MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII

1
 CUPRINS

CUPRINS 2
LISTA DE ABREVIERI ŞI PRESCURTǍRI 4
INTRODUCERE 5
I.MISIUNEA SOCIALǍ A BISERICII-PORUNCǍ APOSTOLICǍ ŞI
NECESITATE PASTORALǍ 17
I.1. Fundamente scripturistice şi patristice ale misiunii sociale a Bisericii
19
I.2. Misiunea socialǎ a Bisericii ȋn contemporaneitate 43
II. TEMEIURILE DOCTRINARE ALE IMPLICǍRII SOCIALE ALE
BISERICII 46
II.1. Implicarea socialǎ a Bisericii, extensie liturgico – sacramentalǎ a
misiunii poporului lui Dumnezeu 46
II.2.Mǎrturia Tradiţiei bisericeşti despre implicarea socialǎ a Bisericii 53
III. MISIUNEA SOCIALǍ ȊN CADRUL ORTODOXIEI ROMȂNEŞTI 58
III.1. Implicarea socialǎ a Ortodoxiei romȃneşti-o permanenţǎ istoricǎ 61
IV. Aspecte ale misiunii sociale ale Bisericii 74
IV.1. Cadrul general de activitate al Bisericii 74
IV.2. Asistenţa social religioasǎ unitǎţile spitaliceşti 76
IV.3. Asistenţa social-religioasǎ ȋn Armatǎ 79
IV.4. Asistenţa social-religioasǎ ȋn penitenciare 83
IV.3. Asistenţa social-religioasǎ acordatǎ ȋn unitǎţile de protecţie socialǎ
86
CONCLUZII 87
BIBLIOGRAFIA 89

2
DECLARAŢIE DE AUTENTICITATE 96

INTRODUCERE

Misiunea socialǎ a Biserici extinde ȋn societatea umanǎ comuniunea

sacramentalǎ liturgicǎ a Bisericii, avȃnd ca punct de origine teologia persoanei,
adicǎ un concept bisericesc foarte central. Avȃnd ȋn vedere acest lucru, uneori s-
au fǎcut toate eforturile pentru a ȋmpiedica transformarea filantropiei ȋntr-o
activitate simplu instituţionalizatǎ sau a unui act impersonal.
Filantropia reprezintǎ aspectul concret al poruncii Mȃntuitorului Hristos de
a ne iubii unii pe alţii, este ceea ce se numeşte liturghia dupǎ liturghie sau
expresia cea mai fireascǎ şi concretǎ a credinţei noastre.
Avȃnd ȋn vedere cadrul de activitate al misiunii social-filantropice şi
caritative a Ortodoxiei romȃneşti, trebuie precizat cǎ acesta se poate desfǎşura
numai prin intermediul unor bune şi argumentate raţiuni, astfel ea „ea nu
trebuie sǎ fie o modǎ, ci modul ȋnsuşi al existenţei misionare a Bisericii ȋn lume,
icoana dinamicǎ a filantropiei divine, cǎci: ”Liturghia fǎrǎ filantropie devine
repede ritual ȋnchistat, dupǎ cum filantropia fǎrǎ Liturghie devine repede
propagandǎ pentru imagine, mai mult preamǎrire de sine decȃt laudǎ a Iubirii
Preasfintei Treimi"1.

Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divinǎ şi filantropia Bisericii dupǎ Noul Testament, Ed.
1

Trinitas, Iaşi, 2002, p. 13

3
 Vocaţia Bisericii lui Hristos a fost mereu una a iubirii aproapelui, a ȋntr-
ajutorǎrii, a slujirii şi a solidaritǎţii, pentru cǎ, trebuie spus, ȋn tradiţia Bisericii,
cultul şi mǎrturisirea au fost dintotdeauna legate de slujirea agapicǎ a
aproapelui, slujirea lui Dumnezeu fiind ȋntotdeauna aceea care a concentrat
toate celelate atribute ale mǎrturisirii creştine.
Mǎrturisirea şi slujirea s-au ȋntȃlnit una cu alta ȋn credinţa Bisericii, s-au
explicat şi argumentat reciproc ȋn istoria Bisericii, de aceea, creştinismul s-a
manifestat ca religia lui a face, a dǎrui şi a iubi2 .
A lupta cu pǎcatul, cu rǎul din tine şi din lume a fost şi este chemarea
permanentǎ a creştinilor, mǎrturisea Mitropolitul Antonie Plǎmǎdealǎ.3
Biserica are o experienţǎ extraordinarǎ a slujirii aproapelui, aceasta fiind
sistematizatǎ, teoretizatǎ, sedimentatǎ şi cu cel mai mare avȃnt, mai cu seamǎ ȋn
secolele patru şi cinci din primul mileniu creştin, timp paradigmatic pentru
misiunea social-filantropicǎ şi caritativǎ, atȃt pentru Rǎsǎrit, cȃt şi pentru Apus.
Slujirea iubitoare a aproapelui ȋşi are originea ȋn manifestarea iubirii faţǎ
de Dumnezeu, care susţine slujirea fratelui , ȋi dǎ adȃncime şi face din ea o scarǎ
spre cer, un mijloc de desǎvȃrşire pentru cel care o practicǎ şi un mod de viaţǎ
mai facil pentru cel care beneficiazǎ de ea.
Pǎrinţii Bisericeşti din aceastǎ perioadǎ au s-au aplecat foarte mult asupra
problematicii şi nevoilor omului, scriind foarte mult şi despre slujirea
aproapelui ca formǎ de mȃntuire şi de manifestare a iubirii faşǎ de Dumnezeu.
Se remarcǎ acum personalitǎţi uriaşe ale Bisericii, precum Sf. Vasile cel Mare,
ȋntemeietorul sistematic şi instituţional al filantropiei creştine, prin vestita sa

2
Antonie Plǎmǎdealǎ, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 5.
3
Ibidem, p. 5.

4
opera Vasiliada sau Basiliada, Sf. Ioan Gurǎ de Aur, cel mai aprig susţinǎtor al
filantropiei ca act social necesar şi mijloc obligatoriu pentru mȃntuire, ori alţii
asemenea lor care au direcţionat evlavia şi entuziasmul creştin spre slujirea
fratelui, spre a vedea ȋn aproapele pe Dumnezeu Ȋnsuşi, care suferǎ, se bucurǎ,
merge alǎturi de noi şi are nevoie de iubirea şi atenţia noastrǎ.
Aceastǎ perspectivǎ va duce la configurarea unui nou tip de societate,
societatea creştinǎ asistenţialǎ care va acorda o grijǎ diferenţiatǎ şi deosebitǎ
fiecǎrei categorii ȋn parte de creştini aflaţi ȋn nevoie şi necaz sau defavorizate
cum se preferǎ ȋn limbajul asistenţial social de astǎzi.
Aşa au apǎrut instituţii specializate, diferenţiat pentru fiecare categorie ȋn
parte de creştinini cu probleme de slujire: copii orfani, bǎtrȃni, vǎduve, oameni
cu deficienţe trupeşti etc., ceea ce face ca biserica cu instituţiile ei sǎ fie la
originea asistenţei sociale ȋn general şi acelei moderne ȋn special.
Niecǎieri ȋn lume nu a mai apǎrut aşa ceva, aşa se face cǎ Bisericii
Creştine ȋi revine marele merit de a fi adus acest concept al filatropiei şi a-l fi
dezvoltat la maxim ȋn istoria civilizaţiei umane.
Aceste instituţii speciale sociale bisericeşti sunt forme concrete ale
manifestǎrii ȋnvǎţǎturilor lui Hristos, ale aplicǎrii preceptelor evanghelice
ȋnviaţa personalǎ şi socialǎ creştinǎ4.
Se ştie cǎ existenţa omului nu este individual, ci social-comunitarǎ, cǎci
omul este o fiinţǎ social ce nu-şi poate ȋmplini sensul vieţii decȃt numai prin
intermediul celorlaţi semeni ai sǎi.

***, Faptele iubirii smilostive, Basilica, Bucureşti, 2012, p. 9.

4

5
 Aşa se face cǎ filantropia nu este un moft sau un lux, ci o necessitate
existenţialǎ şi social a umanitǎţii, o extensie a lui Hristos şi a activitǎţii Sale
mȃntuitoare ȋn ȋntreaga lume.
De-a lungul timpului s-a considerat ȋntotdeauna cǎ a sluji aproapele este o
virtute, un comporrtament necesar, authentic şi special, o modalitate unicǎ de
raportare la Dumnezeu şi la aproapelui fǎrǎ de care viaţa noastrǎ nu ar avea
sens.
Desigur, cǎ istoria umanitǎţii cunoaşte şi nenumǎrate forme opuse acestui
comportament, situaţii degradante şi inhumane care fac de ruşine numele de om
şi izvorǎsc din rǎutatea sufletului unia sau altuia, dare le nu sunt nici necesare
nici representative pentru viaţa şi existenjţa umanǎ.
Creştinismul a contribuit fundamental şi decisive la realizarea sprijinului
social minim necesar aproapelui la un minim de manifestare umanǎ şi la
sedimentarea proiectului social uman, desoperind ȋ nom chipul lui Dumnezeu şi
similaritǎţi extraordinare cu propia persoanǎ şi existenţǎ.
Astfel, temeiul principal al activitǎţii filantropice este Acela cǎ omul este
creat dupǎ chipul lui Dumnezeu, oamenii sunt fraţi ȋntre ei, iar aproapele
reprezintǎ un mijloc sigur de mȃntuire. 5
Biserica a acţionat necontenit ȋn ambientul social-economic şi politic-
cultural a fiecǎrui timp, pentru a purifica, lumina şi spiritualize, pentru a ofei o
ǎndrumare spiritual adecvatǎ şi pentru a conduce omul cǎtre Dumnezeu prin
aspectele mǎrunte ale vieţii.

5
Radu Preda, Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice (Theologia Socialis 12), Ed.
Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 12.

6
 Experienţa bisericeascǎ din domeniul filantropiei a fost teoretizatǎ şi
concentrateă doctrinar ȋn ȋnvǎţǎturi, precepte şi ȋndemnuri pentru a susţine viaţa
moralǎ şi spiritual a creştinilor şi pentru a face mai bunǎ lumea ȋn care noi trǎim
şi ne manifestǎm.
Fǎrǎ activitatea socială a Bisericii, de timpuriu, nu poate fi ȋnţeleasǎ
manifestarea filantropicǎ a umanitǎţii de-a lungul secolelor.
Creştinismul a produs o adevǎratǎ matrice social-filantropiǎ, proiectul
solidaritǎţii umane din creştinism pǎtrunzȃnd şi ȋn afara graniţelor spaţiului sǎu
şi fiind preluat, total sau partial, şi de cǎtre alte spaţii traditional aparţinǎtoare
unor alte religii, culturi şi civilizaţii decȃt cea creştinǎ. Misiunea social a
Bisericii reprezintǎ extensia comunitarǎ a Evangheliei, expresia soborniceascǎ a
lui Hristos Ȋnsuşil, prelungit ȋn istorie sau trupul social al Bisericii lui Hristos.
Misiunea social-filantropicǎ şi caritativǎ este manifestarea concretǎ a
ȋnǎvţǎturii de credinţǎ, dar şi argumentul principal pentru ca lumea sǎ credea,
cǎci fǎrǎ ea Evanghelia ar rǎmȃne numai un frumos tezaur de ȋnvǎţǎturi etico-
filozofice şi religioase de genul celui existent ȋn oriental ȋndepǎrtat.
Aceste argumente şi perspective istorice trebuie sǎ inspire viaţa creştinǎ de
astǎzi şi numai, oferind o redescoperire a tainei fratelui, a aproapelui şi oferind
Bisericii posibilitatea de creşte forţa acţiunilor sale misionare.
Biserica face misiune prin filantropie, iar filantropia oferǎ amplitudine
activitǎţii misionare creştine. Misiune fǎrǎ filantropie nu se poate, cǎci este de
genul credinţei fǎrǎ fapte, iar aceasta nu poate face noi adepţi, nu poate atrage
pe nimeni la credinţǎ.6

6
Picu Ocoleanu, Iisus Hristos Mijlocitorul. Sensul diaconal al eticii sociale ortodoxe, Ed.
Christiana, Bucureşti, 2008, p.25.

7
 Pe marea acesti vieţii, adesea prea amrǎ şi sǎratǎ, dar şi plinǎ d epericole şi
furtuni, Biserica este abrca sigurǎ care poate duce pe credincios la limanul
mȃntuirii, ȋn fidelitate faţǎ de vocaţia sa şi faţǎ de nevoile pastoral-misionar ale
fiecǎrei epoci prin care ea trece.
Ȋntodeauna lumea este cel mai mare spaţiu misionar eclezial, marea acestei
vieţi, loc de nevoinţǎ şi de ȋncercare, dar şi de exersare a nemuririi de creştere a
virtuţii,ori, dimpotrivǎ de decǎdere şi dezumanizare. Biserica trebuie, ȋn acest
context, sǎ rǎmȃnǎ mereu fidelǎ misiunii sale ȋnnoitoare şi transformatoare şi
predice Evanghelia lui Hristos mai curȃnd prin faptele slujirii aproapelui, cǎci
acestea oferǎcel mai mare avȃnt misionar şi fac credibilǎ Evanghelia lui Hristos.
La ȋnceput, Biserica a cunoscut o aşa de mare rǎspȃndire ȋn spaţiu pentru
cǎ iubirea ce-I leg ape creştini era cea mai mare forţǎ misionarǎ, era exemplul
cel mai edificator şi atrǎgǎtor.
Generaţii ȋntregi de creştini au dorit sǎ propovǎduiascǎ Evanghelia lui
Hristos prin propria lor viaţǎ şi prin ceea ce intens, natural şi nevǎzut fǎceau,
astfel ei au lǎrgit viaţa de iubire creştinǎ, prin convertirea de noi şi noi membrii,
care, la rȃndul lor, au devenit fermenţi misionari pentru lumea ȋn care trǎiau şi
activau.
Este demn de reţinut cǎ, inclusive pe teritoriul patriei noastre, primele
spitale şi instituţii de ocrotire social au apǎrut ȋn tinda Bisericii, prin intermediul
şi cu susţinerea oamenilor Bisericii, iar spitalul modern are la bazǎ bolniţa
mȃnǎstireascǎ, Pe abnegaţia şi devotamentul creştinul de a-şi ajuta aproapele se
fundamenteazǎ astǎzi relaţiile sociale asisţenţiale.

8
 Creştinismul a oferit astfel lumii un mare şi nepreţuit dar şi anume,
ȋntrajutorarea, solidaritatea şi filantropia, adicǎ, ȋntr-un cuvȃnt grija faşǎ de
aproapele, necunoscutǎ pȃnǎ la venirea lui Hristos, adevǎrat proiect social şi
opera misionarǎ dupǎ fundamentarea Bisericii ȋn lume.
Ceea ce spune Evanghelia ȋmplineţte filantropia creştinǎ, hristos din
faptele scripturistice este activat şi operativ prinintermediul iubirii aproapelui,
fǎrǎ care nimic din ȋnvǎţǎtura creştinǎ nu ar avea constitenţǎ şi vitalitate.7
Misiunea social-filantropicǎ şi caritativǎ eclezialǎ are la bazǎ taina
persoanei sau ȋnvǎţǎtura despre om ca fiinţǎ personalǎ, cu o puternicǎ realitate
de sine, destinatǎ comuniunii şi deschisǎ spre comuniune, care ȋşi gǎseşte oaţia
şi sensul vieţii numai ȋn comuniune.
Persoana ȋşi gǎseşte sensul vieţii şi raţiunea de a fi doar ȋn relaţie şi
comuniune, doar ȋn dialog şi ȋn ȋmpǎrtǎţire şi comunicare relaţionalǎ, ea este cea
mai micǎ entitate pe care se construieşte comunitatea agapicǎ eclezialǎ şi are ca
model suprem pe Sfȃnta Terime, comunitate de persoane unite ȋntr-o singurǎ
fiinţǎ.
Fǎrǎ forţa solidaritǎţii şi a comunitǎţii nu poate fi ȋnţeleasǎ ȋn nici-un fel
forţa creştinismului, mǎreţia fiinţei umane şi istoria nu tocmai recentǎ a
umanitǎţii noastre. Prin comuniune ajungem cǎtre adȃncul nostru, prin
comuniune ajungem prin aproapele spre Dumnezeu, regǎsindu-ne valoarea,
vocaţia şi identitatea noastrǎ creştinǎ.8

7
Ioan Icǎ jr., Germano Marani (ed.), Gândirea socialǎ a Bisericii. Fundamente — documente
— analize — perspective, Deisis, Sibiu, 2002, p.185.
8
Ibidem.

9
 Ȋntruparea Fiului lui DUmnezeu, unirea dintre divin şi uman, fǎrǎ
schimbare sau amestecare a produs şi ȋnumanitatea noastrǎ comunicarea cu
Dumnezeu prin firea Sa umanǎ, şi ȋmpǎrtǎşirea prin comuniune a harului
transformator.
Misiunea social a Bisericii este una transformatoare, ȋnnoitoare şi
fondatoare de comuniune şi solidaritate, este o opera de lǎrgire a iubirii
ȋntrelalolatǎ a noastrǎ cu Dumnezeu, o mǎrire a receptivitǎţii faţǎ de cel de lȃngǎ
care devine catalizatorul existenţei noastre umane şi cel prin care ne putem
cunoaşte mai bine pe noi şi pe Dumnezeu.
Solidaritatea şi filantropia sunt forte social- comunitare indestructibile care
au creat multe ȋn istoria umanitǎţii şi zidesc necontenti Biserica lui Hristos,
oferindu-I ȋn permanenţǎ o viziune corectǎ şi coerentǎ asupr realitǎţii lumii
noastre.
Ȋntruparea şi Ȋnvierea lui Hristos fundamenteazǎ atȃt misiunea socialǎ a
Bisericii noastre, cȃt şi taina persoanei noastre şi oferǎ forţǎ şi vitalitate
rǎspȃndirii Evangheliei lui Hristos.
Toate faptele noastre, istoria noastrǎ umanǎ este asumatǎ prin Ȋntruparea
Fiului lui Dumnezeu, ea este purificatǎ, ȋnnoitǎ, transformatǎ şi ȋnduhovnicitǎ,
aşa ȋncȃt devine un mijloc de ȋndumnezeire pentru noi cu ajutorul aproapelui
nostru.
Misiunea socialǎ a Bisericii noasttre are ȋn vedere propovǎduirea
Evangheliei mȃntuirii prin exemplu concret şi al griji faţǎ de aproapele ȋn
spitale, instituţii social-filantropice şi caritative, şcoalǎ, instituţii bugetare ale
statului, precum şi la nivelul fiecǎrei parohii. Ea are ȋn vedere a mǎrturisi

10
iubirea lui Hristos şi felul ȋn care ea poate fi lǎrgitǎ şi ȋn interiorul ei sǎ fie
introduşi toţi cei disponibili la o viaţǎ adevǎratǎ şi nouǎ.9
Societatea ȋn care trǎim atomizat, materialistǎ, exclusivistǎ şi individualistǎ
are stringentǎ nevoia de mǎrturia şi acţiunea noastrǎ pentru a o face mai bunǎ şi
a uşura povara atȃtor sǎraci, bolnavi şi, general, defavorizaţi,oameni care se
confruntǎ zilnic cu realitatea, cu situaţii strigǎtoare la cer şi numai singuri, prin
forţe proprii, nu ar putea sǎ ajungǎ la limanul speranţei şi al siguranţei.
Iubirea şi ajutorul nostru le pot oferi certitudinea cǎ ei nu sunt singuri şi cǎ
sunt ȋn comuniune de iubire cu noi şi cǎ prin solidaritatea noastrǎ ajunge la ei
iubirea şi ajutorul nostru şi prin noi mȃngȃierea şi lucrarea lui Dumnezeu.
Mǎrturia filantropiei creştine zideşte Bsierica, cei necredincioşi sau
ȋndepǎrtaţi de Bisericǎ pot sǎ se apropie de Hristos, vǎzȃnd faptele bune pe care
aceştia le sǎvȃrşesc, astfel cǎ filantropia este unul din cele mai bune argumente
misionare.
De regulǎ, creştinul se identificǎ cu filantropul, iar ȋntre cele douǎ noţiuni,
prin excelenţǎ, existǎ o interschimbabilitate şi o sinonimie istoricǎ. Creştinii s-
au dovedit a fi cei mai mari filantropi ai tuturor timpurilor, cei care pot trǎi ȋn
viaţǎ ceea ce cred, cu mare lejeritate.
Criza moralǎ şi economico-financiarǎ care astǎzi ȋncearcǎ lumea noastrǎ
are la bazǎ egoismul, mȃndria şi rǎutatea, dar, mai ales, lipsa de filantropie,
cǎci atunci cȃnd omul este interesat de aproapele sǎu, orice obstacol ȋn calea
frǎţietǎţii dispare, iar solidaritatea şi comuniunea fac adevǎrate minuni, schimbǎ
vieţi şi destine, dar mai ales chipul societǎţii noastre.

9
Georgios I. Mantzaridis, Morala creştinǎ, II – Omul şi Dumnezeu; Omul şi semenul;
Poziţionǎri şi perspective existenţiale şi bioetice, Bizantinǎ, Bucureşti, 2006, p.57.

