Lucrare Dizertație Dăianu Marian-George - Final

LUCRARE DE DIZERTAȚIE
Coordonator: Pr. Prof. Univ. Dr. Nicușor Beldiman
Absolvent: Dăianu Marian-George

Master ,,Pastorație și viață liturgică”
București
2020
LUCRARE DE DIZERTAȚIE
ACTUALITATEA OMILETICĂ A PĂRINTELUI TOMA CHIRICUȚĂ
Coordonator: Pr. Prof. Univ. Dr. Nicușor Beldiman
Absolvent: Dăianu Marian-George

Master ,,Pastorație și viață liturgică”
București
2020
2
CUPRINS
INTRODUCERE.................................................................................................4
Cap. I: PĂRINTELE TOMA CHIRICUȚĂ – PREOT ȘI PREDICATOR DESĂVÂRȘIT...5
I.1. Profilul biografic.............................................................................................5
I.2. Activitatea pastoral-misionară........................................................................9
I.3. Preot, profesor și publicist misionar..............................................................17
Cap. II: ACTIVITATEA OMILETICĂ TRANSPUSĂ ÎN CONTEMPORANEITATE A

PĂRINTELUI TOMA CHIRICUȚĂ..........................................................................20
II.1. Volume și cărți de predici............................................................................20

II.2. Tematica și stilul predicilor.........................................................................22
II.3. Structura predicilor......................................................................................31
Cap. III. ACTUALITATEA OMILETICĂ TRANSPUSĂ ÎN VIAȚA

BISERICII ȘI ÎN
PROBLEMATICA SOCIETĂȚII CONTEMPORANE ………………………………...35
III.1. Sfaturile și îndemnurile duhovnicești ale Bisericii – soluții la problemele și

direcțiile greșite din societatea contemporană românească.................................35
III.2. Aplicarea, exigențele și întrebuințările predicii-părintele Toma Chiricuță
(conform învățăturilor Sf. Ioan Gură de Aur).....................................................43
III.2.1. Formarea predicatorului................................................................43
III.2.2. Însemnătatea predicii în societatea actuală...................................49
CONCLUZII.....................................................................................................59
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................61
3
INTRODUCERE
Părintele Toma Chiricuță este unul dintre reprezentanții de seamă ai predicii interbelice.
Timp de 35 de ani, neobositul misionar și apologet al dreptei credințe a lucrat pentru mântuirea
credincioșilor pe care i-a păstorit la biserica Zlătari din București. El a fost cel mai longeviv
păstor duhovnicesc de la Zlătari din secolul al XX-lea.
Acest preot vrednic a avut studii de teologie, filosofie și pedagogie și a activat ca preot,
profesor și jurnalist misionar la Bârlad, Botoșani și București. Bogata lui activitate
predicatorială, apologetică și gazetărească nu a avut parte de o ediție critică din partea lui
datorită vremurilor potrivnice cu care s-a confruntat în ultima parte a vieții. Evocările și
reeditările de după 1990 s-au concentrat mai ales asupra harismei sale hrisostomice.
Recunoscut în București ca unul dintre cei mai iscusiți predicatori și apologeți din
perioada interbelică, părintele Toma Chiricuță a continuat să fie un păstor duhovnicesc curajos
și entuziast propovăduitor al valorilor creștine și în plină perioadă proletcultistă. Biserica
Zlătari de pe Calea Victoriei devenea neîncăpătoare de fiecare dată când el urca la amvon și
vorbea oamenilor cu elan profetic. Prin anii 1955-1960, cuvântările părintelui Toma erau
adevărate lecții de religie pentru tânăra generație, sufocată de orele de marxism-leninism și
materialism „științific”.
Tactul său pastoral în propovăduirea Evangheliei Domnului Hristos, prin predici și
omilii, a fost și rămâne un model demn de urmat atât pentru propovăduitorii din vremea sa cât
și pentru predicatorii din societatea contemporană; predicii și omiile părintelui Toma Chiricuță
fiind actuale și aplicabile în viața credincioșilor.
Această lucrare de dizertație, structurată în trei capitole are scopul de a aduce la lumină
atât profilul biografic al părintelui dar mai ales activitatea sa omiletică transpusă în
contamporaneitate.
Dintre multiplele direcții de activitate ale părintelui Toma, această lucrare urmărește o
perspectivă asupra modului în care se evidențiază legătura dintre spiritualitatea ortodoxă,
filantropia culturală, activitatea omiletică și activitatea pastorală; toate acestea având ca scop
mântuirea sufletelor celor păstoriți.
Chipul părintelui Toma Chiricuță de misionar mărturisitor al Ortodoxiei, prin cuvânt
și prin fapte, în vremuri de încercare, rămâne pentru toți slujitorii Bisericii din toate
vremurile, un model de păstor duhovnicesc și o făclie de Înviere.
4
CAPITOLUL I: PĂRINTELE TOMA CHIRICUȚĂ – PREOT ȘI PREDICATOR
DESĂVÂRȘIT
I.1. Profilul biografic

În ținuturile Tutovei, aproape de vechiul târg al Bârladului, venea pe lume, la 6 iunie
1887, al treilea dintre cei patru copii ai familiei preotului Pavel și preotesei Ruxandra Chiricuță,
în satul Odaia Bursucani, astăzi parte din comuna Grivița, județul Vaslui. Pavel Chiricuță, el
însuși coborâtor dintr-o veche familie preoțească, a insuflat descendenților săi o profundă
conștiință creștină și românească, astfel încât doi dintre frați, Toma și Petre, s-au îndreptat către
studiile de teologie și au ămbrățișat apoi slujirea de păstori duhovnicești1.
În anul 1894 fiul parohului din Odaia Bursucani începe cursurile școlii primare în satul
natal și le continuă la Bârlad. Este înscris apoi la seminarul teologic de la Roman, unde absolvă
cursul inferior, de trei ani. Cursul superior ăl va urma în vechea capitală a Moldovei, cetatea
Sfintei Parascheva, la vestitul seminar Veniamin Costachi din Iași, o școală de elită în acele
vremuri, care a format oameni vrednici nu doar pentru slujirea Bisericii, ci și pentru alte
demnități în societatea românească de atunci2.
Însetat de cunoaștere și atent la provocările timpului său, Toma Chiricuță nu se înscrie
doar la Facultatea de Teologie, ci urmează și curusurile Facultății de Filosofie. Frecventează și
cursuri de literatură și pedagogie la Universitatea București și are o mare admirație pentru Titu
Maiorescu. Viitorul preot se formează de la început ca un om al dialogului și al studiilor
interdisciplinare.
În anul 1910 este dublu licențiat și rpimește bursă pentru studii doctorale la Leipzig
(Germania). În vara naului 1913 se căsătorește cu Virginia Tașcă, din Bălăbănești-Galați, o
localitate vecină cu satul natal, iar la 1 ianuarie 1914 este hirotonit preot pe seama parohiei Sf.
Mina din Bîrlad. Pleacă în Germania pentru continuarea studiilor doctorale, însă începutul
Primului Război Mondial îl va sili să se întoarcă în țară.
În postfața unei cărți de predici publicate de Editura Anastasia în anul 1996, Anadina
Lungu-Chiricuță, una dintre fiicele părintelui, zugrăvește portretul spiritual, intelectual și uman
al tatălui ei: „Cu studiile lui de filosofie, pedagogie, psihologie, cu germana mânuită perfect,
ar fi putut să rămână în învățământ, în cadrele căruia el a optat până în 1948. Convingerea lui
era însă că neamul nostru, ca să devină el însuși, ca să urce în lumina hărăzită lui, are nevoie
de trei categorii de slujitori: preoți, profesori și artiști. El a optat pentru preoție, socotind-o cheia
1
Pr. Nicolae DASCĂLU, Părintele Toma Chiricuță și așezământul Sfântului Ciprian, editura Cuvântul
Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2018, p. 11.
2
Pr. Nicolae DASCĂLU, Părintele Toma Chiricuță..., p. 12.
5
magică ce deschide ușa formării și a evoluției omului, și a evoluției unui popor. De o energie
neobișnuită, un bun organizator, bântuit mereu de idei noi, era continuu și variat în mijlocul
oamenilor, încercând să răspundă problemelor lor”3.
I se încredințează misiunea de paroh al bisericii Sf. Spiridon din Bârlad pe care o
restaurează. De asemenea, se implică activ în viața culturală a orașului, iar la 1 mai 1915, ia
parte, alături de poetul George Tutoveanu și folcloristul Tudor Pamfile, la punerea bazelor unei
societăți literare care va aduce contribuții importante la promovarea culturii romînești în plan
local și national, Academia Bârlădeană.
Slujirea preoțească a părintelui s-a împletit la un moment dat cu acțiunea în spațiul
public. Se înscrisese în Partidul Național Democrat (partidul lui Nicolae Iorga), chiar de la
înființare, în 19104. S-a lămurit repede, la Bârlad, că este bine să stea departe de combinațiile
politicianiste, s-a retras din partid și nu s-a mai înrolat decât în slujirea Evangheliei.
În anii grei ai Primului război Mondial, Părintele Toma a fost confesor militar. Casa și-
a pus-o la dispoziția refugiaților și a fost mereu aproape de cei aflați în aspră suferință. Despre
activitatea de la Sectorul de Fortificații Târgu Neamț a tânărului preot bârlădean Colonelul
Mătăsaru scria astfel:
,,A fost repartizat la început la Regimentul 12 Infanterie și a luat parte la toate luptele,
îmbărbătând pe soldați, de cele mai multe ori sub ploaia de gloanțe și șrapnele. La sector, a
continuat să-și îndeplinească serviciul în mod cu totul distins. Preot intelligent și foarte instruit,
foarte conștiincios în îndeplinirea datoriilor sale”5.
A însoțit trupele române în mai multe zone de operațiune, cu credință și curaj. În
jurnalele de front Generalul Panaitescu nota faptul că părintele Toma Chiricuță se achita în mod
elogios de însărcinările ce-I reveneau, iar Maiorul Aricescu consemna:
,,A contribuit foarte mult la înălțarea sufletească a oamenilor. În timpul luptelor din
Dobrogea a mers în linia întâi, serviciul religios l-a efectuat cu bravura; zic bravura, căci nu
voi uita niciodată tabloul pios, serviciul religios, pa cre îl făcea zilnic la înmormântarea
oamenilor regimentului. În zilele de 18-26 septembrie 1916, sub foc năprasnic de artilerie,
stand neclintit la datorie, se ruga pentru odihna sufletelor vitejilor, acoperiți atât de țărâna
aruncată de camarazi, cât și de proiectilele dușmanilor”6.
3
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, Anul în predici, editura Anastasia, București, 1996, p. 237.
4
Traian NICOLA, Valori spirituale tutovene. Bibliografii, vol. 2: C., Bârlad, Primăria Municipiului
Bârlad, 2001, p. 136.
5
Pr. Constantin NAZARIE, Activitatea preoților din armată: campania din 1916-1918, București,
editura Basilica, 2018, p. 111.
6
Pr. Constantin NAZARIE, Activitatea preoților din armată..., p. 112.
6
Toate aceste actvități pe care preotul Toma Chiricuță le-a desfășurat pe frontul de război
denotă faptul că Dumnezeu, pentru credința lui, l-a înzestrat cu un curaj deosebit. Avându-l pe
Dumnezeu în minte și în suflet a reușit să-I încurajeze pe cai care purtau războiul, alinându-le
suferințele sufletești și sfătuindu-I să aibă credință în Dumnezeu, pentru a putea ieși sănătoși și
biruitori din război.
La data de 1 ianuarie 1918, numele Părintelui Toma Chiricuță apare în lista preoților
avansați la gradul de căpitan asimilat.
Nichifor Crainic scria cu admiraţie despre activitatea pastorală a noului paroh. Timp de
36 de ani a tămăduit boli sufletești și i-a întărit pe oameni în credință, prin cuvântul rostit sau
tipărit și prin fapte de milostenie. Predica sa înflăcărată, din biserici sau de la microfonul Radio
România, articolele de zidire sufletească din paginile publicațiilor periodice aprindeau candela
credinței în inimile tulburate de valurile unei lumi imprevizibile. În deceniile trei și patru din
veacul al XX-lea a imprimat cărți de predici, manuale școlare și scrieri apologetice, precum și
două periodice de cultură și spiritualitate creștină, „Floarea Darurilor”, lunar, și „Ortodoxia”,
săptămânal7.
La începutul anului școlar din anul Marii Uniri, 1918, este chemat la Botoșani, devenind
profesor de religie și de germană la Liceul de băieți A.T. Laurian,și la Liceul de fete Carmen
Silva. Totodată, este numit paroh la catedrala orașului, biserica Uspenia, locașul unde fusese
botezat ,,voievodul poeziei românești”, Mihai Eminescu8.
Avea trei copii: Anadina (1915), Ion (1918), Florica (1920), atunci când acesta își
începe activitatea la biserica Zlătari de pe Calea Victoriei, unde este numit preot paroh. De
asemenea, va fi și profesor de religie la Liceul de fete Domnița Ileana de pe Calea Rahovei.
Viața părintelui Toma se va dovedi a fi una închinată credinței și culturii naționale, pe
care le vedea împreunate într-o unică lucrare sufletească de înălțare, pentru ale cărei rațiuni nu-
și îngăduia nici un pic de comoditate. La baza predicilor sale, stătea un principiu pe care
părintele îl rostea adesea: "Cum să nu se apuce omul de băut, de jucat carți și de alte blestemății,
dacă nu-l înveți cum să-și întrebuințeze bine și frumos timpul?"
În paralel cu slujirea preoțească, părintele Toma Chiricuță mai îndeplinea și o altă
lucrare, fiind profesor de religie, mai întâi la Școala Primară din Botoșani, iar mai apoi la Școala
"Domnița Ileana", din București. În această școală din urmă, părintele va profesa până în anul
1948, când comuniștii vor scoate Religia dintre materiile școlare aprobate.
7
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/parintele-toma-chiricuta-misionarul-
marturisitor-123191.html, accesat pe 3 martie 2020.
8
7
Părintele Toma Chiricuță a fost duhovnicul unor mari personalități ale vremii sale,
precum au fost principesa Ileana a României și regina Elena a României. Bucurându-se de o
mare apreciere, în rândul unor oameni de seamă ai vremii, părintele va reuși să publice
nenumărate articole religioase, în revistele "Fântâna Darurilor" și "Ortodoxia", la cârma cărora
va fi și rânduit pentru o vreme.
Fiind chemat la București, părintele va fi rânduit preot paroh la Biserica Sfântul Ciprian,
numită și "Zlătari". Tot acum, el va fi chemat la conducerea revistelor "Ortodoxia" și "Floarea
Darurilor". În această biserică, părintele a ținut unele dintre cele mai aprinse predici ale sale,
nenumărați credincioși venind să-l asculte și să se spovedească la el.
Comuniștii nu vor trece nepăsători pe lângă părintele Toma, drept pentru care, maniați
de cuvântul său "cu putere multă", ei îl vor aresta și arunca în închisoare, la vârsta de 75 de ani.
Fiind eliberat din închisoare, părintele Toma Chiricuță, ajutat mult de patriarhul Justinian, a
primit aprobarea de a sluji la Biserica Popa Tatu, din București, biserica mai puțin cunoscută
în acea vreme9.
Părintele Toma Chiricuță a murit în anul 1971, la vârsta de 85 de ani. Își doarme somnul
de veci, alături de prezbitera Virginia, în cimitirul Bellu Evanghelic din București. Au rămas
în urma lui lumina credinței împărtășite către sufletele multor oameni, predicile pline de har și
cei patru copii care i-au cinstit, fiecare cu darul său, numele și virtuțile pe care le-a cultivat
întreaga viață. Fiul său, prof. dr. Ion Chiricuță (1918-1988), medic renumit, a fost directorul
Institutului Oncologic din Cluj-Napoca, iar instituția îi poartă astăzi numele. Nepotul părintelui
Toma, prof. dr. Ion-Christian Chiricuță, doctor în fizică și în medicină, specialist în domeniul
radioterapiei, continuă nobila profesie a tatălui său, de a aduce vindecare multor oameni aflați
sub crucea suferinței10.
Aşadar imaginea sa este aceea a unui neobosit propovăduitor al luminii spirituale pe
toată întinderea vieţii sale, aducându-şi contribuţia la ridicarea culturală şi sufletească a obştii
în toate locurile unde unde l-a trimis destinul11.
Biografia părintelui Toma Chiricuță este pentru fiecare preot și predicator contemporan
un adevărat model de jertfelnicie și slujire a lui Hristos în orice perioadă și orice împrejurare.
9
https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-toma-chiricuta-126215.html, accesat în data de 24
martie 2020.
10
marturisitor-123191.html, accesat în 24 martie 2020.
11
https://luciaolarunenati.wordpress.com/about/unul-dintre-„oamenii-energiilor-luminate”-preotul-
toma-chiricuta/, accesat în 24 martie 2020.
8
Chipul părintelui Toma Chiricuță de misionar mărturisitor al Ortodoxiei, prin cuvânt și
prin fapte, în vremuri de încercare, rămâne pentru noi, slujitorii de astăzi ai Bisericii, un model
de păstor duhovnicesc și o făclie de Înviere.
I.2. Activitatea pastoral-misionară
Cuvântul Tatălui Celui necuprins, din tine,

Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupându-Se;
şi Chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întorcându-l,
cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat.
Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta şi cu cuvântul
(Condac, glasul 8, Duminica Ortodoxiei)12
Înainte de a expune activitatea părintelui Toma Chiricuță și impactul cuvântului său

