Sunteți pe pagina 1din 85

PREFAŢĂ

Despre „ Teologia Pastorală” s-a scris şi se va mai scrie mult.


Primind ca temă de „Disertaţie”, „Preocupările de Teologie Pastorală în
paginile Revistei Studii Teologice” am observat încă o dată, dacă mai era
cazul, că parohia în general şi preotul cu viaţa lui în mijlocul comunităţii în
special, au constituit din totdeauna subiecte deosebit de fascinante şi mereu
actuale pentru marii exegeţi ai Bisericii Ortodoxe; răsfoind paginile
îngălbenite de trecerea anilor ale Revistei sus amintite, mi-am dat seama că
ceea ce s-a scris odinioară este şi astăzi, actual, vorba poetului: ” toate-s
vechi şi nouă toate”.
Una din carenţele teologiei pastorale din epoca modernă ca şi din epoca
mai recentă a fost neconcordanţa ei cu ecclesiologia ortodoxă, atât în sensul
ei de interpretare a învăţăturii despre Biserică , precum şi în sensul ei de
spiritualitate ecclesială. Această lipsă de concordanţă între practica pastorală
şi o viziune ecclesiologică coerentă şi clară, se observă mai bine astăzi, când
s-a profilat o ecleziologie euharistică, ce se referă anume la organizarea
parohiei ca o comunitate liturgică.
Preocupată mai ales cu moralitatea preotului în raporturile sale cu
credincioşii şi cu decorarea locaşului de cult ( din „liturghisitor” preotul a
devenit „bisericaş”), această teologie şi practică pastorală a lăsat pe plan
secundar elementele de bază care constituie parohia ca „biserică”, după
modelul unui trup unit şi coerent.
În multe parohii, cele două surse din care se „hrăneşte” orice comunitate
creştină, cuvântul predicat şi Taina Împărtăşaniei, au fost ritualizate în aşa
măsură încât ele nu mai ajung să vitalizeze direct întreg organismul
bisericesc. Aşa se explică , apariţia din când în când, în spaţiul parohial a unui
cerc periferic de credincioşi care se identifică numai parţial cu comunitatea

1
lor. Se ştie că victimele prozelitismului sectar se recrutează din rândul
acestor marginalizaţi care sunt împinşi pe o pistă falsă din cauza unei vieţi
liturgice nesubstanţiale.
Se pare că toate Bisericile creştine, inclusiv cea Ortodoxă, îşi dau seama
acum că reorganizarea vieţii parohiale este nu numai o prioritate urgentă ci şi
că aceasta trebuie să se facă în perspectiva unei învăţături clare despre
Biserică.
O înţelegere corectă a teologiei pastorale de azi cere, în primul rând, o
aplicare a ecleziologiei. Acolo unde ecleziologia şi practica pastorală sunt
exercitate fără o referinţă particulară la doctrina ecleziologică şi la
spiritualitatea liturgică, ele riscă să fie deformate. Ereziile pastorale provin
din ereziile ecleziologice, nefiind vorba aici despre reinventarea mijloacelor şi
tehnicii de lucru ale teologiei pastorale, ci de a-i fixa mai precis punctul ei
de plecare şi punctul ei de sosire. Teologia pastorală trebuie să înveţe din nou
cum se construieşte Biserica la nivel local, parohial, cum se rezolvă
problemele interne şi externe ale constituirii parohiei ca o comunitate
liturgică, spirituală şi socială, în contextul lumii de azi.
Prin urmare, numai o viziune eclezologică autentică poate să redreseze
teologia pastorală de azi, care întâmpină dificultăţi serioase în organizarea
parohiei ca o imagine locală, concretă a Bisericii.
O atenţie deosebită ar trebui să fie dată caracterului personal al
identităţii creştine şi caracterului de dialog, relaţional al cultului şi
pastoraţiei. Lipsa de tact pastoral provine adesea dintr-o ignoranţă a
antropologiei ortodoxe, dintr-o contrafacere a climatului uman, spiritual al
raporturilor dintre preot şi credincios. Faţa a cultului, în mod special a
duhovniciei, nu provine dintr-o concesie faţă de păcat, ci dintr-o înţelegere
profundă a misterului omului ca şi „chip al lui Dumnezeu” şi a misterului lui
Dumnezeu, care nu încetează a se arăta păcătoşilor ca îndurat, bun,
împăciuitor şi lesne-iertător. Umanizarea vieţii pastorale nu se poate face cu

2
arcul întins împotriva credincioşilor. Este nevoie de un dialog parohial pe
faţă în care să se realizeze convergenţa şi comuniunea obştii. Preotul
simulează acest dialog ca unul care se ocupă cu existenţe individuale, cu
persoane reale şi nu cu entităţi sau instituţii. El nu este o instanţă care se
impune cu autoritatea puterii, ci un slujitor care face totul pentru
personalizarea raporturilor sale cu credincioşii. În mediul parohial, aceştia nu
sunt „străini”, sau „laici” ci sunt „co-laboratori” şi „co-responsabili” .

3
INTRODUCERE

Şi în perioada anterioară lui 1948 se întâlnesc figuri de preoţi luminaţi şi


însufleţiţi întru a-şi aduce păstoriţii în strânsă comuniune cu Hristos şi între
ei, întru a-i face receptivi faţă de învăţătura şi harurile Lui, pentru ca, întăriţi
de acestea, să poată străbate mai cu bărbăţie cărările cele grele ale vieţii.
Însă la vremea aceea nu exista un program pastoral întocmit pe temei de
cunoaştere a psihologiei şi nevoilor credincioşilor. Nu existau preocupări
privind îndrumarea, organizarea şi promovarea sistematică a activităţii
pastorale a preoţimii. Puţinul care se făcea în acest domeniu era mai mult
lucru al iniţiativei şi priceperii câtorva preoţi mai inimoşi.
Primele semne ale începerii unei noi vieţi în Biserica noastră au prins a
se arăta după 1948, prin întoarcerea tuturor preoţilor la altare, adică
întoarcerea la Hristos, modelul suprem şi de totdeauna al preoţiei creştine.
Întoarcerea la comuniunea cu Hristos a adus pentru preoţi eliberarea de sub
puterea de atracţie exercitată de cele din afară, creându-le astfel posibilitatea
de a se concentra asupra celor duhovniceşti şi de a-şi fixa poziţia de pe care
trebuie iniţiate toate acţiunile sacerdotale. Numai prin comuniunea cu Hristos,
preotul îşi dobândeşte acea capacitate de a-şi pune toate puterile sale în slujba
credincioşilor, a semenilor săi şi de a se jertfi dezinteresat pentru binele lor,
pentru binele oamenilor.

4
Activitatea pastorală se caracterizează, în primul rând printr-o hotărâtă
orientare spre apostolatul social. Precum întoarcerea la altare şi comuniunea
cu Hristos duc la activitatea liturgică, aşa şi viaţa liturgică îndrumă către
apostolatul social. Prin slujbele sale, Biserica urmăreşte sfinţirea
credincioşilor dar nu pentru a-i îndepărta de lume, de oameni, ci de a-i pune
în condiţia de a li se devota mai cu dinamism, mai total, mai dezinteresat.
Lucrând pentru sfinţirea credincioşilor, Biserica lucrează pentru formarea lor
în aşa fel ca întregul potenţial duhovnicesc pe care şi-l agonisesc ei, să-l
valorifice în munca lor profesională, în diferitele situaţii concrete ale vieţii,
în legăturile cu semenii lor. Deosebit de importantă este şi porunca iubirii.
Desigur porunca aceasta ne obligă să ne îndreptăm mai întâi către Dumnezeu
( Matei XXII,37). Dar cum Dumnezeu nu aparţine sferei empirice, practic
fapta noastră de iubire o vom îndrepta asupra celor care ca şi noi aparţin
sferei vieţii concrete şi anume o vom îndrepta asupra semenilor noştri care
sunt reprezentanţii lui Dumnezeu. În practică, iubirea creştină faţă de semeni
prezintă un dublu aspect: curativ şi preventiv. Sub aspect curativ, iubirea
creştină înseamnă intervenţia spontană în sensul ajutorării unui semen sau a
unui grup de semeni de a se elibera, de a depăşi, de a birui unele rele, lipsuri,
necazuri, slăbiciuni. În timp ce iubirea curativă intervine după ce răul s-a
produs, iubirea preventivă intervine cu mult înainte de apariţia lui, urmărind
să determine măsuri menite a crea acele condiţii de viaţă care să facă
imposibilă apariţia relelor, nedreptăţilor, suferinţelor sociale.
Dacă iubirea creştină faţă de semeni îl obligă să ajute pe cel aflat în
necazuri, aceeaşi iubire îi impune să facă tot ce-i stă în putinţă pentru ca pe
viitor nici unul dintre semeni să nu mai ajungă la strâmtori,lipsuri sau
suferinţe.
Dintre principiile care au ghidat activitatea pastorală a preoţilor noştri
după 1948 amintim la loc de frunte pe acela al slujirii. Misiunea preotului
este aceea de a sluji, nu de a fi stăpân. De a se jertfi, nu de a impune altora

5
jertfă. De a fi mereu prezent lângă nevoile credincioşilor, ale oamenilor, de a
se devota lor cu hotărâre, cu pasiune. Cuvintele Mântuitorului în această
privinţă sunt categorice: „ Fiul Omului n-a venit ce să fie servit, ci ca să
servească şi să-şi dea sufletul Său preţ de răscumpărare pentru mulţi” ( Matei
XX, 28).
În împlinirea misiunii de slujitor al credincioşilor, preotul a trebuit să se
reîncadreze în comunitatea acestora, manifestându-şi astfel conştiinţa că locul
lui este nu deasupra parohiei , ci înlăuntrul ei. Detaşându-se de păstoriţii săi
prin Hirotonie, preotul alcătuieşte totuşi împreună cu ei o comunitate,
comunitatea parohială. Hirotonia şi pregătirea pe care o are nu-i dau dreptul
să stăpânească asupra credincioşilor, ci să-i slujească. Să-i conducă, slujindu-
i. În Biserică cine este întâi trebuie să fie întâiul în activitatea de slujire a
credincioşilor, a semenilor, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „ Care între voi
va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru” (Matei XX, 26).
În noul climat de viaţă preotul şi-a îndreptat interesul asupra
credincioşilor consideraţi în totalitatea fiinţei lor: trup şi suflet, fiinţe
individuale şi fiinţe sociale. Viaţa trupească a credincioşilor reintră în
drepturile ei de obiect al pastoraţiei. Principalul temei teologic în privinţa
aceasta îl constituie felul de a lucra al Mântuitorului care tămăduia sufletele,
dar îngrijea şi de cele trupeşti ale celor ce veneau la El. Lecţia pastorală care
se desprinde, de exemplu, din vindecarea slăbănogului şi din săturarea
mulţimilor (Matei IX,2; XV,36) e clară. Preotul să asiste pe credincioşi în
cele sufleteşti dar, şi în cele trupeşti. Să-i ajute a se elibera de sub tirania
păcatului, dar şi de lipsuri, de sărăcie, de mizerie.
După 1948, s-a impus tot mai mult adevărul că preoţii şi credincioşii sunt
solidari răspunzători de afirmarea şi de buna dezvoltare a vieţii religios-
morale a comunităţii religioase.
Putem afirma că sunt două tendinţe fundamentale care structurează
activitatea pastorală a Bisericii noastre în ultimii treizeci de ani: întoarcerea

6
la izvoare şi deschiderea spre om. Referitor la întoarcerea spre izvoare, timp
de trei decenii toate puterile Bisericii noastre au fost concentrate, organizate
şi îndrumate în direcţia cunoaşterii aprofundate a principalelor învăţături
autentic ortodoxe a principiilor şi metodelor de lucru pe care creştinismul
răsăritean le-a formulat şi experimentat cu strălucite rezultate pe parcursul
atâtor veacuri. În ceea ce priveşte, deschiderea spre om, spre lume, spre
realităţile în profundă transformare cerut pe de o parte eforturi susţinute,
perseverente, sistematice în sensul cunoaşterii cât mai corespunzătoare a
acestor realităţi, a scopurilor şi idealurilor în direcţia cărora ele îşi îndreaptă
dezvoltarea, iar pe de alta a solicitat importante eforturi din partea forurilor
bisericeşti şi teologice, în sensul adaptării principiilor tradiţionale la
realităţile şi cerinţele noi ale vieţii.

CAPITOLUL I

DESPRE PREOŢIE ŞI ROLUL PREOTULUI CA PĂSTOR DE SUFLETE

1.1 Preotul de azi, ca liturghisitor

Prima afirmaţie necesară pe care trebuie să o facem este aceea că în


fiecare om dimensiunea sacerdotală este constitutivă şi dacă omul a pierdut
această dimensiune a pierdut exact ceea ce era esenţial în el.

7
Părintele Stăniloaie spunea: „Calitatea de preot a omului nu-i decât ultima
concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă. . . prin calitatea de preot se
dăruieşte lui Dumnezeu răspunzând la aceeaşi chemare a Lui care voieşte ca
prin dăruirea Sa, să -L umple e darurile Sale” 1 .
În îndeplinirea datoriilor sale aduse de cultul divin, preotul oficiază în
numele şi persoana Mântuitorului, dar totodată şi ca mijlocitor al obştii
credincioase către El. Sfinţii Părinţi şi tâlcuitori ai Liturghiei, afirmă că
preotul liturghisitor reprezintă pe de o parte persoana lui Iisus Hristos dar el
este şi delegat al comunităţii credincioşilor săi, deoarece el vorbeşte şi se
roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru credincioşi şi în numele
acestora” 2 . Preoţia a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului,
adică pentru a mijloci legătura oamenilor cu Dumnezeu. Când săvârşeşte
slujbele sfinte, preotul ortodox se găseşte în exerciţiul chemării sau sarcinii
sale primordiale, preotul fiind înainte de toate un sfinţitor şi apoi învăţător şi
conducător al turmei sale. Mântuitorul întemeiază preoţia creştină, în primul
rând în vederea menirii sacramentale la Cina cea de Taină, când lasă
ucenicilor Săi puterea de a săvârşi Sfânta Euharistie,(„Aceasta faceţi întru
pomenirea Mea”, Luca XXII, 19), completând-o apoi cu puterea de a lega şi
dezlega şi autoritatea deplină prin cuvintele de trimitere le predică, pentru a
converti lumea întreagă.
Oficiul de liturghisitor al preotului ortodox constituie nu numai punctul
cel mai sublim al preoţiei, ci şi latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică
aceea de a fi, în ultima linie, organul sfinţitor al vieţii credincioşilor săi.
De acea preotul ortodox a fost întotdeauna un organ de sfinţire a turmei
sale, un împuternicit şi deţinător al harului de sus, pe care îl pune la îndemâna
credincioşilor; supunerea slujitorului la regulile orânduite de Biserică şi
1
P r. P rof. dr. D. S tã n ilo a ie , “Do g mat ica , vo lu mu l II , p. 13 5
2
“P re o tu l d e a zi ca lit u rgh isit o r”, p r. p ro f . Dr. En e B ran işt e , î n re v. S. Te o log ice ,
n r. 1 -2 , ma rt ie -a p rilie , 19 49 , p. 99
2

8
îndeplinirea conştiincioasă şi exactă a oficiului său liturgic, constituie o
dovadă evidentă a conştiinţei sale de membru, cu o menire specială şi
răspunderi deosebite, al Bisericii sau comunităţii religioase din care face
parte. Iată de ce, Biserica prescrie în canoanele şi rânduielile ei obligaţia
pentru preot de a respecta tipicul slujbelor fixat şi predat în cărţile noastre
liturgice.

1.2 Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi

În istoria religiilor din toate timpurile şi de pe întreaga suprafaţă a


pământului, preoţia a jucat un rol esenţial şi decisiv. Ea reprezintă nu numai
firul tradiţiei rituale şi teologice ci concentrează în sine religia pe care o
actualizează continuu. Preoţii deşi cu mintea şi credinţa arcuite spre cer, au
trăit pe pământ şi între oameni, au luptat pentru alinarea durerilor, pentru
îmbunătăţirea stării sociale, materiale şi spirituale a contemporanilor şi nu s-
au dat înapoi de la sacrificiul vieţii însăşi pentru realizarea marilor idealuri
ale credinţei lor religioase. Preoţii precreştini şi necreştini aduceau sacrificii
zeilor, se rugau pentru popor şi pentru ei „ anunţau şi explicau poruncile

9
divine, prezidau şi interpretau oracolele, făceau iniţierea în mistere şi
interveneau, la nevoie, în treburile statului” 3 .
Preoţia Vechiului Testament era de origine dumnezeiască şi reprezintă o
cinste excepţională pe care nu o egala decât covârşitoarea răspundere pe care
o avea. Diferitele preoţii ale păgânismului nu depăşeau oficiul magiei, clerul
păgân era o clasă aparte, asocială anti socială. Recrutarea acestor preoţi nu
interesa niciodată societatea . În statele aristocratice „ preoţia era rezervată
claselor conducătoare” 4 . Începând cu epoca lui Alexandru cel Mare, în Asia
Mică, în insule şi în colonii, preoţia se cumpăra pentru sine sau pentru alţii.
Cu totul altfel se prezintă preoţia creştină. Instituţie divină prin harul lui
Iisus Hristos, ea continuă opera Lui în lume. Caracterul supranatural al
preoţiei creştine vine de la Întemeietorul ei istoric.” Definirea rolului şi ţinta
preoţilor lui Hristos sunt menţionate şi lămurite încă din primele scrieri
creştine, îndeosebi în acelea ale Sfântului Pavel” 5 . În primele trei veacuri
preoţia îşi impunea rolul printr-o intensă lucrare duhovnicească consfinţită
de atâtea ori prin opere scrise de prestigiu şi prin sânge martiric, prin lucrări
de educaţie şi asistenţă socială, clerului acesta prea zelos uneori şi lipsit de
simţul , se contesta câteodată şi autoritatea.
Este cazul tulburărilor preoţeşti de la Corint cărora la pune capăt Sfântul
Clement Romanul prin scrisoarea de la 96-98 , despre insultele pe care un
diacon le aduce episcopului său.
Sfântul Ignatie precizează că: „fără episcop nu se poate face nimic; cel ce
face ceva fără ştirea episcopului face slujba diavolului, căci episcopul este
totul” 6 . În scrisoarea către Trallieri el rezumă astfel concepţia despre
ierarhia bisericească : „ cinstiţi pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pentru că ei
sunt păzitorii bisericii Lui, aşa cum episcopul este chipul Tatălui universului,

3
„S en su l p re o ţ ie i la S f in ţ ii P ă rinţ i” , p r. P ro f . dr. Io an Co ma n, in Re vist a St ud ii
Te o log ice , n r. 9 -1 0, no ie mb rie -d ece mb rie ,p . 74 0
4
Ib id e m, p . 7 40
5
Ib id e m, p . 7 43
6
Sf ân t u l Ig na t ie , „ S criso a rea căt re E fe sen i”, V ,V I

10
iar preoţii sunt sinedriul lui Dumnezeu şi legătura cu Apostolii lui Hristos.
Fără aceştia nu e Biserică aleasă” 7 .
O operă de o deosebită importanţă pentru istoria şi sensul preoţiei la
sfârşitul secolului IV, care anticipează atâtea din ideile Sfântului Grigorie de
Nazians şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, este lucrare anonimă „ Constituţiile
apostolice”, care stabilesc în cartea a doua primul cod sacerdotal dezvoltat din
primele perioade ale literaturii patristice. Această epocă, numită pe drept
cuvânt, clasicismul creştin, a realizat performanţe în toate domeniile atinse de
noua credinţă: duhovnicesc, moral şi social. Preoţii patristici şi-au dat seama
de rolul lor şi au încercat să definească misiunea nu numai prin fapte, dar şi
prin opere scrise: tratatele „Despre preoţie”. Patru scriitori de geniu şi sfinţi
mari au scris despre misiunea dumnezeiască a preoţiei: Sfântul Grigorie de
Nazians, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Grigorie cel
Mare. Preoţia creştină este „ semnul iubirii lui Hristos. Ea este dregătoria
dragostei faţă de turma pe care Hristos a încredinţat-o păstorului” 8 .
Preoţia creştină fiind semul şi lucrarea dragostei între cer şi pământ se
deosebeşte de toate celelalte prin întruparea esenţei religiei creştine care este
dragostea.
Părinţii secolului IV erau alarmaţi de unele moravuri inadmisibile cu
ocazia recrutării preoţilor. Sfântul Ioan Hrisostom enumera unele dintre
criteriile practicate probabil, în vremea lui: aristocraţia familiei, bogăţia care
avea avantajul că preotul nu avea să fie întreţinut din veniturile Bisericii;
Sfântului Ioan se ridică cu vehemenţă împotriva acestor practici, prin care
înţelege să le stăpânească prin aplicarea a trei principii de bază: pregătirea
integrală desăvârşită, caracterul democratic al preoţiei şi responsabilitatea
neştirbită a episcopului hirotonisitor.

7
Id e m, „S crisoa re a că t re Tra llie ri”, I I I
8
Ib id e m 5, p. 74 3

11
„ Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor pentru că el trăieşte nu numai
pentru el ci şi pentru o atât de mare mulţime de oameni” 9 . El este al poporului
şi preoţia sa nu e validă decât atâta timp şi în măsura în care el lucrează şi se
mistuie pentru fericirea poporului încredinţată spre păstorire. Tot Sfântul Ioan
spunea: „Mulţimea păstoriţilor se uită la purtările conducătorilor lor ca la un
model şi caută să se asemene în purtări cu ei” 1 0 . Episcopul joacă un rol decisiv
la alegerea candidaţilor. Sfântul Vasile cel Mare insistă în Regulile Monahale,
că hirotonia nu trebuie dată cu uşurinţă şi fără băgare de seamă. Condiţiile
pentru admiterea la hirotonie sunt: fizice, religios-morale, intelectuale.
Referitor la condiţiile fizice, sfântul Ioan spune că „ Dacă trupul nu e robust,
ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăşi şi nu e capabilă să treacă la
realizări” 1 1 . Prestanţa fizică este o cinste adusă Mântuitorului şi un adaos la
frumuseţea servirii preoţeşti, dar nu este de ajuns numai aceasta. Unii Părinţi
cer o educaţie severă a mişcărilor trupului.
Pregătirea religioasă şi morală este una dintre cele trei funcţii ale preoţiei
cea sfinţitoare sau sacramentală, cere candidatului şi preotului o aleasă şi
adâncă sensibilitate religioasă, in puternic simţ al divinului. Pregătirea morală
este o lege supremă pentru preoţie. Trebuie ca preotul să fie virtuos în toate
laturile vieţii sale. Se cuvine ca „ el să fie un buchet de frumuseţi morale şi
duhovniceşti” 1 2 .
Preotul să depăşească pe ceilalţi oameni prin virtutea sufletului său, prin
caracterul său exemplar; el trebuie să posede o solidă şi înaltă cultură.
Conducătorul de suflete se află necontenit în faţa a nenumărate probleme de
gândire, de simţire şi de atitudine ale turmei sale spirituale.

