UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” din ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE ȘI SOCIALE

PROGRAMUL DE MASTER „TEOLOGIE PUBLICĂ”

CREDINȚĂ ȘI SOCIETATE
2020/II

Importanța istoriei pentru relevanța socială a teologiei evanghelice

contemporane

Profesorul de disciplină:
Prof. univ. dr. Corneliu Simuț

Student:
Ciuciu Marius, anul II

Data susținerii referatului: Iulie, 2020

 Importanța istoriei pentru relevanța socială a teologiei evanghelice
contemporane

Cuvinte cheie:istorie, teologie publică, apologetică creștină, spațiu public, biserica contemporană,

Introducere:
În această lucrare dorim să ne concentrăm asupra ideii conform căreia istoria ar fi
importantă pentru relevanța teologiei evanghelice contemporane. În primul rând vom arunca o
privire asupra conceptului de istorie, apoi vom dezvolta ideea unei teologii relevante în câmpul
social, urmând ca la final să facem legătura dintre istorie și teologia evanghelică relevantă din
punct de vedere social. Putem afirma faptul că dacă cineva dorește să fie responsabil din punct de
vedere teologic pentru dialogul lui despre Dumnezeu, care acționează în istorie, care se revelează
pe sine și care și-a oferit mântuirea tuturor oamenilor, acela trebuie să înțeleagă istoria și să poată
gândi în cadre istorice. Chiar și atunci când ingerăm cuvântul lui Dumnezeu prin revelație, referința
la istorie rămâne constitutivă în toate disciplinele teologiei.

Aspecte generale asupra relevanței istoriei

Cunoașterea istoriei ne formează identitatea, ne oferă o comoară de moșteniri care
îmbrățișate, vor reuși să ne ofere stabilitate spirituală, emoțională, culturală și la un nivel mai larg
chiar politică. Înțelegem astfel faptul că facem parte dintr-o comunitate și dintr-un spațiu de cultură
care este la rândul lui integrat intr-un alt cadru mai larg, regional, național, continental sau mondial.
Istoria este pentru om asemenea rădăcinilor pentru copac, cu cât mai adânci cu atât mai trainic și
rezistent va fi copacul în furia intemperiilor. Se spune că istoria se repetă, iar cei înțelepți reușesc
să învețe din ea.
”Un popor care nu își cunoaște istoria și eroii, e ca un copil care nu își cunoaște părinții”
citat al lui Nicolae Iorga. Din istorie putem pricepe încotro ne îndreptăm și de unde venim. Pentru
a înțelege istoria trebuie să fim capabili să ne transpunem în gândirea, tradiția, cultura și legislația
din contextul la care ne referim. Așadar nu este posibil să tratăm poziția femeii in societatea anilor
1200 prin prisma a ceea ce înseamnă astăzi poziția femeii în societate, cu toate drepturile omului
la care adăugăm și activismul mișcărilor feministe.
Istoria oferă un model, sau un dreptar pentru emanciparea popoarelor. Ne arată greșelile și
deciziile bune împreună cu consecințele lor, ne învață cum să fim independenți ca ființă umannă
și ca popor. Oare să fie acesta motivul pentru care goana aceasta spre globalizare tinde, și chiar
reușește, să reducă la tăcere importanța faptelor istorice începând din mediul politic și trecând la
școli? Este cel puțin dubios faptul că în prezent, într-un mod mai puțin public, la nivel global se
atentează la scoaterea sau remodelarea materiei de istorie din scoli.

