Sunteți pe pagina 1din 17

DIMENSIUNEA

RELIGIOASA A
EXISTENTEI

Clasa:
- a XI-a A
Elevi:
- Constantinescu Alexandra
- Groza Diana
- Hartingher Valentina
- Neagu Laura
- Smeu Daniela
CUPRINS
1. INTRODUCERE: DIMENSIUNEA RELIGIOASA A EXISTENTEI

2. EMANCIPAREA LIMBII ROMANE: MITROPOLITUL VARLAAM

- BIOGRAFIE

- STUDIU ASUPRA OPEREI

- COMENTARIU ASUPRA OPEREI

- APRECIERE CRITICA

3. PRIMUL NOSTRU POET: MITROPOLITUL DOSOFTEI

- BIOGRAFIE

- STUDIU ASUPRA OPEREI

- COMENTARIU ASUPRA PSALTIREI

- APRECIERE CRITICA

4 ARTA ORATORIEI RELIGIOASE: MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL

- BIOGRAFIE

- STUDIU ASUPRA OPEREI

- COMENTARIU ASUPRA DIDAHIILOR

- APRECIERE CRITICA

5. BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din


rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine.
Incepand cu sec. al XVII-lea, limba slavona incepe treptat sa fie inlocuita de
limba romana, astfel traducandu-se si tiparindu-se carti religioase.
Tiparul adjuvant exclusiv al bisericii in sec. al XVI - lea incepe sa asigure si
difuzarea cartilor laice.
Tiparitura sau copia manuscrisa au fost nu numai cauza favorizata a
unificarii lingvistice ci si mijloace eficiente in asigurarea unitatii spirituale si a
solidaritatii etnice . De exemplu domnii munteni si moldoveni fac insemnate
donatii de carte romanilor ardeleni , iar tipografia de la ramnic si carturarii ei
(precum episcopul damaschin) a avut un rol precumpanitor in raspandirea
general romaneasca a textelor bisericesti .
Oamenii bisericii au pus bazele limbii romane literare, deoarece orice
traducere presupune cunoasterea aprofundata a celor doua limbi.
Neexistand o traditie a scrisului in limba romana, oamenii bisericii au avut o
misiune foarte grea pentru ca au fost nevoiti sa adapteze sintaxa limbii
romane, chiar si lexicul pentru a putea exprima cat mai fidel ideile din cartile
pe care le traduceau.
Din punct de vedere morfologic, in limba romana au patruns flexiuni
(modificari ale cuvintelor) specifice limbii slave.
Traducerea unui text presupune intotdeauna talent creator si inovatie
pentru ca unele traduceri (chiar daca erau din domeniul religios) sa constituie
primele forme de literatura artistica.
In cultura romaneasca au existat cativa carturari, mitropoliti, care sunt
considerati fondatori ai limbii romane scrise: Mitropolitul Varlaam al Moldovei in
sec. XVII, cel care a tradus "Cazania - Carte romaneasca de invatatura";
aceasta se deschide cu un text in versuri intitulat "Stihuri in stema domniei
Moldovei ", traducerea a pornit dintr-o necesitate: oamenii simpli trebuiau sa
inteleaga ceea ce se slujeste. Mitropolitul Dosoftei traduce "Psaltirea in
versuri". Talentul sau creator este si mai bine evidentiat si a adus aprecierea
de primul nostru poet (psalmii sai valorifica registrul popular).
In Tara Romaneasca, Mitropolitul Antim Ivireanul poate fi considerat
intemeietorul oratoriei, dar si a unei retorici religioase prin predici sub numele
de "Didahii". In aceste predici intalnim mijloace ale literaturii artistice, figuri de
stil, epitete, repetitii, enumeratii si multe altele.
Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova, au
marcat inceptul epocii de inviorare culturala. Printre tipografiile infiintate cu
sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean, a ajuns mitropolit al
Kievului, cartile religioase se raspandesc si contribuie la unificarea limbii
romane literare. Zorii literaturii religioase poarta astfel amprenta cartilor
religioase care au iesit din aceste tipografi.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor. Sentimentul
religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de zidurile ei. In
biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, dupa
o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si in afara institutiei ecleziare,
in modul de a gandi a oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima,
in obiceiurile lor, in ceea ce creaza: in arhitectura, in arte plastice, in muzica, in
literatura.
Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie
romaneasca, mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei indivdiuale,
fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca literatura de
inspiratie religioasa.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor.
Componenta religioasa a literaturii romane este foarte vie in perioada
premoderna. In evul mediu, crestinismul care fusese adoptat de stramosii
romanilor devine o religie bazata pe carte.
Inceputurile scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de
credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om
simplu, slujitor al bisericii sau voievod.
Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare al culturii
scrise si literaturii (cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult
in limba slavona, apoi o carte de cult in limba romana).
EMANCIPAREA LIMBII ROMANE: MITROPOLITUL VARLAAM