rostit de la Amvon, trebuie subliniată funcția taumaturgică a cuvântului care ajunge la urechile
și inimile credincioșilor conducându-i pe aceștia pe calea mântuirii.
De când se naşte şi până la moarte, în toate împrejurările vieţii, omul este un
moştenitor, el se poate desigur autorealiza, dar depinde totuşi de comunitatea în care s-a
născut şi în care trăieşte. Acest lucru se poate spune şi despre credinţa lui religioasă, căci
chiar dacă omul vine pe lume cu unele predispoziţii pentru dimensiunea religioasă, totuşi
religia trebuie să-i fie mijlocită după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel („credinţa este din
auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.” Rom. 10, 17), prin cuvânt13.
Când vorbeşti despre cuvânt înseamnă să vorbeşti despre o realitate profund umană.
Orice cuvânt presupune în mod natural pe om; atât pe omul care vorbeşte dar şi pe cel care
ascultă. Cuvântul presupune, de asemenea şi pe cel despre care se vorbeşte şi pe cel pentru
care se vorbeşte. Cuvântul cuiva este legat de subiectul aceluia printr-o iradiere de putere
harică din el. În trecut unii dintre filosofi au zis că omul a devenit om graţie cuvântului
vorbit. Această observaţie profană, trimite în mod fericit la faptul revelat şi fundamental al
creării omului de către Dumnezeu ca Persoană raţională înzestrată deci cu Logos, adică cu
12
Triodul, Ediţia aVIII –a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1986, p. 183.
13
Pr. drd. Constantin GRIGORAŞ, Predica în slujba Cuvântului lui Dumnezeu, în: „B.O.R.”,
XCVIII(1980), nr. 7-8, p. 732.
9
raţiune şi cuvânt. Cu ajutorul acestui cuvânt omul poate să comunice cu semenii lui,
împărtăşindu-le acestora sentimentele şi ideile sale, năzuinţele şi idealurile lui, bucurându-
se: „în acelaşi timp de creaţiile spirituale ale comunităţii în care el trăieşte. De aceea,
cuvântul este un fenomen originar al vieţii spirituale în comunitate” 14 .
În creştinism, noţiunea de cuvânt are următoarele sensuri:
• Cuvântul Lui Dumnezeu ca Persoană divină,
• cuvântul ce ni-L comunică El,
• Sfânta Scriptură;
Aceste trei sensuri ale cuvântului sunt folosite în terminologia biblică, patristică şi
teologică. Conceptul de cuvânt mai are şi următoarele sensuri: cuvânt rostit cu ajutorul
vocii, care odată fiind pronunţat se pierde în aer; cuvânt interior, care este în inimile noastre
şi cuvântul artificial, cel care este rostit fără rost sau cu sens negative, cel despre care spune
Mântuitorul Iisus Hristos „cuvântul deşert pentru care oamenii vor da socoteală în ziua
judecăţii”(Mt. 23, 36) 15 .
Conform tradiţiei ortodoxe, între Cuvânt şi Taină există o unitate întemeiată în mod
neaşteptat pe tăcere. Dumnezeu „la început” a creat cerul şi pământul prin Cuvânt: „Toate
prin El s-au făcut, şi fără de El nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut”.(Ioan I, 3), dar în
taină, oarecum în tăcere. Vorbirea dumnezeiască are o calitate dinamică creatoare, ce poate
fi numită „tainică”, deoarece aduce de la nefiinţă la fiinţă cele ce sunt într-un chip mai
presus de înţelegere. („Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; El nu se întoarce
către Mine fără să dea rod, ci El face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul Lui”. Is. 55, 11.).
După perioada Vechiului Testament, „la plinirea vremii”(Gal. 4, 4), Dumnezeu a „vorbit
din nou din tăcere” pentru a împlini făgăduinţa dată protopărinţilor, Întruparea Logosului-
Cuvântului. Scopul acestui act tainic, asemănător celui al creaţiei este acela de a aduce
omenirea într-o stare nouă, plină de har, dându-i astfel omului posibilitatea împăcării şi
participării lui la viaţa lui Dumnezeu16.
Noţiunea grecească logos, ca şi ebraicul dâvâr semnifică simultan ideea, cuvântul
şi acţiunea (cuvântul apare ca o limitare sau prelungire a lucrării, a acţiunii), dar şi sensul
de raţiune, raport, socoteală, rost, rostire17. Trebuinţa inevitabilă a omului de a vorbi şi de
a răspunde semenilor săi arată graiul ca un mijloc de „intrepătrundere personală” care îşi
14
Pr. drd. Constantin GRIGORAŞ, Predica în slujba Cuvântului..., p. 733.
15
Pr. Lect. Dr. Nicolae DURA, Propovăduirea şi Sfintele Taine, Bucureşti , Editura I.B.M.B.O.R., 1998,
p. 27.
16
Pr. Prof. John BRECK, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1999, p. 8.
17
Pr. Lect. Dr. Nicolae DURA, Propovăduirea și Sfintele Taine... p. 28.
10
are originea în Dumnezeu Şi comunicarea prin scris este importantă, dar rostirea,
împărtăşirea directă a cuvintelor creează o comuniune mai puternică. Capacitatea de a vorbi
şi trebuinţa de a cuvânta sunt sădite în noi de către Dumnrzeu.
Omul, încă de la creaţia sa de către Bunul Dumnezeu, apare ca o fiinţă cuvântătoare,
o fiinţă care se distinge radical de celelalte vieţuitoare, prin raţiune şi cuvânt, purtând în sine
chipul Creatorului său. Pe de o parte, datorită acestui chip el se arată pe sine însuşi creator,
iar pe de altă parte apropierea sa de Dumnezeu. Dacă la facerea lumii a zis Dumnezeu: „Să
fie lumină”(Facere I, 3), şi cuvântul omului, atunci când gândirea lui este stăpânită de cele
dumnezeieşti, izvorăşte din aceasta ca o lumină din lumină. Marele predicator, părintele
Constantin Galeriu zicea: „Pentru că Dumnezeu este Cuvânt, şi pentru că Se revelează şi
creează prin Cuvântul Său, pentru aceea şi noi, cei zidiţi după chipul Său, suntem, prin ceea
ce e mai reprezentativ în noi: <<cuvânt>>, fiinţe cuvântătoare” 18.
Cuvântul este un mijloc de revelare, de descoperire, este o putere cu o capacitate
deosebită. Rostul originar al cuvântului este de a zidi, de a ajuta la creşterea spirituală a
omului, dar şi pentru zidirea şi consolidarea comunităţii umane19. Prin cuvânt a binevoit
Dumnezeu să Se descopere oamenilor. Cuvântul lui Dumnezeu, ca mesaj al mântuirii, a fost
descoperit oamenilor pentru semănarea şi creşterea spirituală a Împărătiei lui Dumnezeu în
sufletele şi conştiinţele celor zidiţi după chipul Său. Cuvântul lui Dumnezeu este sensul şi
ordonatorul întregii existenţe, şi a nu lucra potrivit Cuvântului înseamnă a aduce haos în
viaţa omenească. Acesta este şi rostul cuvintelor din Vechiul testament: „Cel ce nu ia în
seamă cuvântul (lui Dumnezeu) este dat pierzării”(Pilde 13, 13), „Cel ce dispreţuieşte
cuvântul lui Dumnezeu va pieri”(Pilde,19, 16).
Cuvântul lui Dumnezeu este hrană pentru fiinţa noastră, este mana cerească oferită
tuturor, deoarece: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui
Dumnezeu” (Deut. 8, 3; Mt. 4, 4)20.
Prin Întrupare, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a descoperit în mod plenar cuvântul lui
Dumnezeu, El fiind însuşi Adevărul (In. 14, 6), este izvorul absolut al adevărului, căci nu
L-a primit asemenea proorocilor de la cineva, ci El Însuşi este Adevărul. Hristos Logosul
Divin Întrupat, vestea cuvinte cu putere multă, acest lucru fiind recunoscut şi de
contemporanii săi: ”Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om.” (In 7, 46).
Cuvântul Mântuitorului Hristos este viaţă, „duh şi viaţă ”, şi pentru a ne explica acest lucru
18
Pr. Prof. Dr. Constantin N. GALERIU, Preoţia ca slujire a Cuvântului, în: „O”, XXXI(1979), nr. 2,
p. 294.
19
Pr. Asist. Nicolae DURA, Importanţa propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea
credincioşilor, în: „B.O.R” CVIII(1990), nr.1, p. 82.
20
Pr. Asist. Nicolae DURA, Importanţa propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu..., p. 83.
11
Domnul ne oferă ca exemplu pilda Semănătorului: „Sămânţa este cuvântul lui
Dumnezeu”(Luca VIII, 2) şi dacă sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, atunci acest fapt
este în aceaşi măsură valabil şi invers: Cuvântul este sămânţă. În Hristos este sămânţă
dumnezeiască, cuvântul e viu şi dă viaţă: „Zi numai cu cuvântul, îi spune Sutaşului, şi se
va vindeca sluga mea ”(Matei VIII, 8). Cuvântul Lui iartă, vindecă, scoate demoni,
desfiinţează păcatul, transformă suflete, înviază. Şi transmite această putere din unitatea de
negrăit în Hristos „dintre cuvânt şi viaţă care era în El”21
Acest cuvânt dumnezeiesc descoperit nouă şi păstrat în Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, se împărtăşeşte tuturor credincioşilor, prin propovăduirea bisericescă.
Propovăduirea bisericească este contemporanizarea sau descoperirea Revelației. În prezent,
în această propovăduire a Bisericii, niciodată cuvântul „nu este numai un mesaj intelectual,
ci cuvânt vădit în fapte, în împărtăşirea de viaţă mântuitoare” 22. Numai în acest sens putem
înţelege cuvintele Mântuitorului din finalul predicii de pe munte, atunci când zice: ”Oricine
aude aceste cuvinte ale Mele şi le împlineşte se va asemăna cu bărbatul înţelept care şi-a
clădit casa pe stâncă” (Mt. 7, 24-25), iar stânca este Hristos (Ef. 2, 20). În pilda
semănătorului, (Lc. 8. 11) cuvântul lui Dumnezeu este sămânţă adică viaţă, putere de
germinare.
Întreaga lume şi Cuvântul care o revelează constitue darul, bogăţia, unicitatea
noastră. Iar cuvântul, în însăşi definiţia lui obişnuită, este tocmai această exteriorizare
comunicare, voce purtătoare a ei, voce purtătoare de sens, voce care întrupează şi exprimă
sensul şi sensurile existenţei, semnificaţiile ei. Cuvântul, spune Părintele Galeriu, „e rază
de lumină şi iubire care ţâşneşte din soarele lăuntric al spiritului. Este întrupare şi revelaţie
a universului gândirii noastre, aşa cum Dumnezeu-Cuvântul este revelaţia Dumnezeirii.
Cuvântul este răspunsul şi mesajul nostru către Dumnezeu şi către lume. Animalul nu
vorbeşte, e necuvântător, pentru că nu are acest univers spiritual pe care să-l exprime. De
aceea Adam, omul le-a dat şi le dă nume tuturor. Revelează, desigur şi animalul, ca şi
întreaga creaţie pe Ziditorul ei şi <<adevărul lucrurilor >>.Aşa cum şi zice Psalmistul:
<<Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria… Ziua spune
zilei cuvânt>>(Psalmul XVIII, 12). Întreaga creaţie e revelaţie, e <<cuvânt>>, pentru că
revelaţia prin ea însăşi este creaţie şi mărturie a lui Dumnezeu-Cuvântul”23.
21
Pr. Prof. Dr. Constantin N. GALERIU, Preoţia ca slujire a Cuvântului..., p. 302.
22
Pr. Prof. Dr. Constantin N. GALERIU, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sf. Liturghie în: „O”
XXXIII(1981), nr. 1, p. 25.
23
Pr. Prof. Dr. Constantin N. GALERIU, Preoţia ca slujire a Cuvântului...., p. 295.
12
Cuvântul ne este făcut cunoscut pentru a fi primit şi apoi împlinit. Prin ascultarea
cuvântului dumnezeiesc, credinciosul primeşte de la Dumnezeu binecuvântare, ajutor şi
mântuire. În acest sens Sfântul Iacov, inspirat fiind de Duhul Sfânt, zice: „Pentru aceea,
lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi,
care poate să mântuiască sufletele voastre.”(Iac. 1, 21). Prin primirea cuvântului
dumnezeiesc, cu toţii ne facem părtaşi la o pregustare a Împărăţiei celei veşnice, încă din
timpul acestei vieţi:” Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în
cel ce M-a trimis are viaţă veşnică…” (In. 5, 24).
Sfântul Vasile Cel Mare spune: „Dumnezeu, Creatorul nostru ne-a dat uzul vorbirii
ca să descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi datorită simţămintelor noaste
comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca nişte
cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii
numai prin gândire; dar pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup,
ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în
adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o
luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude. Dacă e tăcere adâncă şi
linişte, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor, ca într-un port liniştit şi nebântuit de
vânturi; dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită
atunci el naufragiază, risipindu-se în aer”24.
Pentru a primi în noi înşine cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum se cuvine, este nevoie
de o reînnoire fundamentală a întregii noastre fiinţe; un întreg urcuş duhovnicesc, care îcepe
cu renunţarea de sine, iar finalul acestui urcuş este dobândirea Duhului Sfânt.25 Între
cuvântul dumnezeiesc şi starea sufletească a credincioşilor există o relaţie de
interdependenţă. Dacă cuvântul dumnezeiesc este cel care naşte şi dezvoltă în suflet credinţa
(cf. Rom. 10, 17), conducând în acelaşi timp la înnoirea minţii, starea sufletului trebuie să
fie una potrivită pentru primirea lui. În Evanghelia Sfântului Ioan există o mărturie limpede
în acest sens: când Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre Sine ca fiind „pâinea cea vie
Care S-a pogorât din cer”(In. 6, 51), „unii dintre ucenici l-au părăsit” (In. 6, 66), deoarece
n-au putut primi cuvintele Lui; starea lor sufletească nu era adecvată însuşirii cuvintelor
revelate. Deci starea sufletească este hotărâtoare în primirea învăţăturii mântuitoare, ea
putând genera piedici ori neajunsuri.
24
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la cuvintele: „ Ia aminte de tine însuţi ”, trad. Dumitru Fecioru, în
„M.O.” XXVI(1974), nr. 1-2, p. 55.
25
13
Astfel, părintele Toma Chiricuță, prin cuvântul său dorea să producă o schimbare, o
determinare a vieţii credincioşilor, sau o întoarcere a lor la Dumnezeu. Cuvântul lui
Dumnezeu, pe care Părintele îl comunica era “lămurit” (Ps. 118, 140) şi ”cercat cu foc”(II
Regi 22, 31) şi avea o putere tămăduitoare asupra sufletelor care se deschideau spre a-l
primi. Însănătoşirea atât a sufletului căt şi a trupului, este o lucrare tainică a harului lucrător
prin cuvânt, în sufletele ce se deschid lucrării.
Credinciosul trebuie să aibă o deschidere totală pentru a-şi însuşi profound adevărul
mântuitor, pentru a fi în împăcare şi în comunicare cu Dumnezeu26. Respingerea cuvântului
lui Dumnezeu va atrage cu sine mare pedeapsă asupra ascultătorilor, după cum Însuşi
Mântuitorul zice: „mai uşor va fi Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii,decât cetăţii
aceleia”(Mc. 6, 11), care nu a primit şi a ascultat propovăduirea Sfinţilor Apostoli.
Sfântul Nicolae Cabasila spune că datorită vestirii „cuvântului mântuirii celei de
obşte,” numeroşi oameni păcătoşi ”şi-au schimbat viaţa, s-au renăscut, şi-au schimbat
dintr-odată felul de a trăi, după pilda chipului celui prea frumos”.27 Sfântul Ioan Gură de
Aur, în întâia Omilie la cartea „Facerii” precizează că scopul prezenţei credincioşilor la
biserică este: „ca eu să spun ceva folositor, ceva care să vă ajute la mântuirea voastră, iar
voi să plecaţi de aici după ce aţi căştigat ceva din predica mea, după ce aţi cules mult folos
sufletesc”28, este să le ofere ascultătorilor săi „învăţătura cea mântuitoare”29.
Cuvântul are putere oricum ar fi el, deoarece este un mijloc excepţional de
comunicare interumană şi ca atare, mai ales susţinut de harul Sfântului Duh, este un mijloc
de a-i elibera pe oameni de păcate şi de a le edifica viaţa pe temeiurile adevărului etern şi
de a-i desăvârşi în har, ca să poată deveni asemenea lui Dumnezeu.
Sfântul Grigore Sinaitul, scriind despre cuvântul ce se împărtăşeşte prin învăţătură
îl clasifică în patru grupe: cuvântul din învăţatură, cel din citire, cel din faptă, şi cuvântul
din har: „Cel dintâi primeşte cuvântul învăţaturii ca pedagog, pe al citirii ca hrănitor, pe al
faptei ca o călăuză lăuntrică şi preadulce la Mire; pe cel luminător al Duhului, ca pe unul
care uneşte pe Cuvăntul Mire cu El şi-l veseleşte. Căci dacă tot Cuvântul iese din gura lui
Dumnezeu (Mt. 4, 4), înseamnă că cuvintele care ies din Duh prin gura Sfinţilor sunt cuvinte
care ies din gura Lui Dumnezeu sau din suflarea preadulce a Duhului pentru lucrare”30.
26
27
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Sibiu, 1946, p. 53.
28
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea întâia. P.S.B. Vol. XXI, Bucureşti, Editura I.B.M.B.O.R.,
1987, p. 32.
29
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea întâia…p. 132.
30
Sfântul Grigore Sinaitul, Capete foarte folositoare, în: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii,
vol. 7, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 116.
14
În cadrul activității pastoral misionare, predicile sale au fost niște elemente de pastorație
și propovăduire esențiale. Ele aveau o prospețime și o căldură sufletească aparte. De asemenea,
părintele Toma Chiricuță îi încurajează pe creștini să cânte la Sfânta Liturghie, pune scaune ăn
biserică pentru cei neputincioși, face școală biblică, organizează pelerinaje, șezători, convorbiri
duhovnicești. Este mereu în mijlocul credincioșilor. El susține necesitatea unui program
sistematic, consolidat pe calea binelui, pentru că se întreba el retoric: „Cum să nu se apuce
omul de băut, de jucat cărți și de tot felul de blestemății dacă nu-l înveți cum să-și întrebuințeze
bine și frumos timpul?”31.
Părintele Toma Chiricuță a înmulțit talanții cu care Dumnezeu l-a înzestrat.
Personalitatea sa harismatică atrăgea mulți oameni în biserică, iar cuvintele rostite cu patosul
credinței și căldură sufletească mângâietoare se dovedeau tămăduitoare și ziditoare de
conștiințe. Cuvântul cu accente profetice de la amvonul bisericii era continuat în sălile de
conferințe ale Capitalei (la Ateneu, Fundațiile Regale, Sala Dalles, Cărămidari) dar și în alte
orașe din țară. Episcopul Grigorie Comșa al Aradului, ilustru orator și misionar prin cuvântul
tipărit, autorul celor o mie de pilde pentru viața creștină, îl invita pe părintele Toma Chiricuță
să slujească la catedrala episcopală, să predice și să conferențieze la Palatul Cultural.
În duminica de 9 decembrie 1934, părintele Toma ținea în catedrala episcopală din Arad
„o predică de profundă concepție, care a impresionat mulțimea de creștini care abia încăpeau
în biserică”, iar după-amiaza, de la orele 5, conferenția la Palatul Cultural despre „Păgânismul
contemporan”32.
Însuflețit de duhul profetic al propovăduirii cuvântului mântuirii în Hristos, părintele
Toma Chiricuță considera că Biserica trebuie să folosească toate mijloacele de comunicare
pentru vestirea Evangheliei și recreștinarea societății care cădea tot mai mult pradă
secularizării, neopăgânismului și materialismului.
Predica rămâne genul literar-misionar în care excelează părintele Toma Chiricuță.
Cuvântul rostit la amvon, meditațiile avântate din sălile de conferințe sau chemările însuflețite
transmise pe undele postului național de radio vibrează în sufletele ascultătorilor, aduc
mângâiere și hotărârea de a căuta tot mai mult calea către lumina lui Hristos. Multe dintre
predicile salesunt stenogafiate de studenți și transcrise. Cele mai multe dintre predicile sale își
aveau originea la amvonul bisericii, însă părintele Toma cuvânta cu același patos și la
31
32
„Preotul Toma Chiricuță predică și conferențiază în Arad”, Biserica și Școala, 16 decembrie 1934,
51, pp. 4-5.
15
microfonul postului național de radio și în sălile de conferințe. Genurile omiletice de bază sunt
omilia și predicile exegetice33.
Preotul Toma Chiricuță era un orator înnăscut, dar poate tocmai de aceea își pregătea
cu minuțiozitate predicile, atent la detalii și la elementele care pot capta și menține trează atenția
ascultătorilor. El și-a continuat până în ultimele zile ale vieții pământești misiunea de duhovnic
și învățător al credincioșilor pe calea mânturii. O mărturisesc membrii familiei, dar și oameni
care i-au ascultat cuvintele de foc și care i-au rămas veșnic recunoscători pentru contribuția la
formarea lor spirituală.
„Scopul predicilor părintelui Toma Chiricuță era pregătirea morală și spirituală creștină
a poporului și crearea de conștiințe, ce trebuie să fie în raport direct cu realitățile națiunii, care
sunt vii și se mișcă, se prefac și se transformă. Toma Chiricuță nu era un sofist care folosește
raționamente false, considerând că ele exprimă adevărul. Dimpotrivă, era pătruns cu toată ființa
lui, că ceea ce spune reprezintă adevărul, urmând convingerea auditoriului, apoi prin măiestria
argumentației, frumusețea stilului și a limbii34.
Efervescența vieții spirituale de la Zlătari era aproape mereu de „taina fratelui”, pentru
că Liturghia Ortodoxă inspiră filantropie, iar rugăciunea însuflețește faptele milei față de
persoanele aflate în dificultate. În predicile părintelui Toma Chiricuță și în proiectele sale
editoriale iubirea aproapelui întruchipează grija față de cei singuri și față de cei aflați în grea
suferință, ajutorarea orfanilor, a văduvelor și a bătrânilor.
În anii grei ai celui de-al Doilea Război Mondial, părintele Toma Chiricuță se
concentrează asupra împlinirii sarcinilor pastoral-misionare, caritative și administrative de la
biserica Zlătari. În toamna anului 1940 a renunțat la catedră și a ales slujirea pastorală, în
condițiile unui decret guvernamental care obliga pe preoți să aleagă o singură opțiune.
Preotul Toma Chiricuță era consecvent crezului său că slujitorii Bisericii trebuie sa-și
respecte vocația duhovnicească și să nu se amestece în disputele politice35.
În predicile sale și în convorbirile private susținea deschis superioritatea valorilor
creștine, exprima critici la adresa ideologiei marxist-leniniste și considera un abuz educația
ateistă a copiilor și tinerilor.
33
Petru Cristian STOIAN, Părintele Toma Chiricuță – portret omiletic, teză de licență, Facultatea de
Teologie Ortodoxă a Universității București, 2004, pp. 34-51.
34
Gheorghe GULER, Monumentul Zlătari în istoria orașului București (manuscris), 1979, p. 174.
35
16
I.3. Preot, profesor și publicist misionar
Părintele Toma Chiricuță vorbea cu patos și la postul național de radio, dezvoltându-și
vocația de jurnalist misionar care proiectează luminile dreptei credințe asupra actualității
sociale și culturii timpului.
Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur și înțelepciunea Sfintei Tradiții se îmbină
armonios în discursul său cu versuri, maxime și cugetări inspirate din literatură, arte, filosofie
și științele exacte. Eminescu, Vlahuță, ca și Beethoven, Bach, Beda Venerabilul sau Albert
Einstein, cu conștiința legăturilor profunde dintre religie și cultură.
În tinerețea sa, pe când era un tânăr preot-profesor, nu studia doar textele tipărite și
manuscrisele eminesciene, ci era la curent cu tot ceea ce publicaseră contemporanii săi despre
Luceafărul poeziei românești. Își exprimă deschis rezervele față de opiniile lui Garabet
Ibrăileanu din Spiritul critic în literatura românească, în care Eminescu era considerat doar un
mare poet și atât. Părintele Toma Chiricuță admiră anvergura aripilor geniului eminescian și
anticipează portretul pe care îl va face mai târziu Constantin Noica „omului deplin al culturii
române”.
Pentru părintele Toma, Eminescu nu e doar un mare poet, ci și prozator, ziarist,
sociolog, cugetător asupra dreptului și filosofiei. Analiza ideilor lui pedagogice se desfășoară
pe trei direcții: cunoștințele teoretice din anii de studii de la Viena și Berlin, experiența de
revizor școlar din anii 1875-1876 și ideile pedagogice elaborate în calitate de jurnalist.
Concluzia este că pedagogia eminesciană este o educație națională, în vederea formării unui
caracter rațional36.
Însuflețit de duhul profetic al propovăduirii cuvântului mântuirii în Hristos, părintele
Toma Chiricuță considera că Biserica trebuie să folosească toate mijloacele de comunicare
pentru vestirea Evangheliei și recreștinarea societății care cădea tot mai mult pradă
secularizării, neopăgânismului și materialismului. De aceea, a dezvoltat misiunea prin
publicații periodice, broșuri și pliante de catehizare. Revista lunară de cultură creștină Fântâna
Darurilor își începea activitatea în noiembrie 1928 cu un editorial programcare pornește de la
o constatare tristă:
„Da, e adevărat. Avem în România o creștinătate. Ea e consemnată în condici și numărată