11
 Mila şi grija pentru aproapele sunt douǎ mijloace de a ȋnlǎtura orice crizǎ,
de a netezi drumurile societǎţii şi de a ȋnlǎtura orice rǎu şi nefericire socialǎ.10
Odatǎ cu primele forme de organizare ale Bisericii, s-a organizat şi
sistemul de sistenţǎ socialǎ bisericeascǎ, cel care avea sǎ inspire şi sistemul laic
de asistenţǎ socialǎ, este adevǎrat, mult mai tȃrziu.
Ȋn perioada de ȋnceput a Ortodoxiei romȃneşti, alǎturi de primele tipografii,
cǎrţi tipǎrite, dacǎ nu puţin mai devereme, au apǎrut, ȋn tinda bisericilor şi a
mȃnǎstirilor şi primele spitale, bolniţe aşa cum li se zicea, care dupǎ exepmplul
Mȃntuitorului Hristos, din parabola bunului samaritean, ajutau pe cei suferinzi
din cauza bolilor, a neputinţei, ori a vȃrstei.
Secol dupǎ secol, Biserica a perfecţionat sistemul sǎu de ajutorare a
bolnavilor, dar , pe mǎsura apariţiei şi dezvoltǎrii instituţiilor de stat, şi pe acela
al asistenţei spirituale ȋn capelele şcolilor, organelor de apǎrare ale statului etc.
Misiunea social-filantropicǎ a Bisericii priveşte, nu doar partea
taumaturgicǎ sau de asistenţǎ taumaturigǎ, ȋn relaţie cu spitalele, ci şi aceea de
asigurare a unei viabile activitǎţi duhovniceşti, ȋn sistemul educaţional, ȋn
armatǎ, poliţie, case de bǎtrȃni, orfelinate, penitenciare şi multe altele asemenea,
precum grija faţǎ de sǎraci sau alte diferite forme de existenţǎ, mai mult sau mai
puţin fireascǎ din punct de vedre al integritǎţii sǎnǎtǎţii.
O ȋnflorire deosebitǎ a misiunii social-filantropice şi caritative a Bisericii
s-a petrecut ȋn Evul Mediu, atunci cȃnd au apǎrut cele mai variate forme de

10
Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistǎ. Reconstrucția unei identitǎți
publice (= Theologia Socialis 8), vol. I-II, Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p.15.

12
asistenţǎ socialǎ şi sprijin duhovnicesc, atȃt ȋn Rǎsǎrit, cȃt şi ȋn Apusul Europei.
11

Dupǎ evenimentele din 1989, Biserica noastrǎ ortodoxǎ a trebuit sǎ ȋşi

rearticuleze discursul şi misiunea socialǎ, cǎci ȋn jumǎtate de secol de dominaţie
socialistǎ i s-au interzis aceste activitǎţi fireşti, ea trebuind sǎ-şi restrȃngǎ
activitatea, ca ȋntr-un gettoul liturgic, adicǎ centrȃndu-şi misiunea, aproape
exclusiv ȋn spaţiu liturgic.
Treptat, Biserica a lansat proiecte şi parteneriate sociale, prin protocoale d
ecolaborare a intrat ȋn mediul educaţional, ȋn cel spitalicesc sau ȋn
penitenciare, ȋn armatǎ, poliţie, jandarmerie şi pompieri, dar şi ȋn centre de
asistenţǎ socialǎ şi diferite şi variate programe sociale.
Mai mult, Biserica noastrǎ a reuşit, la ȋnceput timid şi mai greu sǎ-şi
dezvolte propria sa reţea de asistenţǎ socialǎ, pregǎtindu-şi propriu personal
calificat şi extinzȃndu-şi reţeaua filantropicǎ aproape ȋn toate ramurile de
activitate socialǎ.
Aflatǎ ȋn plin proces de ȋnnoire, totuşi ortodoxia romȃneascǎ este un
partener viabil şi de ȋncredere al societǎţii noastre, un stȃlp şi temelie al
activismului social. Tot mai multe voci, inclusiv din spaţiul ateu, ori
indiferent religios apreciazǎ activismul social eclezial, exprimȃndu-şi
speranţa ȋntr-o masivǎ dezvoltare şi extindere a lui. 12
Lucrarea de dizertaţie de faţǎ, doreşte sǎ evidenţieze cȃteva aspecte
definitorii ale activitǎţii bisericeşti din spaţiul ortodoxiei romȃneşti, cu scopul
11
Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe
contemporane, Introd. şi trad. I. Icǎ, Deisis, Sibiu, 1999, p.77.
12
Picu Ocoleanu, Radu Preda (ed.), Viaţǎ liturgicǎ şi etos comunitar. Preliminarii la o
teologie socialǎ ortodoxǎ, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p.55.

13
 de a mǎrturisi despre faptele minunate care se sǎvȃrşesc ȋntru slava lui
Dumnezeu şi folosul aproapelui.

I.MISIUNEA SOCIALǍ A BISERICII-PORUNCǍ APOSTOLICǍ ŞI

NECESITATE PASTORALǍ

Fundamentul misiunii creştine stǎ ȋn promovarea Evangheliei mȃntuirii, a

mprturisirii iubirii şi iertǎrii divine, dar şi a Ȋnvierii Domnului Iisus Hristos din
morţi. Cu toate acestea, cuvȃntul adevǎrului ar fi purǎ teorie, dacǎ el nu şi-ar
gǎsi şi aplicaţia sa practicǎ şi dacǎ nu ar contribui l susţinerea speranţei creştine
şi la uşurarea vieţii oamenilor.
Biserica este semn de mȃntuire şi speranţǎ, dar este şi prefigurare a
Ȋmpǎrǎţiei cerurilor, de aceea cuvȃntul evanghelic nu poate avea credibilitate
fǎrǎ implicaţiile sale sociale, precum şi credinţa este moartǎ fǎrǎ fapte.
Faptele evanghelice ale Bisericii, de trǎire practicǎ şi concretǎ a
Evangheliei lui Hristos sunt reprezentate de aspectele sprijinului duhovnicesc,
social-filantropic ţi caritativ pe care ni-l oferǎ Biserica.
Cu toate cǎ esenţa misiunii creştine constǎ ȋn propovǎduirea Evangheliei
iertǎrii, ȋnvierii şi vieţii veşnice cǎtre toate fiinţele umane, o astfel de
propovǎduire este validǎ, credibilǎ şi eficientǎ numai dacǎ ea nu este izolatǎ de
Evanghelia iubirii, prin care creştinii sunt recunoscuţi ca ucenici ai lui Hristos

14
prin faptele lor de compasiune şi participarea la suferinţele semenilor, oriunde
acestea s-ar ivi.13
Preafericitul Pǎrinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romȃne,
aminteşte despre roadele deosebite ale filantropiei creştine, ȋn contextul relației
dintre Euharistie şi aplicația ei socială, care sunt fundamentate pe iubirea lui
Hristos Dumnezeu față de noi: „ȋnţelegȃnd cǎ iubirea lui Hristos faţǎ de oameni
şi a oamenilor faţǎ de Hristos este ȋnsǎşi viaţa Bisericii, Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Pǎrinţi ai Bisericii au remarcat ci Liturghia euharisticǎ şi filantropia
socialǎ sunt interioare una alteia".14
Astfel, „Liturghia eclesialǎ inspirǎ filantropia socialǎ creştinǎ, iar
Filantropia socialǎ confirmǎ Liturghia ca fiind eveniment misionar de
mǎrturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru sfinţirea şi mȃntuirea oamenilor".
„Filantropia socialǎ confirmǎ forţa spiritualǎ a Liturghiei, cȃnd cuvȃntul
rugǎciunii din Bisericǎ devine faptǎ de caritate ȋn societate...", iar „Filantropia
confirmǎ Liturghia cȃnd celebrarea liturgicǎ inspirǎ comuniune şi
coresponsabilitate misionarǎ creştinilor activi ȋn societate..."15

I.1. Fundamente scripturistice şi patristice ale misiunii sociale a

Bisericii

13
Pr. Ioan Bria, Liturghia dupǎ Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mǎrturiei
creştine azi, Ed. Athena, Bucureşti, 1996, p. 126.
14
Ibidem.
15
DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Liturghie euharisticǎ şi filantropie
socialǎ", în:***, Credinţǎ pentru fapte bune, Ed. Basilica, Bucureşti, 2011, p. 187.

15
 Aşa, după cum mărturiseşte Sfȃnta Sciptură, ȋn afara preocupărilor strict
duhovniceşti, exorcizări, vindecări şi organizarea eclezială, Hristos Domnul a
oferit Apostolilor (Mt.10,5, Mc.6,7, Lc.9,1, In.20,23) şi prin ei tuturor
urmaşilor lor şi ȋndatoriri privind organizarea milostivirii şi a iubirii creştine
(Mt.14,13-21, Mc.6,30-44,Lc.9,10-17,Ȋn.6,1-14).
Misiunea apostolilor a acoperit, ȋncă de la ȋnceput, ȋntreaga arie a
preocupărilor omeneşti, atȃt ȋn latura ei material, cȃt şi ȋn cea spiritual, acest
lucru reiese cel mai bine din scrisorile apostolice, adresate de ucenicii Domnului
ȋn mod ocazional unor comunități bisericeşti ale vremii, pentru rezolvarea unor
chestiuni locale de interes totuşi general. Pe lȃngă aceste chestiuni pur
administrative şi organizatorice, apostolii se ocupau şi cu organizarea
filantropiei şi misiunii creştine. (Fap.14,23).
Primele documente sacre, ne arată pe Apostolic ca fiind: „adevǎraţii
pastori spirituali ai Bisericii şi ca pe cei care constituiau cea mai ȋnaltǎ
autoritate ȋn problemele de credinţa şi de disciplina ȋn Bisericǎ.” 16
Preocuparea socială a primilor creştini nu esxprima numai comuniunea şi
unitatea unei comunități locale, dar şi forța ei de a răspunde provocărilor
timpului şi solidaritatea ȋn fața unor chestiuni concrete ale vieții.
Lipsurile unora din creştini erau considerante ca fiind lipsuri ale tuturor
creştinilor, ale ȋntregii comunități, de aceea, ele trebuia susținute şi ȋmplinite.
Organizarea ȋnsăți a Bisericii exprima natura ei comunională, legătura strȃnsă şi
nouă ce s-a stabilit ȋntre oameni. 17

16
Georgios Mantzaridis, Globalizarea şi universalitatea, traducere de Pr. Prof. Vasile Rǎducǎ
, Ed. Bizantinǎ , Bucureşti, 2002, p. 139.
17
Picu Ocoleanu, op.cit., p.47.

16
 Ȋncă din primele decenii creştine, comunitățile iudaice şi păgne erau strȃns
unite ȋntre ele, considerȃnd că frățietatea dintre ei stă pe iubirea şi jertfa lui
Hristos, iar, prin Euharistie, toți devin frați ȋntre ei. Această legătură a iubirii
anima şi inspira filantropia creştină, căci nu se putea un mădular al aceluiaşi
trup bisericesc să se bucure, iar altul să sufere, ci sufereau sau se bucurau
ȋmpreună.
Exemplul primei comunități creştine din Ierusalim care ȋşi punea bunurile
ȋn comun, fiecare oferind totul şi primind după nevoi a fost considerat multă
vreme un model. Era deja situția unui mod de proprietate colectivă comunitară,
un fel de monahism “avant la letrre” generalizat.
Dar, acest model al vieții ȋn comun nu va rezista mult, pentru că
entuziasmul eshatologic al creştinilor va scădea, iar creştinii vor avea nevoi din
ce ȋn ce mai mari, mult mai numeroase decȃt posibilitățile concrete de acoperire.
Aşa că treptat acest model va fi părăsit, nu fără a se aplica ȋn continuare esența
mesajului său.
Cea dintȃi comunitate bisericească s-a mainfestat ca o mare familie lărgită,
ȋn care după celebrarea euharistică avea loc masa iubiri-agape- la care fiecare
aducea ceea ce putea, treptat ceea ce rămȃnea de la astfel de mese se oferea
săracilor, iar, mai apoi, se strȃngea ȋn mod special pentru săraci cȃte ceva.
Treptat diaconii care la ȋnceput ajutau la mese au ȋnceput să fie cei care se
ocupau de slujirea social sau misiunea filantropică a Bisericii, inițiind, colectȃnd
şi distrbuind ajutoarele pentru cei săraci, care se strȃngeau ocazional sau pe
termen lung.18

18
Pr. M. Vizitiu, op.,cit., p. 97.

17
 Nu toate ofrandele care ajungeau la altar sau la masa iubirii erau utilizate
ȋn scopul lor inițial, ci o parte din ele erau oferite celor ȋn nevoie, bătrȃni, orfani,
bolnavi sau săraci, indiferent că erau creştini sau nu.
Pentru că Euharistia se celebra zilnic, ȋn Biserica de ȋnceput, şi mesele
iubirii aveau zilnic şi oferirea de ajutoare se făcea tot zilnic, astfel cȋ ȋncă de la
ȋnceput s-a avut de a face cu aactivitate eclezială intensă. Darurile aduse pentru
Euharistie şi agape, erau pe de o parte prisosul unora, iar, pe de altă parte darurl
dargostei şi al reținerii altora, dupǎ cum ȋnvǎţa Sfȃntul Apostol Pavel astfel:
„Prisosinţa voastrǎ sǎ ȋmplineascǎ lipsa acelora, pentru ca şi prisosinţa lor sǎ
ȋmplineascǎ lipsa voastrǎ, spre a fi potrivire" (2 Corinteni 8,14).
Fiecare familie creştină, fiecare casă de credincioşi era un loc ospitalier,
dar, de la inițiativele particulare, s-a trecut treptat la inițiativele organizate ale
Bisericii, pentru că era nevoie, chiar de la ȋnceput, de organizarea asistenței
oficiale a Bisericii, şi atunci ca şi astăzi fiind numeroşi aceia care aveau nevoie
de ajutor.19
La ȋnceputul veacului al patrulea, uriaşul părinte bisericesc Sf. Vasile cel
Mare a organizat pentru prima dată sistematic şi coerent activitatea social-
filantropică şi caritativă a bisericii, prin cunoscuta sa opera Basiliada, care-l va
face cunoscut şi ȋi va permanentiza memoria pȃnă astăzi.
Urmȃndu-i exemplul mulți creştini de după el şi pȃnă astăzi ȋi vor urma
drumul, punȃndu-se ȋn serviciul aproapelui şi oferind celor ȋn nevoie cele
necesare ca dar al draostei ȋn Hristos şi mărturie a solidarității umane şi a
frățietății, căci toți suntem purtători ai chipului lui Dumnezeu ȋn noi, suntem fiii

Ionel Ungureanu, Personalizarea socialului. înţelegeri teologice ale realitǎţii sociale,Ed.

19

Doxologia, Iaşi, 2011, p. 9.

18
aceluiaşi Dumnezeu şi avem acelaşi destin:să facem totul pentru a ne
ȋndumnezei.
Originea activității filantropice se află ȋn Sfȃnta Treime-temeiul suprem al
iubirii, care susține iubirea noastră şi o adȃnceşte şi care ne-a oferit maximul
exemplu de iubire, prin Ȋntruparea Fiului lui Dumnezeu, care a suferit chinuri şi
moarte pe cruce din iubire pentru noi oamenii şi pentru a noastră mȃntuire.20
Dumnezeu face cu noi ȋn permanebnță acte filantropice, căci ne iubeşte
necontenit şi ne feră ajutor zi de zi din iubire ne-a creat pe noi şi lumea, din
iubire ne oferă mereu binecuvȃntarea Sa, din iubire nu ne părăseşte ȋn necazuri
şi nevoi.
Sfȃntul Ioan Evanghelistul spune că iubirea de Dumenzeu e verificată de
cea pentru aproapele: „ȋntru aceasta s-a arǎtat dragostea lui Dumnezeu cǎtre
noi, cǎ pe Fiul Sǎu cel Unul-Nǎscut L-a trimis Dumnezeu ȋn lume, ca prin El
viaţǎ sǎ avem. ȋn aceasta este dragostea, nu fiindcǎ noi am iubit pe Dumnezeu,
ci fiindcǎ El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Sǎu jertfa de ispǎşire pentru
pǎcatele noastre" (1 Ioan 4, 9-10).
Slujirea este chemarea perpetuă a Bisericii"21, astfel că „Filantropia devine
astfel o condiţie a existenţei noastre ȋn Bisericǎ"22. Ȋn acelaşi timp ȋnsǎ,
Biserica Ortodoxǎ este profund liturgicǎ. Mitropolitul Ioannis Zizioulas afirmǎ
cǎ „Biserica trǎieşte ȋn Euharistie şi prin Euharistie"23. Iar, „Liturghia
euharisticǎ rǎmȃne izvor, model şi inspiraţie de viaţǎ socialǎ"24.
20
Pr. M. Vizitiu, op.,cit., p. 97.
21
Mitropolit Antonie Plǎmǎdealǎ, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 5.
22
Ibidem.
23
Ioannis Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, Ed. Bizantinǎ, Bucureşti, 1999, p. 11.
24
Pr. Ion Bria, Liturghia dupǎ Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mǎrturiei
creştine azi, Ed. Athena, Bucureşti, 1996, p. 126.

19
 Fundamentul misiunii creştine este dat de predicarea Evangheliei iubirii şi
a iertǎrii,a ȋnvierii şi a vieţii veşnice pȃnă la marginile lumii. O astfel de
misiune este necesară, credibilǎ şi eficientǎ numai dacǎ ea nu este diferită şi ȋn
afară de Evanghelia iubirii, prin care creştinii devin următori ai lui Hristos,
prin viața, mărturia şi faptele lor de iubire şi participarea la nevoințele
semenilor, oriunde acestea s-ar ivi.25
Domnul Iisus ne-a oferit un drum, chiar de la ȋnceputul lucrǎrii Sale ȋn
lume, cǎ El ȋnsuşi este cel mai mare semn de generozitate şi iubire oferit de
Dumnezeu ȋn mod gratuit nouă.26
Mȃntuitorul Hristos S-a ȋntrupar, a murit (Ioan 17) şi a ȋnviat pentru toți
oamenii, de aceea El S-a făcut asemenea tuturor oamenilor , mai ales asemenea,
celor marginalizați, defavorizați şi avȃnd nevoie de iubirea, solidaritatea şi
filantropia noastră. După Ȋnvierea Sa din morți şi Ȋnălțarea Sa la cer a
ȋncerdințat această misiune de a alina durerile celor defavorizați, apostolilor Săi
şi prin ei urmaşilor lor, preoți şi diaconi.
A fi după chipul lui Hristos, a-I ȋmplini voia ȋnseamnă a te face față de
oameni la fel cum s-a făcut şi Domnul Iisus cu noi, de aceea, a-ți iubi aproapele
nu este un favor, ci o datorie, o responsabilitate.
Dupǎ evenimentul ridicării Sale din morţi şi dupǎ ȋnǎlţarea Sa la cer, opera
aceasta a fost oferită Apostolilor Săi şi tuturor celor ce cred ȋn El. De aceea,
iubirea divinǎ a devinit manifestarea iubirii Bisericii, cǎci ea este aşa cum se ştie
„extinderea prezenţei şi lucrǎrii mȃntuitoare a lui Hristos ȋn umanitate".27
25
Ibidem, p. 128.
26
Pr. Petre Semen, „Temeiuri biblice vechitestamentare privind actul filantropic", în: rev.
Studii, nr. 3/2005, Craiova, p. 48.
27
Ibidem.

20
 Folosirea ȋn comun a bunurilor. Viaţa comunitară creştină, ȋn epoca
apostolicǎ, avea ca centru de activitate, filantropia sau caritatea, lucru care a
dus către o relaționare diferită cu bunurile materiale, devenite scară la cer
pentru ofertanți, şi mijloc de subzistență pentru primitori.28
Colecta. Ȋn perioada activității apostolilor, colecta se folosea pentru
ajutorarea credincioşilor sau a bisericilor sǎrace, la ȋnceput, mai ales din
Ierusalim. Se strȃngeau bani sau obiecte, ori hrană dintr-o anumită sau anumite
comunități şi se dăruiau ca dar şi ajutor cǎtre o altǎ comunitate, persoană sau
persoane.
Cȃnd necazul sau lipsa de orice fel bȃntuia vreo comunitate eclezialăl alte
comunități creştine, pentru a fi solidare organizau colecte ca semn al iubirii lor.
Existau două expresii ale colectei: unele permanente, iar altele ocazionale
Primele se făceau uzual duminical, cu ajutorul cutiei milei care se numea
„gazofilahium” sau „corbana”, fiind un fond finaciar pentru nevoiaşi, ca şi
astăzi, iar cele ocazionale se realizeazu doar la vreme de nevoie, precum sunt
calamitățile naturale, precum: foamete pricinuitǎ de secetǎ, inundaţii, ori altele
asemenea ce ȋncercau poporul lui Dumnezeu dintr-o anumită comunitate
creştină.29
Agapele creştine sau mesele iubirii poporului lui Dumnezeu Acestea erau
expresia cea mai cunoscută a filantropiei primare a Bisericii filantropic, fiind o

28
Mitropolit Antonie Plǎmǎdealǎ, Biserica slujitoare în Sfânta Scripturǎ, în Sfânta Tradiţie şi
în teologia contemporanǎ lucrare de doctorat, în Studii Teologice, XXIV, Nr.5-8/1972,
p.583.
29
Filaret Costea, Misiunea social-caritativǎ a Bisericii, în Revista Teologicǎ, (1991), anul I
(73), nr. 4, p. 77.