In activitatea sa culturara, Vasile Lupu a fost secondat de catre mitropolitul


Varlaam, un carturar distins din acea epoca. Ca scriitor, mitropolitul Varlaam se
remarea prin claritatea si plasticitatea limbii pe care el si-o formeaza in
regiunea Neamtului. Mitropolitul Varlaam, ca toti carturarii epocii, cunostea
bine si limba slava bisericeasca si, probabil, si limba rusa.
Prin activitatea sa carturareasca, mitropolitul Varlaam deschide sirul
traducerilor in limba romana a unui numar mare de carti religioase, care umplu
see al XVII-lea si al XVIII-!ea. Desigur, aceste carti astazi au un interes pur
stiintific. Ele insa contribuie la dezvoltatrea !imbii literare romanesti. Limba
romana in aceste traduceri capata putere de expresivitate pe care noi n-o
gasim in sec. al XVI-lea. Ea gaseste o larga raspindire printre Carturari.
Cea dintii traducere a mitropolitu!ui Varlaam este Leastvita (Scara) lui loan
Scarariul traducere ce n-a vazut lumina tiparului.
Opera lui I. Scarariul, scriitorul bisericesc din sec. al V - lea, este un fel de
manual de viata calugareasca, care este compus din 30 de cuvintari, ce
corespund la 30 de trepte ale perfectionarii sufletesti ale calugarilor. Este o
scriere ascetica, foarte apreciata de catre calugari, scriere cc nu este lipsita si
de unele calitati literare.
Probabil ca la manastirea Secu, mitropolitul Varlaam incepe traducerea
vestitei lui Cazanii, care este o traducere in romana a Evangheliei invatatoare a
patriarhului Constantinopolului Callist. Cazania lui Var!aam contine in totul 74
de predici Ia dumineci si sarbatori mai insemnate. Valoarea literara a acestor
predici consta in limba lor, care capata o putere de expunere, de mladiere
noua. In textul Cazaniei se gasesc pasaje de o rara frumusete, cum sunt cele
din “Invataturile lul Neagoe Basarab”; de exemplu: “Asementea noastra iaste
lumina si ochiul trupului, si daca se intuneca mentea cu ginduri de pacate si cu
pohtele lumil acesteia, atunci si trupul si sufletul iaste intunecat.
Cazania mitropolitului Varlaam a avut o influienta extrem de mare asupra
vietii spirituale si religioase a poporului romanesc. Tiparita intr-un numar mare
de exemplare, cartea se raspandeste in toate colturile locuite de romani. Prin
continutul ei ortodox, prin simplicitatea expunerii si prin vigoarea limbii, ea se
impune si cetitorilor de rind, nu numai bisericii. O buna parte din predicile
mitropoiitului Varlaam intra in colectia de predici care apare la Alba-lulia in
anul 1699, sub denumirea de “Chiriacodromion”.
Mitropolitul Varlaam a mai lasat o lucrare, si anume “Raspunsurile lui la
catehismul calvinesc”. Varlaam, in aceasta mica lucrare polemica ce apare in
a. 1645, combate invataturile lui Calvin, socotindu-i pe calvinisti mai
primejdiosi decit “paginii, turcii si tatarii”. Acest Catechism, adaus pe langa
acela al lui Chiril Lukaris, care, dupa ce fusese catva timp mazil, cazuse ucis la
1638, chema la lupta. Daca in veacul al XVI-lea cartile cu tendinte calvinesti
putusera trece fara nicio protestare din partea clerului ortodox din Principate,
erau acuma carturari in stare a raspinge atacul. Nu in Tara- Romaneasca insa.
Aici blandul Teofil nu avea cunostintele trebuitoare pentru o discutie de dogme
si ceilalti ierarhi nu erau mai invatati decat dansul: Ia Ramnic pastoria Ignatie,
acel preot “sarb” din Nicopol care purtase scrisori de uneltire in foblosul Iui
Matei-Voda atunci cand el era pribeag in Ardeal, si-i ajutase pe langa puternicul
Pasa dunarean Abaza, iar Stefan, fiul lui Dimitrie si al Dumitrei, teranii din
Costesti, care avea carja episcopiiior de Buzau, nu facuse nici el studii mai
inalte, nici nu rasfoise prea mult prin vechile carti de disputa teologica. Din
Chiev si, prin Chiev, din lasi se intinse scutul de aparare al ortodoxiei impotriva
calvinismuiui care, plecand in acelasi timp, din Tarigradul Imparatului si din
Baigradul Craiului, parea ca ameninta sa inece constiinta pravoslavnica a
Romanimii intregi.
In Moldova, pastoria lui Anastasie Crimea se mantuise in 1629, cand
Atanasie de Roman era acum Mitropolit: Crimea se adapostise iarasi la
Dragomirna lui, unde in curand se stanse; de oare ce Domn la plecarea lui din
Scaun era Miron Barnovschi, un prieten si o ruda, trebuie sa se admita ca
Anastasie a paretisit, a demisionat de buna vole, find obosit trupeste si doritor
de odihna. Despre Atanasie, urmasul sau, nu se poate spune nimic, si moartea
lui facu loc, inca din 1632 (> 13 Julie), cand stapania Moise Movila, unui nou
arhipastor, Varlaam.
Era un calugar dupa nevoile timpului si dupa dorinta unui Teofan, unui Petru
Movila, inoitorii ortodoxiei in aceste parti. Nu flu de boier ca Gheorghe Movila,
ca Aiiastasie Crimea, poate ca Teodosie Barbovsehi, al carui nume de familie ii
poarta si sfetnici ai Domniei, ci, ca si episcopul, pe urma Mitropolitul muntean