9
Sf ân t u l Io an Gu ră de Au r, „De sp re p reo ţ ie ”, Ed . In s. B ib lic şi d e Misiu n e a l B O R,
Bu c. , 1 99 8, t rad . de p r. D. Fe cio ru , ca rt e a a II I -a , ca p 1 0, p . 7 5
10
Id e m, op .cit . , p. 77
11
Id e m, op . cit . , p . 78
12
„ Se n su l p reo ţ ie i”, S f in ţ ii P ă rinţ i, re v. S. Te o log ice , n r. 9 -1 0, n oie mb rie -
de ce mb rie , 1 94 9, p. 7 47

12
Activitatea preotului se desfăşoară pe trei planuri: planul sacramental,
haric sau teandric, planul moral şi planul social. Pe plan haric, preotul face
din preoţie o slujire supraomenească unică în existenţa omenească şi
dumnezeiască. Iată cum înfăţişează preoţia pe plan haric un pasaj celebru din
cartea a treia a tratatului „Despre preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur:”
Preoţia se săvârşeşte aici pe pământ, dar ea are rang între depărtările cereşti.
Şi pe foarte bună dreptate, că slujirea aceasta n-a rânduit-o un om sau înger
sau un arhanghel ci Însuşi Mângâietorul …. Pentru acea preotul trebuie să fie
atât de curat ca şi cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngereşti” 1 3 .
Lucrarea preotului pe plan sacramental sau haric urmăreşte teandria, adică
îndumnezeirea omului. Lumina şi dragostea pe care Dumnezeu ni le trimite
prin Sfintele Taine, umplu în primul rând sufletul preotului. Preotul este
ambasadorul către Dumnezeu nu numai al întregii cetăţi ci al întregii lumi. El
se roagă lui Dumnezeu pentru greşelile tuturor, vii şi morţi. Prin Sfintele
Taine şi prin rugăciunile sale, preotul uneşte în sine pe cei ce au fost, cu cei
ce sunt şi cu cei ce vor fi.
Activitatea preotului pe plan moral decurge din activitatea sa pe plan
haric. Lipsa curăţeniei morale anulează toate faptele preotului. Preotul nu
poate avea succes în lucrarea sa de îmbunătăţire şi desăvârşire a oamenilor
decât dacă el însuşi este îmbunătăţit şi desăvârşit sau pe cale a deveni astfel:”
Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât vânturile care
frământă marea” 1 4 , exclama Sfântul Ioan. Prin natura misiunii şi a legăturii lui
cu oamenii, preotul este expus continuu la primejdii, care pot deveni uşor
păcate; iată unele dintre aceste primejdii, care asemenea fiarelor, pot sfâşia
sufletul preotului.” Mânia, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna,
făţărnicia, uneltirea,pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut nici un rău,
dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste, onoruri nemeritate,

13
Sf ân t u l Io an Gu ră de Au r, op . cit. , p. 63
14
Ib id e m, o p. cit . ,p . 70

13
smerenia mare de ochii lumii şi nu smerenia adevărată; pe toate aceste fiare şi
mai mult decât acestea le hrăneşte şi le creşte stânca aceea a slavei deşarte” 1 5 .
De aceea el trebuie să-şi facă o educaţie morală sacerdotală continuă şi să
culeagă foloasele de la preoţii cu adevărat îmbunătăţiţi. Oamenii judecă
preotul ca şi cum el nu ar fi într-un înveliş trupesc, nici nu ar avea fire
omenească, ci parcă ar fi înger şi lipsit de orice slăbiciune. În general,
preotul nu se bucură de o afecţiune excesivă din partea oamenilor, chiar dacă
greşelile lui sunt neînsemnate. De aceea el trebuie să se aştepte la batjocoriri,
la insulte şi chiar la ameninţări din partea oricui.
Activitatea preotului pe plan social este continuarea şi încununarea
celorlalte activităţi pe plan haric şi moral. Sfinţii Părinţi au depus eforturi
considerabile pentru a îmbunătăţi serios stările sociale ale vremurilor lor.
Preotul se roagă pentru „ stingerea războaielor de pretutindeni, pentru
încetarea tulburărilor, pentru pace, pentru prosperitate; de aceea Sfinţii
Părinţi treceau de la rugăciune pe teren şi interveneau pentru a uşura sau
elimina neajunsurile sociale; Sfântul Ioan Gură de Aur constată că în sarcina
episcopatului din vremea lui cădeau şi ajutorarea văduvelor şi îngrijirea
bolnavilor , grija deosebită pentru fecioare, judecata bisericească şi vizitele
zilnice. Această practică era generală în Biserica veacurilor patristice şi
oamenii, cum erau marii capadocieni, îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, au
organizat-o transformând-o în instituţii de caritate ca: spitale aziluri de
bătrâni, case pentru educare fetelor. Preoţii patristici interveneau masiv
pentru înlăturarea sau uşurarea efectelor flagelelor naturii ca: seceta,
inundaţiile, cima, cutremurele de pământ.
Mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, preoţimea noastră nu va ezita să
colaboreze cu toate iniţiativele şi operele pentru crearea unei orânduieli
sociale mai dreaptă şi mai bună. Toate planurile activităţii preotului: haric,
moral, social, sunt orientate spre viaţă, spre progres şi spre pace.

15
Id e m, op .cit . , p. 7 1

14
Preoţia creştină, spre deosebire de alte preoţii, este o slujire dumnezeiască,
fără rang printre dregătoriile omeneşti. Ea este semnul dragostei, al dragostei
culminate pentru Hristos şi pentru oameni. Preoţimea patristică şi cea creştină,
în general, a iniţiat şi a sprijinit opere considerabile şi de folos obştesc şi de
transformări sociale. Sfinţii Părinţi au iubit oamenii până la totală lepădare de
sine: au renunţat la averea lor, la faima lor, la sănătatea lor de dragul turmei
iubite „ Iată stil duhovnicesc vrednic de învăţat” 1 6 .

1.3 Sfinţenia şi răspunderile preotului

Elogiul preoţiei l-au făcut unii mari Părinţi Bisericeşti, în opere pastorale
cunoscute, în tratate teologice şi în cărţile de ritual. Elogiul preoţiei s-a făcut
cu pilda marilor păstori creştini şi a altor slujitori devotaţi sfintei lor misiuni,
unii cunoscuţi de noi alţii smeriţi ostenitori ale căror urme le-a scris sigur
Domnul în Cartea Vieţii. Elogiul preoţiei se face continuu prin sacrul ei
oficiu, prin puterea şi prin chemarea ei, care vin de dincolo de om prin
necesitatea şi prin binecuvântatele ei efecte în viaţa noastră religios-morală.
Biserica este opera şi trupul lui Hristos în lume, între noi, preoţia este
organul prin care se face actual, activ, simţit,luminător, roditor şi sfinţitor
harul dumnezeiesc acordat Bisericii. Preotul săvârşeşte lucrul lui Dumnezeu;
preoţia este acest lucru al lui dumnezeu săvârşit de om cu puterea Lui; preotul
este astfel împuternicitul lui Dumnezeu pentru noi, este - cum îl numeşte
Sfântul Apostol Pavel - „ omul lui Dumnezeu”(I Timotei 6,11).”Când
Mântuitorul a întâlnit pe Apostolii Săi cu putere de sus, a întărit prin ei pe
toţi slujitorii Săi în Biserica Sa, Hristos trimiţând pe ucenicii Săi să
propovăduiască în toată lumea cuvântul Lui, să înveţe şi să boteze popoarele;
a dat prin ei acest mandat tuturor slujitorilor Săi; când Iisus Hristos a cerut

16
Id e m, S. Te o log ice , p. 76 2

15
Apostolilor Săi ca să săvârşească Sfânta Cină a jertfei euharistice, a cerut-o
tuturor slujitorilor Săi până la sfârşitul veacurilor” 1 7 .
Preoţia este prelungirea şi perpetuarea misiunii sfinţilor apostoli în lume,
este un mandat încredinţat de „Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile.
Preoţia este o lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos,
cuvânt din cuvântul lui Hristos, chemare din chemarea lui Hristos” 1 8 . Preoţia
s-a bucurat de cinste în toate timpurile şi în toate religiile.
Între preoţia anticreştină şi cea creştină se găseşte distanţa dintre religiile
naturale omeneşti, denaturate, degenerate coborâte la nivelul superstiţiei
păgâne sau al formalismului iudaic. Nici un zeu sau semizeu, nici un om
divinizat,nici un pontifex maximus, nu a exercitat sacerdoţiul, ca funcţie şi ca
misiune spirituală. Singurul Iisus Hristos a exercitat preoţia cea nouă, ca har
şi ca misiune dumnezeiască, preoţia ca un drept şi ca u privilegiu al Fiului lui
Dumnezeu, preoţie ca mijlocire între oameni şi dumnezeu; preoţia creştină
vine din preoţia lui Hristos, fiind un atribut al lui Iisus Hristos.
Biserica fiinţează şi se menţine prin preoţie;” prin preoţie este şi va fi
Hristos în mijlocul nostru , prin preoţie se însuşeşte cuvântul lui Hristos,
harul Lui, prin preoţie devenim mădulare ale Bisericii, primim Sfintele Taine
ale ei” 1 9 . Harul şi slujirea fiecărui preot se înşiră pe un lanţ de aur, în care el
este o verigă şi care leagă în Hristos pe toţi clericii până la sfârşit prin sacră
şi neîntreruptă succesiune apostolică. Preotul primeşte şi comunică altora, din
depozitul harului sacerdotal, puterea de a se mântui prin el şi alţii. El trăieşte
nu numai viaţa sa ci şi viaţa comunităţii lui. Prin el se binecuvintează şi se
sfinţeşte viaţa noastră , de al naştere şi de la baia Botezului şi până la
rugăciunea de înmormântare a credinciosului. Credincioşii sunt în gândul şi
în rugăciunea lui la fiecare liturghie, la fiecare ierurgie, la fiecare zi „ Fără

17
P r. P ro f. d r. T. M.P o pe scu, ” Sf in ţe n ia şi ră spu n de rile p reo t u lu i”, Re v. S. Teo lo g ice,
n r. 3 -4 , ma rt ie - ap rilie , 19 52 , p. 15 9
18
Id e m, op .cit . , p. 15 9
19
Id e m, op . cit . p. 16 1

16
aceştia nu se cheamă Biserică” zicea Sfântul Ignatie despre clerici, iar fără
Biserică ( adică fără preoţi) nu se realizează opera mântuirii. Pe cât de mare
este cinstea şi puterea preotului în calitatea lui de om sfinţit şi sfinţitor, pe
atât de mare este răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru
primirea şi purtarea cu cinste a sarcinii lui, pentru plinirea cu scumpătate a
datoriilor lui.
Mântuitorul a spus Apostolilor Săi: „ Voi sunteţi sarea pământului, iar
dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Voi sunteţi lumina lumii. Nu se
poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici nu aprind făclia şi o
pun sub obloc, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor ce sunt în casă” (Matei
5, 13-16). În aceste cuvinte dumnezeieşti se cuprinde misiunea apostolică şi
preoţească. Nu se poate închipui apostolat şi preoţie fără deplină şi riguroasă
consecvenţă, între preot şi preoţie, între om şi chemare. Preoţia este mai întâi
slujire cu sufletul, este atitudine interioară, este o convingere, o mărturisire.
Dacă preotul face din Evanghelie o simplă carte de ritual din care citeşte
credincioşilor pericopele indicate de tipic şi eventual le explică bine,
credincioşii no vor vedea în Evanghelie decât” o carte de slujbă din care se
fac citiri şi care se sărută ca un obiect de cult”.
Cultul creştin este un cult în duh şi adevăr; este o manifestare a credinţei
şi a evlaviei, a unui sentiment curat, înălţător. Preotul trebuie să mediteze cu
cutremur asupra acestui lucru pentru a nu deveni din ierurg un profanator. El
trebuie să se ştie totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, Căruia I se adresează
cultul ca un suprem omagiu , ca actul religios cel mai important şi să se
reculeagă în adâncă stăpânire de sine şi linişte, de smerenie şi înălţare
sufletească. În misiunea sa sacră, preotul nu este numai un liturghisitor, un
propovăduitor şi tălmăcitor al cuvântului lui Dumnezeu.
Înzestrat cu misiune şi cu putere de sus, preotul este între noi încărcat cu
o răspundere egală cu sfinţenia, cu înălţimea şi cu cinstea slujirii lui. Preotul
este „un vas ales”, pentru un lucru sfânt, un om deosebit cu ceilalţi. Faptele

17
care pot fi pentru ceilalţi indiferente sau tolerante, prin slăbiciunea omenească
sunt pentru el necuviincioase şi nepermise. Preotul trebuie să ştie totdeauna că
el nu se poate purta, manifesta, bucura, supăra, distra ca alţii; nu poate vorbi
şi face ceva decât ca un preot. Lucrul acesta impune preotului un continuu
examen de conştiinţă. Prin el ca slujitor şi împuternicit al lui Dumnezeu, se
slăveşte sau se de faimă Dumnezeu; dacă preotul prin purtarea sa împotriveşte
voii lui Dumnezeu şi dezminte cuvântul Lui, lumea va face cu atât mai uşor
acest lucru. Răul se imită mai uşor decât binele. Preotul este apostol, care nu
se mulţumeşte cu forme, nu caută lauda lumii, nu caută ale sale, ci se smereşte
şi se străduieşte să-l sporească şi să-l facă mai bun. Lauda şi câştigul lui este
mântuirea sa şi a credincioşilor săi. Un preot în întrecere cu lumea pentru
bunuri şi plăceri lumeşti, în atitudine de om cu pântecele plin, superficial,
uneori pedant şi provocator prin lipsa sa de modestie, iată cum nu trebuie să
fie preotul. Preotul este un om ca noi toţi. El este covârşit de slujba sa, obligat
la multă răbdare, la tact,la prudenţă, la înfrânare, la devotament, la spirit de
sacrificiu.
Preotul ortodox nu este obligat la asceză, el se bucură de drepturile sale
fireşti ca oricare om, dar cu o măsură, cu o bunăcuviinţă, un spirit al
răspunderii pe care nu le au în acelaşi grad ceilalţi oameni.
Preotul nu trebuie să-şi măsoare şi să cântărească nici drepturile nici
datoriile cu cele ale lumii. Între a putea face orice şi a mântui pe oameni, mai
mare faptă şi mulţumire este în ordinea sufletească cea din urmă. Aceasta
ridică slujba şi cinstea preotului cu mult peste toate celelalte: o ridică în grijă,
în durere, în luptă sufletească, dar, şi în mulţumire şi câştig moral. Preotul
trebuie să sufere cu orice suferind, cu orice neputincios, să pătimească
împreună cu cei care pătimesc. Sufletul lui să fie de o sensibilitate deosebită,
deoarece el va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit. El este
„ crainicul, mesagerul, interpretul, omul lui Dumnezeu între credincioşi” 2 0 .El

20
I de m, op .cit . p. 17 4

18
este apostolul,el este lumina lumii şi sarea pământului. Oricare ar fi numărul
credincioşilor , oricât ar fi ştiinţa sau puterea noastră a tuturor celorlalţi , el
ne întrece pe toţi prin vrednicia şi prin puterea slujirii sale. El este mai mult
decât noi toţi, el simte mai mult decât noi toţi, el face ceea ce nu putem face
noi toţi; liturghiseşte împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu şi ne
înduhovniceşte pe noi credincioşii „ spre mântuire, în numele din harul şi cu
puterea lui Dumnezeu” 2 1 .

1.4 Preoţia – lucrare cerească - sfaturi şi îndemnuri

Printre feluritele slujiri ale lui Dumnezeu de către om, nu vom putea găsi
nici una mai frumoasă şi mai înălţătoare decât preoţia. Preoţii sunt slujitorii
lui Hristos, moştenitorii puterii şi slujbei apostoliceşti. Luaţi aminte - zice
apostolul „ fiţi cu băgare de seamă”, având o dregătorie aşa de înaltă, ca să
fiţi lumina lumii şi nimeni niciodată să vă găsească lipsuri. Pe culmi înalte
este rânduit, aşadar preotul, slujitorul lui Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog a fost întrebat odată: „ Cum trebuie să fie
preotul? Eu nu sunt vrednic a fi preot, dar cum trebuie să fie un preot, ştim.
Sfântul Simeon a răspuns: Mai întâi de toate el trebuie să fie curat şi trupeşte
şi sufleteşte; să nu fie părtaş la nici un păcat” 2 2 .
„Slujirea noastră preoţească”, zicea Sfântul Ioan de Kronstadt – „Este o
lucrare cerească, o slujire a dreptăţii şi sfinţeniei, o slujire prin care sufletele
se nasc din nou, se curăţă, se sfinţesc şi se înalţă spre desăvârşire” 2 3 .

21
I de m o p. cit .
22
P r. P. G ro su „P reo ţ ia , lu cra re ce re a scă ”, î n S. Te o log ice , n r. 9 /1 0 , 1 95 1, p. 5 00 .
23
I de m, a rt . cit . p . 50 0

19
Preotul prin îndurările negrăite ale lui Hristos Domnul, se învredniceşte
de noianul întreg al darurilor lui Dumnezeu, prin deasa împărtăşire cu Sfintele
Taine, precum şi prin săvârşirea celorlalte Taine ale Bisericii. El, preotul,
„trebuie să vieţuiască după toată buna cuviinţă, având în vedere darul pe care
îl poartă şi pe care trebuie să-l înmulţească la fel ca pe un talant , dat de
Dumnezeu, pentru mântuirea lui şi a credincioşilor lui” 2 4 .
Mai înainte de toate, preotul trebuie să-şi câştige prin harul lui Dumnezeu,
darul cel mai necesar, dragostea evanghelică. De această dragoste el are
nevoie în orice vreme, în orice clipă; când săvârşeşte serviciul public sau
particular, Taine şi ierurgii, preotul este dator să aibă duhul lui Hristos şi să
iubească păstoriţii săi şi pe toţi oamenii, cu dragostea lui Hristos.
Preotul – zice Sfântul Ioan de Kronstadt – este puternic, este mare în
timpul săvârşirii Sfintelor Taine, este atotputernic atunci când este îmbrăcat
cu cea mai înaltă vrednicie aceea de a se ruga şi a -L milostivi pe Dumnezeu
pentru toată lumea. În timpul slujbei preotul nu este numai o slugă a lui
Dumnezeu, el este un prieten care stă înaintea lui Dumnezeu ca mijlocitor
pentru popor şi în acelaşi timp ca săvârşitor al ierurgiilor celor mai presus de
ceruri; pravilele bisericii îl îndeamnă pe preot să fie cu toată evlavia faţă de
ierurgia pe care o săvârşeşte aducându-i aminte că:
a) Sfânta Masă în faţa căreia stă el, este scaunul Împăratului Cerurilor;
b) „Blestemat este tot cel ce săvârşeşte lucrul Domnului cu nepăsare” 2 5 .
Pentru preotul lui Dumnezeu podoaba cea mai mare este smerenia şi
blândeţea. Smerenia este temelia oricărei virtuţi, nu numai în cuvinte şi fapte
ci şi în toate purtările. Blândeţea este primul rod al smereniei. „ Ea este o
însuşire a spiritului omenesc datorită căreia preotul poate potoli toate
răscolirile patimilor şi mai ales ale mâniei” 2 6 .

24
ide m , a rt. cit . p. 50 1
25
ide m, a rt . cit . p . 5 03
26
ide m, a rt . cit . p . 5 03

20
Preoţia este frumoasă în toată slujirea şi sub toate aspectele ei. Toate
activităţile desfăşurate de preot în parohia sa sunt de mult folos, dar pe lângă
acestea, fiecărui preot îi este netăgăduit lipsa de a avea în sine şi cu sine
starea duhovnicească – duhul rugăciunii. Cuviosul Nil zice:” Fericit este acela
care niciodată nu încetează a se ruga. Tu, preotule al lui Dumnezeu, prin
glasul rugăciunii tale să cuprinzi picioarele nevăzute ale lui Dumnezeu şi
atunci inima ta cea întinată se va preface într-o comoară de aur nepreţuit, într-
un jertfelnic al Domnului” 2 7 .
Preoţii sunt purtătorii măreţelor învăţături dumnezeieşti ; ei sunt
purtătorii mistriei darurilor lui Dumnezeu şi sunt săvârşitorii Sfintelor Taine.
Preoţilor odată cu harul li s-a dat şi o putere pe care nu o are nimeni afară de
cei aleşi. Lor li s-a dat puterea de a lega pe cei păcătoşi pentru iad, pentru a-i
scoate de acolo. Mântuitorul a spus: „Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi
în ceruri şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri”(Matei
18,18). Dar, preotul duhovnic trebuie să fie şi sălaş al darului lui Dumnezeu,
rugător, smerit, înţelept ca şarpele şi curat ca porumbelul. Părintele
duhovnicesc în scaunul mărturisirii este oarecum înlocuitorul lui Hristos.
Duhovnicul trebuie să fie adânc pătruns de simţul compătimirii faţă de cei ce
se căiesc. Sfântul Pavel zice: „ Fraţilor, chiar de va cădea un o în păcat, voi,
cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni
6,1). Nu este nimic mai puternic decât blândeţea şi mai viguros decât
bunătatea, spunea Sfântul Ioan Hrisostom.