21
formă de comuniune necesară pentru cunoaşterea şi aprofundarea relațiilor
inter-creştine.
Acestea nu erau o noutate creştină, căci se ȋntȃlneau şi la evrei sau chiar la
păgȃni, dar mesajul şi forma de organizare, precum şi reverberațiile şi emulația
creată sunt cu adevărat exclusiv creştine.
Ele erau mese ȋn care sub aspect formal creştinii aduceau după posibilități
şi consumau după nevoi ca expresie a iubirii creştine, dar şi ca prelungire
practică a mesei euharistice. Era ȋnceputul acelei liturghii după liturghie, care
strȃngea şi ținea ȋntrolaltă poporul lui Dumnezeu, chiar şi la acest aspect banal
al consumării de hrană pentru a ne ține ȋn existență.
La ȋnceput de organizarea lor se ocupau apostolii ȋnşişi, dar, apoi, au
ȋnceputa se ocupa ȋn mod exclusiv diaconii, instituți ȋn mod exclusiv pentru
acest fapt, deşi mai tȃrziu au căpăta şi atribuții liturgice.
Dupǎ ce se finaliza Liturghia, cultul creştin divin public,, credincioşii se
aşezau toţi la aceeaşi masǎ, bogaţi şi sǎraci, bolnavi şi sǎnǎtoşi, stǎpȃni şi robi,
copii şi bǎtrȃni şi „luau ȋmpreunǎ hrana ȋntru bucurie şi curǎţia inimii” ( Fapte
23.24).
„Dupǎ participarea la sfintele taine, rugǎciuni şi ȋnvǎţǎturi, nu se
despǎrţeau imediat, ci, cei mai bogaţi aducȃnd de acasǎ hranǎ, invitau pe cei
mai sǎraci la o masǎ pregǎtitǎ chiar pe locul adunǎrii. Aceastǎ masǎ comunǎ şi
sfinţenia locului unde se celebra, strȃngea şi mai mult legǎtura lor reciprocǎ.”30
Ofrandele sintetizau ȋntr-o formă concentrată milostenia unei comunități,
fiind vorba de daruri ȋn bani sau produse, la ȋnceput numai pȃine, apă şi vin
aduse la altar, apoi şi altele.
30
Ibidem.

22
 Treptat ceea ce creştinii oferau pentru semenii lor a intrat ȋn această
categorie a ofradelor, adică a darurilor sacre sau sfințitoare. Ele se ofereau direct
de către creştinii doritori sau prin intermediul instituției Bisericii, aşa cum de
fapt se va generaliza. Şi astăzi există două forme de ofrande, personală sau
directă, realizată de către cel cedoreşte să facă darul şi indirectă, sau mediată
prin intermediul comunității bisriceşti, ca semn şi mărturie a iubirii, solidarității
şi filantropiei creştine.
Regula era umătoarea, din darurile aduse la altar, aşa cum am mai spus, la
ȋnceput doar pȃine şi vin, ceea ce rămȃnea ȋmpărțindu-secelor ȋn nevoie, o parte
se opera pentru altar şi cult, o parte pentru slujitorii altarului, iar ultima parte
pentru săraci, pentru a face filantropiei.
Din ce se oprea pentru altar se folosea astfel: plata clericilor, chiria
clǎdirilor, administrarea cimitirelor şi ajutorul celor cărora le era destinat
suportul, precum vǎduve, orfani, bǎtrȃni, invalizi, prizonieri, condamnaţi,
naufragiați, oameni cu dizabilități, singuri sau exilaţi. Sigur regula generală era
aceea de a fi ajutați aceia care nu puteau să muncească n cei care nu voiau adică
leneşii, care erau excluşi de la milostenia publică a Bisericii. 31
Ajutorarea sǎracilor, orfanilor, vǎduvelor şi bolnavilor ca datorie
permanentă a Bisericii şi obligație morală a credincioşilor a constituit
preocuparea Bisericii şi a creştinilor ȋncă din epoca apostolică. Chiar statutul
femei se modifică fundamental odatăcu venirea lui Hristos şi cu ȋntemeierea
Bisericii: “Dumnezeu nu se mai apleacǎ asupra Evei alungate din Eden, ci
asupra Evei celei noi, Fǎgǎduitǎ mȃntuirii şi dragostei divine ȋn Hristos”32.

31
Mitropolit Antonie Plǎmǎdealǎ, Biserica slujitoare, Ed. Mitropoliei, Sibiu, 1986, p. 58.
32
Ibidem.

23
 Slujirea.Ȋnseamnă a sluji pe omul de lȃngă, pe semenul nostru ȋn cele mai
variate mijloace, dela instrumentele duhovniceşti, precum rugăciunea şi
călăuzirea spirituală, pȃnă la ajutorarea materială concretă.
Datorită faptului că toți oamenii sunt frați ȋntre ei, purtători ai chipului
divin, orice talent natural, orice bogăție sau achiziție spirituală nu este destinată
a fi utilizată individual, ci numai ȋn folosul oamenilor, ȋn folosul celor mulți, al
fraților, căci doar aşa darul dă maximum şi zideşte comunitatea bisericească.
Bogăția nu este rea ȋn sine, dar dacă nu este folosită corespunzător ea
devine o scară spre infern, spre decădere şi dezastru. Aşa se face că mulți bogați
au fost şi sunt buni filantropi, iar mulți săraci sunt apropiați Bisericii. Nu
bogăția sau sărăcia te mȃntuieşte, ci deschiderea spre Dumnezeu, şi relaționarea
cu aceste realități.

Sfinții Părinți ai primelor secole ȋndeamnă mereu la milostenie, ca mijloc

de reechilibrare social şi comunitară, ca modalitate de desăvȃrşire, ori ca
modalitate de sfințire.
Urmȃnd acestor ȋndemnuri, mai ales celor ale Mȃntuitorului Hristos, multe
mȃnăstiri devin adevǎrate modele de muncǎ, rugǎciune şi milostenie, unde
munca se fǎcea atȃt pentru trebuinţele călugărului, dar şi pentru ajutorarea
sǎracilor. Sărăcia şi simplitatea vieţii alături de activitatea manuală, producea
venituri pentru susținerea sǎracilor aflaţi apropierea şi suportul mȃnǎstirilor.

24
Mǎrturie stau, nu doar documentele vremii, precum liste de sǎraci ajutaţi de cȃte
o parohie sau mȃnăstire, care adesea cuprindeau cȃteva mii de nume de vǎduve
şi orfani, ci şi documente laice şi inscripțiile mortuare. Chiar dacă se afla ȋn
veacul persecuţiilor şi Biserica nu avea nici o posibilitate de exprimare deplină,
totuşi ea a promovat o inetnsă misiune ȋn cadrul societății. 33
Odată cu veacul al patrulea apar reale opere de asistenţǎ socialǎ, culminȃnd
cu instituțiile filantropice. Mȃnǎstirile mai cu seamă, dar şi parohiile, au ȋnfiinţat
acum spitale, cǎmine pentru bǎtrȃni, orfelinate şi alte instituţii de caritate
Odată cu apariția ei, opera filantropică creştină unică ȋn lume pȃnă atunci,
a provocat o revoluţie ȋn domeniul filantropiei, prin că ȋi considera pe cei sǎraci
ca fiind chip al lui Hrtistos sau Domnul Ȋnsişi ȋn anonimitate.
Dup edictul delibertate de la Milano, din 313, prin bunăvoința divină,
manifestată prin acțiunea Ȋmpăratului Constantin cel Mare, Biserica ȋşi va primi
bunurile confiscate ȋn epoca persecuţiilor şi ca atare va putea să se implice ȋn
activitatea socială.
Societatea, deşi coruptă şi neinteresată, ȋncepe să vadă ȋn activitatea
Bisericii un model de manifestare exemplară a vieții ȋn folosul altora. Acum,
Biserica va ȋncepe să fondeze instituții de asistenţǎ socialǎ, pe lȃngǎ serviciile
sociale pe care le oferea ȋn mod neorganizat şiocazional.
Ca metode de colectare a ofrandelor pentru susținerea asistenței sociale, ȋn
perioada de ȋnceput a Bisericii existau: zeciuiala, darul primelor roade, ofranda,
colectele permanente sau ocazionale, legatele şi donaţiile.

33
Pr. Dr. Liviu Stan, Structura primarǎ a comunitǎţii creştine, în Studii Teologice, (1972), nr.
9-10, p. 658.

25
 Darul primelor roade şi zeciuiala. Ȋncă de la ȋnceput, creştinii, urmȃnd şi
modelul ebraic al vremii, ofereau comunității bisericeşti căreia ȋi aparțineau
daruri, pentru a susține activitatea sacră şi misiunea filantropică, aşa că ofereau
fie primele roade din produsele lor, fie zeciuialǎ, adică a zecea parte din recolta
şi din produsul muncii lor.
Marele părinte antiohian, Sf. Ioan Gurǎ de Aur ȋndemna pe credincioşi să
strȃngă pentru fiecare duminică darul său pentru Biserică: “Meşteşugarul de
orice fel, ca: cizmarul, curelarul, alǎmarul, sau orice alt meseriaş, cȃnd vinde
ceva din produsele sale, sǎ facǎ ȋnceputul cu Dumnezeu, sǎ punǎ ȋn cutie o micǎ
parte din aceea ce a produs din vȃnzarea fǎcutǎ şi sǎ de-a şi lui Dumnezeu.
Aceastǎ regulǎ s-o pǎzeascǎ şi cei care au ţarini, ȋn ceea ce priveşte veniturile
pe care le scot de acolo, şi ȋn sfȃrşit, toţi cei ce agonisesc venituri drepte. Cǎtre
cei ce i-au camǎtǎ de bani, eu nu pot sǎ mǎ adresez, ci spun aceasta numai
cǎtre cei ce-şi agonisesc averile prin osteneli drepte.” 34
Ofrandele. Erau darurile de bani sau mȃncare pe care creştini la ȋndemnul
clerului le ofereau, de asemenea, pentru susținerea activității sacramentale şi
filantropice ale Bisericii. Astfel, la fiecare Liturghie ei aduceau la altar darul lor,
constȃnd la ȋnceput din pȃine, apă şi vin, dar , apoi, au difersificat donațiile,
mergȃnd de lalapte şi miere, pȃnă la bani.
Acestea se făceau ocazional sau permanent, ȋn funcție de epocă, biserică
sau zonă, ori tipurile de slujbă, precum serviciul liturgic zilnic sau duminical,
ori pomenirea celor adormiți ȋntru speranța ȋnvierii şi a vieții veşnice.

I. G. Coman, „Raportul dintre justificare şi dragoste în Omiliile Sf. Ioan Gurǎ de Aur la
34

Epistola cǎtre Romani” în rev. Ort., nr.2/1966, p.203.

26
 Toată lumea ştia că există ofrande speciale şi exclusive pentru săraci, ȋn
acest sens, Sf. Ioan Gurǎ de Aur ȋşi aratǎ pǎrerea de rǎu cǎ uneori nu toți
credincioşii fǎceau acest lucru la fiecare liturghie, care era amintirea morţii
Mȃntuitorului, dar ne aratǎ cu mulțumire şi ca exemplu cǎ la sǎrbǎtorile mari,
dǎrnicia credincioşilor se mărea pȋnă la a se dubla.35
Colectele. La fel ca şi ȋn perioada apostolicǎ avem colecte permanente
prin cutia milei sau colecte ocazionate de diferite calamitǎţi sau fǎcute pentru
diferite comunitǎţi mai sǎrace. Pe lȃngǎ colectele organizate de bisericǎ se mai
fǎceau şi colecte spontane pornite de la credincioşi.36
Colecta este o form[#ă tradițională de a susține pastorația şi misiunea
Bisericii, valabilă şi demnă pȃnă astăzi. Ea este specifică comunității creştine ca
formă d eorganizare a solidarității.
Legatele. Erau prevederi testamentare prin care, de regulă, cei bogați lăsau
o parte mai mare sau mai mică din averea lor drept moştenire Bisericii pentru a
susține activitatea ei filantropică. Mărturiile vremii oferăă din belşug astfel de
exemple generoase care au ajutat Biserica să-şi desfăşoare ȋn bune condiții
opera sa social-filantropică şi caritativă. Era un obicei generalizat ȋn epocă.
Donaţiile. Reprezentau tot o formă gneralizată de milostenie, prin care,
uneori, sume mari de bani erau oferite ȋn dar Bisericii. Putea fi vorba şi de
terenuri, clădiri şi alte bunuri considerate de către donator potrivite pentrua
susține Biserica şi misiunea ei.

35
Sf. Ioan Gurǎ de Aur, Scrieri, partea întâi, Omilii la Facere, trad., introd., note D. Fecioru,
P.S.B., vol. 21, EIBMBOR, Bucuresti, 1997, pp. 5-6.
36
H. von Campenhausen, Pǎrinţii Greci ai Bisericii (trad.rom.), Humanitas, Bucureşti, 2005,
p. 208.

27
 Sf. Ȋmpărat Constantin ce Mare instituie proprietățile bisericeşti, printr-o
lege specială şi consacră printr-o lege imperială specială activitatea caritatiă ȋn
folosul săracilor.37
Această inițiativă a generat o realitate nouă care, la rȃndul ei, făcut să
apară instituția economilor, ori a iconomilor, adică a administrattorilor speciali
d ebunuri ȋn Biserică, pentru că diaconii care ȋn mod tradişional se ocupau cu
operele de caritate, nu mai reuşeau să facă față nevoilor caritative ale Bisericii.
Această instituție a existat mult timp ȋn Biserică, la noi ȋn țară, pȃnă la
ȋnceputul secolului douăzeci, fiind celebre multe eforii-instituții patrimonial
filantropice ale Bisericii, legate d eparohii sau mȃnăstiri.
Din mărturii de epocă, de exemplu, avem informații că şi persoane
particulare se ocupau, ȋn cadrul bisericesc, de susținerea misiunii filantropice
ecleziale. Astfel, de exemplu se ştie astăzi, cu certitudine, că Sf. Ioan cel
Milostiv ajuta zilnic aproape 7.500 de sǎraci, iar, la fel, Sf. Ioan Gurǎ de Aur
ajuta peste 3000 de vǎduve şi fecioare, excluzȃnd pe bolnavi, neputincioşi şi
strǎini.
Aşa numita epocă de aur a teologiei şi filantropiei creştine reprezentată de
secolul al patrulea al primului mileniu creştin cunoaşte o dezvoltare
fărăprecedent a asistenței sociale ambolatorie dar şi a fomdării de noi şi noi
instituții de ocrotire socială, ceea ce va face că ȋn secolel următoare acestea să
devină o marcă creştină, omportată şi ȋn alte religii şi culturi, ȋn mod superficial
şi sporadic.
Creştinismul este autorul apariției filantropiei ȋn lume, căci misiunea sa de
a ȋmpărtăşi pe Hristos tuturor, mai ales celor dfavorizați şi a manifesta ȋn
37
Ibidem.

28
diferite forme iubirea de oameni, a făcut să se dezvolte fără precedent această
acțiune.38
Principalele instituţii de asistenţǎ socialǎ ale prinelor secole creştine au
fost:39
Orfanotrofiile sau orfelinatele care adǎposteau şi ȋngrijeau copiii orfani
ȋntr-o formă organizată şi susținută. Deşi ele sunt ȋntȃlnite chiar din antichitatea
păgȃnă, ȋn mod sistematic, ca organizare şi ca amploare vor cunoaşte adevărata
lor epocă ȋn timpul Impreiului roman de răsărit, devenind un exemplu d eiubire
necondiționată față de aproapele, dar şi o glorie a bisericii vechi.
Ȋn cadrul lor, nu se făcea diferențiere ȋntre păgȃni şi creştini, astfel de
discriminări fiind excluse, dar, cu timpul singura excepție de discriminare
pozitivă este aceea ȋntre genuri, băieții, fiind separați din rațiuni morale şi
educaționale,de fete.
Lucrătorii sociali din aceste instituții erau văduvele sau persoanele
consacrate, ceea ce făcea ca aceste instituții să fie considerate opere sacre ale
Bisericii. Ele erau erau subordonate ierarhiei, dar, aveau conducere proprie şi un
aparat administrativ propriu. 40
Girocomiile sau hirocomiile se refereau la azilele pentru bǎtrȃni, şi mai
ales pentru femeile vǎduve, ele reprezentȃnd primele tipuri de aşezǎminte
sociale ȋnfiinţate de Bisericǎ.
Imperiul roman de răsărit, ca şi Biserica a valorizat foarte mult existența
oamenilor aflați ȋn pragul trecerii la cele veşnice sau a bătrȃnilor, de aceea, nu

38
I. G. Coman, op.cit., p.205.
39
C. Voicu, N. Dumitraşcu, Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p.193.
40
Ibidem.

29
doar cu rugăciunea, dar şi cu asistența socială potrivită a ȋncercat să-şi
demonstreze respectul şi grija faşță de aceia.

Adesea, statul s-a asociat cu Biserica pentru a ȋnființa aşezăminte de

ȋngrijire a bătrȃnilor, iar, uneori persoane particulare au doosit să fondeze pe
cheltuiala şi cu finanțarea lor permanentă astfel de aşezăminte. Cele mai
cunoscute astfel de instituții fiind ȋn număr de aproximativ 30 ce poartă numele
fondatorului lor.
Aşezămintele destinate văduvelor erau de două categorii. Prima categorie
cuprindea pe cele ȋn vȃrstă, care slujeau ȋn diferite forme Biserica şi cărora
aceasta le oferea cazare şi masă fără a avea obligația de a presta vreun serviciu
ȋn beneficiul Bisericii, iar cea de a doa categorie era formată din văduve sărace
care spre deosebire de primele erau ajutate ocazional şi după posibilități.41
Cȃnd nu s-a mai putut asigura ȋntreţinerea acestora din bunurile
comunitǎţilor şi acolo unde nu se putea oferi vǎduvelor mai tinere cele necesare
vieții, au fost organizate casele de adǎpost pentru vǎduve.
Ȋn timpul Sf. Ȋmpărat Constantin cel Mare se aminteşte de un astfel de
aşezǎmȃnt numit girocomion, ȋntemeiat dchiar de cǎtre mama sa, Sf. Elena, ȋn
capital imperială.
Girocomiile, ca de altfel, toate aşezǎmintele de asistenţǎ socialǎ ale
Bisericii din primele secole, s-au bucurat de unele privilegii şi scutiri.
Episcopul, ajutați de diaconi, sau preoții comunităților loale se ocupau de buna
funcționare şi administrare a acestor instituții, ca, de altfel, şi a tuturor
aşezǎmintelor de asistenţǎ ale Bisericii.
41
Pr. Dr. Liviu Stan, op.cit., p. 659.

30
 Prin Canonul 38 de Cartagina se interzice clericilor inferiori sǎ le viziteze
pe văduve fǎrǎ ȋnsoţitori, chiar dacă aceasta era datoria lor. De ȋngrijirea
vǎduvelor din aziluri se mai ocupau şi vǎduvele mai tinere care slujeau Biserica,
diaconiţele, instituția fecioarelor, şi monahiile, mai ales dupǎ ce o parte dintre
girocomii au trecut ȋn subordinea mǎnǎstirilor de călugărițe. 42
Partenocomiile erau azile, instituții sau case de adǎpost pentru tinerele
fete, fie sărace, fie orfane. Acestea existau chiar din vremea Sfȃntului Antonie
cel Mare şi a lui Constantin cel Mare. O mențiune importantă referitoare la ele
avem prin Canonul 44 de la Sinodul Cartagina, care decide ȋnfiinţarea unor
astfel de instituţii “pentru ca prin ele sǎ fie ferite şi fecioarele şi Biserica de
defǎimare” şi cerre ca ȋngrijirea fecioarelor sǎ fie acordată de cǎtre ierarh
vǎduvelor ce săvȃrşeau servicii sacre Bisericii.
Existența lor nu a durat multă vreme căci s-au unit cu mȃnăstirile de
călugărițe sau au mai funcționat ȋn cadrul lor.
Brefotrofiile erau instituții pentru copii mici abandonaţi, mai ales la uşa
templelor , a bisericilor sau a altor instituții bisericeşti, născuți ȋn afara
căsătoriei sau găsiți ȋn diferite locuri, la fel, aruncați de părinți.
Aceste aşezăminte aveau administrație proprie, depindeau direct de
episcop şi erau privite cu multă ȋngăduință şi necesitate. Uneori erau unite cu
orfelinatele, alte ori funcționau pe lȃngă alte aşezăminte feminine sau de
maici.Aveau aceleaşi drepturi ca şi celelalte aşezǎminte de asistenţǎ socialǎ ale
timpului respective, precum pe acelea: de a primi donaţii, rente, scutire de taxe

42
Ibidem.

31
şi impozite, mişteniri etc. aveau personalitate juridică şi erau distincte de
unitǎţile de cult.43
Gherontocomiile erau azile pentru persoanele vȃrstnice, azilele pentru
bătrȃni cum msunt ele cunoscute astăzi. Uneori funcționau ȋn azilele pentru cei
săraci. Ele nu au fost foarte numeroase şi nici nu avem prea multe informații
despre ele
Noscomiile spitalelele, erau aşezăminte speciale pentru ȋngrijirea
bolnavilor, de la ele a ȋnceput asistența gratuită modernă şi instituționalizată.
. Alte instituţii filantropice erau casele de corecţie, casele pentru nevăzători
(numite typhlocomion) şi cimitirele pentru strǎini şi sǎraci (xenotapheia).
Ca o regulă generală, administrarea tuturor acestor instituții sociale era
responsabilitatea personală sau prin delegați a ierarhului locului.
Alături de aceste instituții au luat ființă şi asociațiile caritabile, strămoaşele
ong-urilor de astăzi, care au debutat, fie pentru a avea grijă de ȋngroparea
săracilor şi a străinilor. De asemenea, trebuie sǎ amintim asociaţiile caritabile
care au luat naştere ȋn Bisericǎ.
Prima corporaţie caritabilǎ care apare se ocupa de ȋngroparea morţilor şi,
pentru că Biserica cerea ȋnhumarea truurilor cu mare evlavie ca fiind ”temple
ale Duhului Sfȃnt”, s-a constituit o breaslă sacră care se ocupa de acest lucru..
Această breaslă sacră cuprindea mai multe organizații mortuare denumite
vespillones, iar lucrătorii lor erau considerați ca fiind parte a corpului slujitorilor
Bisericii.