Stefan, contemporanul sau, un fecior de teran. Se nascuse in partile Putnei, si
din aceiasi casuta de sat pornira alti doi frati care nu se ridicara niciodata la
marire: unul, razas, in Tinutul Botosanilor, si altul, Stefan; Varlaam si-a impartit
averea intre copili celui d’intaiu, razesul Andreias Motoc si Marita, sotie a
preotului domnesc Ursul Cergariu, si intre fiii celui de-al doilea, Popa Ursul si
Toderascu. Fu unul dintre cei d’intaiu calugari de la manastirea lui Nistor
Ureche, Secu, unde ajunsese egumen pe la 1610, multumita lui Anastasie
Crimea; aici adaposti el pe episcopul de Roman mazil, Mitrofan.
Inca din 1621, Varlaam mergea Ia Petru Movila pentru a-i da veste de o
minune, intamplata la Sucevita in 1621, ingreuiarea moastelor Sf. Joan eel Nou
cand Mitropolitul voia sa le stramute de teama cetelor de Cazaci pradalnici; ii
trimesese Miron-Voda insusi; si cu alte prilejuri va fi adus el la Chiev scrisori
domnesti, si poate chiar ca a ramas aici o bucata dc vreme, pentru a invata
cele ce se pretindeau acum de la un ierarh ortodox, cum era sortit sa fle el.
Trebuie sa fi avut in adevar insusiri sufletesti si daruri de stiinta deosebite
pentru ca sa fie numit de-a dreptul Mitropolit, fara sa fi trecut, dupa obiceiu, cu
zabava indelungata, prin Scaunele de Husi, Radauti si Roman, ai caror episcopi,
Mitrofan — de Ia 1627 Ia 1633 -, Evloghie — intors in locul lui Dionisie la 1631
— si Dionisie, fost de Radauti — de la 1631 -, vor fi indurat numai cu greu
umilitoarea trecere cu vederea.
Numai unei pretuiri deosebite a lui Varlaam de Petru Movila si supunerii lui
Alexandra Ilias fata de un asa de puternic fruntas al Bisericii si cel mai sigur
represintant al ortodoxiei, intr’un timp cand si Tarigradul avea un Patriarh
eretic, i se poate datori o numire facuta in atat de neobisnuite imprejurari.
La 23 Septembre 1632 se facea hirotonisirea iui Varlaam, si cuvantul de
salutare ii tinea insusi Meletie Sirigul, ccl mai mare filosof teologic al Grecilor
din acest timp: acest vestit invatat si protosinghel al Bisericii
constantinopolitane, autor al unor “Capitole” de combatere a invataturii
calvinesti din “Marturisirea” lui Chiril Lukaris, statu si mai tarziu in Moldova,
capatand de la Vasile Lupu sarcina de a-i preface in greceasca vulgara
argumentarea lmparatului loan Cantacuzino impotriva islamismului. De aici va
fi scris el, in 1649, si acel opuscul despre Liturghie pe care i-I ceruse Patriarhul
Moscovei, Nicon. Intre 1646 si 1649 a prefacut in greceste, la lasi si Ia Suceava,
Viata Sf. Joan cel Nou. Trecusera numai cateva luni de la venirea in Domnie a
lui Matei si, dupa exemplul dat de Munteni, “boierii si tara” se ridicara in
Moldova asupra Iui Alexandru Ilias si a Grecilor lui. Sprijinitorul strainilor trebui
sa plece, iubitorii unei Dornnii romanesti cu boieri romani credeau sa poata
avea iarasi pe Voda-Barnovschi, si, intre cei cari-l intampinara la lasi, trebuie sa
fi fost si acel vechiu credincios care era Varlaam, noul Mitropolit. “Preoti si
calugari” mersera cu ei, spune cronica, impreuna cu o sama de boieri pentru a-
i cere de la Poarta, asa precum Grigorie Mitropolitul, Teofil de Ramnic si unii
“popi” facusera cale lunga pana la Constantinopol pentru a cuceri Domnia lui
Matei Basarsb. Dar Matei se intoarse recunoscut de Turci, pe cari-i speriase
biruinta iui, pe cand Barnovschi fu prins si taiat ca sa nu se faca obiceiu din
aceste izgonini de Domni si alegere de alti Domni dupa placul terii. In locul lui
Barnovschi, mort de sabie, veni iarasi Moise Movila, stapan placut pentru
Vaniaam, ucenicul fratelui acestuia. Dar nu se impaca bine si cu urmasul
acestuia, Vasile Lupu, omul iubitor de lumina, cunoscator de carte greceasca
veche, de si nu in masura pe care o pretind laudatonii lui interesati, mandru si
darnic de cate ori era vorba de o lucrare prin care sa i se pomeneasca numele,
in tara si departe peste hotarele ei, in tot Rasaritul crestin supus Turcilor. Cu
acest Domn asigurat in Scaun, prin bogatia si istetimea sa, pnin numarul
patronilor tarigradeni, Varlaam putea sa lucreze mai mult in ceea ce priveste
cultura decat chiar cu un prieten trecator ca Moise Movila.
Vasile-Voda cauta, de la inceputul stapanirii sale, sa faca o biserica, mai
frumoasa si scumpa decat toate celelalte, in care sa aseze, ca Ia Chiev, o
tipografie si o scoala. decat dupa iesirea lui din Domnie, Ia 1660. Dar grija de
capetenie o are pentru ctitoria sa cea noua de la Trei lerarhi, in care pe un trup
de piatra ca al manastirii lui Petru Schiopul, Galata, se pusera podoabele
introduse in arhitectura noastra de la inceputul veacului al XVII-lea, in randul
intaiu braiele impletite si rosetele, si, element ce nu se intampina inainte de
dansul, Vasile facu sa se lucreze in fina sculptura, la care va fi intrebuintat