perfect. Cifra ei depășește douăsprezece milioane de suflete. Dar dintre toți aceștia, „creștini
oficiali”, câți îl cunosc de fapt pe Iisus Hristos? Câți au duhul Lui? Câți trăiesc o viață în care
să se arate puterea Acestui Duh?Este societatea noastră oficial „creștină”, vie, în realitate,
pentru Iisus Hristos?”(pag. 1).
36
17
Se tipăreau 10 numere pe an și revista a apărut pânî în anul 1945. Abonamentul anual
era de 100 de lei, crescând apoi până la 200 de lei. În jurul revistei s-a format un nucleu de
intelectuali creștini, cunoscuți pentru activitatea de misionari creștini prin cultură: Alexandru
Lascarov Moldovanu, C. Goran, Traian Vasilescu. Erau texte publicate de Alexandru Vlahuță,
Gala Galaction, Zaharia Stancu.
Din 1933, la revista lunară se adăuga publicația săptămânală Ortodoxia, de 8 pagini,
scrisă pentru publicul larg, pentru popularizarea ântr-un limbajcât mai simplu și mai prietenos
a dreptei învățături de credință. Și această publicație a apărut, săptămânal, mai mult de un
deceniu, până în 1946. Ortodoxia avea ca subtitlu: foaie de zidire sufletească scrisă de un grup
de preoți și credincioși, apare în fiecare duminică, la prețul de 2 lei exemplarul. Redacția și
administrația erau pe strada Cătuneanu, nr. 39, iar imprimarea se făcea la Tipografia Fântâna
Darurilor, inaugurată cu mare entuziasm în duminica de 24 septembrie 193337.
Gala Galaction aprecia și încuraja noua publicație încă de la debut: „Nu mai încape nici
o îndoială că misionarul creștin trebuie să fie și editor de reviste și ziare”38.
La aniversarea a trei ani de la apariția primului număr al Ortodoxiei, părintele Toma
făcea o evaluare a activității, accentuând că singurul scop al proiectului său jurnalistic este
„slăvirea numelui lui Dumnezeu și zidirea Sfintei Sale Biserici”39.
Vocația publicistică a părintelui Toma Chiricuță se dezvoltă prin activitățile de editor
și tipograf. După punerea în funcțiune a tipografiei cu numele revistei de cultură Fântâna
Darurilor, numărul cărților. Revistelor, pliantelor și broșurilor va crește vertiginos. Celor două
periodice li se adaugă colecțiile de carte: Biblioteca Apologetică și Biblioteca Catehetică. Scrie
el însuși cărți și articole, are tot mai mulți colaboratori și deschide cât poate de mult cîmpul
reflecțiilor, comentariilor și contribuțiilor, în planul extins de misiune. Însă, într-o perioadă cu
multe convulsii politice, sociale și religioase, marele merit al părintelui Chiricuță este că îi ține
pe oameni în Trupul Bisericii, în duhul tradiției Ortodoxe. Se observă această grijă și din
sloganul înscris pe frontispiciul Ortodoxiei după 1937: „Ortodoxia este legea în care au trăit și
au biruit părinții. În ea și prin ea vom trăi și vom birui noi și copiii noștri”.
Deceniul 1934-1944 a fost perioada cea mai fecundă în privința producției editoriale.
Din listele de inventar pe anul 1940 ale parohiei Zlătari reiese că tipografia Fântâna Darurilor
37
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, „O zi de bucurie. Inaugurarea tipografiei Fântâna Darurilor”, Ortodoxia, I
(1933), 4, p. 7.
38
Gala GALACTION, „O nouă foaie de propagandă creștină”, Ortodoxia, I (1933), 2, p. 4.
39
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, ,,Către sprijinitorii Ortodoxiei”, în Ortodoxia, III (1936), 52, p. 8.
18
avea în dotare: o mașină Lynotip marca „Ideal”, patru mașini plane, o mașină de tăiat hârtie,
mașină de cusut și alte accesorii40.
Pe lângă slujirea sa preoțească, părintele Toma Chiricuță a fost și profesor de religie dar
și de limba germană în orașul Botoșani. Activitatea sa didactică și pedagogică îi este apreciată
și, la 1 septembrie 1921, este încadrat la Școala Normală de Învățători Mihai Eminescu,
înființată la 1 septembrie 1919.
La Școala Normală preotul cărturar lucrează cu entuziasm, este președinte în multe
comisii de capacitate și definitivat, dar își găsește timp și pentru lectură ți pentru scris. Ține
conferințe despre teoria relativității a fizicisnului Albert Einstein, traduce eseuri de Giovanni
Papini, colaborează la Revista Moldovei, publică în Anuarul Școlii Normale pe anul 1925
studiul Eminescu pedagog în care afirmă, cu argumente solide, că geniul poetului nostru
național a strălucit și în gândirea despre educație: „Eminescu și-a imprimat în acest domeniu,
ca orice geniu adevărat, pecetea marii și netrecătoarei sale persoanlități”41.
Părintele Toma Chiricuță, prin activitățile sale desfășurate, atât în slujirea preoțească
cât și în cariera sa de profesor de religie și de limba germană, nu a făcut altceva decât să arate
oamenilor pe care îi păsorea cât și elevilor săi, prin metode atât spirituale cât și logice, faptul
că Dumnezeu este Cel care ne-a creat și ne-a rânduit pe acest pământ, scopul final fiind
mântuirea sufletelor.
40
41
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, Eminescu pedagog, Botoșani, Ed. Saidman, 1927, p. 3.
19
CAPITOLUL II: ACTIVITATEA OMILETICĂ TRANSPUSĂ ÎN
CONTEMPORANEITATE A PĂRINTELUI TOMA CHIRICUȚĂ
II.1. Volume și cărți de predici

Model de slujitor al Bisericii în Bucureştiul interbelic. Personalitate remarcabilă
între propovăduitorii bucureşteni din prima jumătate a secolului al XX-lea, părintele Toma
Chiricuţă a fost un predicator excepţional, cu studii teologice şi filosofice în străinătate.
Slujitor înzestrat cu o mare putere de atracţie şi de captivare a auditoriului, atât la amvon
cât şi la emisiunile radiofonice, s-a dovedit un neînfricat apărător al credinţei strămoşeşti şi al
idealului creştin confruntat cu ateismul promovat de comunişti, căruia i-a căzut victimă.
Activitatea omiletică s-a concretizat în mai multe volume de predici : Chemări de departe.
Predici la radio42, Chemări de sus. Predici şi omilii43, Cunoşti tu Calea? Chemări către
suflet44, Evanghelia tălmăcită pentru timpul prezent45, Drumul Crucii46 şi Evanghelia tălmăcită
pentru toţi47. Alături de acestea mai amintim numeroase predici tipărite în colecţia ,,Predici
duminicale”, dar şi în foile religioase ,,Fântâna Darurilor” şi ,,Ortodoxia”, conduse de părintele
autor la acea vreme.
Părintele Toma Chiricuță a contribuit la multe cărți și broșuri care au fost fie alcătuite,
fie editate sau prefațate de către el. În ceea ce privește domeniul omiletic, al omiilor și al
predicilor el este autorul unor cărți și volume dintre care amintim:
- „La Tine mă întorc, Doamne! Cuvinte și îndrumări duhovnicești pentru Taina Spovedaniei”
apărut în București la editura Fântâna Darurilor în anul 1934.
Din titlul acestei lucrări se poate observa faptul că ea este destinată credincioșilor care
vin înaintea preotului duhovnic pentru a-și mărturisi păcatele și pentru a se pregăti pentru
împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.
De asemenea, o lucrare sugestivă în activitatea predicatorială este cea intitulată
Evanghelia tălmăcită pentru timpul prezent 48 care a apărut la București, editura Fântâna
Darurilor, în anul 1935. Acest titlu se află în strânsă legătură cu titlul capitolului doi al acestei
lucrări pentru faptul că deși cartea a fost scrisă în anul 1935, totuși ea este actuală și în zilele
noastre, pliindu-se perfect pe exigențele asupra predicii din societatea contemporană. Totodată,
42
În colaborare cu preoţii Gh. Comana, Marin C. Ionescu şi Manea S. Popescu, Bucureşti, 1929.
43
București, 1933.
44
București, 1934.
45
În colaborare cu pr. Gheorghe Butnariu, Bucureşti, 1935.
46
București, 1938.
47
București, 1947.
48
20
prin acest titlu se mai demonstrează faptul că părintele Toma Chiricuță este actual din punct de
vedere omiletic, conform conținutului cărții, deși ea a fost scrisă în anul 1935.
O altă lucrare aflată în strânsă legătură cu cea menționată mai sus este intitulată
Evanghelia tălmîcită pentru toți, apărută la București, editura Fântâna Darurilor, în anul 1947.
Această lucrare pe lângă faptul că reflectă și ea actualitatea părintelui Toma Chiricuță, se
adresează tuturor categoriilor de ascultători ai predicilor, omiliilor, fiind pe înțelesul tuturor.
Anul în predici49 este titlul volumului publicat după anul 1989, fiind o reeditare
selectivă a cărţii Chemări de sus – premiată de Academia Română – şi conţine cuvântări rostite
de părintele Chiricuţă la biserica Zlătari între 1928-1931. După cum aflăm din Cuvântul
introductiv, aceste predici ,,nu sunt lucruri compuse în vederea tipăririi, ci sunt surprinderi
spontane ale chipului nostru de a lucra în ogorul cuvântului, spre slava Mântuitorului... Sunt
nişte smerite forme de revărsare a Duhului în mijlocul Bisericii prin unul din preoţii săi” 50.
Volumul cuprinde 21 de predici (7 omilii exegetice, 9 predici tematice şi 5 panegirice)
cu teme variate, rostite fie la diverse duminici de peste an, fie la praznice sau sărbători ale
sfinţilor. Fiecare predică are câte un titlu, care indică subiectul respectiv în tabla de materii,
menţionând Duminica sau sărbătoarea respectivă. Iată câteva dintre titlurile predicilor sale:
Îndrăznim! Nu ne temem! (Duminica dinaintea Crăciunului), Bucuria Crăciunului (Naşterea
Domnului), Veniţi de vedeţi! (Duminica a V-a după Paşti), Fiul pierdut (Duminica fiului
risipitor) sau Vino, Duhule Sfinte! (Duminica Rusaliilor).
Remarcăm în predicile sale folosirea abundentă a elementelor din literatura profană, în
detrimentul pildelor şi istorioarelor pe care le găsim la alţi predicatori. Astfel, în cuvântul rostit
la Naşterea Domnului, autorul începe printr-o relatare a poeziei Ideal, de George Coşbuc: ,,În
această poezie, el ne spune că o tânără fecioară, ducându-se într-o zi la fântână, ca să scoată
apă, tocmai atunci un fiu de crai trecu pe drumul mare şi se apropie de ea, rugând-o să-i dea
apă să bea, căci este foarte însetat. La despărţire, tânărul de crai îi dădu o năframă şi îi spuse:
<<Iată, păstrează această năframă până la întoarcerea mea; ea va fi semnul după care te voi
recunoaşte; dacă te voi găsi tot aci, la fântâna aceasta, şi atunci când mă voi întoarce, te voi lua
de soţie>>. Şi a plecat mai departe... Craiul întârzia să vină. Ea a îmbătrânit şi, în cele din urmă,
a murit acolo, la fântână cu ochii îndreptaţi spre zarea unde dispăruse tânărul crai”51.
49
București, Editura Anastasia, 1996, 238 p.
50
Pr. Toma CHIRICUŢĂ, Chemări de sus. Predici şi omilii, Bucureşti, 1933, p. 5.
51
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, Îndrăznim! Nu ne temem!, în vol. Anul în predici, Editura Anastasia, Bucureşti,
1996, p. 7.
21
De la această poezie porneşte părintele Chiricuţă în explicarea mesajului biblic folosit
ca motto ,,Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” 52. Nu în oameni
trebuie să ne punem nădejdea, ci numai în Dumnezeu şi în puterea Sa mântuitoare. Prin contrast
cu întâmplarea ilustrată în poezie, ,,Evanghelia de astăzi vine şi ne înfăţişează şi ea un ideal.
Ne înfăţişează şi ea o aşteptare. O aşteptare care nu a fost însă dezminţită; care a fost încununată
cu împliniri minunate”53.
În aceeaşi predică, părintele mai face referire la cuvintele cronicarului Miron Costin,
care afirma ,,nu vremurile sunt sub om, ci bietul om este sub vremi”54, sugerând fragilitatea
existenţei umane pe pământ. Însă credinţa sfântă în Dumnezeu şi în puterea Sa de a supune
timpul şi vremurile îl fac pe autor să exclame: ,,Ce minunată este această credinţă, credinţa lui
Avraam, care îl călăuzeşte pe Isaac şi apoi pe Iacob şi pe toţi aceşti minunaţi oameni, care îşi
trec unul altuia, din mână în mână, torţa credinţei vii, care a luminat viaţa lor, în mijlocul
veacurilor!”55.
Toate aceste volume de predici, pe lângă celelate articole publicate în reviste și ziare,
demonstrează faptul că părintele Toma Chiricuță a fost un predicator activ, care a slujit, a
predicat și ascris volume de predici, articole, cu timp și fără timp, fiind mereu în slujba
aproapelui, iubindu-și aproape conform poruncii lăsate de către Mântuitorul Hristos.
II.2. Tematica și stilul predicilor
Pentru a scoate în evidență stilul dar și modul în care părintele Toma Chiricuță aborda
situația, în predică, la începutul acestui subcapitol, am ales să prezint o predică a părintelui care
face parte din volumul ,,Anul în predici”, apărut la editura Anastasia, anul 1996; urmată de o
scurtă analiză.
Predica este intitulată ,,Bucuria Înălțării”, constituind un sublime cuvânt la sărbătoarea
Înălțării Domnului:
,,Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Si erau în toată
vremea în templu, laudând și binecuvântând pe Dumnezeu" (Lc. 24, 52-53).
Cu prilejul praznicului care a trecut, al strălucitului praznic al Înălțării Domnului, din
pricini binecuvântate, nu ați putut fi hrăniți cu pâinea cea cerească a cuvântului lui Dumnezeu.
52
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, Îndrăznim! Nu ne temem!, în vol. Anul în predici…..,p. 7.
53
54
55
22
Desigur că pe unii dintre voi i-a întristat atunci această lipsă de hrană; dar iată, iubiților, că
hrana care trebuia dată atunci vă va fi dată astazi, pentru că noi astăzi tocmai asupra acestui
lucru vrem să ne aplecăm cu pietate inimile și cugetele noastre, tocmai asupra praznicului
Înălțării, care a trecut, dar în lumina căruia încă străjuim. Timpul de la sărbatoarea ce-a trecut
până la Duminica Rusaliilor este timpul Înălțării și în tot acest timp se cuvine ca noi să stăm
în fața lui Hristos, Celui care s-a înălțat, întocmai cum stăteau apostolii Lui, pe muntele
Taborului. Să stăm în genunchi în fața Lui, în adorare și privindu-L, adorându-L, să primim
în sufletele noastre lumină din Lumina Lui, viață din Viața Lui, veșnicie din Veșnicia Lui.
Iubiții mei frați întru Domnul Iisus, multe, nesfârșit de multe sunt razele de lumina ce
pleacă din Iisus, Cel Care S-a înălțat către ceruri, și coboară spre noi, cei care stăm în
genunchi în fața Lui și Îl privim. Noi, astăzi, iubiții mei, vom ruga pe Duhul Sfânt să ne dea
puterea să oprim câteva din aceste raze în mijlocul inimii noastre, pentru ca din lumina lor să
ne întărim și să ne putem călăuzi tot mai deplin, în mijlocul acestei vieți, de călătorie pe
pamânt.
Cel dintâi gând, cea dintâi descoperire pe care o lucrează Dumnezeu în cugetele
noastre, când privim la Hristos care Se înalță, este un gând de recunoștință; da, un gând de
recunoștință, căci, iubiții mei, L-am privit pe Domnul Iisus născându-Se într-un staul de vite,
L-am văzut atunci cum Se dezbraă de slava Lui, de bogația, de puterea Lui și se face sărac, Se
face slab, mic, pentru noi. Și atunci, stând lângă ieslea Lui, noi, în sufletul nostru, am simțit
mila pentru trupul Lui cel slab, pentru ființa Lui cea mică și ne-am zis în cugetele noastre: O,
Doamne, cât de mari trebuie să fie păcatele noastre, dacă Tu voiești să Te cobori atât de mult,
să Te înjosești atât de mult, să Te micșorezi atât de mult, ca să ne poti mântui! Această tristete
ne-a umplut sufletul, când ne-am uitat la făptura slabă care cuprindea într-însa pe Dumnezeu
Însuși, din peștera nașterii.
Apoi, L-am privit pe Acest Dumnezeu făcut om, L-am privit în tot cursul vieții Sale pe pământ,
crescând din pruncul din peștera Betleemului, la copilul de 12 ani care în Templul din
Ierusalim îi umplea de uimire pe învățații și preoții poporului Israel. L-am văzut crescând mai
mare, L-am văzut adastând în casa părinților Săi și ducând acolo o viață tainică, o viață plină
de tăcere și de ascultare. L-am văzut mai târziu pe malul Iordanului intrând în valurile râului,
în mijlocul păcătoșilor, înjosindu-Se pentru ca să ne poată mântui, apoi umblând cu picioarele
Lui prea bune pe pământul Iudeei, pe pământul Palestinei, răscolind praful tuturor drumurilor
și mergând din casă în casă, din sat în sat, și pretutindeni vestind Evanghelia și pretutindeni
fiind neînțeles, disprețuit, urât. Din toată ceata cea mare a poporului lui Israel, abia dacă s-a
ales un mic grup care să-L iubească, să-L urmeze, să-L înțeleagă. Dar nici acest grup nu L-a
23
înțeles cu adevărat, nu L-a iubit cu adevărat căci vom vedea cum Îl părăsește, cum Îl trădează
în noaptea când începe drumul Crucii lui Iisus.
Vom asista apoi la acest teribil drum al Crucii, drum de sânge, de înjosire, de durere,
de dispreț și de moarte. Vom asista la înjosirea Fiului lui Dumnezeu pe Golgota și sufletul
nostru se va umple de o infinită tristețe pentru Hristos, pentru răstignirea Fiului lui Dumnezeu
făcut om. Atunci vom înțelege cât de îngrozitor este păcatul nostru, dacă a fost nevoie de o atât
de cumplită înjosire a Fiului lui Dumnezeu și de o atât de teribilă suferință a Lui ca să ne poată
mântui.
Dar toată această tristețe, care ne-a umplut sufletul în lunga călătorie a lui Iisus pe
pământ, de la nașterea Sa până la Golgota, până la mormântul în care L-au pus Iosif și
Nicodim, în care Îl vom vedea închis și pecetluit, toată această tristețe, asemănătoare unui nor
care acoperă lumina cerului, se va risipi când Îl vom vedea înviind.
Atunci va răsări și în inimile noastre soarele bucuriei celei cerești, soare care va dura
tot timpul cât Iisus Cel înviat va rămâne în mijlocul ucenicilor Săi, tot timpul de la Înviere până
la Înălțare; în timpul acesta vom fi și noi, împreună cu ucenicii lui Iisus, martori la toate
arătările Lui și ne vom umple inimile de bucuria care umplea atunci inimile ucenicilor.
Dar, iubiții mei, această bucurie a Învierii, a sălășluirii împreună cu Iisus Cel Înviat,
nu este o bucurie desăvârșită; îi lipsește bucuria Înălțării.
Din soarele bucuriei Învierii lipsea încă această rază, iar noi astăzi suntem
recunoscători lui Dumnezeu pentru că ne-o dăruiește, pentru că desăvârșește soarele bucuriei
noastre, pentru că ni-L arată pe Domnul Iisus Hristos înălțându-Se la cer.
Și anume, iubiții mei, de ce ne bucurăm noi când Îl privim pe Hristos înăltându-Se la
ceruri? Această întrebare e de mare preț pentru orice inimă și cuget de creștin și merită să-i
adâncim înțelesul, să ne ostenim, să pierdem puțina putere ca să căpătăm în schimb mult mai
multă prin descoperirile pe care ni le va face Dumnezeu. Se cuvine mai întâi să-L rugăm să ne
lumineze și să ne arate care este rostul cel minunat al acestei bucurii, ca o desăvârșire a tuturor
celorlalte, bucuria mântuirii. Într-adevăr, cel dintâi temei al bucuriei Înălțării este acesta:
căpătăm și mai multă siguranță în credința noastră, care ne mântuiește, și anume siguranța că
Hristos a venit din cer. Ați băgat de seamă că la Nașterea Mântuitorului au venit tot felul de
vești din cer, tot felul de trimisi din cer, care au spus pamântului: „Bucura-te, pamântule, caci
îți vine Mântuirea, îți vine din cer!".
Acesta a fost mesajul pe care l-a adus Arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare, prin
cuvintele: „Bucură-te, Cea plină de daruri, Domnul este cu Tine, binecuvântată ești Tu între
femei!". Și apoi îi vestește: „Iată, ai fost aleasă să fii Maica Celui Preaînalt!". Aceste vești din
cer vin înainte de naștere și ne vestesc ca Mântuirea vine din cer și numai din cer.
24
În aceeasi noapte, un alt mesaj din cer a răsunat în auzul oamenilor. E minunata
cântare a corurilor de îngeri, care strigau din înalturi: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu
și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!". În același timp, un înger s-a desprins din ceată
și a vestit păstorilor că S-a născut Mântuitorul, Hristos Domnul. Prin urmare, încă o afirmare
că din cer vine mântuirea oamenilor.
Dar iată că, deși toate aceste mesaje au venit din cer, noi totuși nu L-am văzut pe Însuși
Domnul venind de acolo; numai îngerii ne-au vestit că El vine din cer, că El este Fiul lui
Dumnezeu, că se pogoară din cer și se face pamântean. Dar să-L vedem pe El Însuși venind
din cer, de această bucurie Dumnezeu nu ne-a găsit vrednici. Este adevărat că la botezul
Mântuitorului am gustat ceva din această bucurie, atunci când deasupra Mântuitorului se
coboară Duhul Sfânt și glasul lui Dumnezeu din cer strigă catre oameni: „Acesta este Fiul
Meu Cel iubit, întru Care am binevoit!".
Dar această descoperire nu era desăvârșită. Desăvârșirea acestei descoperiri, a
acestui adevăr care ne mântuie pe noi, și anume că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că El
Se coboară din cer, Se întrupează ca om pentru mântuirea noastră, desăvârșirea acestei
descoperiri o avem numai în ziua Înălțării Sale. Pentru că atunci noi Îl vedem pe Domnul
înălțându-Se la cer și aceasta ne dă desăvârșită siguranță că El a venit din cer.
Acesta este, iubiții mei, cel dintâi temei al bucuriei Înălțării Mântuitorului; bucurie pe
care n-am avut-o până acum în chip desăvârșit și de-abia în ziua Înățării o căpătăm în toată
splendoarea ei.
Iată pentru ce în această zi în care ne gândim la Înălțarea Domnului, sufletul nostru
este plin de un simțământ de adâncă, de nețărmurită recunoștință.
Dar din bucuria, din marea și luminata bucurie a Înălțării Mântuitorului nostru, noi
mai desprindem încă o descoperire, de cel mai mare preț pentru viața noastră și anume că,
dacă avem un Mântuitor Care a venit din cer și S-a înălțat la cer, atunci se cuvine ca noi
niciodată să nu ne despărțim, cu inima și cu viața noastră, de cer. Dacă într-adevăr, iubiții
mei, credem în Domnul Iisus, dacă într-adevăr Îl iubim, dacă El sălăsluiește în noi atunci nu
se poate să nu vrem și noi, într-un anumit chip, tainic si neînțeles de sărmana noastră minte
pamântească, dar totuși real, nu e cu putință să nu vrem să mergem și noi în cer împreună cu
Iisus.
Aceasta este cea mai mare descoperire a sărbătorii Înălțării.
Avem acum desăvârșita siguranță că El este în cer, și totuși este cu noi. El Însuși ne-a
spus-o, ne-a dat această asigurare: „Voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor!".
Și pentru ca să ne dea ceva concret, ceva vizibil, palpabil, doveditor al prezenței Lui între noi,
pentru ca să nu avem nici un fel de îndoială, pentru ca slăbiciunea noastră sărmană să aibă o
25
cârjă în care să se reazeme în călătoria pe pământ, Iisus ne-a lăsat Sfânta Împărtăsanie. Ne
spune că El, Cel din cer, este prezent în chip deplin în pâinea Sfintei Împărtășanii.
Acum înțelegeți de ce v-am spus că, dacă noi Îl iubim, dacă noi credem, dacă într-
adevăr Îl avem pe Iisus în inimă, atunci și noi suntem cu El în cer, deși trupește ne aflăm pe
pământ, deși suntem în toate chipurile legați de pământ. Cu duhul nostru însă noi suntem în
ceruri. Suntem cu Hristos Cel Înălțat, pentru că El este în inima noastră, și inima noastră este
în El. Și acolo unde saălăsluiește Iisus, sălășluim și noi. Deci noi suntem în cer, fiindcă Iisus
sălășluieste în cer. Desigur că dacă ne-ar asculta acum cineva care nu are ceea ce se numește
„naștere din cer", care nu are într-însul pe Duhul Sfânt, ar putea spune că vorbim într-o limbă
încurcată, într-o limbă cu totul fără sens. Ce înseamnă acestea: „noi suntem în cer?!" Aceasta
e de nesuportat, e un limbaj de neînteles, ar spune. Aici este locul să lămurim: cine nu s-a
născut din cer, acela nu poate vedea cerul. Cine nu s-a născut a doua oară din cer, acela nu
poate vedea Împărăția cerului; acela este orb, nu vede nimic, este afară din cer. Și, Doamne,
cât de mulți orbi sunt: se numesc creștini, dar nu văd nimic din lumina aceasta cerească a
Împărăției lui Hristos, care ne cuprinde din toate părțile, ne soarbe, ne arde, ne purifică ăi ne
înalță tot mai desăvârșit, tot mai deplin către Hristosul nostru Cel înălțat la ceruri!
Prin urmare, iubiții mei, o altă descoperire: dacă noi suntem în cer cu duhul nostru, în
schimb, cu trupul, cu viața, suntem pe pământ. Și acest trup care ne înconjoară duhul – și, vai,
de multe ori ca o temniță cu ziduri vrăjmașe, în care sufletul se simte prizonier -, acest trup ne
împiedică să vedem cu toată claritatea, cu toată puterea și siguranța.
Chiar cei care suntem mai înaintați în viața duhovnicească avem uneori clipe când ne
simțim înconjurați de elementul pământesc, când simțim că am bătut lumina cerului, că suntem
din nou aici, prizonieri! Clipele acestea sunt teribile pentru cei care, într-adevăr, cunosc
bucuria cerului și știu deci cât de groaznică este robia pământului. Dar ele sunt trecătoare
pentru credinciosul adevărat, pentru că, curând, se dau într-o parte, în chip tainic, zidurile
acestei temnițe pământești și din nou avem bucuria cerului și din nou am simțit că suntem cu
Hristos în ceruri. Însă, iubiții mei frați, această bucurie a noastră nu este desăvârșită, ci, cum
spune Sfântul Apostol Pavel, noi, aici, nu putem privi la Hristos Cel din ceruri față către față,
nu-L putem vedea în toată splendoarea Lui, ci, ca „prin ghicitură", ca prin val, ca prin oglindă.
Atunci, dar, care este bucuria cea mare pe care ne-o dă Înălțarea Domnului? Iată:
bucuria siguranței credinței noastre mântuitoare, acea siguranță că va veni clipa cea
binecuvântată când noi, și cu trupul și cu sufletul vom fi în ceruri și-L vom privi pe Hristos față
către față, așa cum Îl privesc îngerii și sfintii, care au adormit întru El. Aceasta este bucuria
cea mare și unică; siguranța noastră că odată și odată se va sfârși călătoria aceasta pe pământ,
prin praful, prin smârcurile pământului, prin toată această negură și ceață vrăjmașă a
26
pământului. Atunci ne vom urca sus, pe muntele cel înalt al cerului, și de acolo, din bucuria și
slava lui Iisus, vom privi la negurile pământului, cum privea și Iisus la norii ce rămâneau în
urma Lui când S-a înălțat.
O, ce nefericiți sunt cei care nu-L cunosc pe Domnul Cel înălțat! Cei care nu cred în
Înălțarea Domnului!
Dar să-mi îngăduiți, iubiții mei, să închei predica mea cu o aplicare la viața noastră,
scoasă din Evanghelia care ne istoricește Înălțarea Domnului. Și anume: Evanghelia ne
povestește că, după ce Mântuitorul S-a înălțat la ceruri, apostolii s-au întors la Ierusalim cu o
mare bucurie și erau în toată vremea în Templu, și lăudau și binecuvântau pe Dumnezeu". Iată
învățătura pe care vreau să o scot, pentru noi toți, din acest mare fapt al Înălțării: dacă avem
un Mântuitor în cer și dacă viața noastră este în cer, atunci se cuvine ca noi, aici pe pământ,
să trăim o viață cerească, o viață prin care să iradieze din noi în afară lumina cerului, pe care
o purtam în duhul nostru.
Aceasta, iubitul meu frate și iubita mea soră, este misiunea ta de creștin pe pământ: să
fii în mijlocul lumii acesteia o lumină aprinsă, după cum spune cuvântul Mântuitorului: „Voi
sunteți lumina lumii!". Dar prin aceasta nu întelegem o lumină fizică, ci una spirituală: Lumina
din cer care luminează pe om. Și când Iisus ne spune că trebuie să luminăm lumea ca niște
lumini, aceasta înseamnă că noi, în mijlocul lumii acesteia, să facem să strălucească din noi,
prin noi, Lumina cerului pe care o purtăm în noi, prin Hristosul Cel în slavă Înălțat la cer, în
Care credem noi.
Și atunci, iubiții mei, întelegeți voi bine cât de măreț este, cât de minunat răsună în
sufletele noastre mesajul Înălțării Domnului? Să ne gândim la o armată obosită de frig, de
întuneric, de foamete, de toate piedicile pe care i le pun vrăjmașii înainte, cuprinsă de
slăbiciune, de descurajare, de simțământul de înfrângere; și deodată, în auzul acestei armate,
răsună o trâmbiță, care îi vestește că împăratul vine, că împăratul este acolo lângă ea, că în
curând El va lua comanda și că, prin urmare, ea nu trebuie să-și piardă în nici un fel curajul,
puterea ei de luptă și de biruință. Ei bine, așa răsună trâmbița înălțării Domnului în sufletul
creștinilor, în sufletul celor care-L cunosc pe Domnul. În mijlocul acestei lupte cumplite, care
este viața noastră de toate zilele, în această luptă care ne macină forțele, care ne fură
entuziasmul, ne stinge de multe ori Lumina, în această luptă cu puterile întunericului, care este
lumea, răsună biruitoare, aducătoare de speranța biruinței, trâmbița Înălțării Domnului.
Glasul ei îi spune fiecăruia dintre noi în parte: sus inimile, voi cei care vă numiți cu
numele lui Hristos! Iată, Eu împăratul vostru, Care pentru voi M-am coborât din ceruri și am
dus lupta cu satana și l-am prăbușit, iată, Eu, împăratul vostru Iisus, vă strig vouă: Nu vă
lăsați cuprinși de descurajare, de tristețea care ucide. Nu! Eu, împăratul vostru Cel din ceruri,
27
vă spun vouă, copiilor Mei, prietenilor, fraților Mei, Eu vă spun: sus inimile! Voi luptați, dar
nu uitați că și Eu am luptat; voi suferiți, dar știți că și Eu am suferit; voi sunteți răstigniți, dar
aduceți-vă aminte că și Eu am fost răstignit. Toate acestea, dacă le faceți voi, le faceți în Duhul
Meu. Și dacă le faceți cu adevărat în Duhul Meu, fiți încredințați că va veni clipa când voi veți
fi părtași învierii Mele, părtași înălțării Mele. Va veni clipa – și nu este departe – când va
răsuna pentru toată lumea ceasul de judecată când toate sufletele vor trebui să dea socoteală
înaintea Mea de ce au făcut în viața pe care le-am dat-o Eu. Atunci, voi, copiii Mei, voi, care
credeți în Mine, care vă puneți toată viața voastră la picioarele Mele, care faceți din toată
ființa voastră un necontenit imn de laudă pentru Mine, voi veți cunoaște, veți sta cu frunțile sus
înaintea Mea și recunoștința Mea o veți cunoaște căci nu osânda veșnică, ci Viața Veșnică veți
primi; atunci vă voi lua împreună cu Mine în cerul în care trăiesc Eu și veți trăi și voi cu toată
ființa voastră, nu numai cu duhul, în Mine, în vecii vecilor.
Fraților și surorilor dragi, spuneți-Mi dacă ați auzit vreodată un mesaj mai minunat
decât acesta al Înălțării Domnului? Spuneți voi, care sunteți ucenicii lui Iisus, sau care credeți
că sunteți, spuneți dacă mai aveți vreun temei pentru tristețea voastră, pentru slăbiciunea,
pentru deznădejdea voastră? Iar voi, cei care până astăzi nu L-ați cunoscut pe Hristos și nu v-
ați dăruit Lui viața, spuneți dacă din clipa aceasta mai puteți sta deoparte, mai puteți întârzia
de a face și voi gestul pe care l-au făcut toți cei care și-au dăruit lui Hristos viața lor; pentru
ca astfel să participați și voi la bucuria Învierii și a Înălțării Mântuitorului.
O, frate și soră, dacă ai rămas în urmă, grăbește-te, căci Domnul te va ajuta în marea
Lui îndurare, să-i ajungi pe semenii tăi care și-au pus deja toată viața în Iisus și sunt părtași
ai bucuriei Lui! Frate și soră! Nu mai întârzia, vino și tu la Iisus cel Înălțat, pentru ca să te
bucuri și tu de bucuria înălțării Lui! AMIN.
Scurtă analiză a predicii:
- este o predică tematică (dogmatică);
- lungimea predicii este contraindicată vremurilor de azi, dar se știe de la martori oculari că
părintele Toma Chiricuță era ascultat tot timpul cu emoție și mare bucurie. Pentru ascultătorii
lui, predicile nu erau lungi, căci psihologic erau predispuși a-l asculta; apelativele „frate" și
„soră" confirmă, astfel, comuniunea predicatorului cu ascultătorii;
- analizând predica de față ne dăm seama de motivația acestei ascultări rabdătoare: are mesaj,
dinamism, putere de convingere, frumusețe stilistică;
- reținem în chip deosebit următoarele procedee omiletice:
1.) Retrospectiva vieții Mântuitorului, în scopul de a ne conștientiza asupra unui fapt: O,
Doamne, cât de mari trebuie să fie păcatele noastre, dacă Tu voiești să Te cobori atât de mult,
să Te înjosești atât de mult, să Te micșorezi atât de mult, ca să ne poți mântui!
28
2.) Răspunsul la întrebarea „de ce ne bucură Înălțarea Lui la cer?": pentru că ne convinge că El
S-a coborât din cer! (Îndemnul pentru noi: să nu ne despărțim de cer!)
3.) Predica este un permanent „dialog" gradat, utilizând cu precădere metoda inductivă56.
Între particularitățile stilului său inconfundabil, se remarcă rostirea de rugăciuni sau