43
C. Moreschini, E. Norelli, Istoria literaturii creştine vechi, greceşti şi latine, II/1
(trad.rom.), Polirom, Iaşi, 2004, p.173.

32
 Parabolanii sunt o altǎ grupare sacră care a luat ființă la inițiativa lui
Dionisie al Alexandriei şi avea ca misiune ajutorarea celor bolnavi de boli
contagioase.44
Ȋn acea perioadă de ȋănceput, mȃnăstirile au fost atȃt vetre de cultură şi de
spritualitate, cȃt şi instituții de manifestare a filantropiei creştine, ȋn prima linie
a aplicării poruncii aproapelui aşa cum a fost cerută ea de către Domnul Hristos.
Epoca antichității creştine constituie un exemplu şi un ȋndemn la acțiune
pentru creştinii din toate timpurile datorită concentrării de opere caritabile, a
intensității lor şi a persoanelor implicate ȋn acest sacru demers bisericesc.
Culmea faptelor filantropice este considerată a fi, ca de altfel şi modelul
prin excelență al acestei activități, Basiliada sau Vasiliada, opera social-
filantropică şi caritabilă a Sf. Vasile cel Mare, uriaş părinte bisericesc, mare
teolog creştin, bun liturghisitor, dar şi om al faptelor dedicate aproapelui nostru.
Vasiliada este unică ȋn istoria lumii şi a creştinismului prin implicațiile sale
deosebite, prin nemaipoemnita organizare şi roadele ei deosebite. Secole de-a
rȃndul s-a vorbit despre ea, inspirȃnd generații după generații de creştini şi
rămȃnȃnd aproape neegalată pȃnă astăzi.
Sistemul filantropic Vasiliada era constituit din findarea d einstituții
specializate pentru ocrotirea socială diferențiată precum cămine pentru străini,
spitale, azile pentru bătrȃni, case pentru leproşi, aşezăminte pentru văduve,
creşe şi şoli şi grădinițe creştine, case pentru fecioarele consacrate, case de
ospitalitate pentru străini etc.
Ȋntr-un cuvȃnt exemplu de samaritean, după modelul Mȃntuitorului
Hristos, aproapele fiind văzut ca hristos cel neştiut, pelerin şi mereu tainic, față
44
Pr. Dr. Liviu Stan, op.cit., p. 659.

33
de care trebuie să manifestăm aceciaşi iubire şi milostivire, grijă şi solidaritate,
precum el a avut-o față de noi45.
Aceste aşezăminte sociale cuprindeau şi personal specializat la şcoala
iubirii creştine mai ȋntȃi, dar şi ducatori, medici, asistenți, conform standardelor
vremii, pe toți caracterizȃndu-i o sfȃntă solidaritate pentru ajutorarea aproapelui,
un alt Hristos, aflat ȋn necazuri şi nevoi.
Ȋn eparhia sa, Sf. Vasile cel Mare a generalizat acest sistem, care apoi a
fost preluat de ȋntreaga lume creştină pȃnă astăzi, de la sistemul caritabil caolic,
la opera diaconică protestantă sau la microfilantropia parohială ortodoxă.
Ȋn slujba acestui sistem, marele capadocian şi-a pus la dispoziție nu doar
disponibilitate, timp, atenție, dar şi averea familiei sale, considerȃnd ca a sluji
aproapeleste cea mai bună cale de mȃntuire.
Astfel, dintr-o inițiativă particulară, opera vasiliană devine a ȋntregii
Bsiericii, contribuind la geniul creştinismului şi la creddibilitatea ȋnvățăturii şi a
Evangheliei Domnului Hristos ȋn lume.
Opera de pionierat a Bisericii de atunci a pus bazele sistemului de ocrotire
şi asistență socială specializată a statelor moderne, astfel că acesta este un
produs şi o marcă proprie creştinismului.
Rostul său este imens, nu doar pentru cei cărora li se adresa, ci şi pentru cei
pe care ȋi implica căci arata credincioşilor şi păgȃnilor o cale spre Dumnezeu
care trecea ȋn mod concret prin aproapele, pe care trebuie să ȋl iubeşti, pentru că

45
Thomas Spidlik, Spiritualitatea Rǎsǎritului Creştin. IV. Omul şi destitnul sǎu în filozofia
religioasǎ rusǎ (trad.rom.), Deisis, Sibiu, 2002,p.1 50.

34
altfel nu poți fi credibil cȃnd zici că iubeşti pe Dumnezeu pe care nu ȋl vezi, aşa
după cum spunea Sf. Ap. Şi Evanghelist Ioan ȋn prima sa epistolă.46
Noutatea covȃrşitoare a operei sociale vasiliene este că ea oferea
posibilitatea susținerii celor lipsiți de ajutor sau mijloace de existență, dar, ȋn
acelaşi timp, dădea posibilitatea celor care se implicau ȋn desfăşurarea şi
susținerea acestei opere să-şi manifeste darurile sale naturale specifice şi să
lucreze tainic la propria mȃntuire.
Acest sistem social-filantropic apare ȋntr-o societate abrtuizată de
consumism, de materialism şi indiferența față de spiritualitate, ȋntr-o epocă ȋn
care plăcerea era căutată cu orice preşț A fost de ajuns ca omului să i se ofere un
scop ȋnalt şi să apară o adevărată revoluție.
Nivelul grijii față de aproapele califică o societate drept organizată şi
civilizată sau nu, astfel că societatea acelor vremuri prin creşterea gradului de
spiritualitate şi-a ridicat şi gradul de civilizație.
A avea grijă față de cel de lȃngă tine, semenul tău aflat ȋn nevoie, necaz şi
suferință, ȋnseamnă a te manifesta ca om, ca frate al lui Hristos Ȋnsuşi, ca fiu al
lui Dumnezeu, cu adevărat.
Creştinismul ȋnseamnă activism social, acțiune, dar şi interioritate şi
duhovnicie, fără a separa sau ȋmpărți una sau alta dintre realități, ori a le privi
sectar, sau a absolutiza una sau alta dintre ele.
Solidaritatea față de semenul aflat sub presiunea vitregiilor vremii s-a
dovedit a fi cel mai bun remediu contra imoralității timpului, contra lipsei de
preocupare spirituală, atrăgȃnd pe mulți păgȃni la credință. Aceştia văzȃnd cȃt
de mult se iubesc unii pe alții şi iubesc creştinii doreau şi ei să devină creştini.
46
Ibidem.

35
 Lipsa de iubire este cea mai gravă manifestare a păcatului care te
izolează, mai ȋntȃi de aproapele, iar apoi de Dumnezeu şi astfel te rupi ca
mlădiță verde din trupul cel viu al corpului social, fiind uşoor uscabil şi pierind
de unul singur.
Solidaritatea poate aproape totul, individualismul, niciodată nimic, acesta este
mesajul secolului al patrulea creştin, ȋn care opera Sf. Vasile cel Mare
străluceşte asemenea soarelui ceres invitȃnd la urmare, copiere şi aprofundare.
Vasiliada a fost modelul dupǎ care, ȋn special Ortodoxia s-a orientat ȋn
slujirea pastoral- misionară practicǎ.47 Ea este prin excelență răsăriteană şi
creştină şi constituie impuls transformator pentru mulți creştini din veacurile
care au urmat.
Şi astăzi, Biserica trebuie sǎ promoveze ȋn strategiile sale misionare
filantropia şi grija față de aproapele, neuitȃnd că acestea sunt cele mai mari
promotoare ale misiunii sociale creştine: „Biserica are nevoie de promovarea
valorilor evanghelice ȋn cadrele valorilor adevǎrate şi autentice de azi.”48
“Biserica trebuie sǎ ajute şi sǎ promoveze toate instituţiile de acest fel ȋn
mǎsura ȋn care depinde de ea şi este ȋn armonie cu misiunea ei. Ea nu trebuie
sǎ aibǎ nici o dorinţǎ mai aprinsǎ decȃt aceea de a sluji folosului tuturor,
putȃndu-se dezvolta liber sub orice regim ce recunoaşte drepturile
fundamentale ale persoanei şi ale familiei şi exigenţele binelui comun”.49

47
Pr. prof. dr. Liviu Stan, Instituţii de asistenţǎ socialǎ în Biserica veche, în Mitropolia
Olteniei, (1957) anul XII, nr. 1, p. 78.
48
Ibidem.
49
Vasile, Ştefan, Organizarea asistenţei sociale prin Bisericǎ, în Glasul Bisericii, (1978), nr.
6, p. 113.

36
 A sluji pe Dumenzeu şi pe aproapele reprezintă centrul slujirii creştine,
iar pentru optima realizare a acestui deziderat este nevoie de o aprigă implicare
socială. Văzȃnd faptele bune ale creştinilor, păgȃnii se convertesc, cei
necredincioşi devin fideli fii ai Bsiericii, şi toți pot astfel să laude pe Dumnezeu,
care dăruieşte şi sprijină tot binele şi tot lucrul cel bun. 50
Urmȃnd acestui exemplu al secolului al patrulea, Biserica creştină a născut
un fundament social lumii noastre, a arătat cȃt de important este să te preocupi
de cel de lȃngă tine, să-l ajuți, să-l susții, să-l slujeşti pe el şi nevoile lui, atȃt
pentru mai binele lui, cȃt, mai ales pentru propria ta mȃntuire,
Calea filantropiei a fost deschisă, ea va lua un extraordinar avȃnt, trezind
admirație, spirit de emulație şi mai ales dorul după urmarea lui Hristos ȋn
inimile multora. De-a lungul timpului, Biserica a devenit cea mai mare
apărătoare a săracilor, excluşilor şi defavorizaților, slujind prin aceste
umanitatea şi pe Dumenzeu şi oferind adevărate modele de speranță şi lumină
lumii din toate timpurile, de după ȋntemeierea sa. „

50
Ibidem.

37
 I.2. Misiunea socialǎ a Bisericii ȋn contemporaneitate

Lucrarea socialǎ a Bisericii ȋn contemporaneitate este opera necesară de

sjutorare a omului aflat ȋn variate situații de suferință, excludere sau
marginalizare, fiind ȋntr-un fel asemenea asistenţei sociale şi asistenţei sociale
comunitare, dar mai presus de acestea, pentru că Biserica este inspiratoarea
filantropiei şi sprijinul social şi comunitar pe care ea ȋl oferă poartă ȋn el
dimensiunea sacramentalǎ, religioasǎ.
Avȃnd la bază mila creştinǎ şi iubirea față de aproapele, Biserica de-a
lungul timpului şi-a dezvoltat şi perfecţionat ȋn permanență servicii asistențiale
pentru credincioşii ei , dar nu doar pentru ei, ȋn funcţie şi de ambientul social,
economic, politic, ori gerografic ȋn care a acționat, precum şi faţǎ de aşteptǎrile
propriilor ei credincioşilor, care participǎ activ, atȃt la oferirea serviciilor şi
slujirii sociale, cȃt şi ȋn dezvoltarea şi epuizarea acestora.
Misiunea filantropică şi caritativă s-a manifestat ȋncepȃnd cu cele dintȃi
forme de sistematizare şi sedimentare a vieţii duhovniceşti. Biserica a inițiat,
aprofundat şi dezvoltat slujirea sa socialǎ, fie ȋn forme rudimentare de
organizare, fie ȋn forme moderne şi elaborate, fundamentate ştiințific şi practic,
ȋn funcţie de posibilitǎţile materiale, juridice şi logistice pe care le are sau ȋn
funcţie de aşteptǎrile membrilor săi.51
Ortodoxia noastră romȃnească s-a manifestat social ȋn permanență, ȋn
ciuda, uneori a contextului social-politic nefavorabil, aducȃndu-şi contribuția la

51
Pr. Prof. Dr. Picu Ocoleanu, Teologia slujirii creştine, Ed. Mitropoliei, Craiova, 2005, p.
29.

38
bunǎstarea socialǎ a oamenilor şi sprijinind majoritatea marilor evenimente
culturale şi naționale din istoria noastră, aşa cum am arǎtat ȋn cuprinsul lucrǎrii.
Atȃt prin structura administrativ-organizatoricǎ cȃt şi prin potenţialul uman
şi logistic Biserica Ortodoxǎ Romȃnǎ, este instituţia capabilǎ sǎ asigure
diversificarea şi amplificarea sistemului de servicii sociale existent. Prin
sistemul propriu filantropic, Sfȃnta noastră Ortodoxie dezvoltă şi propune un tip
de asistenţǎ socialǎ personalizatǎ, preventivă şi focalizatǎ mai ales pe valorile
vieții familiale şi personale.
Astfel, majoritatea programelor de asistenţǎ socialǎ se deruleazǎ ȋn cadrul
parohial comunitar, adică ȋn familia cea mare, modelul celi mici, pentru a oferi
mȃgăiere şi ajutor persoanelor aflate ȋn dificultate, sǎ elimine orice situaţie de
crizǎ şi sǎ se reintegreze comunitar şi social. 52
Prin opera sa filantropică, Ortodoxia face transparentă şi interesată
societatea romȃnească asupra chestiunilor grave şi urgente cu care se confruntǎ
adesea, prea adesea, semenii noştri, pentru ca ȋmpreună cu factorii sociali
responsabili să suțină optima ddezvoltare şi manifestare a umanității noastre.
Aceasta este modalitatea prin care se realizează o adevărată ȋnnoire
spiritualǎ şi moralǎ care duce la transformarea relaţiilor inter-umane şi
aprofundarea ȋntr-ajutorării si a solidaritǎţii umane.
Biserica noastră este un factor activ şi dinamic al procesuluid de asistenţǎ
socialǎ la nivel macrosocial, lucru mărturisit de ȋntreaga sa activitate publică,
aşa cum am araătat mai sus.Opera socială a Bisericii se oglindeşte ȋn existența
credincioşilor şi ca un efect al doctrinei şi eticii sale. Privind partea pur fromală

52
Pr. Dumitru Barbu, Slujirea socialǎ în Biserica Ortodoxǎ, Ed. Trinitas, Iaşi, 2006, p. 29.

39
şi teoretică a ȋnvǎţǎturii naostre de credință, putem spune că, cel mai bine şi
autentic o regǎsim ȋn activitatea practică şi sacramentală ȋncǎ de la ȋnceput.
Cu ajutorul structurii sale sacre, administrative şi ierarhice, Biserica aduce
ȋn mijlocul său, ȋn intimitatea sa de iubire pe fiecare nou botezat, oferindu-i
nutrimentele harico-sacramentale, Sfintele Taine, ca simbol de primire şi
acceptare ȋn familia iubirii divine pe pămȃnt. 53
Activitatea filantropică a fiecărui cleric ortodox este manifestată ȋn
principal prin intermediul activității sale parohiale şi a colaborării cu enoriaşii
săi, astfel că el şi parohia devin catalizatoare ale milostivirii, iubirii şi
generozității sociale.
Aproape toate parohiile din jurisdicția Patriahiei Romȃne sunt ȋn mediul
rural, iar activitatea Bisericii ȋn aceste condiții de misiune este strȃns legatǎ de
tipologia credincioşilor care locuiesc ȋn localitǎţile rurale.
Misiunea creştinului, a credinciosului, ȋn general, şi a Bisericii, ȋn special,
este aceea de a predica pe Hristos, Cel Răstignit şi Ȋnviat, indiferent
restricțiilepe care le-ar putea ȋntȃmpina, lucrȃnd cu timp şi fǎrǎ timp, pentru a
zidi trupul tainic al lui Hristos, iar, aici, activitatea social este cea mai
importantă pe plan comunitar, fiind cea mai vizibilă.

II. TEMEIURILE DOCTRINARE ALE IMPLICǍRII SOCIALE

ALE BISERICII

53
Ibidem.

40
II.1. Implicarea socialǎ a Bisericii, extensie liturgico – sacramentalǎ a
misiunii poporului lui Dumnezeu

Creştinismul este, cu adevărat, baza şi colana fundamentală a doctrinei

sociale a tuturor societǎţilor moderne, el putȃnd să ofere un adevǎrat model
de civilizaţie pe ȋntreg mapamodul.
Grija faţǎ de aproapele la creştini a devenit proverbială pentru pǎgȃnii
din primele secole, care erau foarte impresionaţi de cȃt de mult se iubesc
creştinii. Fiecare om are vocaţia sǎ iubeascǎ pe aproapele sǎu, nu doar
pentru cǎ trebuie sǎ urmeze exemplul Creatorului sǎu, ci şi pentru cǎ fiecare
om este creat după chipul lui Dumnezeu şi cu vocația asemănării cu
Creatorul său.
Ȋn această relație dintre noi şi Creator, aproapele este acela care
participă indirect la buna noastră relaționare, este inclus ȋn procesul
mȃntuirii, iar necomunicarea cu el duce la izolare şi păcat, la damnare prin
propria alegere şi excludere.
Iubirea de Dumnezeu se verifică ȋntotdeauna ȋn mod cert şi hotărȃt prin
cea față de aproapele , care devine astfel un barometru şi o scară către cer
sau către pămȃnt, un mijloc d emȃntuire sau de respingere a acesteia.
Prijn aproapele ne iubim pe noi ȋnşine, Ȋl iubim pe Creator şi creaşia
Sa, dar manifestăm şi chipul divin din noi, oferim mărturie bună numelui de
creştin şi activității misionare a Bisericii şi lărgim prin convertire marea
familie bisericească ȋn lume. Este un mod de a acțiuna cu Hristos către

41
semenii noştri şi a-i ahuta la transformare interioară, a le oferi mȃngȃierea
iubirii divine prin lucrarea faptelor noastre.
Ceea ce pentru noi reprezintă un act spiritual pentru el reprezintă un
mijlo cee a proteja şi ȋntreține viața, ceea ce pentru el apare ca un fapt
mateial, pentru noi devine un act spiritual, ceea ce pentru noi reprezintă un
mic pas sau gest de disponiblitate şi iubire, pentru el poate repezenta
redescoperirea sensului vieții.
Misiunea social-filantropică a Bisericii, "dimensiunea slujirii
aproapelui" este “unul din aspectele principale ale teologiei creştine
contemporane, cu implicaţii tot mai profunde ȋn cele mai variate aspecte ale
vieţii Bisericii, ȋn special pe planul pastoraţiei şi al apostolatului social”54
Slujirea din acest punct de vedere "este cuprinsǎ ca adevǎr
fundamental ȋn revelaţia biblicǎ, ȋn tradiţia patristicǎ şi ȋn istoria Bisericii
creştine şi constituie un factor de dinamism ȋn mişcarea ecumenicǎ de
azi ".55
Ȋn luea noastră, ȋn care fiecare doreşte, cel mai adesea, numai şi ȋn mod
exclusiv numai propriul interes, Biserica doreşte sǎ se implice dinamic şi
temeinic ȋn rezolvarea provocărilor sociale şi comunitare, cu experiența şi
puterea ei duhovnicească, cu forța soldarității şi a comuniunii, care ȋi sunt
specifice, pe baza mandatului ei vocațional de slujire a aproapelui şi pe
istoriei sale speciale ȋn care se manifestă Dumnezeu, Părintele nostru Bun.
Sǎrǎcia, suferinţa umana, sub toate aspectele ei, excluziunea şi

54
Pr. Ion Stancu, „Exigenţele misiunii Bisericii în lumea secularizatǎ", în: Glasul Bisericii,
nr. 5-8/1996, p. 43.
55
Mitropolit Antonie Plǎmǎdealǎ, op.cit. p.583.