mesteri rasariteni, mii de flori si arabescuri pe lespezile de marmura din care
se alcatuiau paretii. La 6 Maiu 1639 se sfintia aceasta biserica minunata, dar
lucrul odoarelor, policandre, candele, linguri, perdele, legaturi de carti, urma si
mai departe, pana la 1641. In acest an totul era gata in manastirea celor Trei
lerarhi, careia poporui i-a zis, dupa slavoneste, a Trei Sfetitelor, si Vasile facu
sa se aduca de peste Dunare, din Constantinopol chiar, cu binecuvantarea,
castigata prin multe pungi de bani, fara indoiala, a Patriarhului Partenie,
moastele Sflntei Paraschive, care patimise mucenicia in Serbia. Chivotul fu
intovarasit de trei Mitropoliti, loanichie de Heracleia, Partenie de Adrianopol si
Teofan de Paleopatre. Domnul insusi, boierimea si, dintre ierarhii terii, Evioghie
de Roman si Gheorghie de Husi iesira inaintea sflntelor ramasite pana Ia Galati
si Ismail; Vasile insusi intra, mergand in urma br, cum se vede si intr-o stampa
din vremea lui, la lasi, in ziua de 13 lunie 1641, - an, adauge inscriptia de pe
chivot, cand si Domnului i s-a nascut, dupa slabanogul loan-Voda, un al doilea
fiu, botezat Stefan -, frumos numedomnesc vecbiu -, caruia, in inscriptia citata,
scriitorul, de buna sama Varlaam insusi, iliureaza viata indelungata. Indata se
intemeie si scoala, care trebuia sa deie, ca si scoala-model din Chiev, de Ia
“Obitel Bratcaia”, invatatura de greceste si slavoneste in acelasi timp, poate si
cu oarecare notiuni de latineste, ca si aceia. La 15 April 1641, Vasile-Voda
cumpara de Ia boierul Mihail Furtuna, fost Mare-Comis, cu 200 de Iei, casa din
Ulita Ciobotareasca, langa “halesteul Bahluiului”. Aici se facu scoala, si
Varlaam capata de la Petru Movila pe insusi rectorul de pana atunci al celei din
Chiev, ieromonahul Sofronie Pociatchi, care, ca egumen si director, lucra in Iasi
in iarna urmatoare; cativa dintre tinerii cari-si mantuisera cursurile acolo ii
intovarasisera, si e pacat ca nu stim numele tuturor acestor vechi profesori
straini ai Moldovei, incatusata inca in cultura veche slavona si in cea noua
greceasca. Materiile erau tot cele obisnuite la Chiev, adeca acelea ce se predau
si in Colegiile iesuite din Apus, ori si in cele din Polonia ale Ordinului:
gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, musica, geometric, astronomie si
teologie.
Pe cand se intemeia o scoala ca aceasta, menita sa deie buni scriitori de
hrisoave solemne, intelegatori de slavona bisericeasca si, cred, si un carturar
adevarat, cum a fost Nicolae Milescu Spatarul, - Varlaam se gandea si Ia
tipografie.
“Cazania” lui Varlaam cuprinde predici pentru duminicile dintr-un an si
sarbatorile mai inseminate ale bisericii. Cele mai multe pelaca de la explicarea
pasajelor din Evanghelie potrivit zilei respective, la care se adauga sfaturi
pentru infranarea viciilor si patimilor, de infratire si intrajutorarea aproapelui.
Partea a doua cuprine cateva legend hagiografice (viata marilor mucenici ai
ortodoxiei).
Iorga spune despre opera lui Varlaam: “In aceasta opera masiva, cu groasa
slova ceteata, de taietura galitiana, este desigur o parte originala, dar stilul
este al autorului: Varlaam a lasat toata invatatura cata o stia si o putea sti si a
vorbi pe intelesul taranilor sai. De aici vine un fapt pe care l-am constatat in
Ardeal nu odata: in biserici parasite, prin praful ingramadit de sute de ani
poate, iese din cand in cand o foaie cu acea slova mare, hotarata, in care
recunosti iemdiat Cazania lui Varlaam.”
In simplitatea si naivitatea ei, “Cartea romaneasca de invatatura” a avut o
considerabila insemnatate in crearea primului nostru “stil carturaresc”,
detinand, in aceasta privinta in cultura romana, locul “Bibliei” lui Luther in
aceea germana, dupa cum s-a remarcat cu drept cuvant (g. Ivascu, 1969, p.
149). Prima parte cuprinde extrase din evanghelii si comentariul lor potrivit
pentru treizeci si doua de duminici, dupa o tehnica omiletica cu mult diferita de
aceea coresiana din “Talcul evangheliilor” din 1564, doar ca modelele par a fi
altele si in orice caz mai numeroase (Mazilu, 1987, p. 68-80).
Partea a doua cuprinde vieti de sfinti, ordonate calendaristic, la “praznicele
lunilor peste an”, incepand cu Simeon Stalpnicul (1 septembrie) si sfarsind cu
taierea capului Sfantului Ioan (29 august).
Dar poate ca talentul lui Varlaam nici nu trebuie cautat in elocventa propriu-
zisa, in rafinamentul predicii, ca al urmasului sau din Muntenia, ci in felul
taranesc de a infatisa chestiunile teologice. Varlaam este, cu siguranta, primul
nostru povestitor, ale carui istorisiri pot fi asemanate, in primitivitatea lor plina
de farmec, cu picturile murale din bisericile medieval moldovenesti, unde se
vad aceleasi episoade dion viata sfintilor ori aceleasi miscatoare scene ale
Judecatii din urma.
PRIMUL NOSTRU POET: MITROPOLITUL DOSOFTEI