scurte invocații, inserate între părțile principale ale predicii, pentru menținerea în sufletele
ascultătorilor a unei atmosphere de pace și meditație spiritual. Între metodele sale de
persuasiune se înscrie și revărsarea unui torent de cuvinte asupra credincioșilor, în partea finală
a predicii, asemenea pledoariilor caracteristice marilor retori ai antichității.
Predicile sale radiofonice sunt însuflețite de mlădierile vocii, de voiciunea stilului și de
chemarea adresată ascultătorilor la implicare, la participare. Formule de adresare specific
cuvântărilor sale de la radio pot fi întâlnite în predicile sale tipărite57.
Stilul literar al cuvântărilor sale bisericeşti le conferă un specific aparte. Ele se
caracterizează prin fraze scurte şi expresive, vocabular ales şi totuşi popular şi adresarea directă
către ascultători, creând impresia unui permanent dialog cu aceştia: ,,O, fraţilor şi surorilor
dragi, spuneţi-mi acum: mai poate rămâne vreun suflet indiferent în faţa acestei descoperiri
măreţe pe care ne-o face aici Evanghelia? Mai putem rămâne reci, zicând: dar ce mă priveşte
pe mine Evanghelia? Nu mă interesează, nu are nicio legătură cu viaţa mea! O, frate şi soră,
mărturiseşte tu acum, în adâncul inimii tale: într-adevăr nu te interesează? Într -adevăr pentru
tine este indiferent locul pe care îl vei ocupa în veşnicia dincolo de moarte? O, nu este cu
putinţă. Tu ştii foarte bine cât de îngrozitoare poate fi o suferinţă aici pe pământ, suferinţă care
ţine un minut, un ceas, o zi, o săptămână sau mai mult, dar care are totuşi un sfârşit. Cât de
grozav gemi tu şi suspini sub muntele durerilor tale pe pământ! Şi cum strigi către Dumnezeu:
Doamne, când voi scăpa eu de această suferinţă care mă striveşte? Şi dacă o durere care are un
sfârşit te înspăimântă atât de mult, spune-mi ce vei face tu dincolo, când se va aşeza peste tine
muntele nespus de înalt al unei suferinţe fără de sfârşit, al unei suferinţe veşnice? Ce vei face
tu atunci? Gândeşte-te bine, şi va trebui să descoperi că nu-ţi este deloc indiferent locul pe care
îl vei ocupa dincolo de moarte...”58.
Căldura cu care au fost rostite predicile părintelui Toma Chiricuță se resimte şi în
varianta lor tipărită, remarcând extraordinara putere de captivare pe care părintele Toma
Chiricuţă o avea asupra publicului ascultător, prin implicarea sa totală în cuvântul rostit. De
56
Pr. Lect. Dr. Vasile GORDON, Introducere în omiletică, Editura Universității din București,
București, 2001, p. 137.
57
58
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, Anul în predici...., p. 118.
29
exemplu, în încheierea predicii cu titlul Veniţi la cină, rostită în Duminica a XXVIII-a după
Rusalii, părintele grăieşte cu emoţie: ,,Doamne! Iisuse Hristoase! Binecuvântează aceste
cuvinte, pe care le-am îndreptat, în numele tău, către aceste inimi! Dă-le puterea Ta, Doamne,
pentru ca toţi aceşti fraţi ai noştri, care au ascultat această chemare, să nu plece fără a fi mai
întâi părtaşi adevăraţi ai minunatei Tale cine! Dă-le, o, Doamne, puterea aceasta de a fi sinceri
cu ei înşişi, acum şi întotdeauna, şi de a se hotărî ca de aci înainte să nu mai fie nişte mădulare
ale întunericului din lume, ci nişte mlădiţe puternice ale Sfintei Tale Bisericişi mărturisitori
hotărâţi în mijlocul lumii acesteia, în mijlocul veacului acestuia, în mijlocul eternităţii tale!...
Amin”59.
În ceea ce privește tematica predicilor părintelui Toma Chiricuță, există o gamă largă
de subiecte pe care părintele le-a abordat. Unul dintre cele mai importante subiecte pe care
părintele Chiricuță le abordează în predicile sale este cel al rugăciunii:
,,Azi vreau să vorbesc cu tine despre rugăciune. Vor face, după mine, același lucru
ceilalți frați ai mei de preoție, plecând de la cea mai autentică rugăciune din câte s-au rostit
vreodată pe acest pământ: de la rugăciunea ,,Tatăl nostru”, pe care ne-a dat-o Însuși Fiul lui
Dumnezeu, spre a ne ajuta cu dânsa în mijlocul lumii”60.
De asemenea, în predicile sale, părintele Toma Chiricuță abordează și subliniază tema
împărtășirii cu Sfintele Taine, Trupul și Sângele Domnului Hristos din cadrul Jertfei
nesângeroase liturgice. Într-unul dintre rapoartele sale de activitate pastoral, părintele
subliniază faptul că la fiecare liturghie duminicală la biserica Zlătari se împărtășeau un număr
de 20-25 de credincioși în mod regulat. În perioada postului, părintele afirma în raport că exista
un număr de 150-200 de credincioși care se împărtășeau; dintre aceștia mulți sunt copii și tineri,
muncitori.
În predicile sale, părintele Chiricuță vorbește și despre moralitate, despre nădejdea în
ajutorul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, despre Taina Spovedaniei și importanța deosebită
a acesteia în atingerea scopului final al vieții; scopul pentru care omul a fost create de
Dumnezeu. O altă temă care este prezentă în cadrul predicilor sale este cea a credinței în
Dumnezeu.
În cadrul volumului ,,Anul în predici”, publicat la editura Anastasia, București, 1996,
temele sunt variate deoarece cartea cuprinde predici la toate sărbătorile și duminicile
importante de peste an.
59
60
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, Despre rugăciune, în vol. ,,Chemări de departe. Predici la Radio”, Ed. Librăriei
Pavel Suru, 1929, p. 29.
30
Prin intermediul predicilor sale, părintele Toma Chiricuță abordează o varietate de teme
având ca scop atragerea credincioșilor către comuniunea cu Mântuitorul Iisus Hristos și
dobândirea mântuirii, comuniune reală care se realizează prin împărtășirea cu Trupul și Sângele
Domnului din cadrul Sfintei Liturghii.
II.3. Structura predicilor
Înainte de a prezenta structura propriu-zisă a predicilor părintelui Toma Chiricuță, este