42
marginalizarea, umilința şi ȋmplilarea, au constituit mereu obiective de
soluționat pentru Bsierică, stat şi comunitatea locală.
Societǎţile moderne, urmȃnd exemplul eclezial, au realizat un variat
sistem de structuri şi instituţii de asistenţǎ socialǎ, care se fundamentează pe
viguroase principii etice şi morale, dar şi pe relații bine funcţionale.
Acestora, Biserica le oferă ceva mai mult, şi anume, iubirea şi mila creştinǎ,
promovȃnd, ȋn acest sens, şi propria sa rețea de susținere socialǎ.56
Terrmenul de "filantropie" vine din două cuvinte greceşti care
ȋnseamnă iubire de oameni, iar, ȋn creştinsim reprezintă modalitatea unică şi
personală de a-L urma pe Hristos Domnul şi Mȃntuitorul, imitȃndu-I iubirea
şi milostivirea Sa ce a atins un maxim prin moartea Sa pe cruce pentru noi
oamenii şi pentru mȃntuirea noastră.
Prin Ȋntruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a dovedit maxima filantropie şi
ubire față de om şi provocările vieții, rămȃnȃnd un act inegalat şi inegalabil
de nimeni, niciodată.
Ȋn acest sens, spune Sfȃnta Scriptură că „Atȃt de mult a iubit Dumezeu
lumea, ȋncȃt L-a dat pe Unicul Sau Fiu pentru ca sǎ moarǎ pentru pǎcatele
noastre, şi ȋncǎ moarte pe cruce” (In 3: 16).
Toate faptele Domnului sunt realizate din iubire şi din milă pentru
oamenii căzuți ȋn robia morții şi a păcatului, la fel, toate ȋnvățăturile sale
constituie adevărate trepte spre cer, mijloace de ridicare şi de depăşire a
stării de păcat şi izolare, un optim vehicol de umanizare şi de dăinuire a
umanității noastre.
Dobȃndirea Ȋmpărăției cerurilor, a mȃntuirii se realizează numai pe
56
Ibidem.

43
baza a ceea ce facem pentru alții, acestea fiind de fapt şi criteriile judecății
de apoi: „Flǎmȃnd am fost şi Mi-aţi dat sǎ mǎnȃnc, ȋnsetat am fost şi Mi-aţi
dat sǎ beau, gol şi M-aţi ȋmbrǎcat, bolnav şi M-aţi cercetat, ȋn temniţǎ şi aţi
venit la Mine”, El Ȋnsuşi identificȃndu-Se cu cei aflaţi ȋn nevoi: „Ȋntrucȃt
aţi fǎcut acestea fraţilor Mei prea mici, Mie Mi-aţi fǎcut”. (Matei 25: 35) .
Tot ceea ce a fǎcut Biserica pe plan social, a realizat, urmȃnd modelul lǎsat
de Iisus Hristos, El fiind şi Cel care ȋn calitate de „Cap al trupului tainic al
Bisericii” (I Col 1.18 ) o călăuzeşte pe aceasta pȃnǎ la sfȃrşitul veacurilor.
Argumente pentru activitatea social-filantropicǎ şi caritativă a Bisericii ne
oferǎ Sfȃnta Scripturǎ şi Sfinţii Pǎrinţi din belşug.
Cel mai important argument al filantropiei, oferit de Primul Testament ȋl
constituie unitatea neamului omenesc, crearea noatră de acelaşi Creator. Ȋn acest
sens, teologia afirmǎ acest adevăr, bazȃndu-se pe unitatea creaţiei, ca opera
extraordinară a lui Dumnezeu ( Fac. I şi II, 4-25), ca un ȋntreg (Fapte XVII, 28).
Noul Testament oferă numeroase mărturii legate de filantropie, avȃnd ȋn
centrul lor Persoana divino-umanǎ a Mȃntuitorului Iisus Hristos, care a
recapitulat ȋntreaga omenire, prin suferinţa şi jertfa Sa şi a rǎscumpǎrat-o din
robia păcatului şi a morții.
"Diaconia" sau slujirea aproapelui a cea mai bună expresie ȋn slujirea şi
misiunea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care a spus: "Cel ce este mai mare
ȋntre voi sǎ fie slujitorul vostru" (Mt. 23,11).
Ȋn cadrul slujirii filantropice a Domnului Hristos s-au evidenţiat cȃteva
momente principale: recapitularea adicǎ restaurarea tuturor ȋn şi prin Hristos,

44
inițierea slujirii şi trimiterea la misiune a apostolilor şi a urmaşilor lor, episcopi,
preoți, diaconi şi simpli credincioşi.57
Motivaţia cea mai puternicǎ a filantropiei este Hristos Ȋnsuți, vizibil mai
ales ȋn orice om care suferă, este exclus sau marginalizat. Orice om aflat ȋn
suferință are ȋn el, ȋn mod ascuns, pe Ȋnsuşi Hristos, Care ne roagă sǎ-l ajutǎm58.
Filantropia ȋnseamnă a aduce mereu, ȋmpreună, Evanghelia ȋn actualitate,
de aceea, autentica slujire a aproapelui nu poate exista ȋn afara Evangheliei,
pentru cǎ numai prin ea ȋl vedem pe Hristos: „Ȋntrucȃt aţi fǎcut toate acestea
unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi fǎcut” (Mt. 25, 40).
La ȋnceputul Bisericii, milostenia era considerate a doua ca importanță
după martiriu, ca mijloace de iertare a pǎcatelor, ea fiind “suma tuturor
poruncilor şi concentrarea tuturor virtuţilor”, cǎci potrivit Sf. Apostol Pavel:
“iubirea este ȋmplinirea legii” (Rom.13, 10) .
Acelaşi mare apostol scria corintenilor care se aflau ȋntr-un timp de aprigă
ȋncercare: “Faceţi-ne loc ȋn inimile voastre…ca ȋmpreunǎ sǎ murim şi ȋmpreunǎ
sǎ trǎim. Multǎ ȋmi este ȋncrederea ȋn voi…Umplutu-m-am de mȃngȃiere! Cu
tot necazul vostru, sunt covȃrşit de bucurie!”. O motivaţie profundǎ uneşte ȋn
compǎtimirea de ordin filantropic superior pe cei care suferǎ cu cei care
ȋmpreunǎ cu aceştia pǎtimesc, retrǎindu-le la nivel empatic tragediile ca şi cum
ar fi necazurile lor proprii. Este o lǎmurire cu privire la bucuria de care
pomeneşte Sf. Ap. Pavel şi care, de fapt, ȋşi are originea ȋn credinţa şi
convingerea cǎ necazurile ȋndurate ȋn numele lui Dumnezeu ȋntǎresc, pe de o

57
Pr. prof. dr. Ion Bria, Mǎrturia creştinǎ în Biserica Ortodoxǎ. Aspecte, posibilitǎţi şi
perspective actuale,în rev. Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1982, 118.
58
Ibidem.

45
parte, aduc mȃngȃierea celor care ȋl poartǎ pe Hristos ȋn suflet, iar pe de altǎ
parte, aceleaşi suferinţe sunt rǎsplǎtite “dincolo” ȋntr-o mǎsurǎ nesfȃrşitǎ:
Cǎci necazul vostru de acum…ne aduce nouǎ, mai presus de orice mǎsurǎ,
slavǎ veşnicǎ covȃrşitoare”. (II Cor. 4,17)
Scrisorile marelui Pavel către cȃteva din primele comunități creştine
amintesc repetat de ȋndemnul de a strȃnge de ajutoare pentru creştinii nevoiaşi
aflați ȋn alte comunitǎţi (I Cor. 16, 1-4, II Cor. 8 ).
Astfel, el spune: “Cel ce seamǎnǎ cu zgǎrcenie, cu zgǎrcenie va şi secera,
iar cel ce seamǎnǎ cu dǎrnicie, cu dǎrnicie va şi secera. Fiecare sǎ dea cum
socoteşte cu inima sa, nu cu pǎrere de rǎu, sau de silǎ, cǎci Dumnezeu iubeşte
pe cel ce dǎ cu voie bunǎ” (I Corinteni 12, 28). A oferi ceva sǎracului, este un
mijloc laudă adusă lui Dumnezeu: “Pentru cǎ slujirea acestui dar, nu numai cǎ
ȋmplineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri ȋn faţa Lui
Dumnezeu” (II Corinteni 9, 11-12).

46
II.2.Mǎrturia Tradiţiei bisericeşti despre implicarea socialǎ a Bisericii

Paternicul şi Lavsaiconul, culegeri ale vieții şi activității anahoreţilor din

secolele II-VI, vorbesc ȋn termeni elogioşi despre filantropie, adică despre
minunata implicare ȋn slujirea aproapelui aflat ȋn necaz, nevoie şi suferinţǎ.
Pǎrintele Dumitru Stǎniloae reliefează că, ȋn descrierea slujirii creştinilor,
mulţi dintre asceți evidențiază ajutorul oferit sǎracilor şi bolnavilor, ca opera
duhovnicească tot la fel de importantă precum slǎbirea patimilor prin ȋnfrȃnare
şi efortul de desăvȃrşire.
Prin ambele eforturi ascetice se doreşte vindecarea egoismului şi
dobȃndirea sfinţeniei, chiar prin nevoința trupului, adică este cazul să vorbim de
o sfinţire a trupului prin ȋnfrȃnare şi prin slujirea permanentă a aproapelui prin
iubire, ca modalitate de uşurare a greutǎţilor lor trupeşti.59

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stǎniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei,
59

Craiova, 1987, p. 258.

47
 Misiunea social-filantropică şi caritativă s-a manifestat variat, sub multe
forme ȋn Bisericǎ şi societate. O imensă comunitate de iubire şi milostivire,
Biserica, nu doar vorbeşte despre iubire, ci şi o aplică.60
Grija față de aproapele face parte din datoriile morale creştine, fiind o
obligație permanent şi un mijloc de desăvȃrşire, o necessitate a lumii noastre şi
a vieții.61
Numeroase fundamente ale filantropiei găsim, mai cu seamă, ȋn Sfȃnta
Tradiţie, mai ales din practica Bisericii primare.
Constituţiile Apostolice ne ȋndeamnǎ: "Hrǎniţi şi ȋmbrǎcaţi pe cei lipsiţi;
slujiţi la rǎscumpǎrarea sfinţilor, izbǎviţi pe sclavi, pe cei robiţi, pe cei din
ȋnchisori, ȋntǎriţi ȋn credinţǎ pe cei care pentru numele lui Hristos se aflǎ
condamnaţi de tirani ȋn arenǎ la moarte" . 62
Filantropia şi iubirea susțin progresul spiritual şi moral al fiecǎrui om,
umanizarea lui, dar şi ȋndumnezeirea lui, contribuind şi la evitarea unor tensiuni
sau conflicte sociale.
Ȋndemnȃnd la facerea de bine şi la filantropie, Sfȃntul Vasile cel Mare cere
credincioşilor timpului sǎu: "Trebuie sǎ fim milostivi şi darnici; cǎci cei care nu
sunt asemenea se condamnǎ" 63. El aprofundează cerința şi recomandă : "Tot
ceea ce ar avea cineva mai mult decȃt ȋi trebuie din cele necesare ca sǎ
trǎiascǎ, acela este dator sǎ dǎruiascǎ, dupǎ porunca Domnului care ne-a şi

60
Idem, Iubirea creştinǎ, Galaţi 1993, Ed. Porto Franco, p. 17 .
61
Ibidem.
62
Pr. Dr. Liviu Stan, op.cit., p. 703.
63
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Corespondenţǎ (Epistole), Colecţia PSB, vol
12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 9.

48
dat cele ce avem, fiindcǎ "Se cuvine sǎ purtǎm grijǎ şi sǎ ne interesǎm de
nevoia fraţilor, potrivit voii Domnului".64
Uneori ȋndemnurile biblice, reluate ȋn comentariile patristice, nu sunt uşor
de urmat pentru toată lumea. Aşa se ȋntȃmplă ȋn contextual abordării noastre, cu
tȃnărul bogat, care nu poate să deepăşească egoismul, nu poate să fie filantrop şi
să-şi vȃndă averile, urmȃnd cu inimă curate pe Domnul Iisus: "Mi se pare cǎ
soarta tȃnǎrului din Evanghelie, ca şi a celor asemenea lui, se aseamǎnǎ cu a
unui cǎlǎtor care, in dorinţa de a vedea un oraş, strǎbate cu rȃvnǎ drumul pȃnǎ
la el; ȋn urmǎ, ȋnsǎ, se opreşte la unul din hanurile de dinaintea oraşului şi din
lenea unei puţine mişcǎri, face de prisos toatǎ osteneala de pȃnǎ atunci,
lipsindu-se de vederea frumuseţilor oraşului. Tot aşa şi oamenii care primesc
sǎ facǎ celelalte porunci, dar se ȋmpotrivesc cȃnd e vorba de averi. Cunosc
mulţi oameni care postesc, se roagǎ, suspinǎ, aratǎ o evlavie fǎrǎ de sfȃrşit,
dar nu scot din pungǎ un bǎnuţ pentru cei nevoiaşi. Ce folos au ei de celelalte
virtuţi? Ȋmpǎrǎţia cerului nu-i primeşte. "Cǎ mai uşor intrǎ cǎmila prin ure-
chile acului, spune Domnul, decȃt bogatul ȋn ȋmpǎrǎţia cerurilor".65
Mila este expresia fundamentală a filantropiei şi modalitatea unică prin
care Dumnezeu transformă egoismul ȋn iubire faţǎ de semen, şi ȋn poartă către
Ȋmpǎrǎţia cerurilor şi criteriu de judecată:"La aceastǎ judecatǎ, aratǎ Sfȃntul
Vasile, nu e osȃndit tȃlharul, ci este osȃndit cel care nu şi-a ȋmpǎrţit averile. De
aceea, ȋndeamnǎ Sfȃntul Vasile, "bogǎţia sǎ-ţi fie preţ de rǎscumpǎrare şi sǎ

64
Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantinǎ, Bucureşti, 2003, p.
78.
65
I. G. Coman, Patrologie, Sfânta Mǎnǎstire Dervent, 2000, p. 111.

49
ajungi la bunurile cereşti pregǎtite prin harul Celui ce ne cheamǎ pe toţi la
ȋmpǎrǎţia Lui".66
Şi Sf. Ioan Gurǎ de Aur acordă spații largi ȋn predicila sale celor bogaţi,
ȋndemnȃndu-i la cȃt mai multă iubire față de aproapele.67
Adevǎrat "predicator al milosteniei", Sf. Ioan Gurǎ de Aur spune că ea
este deasupra unora din cele mai mari fapte pe care le-ar putea face omul şi
maxima dovadǎ cǎ aproapele este integrat ȋn destinului nostru eshatologic,
coexistȃnd ȋmpreunǎ cu el şi compǎtimindu-l.68
Faptele sunt expresia adȃncului nostru sufletesc: "Dragostea nu constǎ ȋn
cuvinte, ci ȋn fapte: ajutorarea sǎracilor, sprijinirea bolnavilor şi a celor ȋn
primejdie, asistenţǎ celor ȋn nenorocire".69
Celebre sunt cuvintele marelui antiohian cȃnd spune: "Milostenia e mai
mare decȃt fecioria, decȃt postul şi chiar decȃt martiriul. Cǎci a fi fecior , a
posti, a dormi pe pat tare, oricȃt de greu ar fi pentru fiinţa omeneascǎ, nu pri-
vesc decȃt pe cel care le face. Ele nu contribuie la binele altora. Milostenia,
dimpotrivǎ cuprinde toate mǎdularele lui Iisus Hristos. Milostenia, deci are la
temelie un principiu etic şi teologic propriu vieţii creştine, cǎci e mai multǎ
desǎvȃrşire ȋn faptele ce se rǎsfrȃng asupra unui mare numǎr de oameni, decȃt
ȋn acelea care se reduc numai la unul". 70

66
Nicolae Buzescu, Sfântul Vasile cel Mare - predicatorul milosteniei, în rev. „Studii
Teologice”, Bucureşti, an. 22, 1971, nr. 3-4, p. 233.
67
O. Bucevschi, „Sfântul Ioan Gurǎ de Aur: Omiliile despre Pocǎinţǎ” în S.T. nr. 9-10/1957,
p.626.
68
I. G. Coman, „Personalitatea Sfântului Ioan Gurǎ de Aur” în rev. S.T .nr. 9-10/1957, p.603.
69
Ibidem.
70
Claudio Moreschini, E. Norelli, op.cit., p.173.

50
 Importanța filantropiei reiese din aceea că "prin ea ne dovedim toţi un trup,
ne simţim ȋn unitate, ȋn comuniune, depǎşim ceea ce ȋn mod obişnuit acordǎm
numai fraţilor, rudelor, vecinilor, urcȃnd pȃnǎ la transformarea tuturora ȋn
rudenii spirituale."71
Milostenia creştinǎ exprimă forța comuniunii, "fǎrǎ a lǎsa sǎ se piardǎ
aici pe pǎmȃnt bogǎţiile noastre, le vom lua cu noi pǎrǎsind lumea, dacǎ am
ştiut sǎ le schimbǎm ȋn valori sigure, depunȃndu-le ȋn mȃinile sǎracilor".72
Filantropia creştinǎ, ȋşi are obȃrşia ȋn Tatǎl ceresc, desăvȃrşit exemplu ȋn
Mȃntuitorul Hristos şi motivul ei ȋn iubirea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfȃnt. 73

III. MISIUNEA SOCIALǍ ȊN CADRUL ORTODOXIEI

ROMȂNEŞTI

Misiunea socialǎ, ca expresie a credinței celi vii a Bsiericii ȋncă din epoca
primară este una din atributele fundamentale ale vieții creştine.
71
Ioan G. Coman, op.cit, p.203.
72
Ibidem.
73
Picu Ocoleanu, Teologia slujirii creştine, Ed. Mitropoliei, Craiova, 2005, p. 37.

51
 Biserica Ortodoxǎ Romȃnǎ, fidelǎ tradiţiei saleapostolice, a promovat
mereu filantropia ca mijloc de misiune sfȃntă, de vestire practică a Evangheliei
lui Hristos.
Dacă privim ȋn istoria neamului nostru, putem, cu uşurință observa că
filantropia şi activismul social sunt achiziții pur creştine, roade ale activității
Bisericii noastre.
Primele manuscrise, primele tipărituri, primele şcoli şi spitale au apărut ȋn
tinda bisericilor şi a mȃnăstirilor, de aceea Biserica Ortodoxă este cu adevărat
mama şi ȋnvățătoare a neamului nostru.
Conform paradigmei bzantine, şi pe teritoriul patriei noastre, ȋn Ţǎrile
Romȃne, odatǎ cu apariția primelor organizării statele, iar, apoi, după apariția
principatelorȋntre stat şi Biserică au existat bune relații de cooperare şi
colaborare, conform principiului bizantin al simfoniei, adică al completării
dintre stat şi Biserică.74
Domnul ştia că latura pur material şi umană nu este separabilă de cea
spiritual, iar pentru bunul mers al vieții sociale, politice şi economice, era
nevoie de o bună colaborare cu Biserica.
Primul mare voievod de anvergură culturală din Muntenia, Sf. Voievod
Neagoe Basarab, ȋn lucrarea sa Ȋnvǎţǎturile cǎtre fiul sǎu Teodosie, alocă un
spațiu larg, un ȋntreg capitol relaționării cu cei lipsiți şi ajutorării săracilor,
ȋndemnȃnd pe fiul său, potential domn, dar, extrapolȃnd pe toți politicieni
dornici de o morală activitate față de săraci, să-i ajute aşa cum pot.

Mitropolit Nestor Vornicescu, Îngrijirea sǎnǎtǎţii în vechile noastre mǎnǎstiri, în

74

Mitropolia Olteniei, anul XX, nr. 1-2, 1968, p.57.

52
 La ȋnceput asistența social a fost ocazională, sporadică şi individual, dar,
treptat Biserica adună pe toți cei lipsişi ȋn jurul ei, ȋi scrie ȋn cataloage special şi
ȋi ajută permanent şi periodic. Astfel, apar aşa numitele frății cu scop
filantropic.
O bună mărturie ȋn acest sens este reprezentată de un document datȃnd din
anul 1686, ce menționează faptul că „protopopul din Bucureşti trebuia sǎ arate
vistieriei lista sǎracilor oraşului care primeau cȃte o para, iar ȋn Joia Mare
cȃte 80 de dulǎmi şi ȋncǎlţǎminte".75
Treptat apar, pe lȃngă bolnițele mȃnăstireşti, azile, orfelinate, adevărate
spitale, instituții filantropice generos finanțate de contribuția Bisericii şi
administrate de ea, pe sistemul eforiilor, dintre care menționăm cȃteva astfel de
instituții muntene, precum: Aşezămȃntul pentru sǎraci de la Mǎţǎu,
Aşezămȃntul pentru bǎtrȃni de la Udricani, Azilul Doamnei Bǎlaşa din
Tȃrgovişte, Ospiciul „Sfȃnta Vineri" din Bucureşti, Ospiciul de la mǎnǎstirea
Sǎrindar, Ospiciul de la mǎnǎstirea Dudu din Craiova, Bolniţa de la Vodiţa,
Bolniţa de la Smidreni, spitale precum: „Colţea", „Sfȃntul Pantelimon",
„Brȃncovenesc" (ȋn Bucureşti), „Gȃrlaşi" - Buzǎu, „Obedeanu" - Craiova
etc.76
Şi ȋn Moldova existau astfel de aşezăminte, dintre care , pentru echilibru
enumerării, menționăm: Bolnița Mȃnăstirii Putna, Bolniţa Mȃnăstirii Neamţ,
Ospiciul de ȋnstrăinați mental al Mȃnăstirii Neamţ, Ospiciul Mȃnăstirii Galata,
Spitalul „Sfȃntul Spiridon" din Iaşi. La fel, ȋn Ardeal esxistau numeroase

75
Ibidem.
76
Pr. Ion Stancu, op.cit., p. 46.

53
 aşezăminte social-filantropice, de genul mai specializat şi mai occidentalizat al
fundațiilor, precum: „Şaguna", „Miron Romȃnul", „Gojdu" etc.77
De regulă, nu exista vreo mȃnăstire fără bolniță şi fără şcoală, iar parohiile
aveau grijă de cei săraci sau ȋn nevoie, dar nu există mărturii evidente mereu, ci
numai practica Bisericii transmisă ca obicei din neam ȋn neam pȃnă la noi,
astfel că pentru roman a face binele aparține firii sau caracteristicii sale entice.