1.5 Sfântul Apostol Pavel, despre personalitatea religios - morală a


păstorului de suflete

27
ide m, a rt . cit . p . 5 07

21
În bogatul şi valorosul tezaur scris al Sfântului Apostol Pavel cele două
epistole către Timotei şi Tit, formează un grup omogen; ele sunt „singurele
scrieri pauline destinate unor păstori de biserici locale, cu scopul de a-i ajuta
să-şi îndeplinească în cele mai bune condiţii misiunea de Întâistătători ai
credincioşilor” 2 8 .
Două din disciplinele teologice – Noul Testament şi Teologia Pastorală –
se opresc cu atenţie şi interes deosebit asupra acestor epistole pastorale. Cea
dintâi, caută să le aprofundeze înţelesul, iar cealaltă valorifică rezultatele cele
dintâi pentru reuşita pastoraţiei de astăzi şi de totdeauna. Fără să fie primele
documente neotestamentare care atestă existenţa în Biserica creştină a unei
ierarhii bisericeşti de drept divin, alcătuită din trei trepte, epistolele pastorale
ale Sfântului Apostol Pavel reprezintă cea mai fermă confirmare acestui
adevăr; dacă textul iniţial al epistolei către Filipeni indică precis aceste teri
trepte ierarhice epistolele pastorale ne familiarizează cu ideea trecerii la ceea
ce se numeşte „ succesiune apostolică”. Sfinţii Timotei şi Tit sunt consideraţi
ca precursori fireşti ai deţinătorilor actuali ai supremei slujiri preoţeşti în
Biserică( arhierei). Firi complet diferite, Sfinţii Timotei şi Tit au îndeplinit în
locuri diferite aceeaşi misiune binecuvântată de locţiitori apostolici cu
aceleaşi succese, iar secretul succesului lor este din dorinţa de a se identifica
cu năzuinţele Sfântului Apostol Pavel. „ Adevăratul cârmuitor bisericesc este
cel ce în exercitarea succesiunii apostolice lucrează aşa cum ar lucra un
apostol în locul său” 2 9 . Misiunile îndeplinite de Sfinţii Timotei şi Tit stau
mărturie despre elasticitatea metodologică a exercitării misiunii lor de
ocârmuitori bisericeşti. Un ocârmuitor bisericesc este îndatorat să ia măsuri în
privinţa reglementării vieţii religioase a diferitelor categorii de credincioşi,
prevenind abuzurile care s-ar putea produce în acest sens. În sfârşit,
ocârmuitorul bisericesc trebuie să aibă deosebită luare aminte pentru felul în

28
P r. P ro f . d r. G rig o rie T. Ma rcu „ Sf . Ap . P a ve l d esp re pe rson a lit at e a re lig io s-
mo ra lă a pă st o ru lu i de su f le te ”, î n re v. S. Te o log ice , n r. 3 -4 , 1 95 5, p. 19 7
29
I de m , art . cit. p . 2 03

22
care preoţii şi diaconii îşi îndeplinesc sfânta lor misiune, calificându-i după
meritele lor reale şi răsplătind vredniciile lor.
În scopul menţinerii intacte a depozitului de credinţă este absolut necesar
un cler anume rânduit pentru acest lucru. Una din datoriile de căpetenie ale
Sfinţilor Tit şi Timotei constă în. Recrutarea de cler. „Recrutarea preoţilor nu
se face nici la întâmplare, nici la nimereală, ci în temeiul unui examen
minuţios şi temeinic al însuşirilor lor”. 3 0
Credinciosul care aspiră la darul preoţiei, trebuie să fie ireproşabil,” fără
prihană”(I Timotei 3,2). Candidatul la preoţie trebuie să fie :
a) bărbat al unei femei;
b) treaz;
c) prudent;
d) cuviincios;
e) primitor de oaspeţi;
f) destoinic să înveţe pe alţii;
g) nedat vinului;
h) nedeprins să bată;
i) necămătarnic;
j) paşnic;
k) neiubitor de argint;
l) chivernisindu-şi bine casa, având copii ascultători, cu toată
bunăcuviinţa.
Însuşirile cerute de Sfântul Apostol Pavel, candidatului la preoţie, au scopul
de a înzestra clerul Bisericii creştine cu elemente pătrunse de duhul vocaţiei
pastorale.
Aproape aceleaşi condiţii ca şi candidaţii la preoţie trebuie să le
îndeplinească şi candidaţii la treapta de diacon. Subordonaţi preoţilor,
diaconii aveau însemnătate practică mult mai mare decât în zilele noastre. Ei

30
I de m , art . cit. p . 2 09

23
purtau de grijă bolnavilor şi săracilor, propovăduiau Evanghelia şi întreţineau
legătura Bisericii cu familiile credincioşilor. Suprema îndatorire care apasă pe
umerii unui slujitor al lui Hristos este rezumată în cuvintele Sfântului
Apostol Pavel către Timotei: „ Să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui
Dumnezeu, care este Biserica lui Dumnezeu Celui Viu, stâlp şi temelie a
adevărului”(I Timotei 3,15). Să slujeşti lui Dumnezeu care „ S-a arătat în
trup, s-a îndreptat în Duhul, s-a văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri,
s-a crezut în lume şi s-a înălţat întru slavă”(I Timotei 3,16). „Îşi dau oare
seama toţi păstorii Bisericii noastre de adâncimea tainei creştinătăţii şi de
îndatoririle care curg din cunoaşterea ei?” 3 1

1.6 Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie

Vocaţia pentru preoţie este o problemă veche şi mereu nouă. Ea e strâns


legată de problema pregătirii pentru preoţie, cele două mergând împreună. Dar
ce este vocaţia preoţească? Vocaţia preoţească în general,este o alegere
dumnezeiască binecuvântată şi o stăruitoare chemare de sus. Ea este o chemare
tainică, răsărind din harul lui Dumnezeu şi ducând pe cel chemat pe culmi
nebănuite. Vocaţia preoţească e împărţită de obicei în două: „1. Vocaţie
subiectivă. 2. Vocaţie obiectivă” 3 2 .
Prin vocaţie subiectivă se înţeleg înclinările sufletului spre acte de
evlavie: plăcerea de a se ruga, de a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, de
sfinţi, de a merge la Biserică, de a citi sau a cânta la strană, de a respecte
posturile şi sărbătorile, de a se spovedi şi de a se împărtăşi, de a respecta
persoanele bisericeşti. Dar, vocaţia preoţească nu e numai rodul închinărilor
31
I de m , a rt . cit . p . 21 6

32
P r. P ro f . d r. Pe t re V in it le scu „P reo tu l î n fa ţa che mă rii sa le de pă sto r a l
su f le tu lu i”, B uc. 19 72 , p. 69 -7 8.

24
evlavioase, ci mai ales efectul lucrării lui Dumnezeu, care cunoaşte că din
sânul mamei sale şi ajută pe cel ce se va împodobi cu înalta slujire. Prin
vocaţie obiectivă, se înţelege hirotonirea, adică acea chemare de la Dumnezeu
prin înalta ierarhie bisericească. Părinţii Bisericii pun mare preţ pe hirotonie,
fiindcă prin ea se dă deplinătatea harului, prin ea cel ce o primeşte are rang
mai mare decât îngerii. Vocaţia preoţească nu se improvizează. Ea trebuie
descoperită şi îndrumată. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „ Pentru ce în
armată, în comerţ, în agricultură şi în alte domenii omeneşti, e lucru hotărât că
nimeni nu încalcă domeniul celuilalt” 3 3 . Vocaţia reală face din preot un om
ireproşabil, gata de a instrui pe oricine, iubitor de străini, devine un exemplu
frumos pentru toţi.
Biserica cere preotului o ţinută fizică de prestanţă şi demnitate. Ea cere
mai ales ca preotul să fie împodobit cu darurile alese ale minţii şi cu o întinsă
cultură. Misiunea pastorală şi învăţătorească a preotului, în obligă pe acesta
să-şi însuşească numeroase şi variate cunoştinţe. Preoţi nu pot fi creatori de
cultură decât dacă sunt misionari, adică, dacă retrăiesc în inima lor pe
Mântuitorul, aşa cum l-au retrăit Sfinţii Apostoli şi toţi misionarii creştini
până astăzi. Cultura preoţilor de vocaţie trebuie să fie întinsă şi adâncă,
asemenea glorioasei epoci patristice. Sfinţii Părinţi ca: Grigorie Teologul,
Ioan Gură de Aur, Ambrozie, stăruie îndelung asupra meşteşugului vorbirii în
lucrarea pastorală. Dar, arta cuvântului, care trebuie să convingă şi să
captiveze nu va fi un simplu joc de sonorităţi verbale, ci expresia unei bogate
comori de credinţă, cugetare şi simţire. Preotul de vocaţie este mai ales un
moderator şi un conducător de suflete. El trebuie să posede neapărat ştiinţa
conducerii sufletelor. Preotul tânăr nu posedă de la început această ştiinţă, dar
el şi-o poate însuşi treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor Taine din
care primeşte puteri înălţătoare, prin săvârşirea deasă a Sfintei Liturghii, prin
stăpânirea de sine, prin râvna neîncetată după desăvârşire. Cu puterea lor

33
S f. I oa n G u ră d e A u r, o p. cit . p. 10 3

25
deosebită de pătrundere Sfinţii Părinţi au văzut că pastoraţia sufletelor, este o
sarcină copleşitoare, pe care ei o numesc „ Arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.
Conducerea sufletelor angajează toate forţele preotului în special în
duhovnicie. Preotul nu e de la început un duhovnic desăvârşi, dar, râvna lui
neîncetată pentru curăţia sufletelor, îl vor ajuta să ajungă un adevărat păstor.
Din cele de mai sus , rezultă că vocaţia este absolut necesară pentru preoţie.
Ea se arată uneori mai devreme, alteori mai târziu, dar totdeauna ea se află ca
o făgăduinţă de logodire cu Biserica în inima candidatului.
Vocaţia trebuie însoţită de o pregătire atentă şi stăruitoare, căci
Dumnezeu nu cheamă la preoţie oameni inapţi pentru această înaltă slujire,
fără capacitate pentru exercitarea ei.

1.7 Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi

Preoţia este misiune şi o funcţiune sacră prezentă în toate religiile şi la


toate formele de credinţă religioasă ale pământului. Recrutat prin alegere, prin
sistemul transmisiunii sacre ereditare, preotul a fost totdeauna necesar vieţii
religioase şi spirituale a oamenilor. Un pas serios înainte spre preoţia cea
adevărată a fost preoţia Vechiului Testament preoţie instituită de Dumnezeu
prin Moise. Cartea Numeri ne arată pe larg cum a apărut preoţia mozaică, al
cărei prim reprezentant a fost Aaron: „A zis Domnul către Aaron: Tu, fiii tăi
şi casa tatălui tău cu tine, veţi purta păcatul pentru nepăsarea de locaşul sfânt;
iar tu şi fiii tăi împreună cu tine, veţi purta păcatul pentru nepăsarea de
preoţia voastră”. (Numeri,18,1-2). Dar, preoţii Vechiului Testament pierduseră
simţul misiunii lor. Uitaseră de poruncile lui Dumnezeu cu privire la
conducerea poporului şi se dădeau la fapte de exploatare şi împilare a
poporului. Proorocii Miheea, Ioil,Zaharia şi Maleahii au cuvinte dure la

26
adresa acestor preoţi: „ Din pricina voastră Sionul va fi arat cu plugul, iar
Ierusalimul va fi prefăcut într-un morman de ruine”( Miheea, 3,11). Imaginea
unor astfel de preoţi este dezolantă şi întristătoare.
Dar, Dumnezeu în mare lui iubire de oameni nu pute lăsa pe om să se
prăbuşească prin absenţa unei preoţii adevărate şi definitive.
Preoţia creştină derivă direct din Marele Preot Iisus Hristos. Preoţia Lui
este nemuritoare, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu „ ca rugător, sfinţitor,
mijlocitor şi Mântuitor, Hristos este şi rămâne izvorul şi modelul preoţiei
creştine” 3 4 . Sfinţii Apostoli fără să fie preoţi propriu-zişi, au purtat o grijă
deosebită de acest aşezământ al Domnului Hristos, aşezământ de care Biserica
Lui era organic legată. Nimeni n-a reprezentat un chip mai ideal al
îngrijitorului de suflete decât Sfântul Pavel, acest vas ales, el fiind citat de
către doctrinarii preoţiei creştine ca model neîntrecut pentru cei ce vor să-şi ia
asupra lor această covârşitoare misiune. Sfântul Ioan Gură de Aur aşează pe
Pavel alături de îngeri pentru râvna şi ascultare sa necondiţionată faşă de
Dumnezeu în slujba misiunii sale.
Preoţia Noului Testament a fost continuată de preoţia Sfinţilor Părinţi.
Dar, preoţii patristici s-au aplecat cu grijă pioasă asupra vieţii preoţeşti şi i-au
consacrat tratate de o importanţă deosebită pe care istoria preoţiei le cunoaşte
destul de bine.
Chipul preotului în Sfânta Scriptură se impune prin frumoase calităţi
religioase, morale şi sociale. Ei sunt „ modele de evlavie, bunătate, dreptate
ospitalitate şi pace” 3 5 . Preotul patristic e continuarea şi dezvoltarea preotului
biblic. Ales şi chemat de Dumnezeu, preotul lucrează din dragoste, în dragoste
şi pentru dragostea tuturor. „ Preoţimea ortodoxă de azi va câştiga mult
împodobindu-se cu chipul preotului biblic şi preotului patristic” 3 6 .

34
P r. P ro f . d r. Io an G . Co ma n „Ch ip u l p re o tu lu i d up ă S fâ n ta S crip tu ră şi Sf in ţ ii
Pă rin ţ i”, î n Re v. S . Te o log ice n r. 3 -4 , 1 95 6, p . 1 59
35
I de m. A rt. cit . p. 16 5
36
I de m, a rt . cit . p . 16 6

27
1.8 Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

A vorbi despre preoţie înseamnă a vorbi despre rostul şi temeiul acestei


slujiri, de conştiinţa chemării şi darului ei, izvorul de inspiraţie pentru
slujirea preoţească îl avem în Sfânta Scriptură şi Sfânta tradiţie. S-a vorbit şi
s-a scris mult despre slujirea preoţească, tema rămâne mereu actuală, mereu
vie.
Slujirea preoţească îşi are temeiul în iconomia mântuirii. Adânc şi
revelator ne redă Sfântul Luca momentul chemării şi alegerii Apostolilor : „În
zilele acelea Iisus a ieşit la munte ca să se roage şi a petrecut noaptea în
rugăciune către Dumnezeu; şi când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii
Săi şi a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit Apostoli”( Luca VI, 12-13).
„ Părinţii şi învăţătorii Bisericii disting în iconomia şi preoţia mântuitoare a
Domnului, trei slujiri: profetică, arhierească şi împărătească, slujiri care se
continuă de la Iisus Hristos în activitatea păstorului de suflete a preotului”. 3 7
Slujitor al lui Dumnezeu pentru cei credincioşi, preotul ortodox are conştiinţa
că slujeşte timpului lui, cu întrebările şi soluţiile ce trebuie căutate şi aflate.
El e dator să cunoască, deci, preocupările, scrisul, cultura vremii lui, „ pentru
a nu cădea sub osânda unui înstrăinat, a unui izolat de viaţă” 3 8 .
Asemenea Sfântului Ignatie al Antiohiei pe care Biserica l-a numit
„teoforul” (purtătorul de Dumnezeu), preotul e un „teofor”, purtător al darului
lui Dumnezeu. „Mă ofer şi slujesc cu ceea ce am primit prin harul, prin
ziditoarea punere a mâinilor, cu ceea ce am devenit, sunt şi port în mine ca
preot” 3 9 .
37
P r. Co n f. Dr. C- t in G a le riu , „ S lu jire a p reo ţ ea scă du pă Sf ân t a Tra d iţ ie şi Sf ân t a
Scrip t u ră ”, în Re v. S . Te o lo g ice , n r. 1 -2, 19 77 , p. 8
38
I de m, a rt . cit . p . 9
39
I de m, a rt . cit . p . 11

28
Noi, toţi, care am primit Taina Sfintei Preoţii avem în faţa conştiinţei ace
moment liturgic de după Sfinţirea Darurilor, când arhiereul sfinţitor ne-a
încredinţat în mână Sfântul Agneţ, rostind: „ Primeşte odorul acesta şi-L
păstrează pe El până la a doua şi slăvita venire a Domnului Nostru Iisus
Hristos, când El are să-L ceară de la tine.” Acest gest sacru cuprinde în
sinteză întreaga răspundere a preotului pentru Trupul lui Hristos. Nu numai
pentru cel de pe Sfântul Altar ci pentru întreg Trupul Domnului – Biserica; şi
fiecare preot pentru parohia, pentru biserica încredinţată lui.

CAPITOLUL AL II - LEA

ACTIVITATEA PASTORAL – MISIONARĂ A PREOTULUI

2.1 Spovedania, prilej de pastoraţie

Textele Noului Testament precum şi literatura bisericească, ne înfăţişează


pe preot ca pe o călăuză sau îndrumător al credincioşilor pe calea spre
mântuire. În parohia sa această misiune de îndrumare a credincioşilor, se
îndeplineşte în mod obişnuit prin formele pastoraţiei sociale sau colective,
cum este catehizarea, predica de duminica. Acest procedeu se numeşte de

29
obicei pastoraţie sau conducere spirituală colectivă. De aceea, ţinta misiunii
pastoraţiei trebuie să fie ajungerea pe cât se poate la individ, la contactul cu
el, la cunoaşterea lui şi la aplicarea metodelor corespunzătoare situaţiilor
sufleteşti specifice lui. Practica pastoraţiei colective se poate încadra, prin
natura ei, în oricare sistem, din cauza periodicităţii ocaziilor de care este
legată, ca: Predica de Duminică şi în toate zilele de sărbători, ori cu ocazia
săvârşirii tainelor şi ierurgiilor. Pastoraţia individuală are însă un caracter
incidental, deoarece ea foloseşte cazurile, ocaziile şi întâlnirile întâmplătoare
cu fiecare din enoriaşi. Un singur prilej are preotul pentru îndrumarea
spirituală individuală a enoriaşilor săi, care este unică: Spovedania.
Spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice, o Taină a Bisericii. Este
taina prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu,
adică a reintegrării în har a creştinului pocăit. Dar, spovedania, nu este numai
o taină, ci în acelaşi timp este o instituţie de pedagogie divină, prin care se
poate cârmui sufletul prin resorturile sale cele mai adânci; în legătură cu
administrarea Tainei Spovedaniei, rolul de păstor sau îndrumător spiritual al
preotului vine la iveală într-o măsură covârşitoare. Ea este forma cea mai
proprie şi cea mai eficace de conducere pastorală. Este, prin urmare, firesc, ca
în scaunul de spovedanie, pastoraţia să se întemeieze şi să pornească de la
cunoaşterea individualităţii religios-morale a credinciosului.
În scaunul de spovedanie, duhovnicul va ţine ca deschiderea inimii
penitentului să se încadreze în limitele unei pocăinţe şi dorinţe de îndreptare
morală. Cunoaşterea poziţiei exacte a fiecăruia sub raportul religios-moral, ne
va indica dacă este nevoie şi în ce măsură sau în ce puncte de credinţă
trebuie să intervenim pe loc cu o cateheză sumară sau de circumstanţă
adecvată.
Momentul, însă, în care pastoraţia în scaunul de spovedanie este angajată
din plin de condiţiile caracteristice individualităţii, îl reprezintă dictarea sau
stabilirea canoanelor sau epitimiei, adică a acelui tratament curativ, care

30
constă din exerciţii mai grele, în scopul regenerării organismului moral, adică
a conştiinţei şi voinţei penitentului. Se înţelege, deci, că la prescrierea
canonului, trebuie să se ia în seamă o serie de consideraţiuni în legătură cu
personalitatea individului şi cu viaţa lui în lume, spre a se şti dacă epitimia
sau canonul prescris vor fi împlinite întocmai de penitent. Pentru aceasta
duhovnicul trebuie să aibă în vedere următoarele:
a) însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a
penitentului, cu alte cuvinte, individualitatea lui, mai ales în raport cu
păcatul: „ Unora la place lauda, altora mustrarea, bineînţeles făcută la timpul
potrivit; altfel, ambele păgubesc dacă nu vin la timp şi cu socoteală” 4 0 .
b)se va ţine seama de nivelul moral, adică de gradul de virtute şi de
perfecţiune al subiectului de spovedanie. Negreşit, canoanele recomandate
acestor categorii de credincioşi nu au, în general, un caracter corecţional sau
de vindecare a unor metehne morale; ele sunt menite să-i facă numai a spori
sau a înainta şi mai mult în starea lor şi „ a se face mai vrednici de unire cu
Domnul” 4 1 . Canonul trebuie prescris apoi în raport cu : a) puterile
penitentului; b) posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale penitentului; c)
mentalitatea personală a penitentului şi a timpului actual; d) felul, natura şi
gravitatea păcatului; e) dispoziţia de îndreptare a penitentului.
Scopul urmărit în ultima linie prin spovedanie este de a dobândi pentru
penitent iertarea, deci împăcarea cu Dumnezeu: „ Pregătirea şi realizarea
acestui scop formează ţinta finală a întregii asistenţe religios-morale,
exercitată de preot prin pastoraţie individuală din scaunul spovedaniei” 4 2 .

2.2 Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasa ori rara


împărtăşire ?

40
P r. P ro f . d r. p. V in it le scu „Sp o ve da n ia ”, în Re v. S . Te o lo g ice , n r. 9 -10 , 1 94 9, p .
70 5
41
I b id e m, p. 70 6
42
I b id e m, p. 71 2

31
Prin spiritualitate creştină se înţelege în general, vieţuirea în Hristos, adică
un chip de gândire, de simţire şi trăire a vieţii în duhul lui Hristos. Această
participare la viaţa dumnezeiască ne este înlesnită prin Sfintele Taine,
începând cu Botezul şi culminând în Sfânta Euharistie. Covârşitoarea
însemnătate „ a sfintei Împărtăşiri în spiritualitate creştină apare astfel mai
presus de orice îndoială” 4 3 .
Expresiile „ deasa împărtăşire” şi „zilnica împărtăşire”, au ajuns astfel
termeni tehnici în teologia spirituală a Bisericii romano-catolice, unde au fost
date decrete papale şi s-au acordat indulgenţe speciale pentru încurajarea şi
răspândirea acestor practici” 4 4 .
În concepţia Bisericii Ortodoxe însă, roadele Sfintei Euharistii nu se
determină prin numărul de împărtăşiri , ci ele depind de dispoziţiile sufleteşti
pe care le au credincioşii cu ocazia primirii Sfintei Împărtăşanii. De altfel, în
istoria bisericească, înţelesul expresiei „deasa împărtăşire”,nu reprezintă o
noţiune fixă ci el se determină după epoci în raport cu regula sau nivelul
respectiv de viaţă creştină. Raportată la epoca creştinismului primar, s-ar
putea spune că împărtăşirea s-ar fi putut numi „deasă” sau „ mai deasă”,
numai dacă un credincios ar fi avut ocazia să se apropie de Sfintele Taine mai
mult decât o dată în cursul săptămânii, deoarece singura zi liturgică era
Duminica. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în „ Apologia Întâia”,
precizează clar că Duminica era ziua în care se împărtăşeau toţi membrii
comunităţii. Împărtăşire, în principiu, la fiecare Liturghie, a putut fi deci o
practică generală, atâta timp cât Duminica a fost singura zi liturgică din
săptămână. Nu se poate nega, totuşi, că împărtăşirea deasă şi zilnică, găsea
încă din veacul al patrulea participanţi şi chiar după aceea, printre persoanele
deosebit de pioase din Apus, putându-se cita astfel de cazuri în „provinciile

43
I de m, „S fânt a îm părt ăş ani e în s pi ri t ual i t at ea creş t i nă ”, î n R ev. S. Teol ogi ce, nr. 5- 6,
m ai -i uni e, 1953, p. 383
44
I b id e m, op . cit . p. 38 3

32
Africii, Italiei, unde exista în această privinţă o tradiţie din Epoca Bisericii
primare” 4 5 .
Fără îndoială, pentru întreţinerea vieţii sale spirituale, creştinul, are
nevoie să primească pe cât se poate de des „ pâinea vieţii veşnice”, care este:
„ izvor de bunătăţi, viaţă şi solire spre adăugirea şi înmulţirea dumnezeieştii
bunătăţi”. 4 6 Biserica recomandă să se facă împărtăşirea mai cu seamă în
perioada posturilor, deoarece acestea fiind epoci de exerciţii spirituale
speciale, credincioşii găsesc mai cu uşurinţă condiţii proprii pentru pregătirea
dispoziţiei sufleteşti trebuitoare în vederea participării la dumnezeiasca Cină
de Taină. Sfântul Pavel spunea: „ Cel ce va mânca pâinea aceasta şi va bea
din potirul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele
Domnului….Căci cel ce mănâncă şi bea din ele cu nevrednicie, acele mănâncă
şi bea sieşi osândă, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 28-29).