important de făcut câteva mențiuni despre planul predicii în general; cum se alcătuiește o
predică și care sunt pilonii standard care alcătuiesc structura acesteia.
Planul unei predici61 propriu-zise este format din următoarele puncte:
Formula de adresare este absolut necesară pentru toate genurile predicii. Ea diferă,
desigur, de la gen la gen. Cele mai uzitate formule pentru predicile obișnuite (omilii, predici
tematice, panegirice) sunt: iubiți credincioși, frați creștini, drept-măritori creștini; pentru
pareneze, de la caz la caz: la cununii: iubiți miri, cinstiți nuni, cinstiți nuntași; pentru
înmormântări: întristată familie, întristați credincioși.
Anunțarea temei face legătura între interoducere și tratare și are rolul de a-i captiva pe
ascultători.
Introducerea. Se mai numește și „exordiu" și reprezintă prima parte a oricărei
cuvântări, strâns legată cu tratarea temei, prin care predicatorul face pregătirea credincioșilor,
pentru a asculta tratarea cu interes, cu bunăvoință, cu atenție sporită și cu convingerea că cele
ce vor urma sunt adevăruri necesare mântuirii sufletului.
Tratarea, sau corpul propriu-zis al cuvântării, reprezintă aproximativ 2/3 din predica
respectivă. De regulă, tratarea cuprinde următoarele momente logico-psihologice: explicația
(operația de lămurire a unei idei dogmatice sau morale); istorisirea sau narațiunea (operația de
expunere a faptelor biblice, istorice etc.); argumentarea (operație prin care se susține și se
întărește tema tratată). După ce preotul a explicat, istorisit, argumentat etc., va trebui să
raporteze cele prezentate la viața ascultătorilor. În acest scop sunt binevenite și digresiunile
sau ilustrațiile care au darul să învioreze predica și, totodată, să exemplifice elemente din cele
expuse anterior.
61
Planul predicii este preluat din lucrarea: Pr. Lect. Dr. Vasile GORDON, Introducere în omiletică…, p.
274.
31
Concluziile bine alcătuite au darul de a determina nu numai o bună impresie asupra
ascultătorilor, ci și a le influența voințele spre aplicarea celor auzite. Se înțelege că orice
concluzie trebuie să fie în strânsă legătură cu subiectul tratat. Este contraindicat să se introducă
în concluzii idei noi, care nu au apărut în corpul cuvântării. Finis coronat opus ("sfârșitul
încununează lucrarea")- era deviza oratorilor latini clasici. Această maximă poate constitui și
pentru predicatorul creștin nu numai o atenționare ci și un deziderat.
În ceea ce îl privește predicile părintelui Toma Chiricuță se poate afirma faptul că ele
respect întru totul planul standard al unei predici, făcându-se trecerea de la o etapă la alta într-
un mod foarte natural și dinamic.
Deşi unele predici sunt cam lungi, ajungând la douăzeci de pagini, ele sunt foarte bine
închegate, cele trei părţi nu se disting, alunecând de la una la alta pe nesimţite. Pe parcursul
predicii intervine chemarea Iubiţii mei fraţi, Fraţii mei sau Iubite frate, având rolul de a stabili
legătura sufletească dintre predicator şi ascultătorii săi, după cum citim: ,,Dar, iubiţii mei,
această bucurie a învierii, această bucurie a sălăşluirii împreună cu Iisus cel înviat, nu este o
bucurie desăvârşită; îi lipseşte ceva, şi anume: bucuria Înălţării. Din soarele bucuriei Învierii
lipsea această rază, iar noi astăzi îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru că ne-o dăruieşte,
pentru că desăvârşeşte soarele bucuriei noastre, pentru că ni-L arată pe Domnul Iisus Hristos
înălţându-Se la cer. Şi anume, iubiţii mei, de ce ne bucurăm noi când îl privim pe Hristos
înălţându-se la ceruri? Iată o întrebare care, cred eu, este de un mare preţ pentru orice inimă şi
pentru orice cuget de creştin şi merită să-i adâncim înţelesul, să ne ostenim, să pierdem puţină
putere, pentru ca să căpătăm în schimb mult mai multă prin descoperirile pe care ni le va face
Dumnezeu”62.
În Predica la Duminica a XXVIII-a după Rusalii, intitulată Veniţi la Cină!, după
relatarea unei parabole, autorul exclamă: ,,Iubiţii mei fraţi! Minunată este impresia pe care o
produce în noi această parabolă! Ştiţi, este întocmai ca atunci când luăm o scoică de mare şi o
punem la ureche. Din scoică auzim vuietul enorm al întregii mări, în care s-a născut scoica. Tot
astfel, când punem la urechile inimii noastre această minunată pildă, auzim răsunând din ea
toate armoniile sublime ale Împărăţiei lui Dumnezeu” 63 sau, după prezentarea unora dintre
motivele pentru care mulţi dintre creştini nu-şi predau toată viaţa şi inima lui Hristos, părintele
grăieşte: ,,Iată, fraţii mei, câteva luminişuri pe care le deschid cu îngrijorare în codrul de
gânduri şi simţuri al sufletelor voastre”64.
62
63
64
32
Pentru a face predica şi mai grăitoare, părintele se foloseşte de diverse parabole,
istorioare şi exemple, utilizând chiar două sau trei digresiuni, aşa cum se întâmplă în explicarea
importanţei pe care o are rugăciunea de mulţumire: ,,Dar aduceţi-vă aminte de un alt exemplu
pe care ni-l dă lumea animalelor. Este vorba de acel leu, pe care l-a întâlnit odată un Sfânt
Părinte în pustiu. Leul şchiopăta, pentru că-i intrase în laba piciorului un spin puternic. Şi
atunci, Sfântul Părinte, fără niciun fel de frică, se apropie de leu, i-a luat laba şi i-a scos spinul;
apoi i-a scurs sângele şi i-a legat piciorul. Ce s-a întâmplat după aceea cu acest leu? Ne spune
viaţa Sfinţilor că leul n-a vroit să se mai despartă de binefăcătorul său, ci, aşa, ca un miel, se
ţinea de Sfântul Părinte şi oriunde mergea Stăpânul mergea şi el”65.
Reţinem că digresiunile fac parte din structură și reprezintă un auxiliar preţios al predicii
de orice gen, din cel puţin două puncte de vedere: a) explicativ – istorioarele explică mai bine
învăţătura. Ele sunt fapte de viaţă şi acestea se înţeleg mai uşor decât teoriile, fiind accesibile
mai multor categorii de ascultători în mod egal şi în acelaşi timp66; b) odihnitor – ele permit
ascultătorilor un binevenit ,,respiro”, mai ales în cadrul unor teme mai grele. Preotul Marin
Ionescu este de părere că utilizarea ilustraţiilor ,,este cel mai fericit mijloc de a da viaţă
predicilor noastre. Ilustraţiile poartă cu sine o putere uimitoare de a clarifica cele mai grele şi
cele mai abstracte idei religioase”67.
În unele predici, unde simte că s-a întins prea mult cu povestirea, părintele adaugă:
,,Iubiţii mei fraţi! Mă iertaţi că a fost puţin cam lungă zugrăvirea mea; dar a fost necesară,
pentru că starea fiului risipitor este starea noastră. Fiecare din noi cred că ne recunoaştem în
această parabolă. Cred că nu este niciunul dintre noi care să nu fi trecut prin experienţa fiului
pierdut”68 .
Metoda dialogului este folosită permanent: ,,Am făcut aceste două lucruri? Am
îndeplinit aceste două condiţii? Te-ai lepădat de tine? Ai luat crucea lui Iisus?”69 sau ,,Ce
înseamnă anume a fi părtaş adevărat la cina lui Iisus Hristos? Cum, adică, se va fi întrebând
cineva, există şi părtaşi mincinoşi la cina lui Iisus? Ce înseamnă a veni la Cina, pe care ţi-a
pregătit-o Hristos?”70. Aceste întrebări dau predicii caracterul şi atmosfera ei firească de dialog,
de intimitate, nu de monolog ameninţat întotdeauna de monotonie.
65
Pr. Toma CHIRICUŢĂ, Cunoşti tu Calea? Chemări către suflet, Editura Fântâna Darurilor, Bucureşti,
1934, p. 183.
66
†Mitrop. dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Tâlcuri noi la texte vechi, Ediția a II-a, București, 1996, p. 11.
67
Pr. dr. Marin IONESCU, Inimă şi suflet. Omiletica vremurilor noastre, Bucureşti, 1927, p. 106.
68
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, Dumnezeu vrea, în vol. Cunoşti tu Calea? Chemări către suflet..., p. 139.
69
Pr. Toma CHIRICUȚĂ, Dumnezeu vrea…..p. 120.
70
33
După cum sugerează o parte a titlului – Chemări către suflet – predicile cuprinse în
volumul de faţă încearcă să stabilească o legătură afectivă cu publicul căruia i se adresează,
să-l facă receptiv la cuvântul rostit, din dorinţa de a-l îndruma spre calea cea dreaptă, în timpul
unor vremuri tulburi, aşa cum vedem din frumoasa încheiere pe care o dă predicii cu titlul
Iisus, Mântuitorul: ,,Iubitul meu frate şi soră, iată calea mântuirii. Voiţi să vă mântuiţi?
Urmaţi pe Iisus! Voiţi să ajungeţi la viaţa adevărată? Faceţi acelea ce a făcut Iisus! Voiţi să
vă scăpaţi sufletele şi să vi le mântuiţi? Atunci uitaţi-vă la Iisus!... Să privim dar la El! Să-L
urmăm pe El! Să ne lepădăm de noi şi să ne îmbrăcăm în El! Spre a fi pururea mântuiţi în El
şi prin El! Amin”71.
Se poate observa din structura și modul în care părintele Toma Chiricuță își construia
predicile faptul că ele atrăgeau foarte mult auditoriul. Structura lor, desi uneori predicile erau
foarte lungi, făcea ca ele să capteze atenția auditoriului ca să nu existe ideea de lungime a
predicii, să nu apară starea de plictis sau de neatenție. De fiecare data, în fiecare predică,
părintele venea cu ceva nou, era mereu actual și în concoranță cu spațiul și timpul în care
respective predică era rostită.
Pentru a reține atenția ascultătorilor săi, părintele Chiricuță intervenea pe parcurusl
predicii cu întrebări retorice către ascultători pentru a-i angrena și pe ei în predică, pentru a
le atrage interesul.
Preotul-predicator Toma Chiricuță a fost și este un model incontestabil pentru
predicatorii din societatea contemporană prin: actualitatea lui și adaptarea permanentă la
auditoriu, prin sfaturile și îndemnurile din predicile sale care au reușit să îi angreneze pe mulți
în viața Bisericii și pe calea mântuirii.
71
34
CAPITOLUL III. ACTUALITATEA OMILETICĂ TRANSPUSĂ ÎN VIAȚA BISERICII ȘI ÎN
PROBLEMATICA SOCIETĂȚII CONTEMPORANE
III.1. Sfaturile și îndemnurile duhovnicești ale Bisericii – soluții la

problemele și direcțiile greșite din societatea contemporană românească
Una dintre cele mai importante căi de transmitere a sfaturilor și a îndemnurilor

duhovnicești din cadrul Bisericii Ortodoxe este predica, pe lângă celelalte Sfinte Taine și ierurgii.
De la amvon sunt transmise anumite învățături și pilde care îi fac pe ascultători, credincioși să
înțeleagă viața Bisericii și esența ei.
Ortodoxia a fost, este și va fi pentru totodeauna o cale de scăpare pentru om, pentru creștin.
Înețelegerea vieții Bisericii, activității și învățăturii ei îl face pe creștin să se apropie de Hristos și
de comuniunea reală și autentică cu El, lucru susținut adesea în predici de către părintele Toma
Chiricuță.
Predica contemporană, care se aude de la amvon, trebuie să conțină învățături concrete și
concise despre Biserică și viața ei.
În zilele noastre, nimic nu pare să preocupe mai mult societatea şi pe individ decât
expunerea ostentativă a unor apartenenţe şi identităţi cât mai variate, dar în acelaşi timp
paradoxale. A devenit, din păcate, o „modă” a face paradă de identitatea etnică, socială, dar se
vorbeşte puţin, dacă nu chiar deloc, despre cea religioasă, despre Biserică, cea care conferă
persoanei esenţa, prin legătura ce o stabileşte cu transcendentul.
În societatea actuală se remarcă o tendinţă pregnantă a persoanelor de a adera la o grupare
socială ( mişcarea feministă, mişcarea gay, grupări care luptă pentru legalizarea avorturilor,
grupări în favoarea legalizării prostituţiei etc ), culturală sau religioasă, de a se identifica neapărat
cu obiectivele acestora, reducându-şi astfel însuşirile personale.
Trebuie să ne reamintim cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care precizează : „ Căci nu
este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, care îmbogăţeşte pe toţi
cei ce-L cheamă pe El . ” ; ( Romani 10, 12 ).
Apar sisteme de gândire aberante,care privesc spiritualitatea din prisma unui amalgam de
gnoze, mituri, tradiţii, ce se întrepătrund; un fel de sincretism dăunător. „ Ideea comună a acestor
35
curente şi şcoli era aceea de desacralizare sau de secularizare, sub pretextul că omul a ajuns la
maturitate; omul modern este confruntat cu << moartea lui Dumnezeu >> (…)72.
Singurul nostru mod de raportare a identităţii adevărate, creştine este sau trebuie să fie
Iisus Hristos, pentru că doar El e Lumina, alături de deschiderea şi de iubirea nemărginită de care
dă dovadă.
Coordonata aceasta, proprie şi societăţii româneşti postrevoluţionare, vine să exprime
tocmai vicierea unui principiu specific oricărei etici sociale sănătoase, dar, mai ales moralei
Bisericii: libertatea.
Ea, deşi este un preţios dar al lui Dumnezeu, a ajuns să devină astăzi o scuză suficientă
pentru a acoperi abuzul de orice fel, lipsa de cultură şi inconsecvenţa. „ Toate însă au un numitor
comun, exploatarea libertăţii, ca viciu fundamental al democraţiei. Aşadar, în continuare, o
răsturnare de valori: virtutea devine slăbiciune, iar slăbiciunea devine sursă de exploatare; cu
cât libertatea e mai generoasă, cu atât sunt mai mari foloasele celor care o neagă”73.
Persoana, în virtutea acestei libertăţi se debarasează de comunitate, se defineşte, greşit, prin
raportul cu ea însăşi sau cu grupul la care a aderat şi îşi pierde atributele personale evidenţiate doar
în relaţia de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. „ Devine astfel evident că singurul exerciţiu,
ontologic posibil, al libertăţii este iubirea. Afirmaţia << Dumnezeu este iubire >>( I Ioan 4/16 )
înseamnă că Dumnezeu există ca Treime, deci ca << Persoană >> (…)”74.
Această idee este specific ortodoxă, pentru că sugerează teza conform căreia libertatea nu
poate fi supusă unui exclusivism egoist, ea fiind, in nuce, expresia necesităţii acute de comuniune,
în sensul în care o persoană este liberă doar dacă se află în relaţii bune, în comuniune cu ceilalţi.
Se creionează aşadar adevăratul sens al libertăţii, pentru că: „ Domnul este Duh şi unde este Duhul
Domnului, acolo este libertate.” ; ( II Corinteni 3/ 17; cf. Gal 5/18; I Cor 8/ 9 ).
Din cele expuse anterior putem observa că fără o comuniune autentică nu este posibilă
afirmarea identităţii creştine la adevăratele ei dimensiuni.
72
Pr. Prof. Univ. Dr. Ion BRIA, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi
transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 16.
73
Î. P. S. Bartolomeu Valeriu ANANIA, Apa cea vie a Ortodoxiei, culegere de texte, ediţia a II – a,
îngrijită de Nicoleta Pălimaru şi Maria Elena Gangiu, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2005, p. 42.
74
Î. P. S. Ioannis ZIZIOULAS, Mitropolit de Pergam, Fiinţa eclesială, traducere de Aurel Nae, Bucureşti,
Editura Bizantina, 1996, pp. 41-42.
36
De asemenea, așa cum subliniază și părintele Toma Chiricuță în predicile sale, viața din
societatea contemporană nu este o viață liberă dacă nu există comuniunea cu Mântuitorul Hristos,
dacă nu există împărtășirea credinciosului creștin ortodox autentic și practicant cu Trupul și
Sângele Mântuitorului Hristos. O viață angrenată în desfrâu și în păcat nu este o viață liberă pentru
că liberatatea înseamnă prezența binelui și a beneficului în viața creștinului ortodox, după cum
susținea și părintele Chiricuță în activitatea sa pastorală și predicatorială.
Dat fiind faptul că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu ( cf. Fac 1, 27 ), el nu poate
face abstracţie de relaţia de comuniune treimică, ce îi devine astfel tipar identitar, pentru că
Dumnezeu – Tatăl îşi relevă identitatea Sa absolută şi veşnică prin relaţia Sa cu Fiul, în Duhul
Sfânt. Deşi pare inexplicabil, acest argument vrea să scoată în prim-plan faptul că, prin comuniune,
omul îşi mărturiseşte cât se poate de explicit identitatea sa.
Credinţa în Dumnezeul de o Fiinţă, dar slăvit în Treime, obligă persoana umană să
mărturisească identitatea sa creştină prin fapte, cuvânt şi prin cult. Identitatea devine aşadar un
element definitoriu al persoanei, pentru că numai unicitatea dă mărturie despre o persoană, adică
o identifică75.
În ceea ce priveşte primele două forme de mărturie: prin cuvânt şi prin faptă, putem afirma
fără nici un dubiu că sunt interdependente. Aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Iacov , episcopul
Ierusalimului „ credinţa fără fapte moartă este ”; ( Iacov 2, 17 ş. u.), însă ambele sunt precedate
în permanenţă de cuvânt, care are o valoare importantă în desăvârşirea mărturiei. Interdependenţa
se poate traduce prin faptul că mărturisirea prin fapte este împlinită prin cuvânt, desăvârşită, totală,
aşa cum Logosul vine în lume să plinească. El Însuşi spune:
„ Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu
.”; ( Matei 4,4 ), subliniind ideea conform căreia cuvântul dă viaţă, zideşte.
Mărturiile noastre verbale sau prin fapte, oricât ar fi de puternice, de sincere, de vizibile,
nu ar fi depline fără cuvânt; de altfel, o mărturie fără cuvânt este una eminamente fără ecou, pentru
75
Mihai PISTOL, Viața religios-morală în România în ziua de azi, lucrare de licență, Universitatea din Pitești,
Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Sf. Filofteia”, Pitești, 2012.
37
că nesocoteşte porunca Domnului Hristos - Cuvântul Întrupat, care spune: „ Drept aceea mergând
învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte
v-am spus vouă (…)” ; ( Matei 28, 19-20 ).
În cadrul mărturisirii identităţii creştine un loc aparte îl ocupă cultul divin evidenţiat, în
special, prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, dar şi prin celelalte slujbe şi rugăciuni ale Bisericii,
ea însăşi un spaţiu cu o unitate mai presus de cuvinte, dar totuşi reală şi palpabilă. Prin cultul divin,
omul exprimă cât mai vizibil şi mai clar cu putinţă că este creştin. Referindu-se la aspectul acesta.
Pr. Prof. Dr. Ion Bria afirmă că: „ Identitatea spirituală s-a format în cadrul unui ritual
comunitar, public, care exprimă sensibilitatea şi fantezia unei comunităţi, simţul ei artistic.
Ritualul este sufletul colectiv: Cuvântul lui Dumnezeu se proclamă cu voce tare în mijlocul
poporului, Evanghelia este purtată în procesiune în faţa poporului. Tot satul petrece la cununia
tinerilor, tot satul petrece pe cel răposat la cimitir”76.
Toate elementele prezentate mai sus converg spre o singură realitate eshatologică şi
teantrică asumarea lui Hristos, în toată deplinătatea sa; adică să ne asumăm, atât Patimile şi
Moartea Sa, cât mai ales, Învierea, ce se reactualizează permanent prin Sfânta Liturghie.
Asumându-ne Crucea lui Iisus Hristos ne vom identifica cu Acesta şi vom dobândi efectele
răscumpărătoare ale Jertfei Sale. „Eliberarea ( izbăvirea ) sau Răscumpărarea prin Cruce şi
Înviere, trebuie să fie aşadar apropiată, integrată în experienţa personală de fiecare credincios în
parte. Experienţa Învierii trebuie să structureze istoria credinţei personale şi eclesiale” 77.
Vom ţine astfel cont de cuvintele Stăpânului: „ (…) Dacă vrea cineva să vină după Mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”; (
Matei 16/ 24 ).
Având în vedere cele expuse se impune, de la sine, o responsabilitate crescută a celui care
îşi asumă identitatea creştină, pentru că despre Hristos nu putem să mărturisim oricum, ci numai
în adevăr; ne descoperă acest imperativ al responsabilităţii în asumarea şi mărturisirea identităţii
noastre spirituale, chiar Domnul, atunci când spune: „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni
nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine ” ; ( Ioan 14, 6 ).
76
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu
binecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, Editura Trinitas, 1995, p. 46.
77
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei…., p. 48.
38
Într-o lume care neagă permanent pe Iisus Hristos şi Biserica, atât direct, verbal şi acţional,
cât şi indirect, prin atitudini ostile, creştinul trebuie să mărturisească minunata sa identitate
creştină.
După cum afirma și părintele Chiricuță în predicile, conferințele sale, Biserica lui Hristos
este spațiul, comuniunea tainică prin care noi ne păstrăm identitatea creștină. Părintele îndemna
tot timpul la apropierea de Biserică și de Mântuitorul Hristos pentru a ne pregăti așa cum se cuvine
pentru întâlnirea cu El.
,,Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea
oamenilor”78. Deducem de aici că Biserica este chemată să ajute creştinul în reconsiderarea
propriei sale identităţi. Acest lucru se realizează doar în raport cu ceilalţi membrii ai Bisericii.
Ea este chemată să ofere soluţii pertinente tuturor întrebărilor noastre; nu suntem creştini
„pentru a ne ameliora caracterul sau pentru a practica o anumită morală sau pentru vreo
satisfacţie sentimentală prin cult, ci suntem membrii ai acestei Biserici, pentru că suntem însetaţi
să primim un răspuns concret la problemele noastre”79.
Doar în cadrul Bisericii creştinul poate mărturisi în mod evident adevărata sa identitate,
punând capăt falsei imagini despre Dumnezeu, care guvernează întreaga lume. „Societatea
creştină L-a gândit adeseori pe Dumnezeu împotriva omului, a libertăţii lui, iar modernitatea
secularizată l-a gândit pe om împotriva lui Dumnezeu, împotriva profunzimii sale spirituale (
…)”80.
În ea, creştinul poate mărturisi adevărata înţelepciune şi măreţie a identităţii sale, izvorâtă
din nebănuita dragoste a lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Se împlinesc astfel cuvintele
Scripturii: „ Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri să se să se facă acum
cunoscută prin Biserică (…) ” ; ( Efeseni 3, 21).
Din cele sesizate anterior, am observat că persoana deţine, în raport cu societatea, o
dimensiune comunitară, în sensul în care se identifică doar în relaţie cu spaţiul comunitar la care
ia parte. Însă, în raport cu Biserica, atât omul, cât şi întreaga creaţie deţin o dimensiune eclesială.
78
Catehism Ortodox, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p. 35
79
Christos YANNARAS, Ortodoxie şi Occident, ( conferinţe), text îngrijit de Iulian Nistea, Bucureşti, Editura
Bizantina, 1995, p. 76.
80
Olivier CLEMENT, Adevăr şi libertate – Ortodoxia în contemporaneitate, interviuri cu Sanctitatea Sa
Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenici, traducere şi note de Mihai Maci, Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 143.
39
Între cele trei elemente ( omul, comunitatea şi Biserica ) se stabileşte o relaţie strânsă, cu
dublu sens, caracterizată prin interdependenţă, deoarece relaţia omului cu comunitatea poate
genera o anumită atitudine faţă de Biserică, dar, în acelaşi timp, dimensiunea eclesială poate
influenţa orientarea persoanei faţă de comunitate. Biserica, în raport cu celelalte două realităţi, „
nu le serveşte doar de cadru sau mediu în care se pot realiza conform planului veşnic al lui
Dumnezeu, ci le împărtăşeşte din ea puterea sau Harul lui Dumnezeu în vederea acestei împliniri
a lor ”81.
Pornind de la modelul Sfintei Treimi vom observa că fiecare din Persoanele Ei se relevă
prin ipostaziere. Ea transformă Persoana în ceva unic, nerelativizând caracteristicile ei. Interesant
este faptul că fără comuniune, atât de evidentă în cadrul Sfintei Treimi, nu este posibilă afirmarea
identităţii şi implicit a conştiinţei eclesiale. „Căci trei sunt care mărturisesc în Cer: Tatăl,
Cuvântul şi Duhul Sfânt şi Aceştia trei Una Sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul,
apa şi sângele şi aceşti trei mărturisesc la fel.” ; ( I Ioan 5/7-8).
Deducem, prin analogie, că persoana umană se manifestă, în comuniune aproape identic,
în sensul în care este şi ea capabilă de o ipostaziere, concretizată în identitate şi conştiinţă eclesială.
Între persoană ( prosopon ) ipostas nu există o similitudine perfectă. Persoana, în înţelesul
ei primar, este iniţial o existenţă particulară, pentru care comuniunea este nu este ceva pre-articulat,
ci, mai degrabă, ceva realizabil; ea are o libertate mărginită de etica socială. În creştinism adesea
persoana este confundată cu ipostasul, însă ipostasul este o entitate în sine net superioară idei de
persoană, nicicum o mască a ei.
În ce priveşte fundamentul eshatologic, trebuie să avem în vedere că prin pronia Sa
Dumnezeu are ca scop restaurarea întregii creaţii, în şi prin Biserică. „ Ortodoxia are acea viziune
eshatologică despre recapitularea tuturor în Hristos. El este << locul tuturor >> (Ps 86/ 8, lumea
oikumene, care va să vină”82; ( cf. I Ioan 5/10-12 ).
Ea nu este o mentalitate retrogradă, de tip colectivist, în care persoana atribuie totul
Bisericii, ci îl prezintă pe om în raport direct şi indisolubil cu Biserica, pentru a expune
caracteristicile nemateriale, pe care Aceasta i le imprimă. Ea „ Înseamnă a motiva, a întemeia şi
a orienta orice lucrare a ta eclesial, pornind de la conştiinţa ta eclesială, de la certitudinea că
orice iniţiativă al cărei subiect eşti tu se lucrează în organismul eclesial. (…) Aceasta înseamnă
81
Pr. Ştefan BUCHIU, Întrupare şi Unitate – restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Editura Libra,
Bucureşti, 1997 p. 147.
82
Pr. Prof. Univ. Dr. Ion BRIA, Ortodoxia în Europa…, p. 167.
40
ca reuşitele tale să fie atribuite Bisericii, dar şi slăbiciunile şi neputinţele tale să fie asumate şi
vindecate în Biserică”83.
Astăzi, Ortodoxia se manifestă în cadrul social larg prin două coordonate. Acestea sunt
juxtapuse, generând un fericit paradox specific spiritualităţii ortodoxe: Unul, adică Hristos, se
relevă multora, adică tuturor neamurilor, dar se relevă multiplu, diferenţiat. ( cf. I Corinteni 10/16-
17 ). Ne referim aici la caracterul universal şi specificul naţional.
Dintru început se remarcă faptul că Biserica creştină nu poate fi relativizată, deoarece setul
de valori şi formele sale de manifestare nu permit acest fapt, ceea ce ne face să înţelegem că:
Creştinismul e universal, nu cunoaşte îngrădiri naţionale, teritoriale sau de alt soi. Orice fel de
segregaţie e necreştinească.
Această clarificare se impune din prisma unităţii Bisericii, a integrităţii cămăşii lui Hristos,
care nu va putea fi biruită în veci.
Biserica Ortodoxă nu devine tributară formelor de clasificare socială, prin aceea că ea
integrează în fiinţa sa eclesială toate modurile de ierarhizare ale unei comunităţi ( locală, naţională,
regională ), pentru a le naşte într-o singură manieră, unică şi irepetabilă, prin ipostasul eclesial.
„Comunitatea euharistică era în componenţa sa o comunitate catolică, în sensul că depăşea nu
numai divizările sociale, ci chiar şi pe cele naturale, aşa cum se va realiza această depăşire în
Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei revelaţie şi semn real era comunitatea locală” 84( cf. Mt 19/13).
Nu se exclud aici în mod obligatoriu formele de exprimare naţională, cu condiţia ca acestea