Alaturi de marile personalitati romanesti care au ilustrat viata noastra


culturala din sec. al XVII-lea se asaza si figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei.
“Acest Dosofteiu mitropolitul — scrie Ion Neculce — nu era om prost de felul
lui; era neam de mazil, prea invatat; multe limbi stia: elineste, latineste,
slovineste si alte. Adinc din carti stia; si deplin calugar, si cucernic, si blind, ca
un miel; in tara noastra pre aceste vremi nu se afla om ca acesta”.
Datele noi care s-au gasit in ultimul timp au permis a se stabili ca eruditul
mitropolit al Moldovei se tragea dintr-o familie de negustori din Lvov, Papara,
de origine macedoromana, Mitropolitul Dosoftei a lasat o urma adanca in viata
religioasa a Moldovei, dandu-i acestei vieti un impuls nou. Prin reinflintarea
tipografiei, prin tiparirea de carti noi, in special de ritualul bisericesc, Dosoftei
este continuatorul direct al operei culturale din epoca lui Vasile Lupu.
Principala opera a mitropolitului Dosoftei si prima lui scriere care a vazut
lumina tiparului este “Psaltirea in versuri”, care apare in anul 1673, intr-un
orasel polonez, Uniev. A tradus aceasta carte din slavoneste. Aceasta
traducere a vazut lumina tiparului in anul 1680.
In Molitvelnicul lui (1681) si in Parimiile aparute in anul 1683, Dosoftei
tipareste o lunga Cronologie a tarii Moldovei, scrisa in versuri silabice, compusa
din 136 rinduri. Are si niste versuri dedicate patriarhului Moscovei, loachim.
Importanta Psaltirii in versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastra
veche este foarte mare. La sfarsitul Psaltirii, Dosoftei tipareste si versurile lui
Miron Costin privitoare la originea neamului romanesc.
Tot la tipografia din Uniev, mitropolitul Dosoftei publica in anul 1673 un
Acatist talmacit de pre limba slavoneasca pre limba romaneasca prin iubirea
de munca si rivna Preasflntituiui chir Domnului parinte Dositei, mitropolitul
Sucevei. Probabil ca este o retiparire a unei parti, Acatistul Maicii Domnului; din
Precinstitele Acatiste a lui Petru Movila, aparuta la tipografia din manastirea
Pecersca in anul 1629.
In 1679 tipareste o Liturghie, tradusa de el din limba greceasca, cu
numeroase note scrise in limba greaca. Si Psaltirea slavo-romana, pe care o
tipareste la lasi in anul 1680, este tiparita Ia tipografia sa.
O insemnatate mare pentru literatura noastra veche are monumentala
opera cunoscuta sub titiui “Viata si petreacerea svintilor sau Proloagele”.
Intreaga scriere a lui Dosoftei cuprinde patru volume mari, tiparite intre anii
1682 - 1686. Opera lui Dosoftei in mare parte este o compilatie a lui proprie,
alcatuita sau tradusa dupa mai muite izvoare, cum spune el, “de pre greceste
si de pre sirbeste”.
In anul 1683, mitropolitul scoate o a doua editie a Liturghiei lui, completata
cu rugaciuni noi. In acelasi an, el tipareste o noua lucrare, intitulata “Parimiile
preste an”. Este o colectie de slujbe si rugaciuni, care se intrebuinteaza in
biserica la serviciile divine ce se oficiaza seara. De asemenea, el traduce si
trimite la Moscova si Kiev Epistolele lui Ignatie, arhiepiscopul de Antiohia.
Moldova, dupa cum vedem, ne-a lasat o intreaga literatura istoriografica
scrisa in slavoneste, o bogatie de cronici de tot felul.
Din soborul vrednicilor viaduci ai Bisericii noastre, din pronaosui frescelor
seculare, din pridvorul tiparnitei sale de Ia lasi, din galeria ctitorilor culturii
romanesti, ne iese in cale Mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Dupa trup, flu al
tinutului sucevean, nascut in 1624, iar dupa duh al sanctuarului monarhal de Ia
Probota, din 1648, cand a primit numele de Dosoftei. Simtind chemarea tainica
a roluiui sau in viata Bisericii, cu studii temeinice, si-a indestulat setea de
cultura, mai intai in Scoala domneasca din manastirea Trei lerarhi, din lasi si
apoi la celebra Scoala a Fratiei Ortodoxe din Lvov. Cu o viata filocalica pe
masura monahismuiui vremii, la numai 34 de ani, Dosoftei este chemat, in
1658, sa pastoreasca, pe rand, eparhiile Husi si Roman. In 1671 devine
Mitropolit al Moldovei, pana Ia 1686, cand a luat drumul greu al pribegiei in
pamant strain, in Polonia.
Aici, inconjunat de cativa ucenici, a continuat o foarte bogata activitate
teologica, literara si de traduceri, pana Ia trecerea sa la viata cea vesnica, in
1693. Daca mormantul sau nu se mai cunoaste, zestrea ostenelilor sale, roade
ale talentului sau de versificator, traducator, scriitor si contemplator al
adevarurilor celor mai presus de fire, constituie marturii ale existentei si
nemuririi acestui Parinte spiritual al poetilor romani de dupa el si Ctitor al
limbajulul liturgic prin Liturghierul tradus si tiparit Ia lasi la 1679 ca dar al limbii
romane, biruitoare in cultul bisericii. Transliterat de catre Mitropolia Moldovei in
19801, ca si Psaltirea in versuri, in 19742, aceste doua carti dau la iveala un
intreg univers de frumuseti literare si talmacesc credinciosia cu care Biserica a
pastrat fondul de cuvinte, incat ele pot fi folosite si astazi, cu intelesul liturgic
al cuvantului. Ierarh al harului inmultit, cuget luminat, psalmist in graiul
multimilor, osardic talmaci a! izvoare!or grecesti si slavonesti, pentru a face
“spre inteles romanese lauda sfanta”, mester iscusit al slovelor, paznic al
dreptei credinte, al unui dumnezeiesc odor primit din Scriptun si din vistierlile
Sfintitor Parinti, greu incercat printre straini si stins de dorul pamantului
romanese, asa se profileaza personalitatea creatoare a Mitropolitului Dosoftei,
dupa datele vietii sale de pastor ierarh, carturar. E datoria si grija noastra sa-l
readucem cu evlavie in randul marilor figuri ale culturii romanesti si universale,
in catapeteasma cinstirilor supreme de care tineretut si noi insine avem mare
trebuinta.
Pe masura ce anii trec, ei ni-I apropie parca tot mai mult, chemandu-ne sa-l
facem cunoscut, sa-i dam la iveala vistieria credintei si talentului, care au rodit
cu imbelsugare in Biserica noastra, in sufletele fiilor ei si in Ortodoxia
ecumenica. Pretuirea ce i se cuvine operei sale teologice si literare trece insa
dincolo de persoana si timpul sau, acoperind de cinste Biserica si, deopotriva,
limba si cultura romaneasca peste trei secole si jumatate. Fiecare din acestea a
urcat prin el trepte noi, inscriind date memorabile legate de Psaltirea sa in
versuri, de sfintele carti ale slujirii in romaneste de Ia Dumnezeiasca Liturghie
la Octoih si la Vietile Sfintitor, Ia traducerea Sfintilor Parinti in alte limbi folosite
in Ortodoxie sau deslusind, la crearea Patriarhului loachim al Moscovei,
invatatura ortodoxa despre taina prefacerii la dumnezeiasca Euharistie.