2.3 Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie

Idealul oricărui creştin trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea


împărăţiei lui Dumnezeu. Prin Sfintele Taine instituite de Mântuitorul şi prin
ierurgiile instituite de Biserică se întreţine legătura de har de lumină şi de
iubire între Dumnezeu , om şi făptura creată. În orice moment din viaţa sa ,
credinciosul are trebuinţă de harul binecuvântarea lui Dumnezeu. Noi nu ne
vom limita aici la lucrarea curăţitoare şi sfinţitoare exercitată de Biserică,
prun ierurgii. Cuvântul ierurgie înseamnă a împlini o funcţie sacră, a săvârşi
o ceremonie religioasă. Ierurgiile sunt acele acte ale cuvântului divin sau
slujbe pe care le-a instituit Biserica şi prin care ea binecuvântează şi sfinţeşte

45
I b id e m, op . cit . p. 38 9
46
I b id e m, op . cit . p. 40 3

33
prin sfinţii ei slujitori, pe om în diferitele momente şi împrejurări din viaţa sa,
precum şi pentru sfinţirea şi binecuvântarea firii înconjurătoare şi a
lucrurilor de care omul se foloseşte în timpul vieţii” 4 7 . Ierurgiile au deci,
„rostul de a curăţa şi de a binecuvânta pe credincioşi şi tot ce-l înconjoară;
vietăţi şi lucruri de care el are trebuinţă pentru traiul şi pentru mântuirea sa şi
pentru a se preamări prin creatură şi de către creatură Dumnezeu Însuşi” 4 8 .
Toate ierurgiile se cuprind în cartea de căpătâi a preotului , numită
Molitfelnic. Aici sunt cuprinse atâtea slujbe frumoase, prin care preotul,
începând de la naşterea copilului, până la sfârşitul vieţii şi chiar după aceea,
vine în sprijinul credincioşilor săi pentru toate nevoile religioase ale
sufletului şi ale conştiinţei lor religioase. În viaţa sa de părinte şi păstor
sufletesc, cel mai bun prilej care i se oferă preotului pentru a sta de vorbă cu
credincioşii săi, sunt aceste slujbe religioase sau ierurgiile. Nu i se pot oferi
alte momente mai fericite de a-şi face datoria sa de păstor şi de preot.
Ierurgiile, oferă, de asemenea, posibilitatea ca preotul să cunoască viaţa de zi
cu zi a credincioşilor, să arate cale ape care trebuie să meargă un bun creştin,
recomandând la toţi cel mai puternic sprijin sufletesc: Rugăciunea.
Fiecare ierurgie reprezintă un moment prielnic în care preotul poate să facă
pastoraţie printre credincioşilor săi. Vom enumera câteva din ierurgiile din
diferite împrejurări din viaţa omului şi anume:
a)la patruzeci de zile de la naşterea pruncului; b) la logodna tinerilor; c) la
ieşire cu greu a sufletului; d) la înmormântare; e)în caz de jurământ sau de
blestem.
Unii credincioşi pentru a fi crezuţi îşi iau angajament, jurându-se sau
blestemându-se pe orice la vine în minte, ba chiar pe sufletul lor. De aceea,
Biserica a instituit rugăciunea specială prin care cel legat prin blestem se
dezleagă, fiindcă nu a putut să-şi îndeplinească jurământul făcut. Rostind cu

47
„ Î nvă ţă t u ra d e cre d inţ ă Cre şt in O rt od o xă ”, B uc. , 19 52 , p. 30 8
48
P rot o s. d r. G r. B ăb u ş, „I e ru rg iile ca mijlo c şi p rile j de pa sto ra ţ ie ”, î n Re v. S.
Te o log ice , n r. 9 -1 0, no i. - d ec. , 1 95 4, p .5 31

34
căldură sufletească această rugăciune, preotul va sfătui pe cel dezlegat să nu
mai ia numele lui Dumnezeu în deşert, să fie în pace cu toţi oamenii. Îl va
lămuri apoi, că jurământul neîmplinit este păcat. Mai există şi ierurgii care se
referă la momentele de bucurie din viaţa oamenilor şi anume:a) sfinţirea apei
–aghiazma-; b) sfinţirea unei biserici; c) sfinţirea unei case noi; d) sădirea
viei sau a pomilor.
Din toate cele enumerate mai sus, preotul are prilejul de a face pastoraţie
şi de a îndruma pe credincioşii săi la fapte bune. Trebuie să facem deosebire
între ierurgiile Bisericii noastre şi superstiţiile, care, uneori se practică în
legătură cu aceste ierurgii.
Ierurgiile nu au nimic în comun cu superstiţiile, care sunt un amestec de
resturi de păgânism, fetişism, naturism. Preotul va trebui să arate adevăratele
temeiuri ale Bisericii noastre în legătură cu ierurgiile, totodată explicând
credincioşilor că trebuie să participe la aceste slujbe cu credinţă şi evlavie
căci în ierurgii lucrează în adevăr harul lui Dumnezeu. Făcând o privire de
ansamblu asupra celor spuse mai sus,trebuie să arătăm că toate sfaturile pe
care le dă preotul credincioşilor săi, nu-şi vor atinge scopul dacă preotul
întruneşte condiţiile necesare ce se impun unui bun păstor de suflete. Sfintele
slujbe să nu le săvârşească numai în virtutea obişnuinţei, ci să participe cu tot
sufletul şi cu toată concentrarea fiinţei sale. Preotul păstrează legătura
permanentă cu păstoriţii săi prin rugăciuni şi ierurgii. Prin aceste slujbe, el
aduce pace şi linişte în casele şi sufletele credincioşilor săi .” Niciodată un
păstor de suflete, conştient de misiunea sa, nu se va mărgini numai la
săvârşirea ierurgiilor ca după aceea să se retragă fără a mai spune ceva” 4 9 .

2.4 Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine ca mijloc de pastoraţie


49
P r. P ro f . d r. En e B ra n işte , „ Cu ltu l B ise ricii n oa st re ”, în Re v. S . Te o lo g ice , n r. 1 -2,
19 51 , p. 20

35
Cultul ortodox este alcătuit din mai multe părţi sau slujbe bisericeşti.
Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, Cele 7 laude, Ierurgiile, Acatiste şi Paraclise.
Sfânta Liturghie, însă, reprezintă centrul cultului ortodox. În cadrul ei se
actualizează jertfa de pe cruce, care este cel mai de seamă moment din istoria
mântuirii noastre. Sfânta Liturghie vine în ajutorul preotului în lucrarea sa
pastorală de instruire a credincioşilor în adevărurile de credinţă. Dar, Sfânta
Liturghie nu este numai o şcoală de propovăduire a dreptei credinţe, ci şi o „
pepinieră a virtuţilor creştine” 5 0 prin exemplele pe care le pune înaintea
credincioşilor, în persoana Mântuitorului, a Prea Curatei Maicii Sale şi a
sfinţilor. Astfel, Sfânta Liturghie îndeamnă pe credincioşi la pace. Sfânta
Liturghie mai cultivă spiritul de solidaritate prin aceea că ea este rugăciunea
întregii Biserici, adică a tuturor credincioşilor. În cadrul ei, credincioşii se
unesc într-o mare familie şi se roagă împreună în spirit de comuniune şi
susţinere reciprocă. Sfânta Liturghie are o mare valoare educativ-socială. Ea
este, deci: izvorul şi cadrul de desfăşurare al adevăratei vieţi spirituale” 5 1 .
Sfânta Liturghie este unul dintre cele mai de seamă mijloace pastorale la
îndemâna preotului, pentru că prin ea şi în ea se realizează unirea
credincioşilor cu Mântuitorul Iisus Hristos, cea mai înaltă formă de viaţă
duhovnicească şi în acelaşi timp şi un scop al pastoraţiei. Lucrarea pastorală a
preotului în cadrul Sfintei Liturghii este una importantă.
Un însemnat rol educativ, l-a jucat Sfânta Liturghie şi în viaţa religioasă
şi morală a poporului nostru. Acolo unde preotul a reuşit să-i înveţe pe
credincioşii săi a da răspunsurile la Sfânta Liturghie, cel mai puternic mijloc
pastoral, pentru că prin această participare activă, credincioşii se simt mai
strâns legaţi de altar şi de Biserică.

50
P r. P ro f . d r. En e B ra n işte , „ Pa rt icip a rea la Sf ân ta L itu rg h ie şi me t od e le p en t ru
rea liza re a ei”, î n Re v. S. Teo lo g ice , n r. 7 -8 , sep t . -o ct. , 19 49 , p. 59 1
51
I b id e m, a rt . cit ., p . 5 92 -5 93

36
Sfintele Taine au ca scop principal, cel harismatic, pentru că ele sunt
lucrări şi mijloace prin care Biserica sfinţeşte viaţa credincioşilor săi. Ele
îndeplinesc, însă, un rol pastoral pentru că oferă preotului momente şi ocazii
diferite pentru lucrarea sa pastorală, atât individuală cât şi colectivă. Ele sunt
lucrări prin care Biserica acţionează direct asupra credincioşilor, care la
primesc sau care au o oarecare legătură cu primirea lor. Valoarea pastorală a
Sfintelor Taine stă în lucrarea de îndrumare pe care preotul o desfăşoară în
legătură cu ele.
Astfel, la Botez, atenţia preotului se va îndrepta asupra naşului şi asupra
obligaţiilor şi răspunderilor acestuia „ ce-i revine din această calitate, în
legătură cu îndrumarea creştinească a finului său” 5 2 .
În Taina Spovedaniei, atenţia preotului este îndreptă asupra unei singure
persoane, penitentul, şi este cel mai potrivit prilej lucrare individuală
pastorală. Aici preotul , învaţă, mustră, lămureşte şi călăuzeşte pe penitent în
lupta cu păcatul. Spovedania reprezintă cel mai greu moment al pastoraţiei
preotului: cel mai de seamă, pentru că este unic în felul său, când credinciosul
se oferă preotului pentru a fi îndrumat şi susţinut pe cale pocăinţei şi virtuţii
şi cel mai greu , pentru că în această lucrare preotul are de a face cu
diversitatea infinită a sufletelor omeneşti” 5 3 .
Taina Sfântului Maslu este mai bogată în conţinutul său decât toate
celelalte Taine. Ea cuprinde câte 7 citiri din Evanghelii şi Apostol, 7 Molitfe
mari şi 2 mici. În această atmosferă urmează ca preotul să desfăşoare lucrarea
sa personală de îndrumare. Aici, în afară de bolnav, mai pot participa şi alte
persoane, membrii ai familie, rude, vecini sau prieteni. Preotul are în vedere
persoana bolnavului, lui i se adresează şi pe el îl îndrumă.
În Taina Cununiei, atenţia şi lucrarea pastorală a preotului se vor
îndrepta, mai întâi, către miri; ei vor fi învăţaţi asupra rosturilor creştine ale

52
P r. Dr. Gh . I o rdă che scu , „S fânt a l i t urghi e ş i s fi nt el e t ai ne ca m ij l oc de păs t ori re”, î n
R ev. S. Teol ogi ce, nr. 7-8, s ept .-oct ., 1958, p. 489
53
P r. P ro f .d r. p . V int ile scu , art . cit. . , p. 6 95 -6 98

37
acestui Taine, adică ferirea de păcatul trupesc, asupra îndatoririlor care le
revin ca soţ şi soţie: dragoste, unire, cinste, curăţie; preotul va scoate în
evidenţă şi rolul însemnat pe care îl au naşii, ei fiind „ garanţii morali sub
care se desfăşoară nu numai slujirea în Biserică ci întreaga petrecere care
însoţeşte nunta” 54
.
Sfânta Euharistie ocupă un loc aparte în viaţa creştină. Ea este
încununarea celorlalte Taine, care nu fac altceva decât să îndrume pe
credincioşi spre ea. Primirea acestei taine necesită o lucrare specială din
partea preotului, deoarece, credinciosul urmează să se unească cu Însuşi
Hristos, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge. Prin această lucrare,
preotul va învăţa pe credincioşi să se apropie de sfântul potir, plini de toată
evlavia, aşa cum îndeamnă preotul la Sfânta Liturghie: „ Cu frică de
Dumnezeu, cu credinţi şi cu dragoste să vă apropiaţi” .
Scopul principal al Sfintei Liturghii şi al Sfintelor Taine în cultul ortodox
este cel harismatic, adică, ele sunt în primul rând, mijloace de transmitere al
harului dumnezeiesc. Ele sunt însă şi însemnate mijloace pastorale la
îndemâna preotului, constând din lucrarea personală de îndrumare
duhovnicească, pe care preotul o desfăşoară cu ocazia săvârşirii lor. Preotul
este dator să nu se mărginească numai la o lucrare personală de neîncetată
îndrumare a credincioşilor săi pe cale mântuirii, cunoscând că rolul său de
păstor de suflete este nedezlipit de acela de iconom al tainelor dumnezeieşti.

2.5 Predica şi cateheza, mijloace de pastoraţie

2.5.1 Sfântul Ioan Gură de Aur, predicator al unităţii creştine

54
P r. Dr. Gh . I o rdă che scu , art . cit. , p. 4 91

38
2.5.2 Fericitul Augustin, predicator al unităţii Bisericii
2.5.3 Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare

2.5.1 Sfântul Ioan Gură de Aur, predicator al unităţii creştine

Activitatea predicatorială desfăşurată de Sfântul Ioan Gură de Aur,


recunoscut ca cel mai ilustru predicator al Bisericii creştine, a avut şi are o
permanentă actualitate. Analizând opera omiletică a Sfântului Ioan, nu putem
afirma că el a rostit predici în care să trateze cu exclusivitate problema
unităţii creştine, aşa cum a făcut Fer. Augustin. Situaţia Bisericii creştine în
care activa Sfântul Ioan Gură de Aur era una critică, de aceea marele orator a
depus toate eforturile pentru realizarea idealului sfânt al unităţii creştine. El a
căutat să înlăture cerurile religioase care aduceau descompunerea vieţii
religioase. El îndemna cu cuvântul Sfintei Scripturi: „ Nu vă uitaţi la eresuri
şi dezbinări că nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă o dată, care
este Hristos.” ( I Cor. 3,11). El voia să înrădăcineze sufletele oamenilor
duhul de comuniune al celor dintâi creştini, văzându-se clar că marele
predicator dorea un creştinism unitar, aşa cum l-a întemeiat Iisus Hristos şi
cum s-au străduit Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi să-l păstreze. Sfântul Ioan
avea o serie de argumente pentru a dovedi, în predicile sale, unitatea Bisericii
creştine. Argumentul indiscutabil pe care îl foloseşte în predicile sale Sfântul
Ioan este unitatea Sfinte Treimi. Sfânta Treime, fiind una în fiinţa ei, şi
Biserica creştină este tot una, ea fiind opera de colaborare a persoanelor
treimice. Deci, pe cum exisă o unitate şi egalitate deplină în cadrul Sfintei
Treimi, tot aşa trebuie să fie şi în Biserica Creştină, a cărei unitate se
întemeiază pe unitatea treimică ( cf. Facere IV, 4-6).
Alt argument pe care Sfântul Ioan îl foloseşte în predicile sale, constă în
faptul că toţi membrii Bisericii creştine alcătuiesc Trupul tainic al Domnului.

39
Acest lucru îi obligă pe creştini să păstreze unitatea deplină, fiindcă precum
corpul se compune din membre şi are nevoie de toate membrele, tot aşa şi
Hristos are nevoie de toţi credincioşii. Marele predicator subliniază faptul că,
Mântuitorul Hristos a venit din cer să ne descopere o nouă învăţătură unică şi
adevărată, care să ne schimbe radical gândurile cele lumeşti de ură şi de
dezbinare. Mai mult, el învaţă pe ascultătorii săi, că dacă păstrează adevărata
credinţă, fiecare are posibilitatea să devină imitatorul lui Hristos, Care ne
învaţă să facem totul pentru binele comun şi să nu căutăm numai cele
personale, potrivit exemplului Mântuitorului, care „n-a căutat a sa plăcere”
( Romani 15,3), învăţând pe ucenicii săi „ să nu caute ale lor” ( I Corinteni
10,24).
Sfântul Ioan Gură de Aur a folosit şi o serie de mijloace pe care le-a
considerat cele mei eficiente pentru realizarea unităţii creştine. Unul dintre
aceste mijloace a fost cultul divin creştin. Sfânta Liturghie formează centrul
cultului divin, de la care nu trebuie să lipsească nici un credincios adevărat.
Cel mai puternic mijloc pentru unire tuturor creştinilor este însă, comuniunea
sau împărtăşirea cu sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie. El asigură pe
ascultătorii săi că, toţi cei care se împărtăşesc cu Hristos devin un singur
trup; marele predicator învaţă pe ascultătorii săi, că dacă doresc cu adevărat
să se unească în chip adevărat cu Hristos, sunt datori să trăiască în deplină
curăţie sufletească. Când preotul săvârşeşte Sfânta Liturghie „ se cade ca
sufletul lui să strălucească ca o lumină ce umple lumea întreagă” 5 5 .
Din cele de mai sus se poate constata că unul din mijloacele cele mai
eficiente pentru promovarea unităţii creştine a fost predica. El a accentuat
mereu în predicile sale adevărul că piatra fundamentală este credinţa cea
adevărată, depozitată în izvoarele Revelaţiei Divine – Sf. Scriptură şi Sf.
Tradiţie – şi propovăduită de Biserică. Sfântul Ioan Hrisostom nu consideră că
mijlocul cel mai eficace pentru realizarea unităţii creştine, ar fi discuţiile şi

55
I de m, „ De sp re p re o ţ ie ”, o p. Cit . , p. 68 0 -68 1

40
speculaţiile teologice, ci credinţa cea adevărată trăită faşă de oameni şi faţă de
Dumnezeu. Argumentele cele mai puternice pe care Sfântul Ioan la foloseşte
în predicile sale sunt: unitate Bisericii, Biserica şi unitatea credinţei creştine.
Asupra acestor adevăruri fundamentale ale doctrinei ortodoxe cu privire la
unitatea Bisericii, revine mereu şi mereu, dar el acordă o mare importanţă
învăţături despre Biserică pe care o ia din ecleziologia paulină şi pe care o
dezvoltă în proporţii inegalabile folosindu-se de geniul său şi de marele său
talent oratoric.

2.5.2 Fericitul Augustin, predicator al unităţii Bisericii

Problema refacerii unităţii Bisericii frământă în actualitate lumea creştină


iar unul din modelele de predicator al unităţii creştine poate fi socotit
Fericitul Augustin, deoarece pentru episcopul de Hippo unitatea Bisericii a
fost o temă fundamentală în predica şi teologia sa . Înainte de convertirea sa,
Fericitul Augustin a dus o viaţă nespus de zbuciumată, de aceea în tratatele
sale din tinereţe dezvăluie căutarea neobosită de a găsi acel „ceva” prin care
omul să devină fericit. Concluzia la care a ajuns este că numai cine descoperă
pe Dumnezeu poate fi fericit. Dumnezeu a făcut posibilă realizarea idealului
omenesc al fericirii prin întruparea Cuvântului Său. Dar, a-L descoperi pe
Dumnezeu înseamnă pentru Fericitul Augustin „ a-L sesiza într-o cunoaştere
pură şi într-o viaţă sfântă ceea ce nu este posibil fără ajutorul Fiului lui
Dumnezeu”. 5 6
Ca şi Sfântul Ioan Hrisostom, şi Fericitul Augustin este copleşit de uriaşa
personalitate a Sfântului Apostol Pavel, pe care a căutat să-l imite în
cuvântările sale. Pentru Fericitul Augustin, ideea unităţii Bisericii se
fundamentează pe învăţătura paulină că Biserica, este Trupul tainic al
Mântuitorului, al cărei cap este Iisus Hristos şi ale cărei mădulare sunt
56
Dia c. P ro f . N. B a lca, „ Co n ce pţ ia Fe r. Au gu st in d esp re viaţ a fe ricit ă ”, în Mit ro p .
O lte n ie i, n r. 3 -4, p. 19 0

41
creştinii. El propovăduieşte cu toată convingerea adevărul că în afara Bisericii
nu este posibilă mântuirea. De aceea el învaţă că în cadrul comunităţilor
eretice şi schismatice nimeni nu se poate mântui, deoarece aceştia deşi
mărturisesc pe Hristos ei nu-L recunosc de Întemeietor al Bisericii.
Asemănând pe Hristos cu un mire care pleacă undeva departe, iar Biserica cu o
mireasă care rămâne în grija prietenilor săi, adică a apostolilor, el se exprimă
aşa: „Acest mire divin lasă pe mireasa sa ( Biserica) prietenilor Săi, nu ca Ea
să se ataşeze vreunuia dintre ei, ci să-L iubească numai pe El ca mire. Pe
aceştia să-i iubească numai ca pa nişte prieteni ai mirelui şi pe nici unul dinte
ei să nu-l iubească ca pe mire. Am fost anunţat despre voi, fraţilor, de cei care
sunt ai Chloei, că împerecheri sunt între voi şi fiecare din voi zice: eu sunt al
lui Pavel, eu al lui Apollo, eu al lui Chefa, iar eu al Lui Hristos. Nu cumva
Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost botezaţi?” (I
Corinteni 1,11-13) 5 7 .
Concepţia Fericitul Augustin despre unitatea Bisericii, aşa cum a expus-o
şi a arătat-o atât de la înălţimea amvonului cât şi prin exemplul vieţii sale,
principiile pe care le-a preconizat pentru refacerea unităţii Bisericii, „ îl
impun ca model de predicator al unităţii Bisericii” 5 8 . Pentru Fericitul
Augustin, ca şi pentru Sfinţii Apostoli, Biserica este trupul tainic al Domnului
Hristos, iar creştinii, mădularele sale. Pe fundamentul acestei învăţături
Fericitul Augustin, ca şi Sfântul Ion Hrisostom şi-a elaborat aceste principii
ce pot fi urmate de predicatorii de astăzi în această problemă:
1. Restabilirea unităţii Bisericii este posibilă numai dacă, confesiunile
creştine acceptă să mărturisească aceeaşi învăţătură de credinţă a Bisericii,
una şi nedespărţită a primelor veacuri.
2. În vederea refacerii unităţii, toate confesiunile creştine trebuie să
recunoască de întemeietor al Bisericii pe Mântuitorul Hristos.

57
p r. P ro . Dr. S. Şe bu , „ Fe r. A ug u st in p red ica to r a l un it ăţ ii B ise ricii”, î n Re v. S.
Te o log ice , n r. 3 -4 , 1 96 9, p . 2 37
58
I de m, a rt . cit ., p . 24 2

42
3. Adevărurile de credinţă puse în discuţie să fie aprofundate, corectate,
lămurite şi propovăduite, atât prin predică dar şi în cadrul conferinţelor
convocate în acest scop.
4. Sfinţii Părinţi ai veacurilor de aur ai predicilor creştine au accentuat
adevărul că la temelia unităţii Bisericii creştine, trebuie să stea, aceeaşi
învăţătură de credinţă, una şi nedespărţită a primelor veacuri creştine. Fer.
Augustin subliniază neîncetat, ideea că „ numai pe baza acestei unităţi de
credinţă Biserica va pute să contribuie la rezolvarea problemelor pe care le
ridică realităţile vremii noastre” 5 9 .