Istorie și creștinism
”Cine nu cunoaşte creştinismul nu cunoaşte nici o religie, iar cine cunoaşte creştinismul
împreună cu întreaga sa istorie, le cunoaşte pe toate”, spune Adolf Harnack. Creștinismul este legat
de istorie prin însuși faptul că se naște în istorie. Sfânta Scriptură este o carte istorică, ea relatează
niște fapte petrecute cu puțin două mii de ani în urmă. Aceasta înseamnă că cel care o citește va
trebui să o și înțeleagă prin prisma culturii și a contextului în care aceasta a fost scrisă. Creștinii
trebuie așadar să dezvolte un interes aparte pentru istorie pentru că în istorie sunt ascunse bazele
credinței pe care ei o declară. Earle E. Cairns afirmă despre istoricitatea creștinismului
următoarele:

”Dumnezeu a devenit om și a trăit în timp și spațiu în persoana lui Cristos. Creștinismul a devenit o
religie globală și universală, spre deosebire de toate celelalte religii care au apărut în trecut în
Orientul Apropiat și Îndepărtat. Pe lângă aceasta, influența lui în istoria rasei umane a devenit tot
mai mare. Astfel , istoria Bisericii este o problemă de interes profund pentru creștinul care dorește
să fie lămurit cu privire la descendența lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut și să evite
erorile pe care Biserica le-a făcut adesea.”1

Teologia are de-aface cu istoria, întrebarea pertinentă este cât de mult are de-aface cu
istoria? Dacă abordăm ideea conform căreia istoria nu are niciun cuvânt de spus pentru relevanța
teologică, atunci cel mai probabil că primul gând care ne vine în minte este că totul devine relativ.

1
Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor – o istorie a bisericii creștine, ed. Cartea Creștină, Oradea, 2014,
p. 11.
Nu mai este nimic exact, nimic ce să rămână și să fie valabil, nimic după care să ne putem ghida,
ne aflăm astfel pe un nisip mișcător. Ne gândim apoi la faptul că însuși gândul la ceea ce este
constant și durabil, care se ține în sine și la care ne raportăm prin urmare; gândul la permanență și
la ceea ce este valid, tocmai aceasta este istoria care rămâne în memorie. Omul are nevoie de istorie
pentru că istoria durează; ceea ce este istoric persistă, iar aceasta doar cand istoria este consolidată
de adevăr. Referitor la calitatea informației istorice tot Cairns afirmă:

”Istoria Bisericii este deci consemnarea interpretată a originii, progresului și impactului

creștinismului asupra societății umane, având la bază date organizate și adunate prin metoda
științifică din izvoare arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este relatarea interpretată și
organizată a răscumpărării omullui și a pământului. Doar dacă satisface aceste criterii a definiției,
cercetătrul creștin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei pe care el o declară.”2

Contextul contemporan pluralist

Biserica creștină în general și cea evanghelică în special nu iși poate permite luxul de a
funcționa, sau de a activa, într-un mod superficial, cu înțelegeri precare ale scopului și misiunii ei
în raport cu lumea, și nu numai. Creștinii sunt responsabili să ofere lumii șansa de a cunoaște
semnul speranței, iar aceasta se poate întâmpla doar dacă biserica transmite un mesaj inteligibil și
practică ceea ce predică. Programele tipice de evanghelizare în cadrul serviciilor duminicale au
devenit demult irelevante în contextul actual multicultural, iar bisericile s-au cufundat în strategii
și practici care nu reușesc să transmită lumii un mesaj inteligibil și digerabil. Sigur că în acest
peisaj o înțelegere teologică bine fundamentată este stringentă, la fel și adoptarea de practici și
strategii care să reușească să transmită clar mesajul evangheliei, iar această sarcină este preluată
tot mai mult de connceptul teologiei publice.
Teologia publică, așa cum afirma Corneliu Constantineanu, este o implicare serioasă a
credinței creștine în domeniul public în toate domeniile sale sociale, politice, culturale și
economice ale vieții în societate. Pornește de la premisa, dovedită de-a lungul istoriei implicării
creștinismului în societate, că Evanghelia poate și ar trebui să ofere răspunsuri alternative morale,
etice și spirituale la întrebările complexe cu care se confruntă lumea noastră de azi. Teologia
publică este preocupată de întrebări teologice care se referă la sfera publică. Includerea teologiei