III.1. Implicarea socialǎ a Ortodoxiei romȃneşti-o permanenţǎ istoricǎ

Chiar de la apariția sa pe scena istoriei, Ortodoxia romȃnească a inişiat,

desfăşurat şi susținut activități social-filantropice şi caritabile, fiind fidelă
vocației sale evanghelie şi apostolice.
Filantropia Bisericii noastre a fost concepută ca o aprofundare socială a
duhovnicescului şi ca o necesitate comunitară, ea a avut ȋn vedere toate
categoriile defavorizate, excluse, ori ȋn suferință,pe măsura puterii comunității
ecleziale dintr-un anumit moment şi spațiu. 78

77
Pr. I. Vicova, op.cit., p. 168
78
Filaret Costea, op.cit., p. 79.

54
 La ȋnceput, probabil că asistența socială era neorganizată sistematică şi
nestructurată instituțional, aşa cum apare ea astăzi, dar era funcțională şi
operantă 79.
Evul Mediu a marcat un avȃnt deosebit pentru misiunea socială
bisericească, datorită receptivității clasei potente financiar şi datorită unei bune
colaborări cu domnia. Oricȃt de greu ar fi fost, Biserica era ajutată pentru că ea
ajuta pe mulți. 80
De la ȋnceputuri şi pȃnă spre finele secolului al şaisprezecelea, operele
filantropice erau exclusiv bisericeşti şi de inițiere, coordonare şi suținere
clericală. Din secolul al treisprezecelea, ȋncep a fi dezvoltate spialele moderne,
pornind de la bolnițele mȃnăstireşti şi, de regulă, tot ȋn spațiile monahale cu
aceiaşi logistică ceva mai dezvoltată. Primele spitale au fost tot ale Bisericii,
inițiate, sprijinite şi dezvoltate de forța milostivirii creştine. Mişeii şi nemernicii
erau denumirile pentru cerşetori şi invalizi care denumeau obiectul activității
bolnițelor şi al instituțiilor sociale primare bisericeşti.81
Aşa apar, rȃnd pe rȃnd spitalele, strămoaşele celor de astăzi. Un exemplu
edificator este dat, ȋn secolul al paisprezecelea de către Radu Basarab,
binefăcătorul primei capitale muntene, Cȃmpulung, care a inițiat un aşezămȃnt
dedicat săracilor ȋn apropierea acestei foste capitale, la Mǎţǎul de Jos, căruia i-a
oferit moşii spre ȋntrținere, care primea, alături de săraci, tot felul de infirmi.

79
Pr. Prof. Mihai Himcinschi, Biserica în societate, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 108.
80
Pr. lector dr. Adrian Niculcea, „Ecleziologia socialǎ. Temeiuri biblice pentru dimensiunea
activitǎţii sociale a Bisericii”, în Studii Teologice, nr. 3-4, 2004, p. 84
81
Pr. dr. Athanasie Negoiţǎ, „Bolniţele mânǎstirilor”, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969, p.
684.

55
 Sf. Voievod Neagoe Basarab ȋi cerea urmaşului său Teodosie ca din ceea
ce nu ȋi folosoşte să dea pentru ȋntreținerea săracilor. Sunt ȋntemeiate numeroase
aşezăminte pentru această defavorizată categorie, din care amintim pe el de sub
dealul Mitropoliei, din Bucureşti, fondat de către domnie şi finanțat din taxele
vamale, din taxele de despărțire, ori din cutia milostivirii de la biserici.
Pravilele conțineau, ca reglementări juridice circulante ȋn spațiile locuite
de romȃni, numeroase prevederi referitoare la milostivire şi filantropiei şi cum
trebuia ea făcută. Abia Regulamenele Organice (1831) oferă precepte generale
privind filantropia publică, dezvoltȃnd şi extinzȃnd sfera juridică din pravile.82
Ştefan cel Mare se remarcă prin aceea că, ȋn Moldova, cere mȃnăstirilor să
se ocupe sistematic de ocrotirea săracilor şi a bătrȃnilor, el ȋnsuşi oferind
numeroase stipendii şi danii ȋn acest sens.
După model apusean, ȋn Ardeal apar mai evidente spitalele ce tratau bolile
epidemice, acre se numeau lazarete după numele dreptului Lazăr, dar şi ca
eficient mijloc de protecție socială antiepidemică.
Matei Basarab, se remarcă ȋn Ţara Romȃneascǎ prin faptul că emite
primele legi cu specific medical şi social-filantropic, cu prevederi clare ȋn
domeniu care vor rămȃne valabile multă vreme.83
Mȃnăstirea şi biserica sunt instituții foarte importante pentru viața
spirituală, culturală şi filantropică a romȃnilor, care ne-au oferit primele modele
de asistență socială organizată şi care se află la originea acestui important sistem
astăzi de stat.84ȃ
82
Ibidem.
83
Mitropolit Antonie Plǎmǎdealǎ, op,cit., p. 60.
84
V. Al. Georgescu , Bizanţul şi instituţiile româneşti pânǎ la mijlocul secolului al XVIII - lea,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 163

56
 Un alt mare voievod cu important rol ȋn domeniul abordării noastre, Sf.
Voievod Martir Constantin Brȃncoveanu este cel care susține apariția primelor
spitale de tip modern, cu organizare de sine stătătoare, este adevărat, organizate
tot prin intermediul sau şi ȋn spaşiile ecleziastice.
Un strălucit exemplu este Spitalul Colțea din Bucureşti, functional şi
astăzi, din vremea lui neȋntrerupt, fondat, după model apusean, binecunsocut de
voievod, din vizitele sau corespondențele sale externe. Un model de inspirație la
constituit, pentru spitalul mai sus amintit aşa numitul aşezămȃnt al lui Franche
din Imperiul german, de la Halle, susținut tot de către Biserică. 85
Soția domnitorului, binecredincioasa doamnă Maria a avut inițiativa
fondării unei bolnițe la Mȃnăstirea Horezu, aşa cum este menționat ȋn actul de
donație: "pentru buna pomenire a strǎmoşilor sǎi".86
Mitropolitul cărtura Antim Ivireanul oferă, prin testamentul său, Mȃnăstirii
cu numele lui obligația aşezămȃntului de a oferi danii copiilor ce doresc să
studieze, la trei copii, cu vȃrste ȋntre 10-15 ani. Mȃnǎstirea avea obligația de a se
ocupa şi de ȋnmormȃntarea săracilor, de ajutorarea a fetelor sǎrace, precum şi d
ebolnavi, după puteri. Mitropolitul a cerut ca ȋn caz de prosperitate a
aşezămȃntului "sǎ se ȋndoiascǎ... şi aceastǎ rȃnduialǎ a milosteniei ȋntre aceste
capete”. 87
Odată cu secolul al nousprezecelea, bolniţele mȃnǎstirilor se vor transforma
treptat ȋn ospicii sau azile. Un exemplu este ospiciul de la biserica Sfȃnta Vineri
85
Pr. prof. dr. Pacurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a H-a,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 456.
86
Dr. George Brǎtescu, „De la bolniţa mânǎstireascǎ la spitalul civil”, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10,
1969, p. 693.
87 ?
George Apostol, Lucrarea socialǎ a Bisericii, în Studii Teologice, anul XLIV, nr. 3-4 /
1992, p. 104.

57
din Bucureşti, ridicat ȋn anul 1645 de cǎtre Pan Niculae vel Agǎ şi soţia sa.
La fel ospiciul sau spitalul bisericii Dudu din Craiova, ridicat de cǎtre
Constantin Fotescu vel Clucer şi Hagi Gheorghe Ion,”pentru bolnavii ce nǎzuiesc
spre tǎmǎduire”.88
Inspirați de activitatea bisericească, mulți particulari au ridicat, pe cheltuiala
lor, astfel de aşezăminte. Şi aici un exemplu frumos este cel al Azilului Doamnei
Bǎlaşa din Tȃrgovişte, ridicat lȃngǎ biserica Sfȃnta Vineri din Bucureşti, fiica lui
Constantin Brȃncoveanu, din anul 1745, cu scopul de a servi ca "xenotrofion,
orfanotrofion, sǎ fie şcoalǎ... pentru cei ce vor sǎ se preoţeascǎ şi sǎ mǎrite fete
sǎrace."89
Dezvoltarea spitalelor din bolnițe de mȃnăstire este un fenomen strȃns legat
de creşterea puterii economice a unei zone, ori națiuni, de influențele externe
masive, de cuceririşi dominații externe, de creşterea procesului de laicizare şi
secularizare şi de occidentalizarea societății naostre.90
Un pas important este constituit de secularizarea averilor mȃnăstireşti care
va duce la desfințarea, falimentarea ori restrȃngerea activității multor mȃnăstiri, şi
pȃnă la urmă dispariția multor aşezăminte ce funcționau pe lȃngă ele.
Unele bolnițe sau spitale se laicizează şi sarcina ȋntreținerii lor o preia statul
sau comunitatea locală, astfel ȋncȃt ele ies de sub călăuzirea bisericească.
Ȋn Transilvania şi Basarabia, datorită situației politice şi religioase
defavorabile romȃnilor, filantropia nu a avut caracterul, extinderea şi importanța
celei din Muntenia şi Moldova.91
88
Dr. George Brǎtescu, op.cit., p. 705.
89
Ibidem.
90
B. Duţescu, op.cit., p.889.
91
Ibidem.

58
 Ȋn ardeal, pentru organizarea sistematică a domeniului asistențial bisericesc,
cunoscut este numele Mitropolitului Andrei Şaguna, (1809-1873), care este
renumit pentru reȋntemeierea Mitropoliei Ardealului, pentru organizarea a
numeroase instituții educaționale sau mediatice, ori a operi filantropice ecleziale
ardelene. A fondat Institutul Pedagogic-Teologic şi al "Telegrafului romȃn"
(1853), ȋntemeierea "Astrei", a ȋnfiinţat peste 400 de şcoli confesionale romȃneşti
şi a douǎ gimnazii la Braşov şi Brad, a creat "Fundaţia dascǎlilor sǎraci" şi
"Francisc Iosefina" (1853).
Ȋn pastoralele sale, tematica asistențială şi filantropică ocupă spații largi şi de
substanță, căci el a ȋndemnat, asemenea Sfinților Părinți, cu ardoare, la
practicarea iubirii față de aproapele.92
Prezenţa Bisericii ȋn cȃmpul social-filantropic romȃnesc s-a manifestat şi cu
ajutorul societǎţilor de binefacere, private, ori de stat.93
Una din cele mai cunoscute astfel de inițiative este "Societatea Ortodoxǎ
Naţionalǎ a Femeilor Romȃne", ȋnfiinţatǎ ȋn 1876, cu 42 de filiale ȋn principalele
oraşe ale ţǎrii şi ȋn Basarabia şi Transilvania.
Activitatea de bază a fost alcătuită din ȋnființarea unor biblioteci populare,
din cǎrţile primite ca donaţii, oferirea de burse, acordarea de donații diferitelor
aşezăminte, ajutorarea şcolilor, crearea de cantine pentru săraci, de grădinițe
pentru copiii din mahalalele sărace ale oraşelor, ajutorarea refugiaților de război,
a sărăciților, a bolnavilor etc.94
Cea mai importantă acțiune a instituției a fost, ȋnsă, amenajarea celebrului

92
Mitropolit Nestor Vornicescu, op.cit., p.60.
93
Ibidem, p.78.
94
Mitropolit Antonie Plǎmǎdealǎ, op.cit., p. 287.

59
ȋn epocă Spital nr.113, ȋn anul 1916, cu trei servicii de chirurgi, 2 sǎli de operaţie,
o farmacie, o capelǎ.
Ȋn timpul primulu Război Mondial, SOFR a organizat serviciul de
infirmiere, susținerea efortului de război prin colectarea de materiale medicale
sau fonduri pentru cumpărarea lor şi asistarea celor ȋnchişi ȋn lagăre de război şi
ȋnchisori. 95
L aȋndemnul Reginei Maria, a fost ȋnființată ȋn anul 1916, Societatea de
Ocrotire a Orfanilor de Rǎzboi, ce a funcţionat ȋntre anii 1916-1924, “din
convingerea cǎ fiecare persoanǎ trebuie sǎ-şi aducǎ tributul sǎu la marele
sacrificiu pentru binele copiilor eroilor morţi”.96
Ȋn țară, ȋn 1922 erau 360.000 de orfani şi numai 11.316 erau ocrotiți ȋn
orfelinate, din ei 5.934 erau bǎieţi, iar 3.017 erau fete.
Menționăm că numai,ȋn Moldova existau atunci peste 50.000 de orfani, cu
nevoi sentimentale, familiale, educaționale şi medicale. De aceea, s-au creat peste
o sută de orfelinate, trei sanatorii cǎmine, ateliere de meserii, o şcoalǎ de industrie
casnicǎ, o şcoalǎ de ȋndreptare, ori infirmerii.
Orfanii au fost susținuți să-şi găsească locuri de muncă, să-şi ȋntemeieze
ofamilie şi li s-a oferit, la nevoie, ajutor juridic de specialitate, pentru apǎrarea
drepturilor şi a intereselor lor.97
Asociaţia Creştinǎ a Femeilor, fondată ȋn anul 1919, sub coordonarea
Reginei Maria avea aproape o mie trei sute de membre din varii categorii sociale,
iarca obiective avea „contribuția la dezvoltarea şi educarea intelectualǎ, moralǎ

95
Ibidem.
96
Dr. George Brǎtescu, op.cit., p. 701.
97
Ibidem.

60
a tineretului feminin”.98
Asociația era foarte apropiată de Biserică şi colabora cu alte aşezăminte
precum "Leagǎnul Sfȃnt Ecaterina", "Principele Mircea", "Liga Naţionalǎ a
Femeilor", ori cu Şcoala de infirmiere.99
Asociaţia Patriarhul Miron, ȋnființată chiar de către Patriarhul Elie Miron
Cristea, a fost ȋnființată ȋn anul 1926, pe lȃngǎ Arhiepiscopia Bucureştilor, cu fili-
ale ȋn diverse parohii, avea ca obiectiv “ȋntǎrirea elementului moral şi religios
din conştiinţa poporului romȃn şi o susţinutǎ activitate socialǎ”.100 Desfăşura ȋn
epocă numeroase conferinţe, predici, serbǎri religioase şi colabora cu alte
organizaţii similare. 101
Asociaţia Religioasǎ "Anastasia Şaguna" a fost ȋnființată de către
mitropolitului Nicolae Bǎlan, pentru completarea educaţiei religioase, morale,
culturale, sociale a tinerelor feteşi, prin intermediul lor implicarea ȋn derularea
asictenței sociale bisericeşti.
Oastea Domnului, ȋnființată de către Pr. Iosif Trifa pentru, inițial,
combaterea alcolismului, ajutorarea orfanilor de război şi ȋnnoirea vieții
duhovniceşti, a organizat numeroase, intense şi variate acţiuni filantropice şi
culturale. A fonsat cantine pentru sǎraci, şcoli, cursuri pentru analfabeți, etc. De
asemenea, vizitau bolnavii şi pe cei aflaţi ȋn ȋnchisori, dar şi vǎduve, ori sǎraci,
etc. 102

98
Pr. prof. dr. Mircea Pǎcurariu, 1992, op.cit., p. 315.
99
Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, Spiritualitate si responsabilitate in viata crestina, in „Studii
Teologice”, an XXXVII (1985), nr. 1-2, p. 115.
100
Ibidem.
101
Pr. prof. dr. Mircea Pǎcurariu, 1992, op.cit., p. 315.
102
Teoctist, patriarhul BOR, Apostolatul social in slujba inaltelor valori în Pe treptele slujirii
crestine, Ep. M.M. şi Sucevei, M-rea Neamt,1980, p. 123

61
 Pe teritoriul țării noastre, misiunea social-filantropică a Bisericii a fost
limitată de regimul comunist timp de jumătate de veac pȃnă la atenuare, deorece
Bisericii nu ȋi era permisă prezența ȋn spațiul public, tocmai ȋntr-o perioadă
istorică ȋn care rolul ei ar fi fost extrem de necesar.
Patriarhul Justinian Marina este considerat a fi creatorul asistenţei sociale
moderne, organizate ȋn epoca post belică a Bisericii Ortodoxe Romȃne, primind
numele de „Pǎrintele orfanilor „.103
El a fondat două tipuri asistențiale : „asistenţa deschisǎ” şi „asistenţa
ȋnchisǎ”. Prima se referea la cei aflați ȋn dificultate ȋn familia sau comunitate, ia
rcea de a doua la cei aflați ȋn aşezămintele insituționalizate. Ȋn ambele au fost
implicați preoții, de aceea el a spus chiar :
,,Preoţimei noastre i se cuvin şi laudele şi mulţumirile, cǎci ne-a ȋnţeles
gȃndul, a primit cu ȋnsufleţire sǎ munceascǎ cot la cot cu Noi, de-am ajuns sǎ
realizǎm ceea ce se poate constata de oricine. Nouǎ nu ne rǎmȃne decȃt sǎ
avem conştiinţa ȋmpǎcatǎ, cǎ ȋn slujba arhieriei Domnului Hristos, Ne-am fǎcut
datoria!’’104.
Tot Patriarhul Justinian este cel care a inițiat proectul Apostolatului social
pe care ȋl considera„ Chemarea noastrǎ, pentru adȃncirea laturii sociale a
mesajului evanghelic şi ȋntruparea lui ȋn viaţa noastrǎ de toate zilele, trebuie
consideratǎ prin urmare nu ca o noutate teologicǎ, ci ca o dezgropare a unor
comori vechi pǎstrate şi uitate ȋn scoarţele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei
Tradiţii” 105.
103
Ibidem.
104
Justinian Marina, Patriarhul României, Apostolat social, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1948-
1976, p. 335. .
105
Ibidem.

62
 Misiunea social-filantropică este pentru Bisericǎ: „propovǎduirea oralǎ a
cuvȃntului lui Dumnezeu şi sǎvȃrşirea tainelor constituie cele douǎ mijloace
prin care Hristos, cu puterea Duhului Sfȃnt, se dǎ poporului Sǎu, aici şi
acum”.106” Ea are nevoie „ de a fi retrǎitǎ ca o mişcare a libertǎţii şi iubirii ȋn
Hristos - o mişcare a eliberǎrii de noi ȋnşine şi de mentalitǎţile noastre
preconcepute, de temeri şi prejudecǎţi, cǎtre acceptarea voii lui Dumnezeu cu o
credinţǎ din toatǎ inima.”107
Filantropia este necesară astăzi pentru misiunea creştină, căci Biserica este:
“o instituţie aşezatǎ ȋn lume, slujind lumea şi utilizȃnd liber mijloacele aflate la
dispoziţie ȋn lume…”108
Ȋn activitatea misionarǎ a Bisericii, misiunea social-filantropică reprezintǎ
un spaţiu privilegiat, pentru cǎ ea: „a ocupat neȋncetat un loc central ȋn
ȋnvǎţǎtura noastrǎ creştinǎ despre viaţǎ, fiind ȋnţeleasǎ drept cea mai
ȋnsemnatǎ alcǎtuire socialǎ, de care depind dezvoltarea, stabilitatea şi, mai
ales, existenţa ȋntregii omeniri.”109
Vorbele Patriarhului Iustinian sunt, referitoare la misiune şi filantropie,
astăzi, mai actuale decȃt oricȋnd : „Chemarea noastrǎ, pentru adȃncirea laturii
sociale a mesajului evanghelic şi ȋntruparea lui ȋn viaţa noastrǎ de toate zilele,
trebuie consideratǎ prin urmare nu ca o noutate teologicǎ, ci ca o dezgropare a

106
Prof. Univ. Dr. Nifon Mihǎiţǎ, Misiologie creştinǎ, Asa Media, Bucureşti, 2005, p.29.
107
Anastasios Yannoulatos, op.cit., p.110.
108
John Meyendorff, Teologia Bizantinǎ, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.286.
109
Teoctist, Patriarhul B.O.R., Mesaj la Deschiderea Congresului International Familia şi
Viaţa la inceputul unui nou ileniu crestin, în Familia şi Viaţa la inceputul unui nou mileniu
creştin, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p.10

63
unor comori vechi pǎstrate şi uitate ȋn scoarţele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei
Tradiţii”110.
Apostolatul social este manifestarea dinamismului eclezial, a acelei biserici
vii, fiind „lucrarea Duhului Sfȃnt naşte spiritualitatea filocalicǎ”, fiind o
actualizare pe planul pastoraţiei şi al vieţii morale a mesajului evanghelic111.
Dupǎ anul 1989, slujirea socialǎ a Bisericii a fost reluatǎ, amplificȃndu-se şi
diversificȃndu-se, ȋnsǎ nu este uşor ca dupǎ mai bine de patru decenii de ateism,
de izolare şi ȋngrǎdire a misiunii Bisericii, activitatea filantropicǎ sǎ continue la
aceeaşi intensitate ca ȋnainte de anul 1948.
Ȋn cadrul Patriarhiei Romȃne s-a ȋnfiinţat un nou sector “Biserica şi
societatea”, cu departamentul “Diaconia” prin care se se manifestă misiunea
socială a Bisericii noastre ȋn contemporaneitate.
Ȋn Eparhiile ortodoxe romȃne au apărut, ca noi sau reȋnființate, ori
reactivate diferite asociații şi fundații, menite a susține misiunea ei socială,
precum: “Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi, Frǎţia Ortodoxǎ, Societatea
Femeilor ortodoxe, Azilul de bǎtrȃni din Suceava, Fundaţia Arhiepiscopul
Melchisedec din Roman, Asociaţia Christiana, Asociaţia Pro-Vita
Brȃncoveanu, Asociaţia Sf. Stelian, Societatea Milǎ Creştinǎ” şi multe altele.
De asemenea, au funcționat sau funcționează pe lȃngă multe facultăți de
teologie din țară secții de teologie-asistență socială sau teologie-socială, cu
programe de licență şi master, ori doctorat.112

110
Ibidem.
111
Mitropolit Antonie Plǎmǎdealǎ, Biserica slujitoare, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1972, p.
281.
112
Ibidem.