Mitropolitul Dosoftei trebuie privit si ca un teolog de autoritate in aria larga a
Ortodoxici. Cu atat mai mult se cuvine sa cinstim ierarhul inaripat cu gandul
spre inaltimile duhului prin scris si truda, cu cat imprejurarile i-au fost Iui
Dosoftei vitrege si mijloacele putine.
Dar a privi doar in aceasta lumina incununarea ce i se face de obicei acestui
apostol al slujirii altarului si al versului inseamna a scapa din vedere valoarea
mesajului sau pentru vremea noastra. Fiind un mare exemplu, el ne este si un
puternic indemn. Poliglotul Dosoftei nu dispunea de circulatia si schimbul de
valori ce se face in secolul nostru. Tiparnita lui era un teasc greoi fata de ceea
ce ofera astazi civilizatia si tehnica moderna pentru raspandirea scrisului.
Poezia noastra culta, al carei etitor este, dispune acum desubtilitatile de
expresie si bogatii poetice de inalta tinuta. Cartea bisericeasca se afla in pas cu
finetile limbii noastre literare. Izvoarele patristice traduse in romaneste, editate
si reeditate, revarsa rauri de apa vie in gandirea teologiei si a culturii
romanesti. De la Mitropolitul Dosoftei incoace, folosirea in scrierile sau cartile
bisericesti a alfabetelor cirilice si eline au ramas piese pretioase de colectii.
Sfanta lui ravna si nazuintele, care ii ridica mai presus de lumea veacului
sau, ramanand pilda pentru noi toti cei din cinul arhieriei, purced din
dumnezeiesti indemnuri, pazite de el ca lumina ochilor. “Pastorul cel bun pune
sufletul sau pentru oi, aparandu-le ca David si priveghindu-le ca lacob si
pornindu-le Ia pasuni bune si ape sanatoase”, scrie el in predoslovia de Ia
Dumnezeiasca Liturghie. O asemenea unica marturisire, din atatea pe care ni
le-a lasat in paginile scrise de el, este de ajuns nu numai pentru a-i defini, dar
si pentru a ne intelege chemarea noastra. Ca si Ia inaintasul sau, Mitropolitul
Varlaam, duhul cucernic, afierosirea si vibrantele chemari “la toata semintia
romaneasca pretutindenea ce se afla intr- aceasta limba pravoslavnica” razbat
din fiecare rand, din fiecare imagine si expresie pornite din inima. Truda
“talcovanilor”, prinosul psalmilor “intorsi in stihuri populare, toata tiparitura lui
bisericeasca in romaneste isi larnuresc si obarsia si telul, prin aceste
revelatoare impartasiri.
Avem multe indatoriri fata de trecutul din care ne vorbese asemenea suflete
laminate cu Dubul Sfant. Dar una din cele dintai este cunoasterea si meditarea
paginilor nemuritoare ale acestor parinti ai altaruiui si ai cuiturii romanesti. Nu
numai pentru a-I cunoaste cum au fost, ci si pentru a intelege cum trebuie sa
fim noi, spre a fi vrednici de ei. Acesta nu este un aspect, ci este ratiunea insasi
pentru care stam cu poetul si Mitropolitul Dosoftei in fata secolelor si a lumii, in
numele a ceea ce insemneaza spirit cultivat si putere de a malta semenii sa
clevina purtatori de Dumnezeu, asa cum “Duhul vine intr-ajutor siabiciunii
noastre”. (Romani, 8,26)
Daca revine tuturor indatorirea sa mediteze, sub rostul unei astfel de
intelegeri, asupra cinstirii ce se face Mitropolitului Dosoftei, noua, siujitorilor
Bisericii, cu atat mai mult. O consacrare, precum aceea de care s-a bucurat
lerarhul Bisericii noastre prin cinstirea lui de U.N.E.S.C.O. in 1974, ne
indatoreaza sa reflectam adanc la semnificatiiie stradaniei sale. E cat se poate
de important ca un ierarh roman ne-a condus la inaltul for al infratirii in numele
a tot cc are mai nobil flinta umana. Sa luam aminte, noi, slujitorii altarelor, dar
si cinul celor inzestrati cu darul cuvantului in viers, ca numai “multa truda
sivriame indelungata” pot da si raspunsurile la chemarile sfinte si cununa
talentului pentru ceea ce implinim intru cultivarea spiritului.
Neobositul si pribeagul Mitropolit Dosoftei ne adevereste mereu ca, in
ogorul Ortodoxiei noastre romanesti, cultura a aflat teren manos. Ne-o
confirma si alti viadici carturari si apostoli ai culturii romanesti, ca Damaschin
Dascalul, Chesarie, Antim Ivireanul, lacob Putneanul si altii din jilturile lor de
pastorire, de asemenea, poligloti, slijutori ai tiparului, artisti si cuvantatori de
Dumnezeu. Ei au pus sufletul lor in tot ce au scris si au tradus, ridicand
prestigiul tipografiei bisericesti si dand limbii romanesti noi podoabe de sens si
de stil, iar cuvantului descoperindu-i taina rostirii. E randul fiecarei generatii sa-
si implineasca raspunsurile. Una din cai este si aceasta preluare a traditiilor,
aceasta nepretuita mostenire a inaintasilor nostri, ca pe un “rod al duhului”.
Indemnul ne vine cu staruinta, de peste veacurile trecute, de la acesti straluciti
inaintasi ai nostri.
Din fericire, in cuprinsurile Patriarhiei noastre avem inca nepretuite comori
ale stradaniei, talentului si spiritului stramosese. Datori suntem sa ne
cercetam, sa le cunoastem si sa le pastram ca pe niste bunuri sacre cum si
sunt. Cu acest smerit gand am insistat si Dumnezeu ne-a ajutat sa dobandim
palatul Parlamentului, construit langa pridvorul bisericii catedrale, pe locul
Mitropoliei, intre altele si pentru a organiza in spatiile generoase ale acestei
cladiri Muzeul Spiritualitatii Ortodoxiei Romanesti. Oricine poposeste la
Manastirile sau la bisericile maramuresene culege puteri innoitoare, din ceea
ce marturisesc zidurile, locul fericit ales, frescele, broderiile si alte odoare
bisericesti, din tot ceea ce soarbe duhul despre cele ce nu se pot vedea, nici
pipai. Asemenea si Ia oricare din sfintele asezari manastiresti, unde ne
intampina nu numai odoarele evlaviei strabune, ci si cele ale inspiratiei
artistice, asa cum staruie ele in pridvorare, in arhitectura, in culorile pictoribor,
in firul brodat, in lemn si in piatra, insufletite de maini indemanatice si gand
curat ca si credinta ostenitorilor. Cat de mari sunt aceste roduri innoitoare de
cuget, marturisesec mille de opere in proza sau in viers care au preamarit
viziunea plina de eviavie si de dar a acestor anonimi ctitori.
Sa purtam gandurile noastre spre ceea cc Mitropolitul Dosoftei insusi a luat
aminte. Facand aceasta suntem langa inima lui, in aceeasi dragoste pentru
comonile duhului, in acelasi cult al vaboribor spirituale. Urmandu-i exemplul, e
sporul de cinstire pe care i-I putem aduce. E prinosul nostru intreg, odata cu
impartasirile mesajului cu care infrunta ci veacurile.
In comentariu Psaltirii lui Dosoftei, episcopul Melchisedec afirma “…inca cu
dreptul se poate zice ca el a localizat, a romanizat opera profetului imparat
David. De aceea, ea a fost foarte gustoasa inimii romanesti contemporane, din
toate starile. Multi din psalmi au devenit cantece populare.”
ARTA ORATORIEI RELIGIOASE: MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL

Este o personalitate pe masura epocii in care traieste, sfarsita intre


ambitioase proiecte si presimtirea apocalipsei, intre splendoare si instabilitate,
intre opulent si violent. Cineva l-a vazut p Antim Ivireanu proiectat simbolic pe
fundalul tragic shakespearian al epocii brancovenesti. Inainte de a fi pastor
sufletesc, si-a aratat talentele multiple in opera de pura manualitate: tipograf,
caligraf, maestru de broderie, desenator si sculptor. Arta brancoveneasca
reprezinta un moment important al barocului din aceasta parte a Europei.
Artistul cuvantului nu e strain, cand potriveste vorbele in fraza, rigoarea
delicata cu care tipograful randuia literele si imaginele in teasc.
Desi s-a amestecat in politica, a complotat, a tradat (si a fost tradat),
pierind ucis, ca multi dintre oamenii secolului sau, acest gruzin poliglot care ne-
a invatat la perfectie limba s-a ilustrat mai cu seama in sfera ecleziastica,
organizand asezamantul ce-i poarta numele, dotandu-l cu un regulament de
functionare, scriind recomandari pentru preoti, tiparind carti bisericesti si un
hronograf ilustrat. “Didahiile” il arata invatat, dialectician in cele sfinte, un cap
speculativ abstract, un pragmatic pastor al turmei sale. Ne izbeste in ele
“cuvantul acest dulce si mangaietoriu” in scopuri de persuasiune. Predicatorul
iti cunoaste bine publicul: “De n-ati stiut pana acum si de n-au fost nimeni sa
va invete, iata ca acum veti sti ca am treaba cu toti oamenii cat sunt in Tara
Romaneasca, de la mic pana la mare si pana la un copil de tata din pagani si
din cei ce nu sunt de o lege cu noi, caci in seama mea ce-au dat stapanul
Hristos sa va pasc sufleteste, ca pre niste oi cuvantatoare, si de gatul meu
spanzura sufletele voastre…”. Dumnezeu, care nu si-a facut purtatori de
cuvant din regi sau filosofi, ci din oameni simpli: “Si pentru aceasta n-au ales
imparati si crai, sa faca proroci; n-au luat filosofi si ritori, sa trimita
propoveduitori venirei lui; n-au pogorat pre langa dansul, mii de mii nesocotiti
si nenumarati, ci au trimis oameni prosti si mai vartos pastori de oi, ca pre
Moisi, ca pre David, ca pre Samuil…”.
Predicator fara ocolisuri, stabilind contacul cu auditoriul sau: intreaba si
intreaba, reaminteste, porunceste, cicaleste, cearta sau blestema; e cand
blajin, cand vehement, cand manios, cand batjocoritor, cand insinuant;
ameninta, dar si seduce; capteaza atentia prin profetii temerare, dar si printr-o
smerita recunoastere a a propriei nevredniciri.
Stilistica “Didahilor” isi afla cu usurinta motivele si metaforele in literatura
medievala. Topica exordiala a lui Antim cunoaste toate motivele dedicarii lui
Dumnezeu a operei proprii, afectarea modestiei si celelalte: “Iata asamanarea
aceasta a obrazului cu soarele si a vesmintelor cu zapada, nu doara pentru
aceia sa asemaneaza cum nu ar fi mai stralucit obrazul lui (Hristos) decat
soarele, sau vesmintele lui nu ar fi mai albe decat zapada, ci pentru ca aici, in
lume, nu avem alt nimic mai stralucitor si mai luminos decat soarele si mai alb
decat zapada”.
Limba lui Antim inspirata doar de aceea vorbita romaneasca, de limba
intregii literaturi medevale, pe deasupra granitelor, a particluaritatilor de cult,
devenise un jargon perfect recognoscibile.
“Va poftesc sa va deschideti urechile inimilor voastre”, observam
numaidecat una din obisnuitele la el metsfore anatomice, cum le-a botezat
Curtius, identificandu-le cu inceperea din “Vechiul Testament”. Invatatul
german scrie: “Psihologia moderna a stilului ar califica probabil aceasta clasa
de metafore ca baroca. In acest caz, barocul literar ar fi la fel de vechi ca
“Biblia” si s-ar prelungi pana la Heinrich von Kleist”. Metaforele culinare, prin
care se sugereaza sursele de hrana a spiritului, abunda si ele in “Didahii”
(“osaptul vorbelor”), ca si cele ale navigarii. O categorie interesanta o
alcatuiesc metaforele pe care le-am putea numi retorice, in masura in care
definesc tocmai scopul captarii atentiei: “mreaja a invataturii” sau “undita
cuvintelor”. Ele trebuie private in cuprinsul celui mai important dintre tipurile
de oratorie medievala si anume acela indicat de Curtius drept al “oratoriei
fastuoase”. Antim este un maestru al cuvantarii panegirice, comparand
bunaoara, pe intinderea unei jumatati de predici, pe apostolii Petru si Pavel cu
soarele si luna.
Lexicul este adaptat deplin ocaziei, dovada ca scrisorile catre domnitor,
care s-au pastrat, sunt mai pline de expresii grecesti decat predicile. Aceasta
nu inseamna ca predicile sunt populare. Antim parea fi consistent ca diferenta
dintre limba scrisa din epistoalele catre Brancoveanu si cea menita rostiri din
amvon a predicilor, chiar daca le scria si pe acestea. Repetitiile de pe
orizontala textului creeaza simetrii pe verticala lui. Este atat de mare gustul lui
Antim pentru aceasta, intrucat criticul vede in el expresia unei “euforii a
noviciatului artistic” si chiar “semnele neindoielnice ale gratualitatii”.
Intreaga arta medievala era, asadar, sacrificiu si tinea “mai putin de
estetica decat de magie”: ea era un raport cu sacrul. Nu va asculta de un
principiu al gratualitatii sau al placerii (placerea fiind in ochii Bisericii un pacat),
ci de acea permanenta necesitate spirituala care transforma orice poezie in
rugaciune, in lauda adusa Atotputernicului.
Nu exista nicio libertate, caci pana si retorica e prescrisa riguros de canonul
medieval. Antim e patruns de smerenie la fel cum e si de rostul pocaintei, asa
incat e greu de decelat la el cea mai mica pornire individualista. Crede prea
adanc in fericirea de apoi pentru a pretui persoana umana mai mult decat ii
ingaduia morala Bisericii. Paginile lui de pamflet condamna placerile, excesele,
destrabalarile si cheama la ascultare si rugaciune. Umanismul lui (ca si ale lui
Grigore Ureche si Costin) nu depasea canonul medieval alcatuit de Curtius si
reluat de Duby.
Meseria de tipograf, de gravur si de pictor in care s-a remarcat Antim ne
releva acelasi orizont medieval. Medievalii sunt oameni ai Bisericii: asa este si
Antim. Aceasta “religie populara”, organica, simpla si fantasmatica este aceea
in directia caria isi rostesc predicile Varlaam si Ivireanu, ea dicteaza fatalismul
lui Ureche si eschatologia lui Costin. Dincolo de cateva firesti, dar slabe ecouri
dintr-o Europa peste care trecusera valurile succesive ale Renasterii si
Barocului, nimic essential nu modifica spiritul medieval al scritorilor nostrii de
dupa 1600, nici o fisura importanta nu se vede in peretele de convingeri,