să nu degenereze într-un naţionalism ieftin, lipsit de esenţă şi spirit creştin. Mai degrabă putem
afirma că se încearcă o subordonare a formelor ortodoxe de exprimare naţională aspectului
universal al trăirii răsăritene.
Ortodoxia nu poate face excepţie de ceea ce reprezintă fondul axiologic şi moral al unui
popor, pentru că astfel s-ar dezice de la misiunea ei de a învăţa neamurile, dată de Mântuitorul.
Ea poate să utilizeze acest fond naţional în misiune tocmai în direcţia asumării unei
identităţi spirituale şi a conştiinţei eclesiale. „ Portretul Ortodoxiei cuprinde postulate principale
şi universale ale creştinismului, dar şi elemente care ţin de istorie, de cultură, de etosul unui popor
anumit, de practica cultică a unui loc, de limbajul unui timp”85.
83
Pr. Prof. Constantin COMAN, Biblia în Biserică – Eseuri pe teme biblice, Bucureşti, Editura Bizantină,
1997, p. 51.
84
Î. P. S. Ioannis ZIZIOULAS, Mitropolit de Pergam, Fiinţa eclesială…., p. 170.
85
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei…., p. 94.
41
În ce priveşte mărturia ortodoxă românească putem spune că în cazul de faţă Ortodoxia a
reprezentat o componentă fundamentală a naţiunii române, fapt ce se relevă şi în cadrul
etnogenezei, în care elementul spiritual răsăritean şi-a spus cuvântul. Ordinea şi structura canonică
sunt absolut necesare în conturarea unui profil unitar al Ortodoxiei române. Ea comportă anumite
aspecte care îi transformă mărturia ei în unicat.
Spaţiul mioritic este indubitabil o coordonată esenţială în cazul mărturiei ortodoxe
româneşti. El reia într-o sinteză ameţitoare toate elementele ce creionează profilul psihologic,
moral, dar, mai ales, spiritual al românilor.
De caracteristicile sale nu se poate face abstracţie în misiune, deci şi în asumarea unei
identităţi spirituale şi în formarea unei conştiinţe eclesiale puternice şi active. Spaţiul acesta genuin
devine un mediu prielnic apostolatului pe care Biserica este chemată să-l realizeze prin slujitorii
săi.
Creştinismul în România şi-a păstrat, din fericire identitatea specifică, traversând crize
insurmontabile, datorită vechimii existenţei sale în aceste locuri. România, însăşi, este o ţară care
„ respiră ” profund printr-o cultură şi artă creştină, fără a exclude deschiderea spre nou, însă într-
o manieră mult mai responsabilă decât celelalte popoare ortodoxe.
Un alt aspect demn de reliefat este şi dinamica Tradiţiei, ceea ce presupune că Tradiţia
Bisericii noastre Ortodoxe n-a încremnenit într-o formă latentă, ci păstorii ei încearcă, alături de
credincioşi, să redescopere şi să reafirme sensurile ei într-o lume a superficialismului modern.
Din cele prezentate anterior, se impune o implicare activă din partea ortodocşilor, o
afirmare curajoasă a identităţii spirituale într-o lume în care disonanţa dintre esenţă şi aparenţă este
majoră. Se cere astfel, o profundă conştientizare şi responsabilizare a aceluia care va mărturisi
pentru Adevăr, dar mai ales a aceluia care va primi Adevărul, pentru că: „una dintre piedicile în
calea propovăduirii creştinismului este şi puţina cultură şi deschidere a celui căruia i se
propovăduieşte, dar şi, nu negăm, urmările ateismului, ce le-a suportat însăşi instituţia
Bisericii”86.
De aceea, şi Sfântul Apostol Pavel, conturând profilul unui adevărat dascăl pentru Hristos,
spune aşa: „ Un slujitor al Domnului nu trebuie să certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să
86
Ieromonah Savatie BAŞTOVOI, Otrodoxia pentru post-modernişti în întrebări şi răspunsurii,
Editura Marineasa, Timişoara, p. 61.
42
dea învăţătură, îngăduitor. Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă că doar le va da
Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului.”; ( II Timotei 2/ 24-25 ).
III.2. Aplicarea, exigențele și întrebuințările predicii-părintele Toma

Chiricuță (conform învățăturilor Sf. Ioan Gură de Aur)
III.2.1. Formarea predicatorului
Principiul fundamental care se observă încă de la început este preconizat de Sfântul Ioan
Gură de Aur asupra formării predicatorului, argumentat de altfel nu numai prin scrierile sale de
mare predicator, este că predicatorul nu vine cu sufletul predestinat de la natură pentru a fi un
distins predicator, ci se formează grație unei temeinice pregătiri educative și instructive. Această
pregătire temeinică se bifurcă în cele două jumătăți ale aceleiași tulpini, care sunt privite separat
pentru a fi evidențiate mai mult, și nu pentru că ar fi izolate, - una fiind formată de procesul deplinei
încreștinări, iar cealaltă de procesul cultivării aceluiași suflet, pentru a se face cu adevărat vrednic
de harul sfintei taine a Preoției. Predicatorul, pe lângă celelalte sarcini pe care le-a primit prin
hirotonie, este în serviciul Cuvântului lui Dumnezeu și deci împreună lucrător al lui Dumnezeu,
pentru care are trebuință de o serioasă pregătire.
În ceea ce îl privește pe părintele-predicator Toma Chiricuță se poate spune faptul că el era
foarte pregătit și atras de toate domeniile științifice. Primul volum dintr-un proiect pe care îl vedea
de mare anvergu intitulat ,,Evanghelia tălmăcită pentru toți”, este realizat în colaborare cu părintele
Gh. Butnariu. În ,,Cronica literară” din revista Viața ilustrată cartea este întâmpinată elogios și se
arată totodată pregătirea temeinică a celor doi preoți, afirmându-se: ,,....dacă distinșii preoți T.
Chiricuță și Gh. Butnariu n-ar face altceva în restul vieții lor ce le-o va rândui bunul Dumnezeu,
decât să ducă la sfârșit opera pe care au început-o și ar fi destul pentru ca să-și câștige vrednicia
unor adevărați ucenici ai Domnului”87
Se observă câtă atenție socotește Sfântul Ioan să se dea candidaților la preoție și deci
viitorilor predicatori în ceea ce privește educația lor religioasă și deplina lor formare creștină,
pentru a putea vorbi creștinilor în primul rând cu aureola vieții lor complet creștine. După aceasta,
87
,,Vitrina cărții – Cronica literară”, Viața ilustrată, ianuarie 1936, p. 21.
43
Sfântul Ioan arată necesitatea cultivării sufletului predicatorului, cu o cultură generală și o cultură
teologică, pentru a-l înzestra cu toate cele necesare înaltei misiuni de a fi urmaș al sfinților ucenici,
pe care Domnul i-a trimis să învețe toate neamurile.
Sfântul Ioan apreciind școala divină pe care sfinții apostoli au făcut-o lângă divinul
Învățător al lumii întregi, Domnul nostru Iisus Hristos, pe timpul cât au fost împreună cu El înainte
de sfânta sa înălțare la ceruri, cu toate că puterea harică ce li s-a trimis i-a întărit și cu facere de
minuni, - cere ca și predicatorul creștin să aibă o aleasă cultură, nu numai teologică, ci și științifică.
Apreciind știința printre simplii credincioși ai Bisericii, Sfântul Ioan o socotește absolut necesară
acelor ce sunt învățători de pe amvonul Bisericii. Dacă ar fi să înceteze știința, spune Hrisostom,
întreaga noastră natură, departe de-a se perfecționa și a merge către ceea ce este mai bine, va merge
către mai rău, căci știința este singurul semn distinct al superiorității noastre asupra clasei ființelor
care au trup ca și noi88. Cu acest prilej, Hrisostom evidențiază relativitatea științei și, combătând
pe acei ce iau știința ca ceva absolut, face apologia științei combătând ignoranța. Ignoranța este
deci incompatibilă cu noțiunea de om, este combătută pentru creștini și este complet dezaprobată
pentru învățătorii creștinilor. Predicatorul nu poate fi niciodată sub nivelul culturii creștinilor, care-
l doresc întotdeauna mai presus de ei și sub raport cultural, pentru a-l privi la înălțimea amvonului
luminător al Bisericii.
Părintele Toma Chiricuță este autorul unei lucrări intitulate „Religia omului de știință”
apărută la Tipografia Gutenberg în anul 1910. În această lucrare el a arătat faptul că sub creștinism
știința a luat un avânt nou, care a desăvârșit-o din ce în ce mai mult, până ce a ajuns la existența
de sine stătătoare a timpurilor moderne.
Chiar dacă predicatorul ar avea și puterea de a face minuni, cum a avut Sfântul Apostol Pavel și
ceilalți apostoli, totuși trebuie să posede știința, căci și Pavel, cu toate că avea darul și puterea de
a face minuni, era un suflet înzestrat cu multă știință. Pavel nu a fost un ignorant cum vroiau unii
să-l presupună. Tocmai această idee greșită, a făcut pe cei mai mulți să meargă către cădere și să
neglijeze studiul. Neputincioșii de a se putea ridica la înălțimea cugetării apostolului pentru a putea
pătrunde adevăratul înțeles al cuvintelor sale, au lăsat timpul să treacă fără de lucru, apreciind, nu
ignoranța de care vorbea Pavel, ci ignoranța cu care s-au îndepărtat complet de el.
88
Pr. Dr. Mihai BULACU, Formarea predicatorului după Sfântul Ioan Hrisostom, în ,,B.O.R”. nr. 5, an
1929, p. 410.
44
Apostolul Pavel în Epistola către Timotei socotește între altele, ca îndatorire esențială de a
fi învățat acel ce este chemat să învețe și pe alții. În legătură cu aceiași îndatorire de care apostolul
Pavel vorbește și lui Tit, Sfântul Ioan se întreabă și el pe drept cuvânt, cum va putea un ignorant
să convingă și să-i aducă la tăcere pe contradictorii săi89.
Hrisostom combătea cu atât mai mult ignoranța acelor ce voiau să improvizeze ce predicau,
cu cât aceasta contravenea deopotrivă principiului evanghelic și apostolic și în același timp
practicei patristice. Hrisostom, când comenta cuvintele Sfântului Pavel în scrierea sa despre
Preoție, vorbea din experiența predicatorului care simțise trebuința în amvon de a se folosi nu
numai de cunoștințele teologice, ci și de întreaga sa cultură generală din trecut, pe care nu o afișa
pentru a se impune cu erudiția sa, ci pe care se sprijinea atunci când era nevoie. Doar știm că
tânărul Ioan a fost îndeajuns exercitat de gramaticieni la cunoașterea bine a limbii, a istoriei și a
explicării poeților. Apoi, ca și ceilalți mari părinți și învățători ai veacului al patrulea creștin, a
parcurs, în mod temeinic studiile clasice la Atena, centrul universitar prin excelență al limbii eline.
Tot la Atena știm că s-au întâlnit pentru studii și ceilalți doi luceferi ai ortodoxiei, Marele Vasile
cu prietenul său Grigorie de Nazianz.
Studiile filosofice de asemenea nu i-au lipsit lui Hrisostom, după cum ne spune istoricul
Socrate90, că le-a făcut cu filosoful Andragatius. Marii filosofi ca și marii poeți și oratori ai
antichității îi erau deopotrivă cunoscuți Sfântului Ioan, pentru a se pronunța asupra lor cu toată
competența cunoscătorului, atunci când era cazul să-i combată ori să arate în mod comparativ
superioritatea și divinitatea adevărului creștin. Astfel în omilia a doua asupra evangheliei lui Ioan,
în care Sfântul Ioan comentează textul primului verset al evangheliei lui Ioan, găsim un întreg
studiu al relativității filosofiei pitagoreice și platonice, față de eternul adevăr al înțelepciunii divine,
descoperită omenirii prin logosul divin, de care ne vorbește Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan.
Citind omiliile și diferitele predici ale lui Ioan, aflăm că, în tot locul unde le folosește, el nu face
paradă de cunoștințele profane și nici nu năzuiește de a completa prin ele învățătura evanghelică,
ci de a-și îmbogăți mai mult argumentele de convingere către o lume păgână, îmbibată de cultura
profană. Deși predica lui Hrisostom este mai mult moralizatoare, reformatoare, totuși Hrisostom
nu se oprește în omiliile sale numai la satisfacerea părților afective și voliționale din sufletul
auditoriului, ci se ocupă și de partea intelectuală. Astfel, cu toate că Hrisostom aprecia mai mult
89
Pr. Dr. Mihai. BULACU, Formarea predicatorului după Sfântul Ioan Hrisostom…., p. 412.
90
45
viața creștină decât toată știința și teoria ei, nu se dispensa de utilizarea elementelor științei când o
cerea în omiliile sale exegetice, ci și în cele apologetice.
Nici Sfântul Apostol Pavel nu s-a putut dispensa de citarea autorilor profani atunci când,
potrivit metodei sale de a pleca de la cunoscut către necunoscut, trebuie să amintească auditorului
mai întâi chestiunile pe care le cunoștea și se sprijinea în credința pe care o avea. Astfel la Atena,
când Apostolul Pavel le vorbește atenienilor despre Dumnezeul cel necunoscut, reproduce
cuvintele poetului Aratus. De asemenea în epistola către Tit (I, 12) când vorbește despre cretani
cu răul lor renume din trecut, le reproduce citatul din Epimenide, iar Corintenilor (I Corinteni XV)
din Menandru.
Apostolul Pavel deci ține seama de situația fiecărei grupe de creștini cu trecutul lor de viață, de
cultură și de tradiții, de la care pleacă pentru a-i înălța către lumina evanghelică. În legătură cu
necesitatea acestei metode de lucru a predicatorului de a se înarma cu toate cunoștințele și cu toate
mijloacele de luptă pe calea cuvântului. Aceasta cu atât mai mult, cu cât tot el ne spune, din
experiența făcută, că, chiar și felul de luptă al dușmanilor este tot așa de deosebit ca și ei înșiși, iar
predicatorul nu poate rămâne la un singur mijloc de luptă91. Cunoștințele psihologice în mod
firesc sunt necesare predicatorului, întrucât predica nu se oprește, ca orice altă cuvântare profană,
la efectul de a plăcea, ci trece mai departe la acțiunea de a vindeca sufletele de suferințele ce au.
Predicatorul trebuie să fie un cunoscător al suferințelor sufletești, adâncindu-și privirile și acțiunea
cuvântului în substratul psihologic al suferințelor exterioare.
De aceea se întreabă Sfântul Ioan, cum ar putea cineva să dea vindecare unei boli a cărei
natură nu o cunoaște, sau când de multe ori nu poate ști dacă cineva este bolnav sau nu? Și chiar
de-ar fi să cunoască predicatorul boala sufletească, greutatea sa nu este mai mică în vindecare ci,
când nu toți oamenii pot fi vindecați cu aceiași autoritate, după cum păstorul ar vindeca oile. Dacă
medicul este obligat să cunoască întreaga structură fizică a organismului omenesc cu toate
complicațiile și manifestările în diferite împrejurări de viață, pentru a ști unde și cum să intervină
în caz de boală, cu atât mai mult medicului sufletesc i se impune a cunoaște sufletul, cu toată
structura și legile lui de manifestare, pentru a lucra pe teren cunoscut și pe calea cuvântului din
amvon.
91
46
Auditoriul atât de variat, de la micul școlar, până la omul bătrân, impune obligația
predicatorului de a avea cunoștințe cât mai ample în domeniul psihologic. Înaltul obiectiv către
care tinde predicatorul să călăuzească sufletele credincioșilor, fiind întotdeauna din domeniul
religios, predicatorului i se impune îndatorarea de a găsi mai departe de studiul psihologiei
elementare, - și anume către studiul psihologiei religioase. Psihologie religioasă, deși are în cadrul
ei manifestările sufletești în legătură cu divinitatea, totuși nu se poate dispensa de cunoștințele
psihologiei generale. Frământările sufletești în legătură cu temele și problemele religioase, pe care
le provoacă predicatorul prin predicile sale, țin seamă tocmai de aceste noi principii ale psihologiei
religioase. Tocmai această frământare sufletească a credincioșilor, în legătură cu temele religioase,
este una din părțile fundamentale ale predicii hrisostomice și ale tuturor marilor predicatori din
veacul de înflorire al literaturii omiletice ortodoxe. Omiliile și predicile acestor mari predicatori,
ar putea ilustra cu cele mai alese exemple nenumărate opuri de psihologie religioasă statică.
Nici pedagogia și chiar pedagogia religioasă, nu au fost studii neapreciate și nepuse în
practică de Hrisostom, ca și de ceilalți mari predicatori. Sfântul Ioan, ca suflet creștin ales dus până
la sfințenie, în toate împrejurările când rostea cuvântul său, a fost dovada unui adevărat pedagog
creștin. Nu autoritatea în sine era principiul ce-l călăuzea în adresarea cuvântului, ci colaborarea
și ajutorul creștinilor la ceea ce ei deja aveau în suflet. Asemenea principiului pedagogic creștin al
Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Ioan se socotea pe sine nu numai autoritate de ascultat, ci și
colaborator.
Patosul cu care părintele Toma Chiricușă își rostea predicile îi făcea pe cei care îl ascultau
să fie foarte captivați de subiectele abordate în predică, deși uneori predicile erau lungi. Frumusețea
și dinamismul predicii îi confereau părintelui Toma Chiricuță autoritate și impunere în
propovăduirea Cuvântului spre mântuirea credincioșilor pe care îi păstorea92.
De aceea își însușește și pentru sine practica principiului pedagogic creștin al Sfântului
Pavel când spune: „Noi nu dominăm asupra credinței voastre, ci suntem ajutători ai bisericii
voastre”(II Corinteni I, 23). Această colaborare a predicatorului cu sufletul auditoriului, este o
firească răsfrângere a sinergismului dogmatic în domeniul pedagogiei creștine a predicatorului,
specifică ortodoxiei noastre.
Nici celelalte cunoștințe din domeniul sociologiei, istoriei și întregii științe a naturii ce
putea lua dezvoltarea în vremea sa, nu erau evitate de Sfântul Ioan în predică în direcția scopului
92
47
pe care-l urmărea asupra credincioșilor. Fără a păgâniza, sau profana avântul divin cu combinații
profane, Sfântul Ioan ne stă în față ca exemplu al predicatorului cult, care utilizează cunoștințele
culturii generale pentru a reliefa mai mult adevărul extern al creștinismului. Nici pentru a face
impresie auditorului că este un predicator savant nu întrebuința elementele acestea, căci este știut
faptul că aplauzele publicului la predicile sale, erau urmate de lacrimi, în durerea că aceasta este o
dovadă că nu a fost înțeles de acei ce i-au ascultat predica.
Fără a se face deci știința pură în amvon, sau să se filosofeze în predici cu maximile unui
Platon, a unui Seneca, sau a unui Cicero, predicatorul se poate folosi de cunoașterea lor în metoda
de argumentare și în ordinea crescândă a purtării auditorului de la cunoscut la necunoscut, așa cum
a făcut și Sfântul Ioan93.
În această chestiune a necesității folosirii cunoștințelor culturii profane în predică și în
același timp a măsurii cu care trebuie să se folosească, Ieronim ne dă într-una din scrierile sale,
principiul clasic care a corespuns tradiției și corespunde și practicii prezentului. Dacă câteodată
suntem obișnuiți a ne aminti de scrierile profane și a ne referi la ele, aceasta se petrece întotdeauna
împotriva voinței noastre, spune Ieronim, și siliți de nevoie, pentru că în mod imperios pentru cele
ce au fost supuse de profeți, fiind cuprinse în scriitori greci și latini.
Astăzi ni s-ar putea spune însă de cineva despre cultura profană, că ar fi fost necesară numai
predicatorilor primelor veacuri creștine, când masa cea mare a popoarelor și deci și societatea cultă
era păgână. Astăzi majoritatea predicatorilor s-ar adresa maselor creștine compacte și deci
predicatorul n-ar avea trebuință decât numai de cultura teologică. Această întâmpinare însă cade
imediat zdrobită de două argumente pe care le avem zilnic sub ochii noștri. Societatea creștină de
astăzi și în special acea cultivată nu se poate dispune de cultura profană, de acea cultură care
contribuie la programul științei, pe care Sfântul Ioan și Marele Vasile au apreciat-o, și deci ea cere
și azi ca predicatorul să fie un om cult și chiar să-i fie superior în cultură. Al doilea argument al
cultivării predicatorului cu cunoștințele generale, este însuși suportul pe care-l dă cultura generală
asimilării culturii teologice.
Vremea noastră, cu societatea pe care o avem azi, nelipsită nici de păgânismul societății
omenești din vremea lui Hrisostom, și nici de cultura profană, fie ea clasică, fie ea modernă din
93
48
veacurile culturii moderne, impune cu atât mai mult predicatorului de a nu se dispensa de cultura
generală.
De aceea, principiul Sfântului Ioan Gură de Aur pentru importanta contribuție a culturii
generale în formare predicatorului este de actualitate și pentru vremea noastră.
III.2.2. Însemnătatea predicii în societatea actuală
Sfânta Scriptură, canoanele diferitelor sinoade, tradiția marilor predicatori creștini și