64
 Ȋn contextul nevoii de filantropie de astăzi, Preafericitul Pǎrinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romȃne, considerǎ cǎ: „Intensificarea cooperǎrii
Bisericii cu Statul ȋn domeniul asistenţei sociale ȋnseamnǎ forţe unite pentru o
eficienţǎ mai mare şi o semnificaţie spiritualǎ mai profundǎ ȋn ajutorarea
semenilor"113.
Tot Preafericirea Sa spunea că„Implicarea Bisericii ȋn asistenţa socialǎ
este deodatǎ o vocaţie spiritualǎ şi o necesitate practicǎ."114
Legătura dintre misiune şi societate, ditre filantropie şi mărturisirea
credinței a fost cel mai bine subliniată de către Pǎrintele Dumitru Stǎniloae,
care spunea: „Activitatea practicǎ e o cale de ȋntǎrire a credinţei, o cale cu
atȃt mai eficientǎ, cu cȃt aceastǎ activitate se desfǎşoarǎ ȋn atmosfera de
solidaritate cu suferinţele semenilor, ȋn forma asistenţei sociale. Credinţa şi
activitatea caritativǎ nu stau ȋntr-un raport de alternativǎ, ci sunt cele douǎ
feţe necesare ale aceleiaşi energii, sunt cauza şi efectul sau inima interioarǎ şi
cordul exterior al oricǎrei ȋntruchipǎri de viaţǎ."115
Ȋn Ortodoxia romȃnească din punct de vedere practic avem Sectorul
“Biserica şi Societatea” care funcţioneazǎ ȋn cadrul Biroului de Asistenţǎ
Socialǎ al Patriarhiei Romȃne, care ȋndeplineşte, conform statutului,
urmǎtoarele atribuţii: “coordoneazǎ şi orienteazǎ activitatea de asistenţǎ
socialǎ potrivit ȋndrumǎrilor Sfȃntului Sinod; analizeazǎ problemele legate de
activitatea socialǎ şi filantropicǎ bisericeascǎ şi prezintǎ Sfȃntului Sinod
propuneri ȋn scopul intensificǎrii şi perfecţionǎrii acesteia; identificǎ surse de
113
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, op.cit., p. 197.
114
Ibidem.
115
Pr. Dumitru Stǎniloae, „O direcţie nouǎ de activitate bisericeascǎ: asistenţa socialǎ", în:
Glasul Bisericii, VII, nr. 9/1948, p. 8.

65
finanţare pentru susţinerea programelor sociale; concepe un sistem coerent de
programe naţionale şi activitǎţi profesionalizate de suport şi protecţie, ȋn
funcţie de caracteristicile şi nevoile specifice, ale unor categorii de persoane
sau grupuri; monitorizeazǎ legislaţia ȋn domeniul asistenţei sociale şi
informeazǎ centrele eparhiale cu privire la aceasta; reprezintǎ Biserica
Ortodoxǎ Romȃnǎ ȋn relaţiile de colaborare, asociere şi parteneriat cu
organele competente de stat şi particulare, cu asociaţii şi fundaţii, precum şi cu
organismele internaţionale specializate ȋn acelaşi tip de activitǎţi”.116

IV. Aspecte ale misiunii sociale ale Bisericii

Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divinǎ şi filantropia Bisericii dupǎ Noul Testament, Ed.
116

Trinitas, Iaşi, 2002, p. 43.

66
 IV.1. Cadrul general de activitate al Bisericii
Pentru a susţine activitatea social-filantropicǎ a Bisericii noastre, Sfȃntul
Sinod a aprobat, ȋn anul 1997, Regulamentul de organizare şi funcţionare a
sistemului de asistenţǎ socialǎ al Bisericii Ortodoxe Romane.
Actualmente, misiunea social-filantropică şi caritativă a Bisericii noastre
se desfăşoară, atȃt la nivel central, cum am precizat, cȃt şi la nivel local,
eparhial, prin intermediul Sectoarelor social-filantropice şi caritative, ori a
parohiilor, prin intermediul microfilantropiei parohiale, sub coordonarea
comitetului parohial şi al consiliului parohial.
Ȋn cadrul existenţei sale istorice, Biserica Ortodoxǎ Romȃnǎ a valorizat
acel concept de liturghie dupǎ liturghie, care presupune “continuarea actului
liturgic ȋn slujirea aproapelui, prin ajutorarea celor defavorizaţi, a celor aflaţi
ȋn necaz şi suferinţǎ. Acest lucru s-a petrecut, fie organizat, prin intermediul
bolniţelor şi a altor aşezǎminte ecleziale, fie, sporadic, prin intermediul
hramurilor, a marilor sǎrbǎtori, ori a pomenilor, organizate ȋn cadrul cultului
morţilor, cȃnd se dǎruiau alimente, haine sau obiecte casnice”.117
Pentru Biserica Ortodoxǎ, teologia socialǎ nu este altceva decȃt “doctrina
ȋn acţiune sau proiecţia practicǎ a ȋnvǎţǎturii de credinţǎ, pentru a asigura un
minim de eticǎ socialǎ, pentrua impune respectarea drepturilor fundamentale
ale omului, care decurg din actul creaţiei, dupǎ chipul lui Dumnezeu, ȋn plan
social. De asemenea, este vorba şi despre impunerea respectului pentru viaţǎ,
ca dar unic, sacru şi irepetabil al lui Dumnezeu, ȋn orice timp şi ȋn orice loc”. 118

117
Pr. prof. dr. Ion Bria, Liturghia dupǎ liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi a
mǎrturiei creştine azi, Athena Publishing, Bucuresti, 1996, p. 21.
118
Pr. dr. Vasile Iliescu, op.cit., p. 59.

67
 Cu susținerea Ierarhilor noştri, s-a ajuns ca ȋn fiecare judeţ al ţǎrii, sǎ
existe cȃte un reprezentant al eparhiei ȋn Comisia judeţeanǎ pentru protecţia
copilului, ce aparține administraţiei publice locale şi are ca avȃnd ca atribuţie
“stabilirea mǎsurilor de protecţie socialǎ pentru copiii aflaţi ȋn dificultate.”119
Programele sociale ale Bisericii Ortodoxe Romȃne au ca obiective:
“organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţǎ socialǎ, ȋn special la nivelul
parohiilor, pentru categorii de persoane aflate ȋn situaţii de risc social şi pentru
cele aflate ȋn aşezǎmintele sociale bisericeşti; prevenirea instituţionalizǎrii
copiilor şi a persoanelor vȃrstnice singure; ȋnfiinţarea de noi instituţii de
asistenţǎ socialǎ ca alternative la cele clasice”.120
Prin intermediul unor unor protocoale ȋncheiate cu ministerele de profil,
asistenţa religioasǎ, la noi ȋn țară, prin intermediul Bisericii, se desfăşoară prin:
“efectuarea de anchete sociale la domiciliul persoanelor internate ȋn scopul
reintegrǎrii lor familiale sau a identificǎrii unor modalitǎţi de asistenţǎ la
domiciliu, ȋn mijlocul comunitǎţii, cu implicarea directǎ a credincioşilor;
organizarea de activitǎţi socio-educative şi culturale ȋn aceste instituţii cu
diverse ocazii: mari sǎrbǎtori, ȋnceputul anului şcolar, ziua
copilului;verificarea şi compararea listelor de beneficiari ai cantinelor sociale
ale statului şi ale celor ȋnfiinţate de parohii, pentru a nu fi omisǎ, din greşealǎ,
nici o persoanǎ ȋndreptǎţitǎ la acest tip de asistenţǎ; instrumentarea dosarelor
privind venitul minim garantat, astfel ȋncȃt toate persoanele care ȋndeplinesc
condiţiile legale sǎ aibǎ acces la servicii de asistenţǎ socialǎ;identificarea, cu

Pr. Dumitru Barbu, op.cit., p. 43.

119

120
Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divinǎ şi filantropia Bisericii dupǎ Noul Testament, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2002, p. 58.

68
ajutorul profesorilor de religie, a elevilor cu risc de abandon şcolar şi
organizarea de programe de ajutorare a acestora constȃnd ȋn: oferirea de
rechizite şi ȋmbrǎcǎminte, acordarea de meditaţii gratuite la principalele
materii de studiu, de cǎtre profesori voluntari din diverse parohii, organizarea
de tabere şi pelerinaje; efectuarea de vizite ȋn instituţiile de protecţie socialǎ,
ȋn special la persoanele care nu sunt vizitate de cǎtre rude, de cǎtre grupuri de
voluntari din parohia ȋn cuprinsul cǎreia se aflǎ instituţia şi acordarea de
consiliere şi suport tinerilor majori proveniţi din casele de copii ale statului, ȋn
vederea pregǎtirii profesionale şi a obţinerii unei locuinţe.”121
Ȋn anul 2012, asistenţa religioasǎ este asigurată, ȋn cadrul unitǎţilor
bugetare, de cǎtre 437 de preoţi, din care 63 salarizaţi din fonduri proprii şi cu o
contribuţie de la Secretariatul de Stat pentru Culte, iar 374 de preoți de la
Bugetul de Stat.
Pentru asistența social-filantropică au fost edificate 300 de biserici, capele
şi paraclise, alte 111 fiind ȋn diferite stadii de construcţie şi amenajare122.
IV.2. Asistenţa social religioasǎ unitǎţile spitaliceşti

Ȋngrijirea bolnavilor este una din cǎile de mȃntuire, iar aşa cum am văzut
mai sus primele aşezăminte medicale ȋn sens modern au fost edificate la
inițiativa şi ȋn coordonarea Bisericii. 123
Aceasta a impus un adevărat standard de dezvoltare ȋn domeniu fiind
principalul actor social ȋn domeniul medical pentru multe secole.
121
Ibidem.
122
Pr. Prof. Mihai Himcinschi, op.cit., p. 110.
123
B. Duţescu, Bolniţele şi spitalele în secolul al XVIII-lea, în Mitropolia Olteniei, (1969),
anul XXI, nr.11-12, p.141.

69
 Pornind de la Ȋnsuşi exemplul Mȃntuitorului, de la parabola
samarineanului milostiv (Luca 10, 30) şi a atȃtor de multe exemple din istoria
Bisericii, putem considera că apariția spitalelor este parte a geniului creştin,
unică ȋn lume, preluată şi dezvoltată apoi şi de alte culture şi civilizații.124
„Faţǎ de aceastǎ atitudine lipsitǎ de compasiune pentru bolnavi,
creştinismul a adus o nouǎ ȋnţelegere, care rǎsturna cu totul situaţia: aducea ȋn
lumea veche, aşezatǎ pe temeliile nedreptǎţii, exploatǎrii, robiei, o adiere
proaspǎtǎ de eliberare, de speranţǎ, de mȃntuire”.125
Primii medici au fost preoţi, iar Iisus Hristos este numit adesea de către
cărțile de slujbă ca fiind “doctorul al trupului şi sufletului”. De aceea, Biserica
are o adevărată vocație şi ȋn domeniul medical 126
Activitatea medicalo- filantropică din Romȃnia este legate de mǎnǎstirile
ȋn jurul cǎrora au apǎrut bolniţele, din care au evoluat spitalelele, cum sunt de
exemplu: Spitalul Coltea, Spitalul Sfȃntul Pantelimon, Spitalul Sfȃntul Spiridon
din Iaşi etc., foarte cunoscute chiar şi ȋn zilele noastre127.
Practica asistenței duhovniceşti ȋn spitale prin intermediul perotului
capelan a devenit astăzi o realitate, căci boala are un aspect sufletesc şi unul
trupesc, de aceea s-a ȋncercat zidirea pentru fiecare unitate spitalicească sau
amenajarea a unei capele sau paraclis.

124
Pr. Dumitru Barbu, op.cit., p. 43.
125
Pr. prof. dr. Ion BRIA, op.cit., p. 78.
126
Ibidem.
127
V.Al. Georgescu, op.cit., p. 167.

70
 Astfel, la noi ȋn ţarǎ se aflǎ ȋn jur de cincisute de biserici, capele şi
paraclise, care susțin vindecarea integrală a celor bolnavi şi oferirea de
consiliere duhovnicească.128
Biserica şi spitalul sunt complementare bunei desfăşurări a activității
social-filantropice şi taumaturgice din țara noastră.129
Preotul de caritate dintr-un spital trebuie să susțină, nu doar pastorația
bolnavilor, dar şi a cadrelor medicale de acolo, pentru a colabora spre sănătatea
pacienților şi redarea lor societății şi comunității vindecați şi misionari chiar
dacă se poate pentru alții130, căci este o realitate Suferinţa nu aparţine doar celui
bolnav, ci se rǎsfrȃnge şi asupra familiei şi a comunității cu mari implicații
sociale.131
Ȋn anul 2012, ȋn au activat ȋn misiunea social-filantropică a Bisericii
noastre din spitale aproape două sute cincizeci de preoți salarizaţi de Casa
Naţională de Asigurǎri de Sǎnǎtate şi aproape şaptezeci de preoţi salarizaţi de
Secretariatu de Stat pentru Culte, ori de Centrele Eparhiale.

IV.3. Asistenţa social-religioasǎ ȋn Armatǎ132

128
Ibidem.
129
DANIEL, Patriarhul României, Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate,
Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009. p. 23.
130
Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Boala şi tǎmǎduirea sufletului în tradiţia
ortodoxǎ, trad. de Constantin Fǎgeţan, Ed.Sophia, Bucureşti, 2001, p. 54.
131
Olivier, Clément, Trupul morţii şi al slavei. Scurtǎ introducere la o terapeuticǎ a trupului,
trad. de Eugenia Vlad, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 39.
132
Ionel Nicu Sava ş.a. (cord.), Armata şi societatea,Ed. Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 32.

71
 Biserica şi armata sunt două coloane şi fundamente ale națiunii noastre
care au susținut nația noastră de-a lungul istoriei ei, de aceea colaborarea dintre
ele a fost inevitabilă. Pentru aceasta ȋncă din vechime preoții ȋnsoțeau oştile, iar
de la Războiul de independență există capelani angajați, cadre militare cu rolul
de a oferi asistență social-filantropică şi spiritual ostaşilor 133.
Primele ȋncercǎri de inserare a preoților, cu misiune spirituală ȋn armată,
datează din timpul principelui Cuza, cȃnd s-a dorit instituirea „preotului de
polc“ şi ȋnfiinţarea unei capele ȋn fiecare unitate militară.
Ȋnsă oficializarea colaborării dintre Biserică şi Armata Romȃniei aparține
datei de 6 aprilie 1870, atunci cȃnd a fost promulgat de cătreRegele Carol I
Decretul nr. 603, prin intră ȋn vigoare „Regulamentul pentru clerul din armata
permanentǎ“, care prevedea că fiecare unitate militară „poate avea cȃte un
preot din religia dominantǎ a Romȃniei“ adicǎ religia creştină, de confesiune
ortodoxǎ. Preoții primeau grade militare şi aveau statut military special, fiind
prezenți ȋn permanență ȋn unitate, ca şi ceilalți militari.
Ȋn anul 1924, apare ca noutate cea dintȃi eparhie militară sau pentru
armată, cu titulatura Episcopia armatei, cu reşedința la Alba Iulia şi sub
coordonarea primului ei ȋntȃstătător Episcopul Iustinian Teculescu (1923-1924).
A urmat ȋn acest tron militar Episcopul Ioan Stoia (1925 -1937), iar ultimul a
fost Episcopul Partenie Ciopron, general de armată cu două stele (1937-
1948).134

133
Comandor Ilie Manole (coord.) Armata şi Biserica, în “Revista de istorie militarǎ”, nr. 4,
Bucureşti, 1996, p. 119
134
Ionel Nicu Sava ş.a. (cord.), op.cit., p. 80.

72
 Acesta este motivul pentru care există ȋn rugăciunile de la Sfȃnta Liturghie
cererea de mijlocire pentru armata romȃnă dreptcredincioasă sau “iubitoarea de
Hristos oaste”.
Numai ȋn perioada comunistă, această tradiție a colaborării cu armata, a
Bisericii strămoşeşti a fost ȋntreruptă, ea fiind reluată după evenimentele din
decembrie 1989.
Ȋn anul 1995, ȋntre cele două instituții s-a ȋncheiat un Protocol de
colaborare, care la art. 1 prevede „Ȋn Armata Romȃniei se reia activitatea de
asistenţǎ religioasǎ, cu caracter permanent, care are menirea sǎ rǎspundǎ
cerinţelor religioase, morale şi spirituale ale militarilor şi sǎ contribuie la
educaţia religioasǎ, patrioticǎ, civicǎ şi eticǎ a acestora“. El a fost valabil pȃnă
la adoptarea „Legii clerului militar şi a asistenţei religioase ȋn armatǎ“, adică
Legea nr. 195 din 6 noiembrie 2000, publicatǎ ȋn Monitorul Oficial nr. 561 din
13 noiembrie 2000.135

135
Ibidem.

73
 Biserica şi Armata „sunt instituţii fundamentale ale poporului romȃn prin
aceea cǎ amȃndouǎ – şi fiecare ȋn parte – ȋşi legitimeazǎ fiinţa şi fiinţarea prin
cȃteva principia comune: structurǎ ierarhicǎ; patriotism;tradiţie ȋnnoitoare;
credinţǎ şi credincioşie; sfinţenie a jurǎmȃntului; devotement şi jertfa de sine
(la nevoie viaţa).Dificultatea rezidǎ ȋn faptul cǎ ele au regimuri diferite ȋn ceea
ce priveşte relaţia lor cu Statul. Ȋn timp ce Biserica e o instituţie autonomǎ faţǎ
de Stat (dar nu separatǎ) Armata este, prin excelenţǎ, o instituţie de stat.”136
Misiunea preotului “ȋn structurile militare, atȃt ȋn timp de pace cȃt şi ȋn
timp de rǎzboi, este aceea de a asigura o viaţǎ religioasǎ normalǎ soldaţilor,
subofiţerilor, maiştrilor militari, ofiţerilor şi celorlalte categorii de personal din
serviciul activ al armatei. Aceastǎ misiune are un aspect instructiv, de
cunoaştere şi aprofundare a credinţei şi un aspect educativ, de a cultiva şi
dezvolta viaţa moral-religioasǎ şi socialǎ a militarilor. Asigurarea vieţii
religioase morale se face prin oficierea de cǎtre preot a serviciilor religioase,
administrarea Sfintelor Taine, o intensǎ activitate pastoralǎ individualǎ şi
colectivǎ, asigurarea educaţiei religios-morale, a ceremoniilor religioase,
asistarea celor aflaţi ȋn suferinţǎ ca şi a celor din ȋnchisorile militare. Un rol
important ȋl au ȋn aceastǎ direcţie, spovedania, discuţiile duhovniceşti
individuale şi colective cu caracter moralreligios sau etic, ȋn vederea prevenirii
unor abateri sau a recuperǎrii celor ce au greşit”137.
Conform art. 29 din Constituţia Romȃniei, a tradiţiilor milenare ale
na’iunii noastre şi a faptului cǎ acordarea de asistenţǎ religioase ostaşilor

136
Mitropolit Bartolomeu Anania, Biserica şi Armata în Gândirea militarǎ românǎ, nr. 3/99,
p.7.
137
Ibidem.

74
Armatei Romȃne, precum şi celor aparţinȃnd unitǎţilor Ministerelor de Interne,
Sǎnǎtǎţii, Justiţiei (spitale, unitǎţi de jandarmi, grǎniceri, pompieri,
penitenciare), este un fapt benefic şi un mijloc de misiune eclezială, au fost
ȋncheiate protocoale de colaborare ȋntre Biserica noastră şi aceste instituții de
stat cu reglementării specifice. 138
Ele au ca scop “acordarea de asistenţǎ religioasǎ cu caracter permanent,
ȋn spiritul educaţiei moral-creştine, care sǎ rǎspundǎ cerinţelor spirituale,
morale şi civice ale personalului şi beneficiarilor din unitǎţile aparţinȃnd
acestor ministere. Pentru Garnizoanele Militare s-au numit preoţi care menţin
aprinsǎ flacǎra credinţei ȋn sufletele celor care sunt chemaţi la arme, şi care,
ca orice creştin, au nevoie şi de hranǎ sufleteascǎ, participȃnd la slujbele
liturgice şi primind iertarea pǎcatelor lor prin Taine Sfintei Spovedanii şi prin
Taina Sfintei Euharistii. Astfel, ca rod al bunelor relaţii ȋntre Bisericǎ şi Stat se
poate afirma cǎ Biserica ȋşi continuǎ opera sa misionarǎ ȋn rȃndurile armatei –
una din instituţiile sacre ale statului.Aceastǎ activitate se desfǎşoarǎ ȋn
conformitate cu prevederile Legii nr.195/2000 privind constituirea şi
organizarea clerului militar şi a protocoalelor ȋncheiate de cǎtre Patriarhia
Romȃnǎ cu ministerele şi organismele statului abilitate ȋn aceastǎ direcţie. “139
Ȋn armata romȃnă funcționează, ȋn prezent,  aproape o sută de preoţi
militari ortodocşi, ce servesc patria ȋn optzeci de biserici şi capele, cu precizarea
că alte peste zece sunt ȋn variate etapede construcţie şi amenajare.

