupat de psihologia
umană. Sfinţenia muncii în mijlocul unei naturi binecuvântate de Dumnezeu l-a impresionat pe poet
care prezintă în contrast vigoarea ţăranului român faţă de orăşenimea ofilită şi suferindă ( La ţară).
Părintele spune :,,palida frumuseţe a oraşelor nu se poate compara cu tabloul naturii pline de viaţă ”.
Există totuşi un sentiment de ,,duioşie pentru suferinţa muncitorului neînţeles de societate” ( Proletar).
Părintele afirmă că ,,istoria literaturii române nu a relevat îndeajuns latura creştină a operei literare a
lui Vlahuţă”. Astfel, reaprinzând ,,făclia dreaptă şi luminoasă a adevărului” se va putea mai lesne
vedea ,,sâmburele creştin” din opera sa literară.
Personalitatea lui Coşbuc, afirmă Părintele, ,,reuneşte elementele sufleteşti pe care Vlahuţă
dorea să le vadă la tineretul român”. Deşi tinerii scriitori contemporani ,,se ofileau înainte de a înflori”,
în sufletul tânărului născut la Năsăud ,,adia atmosfera curată şi sănătoasă a vieţii ţăranului român din
Carpaţii Ardealului”. De aceea Vlahuţă se simţea bine lucrând alături de Coşbuc la revista
Semănătorul. Se putea lesne observa că George Coşbuc ,,continua lucrarea de redeşteptare naţională”
pe care o începuse la revista Vatra. Opera poetului umple de un suflu nou literatura română care se
reîntoarce la tinda ţărănească, la satul cu locuitorii săi, la muncile câmpeneşti, la momente importante
din viaţa Bisericii care se împletesc armonios cu tradiţiile creştine (Sub patrafir, Bradul, Nunta
Zamfirei, Moartea lui Fulger). De aceea Coşbuc este numit ,,îndreptar al neamului românesc”
şi ,,primenitor al literaturii”. Credinţa creştină în care crescuse sub blânda îndrumare a mamei sale, i-a
lăsat urme adânci în sufletul care vibra de dor, departe de cărările împletite ce duceau către casa
părintească (Fire de tort), toate acestea ,,nu alcătuiesc o simplă imagine poetică, ci icoana mamei sale,
preoteasă, care vedea opera lui Dumnezeu în fiecare element al naturii înconjurătoare”. În opinia
Părintelui Bulacu, poetul a fost un educator al tineretului, al ostaşului român cărora le-a sădit în inimă
credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru ţară care îşi au izvorul în ,,creştinismul eroic aflat în slujba
binelui fraţilor noştri” după cuvintele Mântuitorului (Ioan 15, 13). Ostaşul român a găsit alinare şi scut
în credinţa în Dumnezeu atunci când, spune Părintele, ,,oştirea română se înfăţişa ca o oaste de
arhangheli ai creştinătăţii, apărând cu credinţă numele batjocorit de păgâni al Mântuitorul Hristos”.
Numit pe drept cuvânt ,,poetul ţărănimii” opera sa oglindeşte alături de pitorescul etnografic al satului,
pitorescul peisajului românesc. Puternic legat de locurile natale, poetul, deşi a colindat mult, spune
Părintele, ,,axa sufletului său a rămas pe linia ogorului şi sufletului românesc”.
În Nota Editorială se precizează că Editura Basilica publică lucrarea de față, ca semn de
omagiere a memoriei celor cinci personalități, cărora ar putea să se adauge, fără nicio rezervă, și
părintele Mihail Bulacu, cel mai prolific publicist român din domeniul pedagogiei creștine românești”
Bogdan Cândea, mai 2020
4