2.5.3 Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare

Opera literară a Sfântului Vasile ce Mare care ni s-a păstrat în cele patru
volume ( 29-32), din colecţia patristică „ Migne”, nu reprezintă decât în
parte strădaniile de propovăduitor, exeget, apologet, moralist şi îndrumător
social, al marelui părinte capadocian. Amintim aici, câteva din scrierile sale
oratorice: „ 9 omilii la Hexaimeron; 13 omilii la Psalmi; Discurs către tineri;
contra beţiei, contra mâniei; despre invidie; contra bogaţilor; despre post” 6 0 .
Deci, dacă studiem lucrările lui, constatăm că predica socială a Sfântului
Vasile cel Mare, este răspândită pe tot parcursul operei sale, dar cel mai mult
o găsim prezentă în operele sale oratorice. Ideea fundamentală a predicii
Sfântului Vasile este aceea a dreptăţii sociale, o idee izvorâtă din iubirea
creştină. Pentru Sfântul Vasile cel Mare „ cel care socoate că bogăţia adunată
de pe urma nedreptăţii îi este de ajuns pentru a fi puternic şi a stăpâni, este
asemănător cu un bolnav care atunci când boala este mai gravă,o socoteşte o
bunăstare.” 6 1 Pentru realizarea dreptăţii sociale Sfântul Vasile susţine că este

59
I de m, a rt . cit ., p . 24 4

60
P r. P ro f . d r. I. G . Co ma n, „ P at ro lo g ia ”, B uc. 19 56 ; p. 16 4 -16 6.
61
S f. Va sile ce l Ma re , „Co me nt a r la Psa lmi”, t ra d . d e p r. O Că ciu lă, B uc. 19 39 , p.
29 6

43
necesară egalitatea socială, ca rezultat al egalităţii în iubire. El consideră că
bogăţia este un dar al lui Dumnezeu, care impune însă, celor care o deşi, mari
responsabilităţi. Bogatul, nu este pentru Sfinţii Părinţi, decât un administrator
al unor bunuri pe care le-a primit de la Dumnezeu; el caută, deci, ca prin
predica sa, să dea bogăţiei o misiune socială : „ Este oare o nebunie mai mare
ca aceasta?, spune Sfântul Vasile, să te tot osteneşti ca să tot clădeşti cu sila
şi să tot dărâmi cu sila? Ai avea tu magazii destule dacă ai vrea să la cunoşti:
casele săracilor. În ele poţi totdeauna aduna pentru tine comori pentru cer”.
( Matei 6,20) 6 2 Una din cele mai cumplite patimi ce pune în pericol mântuirea
sufletelor bogaţilor este pentru Sfântul Vasile, avariţia: „Precum cei stăpâniţi
de furie şi de nebunie, nu mai văd lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum la
permite închipuirea lor pătimaşă, asemenea şi cei cu sufletul stăpânit de
iubirea de argint, caută în tot locul numai argint” 6 3 . Sfântul Vasile observă
că bogatului avar pe măsură ce-i creşte avuţia, pe atât îi scade dragostea faţă
de semeni: „ Ce este un avar? Acela care nu se mulţumeşte cu strictul necesar.
Dar acela care nu îmbracă pe un om gol, când ar putea-o face, merită un alt
nume? Pâinea pe care tu o păstrezi aparţine săracului, mantaua pe care tu o
păstrezi în dulapul tău e a celui zdrenţăros” 6 4 .
Sfântul Vasile a devenit unul dintre cei mai de seamă predicatori ai
fraternităţii pe calea milosteniei creştine. Pentru el, Dumnezeu este cel care
porunceşte milostenia, de aceea bogatul nu poate să se revolte împotriva
acestei porunci: „ Dăruieşte, deci, şi fratelui şi străinului. Dumnezeu voieşte
ca tu să fi mângâietorul nevoiaşilor, iar nu căutător la faţa oamenilor.” 6 5 Un
alt păcat social pa care Sfântul Vasile îl combate este camăta sau împrumutul
cu dobândă peste măsură. El numeşte camăta” neam de vipere” , adăugând :

62
I de m, „ Î mpo t riva lă co mie i”, t ra d. d e a rh im. Se ra f im Po pe scu , î n M. M. şi S ., 3 -4 ,
19 64 , p. 12 3
63
I de m, a rt . cit ., p . 1 24
64
I b id e m, p. 12 5
65
S f. Va sile ce l Ma re , „ De sp re iu b irea a p ro ap e lu i”, t ra d . de p r. N. Tă nă se scu, î n
G la su l B ise ricii, 1 96 1, n r. 1 -2 , p . 5 9

44
„ Se zice că viperele se nasc mâncând ele singure pântecele mamei lor, iar
camăta se naşte mâncând casele celor ce datorează” 6 6 .
În predica sa socială, Sfântul Vasile se ocupă de virtuţile şi de viciile
sociale dar el dezvăluie şi rolul social al calităţilor sau defectelor individuale,
în legătură cu care el a ţinut mai multe cuvântări. El este cel dintâi care pune
în aplicare îndemnurile predicii sale sociale. De numele Sfântul Vasile se
leagă începutul filantropiei creştine, prin înfiinţarea primelor instituţii de
caritate şi asistenţă socială,dar cea mai mare operă socială a lui a fost
aşezământul de la marginea Cezareei, o adevărată cetate a iubirii şi a carităţii
creştine, numită de popor „ Vasiliada”. În mijlocul acestui aşezământ se afla
catedrala mitropolitană, reşedinţa mitropolitului, locuinţa pentru oaspeţi şi
casele clerului. Apoi se întindeau casele aşezământului: azil pentru bătrâni,
case pentru călători şi pelerini, spitale,; iată cum a înţeles Sfântul Vasile să
pună în practică „ Ideea ajutorării efective a aproapelui, oferind o predică
socială prin fapte concrete al căror exemplu răsună peste veacuri” 6 7 . În
predica sa socială, Sfântul Vasile foloseşte mijloace lingvistice şi metode
oratorice de mare efect, de asemenea, mediul social îi produce Sfântului
impresii puternice, pe care ni la comunică cu măiestrie, desfăşurând plastic în
predicile sale sociale, ocupaţiile oamenilor de atunci şi aspecte din viaţa lor
publică: „ Prin cetăţi se construiesc pieţe, stadioane, se ridică ziduri, se sapă
canale, medicii îngrijesc bolnavii, se organizează petreceri publice” 6 8 . Predica
socială a Sfântul Vasile cel Mare, rămâne ca o moştenire literară de mare
valoare, caracterizată prin precizia cuvântului său, prin puritatea expresiilor
sale şi printr-un stil înălţător. Sfântul Vasile cel Mare a fost unul dintre cei
mai curajoşi şi mai stăruitori predicatori sociali ai epocii patristice. Predica
socială a sa are al bază iubirea de Dumnezeu şi de oameni. El sfătuieşte pe

66
S f. Va sile ce l Ma re , t rad . de O. Că ciu lă , op . cit. , p. 89 -9 0
67
P r. I. Gh iţ ă, „ A po sto lu l f ap t e i şi al a cţ iu n ii cre şt ine ”, î n Re v. M. B ., 1 96 5, n r. 1 -3 ,
p. 15 9
68
P r. Ma g . Gh . Nico la e , „ A spe ct e d in na tu ră şi viaţ ă ”, în Re v. S . Te o lo g ice , 1 96 5,
n r. 3 -6 , p . 3 32

45
credincioşii săi să urmeze cu râvnă şi conştiinciozitate învăţăturile
Evangheliei. Aşadar, Sfântul Vasile a dovedit prin predica sa socială, un
umanism exemplar, de aceea el a contribuit prin cuvânt şi faptă la săvârşirea
unor acte sociale de înaltă ţinută morală. De altfel, el însuşi spune că nici o
virtute nu arată mai bine pe adevăratul creştin ca „ slujirea dezinteresată a
dragostei frăţeşti” 6 9 , ceea ce confirmă pe deplin justeţea asupra numelui de
„ un roman între greci” şi a epitetului „ cel mare”.

CAPITOLUL AL III – LEA

ACTIVITATEA OBŞTEASCĂ A PREOTULUI

3.1 Vrednic este lucrătorul de plata sa

Într-o vreme în care majoritate omenirii gemea sub apăsarea cele mai
crude exploatări, în care robia se considera o stare firească, Mântuitorul
afirmă drepturile lucrătorului la plata muncii proprii. Prin cuvintele
„ Vrednic este lucrătorul de plata sa”(Luca 10,7), Mântuitorul arată
principiul justiţiei, care trebuie respectat în raportul dintre muncă şi
foloasele ei pentru muncitorul şi datoria de strictă justiţie. Prim muncă,
omul imită pe Dumnezeu, care este prin excelenţă activ şi creator: „ Tatăl
Meu lucrează şi eu lucrez”(Ioan 5,17). Aşa înţeleasă, munca este datorie
pentru orice creştin. Ea dă sens vieţii pământeşti şi pregăteşte viaţa
69
E re mia Gh iţă , a rt. cit . , p . 1 57

46
veşnică. Fără munca umană, viaţa nu ar avea nici un rost, nu ar exista
istorie; fără muncă omul nu este om şi nu se poate mântui. În creştinism,
munca îşi pierde cu totul caracterul de blestem, de pedeapsă pentru păcat
şi devine un instrument al mântuirii şi fericirii noastre. După Sfântul
Vasile cel Mare, munca este folositoare pentru îmblânzirea pornirilor rele
ale trupului şi pentru procurarea celor necesare celor bolnavi, ca să putem
răspunde la judecata Mântuitorului când vom fi întrebaţi dacă am dat de
mâncare celor flămânzi, dacă am adăpat pe cei însetaţi. Lenea a fost
totdeauna osândită în creştinism. Leneşul nu are dreptul la hrană, Sfântul
Pavel poruncind categoric: „ Dacă cineva nu voieşte să muncească, atunci
nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3,10). Biserica nu primea pe cei
leneşi. Scutiţi de muncă erau numai cei ce nu puteau munci, fie din pricina
bolii, fie a vârstei. Asistenţa socială a Bisericii, a fost organizată pe acest
principiu. Biserica nu ajuta pe nimeni la întâmplare, ci dădea ajutorul după
o prealabilă cercetare a situaţiei celor ce o cereau. Sfântul Vasule cel
Mare orânduind viaţa monahală cere ca fiecare să-şi îndeplinească munca
sa cu sârguinţă. Toţi Sfinţii Părinţi duceau o luptă necruţătoare împotriva
asupritorilor de robi, care nu plăteau acestora nici un fel de salariu. Pentru
a arăta gravitatea dezastrului provocat de exploatatori şi pentru a le
îndupleca inima de piatră, Sfântul Vasile descrie drama mişcătoare a unui
tată nevoit să-şi vândă pe unul din copii săi, pentru a-i putea întreţine pe
ceilalţi. Plata muncii este un drept elementar, sfânt şi inalienabil al
persoanei muncitorului. Această plată trebuie să fie justă şi reală, să
îndeplinească pe cât e cu putinţă toate nevoile materiale şi spirituale ale
muncitorului şi familiei sale.

3.2 Motivele care determină pe unii creştini să treacă la alte culte

47
„ Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (Ioan 6,63), a zis
Mântuitorul către ucenicii Săi. Creştinismul este, deci: „ o viaţă nouă,
izvorâtă din acelaşi duh” 7 0 . Răstălmăcirea slovei dintru început a făcut pe
unii să iasă din acea unitate de duh, să părăsească Biserica şi să formeze
noi comunităţi. În timpul post-apostolic, „ neînţelegerea duhului a creat
arianismul, nestorianismul, apolinarismul şi alte grupe separatiste” 7 1 .
Între motivele dinlăuntrul omului care duc la diferite motive de
despărţire de Biserică, pentru plecarea la alte culte, putem enumera
următoarele:
a) Păcatul strămoşesc, care a rupt pe om de comuniunea cu Dumnezeu; el
a întunecat mintea lui Adam, făcându-l să creadă că se poate ascunde de
la faţa Domnului.
b) Orgoliul, care alături de mândrie şi trufie pun stăpânire pe om şi-l fac să
creadă că el singur întrupează adevăratul creştin, aşa cum l-a dat
Mântuitorul.
c) La această stare sufletească se mai adaugă pofta de noutăţi şi
originalităţi.
d) Dorinţa de a fi conducător.
e) Pofta de câştig face pe unii să-şi părăsească vechea credinţă şi să devină
misionari plătiţi ai unor noi idei religioase.
Pe lângă cele enumerate mai sus există şi o serie de motive care dezvoltă
stările lăuntrice ale unor credincioşi şi care sunt:
a) Lipsurile în cunoaşterea învăţăturii ortodoxe şi a temeiurilor ei.
b) Lipsurile în moralitatea vieţii familiale ale credincioşilor şi preotului.
c) Lipsurile de evlavie.
d) Lipsurile în tactul pastoral al preotului.
70
P r. P ro f . d r. V. Po pe scu , „Mo t ive le ca re d et e rmin ă p e u n ii cre şt in i să t re a că la
a lt e cu lt e ”, în Re v. S . Te o lo g ice , n r. 7 -8, 19 52 , p. 39 4
I de m a rt . cit . p. 3 95
71

48
e) Lăcomia unor preoţi în ceea ce priveşte veniturile.
Toate aceste lipsuri enumerate mai sus, care fac pe unii să părăsească Biserica
provin direct sau indirect de la preot. Acolo unde preotul este adevărat slujitor
al lui Hristos, ieşirile din Biserică nu se produc.

3.3 Posturile rânduite de Biserica Ortodoxă în condiţiile de viaţă


actuale ale credincioşilor

În religia creştină, postul este o practică foarte veche cu rol important în


desăvârşirea morală a creştinului pe calea mântuirii. El a fost practicat de la
începutul creştinismului; a postit Însuţi Mântuitorul, Sfinţii Apostoli, martirii
şi mucenicii Bisericii. Cu trecerea timpului, însă, foarte mulţi creştini au
abandonat această practică veche a Bisericii creştine, favorizându-se în felul
acesta, părerea că postul nu ar fi atât de necesar pentru mântuire; primele
indicaţii despre post fiind cuprinse în cărţile de ritual: Triod, Penticostar,
Tipic Bisericesc.
Ortodoxia consideră postul ca fiind o condiţie strict necesară pentru
dobândirea sfinţenie. În mentalitatea creştinilor ortodocşi, postul este socotit
ca o mare datorie creştină.
Trebuia să recunoaştem însă şi faptul că astăzi, în condiţiile vieţii şi
activităţii din marile aglomerări urbane, respectarea postului a devenit foarte
dificilă. Duhovnicii, cunoscând această realitate tristă au fost nevoiţi să de
vină indulgenţi, condiţionând primirea la Împărtăşanie, după numai câteva zile
de postire. Ei aplică principiul bisericesc al iconomiei, în scopul de a păstra
pe credincioşi aproape de Biserică. Principala obiecţie care se aduce postului
constă în aceea că postul ar slăbi sau chiar ar vătăma sănătatea. În toate
acestea vedem confirmată şi valoarea igienică a postului, precum şi
accesibilitatea lui chiar pentru cei bolnavi. Posturile de miercuri şi vineri,

49
precum şi cele patru posturi de peste an s-au verificat ca fiind un regim
alimentar ideal pentru păstrarea şi restabilirea sănătăţii.
Ceea ce s-ar cuveni să se facă este adaptarea principiilor bisericeşti la
postire şi la clima şi regimul unde trăiesc credincioşii. Biserica, însă nu poate
scurta durata Postului Mare, mai ales pentru motivul că de acesta sunt legate
şi rânduielile speciale ale cultului din această perioadă, scrise în cărţile de
ritual. Pe temeiul celor expuse, conchidem, că Biserica Ortodoxă, trebuie să
păstreze principiul postului şi posturile tradiţionale, dar să la adapteze la
condiţiile individuale, sociale,regionale, pentru a putea fi aplicate în mod
efectiv. Totodată trebuie spus că postul are valoarea spirituală de care nu
poate fi scutit nici un credincios ortodox, precum şi datoria tuturor de a însoţi
postul cu rugăciunea şi faptele iubirii de aproapele, fără care postul nu
poate avea valoare religios-morală.
Păstrând posturile în forma lor tradiţională ca pe o poruncă bisericească la
care credincioşii trebuie să se supună, Biserica Ortodoxă va rămâne fidelă
tradiţiei ei de veacuri şi va evita, unele tulburări în rândul credincioşilor ei.

3.4 Despre vocaţie şi zel în pastoraţia noastră

„ Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi” ( Ioan 20,21), se


adresează Mântuitorul Hristos, Apostolilor Săi, când Li se arată în ziua Sfintei
Învieri. Le indică misiunea lor, care va fi a succesorilor săi, la dă puterea de
a-i învăţa pe oameni, de a-i sfinţi prin Botez şi prin celelalte Sfinte Taine, la
dă misiunea de a-i călăuzi pe credincioşi „ a-i conduce în viaţă către sfintele
ţeluri creştine” 7 2 .
Cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi, asimilarea cunoştinţelor din
diferitele discipline teologice sunt toate de o esenţială importanţă pentru
profilul spiritual al preotului, al celui care se pregăteşte să primească darul

72
P r. Ga la G a la ct io n , „Ziu a Do mnu lu i”, B uc. , 19 58 , p . 52 .

50
preoţiei, să fie slujitor al lui Hristos şi iconom al Tainelor Lui. Dar, dincolo
de toate acestea, pentru a îndeplini cu vrednicie deplină şi sub toate aspectele
sfânta misiune încredinţată este necesară o condiţie esenţială, definitorie
pentru îndeplinirea celorlalte: să existe chemare lăuntrică, vocaţia cu adevărat
de primirea harului.
Vocaţia face din preot „un vas ales”, slujitor exemplar al sfântului altar şi
al enoriaşilor. Dovedeşte vocaţie autentică, preotul care are arta şi ştiinţa de a
cerceta sufletele. În ceasul în care înalta ierarhie canonică a Bisericii îl
învredniceşte cu însemnele, Sfinţii Preoţi, înveşmântându-l cu sfinţenie şi
rostind: „ Vrednic este!”, tânărul teolog trebuie să fie pe deplin pregătit
pentru primirea Sfintei Taine: „ Ceea ce este foarte important pentru
candidatul la preoţie, este ca înainte de toate să se examineze el însuşi, cu o
privire scrutătoare până în adâncul sufletului” 7 3 ( Sfântul Ioan Gură de Aur).
Hotărârea iniţială, imperativul categoric al conştiinţei celui care îşi
declară dorinţa de a primi preoţia, trebuie să fie o hotărâre necondiţionată,
jertfitoare, iar la acestea se va adăuga simţul măsurii şi onestitatea,
cumpătatea, demnitatea caracterului său. Acel imperativ al conştiinţei îi va
dicta întreaga comportare faţă de păstoriţii săi: „ neuitând nici o clipă că nu
parohienii sunt în slujirea preotului, ci el este neîncetat în slujba lor”. 7 4 Pilda
măsurării iubirii pentru sufletele credincioşilor, îi este oferită preotului de
Însuşi Domnul Hristos, care S-a dat pe Sine jertfă pentru noi”. (Galateni
2,20)
„ Din adevărata iubire evanghelică, din convingere şi credinţă porneşte
adevărata râvnă pastorală, zelul preotului, o autentică şi adâncă iubire creştină
activă. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, însufleţeşte zelul şi
devotamentul păstorului de suflete” 7 5 .

73
S fâ nt u l Io an G u ră d e A u r, o p. cit ., ca rte a IV , ca p . 3 , p . 1 06
74
P r. P ro f . d r. P. V in t ile scu , „ P re ot u l în f aţ a ch e mă rii sa le d e p ăst o r de su f le te ”,
Bu c. , 1 93 4, p . 1 02
75
I de m, op . cit . , p. 91

51
Zelul pastoral al preotului să se dovedească prin preocuparea deosebită
pentru pietatea celor păstoriţi, dar şi pentru comportarea lor civică şi în viaţa
de familie, folosind atât cunoştinţele sale teologice cât şi cele de cultură
generală; şi unele şi altele îi vor fi de mare folos şi ajutor; dragostea,
devotamentul, zelul, trebuie să fie înrădăcinate adânc în inima sa de slujitor în
Biserica Domnului şi să dea necontenit roadele cele mai frumoase.
Zelul în slujirea pastorală este şi elan, avânt şi însufleţire, dinamism
creator; zelul său creştin îl va determina pe preot să tindă permanent spre
înaltă moralitate şi perfecţiune spirituală pentru sine şi pentru enoriaşii săi; se
va sârgui fără contenire ca el însuşi să se dovedească nu numai ascultător al
Cuvântului ci şi împlinitor al Lui.
Pornind pe calea slujirii ce i-a fost încredinţată, tânărul preot trebuie să
fie pregătit moral, pentru că nu va găsi numai poteci netede şi poieni
înflorite; Sfântul Ioan Gură de Aur previne chiar că este firesc lucrul ca:
„ sufletul preotului să fie bătut de mai multe furtuni decât cele ridicate de
vânturi pe mare” 7 6 .
Prin vocaţia sa autentică şi prin zelul său pastoral, preotul va găsi
permanent puterea de a u se lăsa descurajat şi dezorientat în momentele de
criză şi de încercare sufletească. Prin vocaţie şi prin zelul său în slujirea
pastorală, preotul trebuie să fie preocupat nu numai să înveţe pe credincioşi
normele de vieţuire creştină, ci trebuie să întrupeze în propria sa viaţă
principiile morale înalte şi virtuţile. Zelul său sincer se arată în
devotamentul faţă de ţară, în respectarea legilor, îndemnând pe credincioşii
săi spre aceeaşi atitudine de respectare a legalităţii şi a normelor de
convieţuire socială.
Aşadar, primirea demnităţii sacerdotale înseamnă şi cea mai înaltă
răspundere moral-spirituală, de care trebuie să fie pe deplin conştient fiecare
slujitor al sfântului altar: „ Nu fi nepăsător faţă de harul care este în tine,

76
S fâ nt u l Io an G u ră d e A u r, o p. cit . ca rt ea II I , ca p . 8 , p . 69

52
care ţi s-a dat prin proorocire, cu punerea mâinilor preoţiei”. ( I Timotei IV,
15-15)

3.5 Învăţătura despre post a Bisericii Ortodoxe

În teologia ortodoxă contemporană, problema postului se află printre cele


mai de seamă preocupări. Întrucât despre „ felurile postului sa despre
posturile de o zi ori de durată s-a scris detaliat şi limpede” 7 7 , iar părerile
teologilor români au fost exprimat pe larg, vom înfăţişa punctul de vedere
ortodox care a devenit normativ în orientarea actuală referitoare la post.
Postul, ca abţinere totală sau parţială de la anumite feluri de mâncare, pe
o perioadă mai mare sau mai mică de timp este o practică veche. Este o
poruncă divină pe care o găsim exprimată la începuturile creaţiei, când
Dumnezeu se adresează primului om zicând: „ Din toţi pomii din rai să
mănânci, iar din pomul conştiinţei binelui şi răului să mănânci, căci în ziua în
care vei mânca din el vei muri negreşit”( Facere 2,16-17). Legea lui Moise,
pe care acesta a primit-o în urma unui post de 40 zile, reglementează în
amănunt dispoziţiile privitoare la post în Vechiul Testament. Tot Vechiul
Testament mai aminteşte de posturile generale speciale, practicate şi în
diverse împrejurări triste din viaţa poporului evreu. Tot în Vechiul Testament,
se practica postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40
zile( Ieşire 24,28), al lui Daniil, de trei săptămâni ( Daniel 10, 2-3), al lui
David ( Psalmi 34,13 şi 18,24), al lui Ilie ( III, Regi 19,8).
Mântuitorul Iisus Hristos a postit şi El înainte de începutul activităţii sale
publice (Matei 4, 1-21). El a învăţat pe ucenicii Săi cum să postească , a
arătat că postul trebuie însoţit de rugăciune, fiind un mijloc de îndreptare, de
pocăinţă pe calea mântuirii. După exemplul Domnului, „ postul a fost practicat

77
P r. P ro f . d r. En e B ra n işte , „ Po stu rile d in cu rsu l a nu lu i b ise rice sc”î n B. O . R., n r. 1-
2/ 19 64 , p . 1 20 -1 28

53
de Sfinţii Apostoli mai ales înainte de a începe lucrarea lor de propovăduire a
Evangheliei” 7 8 .
După perioada apostolică, literatura teologică a părinţilor şi scriitorilor
bisericeşti, înfăţişează menţiuni cu privire la practicarea postului. Astfel,
Didabia celor 12 Apostoli arată că „ creştinii trebuie să postească miercurea şi
vinerea” 7 9 , în amintirea evenimentelor triste din viaţa Mântuitorului. Cât
priveşte Postul Mare, acesta era respectat cu toată stricteţea chiar de la
început. Modul şi timpul postirii difereau, însă, dar, după secolul al IV-lea,
Biserica a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului
de şapte săptămâni.
Fixate definitiv de autoritatea bisericească, posturile au constituit o realitate
vie în viaţa duhovnicească a creştinilor. Această practică a devenit
obligatorie pentru orice bun creştin, aşa cum arată porunca a doua
bisericească: „ Să ţinem toate posturile de peste an” 8 0 .
În vremea noastră, însă, postul a devenit o problemă mai grea, datorită
noilor condiţii de muncă şi de viaţă a socială şi în lume. Precum vedem,
punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, însoţit şi de celelalte Biserici
Ortodoxe surori, este acela că „ postul este o instituţie sfântă a Bisericii la
care nu putem şu nu trebuie să renunţăm cu atâta uşurinţă, schimbând,
adoptând şi micşorând prescripţiile canonice referitoare la el” 8 1 .
Postul este un mijloc de elevaţie sufletească, de dominare a sufletului asupra
patimilor trupeşti. El îl uşurează pe creştin de toate ispitele, de povara
uneltirilor celui viclean care aduc „ întunecare gândurilor şi tulburare
cugetelor” 8 2 . Pentru Biserica Ortodoxă, postul are o mare importanţă în ceea
ce priveşte anul liturgic sau bisericesc, fiind legat strâns de marile sărbători
78
P r. P ro f . d r. N Ne cu la , „ În văţ ă tu ra de sp re P o st î n B ise rica O rt o do xă ”, în Re v. S.
Te o log ice , n r. 7 -8 , sep t . -o ct. . 19 84 ,p . 51 5
79
Did ab ia ce lo r 1 2 A po sto li, Ca p . V I II , t ra d . de p r. P ro f . d r. D. Fe cio ru î n S crie rile
Pă rin ţ ilo r A po sto li, d in Co le cţ ia P . S. B ., vo l. I, Bu c. 19 79 , p . 2 9
80
Î nvă ţă t u ra d e cre d inţ ă cre şt in o rto do xă , B u c. 1 95 2, p. 3 59
81
P r. P ro f . Dr. N. Ne cu la , a rt. cit . , p. 51 9
82
A gh ia zmat a r, ed a I i-a , B u c. , 19 71 , p. 30

54
creştine; mai mult, chiar, în viaţa creştinilor ortodocşi posturile care preced
marile sărbători, au o importanţă cu totul deosebită pentru că de ele este legat
unul din actele culturale pe care ei le îndeplinesc în Biserică, anume
împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Iată de ce Biserica
ortodoxă, rămâne credincioasă rânduielilor ei tradiţionale cu privire la post,
acordându-i acestuia importanţa cuvenită în viaţa credincioşilor. Nu se poate
şi nu trebuie sacrificată sau atinsă o instituţie bimilenară a Bisericii pe
motivul că numărul postitorilor s-au împuţinat. Aşa cum rânduielile şi
formele de cult nu pot şi nu trebuie schimbate la fel nu pot şi nu trebuie
schimbate cele privitoare le post. De aceea, preoţii duhovnici, trebuie să
lucreze „ în situaţiile speciale, generale sau particulare, pentru ca instituţia
postului să rămână cu importanţa pe care a avut-o întotdeauna în Biserică” 8 3 .