Ionel Nicu Sava ş.a. (cord.), op.cit., p. 80.

138

Ilie Manole (coord.) Armata şi Biserica, în “Revista de istorie militarǎ”, nr. 4, Bucureşti,
139

2002, p. 119.

75
 Ȋn unitǎţile subordonate Ministerului de Interne, există aproape treizeci de
preoţi militari, slujind ȋn paisprezece biserici şi douzeci de capele; iar, ȋn
construcţie se află opt biserici şi cinci capele.
Alături de preoți aparținȃnd de aceste structure mai există douazeci şi trei
de preoţi care ȋşi desfǎşoarǎ activitateaȋn cadrul altor structure militarizate,
precum: SPP, STS, SRI, Parlamentul Romȃnei, Aeroportul Internaţional
Otopeni şi ȋn unitǎţi de ȋnvǎţǎmȃnt.

IV.4. Asistenţa social-religioasǎ ȋn penitenciare

Chiar d ela ȋnceput creştinismul a fost preocupat de a acorda asistență

spirituală celor care aveau cel mai mult nevoie de ea, iar, cei ȋnchişi aparțin unor
astfel de categorii.140
Dacă ȋn perioada de de inainte de 1948, din cele mai vechi timpuri, ȋn mod
firesc, se acorda asistență de specialitate celor ȋnchişi, ȋn perioada pȃnă la
evenimentele din 1989, ea a fost sistată.
S-a reluat ȋncepȃnd din anul 1990, astfel că astăzi aproape toate
penitenicarele au capele, preoți capleani şi programe specifice de asistență, ele
aparținȃnd de Administrația Penitenciarelor , dar şi de Eparhiile de jurisdicție.
Misiunea spiritual a preotului capelan ȋn penitenciar este mai complexǎ
decȃt cea dintr-o parohie, cǎci “pe lȃngǎ activitatea liturgicǎ din duminici şi
sǎrbǎtori, el desfǎşoarǎ zi de zi şi o bogatǎ activitate de educaţie moral-
religioasǎ cu persoanele private de libertate, unora dintre acestea fǎcȃndu-le

Pr. Olivian Pop, Misiunea preotului capelanîn unitatea penitenciarǎ, Ed. Ando-Tours,
140

Timişoara, 1998, p. 42.

76
cunoscute noţiuni elementare despre credinţǎ, Dumnezeu, Bisericǎ; ȋn felul
acesta preotul contribuind ȋn mare mǎsurǎ la menţinerea unui climat de
disciplinǎ şi linişte sufleteascǎ a celor ȋntemniţaţi.”141
Biserica noastrǎ are o bogatǎ experienţǎ duhovnicească a misiunii ȋn
penitenicar şi de aceea ea ține mereu să accentueze faptul că deținuților trebuie
să li se ofere sprijin pentru a se schimba, a părăsi păcatul şi a redeveni buni
creştini şi cetățeni. 142
Printre activitǎţile specifice ale preotului capelanse integrează şi acestea:
“organizarea de vizite ȋn penitenciare pentru a sprijini material pe deţinuţi cu
ȋmbrǎcǎminte, ȋncǎlţǎminte şi obiecte igienico-sanitare, cu ocazia diferitelor
sǎrbǎtori Şi realizarea de activitǎţi educative şi de consiliere a tinerilor şi
minorilor aflaţi ȋn detenţie, precum: programe de alfabetizare, de vizionare a
unor conferinţe susţinute de mari teologi pe diverse teme, cercuri de
picturǎ.”143
Ȋn fiecare din cele 39 de penitenciare existente ȋn Romȃnia este ȋncadrat
cȃte un preot ortodox, iar ȋn 37 dintre acestea s-au ridicat biserici şi capele.
Preoţii slujitori ȋn aceste instituţii, ȋn care persoanele executǎ o pedeapsǎ,
pentru cǎ au greşit faţǎ de societate, pun un accent deosebit pe convorbirile
duhovniceşti cu deţinuţii pentru schimbarea atitudinii acestora faţǎ de propria
situaţie, a concepţiei despre viaţa, a felului de a trǎi ȋntr-o comunitate, de a te
implica ȋn mod responsabil ȋn viaţa acesteia. 144

141
Olivian Pop, Misiunea Bisericii în Penitenciar, Ed.Tradiţie, Bucureşti, 2000, p. 54.
142
Radu Tarte, op.cit., p. 74.
143
Olivian Pop, op.cit., p. 56.
144
George Apostol, op.cit., p. 107

77
  IV.3. Asistenţa social-religioasǎ acordatǎ ȋn unitǎţile de protecţie
socialǎ
Tradiția misionară a Bisericii noastre mărturiseşte că Biserica a fost acea
care a organizat primele aşezăminte de protecție social, iar statele moderene le-
au preluat fie ca model, fie ca effect al secularizării, le-au dezvoltat şi
multiplicat. Experiența ne arată că Biserica este totuşi gestionarul acestor
activități cel mai bun, dar astăzi, ea activează şi ȋn alte insituții decȃt cele care-i
aparțin indirect.
La fel ca şi ȋn cazurile asistențiale de mai sus, după hiatusul de jumătate de
secol de interdicție de stat de a active ȋn astfel de instituții, după evenimentele
din 1989 s-a reluat această tradiție, ba, chiar Biserica a creat propriile
saleaşezăminte de profil.
Ȋn astfel de insituții există astăzi, aproape patru sute de preoţi care ȋşi
desfǎşoarǎ misiunea, fie ȋn spitale, fie ȋn instituții de ocrotire socialǎ ale statului
sau ale Bisericii; iar dintre ei, aproape două sute salarizare prin intermediul
sistemului de asigurǎri de sǎnǎtate, aproape cincizeci sunt salarizaţi din fonduri
proprii şi cu o contribuţie de la S.S.C., şaizeci primesc numai contribuţia de la
S.S.C., iar restul sunt salarizaţi exclusiv de cǎtre Centrele Eparhiale.
Sunt ȋn funcțiune 236 biserici, capele şi paraclise, iar 30 se află ȋn varii
stadia de finalizare sau amenajare.145

http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/
145

biroul_pentru_asistenta_religioasa_1.html

78
 CONCLUZII

Misiunea social-filantropică şi caritativă a Bisericii este esențială pentru

promovarea Evangheliei lui Hristos, pentru credibilitatea ȋnvăşăturii creştine şi
pentru viața şi activitatea comunităților de credincioşi.
Ȋncă de la ȋnceput, fidelă ȋndemnului Mȃntuitorului ȋn a promova iubirea
față de aproapele sub toate formele ei de expresie social şi avȃnd mereu vie
pilda samarineanului milostiv, Biserica a organizat activitatea sa social.
Un maxim şi o culme, devenite paradigmatice au fost constituite de
activitatea Părinților Bisericii din secolul al patrulea, care prin succesele lor
misionare şi social-filantropice au devenit modele pentru Bsierica din toate
timpurile şi spațiile. Astfel, de departe se remarcă personalitatea Sf. Vasile cel
Mare, ȋntemeietorul sau fondatorul operei social-filantropice creştine, coerente
şi sitematice, intitulate Basiliada sau Vasiliada, ori Sf. Ioan Gură de Aur
cunoscut drept cel mai mare predicator al milosteniei şi filantropiei.
Secolele de-a rȃndul Biserica a organizat, sprijinit şi patronat aşezăminte
sociale, ea fiind la originea instituțiilor sociale modern preluate de stat sau
ȋnființate de către acesta.
Grija față de aproapele, spitalul modern şi alte instituții filantropice sunt
achiziții istorice ale geniului creştin fără de care ceea ce există astăzi nu ar fi
existat ȋn această formă. 146

146
Pr. Prof. dr. Constantin Galeriu, Taina fratelui, Ed. Asa Media, Bucureşti, 2009, p. 15.

79
 Este propriu creştinilor a iubi şi a manifesta social aceastăiubire, care a
devenit un model de viață şi acțiune pentru oameni chiar şi din alte religii,
culture şi civilizații.
Ȋn spațiul romȃnesc este o tradiție frumoasă ca Biserica să patronize ceea
ce ea a ȋnființat, adică aceste aşezăminte sociale.
Alături de şcoală, tipografie, carte tipărită şi multe altele, insituțiile de
ocrotire social au fost create de Biserică, şi am putea spune că ele reprezintă
darul făcut de Ortodoxie neamului nostru. 147
Tradiția aceasta a misiunii social-filantropice a fost ȋntreruptă brutal pentru
jumătate de secol de către puterea comunistă, dar astăzi ea ȋncepe să se dezvolte
extraordinar. Există o activitate filantropică coordonată la nivel central de către
Patriarhie şi una la nivel local de către eparhii şi parohii.
Sperăm ȋntr-o dezvoltare amplă şi armonioasă pe viitor, care să continue să
susțină activitatea bisericească, ca expresie a credinței şi trăirii naostre.

BIBLIOGRAFIA

 ***, Faptele iubirii smilostive, Basilica, Bucureşti, 2012,

147
Picu Ocoleanu, Iisus Hristos Mijlocitorul. Sensul diaconal al eticii sociale ortodoxe,
Ed.Christiana, Bucureşti, 2008, p.58.

80
 Anania, Mitropolit Bartolomeu, Biserica şi Armata ȋn Gȃndirea militarǎ
romȃnǎ, nr. 3/99,
 Apostol, George, Lucrarea socialǎ a Bisericii, ȋn Studii Teologice, anul
XLIV, nr. 3-4 / 1992,
 Barbu, Pr. Dumitru, Slujirea socialǎ ȋn Biserica Ortodoxǎ, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2006,
 Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune Parohie Pastoraţie – Coordonate pentru
o strategie misionarǎ, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002,
 Brǎtescu, Dr. George ,„De la bolniţa mȃnǎstireascǎ la spitalul civil”, ȋn Mitropolia
Olteniei, nr. 9-10, 1969,
 Bria, Pr. prof. dr. Ion, Mǎrturia creştinǎ ȋn Biserica Ortodoxǎ. Aspecte,
posibilitǎţi şi perspective actuale,ȋn rev. Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1982,
 Idem, Liturghia dupǎ liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi a
mǎrturiei creştine azi, Athena Publishing, Bucuresti, 1996,
Bucevschi, O., „Sfȃntul Ioan Gurǎ de Aur: Omiliile despre Pocǎinţǎ” ȋn
S.T. nr. 9-10/1957,
 Campenhausen, H. Von, Pǎrinţii Greci ai Bisericii (trad.rom.),
Humanitas, Bucureşti, 2005,
 Clément, Olivier, Trupul morţii şi al slavei. Scurtǎ introducere la o
terapeuticǎ a trupului, trad. de Eugenia Vlad, Ed. Christiana, Bucureşti,
1996,
 Coman, I. G., „Personalitatea Sfȃntului Ioan Gurǎ de Aur” ȋn rev. S.T .nr.
9-10/1957,

81
 Idem, „Raportul dintre justificare şi dragoste ȋn Omiliile Sf. Ioan Gurǎ de
Aur la Epistola cǎtre Romani” ȋn rev. Ort., nr.2/1966,
 Idem, Patrologie, Sfȃnta Mǎnǎstire Dervent, 2000,
 Conovici, Iuliana, Ortodoxia ȋn Romȃnia postcomunistǎ. Reconstrucţia
unei identitǎţi publice (Theologia Socialis 8), vol. I-II, Eikon, Cluj-
Napoca, 2009,
 Costea, Filaret, Misiunea social-caritativǎ a Bisericii, ȋn Revista
Teologicǎ, (1991), anul I (73), nr. 4,
 DANIEL,Patriarhul Romȃniei, Misiune pentru mȃntuire. Lucrarea
Bisericii ȋn societate, Ed. Basilica a Patriarhiei Romȃne, Bucureşti, 2009.
 Ibidem, „Liturghie euharisticǎ şi filantropie socialǎ", ȋn: Credinţǎ pentru
fapte bune, Ed. Basilica, Bucureşti, 2011.
 Duţescu, B., Bolniţele şi spitalele ȋn secolul al XVIII-lea, ȋn Mitropolia
Olteniei, (1969), anul XXI, nr.11-12,
 Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienţei ecleziale. Ȋnnoirea
teologiei ortodoxe contemporane, Introd. şi trad. I. Icǎ, Deisis, Sibiu,
1999,
 Galeriu, Pr. Prof. dr. Constantin, Taina fratelui, Ed. Asa Media,
Bucureşti, 2009,
 Georgescu, V. Al., Bizanţul şi instituţiile romȃneşti pȃnǎ la mijlocul
secolului al XVIII - lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980
 Gurǎ de Aur, Sf. Ioan, Scrieri, partea ȋntȃi, Omilii la Facere, trad.,
introd., note D. Fecioru, P.S.B., vol. 21, EIBMBOR, Bucuresti, 1997,.

82
 Himcinschi, Pr. Prof. Mihai, Biserica ȋn societate, Ed. Reȋntregirea, Alba
Iulia, 2006,
 http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/
biroul_pentru_asistenta_religioasa_1.html
 Icǎ jr., Ioan, Marani (ed.), Germano, Gȃndirea socialǎ a Bisericii.
Fundamente — documente — analize — perspective, Deisis, Sibiu, 2002,
 Iliescu, Pr. dr. Vasile, Asistenţa socialǎ ȋn Biserica Ortodoxǎ Romȃnǎ,
Ed. Basilica, Bucureşti, 2010,
 Manole (coord.) Comandor Ilie, Armata şi Biserica, ȋn “Revista de istorie
militarǎ”, nr. 4, Bucureşti, 1996,
 Manole (coord.), Ilie, Armata şi Biserica, ȋn “Revista de istorie militarǎ”,
nr. 4, Bucureşti, 1996,
 Mantzaridis, Georgios I., Morala creştinǎ, II – Omul şi Dumnezeu; Omul
şi semenul; Poziţionǎri şi perspective existenţiale şi bioetice, Trad. C. C.
Coman, Bizantinǎ, Bucureşti, 2006,
 Mantzaridis, Georgios, Globalizarea şi universalitatea, traducere de Pr.
Prof. Vasile Rǎducǎ, Ed. Bizantinǎ , Bucureşti, 2002,
 Marina, Patriarhul Iustinian, Apostolat social, vol. VIII, Bucureşti
1966,
 Meyendorff, John, Teologia Bizantinǎ, EIBMBOR, Bucureşti, 1996,
p.286.
 Mihǎiţǎ, Prof. Univ. Dr. Nifon, Misiologie creştinǎ, Asa Media,
Bucureşti, 2005,

83
 Mircea, Pr. prof. dr. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romȃne, vol. I,
ed. a H-a, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991,
 Moldovan, Pr. prof. dr. Ilie, Spiritualitate si responsabilitate in viata
crestina, in „Studii Teologice”, an XXXVII (1985), nr. 1-2,
 Moreschini, C., Norelli, E., Istoria literaturii creştine vechi, greceşti şi
latine, II/1 (trad.rom.), Polirom, Iaşi, 2004,
 Moreschini, Claudio, Norelli, E., Istoria literaturii creştine vechi,
greceşti şi latine, II/1 (trad.rom.), Polirom, Iaşi, 2004, Negoiţǎ, Pr. dr.
Athanasie, „Bolniţele mȃnǎstirilor”, ȋn Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969,
 Nicolae Buzescu, Sfȃntul Vasile cel Mare - predicatorul milosteniei, ȋn
rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 22, 1971, nr. 3-4,
 Niculcea, Pr. lector dr. Adrian, „Ecleziologia socialǎ. Temeiuri biblice
pentru dimensiunea
activitǎţii sociale a Bisericii”, ȋn Studii Teologice, nr. 3-4, 2004,
 Ocoleanu, Picu, “Taina Dreptǎţii lui Dumnezeu. Consideraţii cu privire la
logica teologicǎ a activitǎţii filantropice a Bisericii ȋn Noul Testament”
ȋn Studii nr.3/2005, Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005,
 Idem, Teologia slujirii creştine, Ed. Mitropoliei, Craiova, 2005,
 Idem, Preda (ed.), Radu, Viaţǎ liturgicǎ şi etos comunitar. Preliminarii
la o teologie socialǎ ortodoxǎ, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007,
 Idem, Iisus Hristos Mijlocitorul. Sensul diaconal al eticii sociale
ortodoxe, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008,
 Pǎcurariu, Pr. prof. dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romȃne,
vol.II, 1980,

84
 Papadopoulos, Stelianos, Viaţa Sfȃntului Vasile cel Mare, Ed. Bizantinǎ,
Bucureşti, 2003,
 Picu Ocoleanu, Teologia slujirii creştine, Ed. Mitropoliei, Craiova, 2005,
 Plǎmǎdealǎ, Mitropolit Antonie, Biserica slujitoare, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti 1972,
 Idem, Biserica slujitoare ȋn Sfȃnta Scripturǎ, ȋn Sfȃnta Tradiţie şi ȋn
teologia contemporanǎ lucrare de doctorat, ȋn Studii Teologice, XXIV,
Nr.5-8/1972,
 Pop, Pr. Olivian, Misiunea preotului capelanȋn unitatea penitenciarǎ, Ed.
Ando-Tours, Timişoara, 1998,
 Idem, Misiunea Bisericii ȋn Penitenciar, Ed.Tradiţie, Bucureşti, 2000,
 Preda, Radu, Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice (Theologia
Socialis 12), Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010,
 Sava, Ionel Nicu ş.a., (cord.), Armata şi societatea,Ed. Info-Team,
Bucureşti, 1998,
 Semen,Pr. Petre, „Temeiuri biblice vechitestamentare privind actul
filantropic", ȋn: rev. Studii, nr. 3/2005, Craiova,
 Sofron, Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţǎ de problemele sociale.
Principii cu caracter social, desprinse din Sfintele Evanghelii, ȋn Studii
Teologice, (1954) anul VI, nr.3-4,
 Spidlik, Thomas, Spiritualitatea Rǎsǎritului Creştin. IV. Omul şi destitnul
sǎu ȋn filozofia religioasǎ rusǎ (trad.rom.), Deisis, Sibiu, 2002,
 Stan, Pr. prof. dr. Liviu, Instituţii de asistenţǎ socialǎ ȋn Biserica veche,
ȋn Mitropolia Olteniei, (1957) anul XII, nr. 1,

85
 Idem, Structura primarǎ a comunitǎţii creştine, ȋn Studii Teologice,
(1972), nr. 9-10,
 Stancu, Pr. Ion, „Exigenţele misiunii Bisericii ȋn lumea secularizatǎ", ȋn:
Glasul Bisericii, nr. 5-8/1996.
 Stǎniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, , „O direcţie nouǎ de activitate
bisericeascǎ: asistenţa socialǎ", ȋn: Glasul Bisericii, VII, nr. 9/1948.
 Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1987,
 Idem, Iubirea creştinǎ, Galaţi 1993, Ed. Porto Franco,
 Ştefan, Vasile, Organizarea asistenţei sociale prin Bisericǎ, ȋn Glasul
Bisericii, (1978), nr. 6,
 Tarte, Radu, Capelanul ȋn slujba comunitǎţii, Ed.Pleroma, Bucureşti,
2002,
 Teoctist, patriarhul BOR, Apostolatul social in slujba inaltelor valori, ȋn
Pe treptele slujirii crestine, Ep. M.M. şi Sucevei, M. Neamt,1980,
 Idem, Mesaj la Deschiderea Congresului International Familia şi Viaţa
la inceputul unui nou ileniu crestin, ȋn Familia şi Viaţa la inceputul
unui nou mileniu creştin, EIBMBOR, Bucureşti, 2001,
 Ungureanu, Ionel, Personalizarea socialului. ȋnţelegeri teologice ale
realitǎţii sociale,Ed. Doxologia, Iaşi, 2011.
 Vasile, Sfȃntul cel Mare, Despre Sfȃntul Duh. Corespondenţǎ (Epistole),
Colecţia PSB, vol 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988,

86
 Vlachos, Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Boala şi tǎmǎduirea
sufletului ȋn tradiţia ortodoxǎ, trad. de Constantin Fǎgeţan, Ed.Sophia,
Bucureşti, 2001,
 Voicu, C., Dumitraşcu, N., Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti, 2004,
 Vornicescu, Mitropolit Nestor, Ȋngrijirea sǎnǎtǎţii ȋn vechile noastre
mǎnǎstiri, ȋn Mitropolia Olteniei, anul XX, nr. 1-2, 1968.
 Yannoulatos. Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane,
trad. G. Mȃndrilǎ/ C. Coman, Ed. Bizantinǎ, Bucureşti, 2003,
 Zizioulas, Ioannis, Creaţia ca Euharistie, Ed. Bizantinǎ, Bucureşti, 1999.

87