gusturi, moralitati ori sentimente ale autorilor de predici, de istorii si de versuri.
Artistic vorbind, insusirea de capetenie a “Didahiilor” consta in bogatia si
finetea mijloacelor de persuasiune. E. Negrici a descoperit o anumita schema in
toate predicile. Intai, sistemul de referinta: un personaj religios sau un
eveniment sacru, asezat sub o lumina sublima, izvoratoare de vrednice pilde
morale. Apoi, agresiunea: locutorul se intoarce spre public si, fulgerand ca
Moise, ii confrunta faptele cu amintirile date divine. In a treia pozitie vin
indicatile crestine, deturnand in final, in rugaciune. Literatura isi face loc, in
primul nivel, sub forma portretului si a descrierii, in a doua sub forma
pamfletului si a caracterelor, si, in al treilea, ca imn religios.” Schema, corecta
in linii mari, pune insa pe acelasi plan realizari artistice foarte deosebite. Nu
numai naratiunea, dar si portretul si descrierea sunt putin semnificative la
Antim. Nu insa si imnica didahiilor, rugaciunea, panegiricul si lauda. Cat
priveste pamfletul (caracterologic), el nu e singurul element prin care oratorul
stabileste contactul cu auditoriul. Persuasiunea este multipla si complexa in
didahii. Antim are constiinta procedeelor, a traditiei oratorice pe care se bizuia.
El trebuia sa afle cale dreapta catre sufletele unor ascultatori care nu erau de
obste, ci oameni subtiri, teologi mediocrii, compilatori. Nimeni nu a vazut darul
lui de a “cerne cu ciurul chibzuielii toata sfanta Scriptura”. Bun cunoscator al
intelesului fiecarui rand, a stiut de fiecare data sa-I lumineze.
Al treilea “Cuvant de invatatura si de umilinta la duminica Floriilor” este una
din didahiile cele mai impresionante ale mitropolitului lui Brancoveanu si
merita s-o citim cu atentie spre a-i releva articulatiile retorice.
Sunt relatate pe scurt cele trei invieri ale lui Hristos, a fetei lui Iair, a
feciorului vaduvei si a lui Lazar, dintre care abia ultima a provocat marea
bucurie populara. “Dar oare pentru ce este aceasta desparteala?” se intreaba
Antim cu prefacuta uimire. “Nu erau minuni si acele doao, precum iaste si
aceasta de a treia? Nu era acesta Hristos ce a inviat si pre cei doi morti,
precum a inviat si pre acest de al treilea?”. “Pentru ca pricepem taina acestui
cuvant se cuvine sa socotim pre acesti morti nu dupa slova evanghelicestii
istoricii, ci dupa duh si dupa taina gandului evanghelicesc.”
Arta lui de a talcui metodic sensul ramanand aproape de parfumul concret
al intamplarii, de a convinge prin sugerarea atmsoferei, a rolului jucat de
protagonist si a locului ocupat de ei in spatiul povestirii. Fara sa fie un
povestitor la fel de bun ca Varlaam, este un predicator mai complex, care
speculeaza atat latura savanta si teologica a textului biblic, cat si latura lui de
miracol naiv, emotionant. Dupa ce rezuma cu maxima claritate evenimentele,
Antim le cauta intelesul, punand mai intai intrebari retorice, sprijinindu-se apoi
de parerile eruditilor Bisericii, dar si pe intuitia sa de cititor atent al textului.
Structura didahiei este simpla si eficace:
La mortul cel dintai, carele era fata lui Iair, zice evanghelistul Matei cum
cand au mers Hristos sa o inviaze n-au zis un cuvant, numai au apucat-o de
mana si s-au sculat fata. La al doilea mort, la feciorul vaduvei, zice
evanghelistul Luca cum ca s-au atins de cosciug si numai atata zise: “Voinice,
tie zic, scoala! Si sazu mortul”. Iar al treilea, la Lazar ce n-au zis si ce n-au facut
dulcele Iisus sa-l inviiaze […] Si la cea de pe urma cu glas groaznic, cu carele
au turburat tot iadul, aduse pe Lazar dintru intunericul mortii la lumina vietii
[…] Acuma spuneti-mi ce inchipuiaste aceasta? Ce ne invata aceasta mijlocire
despartita cu care au inviat Hristos pre cei trei morti: pre cel dintai, cu
atingerea maini, pre al doilea cu un cuvant prost si pre al treilea cu lacrimi, cu
rugaciunea si cu glas mare? Dumnezeescul Zlatoust si sfantul Theofilact si toti
talcuitorii Sfintei Evanghelii zic cum aceasta au vrut sa ne invete Hristos,
Domnul vietii si al mortii, ca pacatosul care iaste mort in darul lui Dumnezeu de
doao ori si de trei ori: iara inca fiind tanar in rautate si acesta, cu ajutorul lui
Dumnezeu, cu invataturile Evangheliei, de nu sa va cai astzai, se va cai maine:
lasa rautatea si iara se intoarce pre calea mantuintei. Iar al trilea, care au
imbatranit in pacat si s-au obiciunit, in desfatari si in desartaciunile cele
lumesti, in pohtele lui cele rele, nu iaste cu putinta sa se intoarca pre lesnce ci,
au ramas far’ de cainta si moare in pacat […] sau, pentru ca sa vie in cainta
trebuiaste un ajutoriu tare, de sus, un cuvant viu al lui Dumnezeu, carele sa va
in tot chipul sa-l ridice din pacat, precum au radicat si pre Lazar din groapa.”
“Dar putea-voi crede eu, iubitii mei, cum ca aici, intre turma mea cea
cuvantatoare, sa fie oi ca acestia, ratacite, Lazari ca acestea, pacatos,
impietriti la inima si necaitori?”
“Credinta voastra cea multa nu ma lasa sa o crez (aceasta). Iar de sa va
intampla, prin departarea dumnezeiasca, sa se afle cineva intru aceasta nevoie
ticaloasa si vrednica de plans, cu multa scaraba de inima imi intorc cuvantul
catra dansul si-I zic, precum zicea Hristos catre jidovi, pentru Lazar: “Unde l-ati
pus pre dansul?” Unde ti-ai pus, pacatosule, sufletul tau cel iscusit, cel frumos,
cel minunat, cel vrednic?”
“Ci numai un lucru trebuiaste, far’de carele nu iaste cu putinta sa vie
niciodata pacatosul in cainta, care lucru nici arata Hristos la inviiarea lui Lazar.
Putea, adevarat, mantuitorul sa-l inviiaze pre Lazar asa precum se afla inchis in
mormant, iar n-au vrut. Ci intai au poruncit sa radice piatra de pe mormant si
atuncea l-au inviat. Dara stiti pentru ce? Pentru ca sa inteleaga pacatosii cum
ca de nu vor ridica deasupr alor piatra obiciaiului celui rau, cu neputinta iaste
sa inviiaze si sa se caiasca.”
Oratorul ecleziastic stapaneste toate clapele instrumentalului sau:
solemnitatea, familiaritatea, pilda, exaltarea, probazania, psalmodierea,
poeticul, trivalul, metodicul si mesianicul.
BIBLIOGRAFIE

1. Preot Profesor Doctor Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe


Romane, Bucuresti, 1992
2. N. Iorga, Istoria Bisericii Romane, vol. II, Bucuresti, 1995
3. N. Iorga, Bizant dupa Bizant, Bucuresti, 1972
4. P. Chihaia, Arta Medievala, Bucuresti, 1998
5. P. P. Panaitescu, Inceputurile si biruinta scrisului in limba romana,
Bucuresti, 1965
6. I. Teodorescu, Permanente istorice medieval. Factori ai unitatii
romanesti, Iasi, 1994