trecutul predicii în Biserica noastră ortodoxă, ne vorbesc îndeajuns despre predică și însemnătatea
ei. Totuși, până mai de curând, sau poate și azi, se mai găsesc încă teologi care să susțină că un
serviciu liturgic servit cu grijă și cu tot fastul ar fi de ajuns pentru sufletele credincioșilor, spre a
nu le strica elanul religios cu adăugirea unei predici. Se înțelege că o predică ce vine de la un suflet
rece nu spune nimic, nu poate fi decât prisositoare. De aceea, însemnătatea predicii este încă un
teren care merită să mai fie explorat, pentru a fi îndeajuns explorat.
Însemnătatea predicii părintelui Toma Chiricuță îi făcea pe mulți oameni să vină la Biserică
deoarece cuvintele părintelui rostite cu patosul credinței și căldură sufletească mângâietoare se
dovedeau tămăduitoare și ziditoare de conștiințe94.
Testamentele marilor noștri predicatori, în al căror suflet s-a zămislit predica vie, nu după
definiție, și acea predică cu adevărat radiatoare de viață creștină, ne îndeamnă să pășim mai departe
manualele omiletice și să le cercetăm pentru o mai clară edificare. Un astfel de testament în care
se oglindește mai mult însemnătatea predicii, cu o analiză mai adâncă a urmărilor ei, ni-l oferă
scrierile marelui părinte și predicator bisericesc, Sfântul Ioan Gură de Aur. Dialogul cu tânărul
său prieten Vasile, așternut în scris în cele șase cărți ale sale „ Despre Preoție”, fiind preludiul
marii sale opere sacerdotale, ne destăinuie și azi convingerea pe care o avea despre însemnătatea
predicii. Practica vieții marelui predicator, ni-l arată deplin consecvent principiilor sale asupra
predicii de la hirotonie până la mormânt. Preoția idealizată de diaconul Ioan, era nedespărțită de
îndatorirea de a predica, pentru care motiv greutățile și nepregătirea pe care și le mărturisește că
le avea față de Preoție, le avea și față de îndatorirea sa de bun predicator. De aceea, în icoana
94
49
zugrăvită cu idei atât de înalte pentru Preoție, aflăm admirabile trăsături asupra însemnătății
predicii.
Predica – mijloc de viață a Bisericii creștine. Predica, ca învățătură a cuvântului, este
calea și mijlocul esențial după Sfântul Ioan pentru susținerea vieții Bisericii creștine. Biserica lui
Hristos, după cuvintele Sfântului Pavel, repetate de Hrisostom, este trup a lui Hristos. Aceia ce și-
au luat sarcina de a purta grijă de trupul acesta al lui Hristos, care are a lupta nu împotriva
trupurilor, ci împotriva puterilor celor nevăzute, cum vor putea să-l păzească pe el întreg și
sănătos…de nu vor ști toată vindecarea cea cuviincioasă a sufletului?95 „Ci după lucruri o
meșteșugire s-a dat…învățătura cuvântului. Aceasta este organ, aceasta este hrană, aceasta este
cea mai bună întocmire a aerului…”96, ne vorbește Sfântul Ioan Hrisostom.
Cât de simplu pare a ne arăta Sfântul Ioan Gură de Aur însemnătatea predicii, dar cât de
departe vedem că ne poartă pentru a ne duce la o concluzie destul de interesantă. Predica este hrana
și condiția esențială pentru viețuirea trupului Bisericii creștine, după cum pentru trupul omenesc
aerul și hrana sunt condițiile necesare de viață. Necesitatea imperativă și continuitatea de a da
organismului omenesc aerul, implică, după Hrisostom, aceiași necesitate și aceiași continuitate a
învățăturii dumnezeiescului cuvânt pentru sufletele creștine. Continuitatea respirației fizice care
necesită aerul curat, fără de care o întrerupere este fatală, ilustrează atât de clar fenomenul
necesității conștiinței creștine de a fi continuu luminată, încălzită și îndrumată de cuvântul
dumnezeiesc, pentru a curge neîncetat pe albia aceleiași vieți creștine. Apa cea vie de care vorbea
Iisus samarinencii încredințând-o că cel ce va bea din apa aceasta va avea într-însul izvor de apă
dătător de viață (Ioan IV, 15), este tocmai cuvântul evanghelic, de care Hrisostom vorbește să se
împartă neîncetat pentru viața Bisericii creștine.
Pâinea cea de toate zilele, fără de care trupul omenesc nu-și poate continua, viața ne
recheamă, prin analogia Sfântului Ioan, pâinea cea sufletească, cuvântul dumnezeiesc, fără de care
sufletele creștine se sting sufocate. Nu ne-a arătat oare Mântuitorul Hristos că mulțimea celor 5000
de oameni ce-l urmăriseră și dincolo de Marea Tiberiadei, grație dumnezeiescului său cuvânt, își
uitaseră și de hrana trupească când ziua era pe sfârșite, iar locul pustiu? Până la înmulțirea celor
cinci pâini (Ioan VI), hrana sufletească făcuse să piară nevoia hranei celei trupești.
Predica fiind al treilea moment al învățăturii Bisericii, ține, prin dumnezeiescul cuvânt,
95
Pr. Dr. M. BULACU, Însemnătatea predicii după Sfântul Ioan Hrisostom, în B.O.R. an 1929, p. 888.
96
Pr. Dr. M. BULACU, Însemnătatea predicii după Sfântul Ioan Hrisostom…..,p. 888.
50
„legătura” cu sufletul creștin de la botez până la desfacerea lui de trup. Dacă misiunea creștină a
„curățit” sufletele păgâne de norii întunecați ai rătăcirii, dacă Cateheza a „luminat” sufletele ce s-
au îndreptat către primirea sfântului botez, predica stabilește „legătura” continuă cu sufletele
încreștinate prin învățătura dumnezeiescului cuvânt, pentru a fi continuu în legătură cu Hristos și
a le duce le deplină viață creștină.
Acest legământ al sufletelor creștine cu Hristos prin mijlocirea preoției, pentru promovarea
unei continue vieți creștine, este concluzia firească la care vedem că ne duce testamentul sacerdotal
al marelui părinte și predicator bisericesc.
Predica mijloc de apărare a Bisericii creștine. După cum orice scop și orice organism
își are dușmanii săi care-l atacă, asemenea și trupul Bisericii creștine își are dușmanii săi. Potrivit
structurii organismului Bisericii, lupta are a o purta, după cum ne spune Sfântul Ioan, nu împotriva
trupurilor, ci împotriva puterilor celor nevăzute. și împotriva acestor dușmani nevăzuți ai Bisericii,
Hrisostom găsește ca cel mai bun leac tot predica.
Predica este foc și sabie, cu care se poate arde și tăia atunci când este nevoie: „Aceasta este
în loc de foc, aceasta este în loc de oțel. și de va fi nevoie de-a arde și a tăia, tot aceasta trebuie a
folosi. Și dacă și aceasta nimic nu va putea, toate celelalte sunt zadarnice” 97. Cu alte cuvinte,
predica este cel mai puternic mijloc de apărare a edificiului Bisericii creștine.
Se înțelege că Biserica fiind trupul lui Hristos, îi urmează întru totul principiilor Sale
întrebuințând mijloace spirituale, atât la zidirea edificiului, cât și la apărarea lui. Sfântul Apostol
Petru, când a vrut să-l apere pe Iisus cu sabia, a fost oprit, făcându-l să înțeleagă că nu cu asemenea
arme poate fi apărat Fiul lui Dumnezeu. Apologeții creștini în veacurile de persecuție ale Bisericii,
au ilustrat cele mai frumoase capitole de apologetică creștină, făcând să strălucească puterea
cuvântului divin în fața persecuțiilor, în fața ascuțișului sabiei și flăcărilor focului păgânilor.
Părinții bisericești prin puterea cuvântului au apărat sufletele creștinilor de rătăcirile ereticilor.
Moravurile vieții păgâne de altă dată rămase încă neșterse din sufletul anumitor creștini, prin
puterea cuvântului au dispărut cu încetul.
Astfel și Sfântul Ioan prin puterea cuvântului lupta împotriva luxului, imoralității, bogăției
rău înțelese și împotriva tuturor relelor și viciilor care amenințau înflorirea vieții creștine. Nici
Eudoxia, împărăteasa atotputernică, nu a fost cruțată de ascuțișul cuvântului profetic al lui
97
51
Hrisostom, spunându-i în față, că Irodiada de altă dată iarăși joacă pentru a cere pe tipsie din nou
capul lui Ioan.
Trecutul Bisericii creștine întreg ne confirmă principiul Sfântului Ioan Hrisostom, că
predica este cel mai puternic mijloc de apărare al Bisericii. „Adevărul”, „Calea” și „Viața”
încredințate de Mântuitorul Hristos Bisericii Sale, prin puterea Cuvântului dumnezeiesc au fost
păzite curate de tot felul de dușmani care l-au atacat. Și azi, acolo unde păstorul nu pune în lucru
arma cuvântului ce i s-a încredințat, dușmanii Bisericii noastre îi fură din turmă, pentru că au aflat
sufletele părăsite și slăbite.
Predica mijloc de vindecare a sufletelor bolnave. Dar dacă din felurite împrejurări
anumite suflete creștine s-au infectat, pentru a nu le lăsa pradă morții, Sfântul Ioan Hrisostom tot
în predică află cel mai bun mijloc de vindecare. Prin predică „ridicăm sufletul căzut și, când se
inflamează, îl calmăm și cele ce-i prisosesc i le tăiem și cele ce lipsesc le împlinim și celelalte toate
lucrăm, câte spre sănătatea sufletului ne folosesc”, susține Sfântul Ioan98.
O serie întreagă de alterări sufletești până la căderea lui ni se enumeră, pentru a ni se spune
că toate pot afla îndreptare și vindecare prin puterea predicii. Că pot fi suflete căzute ce nu se mai
pot cu nimic îndrepta, ne-a spus-o Sfântul Ioan, după cum ne-a spus-o și Mântuitorul despre cei ce
rămân pentru totdeauna „ca un păgân și un vameș”. Dar sufletele care se mai pot îndrepta din
căderea lor, numai prin cuvântul divin se pot ridica, servindu-le de cel mai ales medicament.
Gama stărilor sufletești cu ispitele lor, în ascultarea cuvântului Bisericii, își poate afla
trezirea la viața creștină, după care trebuie să-și rânduiască continuu firul vieții. Câte suflete
abătute și deznădăjduite, câte suflete buimăcite de haosul unei vieți fără cârmă, ori rătăcite de la
adevărul și calea ce duc la viața creștină, nu se înviorează și prind putere din tonicul tălmăcirii
cuvântului dumnezeiesc. De câte ori nu vedem, în bisericile cartierelor celor mai zgomotoase ale
orașelor, în timpul predicii, strângându-se câți mai mulți credincioși în jurul amvonului? De aceea
nu ne miră ca acolo unde amvonul a rămas fără de glas, se împuținează și numărul credincioșilor
asistenți la cultul divin.
Predica mângâie, predica alină dureri, predica lovește în coardele sufletului pentru a-l face
să vibreze, să-l miște pentru a-l înălța, a-l însenina și a-l purta pe calea adevăratei credințe și vieți
creștine. Predicile Sfântului Ioan ce ne-au rămas scrise, ne sunt exemple clasice de aceste silințe
98
52
ca predicator, pentru a ne vindeca atâtea suflete pornite pe calea pierzării, indiferent de clasa
socială, nivelul cultural sau vârsta din care făceau parte.
Această apreciere deosebită a însemnătății predicii ar părea unilaterală și poate chiar
primejdioasă vederilor Bisericii noastre ortodoxe, dacă nu ne-ar veni de la un strălucit părinte
bisericesc al ortodoxiei și nu numai de la cel mai mare predicator al creștinătății.
Pentru ca predica însă să poată împlini acest mare rol de a întreține viața, a apăra și vindeca
trupul Bisericii creștine, nu este de ajuns să fie numai cuvântul intermediar dintre Evanghelie și
sufletele creștine, ci să treacă prin retorta sufletească a unor buni predicatori.
Făcând o frumoasă comparație între părinții trupești din viața lumească și preoți – părinții
noștri duhovnicești, dați pentru viața viitoare, Sfântul Ioan Gură de Aur îi socotește pe cei din urmă
,,cei cărora li s-a încredințat zămislirea noastră duhovnicească; cei cărora li s-a dat să se nască prin
Botez. Prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos, prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui
Dumnezeu; prin preoți ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos”99.
Așadar, preoții sunt cei care ne conduc în lucrarea noastră de desăvârșire prin Sfintele Taine
și prin lucrările sfințitoare ale Bisericii, precum și prin propovăduirea adevărurilor relevate,
mântuitoare ale creștinismului.
Sfântul Părinte insistă asupra ambelor mijloace de însușire a roadelor Jertfei mântuitoare
de pe Cruce a Domnului Iisus Hristos și, în mod deosebit, asupra lucrării de întărire a credinței,
prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos.
În acest fel, Sfântul Ioan Gură de Aur creează cele mai frumoase pagini patristice privind
rolul predicii în transmiterea și apoi în expedierea adevărurilor de credință creștine, înfățișându-ne
în același timp chipul predicatorului ideal, care are ca model și pildă pe Mântuitorul nostru.
Concepția hrisostomică despre preotul predicator și despre necesitatea și rostul predicii în
viața creștină sunt de o profunzime și exigență deosebită, fiind direct legate de rolul preotului în
Biserică și în lume.
Predica, potrivit acestui Sfânt Părinte, nu este o activitate lăsată la libera inițiativă a
credincioșilor particulari. Ea este o poruncă dumnezeiască. Poruncă, nu sfat. Predica, scrie Sfântul
Ioan, nu este o activitate de ambiție, ci este o misiune de credință, este o poruncă a lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru.
99
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura
Sofia, București, 2004, p. 59.
53
Precizând că predica intră în sfera obiectelor reglementate de poruncă, Sfântul Ioan a vrut
să releve necesitatea ei absolută pentru mântuirea credincioșilor. Gândul marelui orator bisericesc
a fost să arate că fără predică, păstoriții nu au cum să Îl cunoască pe Iisus Hristos și că, fără El,
nici un credincios nu poate spera să fie eliberat din robia păcatului și să fie reintegrat în
comunitatea de viață cu Dumnezeu și cu semenii.100 “În afară de pilda prin faptă – spune el –
preoții nu au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învățătura prin cuvânt, predica.
Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana; aceasta e cel mai bun aer; aceasta ține loc de medicament;
aceasta ține loc de cauterizare; ține loc de bisturiu. Dacă predica nu e în stare să facă toate acestea,
zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică împlinim
cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoșirea sufletului” 101.
În activitatea de propovăduire a cuvântului, Sfântul Ioan Gură de Aur îl dă exemplu pe
Sfântul Apostol Pavel, cărui îi dedică șapte omilii. Predicatorul antiohian laudă vocația
“Apostolului neamurilor ” și deplina adaptare la cerințele predicatorului ideal, cât și la sufletul
credincioșilor. “O undă de întristare adâncă, zice Sfântul Ioan Hrisostomul, se abătea în fiecare zi
asupra sufletului lui Pavel, deoarece știa că sunt atâția cărora nu le putem predica personal” 102.
Căci, ca și cum ar fi fost tatăl tuturora, Apostolul se neliniștea, se agita, alerga, se străduia să
vestească tuturor pe Hristos103 . precum fierul aruncat în foc se înroșește, la fel Pavel, învăluit de
focul dragostei de semeni, s-a transformat întreg în dragoste, cuvântul, avântul, persoana, viața sa,
toate le-a sacrificat pentru ce-i pe care îi iubea.104 Toate primejdiile le-a ocolit, dar predica n-a
ocolit-o niciodată. “Nicio potrivnicie nu-l împiedica să predice, ci luându-și mereu crucea, urma
Domnului”105. Crucea grea, crucea propovăduirii. Dar nu se temea de ea, ci în fiecare zi o lua de
la capăt, gata de orice sacrificiu. Era totdeauna gata de predică și totdeauna preocupat numai de
folosul credincioșilor.
Scriind la trei secole distanță de epoca apostolică, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că “dacă
nu am avea puterea să facem minuni, nici nu am avea nevoie de predică; dar pentru că nu a mai
100
Pr Prof. Dr. D. BELU, Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în B.O.R, nr. 3-4, 1959, p.
358.
101
Pr. Prof. D. BELU, Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur….., p. 360.
102
103
104
Pr. Prof. Ioan. C. TEȘU, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp.
60-62.
105
Pr. Prof. Ioan. C. TEȘU, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine…, pp. 60-62.
54
rămas în noi nici urmă din puterea facerii de minuni și pentru că din toate părțile ne atacă mulți și
nenumărați dușmani, este neapărată nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a
predica, pentru ca să nu fim legați de săgețile dușmanilor, ci să îi lovim pe ei. De aceea, trebuie să
ne dăm toată silința să facem să locuiască din belșug în noi cuvântul lui Hristos”106, potrivit
îndemnului Sfântului Apostol Pavel: “Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi din belșug, în toată
înțelepciunea” (Coloseni III,16) și “Cuvântul vostru să fie întotdeauna plă cut, dres cu sare, ca să
știți cum să răspundeți fiecăruia” (Coloseni IV,6). Deci, pentru Sfântul Ioan gură de Aur,
cuvântul este absolut necesar în procesul de mântuire a credincioșilor, pentru că, prin el își însușesc
adevărurile relevate, întărindu-și, astfel, credința.
În concepția Sfântului Ioan, între predică și persoana predicatorului există o legătură
deplină. “Preotul predicator este factorul care pune în valoare pentru credincioși, tezaurul
învățăturilor revelate. Preotul este factorul chemat să cunoască înțelesul autentic al
dumnezeieștilor învățături și să-l aplice la situațiile concrete, mereu în schimbare, ale vieții
credincioșilor. Prin predica sa, preotul nu adaugă nimic la valoarea obiectivă a dogmei. Munca lui
este muncă de tâlcuire, de dezvăluire, de transmitere, pe înțelesul credincioșilor, a sensurilor
textelor diferite. Prin munca sa, predicatorul traduce limba, nu totdeauna ușoară, a Scripturilor,
într-o exprimare accesibilă ascultătorilor. Prin activitatea sa de propovăduitor, preotul convertește
energia potențială a Revelației în energie actuală (…), în modul obișnuit de viață a
credincioșilor”107.
O primă delimitare pe care o face Sfântul Ioan, este aceea că doar cel hirotonit poate
predica. Numai harul, conferit prin Taina Preoției, dă unei persoane dreptul și, în același timp,
conferă îndatorirea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. „în omiliile la Epistola către Evrei,
Sfântul Ioan spune că preotul, nu alt credincios, este acela care aduce sacrificiul euharistiei; preotul
are grija ca nimeni să nu se apropie nepregătit de un asemenea sacrificiu. În Biserică, preotul și nu
alt credincios, rostește, ca un crainic al lui Dumnezeu, cuvinte de chemare pentru unii, de
interdicție pentru alții”108.
Dată fiind importanța predicii și legătura ei indisolubilă cu persoana predicatorului, Sfântul
Ioan Gură de Aur arată că prima calitate sau însușire generală, absolut obligatorie, se cere celui ce
106
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție…., p. 59.
107
Pr. Prof. D. BELU, Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur….., pp. 357-358.
108
55
propovăduiește cuvântul Sfintei Scripturi este chemarea sau vocația, acel dor interior, care
izvorăște din adâncul ființei cuiva și dă satisfacție deplină într-o slujire.
Sfântul Părinte arată că, în fața chemării lui Dumnezeu, nu poți să refuzi harul și, în acest
sens, îl dă exemplu pe profetul Ieremia, pentru a arăta înrudirea dintre misiunea profetului
Vechiului Testament și cea a profetului creștin. „Precum profetul cel de demult era gura lui Iahve
către credincioși, la fel, în cadrul Bisericii creștine, preotul predicator este gură a lui Hristos către
păstoriți. E solul trimis de sus ca să vestească ascultătorilor voia lui Dumnezeu. Și, precum
activitatea profetică nu era lăsată la inițiativa oricărui credincios, ci se dezvolta pe baza unei
chemări de sus, la fel și activitatea de propovăduitor al Evangheliei se dezvoltă în cadrul Bisericii,
nu ca activitate la îndemâna oricui, ci ca o activitate atribuită numai unor persoane, anume chemate
și pregătite pentru aceasta”109.
Sfântul Ioan spune că această chemare la propovăduire, nu este silnicie, „căci Dumnezeu
nu-i cheamă pe oameni constrângându-i, ci și după chemare îi lasă stăpâni ai libertății proprii”110,
ceea ce implică responsabilitatea persoanei.
Numai cel ce primește harul hirotoniei are dreptul și obligația de a învăța. Citând cuvintele:
„nu fi nepăsător față de darul ce este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor
preoției” (I Timotei IV, 14), Sfântul Ioan adaugă acest comentariu: „Dumnezeu este Cel ce te-a
ales; El a avut încredere în tine. Nu oamenii, ci Dumnezeu te-a făcut ce ești acum”111. Nu oamenii
ți-au dat puterea de a învăța, ci Dumnezeu. Nu oamenii conferă cuiva misiunea preoției, ci
Dumnezeu. El este Cel ce alege și trimite la propovăduire pe preot. „Preotul este îngerul Domnului.
El predică în numele Domnului, încât, dacă-l disprețuiești, disprețuiești pe Dumnezeu, care l-a
hirotonit”112.
Harul divin conferă dreptul de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, dar în același timp și
obligația de a o face deplin. „Preotul – spune Sfântul Părinte – nu-i scutit de muncă sârguincioasă
și continuă și nici când are un deosebit talent oratoric - și sunt puțini de aceștia! – pentru că nu te
naști cu talent oratoric, ci îl dobândești prin studiu. De-ai ajunge în vârful lui, chiar atunci te
părăsește, dacă nu-ți cultivi talentul prin necontenit studiu și prin neîntrerupt exercițiu”113.
109
110
111
112
113
Pr. Prof. Ioan. C. TEȘU, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine…, p. 65.
56
Făcând o delimitare între predicatorii „mari” și predicatorii „slabi”, el arată că „predicatorii
mari trebuie să muncească mai mult decât predicatorii slabi. Dacă nu muncesc, paguba îi așteaptă
și pe unii și pe alții; dar nu aceeași pagubă, ci paguba suferită de predicatorii mari este tot atât de
mare pe cât de mare este deosebirea dintre talentul oratoric al unora și al altora”114.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că vorbitorul creștin trebuie să fie învățat să înfrunte
criticile. Preotul predicator trebuie să-și fie „el însuși, criticul operelor sale; el însuși, cu ajutorul
minții, care le-a creat, să judece dacă sunt bune sau rele; să nu țină niciodată seama de părerea
greșită și necompetentă a altora”115.
Alături de cultura religioasă, preotul predicator trebuie să fie un bun cunoscător al culturii
profane. Întrucât mentalitățile oamenilor evoluează de la o epocă la alta, preotul trebuie să știe să-
și însușească cunoștințe și din științele profane, care să-l ajute să pună mai bine în valoare pe cele
creștine. Toate eforturile sale de a acumula cunoștințe teoretice trebuie să aibă o orientare practică,
morală-duhovnicească, să încerce să pună în practică înaltele învățături creștine.
Cu o astfel de atitudine față de credincioși și față de problemele lor, de deplină identificare
cu bucuriile și necazurile acestora, preotul trebuie să fie mereu în contact cu păstoriții săi. El trebuie
să vegheze la întărirea și progresul sufletesc al celor încredințați spre conducere.
În Biserica lui Hristos, predica suplinește minunile. „Dacă am avea puterea să facem
minuni, spune Sfântul Părinte, nici n-am mai avea nevoie de predică; dar pentru că n-a rămas în
noi nici urmă din puterea facerii de minuni și pentru că din toate părțile ne atacă mulți și nenumărați
dușmani, este neapărată nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a predica, pentru
ca să nu fim loviți de săgețile dușmanilor, ci să-i lovim noi pe ei”116.
Sfântul Ioan învață că predicile rostite înaintea credincioșilor trebuie pregătite cu multă
osteneală și grijă. Predica trebuie să dea mărturie despre dragostea și grija sa părintească față de
păstoriții săi.
Pentru a alcătui o astfel de cuvântare, predicatorul talentat trebuie să se pregătească mai
mult decât un predicator slab. Talentul oratoric, acolo unde există, trebuie cultivat prin studiu
necontenit și neîntrerupt exercițiu. Așadar, predicatorii mari trebuie să muncească mai mult decât
predicatorii cei slabi, pentru că predicile lor să fie mereu la înălțimea așteptată de ascultătorii săi.
114
115
116
Pr. Prof. Ioan. C. TEȘU, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine…, pp. 74-75.
57
Predica este un adevărat medicament cu efecte vindecătoare asupra bolilor trupești,
suplinind, în Biserică, harisma învierii din morți, pe care o aveau sfinții părinți din vechime. Omul,
fiind ființă cuvântătoare, își află în viață, motivații și întăriri prin lucrarea cuvântului. Experiența
demonstrează că printr-un cuvânt bun se poate întoarce un suflet din brațele păcatelor și al morții
sufletești, după cum, dimpotrivă, un cuvânt neinspirat și prost ales, rostit asupra unui suflet încercat
și tulburat îl poate arunca în ghearele disperării, ale morții sufletești.
Predicile părintelui Toma Chiricuță, asemenea predicilor Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile
cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz; asemenea predicilor rostite de Sfinții Apostoli (Sf. Ap. Pavel,
Sf. Ap. Petru) sunt actuale și în societatea contemporană deoarece ele reprezintă un model de
însușit și preluat pentru a se ajunge la inimile ascultătorilor având ca scop desăvârșirea.
Responsabilitatea cea mai mare o au păstorii sufletești, slujitorii bisericii, ale căror cuvinte
trebuie să ne izbăvească de lucrarea cea rea și să ne conducă iscusit pe calea desăvârșirii umane.
Din acest motiv, cei ce îl propovăduiesc trebuie să fie pregătiți spre o astfel de lucrare ziditoare în
plan duhovnicesc, să caute și să descopere mijloacele cele mai eficiente de mărturisire a
Evangheliei iubirii creștine. Pe lângă o înaltă cultură religioasă și profană, aceștia trebuie să
constituie pentru semeni un model deplin de întrupare a adevărurilor propovăduite. Iar aceasta
înseamnă, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, angajarea deplină în slujirea lui Dumnezeu și
a semenilor și mărturisirea acestui fapt prin însăși sfințenia vieții. Numai întrunind aceste condiții
– o persoană de vocație și cu o înaltă pregătire, deplin angajată în transformarea sufletelor în
vederea mântuirii acestora, binecuvântată cu har și ajutor dumnezeiesc – predica își atinge
finalitatea ei esențială – mântuirea sufletelor.
58
CONCLUZII
Părintele Toma Chiricuță a fost și rămâne pentru preoții din societatea zileor noastre un
maestro al predicii, un model demn de urmat și de aplicat.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe este credinţa într-o realitate care poate transforma omul din
orice fel de circumstanţe istorice, politice sau sociale. Una dintre cântările Bisericii Ortodoxe
afirmă că Domnul este: "râu de viaţă, ce din Tatăl curge, şi Care în groapă apunând, va da lumii
nestricăciunea".
A învăţa nu înseamnă aşadar o reducere exclusivă la procesul unei simple transmiteri de
cunoştinţe. Învăţătura creştină nu e teorie. Preotul, chemat să propovăduiască lumii întregi drumul
către viaţa înduhovnicită, nu oferă doar simple informaţii, menite a fi puse în practică într-o
manieră pur etică. Rezultă de aici că misiunea preotului nu este pur didactică şi instructivă.
Părintele Toma Chiricuță în predicile sale îi îndemna mereu pe ascultători să pună în
practică sfaturile și îndemnurile ci să nu rămână doar la partea teoretică.
Adânca regenerare sufletească, reconversia spirituală sunt ţinta propovăduirii creştine, ţintă
care îndrumă către relaţia personală cu Dumnezeu. Părintele Dumitru Belu sublinia faptul că atunci
când Dumnezeu porunceşte ucenicilor săi: "Învăţaţi" El le precizează, de fapt, marea îndatorire de
a propovădui în aşa chip ca ascultătorii să fie câştigaţi pentru Evanghelie, nu numai cu o parte a
fiinţei lor, cum ar fi de pildă puterea de înţelegere, ci şi cu întreaga lor viaţă, deci cu inima, cu
întregul lor potenţial de emotivitate, imaginaţie şi voinţă practică, intelectuală.
În propovăduirea sa, părintele Toma Chiricuță urmărea ca omul să intre în comuniune reală
și autentică cu Dumnezeu și cu aproapele
Mântuitorul Iisus Hristos ne oferă imaginea cea mai potrivită. Învăţătura şi viaţa Lui pot fi
despărţite doar în abstract. Acest fapt vine din conştiinţa că un adevăr transmis doar pe calea
cuvântului poate fi oricând tras la îndoială de către ascultători, iar îndoiala constituie totdeauna o
piedică psihologică dintre cele mai mari în calea voinţei de a acţiona în direcţia învăţăturii primite.
Rolul predicii nu este de a forma credincioşi erudiţi, ci credincioşi care să trăiască
învăţătura Mântuitorului. În acest sens, putem observa că la Sfântul Grigorie Palama nu se
evidenţiază importanţa talentului oratoric. Dincolo de arta teoretizării, Sfântul Grigorie, ca de altfel
orice predicator e pătruns de sentimentul misiunii sale.
59
Predica prin viu grai, lipsită de sprijinul efectiv şi permanent al pildei directe date de
propovăduitorul însuşi, rămâne o cuvântare cu slabă putere de pătrundere şi de aceea săracă în
rezultate.
În toată activitatea pe care a desfășurat-o, cu timp sau fără timp, părintele Toma Chiricuță
a fost un exemplu pentru credincioșii săi, nu numai la nivel teoretic ci și practic. Conduita sa
ireproșabilă, de altfel întreaga lui viață, a fost și este actuală, reprezentând un reper și un model
pentru predicatorii și preoții contemporani.
Propovăduirea creştină nu se poate rezuma la predica prin cuvânt. Ea cuprinde în primul
rând pilda vie, pilda vieţii şi a faptelor care să certifice autenticitatea modului de transmitere a
învăţăturii.
Urmând exemplul Mântuitorului, preotul Toma Chiricuță a ales să fie lumina lumii. Predica
sa are rolul de a imprima credincioşilor ,,gustul sfinţeniei”, gust care nu ar fi putut fi perceput fără
prezenţa unei vieţi autentice creştine, umplută de sfinţenie, a predicatorului.
Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt clare în această privinţă: ,,Întru toate arată-te pe
tine, pildă pentru fapte bune". (Tit 2:7).
Părintele Dumitru Belu consideră că misiunea preotului de a conduce pe calea vieţii
duhovniceşti porneşte tocmai de la premisele prezentate mai sus: predica prin cuvânt trebuie
completată integral prin exemplul personal al celui ce predică.
Ochii tuturor sunt îndreptaţi asupra preotului. Un sfat nepotrivit, o faptă necorespunzătoare,
un gest în dezacord cu învăţătura propovăduită îi subminează autoritatea şi vrednicia de crezământ,
prin dezgustul celor ce vin în atingere cu dânsul.
Părintele Toma Chiricuță prin elementele care constituiau viața sa (cinstea, curăţia,
cuvântul sănătos, pilda bună întru toate) îi dezarma pe cei care gândeau potrivnic, netezind
psihologiceşte calea aducerii sau readucerii credincioșilor pe calea către Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât razele
soarelui. De foarte multe ori există tendinţa de a intelectualiza rolul preotului, uitând că de fapt
rolul principal al preotului, şi al Bisericii în general, nu este nici cultural, nici social.
Biserica este prezentă în lume pentru a da mărturie de prezenţa Împărăţiei. Aspectele
culturale sau sociale pot deriva din această mărturie, însă niciodată nu o vor depăşi ca importanţă.
Prezenţa Împărăţiei, mărturia împărtăşirii de harul lui Dumnezeu au fost premisele fundamentale
în vieța și activitatea misionar pastoral a preotului Toma Chiricuță.
60
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE:
BIBLIA sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de
Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, E.I.B.M.O., București, 2018.
CĂRȚI:
ANANIA, Î. P. S. Bartolomeu Valeriu, Apa cea vie a Ortodoxiei, culegere de texte, ediţia a II – a,
îngrijită de Nicoleta Pălimaru şi Maria Elena Gangiu, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2005.
BAŞTOVOI, Ieromonah Savatie , Otrodoxia pentru post-modernişti în întrebări şi
răspunsurii, Editura Marineasa, Timişoara.
BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu
binecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, Editura Trinitas, 1995.
BRIA, Pr. Prof. Univ. Dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei:
exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
BRECK, Pr. Prof. John, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1999.
BUCHIU, Pr. Ştefan, Întrupare şi Unitate – restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Editura Libra,
Bucureşti, 1997.
Catehism Ortodox, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2005.
CHIRICUȚĂ, Pr. Toma, Anul în predici, editura Anastasia, București, 1996.
CHIRICUŢĂ, Pr. Toma, Chemări de sus. Predici şi omilii, Bucureşti, 1933.
CHIRICUŢĂ, Pr. Toma, Cunoşti tu Calea? Chemări către suflet, Editura Fântâna Darurilor,
Bucureşti, 1934.
CHIRICUȚĂ, Pr. Toma, Eminescu pedagog, Botoșani, Ed. Saidman, 1927.
COMAN, Pr. Prof. Constantin, Biblia în Biserică – Eseuri pe teme biblice, Bucureşti, Editura
Bizantină, 1997.
61
CLEMENT, Olivier, Adevăr şi libertate – Ortodoxia în contemporaneitate, interviuri cu
Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenici, traducere şi note de Mihai Maci, Sibiu,
Editura Deisis, 1997.
DASCĂLU, Pr. Nicolae, Părintele Toma Chiricuță și așezământul Sfântului Ciprian, editura
Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2018.
DURA, Pr. Lect. Dr. Nicolae, Propovăduirea şi Sfintele Taine, Bucureşti , Editura I.B.M.B.O.R.,
1998.
GORDON, Pr. Lect. Dr. Vasile, Introducere în omiletică, Editura Universității din București,
București, 2001.
GULER, Gheorghe, Monumentul Zlătari în istoria orașului București (manuscris), 1979.
IONESCU, Pr. dr. Marin, Inimă şi suflet. Omiletica vremurilor noastre, Bucureşti, 1927.
NAZARIE, Pr. Constantin, Activitatea preoților din armată: campania din 1916-1918, București,
editura Basilica, 2018.
NICOLA, Traian, Valori spirituale tutovene. Bibliografii, vol. 2: C., Bârlad, Primăria Municipiului
Bârlad, 2001.
PISTOL, Mihai, Viața religios-morală în România în ziua de azi, lucrare de licență, Universitatea din
Pitești, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Sf. Filofteia”, Pitești.
PLĂMĂDEALĂ, †Mitrop. dr. Antonie, Tâlcuri noi la texte vechi, Ediția a II-a, București, 1996.
Sfântul Grigore Sinaitul, Capete foarte folositoare, în: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii,
vol. 7 Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru,
Editura Sofia, București, 2004.
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Sibiu, 1946.
STOIAN, Petru Cristian, Părintele Toma Chiricuță – portret omiletic, teză de licență, Facultatea de
Teologie Ortodoxă a Universității București, 2004.
TEȘU, Pr. Prof. Ioan. C., Frumusețea și sublimitatea preoției creștine, Editura Doxologia, Iași,
2010.
Triodul, Ediţia aVIII –a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1986.
YANNARAS, Christos, Ortodoxie şi Occident, ( conferinţe), text îngrijit de Iulian Nistea,
Bucureşti, Editura Bizantina, 1995.
62
ZIZIOULAS, Î. P. S. Ioannis, Mitropolit de Pergam, Fiinţa eclesială, traducere de Aurel Nae,
Bucureşti, Editura Bizantina, 1996.
STUDII ȘI ARTICOLE:
BELU, Pr Prof. Dr. D., Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în B.O.R, nr. 3-4,
1959.
BULACU, Pr. Dr. Mihai, Formarea predicatorului după Sfântul Ioan Hrisostom, în ,,B.O.R”. nr. 5,
an 1929.
BULACU, Pr. Dr. M., Însemnătatea predicii după Sfântul Ioan Hrisostom, în B.O.R. an
1929.CHIRICUȚĂ, Pr. Toma, ,,Către sprijinitorii Ortodoxiei”, în Ortodoxia, III (1936), 52.
CHIRICUȚĂ, Pr. Toma, Despre rugăciune, în vol. ,,Chemări de departe. Predici la Radio”, Ed.
Librăriei Pavel Suru, 1929.
CHIRICUȚĂ, Pr. Toma, Îndrăznim! Nu ne temem!, în vol. Anul în predici, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1996.
CHIRICUȚĂ, Pr. Toma, „O zi de bucurie. Inaugurarea tipografiei Fântâna Darurilor”, Ortodoxia, I
(1933), 4.
DURA, Pr. Asist. Nicolae, Importanţa propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea
credincioşilor, în: „B.O.R” CVIII(1990), nr.1.
GALACTION, Gala, „O nouă foaie de propagandă creștină”, Ortodoxia, I (1933), 2.
GALERIU, Pr. Prof. Dr. Constantin N., Mărturisirea dreptei credinţe prin Sf. Liturghie în: „O”
XXXIII(1981), nr. 1.
GALERIU, Pr. Prof. Dr. Constantin N., Preoţia ca slujire a Cuvântului, în: „O”, XXXI(1979), nr.
2.
GRIGORAŞ, Pr. drd. Constantin, Predica în slujba Cuvântului lui Dumnezeu, în: „B.O.R.”,
XCVIII(1980), nr. 7-8.
„Preotul Toma Chiricuță predică și conferențiază în Arad”, Biserica și Școala, 16 decembrie
1934.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea întâia. P.S.B. Vol. XXI, Bucureşti, Editura
I.B.M.B.O.R., 1987.
63
Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la cuvintele: „ Ia aminte de tine însuţi ”, trad. Dumitru Fecioru,
în „M.O.” XXVI(1974), nr. 1-2.
,,Vitrina cărții – Cronica literară”, Viața ilustrată, ianuarie 1936.
SITE-URI ELECTRONICE:
marturisitor-123191.html, accesat pe 3 martie 2020.
https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-toma-chiricuta-126215.html, accesat în data de
24 martie 2020.
marturisitor-123191.html, accesat în 24 martie 2020.
https://luciaolarunenati.wordpress.com/about/unul-dintre-„oamenii-energiilor-luminate”-preotul-
toma-chiricuta/, accesat în 24 martie 2020.
64