3.6 Necesitatea şi roadele iubirii

Despre iubire s-a scris aşa de mult. Rămâne pentru noi, creştinii
pecetluirea pusă în ceea ce priveşte valoarea ei de Sfântul Apostol Pavel
în capitolul 13 la I Corinteni, atunci când zice: „ De aşi grăi în limbile
omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, aş fi aramă răsunătoare şi
chimval răsunător………Şi de aş împărţi toată averea mea şi de aş da trupul
meu ca să-l ardă, iar dragoste nu aş avea, spre nici un folos nu-mi este”.
Datorită frumuseţii ei mai presus de minte şi de cuvânt „ iubirii nu i se
poate da o definiţie”. Sfântul Maxim, încearcă o definiţie astfel: „ Iubirea e
o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte
pe nici unul din lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu” 8 4 . Sfântul
Pavel rămâne totuşi cel care prezintă caracteristicile esenţiale ale iubirii:
„ Dragostea rabdă mult şi se milostiveşte, dragostea nu pizmuieşte, nu de
laudă, nu se trufeşte, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de
83
I de m, a rt . cit , p . 52 0
84
S fâ nt u l Ma xim, Filo ca lia , vo lu mu l II I , p . 3 7

55
adevăr……Dragostea niciodată nu va pieri”(I Corinteni 13). Reiese din
cele de mai sus, că o bogăţie atât de valoroasă nu este şi nu poate fi de
origine omenească. De fapt, Sfântul Ioan ne învaţă că: „Dumnezeu este
iubire” ( I Ioan 4,8). În privinţa roadelor iubirii, ele sunt multe şi nespus
de folositoare pentru om, pentru familie, pentru societate, pentru Biserică.
Roadele iubirii în om se întrupează într-o adâncă şi statornică pace
interioară. Această rodire de echilibru plină de toată liniştea este pentru
creştin prilej de rodire atât în civilizaţie şi cultură, cât şi în folosirea
acestora în scopuri bune. Ca om al păcii, preotul va fi un om care se
străduieşte să aducă pacea în sânul familiei sale, dar şi al obştii
credincioşilor pe care îi conduce. Roadele iubirii creştine şi folosul lor se
vor vedea şi în societate. Când, Mântuitorul a venit pentru restabilirea
comuniunii dintre noi şi Dumnezeu, îngerii au vestit un mesaj „pe pământ
pace şi între oameni bună voire”. Nicicând, ca astăzi, societatea nu are
nevoie mai mare de roadele iubirii pentru statornicirea păcii.

56
CAPITOLUL AL IV – LEA

PREOŢIA ÎN VIAŢA BISERICEASCĂ A CREDINCIOŞILOR

4.1 Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost şi rămâne un mare om al Bisericii şi al


creştinismului. Ca diacon, preot şi episcop, Sfântul Ioan a fost slujitor la
altarul lui Hristos în Antiohia şi Constantinopol. Cartea sa „ Despre preoţie”,
e magna charta a adevăratei preoţimi creştine dintotdeauna şi de pretutindeni.
Prin acest tratat, Sfântul Ioan, contribuie la trezirea şi întărirea conştiinţe
preoţeşti într-o măsură covârşitoare . viaţa sa însăşi a fost un model de viaţă
preoţească, în toate cele trei trepte prin care a trecut preoţia sa.
Sfântul Ioan Hrisostom a fost una dintre cele mai proeminente figuri de
păstori ai Bisericii creştine. El a trasat în paginile tratatului său „Despre
preoţie” calităţile care trebuie să împodobească un adevărat păstor sufletesc:
vocaţie, sfinţenie, evlavie, râvnă, dragoste de Hristos, şi de oameni, tact în
opera pastorală. Ca preot şi episcop, el s-a dovedit plin de nemărginită grijă şi
dragoste pentru credincioşi şi pentru Biserică. Sfântul Ioan este de o
actualitate continuă în Bisericile creştine, mai ales prin calitatea sa de
predicator şi prin marele număr de predici care ni s-au păstrat de la el. El este
cel mai mare predicator al creştinismului patristic şi unul dintre cei mai mari
ai lumii creştine. Avea o adâncă şi întinsă cultură clasică, instrumentul de
mâna întâi pentru arta vorbirii, el primise o aleasă formaţie retorică la
şcoala din Libanin. La aceasta se adaugă şi o întinsă ştiinţă teologică, un
temperament de foc, o inimă sensibilă şi mai presus de toate un zel apostolic
viu viforos, care nu l-a părăsit niciodată în lucrarea de desăvârşire şi sfinţire
a omului. Predica hrisostomică are un profund caracter moral şi pastoral. E o
predică filocalică, prin excelenţă, de îmbunătăţire şi desăvârşire a oamenilor.

57
El predica în mod obişnuit o dată pe săptămână, în post zilnic, totdeauna liber,
pregătit , iar predicile sale aveau întinderi variate: de la 5 la 90 minute, uneori
şi mai mult, după caz şi importanţa temei.
Sfântul Ioan, este actual mai ales în concepţia sa despre om. El este, în
linii mari, unul dintre cei mai mari antropologi patristici, practic şi realist.
Nu-l interesează omul abstract ci omul trăitor în carne şi oase, membru al
societăţii, element viu şi activ, în care, odată cu sânge pulsează roiul
instinctelor, al frământărilor şi năzuinţelor.
Potrivit referatului biblic, omul a apărut cel de pe urmă pe scara
vieţuitoarelor. După ce Dumnezeu a făcut lumea, a creat pe om dându-i putere
şi stăpânire şi învrednicindu-l de cea mai aleasă cinste între toate
vieţuitoarele. Prezentarea omului ca încoronare a creaţiei, este o înaltă
concepţie umanistă, de aceea Sfântul Ioan acordă atât de multă cinste omului.
Lucrarea sa de slujitor, păstor şi predicator al Bisericii s-a desfăşurat cu atâta
râvnă, pricepere şi cunoaştere a oamenilor, întrucât ea a lăsat urme neşterse în
sufletele contemporanilor săi. Preoţia hrisostomică e una din cele mai înalte
preoţii di câte s-au realizat în istoria creştinismului. Dacă, preoţia Sfântului
Ioan s-a realizat la maximum, este pentru că el a iubit din tot sufletul pe om
şi pe Dumnezeu. Dragostea sa de om n-a cunoscut margini. El nu a pus
condiţii în dragostea sa, ci a ajutat pe toţi, deopotrivă cu cuvântul şi fapta.
Omul hrisostomic nu se măsoară după criteriile omului păgân: rasă, avere,
clasă socială, ci după capacitatea de a practica virtutea până la asemănarea cu
Dumnezeu. Cea mai înaltă virtute a omului este milostenia. Omul trebuie
apărat de dispreţ, de suferinţă, şi de moarte cu orice preţ. Sfântul Ioan Gură de
Aur, a fost unul dintre cei mai iubiţi episcopi de câtre credincioşii săi. Critica
pe care Sfântul Ioan a făcut-o oamenilor şi societăţii timpului său a însemnat
cea mai severă şi răsunătoare dintre critici şi a fost determinată de intolerabila
stare morală şi socială a epocii sclavagiste, era directă, realistă, usturătoare,.
Arma acestei critici era dialectica, cu toate infinitele ei mijloace şi nuanţe.

58
Autorul nostru a spus net toate problemele sociale legate di timpul său:
nedreapta distribuire a bunurilor economice, raportul claselor sociale, rolul şi
valoarea muncii, sensul şi valoarea păcii. Soluţiile lui erau: combaterea
exploatării omului de către om, egalitatea tuturor oamenilor, preţuirea muncii
şi a muncitorilor, militarea pentru o viaţă de obşte şi pentru pace, soluţii
actuale şi în zilele noastre. Energia lui neînfrântă, curajul lui nezdruncinat,
dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui clară în viitor, fac din el un
exemplu nepieritor pentru noi. Gândirea sa realistă, stilul său armonios,
talentul său captivant şi viu, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi
universale.

4.2 Sfântul Grigorie cel Mare, îndrumător al vieţii preoţeşti

Dintre operele Sfântului Grigorie cel Mare, aceea care o întrece pe toate
prin stilul său ales dar simplu este fără nici o îndoială „ Liber Regulae
Pastoralis”. Nimic nu este în această „carte de aur” 8 5 care să nu fie de cea mai
bună utilitate nu numai episcopilor,ci chiar duhovnicilor, ba chiar
singuraticilor creştini, în conducerea familiilor.
În Evul Mediu, această carte a constituit o regulă de viaţă, pentru clerul
de mir, încât la hirotoniile de preoţi şi episcopi, cel hirotonit, în faţa altarului,
o dată cu cartea canonică primea şi cartea despre preoţie a Sfântului Grigorie,
cu această grăire: „ Aşa să o păstrezi trăind, aşa să înveţi, aşa să judeci după
cum este scris în carte” 8 6 .
Cartea are patru părţi. Partea întâia cuprinde nouă capitole. Aici, Sfântul
Grigorie arată în ce condiţii trebuie cineva să accepte sarcina slujbei de
păstor. În partea a doua, arată cum trebuie să trăiască păstorul; în partea a
treia vorbeşte despre cum trebuie să înveţe păstorul şi cuprinde 40 de capitole,

85
P r. Asist . A. Mo isiu , „ S fâ ntul G ri gor i e c el Ma r e, î ndr umă tor al vi e ţii
pre oţe ş ti ”, în Re v. S . Te ol ogic e , nr . 9 -10 , 1 95 8, p. 5 23
86
I de m, a rt . cit . p . 52 4

59
iar în partea a patra, ne vorbeşte despre modul cum trebuie să-şi păstreze prin
umilinţă, preotul, binele sufletesc câştigat folosindu-se de meditaţia zilnică.
În introducere, după ce arată motivul compunerii cărţii şi împărţirea ei, cere
ca în viaţa conducătorului de suflete să fie armonie între învăţătura pe care o
propune şi viaţa pe care o trăieşte. În primul capitol al părţii întâi, Sfântul
Grigorie osândeşte pe toţi cei care, nepricepuţi fiind, îndrăznesc să ia asupra
lor slujba de învăţător. De aceea zice: „Nici un fel de meşteşug nu
îndrăzneşte cineva să-l propună altuia, fără ca mai întâi să-l fi învăţat el însuşi
cu multă sârguinţă” 8 7 . În capitolul al doilea, recomandă ca să nu se apropie de
slujirea Jertfei celei duhovniceşti nici unul cei ce nu împlinesc în viaţa lor ce
au învăţat prin meditaţie. În capitolul al treilea vorbeşte despre greutăţile
conducerii: „ Tot cel ce voieşte să ajungă la demnitatea de conducător
sufletesc, să considere mai întâi greutatea acestei slujbe, ca nu cumva,
nepotrivit, fiind să ia asupra sa conducerea spre osândă” 8 8 .
În capitolul al patrulea, Sfântul Grigorie arată cum adesea grija conducerii
risipeşte tăria minţii. Atunci păstorul sufletesc nu se mai cunoaşte pe sine,
uită drumul pe care trebuie să meargă şi ajunge să nu îşi mai cunoască
greşelile. Prin mândrie se îndepărtează de Dumnezeu şi nu-L mai recunoaşte
de Stăpân şi Domn.
În capitolul al cincilea, Sfântul Grigorie, vorbeşte despre unii care, deşi au
primit cele mai de seamă daruri şi cele mai înalte virtuţi şi ca atare pot fi
exemple de urmat pentru alţii, prin faptele lor nu voiesc să primească
demnitatea conducerii sufletelor, deoarece caută mai mult liniştea şi
comoditatea lor. În al şaselea capitol, Sfântul Grigorie se ocupă cu acei
conducători care fug de greutăţile conducerii din cauza umilinţei. În capitolul
şapte, ne vorbeşte despre cele două concepţii de viaţă: activă şi contemplativă.
Ambele concepţii au la temelie cele două porunci ale iubirii: Iubirea lui
Dumnezeu şi iubirea de aproapele. În capitolul nouă, Sfântul Grigorie, ce
87
I de m, a rt . cit ., p . 5 24
88
I de m, a rt . cit ., p . 5 25

60
ocupă cu amăgirile în care cade adeseori conducătorul sufletesc; atunci când
se înşeală pe el însuşi, crezând că iubeşte faptele cele bune, în realitate nu le
iubeşte şi se minte pe sine însuşi. Păstorul de suflete să ia seama că, adeseori,
în conducere se pierde deprinderea faptelor bune, pe care a avut-o în
vremurile liniştite. În vremuri de linişte „şi corăbierul nepriceput este în stare
să conducă corabia, dar pe marea tulburată şi prinsă de furtună şi pe valuri,
chiar şi cel mai iscusit corăbier se teme” 8 9 .
În capitolul zece, Sfântul Grigorie arată cine este vrednic să ajungă la
conducerea sufletelor şi zice că numai acela este demn să fie conducător de
suflete care poate fi un exemplu de urmat pentru alţii” acela care nu se teme
de cele potrivnice, acela care nu este mânat de dorinţa de a lua ceea ce este al
altuia, ci mai degrabă dă din al său, acela care ştie să se înalţe prin rugăciune,
prin deprindere evlavioasă ca să ceară de la Dumnezeu toate cele necesare” 9 0 .
În partea a doua, Sfântul Grigorie se ocupă în chip deosebit de viaţa
păstorului de suflete. Conducătorul sufletesc trebuie să fie curat în gânduri,
adică să nu-i fie gândurile întinate de nici o necurăţie, deoarece el a primit
demnitatea aceasta pentru ca să poată şterge din inimile altora urmele
păcatelor. Conducătorul sufletesc trebuie să fie discret, în tăcere şi folositor la
vorbă. În vorbă, să fie cu multă băgare de seamă, chiar când este vestitor al
adevărului, ca nu cumva prin vorbe nesocotite să rănească inimile
ascultătorilor, în timp ce voieşte să fie înţelept. Conducătorul de suflete să
aproape în a compătimi şi mai mult decât oricine, să fie adâncit în
contemplarea lucrurilor celor înalte. Păstorul sufletesc trebuie să fie prieten
prin umilinţă cu cei ce lucrează ceea ce este bine şi să se ridice împotriva
greşelilor celor răi, prin râvna dreptăţii. Se poate spune, deci, că este un bun
conducător de suflete acela care stăpâneşte mai mult peste patimi decât peste
persoane. Păstorului de suflete nu trebuie să-i cadă râvna peste nevoile
sufleteşti ale credincioşilor, din cauza afacerilor lumeşti. Adeseori, unii
89
I de m, p. 52 8
90
I de m, p. 52 8

61
păstori, uitând că sunt rânduiţi mai mult peste sufletele fraţilor, sunt ocupaţi
de griji trecătoare. Păstorul de suflete să grijească ca nu cumva prin faptele
bune pe care le face să caute a fi iubit el în locul Răscumpărătorului. Sfântul
Pavel era plăcut tuturor, dar el zice: „dacă aş plăcea oamenilor, nu aş mai fi
sluga lui Hristos” ( Galateni 1,10).
Preotul să cerceteze starea sufletească a credincioşilor cu blândeţe. Uneori
greşelile păstoriţilor trebuie acoperite şi tolerate şi mai puţin cercetate pe
faţă, mai ales atunci când împrejurările lucrurilor o pretind. Să fie atent
păstorul de suflete că adeseori se întâmplă că unele păcate apar sub haina
virtuţii. Preotul să discearnă cu mare grijă viciile de virtuţi.
În felul aceste, Sfântul Grigorie cel Mare descrie sarcina slujbei de păstor
sufletesc, definind totodată condiţiile în care trebuie să se găsească cel ce
îndrăzneşte să accepte o asemenea slujbă. Valoarea îndemnurilor pe care ni le
dă Sfântul Grigorie sunt pururi actuale. De aceea cuvintele lui se cer adânc
meditate de cel ce se apropie de preoţie şi de cei care fac parte din ceata
slujitorilor Bisericii.

4.3 Preoţia în viaţa Bisericii şi a credincioşilor

Taină a Bisericii, Preoţia aparţine constitutiv şi originar Tainei lui


Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. „ Taina cea nouă” 9 1 izvor şi putere „ a
vieţii şi lucrării teandrice a Bisericii şi a creştinului” 9 2 . Mântuitorul Hristos
instituie preoţia sacramentală pentru Biserică în prima zi a Învierii, pentru că
aşa cum spune sfântul Chiril al Alexandriei „acum (în ziua Învierii) Domnul i-
a sfinţit pe Apostoli şi păstori şi învăţători ai lumii şi săvârşitori ai
dumnezeieştii Lui Taine” 9 3 . Puterea, harul special al preoţiei, îşi are deci
izvorul direct în jertfa şi Învierea Domnului, pentru că Duhul Sfânt pe care L-
91
S f. M. Mă rtu risit o ru l, „ A mb igu a ”, t ra d . d e p r. P ro f . d r. D. St ăn ilo a ie , B u c. 1 98 3,
p. 62
92
p r. P ro f . d r. D. Ra du , „ Ca ra cte ru l e cle sio lo g ic a l S f int e lo r Ta in e şi p ro b le ma
int e rco mun iu n ii”, B uc. 19 78 , p. 63

62
au luat Apostolii „ în prima zi a Învierii li s-a insuflat lor din starea pascală a
trupului jertfit şi înviat al Mântuitorului Hristos, prin care s-a dat viaţă
Bisericii” 9 4 . Mântuitorul i-a asigurat pe Apostoli şi urmaşilor, episcopii,
preoţii şi diaconii, că ei sunt organele văzute prin care El însuşi îşi comunică
învăţătura Sa şi Harul Său în Sfintele Taine. Credincioşii participă în calitate
de creştini la viaţa harică a Bisericii, dar nu singuri ci având în faţă pe
episcop sau preotul liturghisitor.
Constituindu-se din întâlnirea dintre natural şi supranatural, Biserica
are o structură teandrică pentru că este o comunitate de persoane umane în
comuniunea de iubire ce dumnezeu. Dar, ca o instituţie în care se săvârşesc
Sfintele taine şi trebuie explicată şi trăită învăţătura Mântuitorului, Biserica
are şi organe sfinţite, iar acestea sunt episcopii şi preoţii care lucrează „ în
numele lui Hristos” ( Faptele Apostolilor 3,6), cu harul special dat lor la
Hirotonie.
Sfântul Ioan Gură de aur, în tratatul său „ Despre preoţie”, a scris că nu
poate intra cineva în împărăţia cerurilor, de nu se va naşte din apă şi din Duh;
toate acestea nu se săvârşesc de nimeni altcineva decât de mâinile sfinte ale
preotului. Se înţelege că „ nimic sfânt nu este şi nu se săvârşeşte în Biserică
fără preot” 95
.
Sfinţii Părinţi se ocupă în cea mai mare parte a tratatelor lor despre
Preoţie, cu acea îndatorire a preotului de a învăţa şi de a predica Cuvântul
Evangheliei. Prin urmare lucrarea preotului nu se reduce numai la rostirea
cuvântului. Dacă „ prin învăţătură se urmăreşte înfăptuirea şi adâncirea
legăturii omului cu Dumnezeu, în Biserică apropierea sau unirea omului cu
Dumnezeu nu se poate înfăptui fără venirea harului cu putere al lui

93
P r. P ro f . d r. D. St ăn ilo a ie, „ I isu s Hrist o s, A rh ie reu în vea c”, în O rt . Nr. 2 /1 9 79 , p.
21 7
94
P r. P ro f . d r. C. Sa le mi, „ P re o ţ ia Ta ină şi slu jire î n via ţa B ise ricii”, în O rt . Nr.
4/ 19 82 , p. 53 9
95
P r. P ro f . d r. D. St ăn ilo a ie, „ Teo lo g ia Do g ma t ică O rt od o xă ”, B uc. , 1 97 8, vo l. II I ,
p. 15 4

63
Dumnezeu” 9 6 prin Sfintele Taine. Lucrarea preotului este sfântă pentru că
slujirea cuvântului este împletită cu puterea de a săvârşi Sfintele Taine.
Preoţia a fost dată încă de la instituire spre săvârşirea Sfintelor Taine, în
acest sens este considerată „ Taină a Tainelor” 9 7 .
Sfântul Grigorie de Nazians, considera păstorirea credincioşilor drept arta
artelor şi ştiinţa ştiinţelor şi aceasta pentru că preotul „ nu este în Biserică o
cifră, un credincios, el este capul unei comunităţi, conducătorul familiei, al
turmei lui duhovniceşti” 9 8 . Conducerea credincioşilor este totdeauna văzută
ca o slujire prin harul primit de la preot ca dar special al Duhului Sfânt în
Taina Hirotoniei şi după pilda Domnului Hristos, care n-a venit să I se
slujească , ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul jertfă pentru mulţi
( Matei 20,29). Introducerea în succesiunea apostolică se face prin Taina
Hirotoniei, când viitorul preot înconjoară Sfânta Masă de trei ori, arătând prin
aceasta datoria lui de a aduce toată viaţa lui pe Hristos ca Jertfă pentru
credincioşi, de a săvârşi Sfintele Taine şi a învăţa în Biserică. Hirotonia este
o taină a comunităţii, în sensul că se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii,
când credincioşii dau mărturie prin acel „ vrednic este”, că preotul este dat
comunităţii de Hristos Însuşi prin Duhul Sfânt spre slujire preoţească.
Preotul nu aduce numai jertfele şi rugăciunile lui personale ci ale comunităţii
şi ale tuturor credincioşilor, alăturate la jertfa lui Hristos. Astfel, la săvârşirea
Tainelor, preotul se roagă de fapt în numele credincioşilor şi în numele lor
aduce jertfa cea nesângeroasă. Preoţia se delimitează în viaţa Bisericii şi a
credincioşilor ca Taină, cu o profundă semnificaţie în lucrarea mântuirii. Fără
preot nu poate fi Biserică în calitate de comunitate sacramentală mântuitoare,
preotul a fost ales de Dumnezeu Însuşi ca prin el să se facă vădită slujirea de
Mijlocitor obiectiv al Mântuitorului Hristos pentru a noastră mântuire.