2
Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor – o istorie a bisericii creștine, ed. Cartea Creștină, Oradea, 2014,
p. 12.
în dialogul cu problemele domeniului public devine nu numai relevantă, ci extrem de urgentă dacă
avem în vedere contextul istoric, post-comunist, post-dictatorial, de tranziție al Europei Cetrale.3
În acest sens tot mai mulți teologi se afirmă preocupați în dialogul interreligios sau religios-
laic. Hans Küng este unul din teologii preocupați de transmiterea adevărului biblic lumii
contemporane și folosește o abordare care are în vedere contextul pluralist și multicultural. Kung
încearcă să adopte o metodă diferită de a ajunge atât la oamenii de știință cât și la persoanele care
se învârt în cercuri multireligioase ținând cont de posibilitatea lor de a urma o altă direcție
religioasă, aceasta fiind metoda istorico-critică.4

Importanța istoriei pentru cadrul teologic

Metoda istorico-critică este una pertinentă deoarece credința creștină este fondată în
totalitate pe învățăturile găsite în Sfânta Scriptură, o carte care este și ea în totalitate istorică. Ea
este scrisă în urmă cu aproximativ două mii de ani, prezintă informații de ordin istoric și conține
elemente de cultură, tradiție, moralitate, etică și legislație care compuneau cadrul de conviețuire al
comunităților de acum două mii de ani. Vedem chiar și în contextul actual cât de interpretabile
sunt anumite legi și tradiții oferindu-ne posibilitatea să dezbatem mult și bine pe marginea lor fără
să ajungem la un consens. În acest sens recunoaștem că este cu atât mai stringent să ne dezvoltăm,
și în comunitățile noastre creștine, un ochi critic care să adopte metodologia istorico-critică urmată
și de Küng cu cât recunoaștem faptul că doctrinele și învățăturile creștine au fost fondate într-un
cadru istoric.

Deducem astfel faptul că metoda istorico- critică trebuie să completeze gândirea rațională
și revelația divină, ele vor conviețui. C. Simuț afirmă în legătură cu studiul istorico - critic al
doctrinelor creștine următoarele:

”Din acest punct de vedere, istoria, dogma și moralitatea trebuie să se îmbine reciproc. Studiul
istorico- critic ar trebui să conviețuiască cu doctrinele bisericii, lucru care evident nu s-a întâmplat,
astfel că rezultatele acestui studiu au dus la contestarea multor adevăruri ale credinței. Între
evanghelie și credință trebuie să existe continuitate istorică. Cu alte cuvinte, această continuitate

3
Corneliu Constantineanu, God in Public - Prolegomena to a public theology in Romania, în Journal of Humanistic
and Social Studies, Volumul VIII, No. 1 (15)/2017, pp. 167-176.
4
Corneliu C. Simuț, Metodologie, cristologie și pluralism religios în teologia lui Hans Küng, ed. Universității Emanuel
din Oradea, Oradea, 2011, pp. 95-98.
 istorică trebuie să existe între lucrarea istorică a lui Cristos și biserică. În acest caz, aspectul
continuității istorice este susținut dogmatic, pe baza credinței care afirmă lucrarea Duhului Sfânt în
istorie.”5

Metodologia istorico -critică folosită de Küng, afirmă C. Simuț, se concentreează pe

istoricitatea persoanei lui Isus și deasemenea și pe unicitatea persoanei Sale. În mod contradictoriu
cu teologii liberali Küng insistă asupra unicității lui Isus și asupra dumnezeirii Lui. Chiar dacă
metodologia aplicată de Küng are anumie lacune, precum eliminarea lucrării Duhului Sfânt din
argumentare, ea oferă platforma unei dezbateri pertinente într-un cadru multireligios sau chiar laic
asupra credinței creștine.

5
Corneliu C. Simuț, Metodologie, cristologie și pluralism religios în teologia lui Hans Küng, ed. Universității Emanuel
din Oradea, Oradea, 2011, p. 100.