Lucrare Dizertație Dăianu Marian-George - Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare Dizertație Dăianu Marian-George - Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

Coordonator: Pr. Prof. Univ. Dr. Nicușor Beldiman

Absolvent: Dăianu Marian-George

ACTUALITATEA OMILETICĂ A PĂRINTELUI TOMA CHIRICUȚĂ

Coordonator: Pr. Prof. Univ. Dr. Nicușor Beldiman

Absolvent: Dăianu Marian-George

Cap. II: ACTIVITATEA OMILETICĂ TRANSPUSĂ ÎN CONTEMPORANEITATE A

II.1. Volume și cărți de predici............................................................................20

Cap. III. ACTUALITATEA OMILETICĂ TRANSPUSĂ ÎN VIAȚA

III.1. Sfaturile și îndemnurile duhovnicești ale Bisericii – soluții la problemele și

I.1. Profilul biografic

I.2. Activitatea pastoral-misionară

Cuvântul Tatălui Celui necuprins, din tine,

Înainte de a expune activitatea părintelui Toma Chiricuță și impactul cuvântului său

„Da, e adevărat. Avem în România o creștinătate. Ea e consemnată în condici și numărată

II.1. Volume și cărți de predici

II.2. Tematica și stilul predicilor

Între particularitățile stilului său inconfundabil, se remarcă rostirea de rugăciuni sau

II.3. Structura predicilor

Înainte de a prezenta structura propriu-zisă a predicilor părintelui Toma Chiricuță, este

III.1. Sfaturile și îndemnurile duhovnicești ale Bisericii – soluții la

Una dintre cele mai importante căi de transmitere a sfaturilor și a îndemnurilor

Nu se exclud aici în mod obligatoriu formele de exprimare naţională, cu condiţia ca acestea

III.2. Aplicarea, exigențele și întrebuințările predicii-părintele Toma

III.2.1. Formarea predicatorului

III.2.2. Însemnătatea predicii în societatea actuală

Sfânta Scriptură, canoanele diferitelor sinoade, tradiția marilor predicatori creștini și

S-ar putea să vă placă și