96
Teo lo g ia Do g mat ică O rto d o xă , vo l. II I , p. 24 7
97
P r. P ro f . d r. C-t in Ga le riu , art . cit. p . 5 40
98
Teo do r Po pe scu, „ S f in ţ en ia şi ră sp u nd e rile p re o ţ ie i”, în Re v. S . Teo lo g ice, n r. 3 -
4/ 19 52 , p. 17 3

64
În planul creaţiei, omul a fost creat ca persoană după chipul Logosului, al
lui Hristos, care este pârga firii noastre ridicate la Dumnezeu şi Tatăl
„ înfăptuind în Sine mântuirea tuturor” 9 9 .

4.4 Preoţia creştină – o misiune sublimă în viaţa oamenilor

Hirotonia sau Preoţia este Taina prin care cei anume chemaţi primesc prin
punerea mâinilor şi rugăciunea Arhiereului, puterea de a propovădui şi a
conduce pe credincioşi la mântuire. Dacă, în celelalte taine ale Bisericii
„ Iisus Hristos este primit ca acela ce se dăruieşte prin preot, în Taina
Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de o persoană
umană, pe care cosacrând-o ca diacon, preot sau episcop, face nevăzută
dăruirea Sa către noi prin celelalte Taine” 1 0 0 .
Se ştie că despre preoţie s-a scris şi s-a vorbit foarte mult. Despre preoţie
au scris şi au vorbit şi sfinţi şi teologi. S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a
ridica tot mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii preoţiei, pe preoţi.
Preoţia are atâtea înălţimi , atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă
greutate poate fi cunoscută şi descrisă după cuviinţă: „ După părerea mea şi
după credinţa mea, cunosc un singur om care a putut cunoaşte muntele preoţiei
în întregime, iar acel om este un mare sfânt, care după mărturia altui sfânt,
slujeşte, acum, chiar la treptele tonului Dumnezeirii, iar acel om este autorul
Sfintei Liturghii care se oficiază de cele mai multe ori pe an. Acel om este

99
A mb ig u a, p . 2 43
100
P r. P rof . d r. D. S tă n iloa ie , „ Te o log ia Dog ma t ică O rt o do xă ”, Bu c., 19 78 , vo l. I II ,
p. 14 3 -1 44

65
Sfântul Ioan Gură de Aur” 1 0 1 . Au scris despre preoţie şi alţi sfinţi părinţi, cum
ar fi: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ambrozie al
Milanului, Sfântul Grigorie Dialogul. Dar, nici unul dintre ei nu urcă la
înălţimea la care a urcat Sfântul Ioan, nici unul dintre ei nu priveşte preoţia în
toată înălţimea ei, în toată frumuseţea ei. Părintele D. Fecioru, spunea: „ n-aş
fi încercat niciodată să vorbesc despre preoţie sub toate aspectele ei, dar mă
voi mărgini să înfăţişez numai un aspect al preoţiei: sublimitatea ei” 1 0 2 .
Este sublimă, preoţia ?Da, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, „ preoţia este
sublimă, este o mare dregătorie, este o misiune nespus de însemnată” 1 0 3 .
Preotul este sublim în două momente:
a) în scaunul duhovniciei,
b) în faţa Sfântului Jertfelnic ( Altar).
a)În scaunul mărturisirii preotul are o putere pe care n-a dat-o Dumnezeu nici
îngerilor şi nici oamenilor. Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega;
dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor însă, leagă suflete şi
străbate cerurile. Domnul a spus: „ Cărora le veţi ierta păcatele se vor ierta şi
cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” ( Ioan, 20,23). În faţa preotului, în scaunul de
mărturisire, îngenunchează şi cel cu coroana pe cap, de care se tem toţi, dar şi
sărmanul care nu are nici cămaşa pe el. Aici, la acest scaun de mărturisire,
preotul are putere cât Dumnezeu. Când preotul rosteşte deasupra capului celui
îngenuncheat în faţa sa „ Şi eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi
este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale” 1 0 4 „ iertare şi
dezlegare se dă şi sus, în ceruri” 1 0 5 .
b) Tot atât de sublim, dacă nu mai sublim, încă, este preotul în faţa Sfântului
Altar, în faţa Sfintei Taine a Trupului şi Sângelui lui Hristos, oficiate prin

101
P r. P rof . d r. D. Fe cio ru , „ S ub limit a t ea p re o ţ ie i”, în Re v. G . B ise ricii, 1 98 8 , n r. 3
p. 77
102
Ib ide m, p . 7 8
103
Sf ân tu l I oa n Gu ră de Au r, op . cit . II I , 5, p. 64 -6 5
104
Mo lit f e ln ic, Bu c. 1 99 8, p . 6 0 -61
105
P r. D. Fe cio ru , op . cit . p. 81

66
harul preoţiei. Când preotul spune „Şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul
Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta cinstit Sângele Hristosului
Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt” 1 0 6 , preotul are în faţa sa
infinitul, are în faţa sa Dumnezeirea, are în faţa sa pe Domnul Hristos, Acela
iubitor de oameni. La oficierea Sfintei Liturghii şi în întreaga sa misiune
sacerdotală, preotul are în faţa sa pe Iisus Hristos pironit pe cruce, încununat
cu cunună de spini, străpuns în coastă cu suliţa. Preotul are în faţa sa
dragostea nemărginită a lui Hristos faţă de lume ( cf. Ioan, 3,16). Când preotul
oficiază jertfa euharistică, atunci şi îngerii stau împrejurul său. Tot altarul şi
locul din jurul său, al jertfelnicului, se umple de puterile cereşti în cinstea
celui ce ni se oferă în mod substanţial sub forma pâinii şi a vinului . Prin
lucrarea preoţiei creştine, Dumnezeu nu se pogoară din ceruri cu întuneric şi
cu groază. Se pogoară liniştit, dulce, cu dragoste, cu harul său şi nu cu mânia
Sa: „ Oare nu ştiţi – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – că sufletul omenesc n-
ar putea suporta focul acela al jertfei, ci toţi am pieri până la unul dacă n-ar
sta în ajutorul nostru din belşug în harul lui Dumnezeu ?” 1 0 7
La rugăciunea stăruitoare a preotului din timpul Sfintei Liturghii, Domnul
se pogoară din ceruri spre a Se da tuturor credincioşilor Săi. Pentru aceasta
oficiază preotul Sfânta Liturghie, pentru a aduce pe Dumnezeu din ceruri ca să
se sfinţească şi el şi să sfinţească pe credincioşi. De aceea , el se cutremură
când face aceasta. Se cutremură când oficiază şi Sfânta Taină a Euharistiei şi
când împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului pe credincioşii săi. Sufletul
preotului trebuie să fie mai curat decât însuşi razele soarelui, pentru ca Duhul
cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca să poată spune: „ Iată de acum nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” ( Galateni 2,20).
Având în vedere toate aspectele sfinte ale Tainei Preoţiei şi sublimitatea
ei, prezentată cu atâta profunzimea teologică şi spirituală de Sfântul Ioan
Gură de Aur, în lucrarea „ Despre preoţie”, părintele Dumitru Fecioru,
106
Lit u rgh ie r, Bu c. 19 95 , p . 15 4
107
“ De sp re p re o ţ ie ”, I II , 4, p . 6 4

67
cunoscător profund al operelor marelui Hrisostom, face un părintesc îndemn
de mare însemnătate duhovnicească pentru toţi preoţii şi credincioşii Bisericii
lui Hristos dintotdeauna: „ Îa aminte, preotule, nu fi trufaş, nu fi iubitor de
argint, nu fi desfrânat, nu te mânia, nu fi lacom, nu pizmui, nu cleveti, nu te
lenevi spre fapte bune. Fereşte-te de beţie şi de îmbuibare, posteşte, roagă-te,
fă milostenii” 1 0 8 .

CAPITOLUL AL V- LEA
PERSONALITATEA RELIGIOS- MORALĂ A PĂSTORULUI DE SUFLTE

5.1 Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cunoscând slăbiciunea firii omeneşti, a


lăsat în Biserica Sa cea sfântă, mijloacele necesare, Sfintele Taine, pentru ca
prin ele să se ridice şi să se sfinţească toţi credincioşii. Din marea Sa purtare
de grijă faţă de situaţia în care se află membrii Bisericii, după primirea
botezului, Mântuitorul a aşezat Sfintele taine, ca mijloc de vindecare şi iertare
a tuturor păcatelor pe care creştinii le-au săvârşit, luptând pentru ca pe viitor
să nu mai greşească.
Sfintele Canoane au fost aşezate pentru a tocmi întreaga viaţă
bisericească, în cele mai importante probleme şi acte ale organismului

108
P r. D. Fe cio ru , op . cit. p . 8 6

68
bisericesc. Între acestea se numără, ca un sector deosebit de important, acela
al duhovniciei, s-au a lucrării duhovniceşti a mântuirii care se concentrează în
jurul marelui act al administrării Sfintei Taine a Pocăinţei. Astfel, Taina
Pocăinţei, implică actul mărturisirii, apoi al dezlegării şi al epitimiei. Ea
este administrată de către episcop sau preot, îndrepţăţiţi la aceasta prin
hirotonia lor în treapta respectivă. Într-adevăr este cutremurătoare chemarea
preotului duhovnic. Sfântul Ioan Gură de Aur, constată că deşi preoţii îşi
îndeplinesc între oameni, pe pământ, slujba lor, ei sunt puşi însă să se
îngrijească de bogăţiile cerului, căci, „ceea ce fac preoţii pe pământ aprobă
Dumnezeu sus în ceruri. Stăpânul întăreşte judecata slugilor. Preoţii au ajuns
la aşa o mare demnitate ca şi cum ar fi mutaţi deja în ceruri” 109
.
Pe lângă moralitate şi sfinţenie, preotul duhovnic mai trebuie să aibă şi
ştiinţa necesară. Preotul să fie înţelept, isteţ la minte, căci nu este vrednic de
preot acela care „ pe lângă evlavie n-ar avea şi multă înţelepciune”. Ştiinţa
preotului îi slujeşte mai întâi pentru expirarea sufletului omenesc în cele mai
intime cute ale sale, iar după ce i-a analizat sufletul se cere ca, cu socotinţă şi
destoinicie să-l uşureze pe acela cu învăţătură. Ştiinţa preotului duhovnic,
numai îngemănată cu o experienţă bogată câştigată în ani grei şi lungi îmbracă
pe preot cu suma aptitudinilor necesare pentru duhovnicie. În ceea ce priveşte
deosebirea între preotul duhovnic, de mir şi călugărul duhovnic, Sfintele
canoane şi Dumnezeieştile Pravile îi privesc cu egală importanţă şi de o egală
valoare, dând chiar anatemei pe aceia care ar ocoli să se lase cuminecaţi de un
preot căsătorit, preferând pe altcineva.
Preotul duhovnic este deci, cel dintâi chemat a se spovedi cât mai des,
căci nu poare orb pe orb să povăţuiască. Teognost, scriitor bisericesc din
secolul al IX -lea , din Constantinopol, sfătuieşte pe un preot zicând:
„ Sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în care ai fost chemat, prin toată
virtutea şi curăţia” 1 1 0 .
109
Sf ân tu l I oa n Gu ră de Au r, op . cit . p. 54 -5 5
110
Filo ca lia , vo l. I V, t rad . ro m. de pr. p ro f . d r. D S tă n iloa ie , S ib iu , 19 48 , p . 2 55

69
Nu numai preotul trebuie să se mărturisească des şi să fie cu sufletul
mereu curat, ci el trebuie să cheme pe păstoriţii săi cât mai des la spovedanie,
căci pocăinţa trebuie să se facă pe parcursul întregii vieţi. Prin urmare,
mărturisirea păcatelor de către creştini trebuie făcută înaintea preotului
duhovnic, fiindcă mai prin dezlegarea acestuia primeşte cel ce se pocăieşte
dezlegarea sau iertarea păcatelor sale şi de la Dumnezeu. De aici rezultă fără
îndoială importanţa cu totul excepţională ce se atribuie duhovnicului în
scaunul mărturisirii. Asupra felului în care are a se desfăşura actul
mărturisirii, Pravilele ne învaţă că penitentul va sta în picioare, cu mâinile
lăsata în jos, căutând spre pământ, având atitudinea şi înfăţişarea unui acuzat
care a greşit mult, însă care are atâta putere morală să-şi recunoască păcatul
cu părere de rău. Duhovnicul prin priceperea şi îndemânarea sa să fie
asemenea medicului către care se îndreaptă bolnavul cu toată încrederea, că îi
va identifica boala şi îi va prescrie leacul corespunzător. Un duhovnic bun
este căutat ca şi un medic bun. Despre această pricepere şi îndemânare a
duhovnicului în tratarea penitentului, vorbesc Sfinţii părinţi, ai Sinodului VI
Ecumenic, în Canonul 102, când zic: „ Cei ce au primit de la Dumnezeu
puterea de a dezlega şi a lega, trebuie să ţină seama de calitate păcatului şi de
aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea bolii tratamentul
potrivit. Drept aceea, cel ce dovedeşte pricepere medicală în privinţa
sufletului trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, să supravegheze
în ce chip se îngrijeşte el între timp de întoarcerea sa, de nu se împotriveşte
medicului şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse
asupra ei” 1 1 1 .
După ce preotul duhovnic se pune la curent cu identificarea bolii şi după
ce a dat sfaturile şi îndemnurile necesare, urmează prescrierea reţetei
medicale, prescrierea tratamentului curativ, adică stabilirea canonului. Aici
păstorul sufletesc are rolul de medic spiritual, fapt care reclamă din partea
111
N. Mila ş, „ can o an e le B ise ricii O rto do xe ”, vo l. I I, p a rt ea a II -a , t ra d. ro m. de N.
Po po vici, A rad , 19 36 , p. 48 8

70
duhovnicului însuşiri cu totul deosebite „ căci oricât de grea şi anevoioasă ne
pare arta medicinii, tot mai greu este să studiezi şi să vindeci moravuri,
pasiuni, vicii şi rele înclinări” 1 1 2 .
Din cele de până acum vedem clar că epitimiile pe care le dă duhovnicul
ca medic spiritual nu au caracterul de pedepse, în adevăratul sens al
cuvântului. Caracter de pedeapsă spirituală i se poate atribui epitimiei, numai
în măsura în care epitimia îl aduce pe penitent în stare de privaţiuni de la
anumite plăceri trupeşti şi sufleteşti, adică în stare de suferinţă. Canoanele
urmăresc îndreptarea delicventului moral. Ele nu urmăresc satisfacţia pe care,
se zice că ar pretinde-o Dumnezeu de la om , pentru păcatul cu care a jignit
acesta Divinitatea, căci ce satisfacţie poate da omul lui Dumnezeu ? Dacă
Dumnezeu ar pretinde omului păcătos satisfacţie, El nu ar mai fi milostiv. Nici
canoanele Soboarelor Ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi nu văd în
epitimii o satisfacţie ci toate le numesc precis „ medicamente morale” 1 1 3 .
În aplicarea acestor epitimii, Sfinţii Părinţi şi Canoanele diferitelor Sinoade
ecumenice şi locale, au păreri diferite asupra timpului şi asupra termenului de
oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Acest termen variază de la un an şi se
întinde chiar şi asupra întregii vieţi a omului ( Sfântul Grigorie de Nissa,
canonul 2 şi 5 ; Ancira, canonul 22; Sfântul Vasile cel Mare, canonul 73).
Oprirea de la Sfânta Împărtăşanie nu poate fi o pedeapsă deoarece însuşi
canonul nu are rost de pedeapsă ci unul de vindecare. Ceea ce înseamnă că
oprirea de la împărtăşanie este un mijloc corecţional care pregăteşte mai
lesne dispoziţia de căinţă şi înaintarea în virtute a penitentului . din punct de
vedere al tactului pastoral, e bine ca duhovnicul să nu abuzeze de oprirea de la
Sfânta Împărtăşanie ci, mai de grabă, să ţină seama de nivelul râvnei
duhovniceşti a epocii, spre a nu îndepărta pe credincioşi de la spovedanie.
Trebuie să se facă distincţie între dezlegare şi canon. Dezlegarea este sfârşitul

112
Sf . G rig o rie de Na zia n s, „ Cu vâ nt d esp re fu gă ”, ca p . 18 , t rad . ro m. de p r. N
Don o ş, Hu şi, 19 31
113
Ca n . 1 02 . a l S in . V i e c; Can . 8 a l Sf . G rigo rie d e Nissa .

71
actului spovedaniei, iar canonul este reţeta şi învăţătura ce se dă după
dezlegare.
Ca încheiere, mai amintim una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale
duhovnicului, care priveşte atitudinea sa după spovedanie. Este vorba de
secretul mărturisirii, care a făcut parte integrantă totdeauna din Taina
Spovedaniei. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 34 şi Sfântul Nichifor
Mărturisitorul, în canonul 28, opresc să se dea în vileag cele ce ştie
duhovnicul din scaunul mărturisirii. Violarea acestui secret constituie nu
numai o înjosire a duhovnicului, dar îl duce şi sub pedeapsă canonică.
Canonul 120 al Nomocanonului, în 228 de titluri spune următoarele:
„ Părintele spiritual, dacă descoperă cuiva păcatul mărturisit de cineva, să fie
supus epitimiei; să fie pedepsit trei ani şi lunar numai o dată să se cuminece şi
în fiecare zi să facă 100 de metanii”. Astăzi, violarea secretului mărturisirii
atrage după sine depunerea, din partea legilor bisericeşti în vigoare. Un
asemenea preot compromite întreaga acţiune de zidire a Împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ şi a mântuirii oamenilor încredinţaţi lui.

5.2 Calităţile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel

Marele conducător duhovnicesc Sfântul Apostol Pavel, a făcut parte


dintre privilegiaţii unei bogate dotări emotive, cu un registru de o
impresionantă întindere. Cei ce s-au ocupat îndeaproape de cercetarea vieţii şi
activităţii Apostolului, au rămas uimiţi e bogatul zăcământ al sensibilităţii
sale. Într-adevăr sensibilitatea sa înflăcărată îl îmboldea să ocolească
singurătatea şi să se grăbească spre semeni, spre credincioşii săi, pentru a-i
scoate din răceala lor a-i însufleţi şi atrage în sfera unui ideal nou şi înalt.
Sensibilitatea sa delicată l-a pus în condiţia de a se transpune cu uşurinţă în

72
situaţiile credincioşilor. Dar, zestrea Apostolului Pavel se vădeşte bogată nu
numai în sensibilitate, ci şi în privinţa voinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur ,
este, se pare, cel dintâi care vorbeşte despre Marele Apostol şi din latura
voinţei personale. De repetate ori genialul exeget al Scrisorilor Pauline relevă
faptul că, dacă Pavel a ajuns mare în cinstea întregii creştinătăţi , aceasta se
datorează în mare parte şi voinţei sale de fier. Prin voinţă a înfrânt în atâtea
suflete eroarea , a redresat atâtea inimi slăbănoage, a înviorat atâtea minţi
opace, a făcut din atâţia oameni îngeri.
Fără îndoială, firea noastră, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este supusă
răutăţii, păcatului, dar sfântul Pavel ne-a demonstrat practic ce lucru mare
este voinţa în lupta pentru dominarea slăbiciunilor firii. De altfel, pentru a-ţi
da seama dacă Pavel a fost sau nu bărbat de voinţă, este destul să citeşti
scrisorile sale. Chiar şi o rapidă parcurgere a lor îţi lasă impresia de neuitat că
autorul lor fost nu om al reveriei ci, un luptător duhovnicesc de înaltă clasă.
Violenţa, prigoana, spectrul întunecat al morţii nu însemnau nimic în faţa
impetuoasei sale năvale spre ţinta ce şi-a propus să o atingă: „ Una fac: uitând
cele ce sunt în urma mea, mă întind cât pot spre cele dinainte, alerg la semn”
( Filipeni III, 14).
Pentru a-şi putea împlini cu rodiri cât mai bogate activitatea sa,
educatorul duhovnicesc trebuie să fi trudit mult în vederea pregătirii sale
temeinice şi a formării propriului caracter religios – moral. Pentru a forma
însă credincioşi de caracter, e necesar ca educatorul însăşi să aibă un caracter
puternic. Nu-l poţi îmbunătăţi pe credincios dacă nu te-ai îmbunătăţit mai
întâi pe tine însuţi, îndrumătorul lui. E peste putinţă să formezi credincioşi
hotărâţi, perseverenţi pe linia de credinţi şi viaţă a Bisericii, dacă mai întâi ,
tu, îndrumătorul lor, nu la arăţi concret prin însăşi viaţa ta de fiecare zi,
frumuseţea şi foloasele unei vieţi trăite im mod conştient şi voit, la un nivel
cât mai apropiat de acela al învăţăturilor Domnului.

73
Cea dintâi trăsătură a caracterului lui Pavel care ne atrage fulgerător
atenţia este credinţa sa vie, neclintită, în idealul ales şi convingerea adâncă
despre necesitatea acestui ideal pentru mântuirea şi dezvoltarea sănătoasă a
celor ce primesc mesajul Evangheliei. Pavel credea cu atâta tărie şi pasiune în
idealul său, încât nici o putere n - ar fi fost în stare să i-l smulgă din fiinţa sa:
„ Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos ? Oare necazul ? Ori
strâmtorarea, ori prigoana, ori foametea, ori primejdia, ori setea ? Sunt
încredinţat că nici moartea, nici puterile înălţimii, nici puterile gheenei şi nici
o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea
întru Iisus Hristos, Domnul Nostru” ( Romani VII, 35,38-39).
Dar, mai presus de toate, credinţa în idealul ales i-a conferit marelui
misionar şi educator acea impresionantă putere de atracţie asupra
credincioşilor. Desigur cuvântările sale mişcau, încălzeau şi prindeau inimile
ascultătorilor, prin însuşi conţinutul lor, dar puterea de înrâurire a acestora
era sporită prin ţinuta, gesturile, prin înfăţişarea persoanei sale înduhovnicite.
Ca îndrumător duhovnicesc Pavel ni se înfăţişează aşadar înzestrat cu
podoabele unor alese calităţi: iubirea adâncă faţă de credincioşi, convingerea
că nici o altă îndeletnicire nu poţi da mai mult şi mai bun credincioşilor,
sensibilitate delicată, voinţă de fier, viaţă neprihănită, iată însuşiri care-l
ridică pe Pavel la un nivel de neajuns în cinstea preotului educator din
totdeauna.
Pregătirea profesională la preotul educator constă din însuşirea
cunoştinţelor religioase şi a deprinderilor practice pe care e chemat să le
transmită şi să le formeze le credincioşii săi. Pregătirea teologică este
primordială pentru îndrumătorul duhovnicesc. E dă substanţă activităţii sale,
îi conferă autoritate şi îi asigură roadele muncii sale. Cultura generală e
necesară îndrumătorului duhovnicesc pentru că prin aceasta el e ferit de
unilateralitate. Cultura generală îl ajută să ia contact mai strâns cu păstoriţii

74
săi să la cunoască ideile, sentimentele, trebuinţele şi cunoscându-le să-şi
poată adapta munca sa la realităţi.
Aşadar, un îndrumător duhovnicesc trebuie să aibă o temeinică pregătire
profesională, o bună pregătire pedagogică şi o bună orientare în domeniul
culturii generale.
Putem spune, deci că Pavel era înzestrat şi pregătit mai bine decât oricare
ceilalţi Apostoli,în vederea misiunii la care avea să fie chemat. Vocaţie,
inteligenţă vie, inimă de jar, voinţă de cremene, un superior simţ psihologic şi
tact de îndrumător, un caracter puternic conturat, bună orientare asupra
„neamurilor” la care avea să fie trimis, iată calităţi care aveau să-l promoveze
pe viitorul apostol la o treaptă de neajuns în ierarhia îndrumătorilor
duhovniceşti. Pavel, îndrumătorul duhovnicesc ştie că pentru a face pe cineva
mai bun, mai drept, mai plin de iubire, e necesar să-i pui mereu sub ochi
modelul viu al vieţii înalte pe care i-o ceri. Acest model al vieţii duhovniceşti
este Iisus Hristos. Desigur, fără Iisus Hristos, Pavel n-ar fi săltat niciodată pe
treapta la care l-au promovat realizările neobişnuite pe care i la cunoaştem.
Însă tot atât de adevărat este că fără aptitudinile personale şi mai ales fără
voinţa sa de fier, „ darurile lui Hristos revărsate asupra lui ar fi rămas talant
îngropat în pământ” 1 1 4 .

5.3 Îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul, după Sfinţii Părinţi

Educaţia omului este una dintre cele mai nobile misiuni. Educatorul
continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de el. Lucrarea
educaţiei este în acest sens o lucrare de mântuire şi constituie o misiune
generală pentru oameni. Educaţia creştină, însă vrea să ducă pe fiecare creştin
pe culmile desăvârşirii morale. Această lucrare nu se poate realiza uşor, ea nu
114
P r. P rof . d r. D. B e lu , „Ca lită ţ ile d e în d ru măt o r d uh ovn ice sc ale Sf ân t u lu i Ap ost o l
Pa ve l”, în Re v S . Te o log ice , 19 55 , n r. 9 -10 , p . 5 81

75
poate fi aşteptată numai ca o consecinţă firească a solidarităţii morale dintre
creştini. Ea are nevoie de oameni consacraţi educaţiei creştine. Lucrarea
educaţiei creştine este rezervată anumitor persane, care-şi dăruiesc în mod
special, întreaga lor viaţă şi putere de muncă în slujba aceste sublime misiuni
având o vocaţie deosebită pentru aceasta.
Cei chemaţi să îndeplinească această nobilă şi grea misiune în viaţa
creştinilor sunt membrii ierarhiei bisericeşti: episcopii, preoţii şi diaconii.
Fiecare din ei este de drept şi de fapt, un îndrumător ş un părinte al
credincioşilor, al ucenicilor încredinţaţi spre povăţuire. Într-adevăr, nu poate
fi nume mai frumos pentru un îndrumător duhovnicesc şi care să spună mai
mult ca acela de părinte. Necesitatea unui îndrumător duhovnicesc în viaţa
morală se impune ca o lege care nu permite nici o excepţie, mai ales în faza de
început a vieţii duhovniceşti. Sfântul Nil Ascetul spune: „Pentru că şi în
lucrurile evlaviei este o rânduială şi o înşiruire ca şi în oricare altul şi trebuie
pornit şi în această vieţuire de la început……… Cel ce vrea să ţină seama de
ordinea vieţuirii, trebuie aşadar să nu meargă de la sfârşit spre început, ci să
înainteze de la început spre desăvârşire” 1 1 5 .
Problema îndrumătorului duhovnicesc şi a ucenicului este însăşi problema
mântuirii şi a educaţiei morale a creştinilor , problema centrală a
creştinismului. Ea ocupă un loc de frunte în scrierile Sfinţilor Părinţi, scrieri
cu caracter educativ. Dacă fiecare creştin este chemat să fie un exemplu de
viaţă creştină, cu atât mai mult este chemat la aceasta preotul, ca unul ce este
îndrumătorul duhovnicesc al credincioşilor săi. Caracterul religios-moral
bine conturat al îndrumătorului duhovnicesc, „constituie una din condiţiile
principale pentru formarea caracterului credincioşilor” 1 1 6 . Nici o altă
îndeletnicire nu angajează şi nu obligă la conformitate între om şi chemarea
sa, între cuvânt şi faptă, ca misiunea de preot şi îndrumător. Calităţile fizice şi

115
„Cu vâ n t a scet ic, f oa rt e t re bu in cio s şi fo lo sito r” în Filo ca lia, vo l. I, t ra d . ro m. d e
P r. P ro f. D. St ăn ilo a ie , S ib iu , 1 94 6, p . 1 83
116
P r. P rof . d r. D. B e lu , a rt . cit . p . 5 70

76
intelectuale nu pot să înlocuiască niciodată pe cele morale, care se cer în mod
obligatoriu şi necondiţionat, oricare ar fi celelalte însuşiri ale preotului.
„ El trebuie să slujească mai ales cu viaţa, cu inima, şi cu purtarea sa” 1 1 7 .
Sfântul Vasile cel Mare, marele îndrumător şi organizator al
monahismului, cere stareţului, adică îndrumătorului duhovnicesc al
călugărilor, să aibă o viaţă şi o conduită ireproşabilă. Viaţa lui să fie legea cea
vie a ucenicilor săi. Să fie tâlcuirea adevărată a îndrumărilor verbale date
ucenicilor săi „ Să fie împodobit cu virtute pentru a zidi duhovniceşte pe cei
ce trăiesc în jurul lui”.
Aşadar, înainte de a cere ceva ucenicilor săi de a cere lepădarea de păcat
şi râvna pentru virtute, preotul ca îndrumător urmând pilda Sfinţilor Apostoli
şi Sfinţilor Părinţi, trebuie ca el însuşi să ofere ceva credincioşilor prin viaţa
sa şi abia după aceasta să la înfăţişeze şi anumite pretenţii. Preotul nu este
preot şi îndrumător numai în Biserică ci şi în viaţa lui familială, particulară şi
socială. Misiunea lui nu începe doar la Altar şi amvon, ci ea se săvârşeşte” cu
timp şi fără timp” în orice împrejurare şi loc s-ar găsi. Preotul, deci, în
calitate de învăţător şi în calitate de păstor duhovnicesc este în slujba faptei, a
împlinirii învăţăturii morale a Mântuitorului. Pentru îndrumătorul
duhovnicesc, virtuţile sunt absolut necesare, dar pe lângă aceste însuşiri, care
constituie evlavia creştină, un bun îndrumător are nevoie şi de alte însuşiri
caracteristice conducătorului de suflete. Deoarece conducerea sufletelor este
după Sfântul Grigorie teologul „ arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor” şi însuşirile
au o importanţă foarte mare. Sfinţii Părinţi la menţionează mereu. Preotul
trebuie să fie: un om destoinic, stăpân pe sine, calm, plin de grijă ca un
părinte, înzestrat cu un pronunţat spirit de observaţie şi putere de
discernământ. Conducerea sufletelor are nevoie de oameni de caracter,
hotărâţi, energici, dar cât mai înzestraţi cu putere de acomodare când are de
lucrat cu fiecare suflet în parte. Mare parte din succesul pastoraţiei se

117
P r. P rof . d r. T. M. Po pe scu, a rt . cit . p. 16 3 -1 64

77
datorează tactului şi metodei folosite. Pentru aceasta îndrumătorul trebuie să
cunoască temeinic Sfânta Scriptură în care se găsesc descoperite căile virtuţii.
Pe lângă acestea are nevoie de o pregătire teologică, pedagogică, psihologică
şi o bună orientare în domeniul culturii generale.
În general , Sfinţii Părinţi au cuvinte dure pentru acele persoane care deşi
nu au însuşirile necesare, totuşi doresc cu orice preţ să ajungă îndrumători.
Pentru a înlătura acest rău din viaţa Bisericii Sfinţii Părinţi urmând sfatul
Marelui Pavel, insistă foarte mult asupra răspunderii pe care o au episcopii
pentru cei hirotoniţi, destinaţi a fi îndrumători duhovniceşti.
Îndrumătorul are o răspundere foarte mare pentru credincioşii săi. El este
dator a se ocupa de ecuaţie lor nu numai în virtutea iubirii creştine; prin
alegere, hirotonie şi instalare primite cu libera sa voie, îndrumătorul devine
răspunzător în faţa lui Dumnezeu de mântuirea şi desăvârşirea ucenicilor săi şi
deci este obligat să se ocupe de educaţia lor. Dacă unul din ucenici va cădea
în păcat din cauză că îndrumătorul nu l-a povăţuit cum trebuia, se ştie că
sufletul acelui ucenic se va cere din mâinile lui mai ales dacă a făcut aceasta
nu din neştiinţă ci din nepăsare, din comoditate şi din lipsă de grijă pentru el.
Îndrumătorul este acela care îndrumă şi ajută mereu pe ucenic pentru a-l
apropia cât mai mult de Dumnezeu şi de trăirea poruncilor sale. Este vorba
despre o creştere reală şi personală a ucenicului în comuniune cu îndrumătorul
său spre comuniunea cu Dumnezeu.
Din toate acestea ne putem da seama de importanţa covârşitoare pe care o
au pentru viaţa morală îndrumătorul şi ucenicul său. Acest fapt pune pe umerii
noştri o misiune grea, dar sublimă care angajează o răspundere nespus de
mare în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dumnezeu vrea să aibă în
îndrumătorul duhovnicesc un următor al Fiului Său, un trăitor al Evangheliei
sale, un iconom credincios al Tainelor Sale, un împlinitor al voinţei Sale.

5.4 Datoriile morale ale preotului

78
Făcând cele încredinţate de Mântuitorul, folosul lucrării preoţeşti se
revarsă peste tot poporul deoarece lucrarea preoţiei are drept scop mântuirea
credincioşilor. Preoţia a fost pusă „ a chivernisi bogăţiile cerului, să exercite
o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor nici arhanghelilor” 1 1 8 .
Modelul acestei slujiri pentru preoţia pământească este Iisus Hristos, iar
preoţii trebuie să devină imitatori ai modelului divin după îndemnul
Mântuitorului care zice: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl Vostru desăvârşit
este”( Matei V, 48). Condiţiile pe care Sfântul Apostol Pavel le pune
preoţilor, cer ca aceştia să fie purtători de valori morale deosebite şi să tindă
mereu spre realizarea lor având ca model pe Iisus Hristos, căci viaţa
creştinului trebuie să fie o continuă reeditare a vieţii Domnului.
Lucrarea sacerdotală în Biserică se desfăşoară sub semnul marii porunci a
dragostei, preotul fiind păstor la turmei cuvântătoare va da acesteia hrana
trebuitoare pentru suflet. Primind prin hirotonie o asemenea demnitate, preotul
îşi ia supra sa o seamă de obligaţii morale deosebite. De aceea încă de la
început Biserica a căutat ca această vrednicie să fie acordată numai unor
creştini cu un profil moral deosebit. Ei trebuie să fie „ bine văzuţi, plini de
Duhul Sfânt şi de înţelepciune” ( Fapte 6,3), cum s-a cerut la alegerea celor
şapte diaconi sau „ fără prihană, întreg la minte, neiubitor de arginţi, şi cu
bună mărturie de la cei de dinafară” , cum îi sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel
pe Timotei şi Tit să facă alegerea preoţilor şi diaconilor.
„ Nu poate fi vrednicie mai înaltă pe pământ decât aceea de a sluji lui
Dumnezeu ca preot” 1 1 9 , afirma Prea Fericitul Patriarh Iustinian. Această
vrednicie trebuie să fie împodobită cu o seamă de virtuţi care să ilustreze
viaţa aleasă şi moralitatea ireproşabilă a preotului. Pentru slujirea preoţească
Sfântul Ioan Gură de Aur are o viziune extraordinară: „ Pe cei ce petrec în

118
Sf . I oa n Gu ră de Au r, op . cit . p. 48 - 50
119
„ Ap ost o lat so cia l”, vo l. V, B uc, 19 55 , p. 24 4

79
trup i-a făcut să săvârşească slujba îngerilor” 1 2 0 , iar întrebării cum de e posibil
ca pe unii dintre noi să ne facă Dumnezeu apţi a ne apropia de El, tot Sfântul
Ioan răspunde: „ De aceea preotul trebuie să fie aşa de curat ca şi cum ar locui
în ceruri în mijlocul acelor puteri” 1 2 1 .
Viaţa creştină în umbra crucii pe care Iisus Hristos a săvârşit suprema
jertfă pentru mântuirea noastră, semnul dragostei supreme în care Dumnezeu
ne-a cuprins. „ Rămâneţi întru dragostea mea” ( Ioan 15,9) este o chemare
către veşnicie. Iisus Hristos este începătorul jertfei de mântuire dar slujirea
Sa nu este egală şi nici asemenea slujirii preoţeşti. Datoriile morale ale
preotului se înscriu în vremelnic, dar se înfăptuiesc „sub specie a
eternitatis”. Vremelnicul este cu atât mai plin de sfinţenie cu cât semnul
veşniciei este mai aproape de conştiinţa morală a preotului: „ Sfântă şi
sfinţitoare este deci misiunea preotului, dar şi de mare responsabilitate morală
în faţa lui Dumnezeu” 1 2 2 .
Trăind dragostea creştină datoria morală a preotului nu vor mai părea
povară pentru aspectul uman al lui, deoarece intensitatea de trăire a iubirii
devine izvorul tuturor acţiunilor lui, iar bucuria împlinirilor morale este
corolar al optimismului pastoral. Preotul este un om al bucuriei, „fiindcă
bucuria produsă de făpturile lui Dumnezeu şi de plăcerea de a-L sluji pe El
înseamnă pentru el o Evanghelie plină de viaţă. Aceasta este suprema lui
bucurie: bucuria de a vieţui în Hristos. La această bucurie se gândeşte şi
Apostolul când zice: Bucuraţi-vă întru Domnul în toate zilele vieţii voastre şi
iarăşi zic vouă: bucuraţi-vă” ( Filipeni IV, 4) 1 2 3 .
Preotul îşi desfăşoară activitatea sa sub două aspecte: ca sacerdot şi ca
membru al societăţii. Relaţiile sale cu semenii îi vor da ocazia de valorificare

120
Sf . I oa n Gu ră de Au r, op . cit . p. 52
121
Ib ide m, p . 5 3
122
Dia c. P rof . O. Bu ce vsch i, „ P reo t u l fa ţă d e p reo t ”, în G la su l B ise ricii, 1 95 6, n r.
8 -9, p. 4 56
123
Dia c. P rof . , N. B a lca, „Ca ra cte rist icile cre şt in u lu i au te n t ic”, în Re v. S . Te o lo g ice ,
n r. 9 -1 0, 19 54 , p. 48 5

80
creştină a principiilor de morală pe care le va ilustra înainte de toate cu
exemplul său personal. Sfera relaţiilor sale porneşte de la funcţia sacramentală
prin care îl face prezent pe Hristos. Dacă preotul nu va putea sluji ca model
vieţii creştine pentru sfera lui de relaţii va fi o sminteală cu atât mai mare cu
cât dezacordul între fapte şi principii va fi mai mare.
Blândeţea şi umilinţa preotului sunt datorii care-l duc spre cea mai strânsă
unitate morală cu credincioşii. „Prin blândeţe a făcut pasul decisiv spre
unificarea firii omeneşti din el cu firea omenească din ceilalţi” 1 2 4 .
Blândeţea şi umilinţa preotului vor creşte dragoste lui faţă de alţii si a altora
faţă de el pentru că va înlătura mândria şi răutatea din cale lor: „ Învăţaţi de
la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” ( Matei 11,29).
Relaţia continuă a preotului cu credincioşii îi dă posibilitatea să cunoască
durerile sufleteşti ale acestora şi din dragoste creştină , preotul are datoria
morală de a se apropia de cei ce i-au încredinţat neliniştile sufletului, cu
bunătate şi înţelegere în cuvânt şi faptă. Prin faptă bunătatea devine
milostenie. Nici un preot nu se poate numi slujitor al lui Hristos dacă nu se
străduieşte să ilustreze milostenia şi bunătatea creştină prin faptele sale de
slujire, nelipsindu-i exemple atât de strălucite ca „ vasiliada” marelui ierarh
din Cezareea Capadociei sau ascunsa bunătate a Sfântului din Mira Lichiei.
O mare responsabilitate morală a preotului este realizarea dreptăţii şi a
păcii. Slujitorul lui Hristos trebuie să iubească dreptatea şi pacea.
Vrednicia slujirii preoţeşti este apreciată de credincioşi după modul în
care preotul îşi duce viaţa în propria sa familie şi în societate. Valoarea
morală a trăirii preotului este cea care dă autoritate cuvântului şi lucrării lui şi
astfel ele devine o „ personalitate religios-morală creştină care întrupează în
mod liber şi personal pe Hristos într-o dezvoltare consecventă şi armonioasă
în fiinţa sa” 1 2 5 .

124
P r. P rof . d r. D. S tă n iloa ie , „ Cu rs de ascet ică şi mist ică cre şt in ă ”, Bu c. 19 47 , p .
11 3
125
N. Mla d in , Mit ro p o lit u l A rd ea lu lu i, „S tu d ii de te o log ie mo ra lă ”, S ib iu, 1 96 9, p. 1 67

81
Datoriile morale ale preotului sunt datorii de viaţă, iar viaţa se transformă
potrivit cu idealul moral. Curăţia şi vrednicia preotului depind numai de sine
însuşi, mai ales de modul de a înţelege trăirea principiilor morale creştine
care îi cere „ să fie mai presus de mulţime în ceea ce priceşte virtutea şi
apropierea de Dumnezeu şi să fie faţă de comunitate ceea ce este sufletul faţă
de trup” 1 2 6 .
Un preot care se străduieşte să realizeze datoriile sale morale nu este
singur, „căci lângă fiecare preot care trudeşte pentru Biserica lui Dumnezeu
stă nevăzut Iisus Hristos” 1 2 7 .
Biserica este o comuniune harică de credinţă, nădejde şi dragoste, în care
realizarea morală a credincioşilor se face pentru dobândirea mântuirii. Preotul
zilelor noastre, va ajuta la rezolvarea tuturor problemelor bisericeşti în
spiritul învăţăturii creştine, din care rezultă şi complexitatea datoriilor sale
morale pe care Sfântul Apostol Pavel le rezumă cu îndemnul: „Fă lucrul
evanghelistului, slujba ta fă-o deplin” ( II Timotei IV , 5).

126
„ Ap ost o lat so cia l”, vo l. V, p . 2 81
127
„ Ap ost o lat so cia l”, vo l. II I , Bu c., 1 94 9, p .3 8

82
CONCLUZII

Pentru a fixa orizontul vieţii parohiale, teologia şi practica pastorală


trebuie să fie în concordanţă deplină cu ecleziologia ortodoxă. La rândul ei,
ecleziologia evitând orice dogmatism pastoral, indică arhitectura de ansamblu
a comunităţii, o arhitectură care îi asigură atât stabilitatea ei instituţională cât
şi mobilitatea ei misionară.
Această concordanţă nu este o problemă conceptuală ci una reală.
Desigur, nu este vorba de a schimba structura parohiei. Preotul ortodox
dispune de toate mijloacele liturgice, pastorale şi misionare, dar ele trebuie
folosite în perspectiva unei „iconomii”, a unui plan ecleziologic clarvăzător.
Problema pastorală nu se pune deci pe planul mijloacelor, ci pe cel al
finalităţii. Aşa se explică apariţia unei categorii de credincioşi care nu se
identifică integral cu comunitatea, care stimulează o apartenenţă nominală,
fără sens, la viaţa parohiei.
Deşi, Biserica posedă totul, unii credincioşi caută în afară acel „esenţial”
care nu-l găsesc în manifestarea parohiei, nu numai în termeni de atmosferă
ci în termeni de angajament spiritual public şi mai ales de exerciţiu concret al
harismelor lor particulare. Aici, stilul de viaţă parohială, disciplina pastorală
şi îndeosebi coordonarea de către preot a unei mari diversităţi de „ daruri şi
slujiri” joacă un rol decisiv.
Preotul este mai întâi un misionar, un arhitect, un ecleziolog, apoi un
păstor, un constructor, un bisericaş. Totul constă, în a recapitula într-o
singură Liturghie diversele forme personale sau comunitare, de spiritualitate,
de rugăciune, de cult şi de slujire.
Există o legătură particulară între ecleziologia pastorală şi etica socială
creştină, mai cu seamă într-o ţară în care există un mare spaţiu social pentru
lucrarea Bisericii. Nu numai pentru că Biserica nu poate să fie străină de
problemele şi proiectele cu care se bate societatea, ci pentru că Biserica ţine

83
seama de modul în care lucrează lumea ca atare. Problemele de ansamblu ale
societăţii devin astfel probleme de ansamblu ale Bisericii. Iar pentru ca ea
însăşi să devină instrument de înnoire, Biserica se inspiră din înnoirea în
societate.
Preoţii Bisericii noastre sunt convinşi că posedă mijloacele de lucru
pentru a menţine vitalitatea şi unitatea parohiilor.
Biserica Ortodoxă română, este, de altfel, cunoscută ca având unul dintre
cele mai organizate sisteme parohiale şi eparhiale din lumea ortodoxă.
Descompunerea unei parohii, care poate să aibă cauze multiple, afectează
unitatea întregului corp bisericesc. De altfel, sectele nu atacă Biserica în
general, ci cea mai mică parohie în dificultate. În această privinţă, pregătirea
şi îndrumarea pastorală a preotului sunt hotărâtoare. Acestea nu trebuie să fie
limitate la aspectele empirice, birocratice ale vieţii parohiale.
Unitatea Bisericii la nivel naţional are la bază coerenţa celei mai mici
comunităţi ortodoxe, a parohiei. Iar coerenţa parohiei este în primul rând o
problemă de spiritualitate şi apoi de organizare . Pentru a reuşi integrarea
spiritualităţii în viaţa parohială, teologia pastorală are nevoie de o
ecleziologie autentică, clarvăzătoare.

84
85