Principii de pedagogie crestina oglindite in lucrarea Pedagogul de Clement Alexandrinul

Clement Alexandrinul, ucenicul enigmatului Panten, cel care a reliefat noi trasaturi gandirii crestine in arealul scolii din Alexandria, a reusit sa culeaga din sophia antecesorului sau florile livezii profetice si apostolice depunand mai apoi mierea cunostintei in sufletele ascultatorilor sai. Lucrarea Pedagogul este una dintre florile acestea adulmecand miresme alexandrine. Principii de pedagogie crestina putem extrage contingent din expunerea lucrarii sale impropriindu-ni-le si asumandu-ni-le pana in esenta lor empirica. Indentificandu-L pe Dumnezeu prin prisma Pedagogului, elucideaza gandirilor profane misterul pedagogic ascuns in filele vechitestamentare cu precadere in cartea Numeri cap. 6,9; aratand prin ceea ce Moise numeste moarte napraznica infaptuirea pacatului, iar ca principiu pedagogic absolutizeaza grabnica revenire a subiectului interpretand alegoric textul aghiografului. Marele Pedagog fiind cu desavarsire un iubitor de oameni, se cuvine bunavoirii Sale sa-i raspundem cu dragoste si sa traim potrivit cu poruncile vointei Sale. Concentrand nucleului acesta intreaga-i abnegatie, Clement va edifica laborioase principii morale cu, si despre aceasta tema hristologica; dupa cum se vede din propriile lui cuvinte: Nu doar sa implinim cele ce ne porunceste si ferindu-ne sa savarsim cele interzise, ci sa fugim de unele exemple ci imitand pe altele pe cat ne sta in putinta ca sa implinim dupa asemanare faptele Pedagogului. Analizand literalmente cuvantul pedagog, indubitabil ia nastere in mintea noastra o intrebare: Cine sunt copiii (ucenicii)? In conceptia autorului ei se prezinta in persoana tuturor credinciosilor Bisericii. Principiul este foarte lamurit. Sa ne straduim sa ajungem copii la suflet prin prisma alegoriei de la Matei 19,13; asemanandu-ne cu ei prin nevinovatia noastra, prin nerautatea conditiei, facand din sufletele noastre ramuri de finic spre intampinarea Pedagogului. Numind cultura si pedagogia in sfera asocierii campului prematur, nu face altceva decat sa induca reflectiile spre cele mai desavarsite bunuri din viata, marturisind ca, dupa cum insusi spune pedagogia este o buna conducere a omului spre virtute inca din timpul copilariei sale. Revenind la notiunea de Pedagog, si mistificand-o in persoana lui Iisus Hristos, Cel care pe Sine se numeste Pastor, si isi aroga pietatea de proniator al copiilor (iar pentru ca ei sunt nevinovati sunt numiti alegoric oi); trebuie sa definim pedagogia hristica ca fiind credinta in Dumnezeu, este o invatatura a slujirii Lui, este instruire spre cunoasterea adevarului, este vietuire dreapta, care duce la cer. Dupa cum tot Dumnezeu a fost Pedagogul vechiului popor, cel al lui Moise, tot in persoana sanctitatii Sale se implineste formarea si instruirea poporului cel nou. Insa asa cum am vazut in paginile de istorica biblica, Pedagogul isi exercita si functii juridice, fiind si Judecator in acelasi timp, El judeca pe cei care nu-L asculta; caci Cuvantul cel iubitor de oameni nu va trece sub tacere pacatul lor, ci-l va mustra spre pocainta, fiindca Dumnezeu doreste penitenta subiectului mai mult decat disiparea lui.

Profetia din Isaia 11,1; ii revendica Pedagogului toiag pentru a educa, a conduce, a stapani; pentru ca pe acei credinciosi carora le este imun Cuvantul, sa-i vindece amenintarea, iar pentru acea categorie care ramane tot nepasatoare si in fata acestei din urma instante sa le mai ramana doar toiagul. Si daca intreaga suita ramane tot ecou, nu va mai sta drept pedeapsa decat focul cel vesnic pentru eternii damnati. Despre acest toiag al Marelui Pedagog afirma marele profet David in unul din psalmii lui Toiagul Tau si varga Ta m-au mangaiat. Daca pana acum am aratat pe scurt cateva principii de pedagogie crestina din perspectiva alexandrina, sa ne indreptam atentia spre pedagogia Marelui Pedagog. Unul din principiile sacramentale este atributul sfatuirii, care nu este altceva mai mult decat o blanda mustrare, care atrage luarea aminte. Asa este Pedagogul atunci cand sfatuieste. Bunaoara El se exprima dojenitor evreilor prin cuvintele De cate ori am vrut sa adun pe fiii tai, precum aduna closca pe puiii ei sub aripile sale, si nu ati voit. Acesta este unul dintre cele mai sensibile principii de pedagogie teistica, desi Pedagogul stie prea bine nerusinarea poporului razvratit si neascultator, totusi il cheama la pocainta milostivindu-se de soarta lui. In genere dibacia de care se foloseste Pedagogul alimentand starea de fapt prin ecoul acestor doua coordonate: certarea si dojana, este o lovitura data sufletului, care obijnuindu-se cu ea, si revendicandu-si-o, pune capat pacatelor inlaturand moartea. La fel si Platon, cunoaste ca certarea are o foarte mare putere de indreptare si este un mijloc insemnat de curatire, de acord in aceasta privinta cu Cuvantul, Platon spune ca omul care a savarsit cele mai mari fapte urate a ajuns de neindreptat si un nerusinat, pentru ca n-a fost mustrat si ca cel care vrea sa fie cu adevarat fericit trebuie sa fie foarte curat si foarte bun. Am aratat ca prin intermediul mustrarii, Pedagogul indreapta pe oameni de la pacate si-i indeamna spre pocainta. Acum sa ne oprim asupra unui alt atribut din pleiada pedagogiei mistagogice, si anume asupra Blandetii Cuvantului. El foloseste forma sfatuitoare spre cele ce ne sunt noua de folos, caci sfatul este bun atat pentru o fapta buna, cat si pentru a te feri de una rea; iar prin cuvinte de incurajare usureaza pacatele, micsorand pofta. Insa exista si un alt chip al Pedagogiei Cuvantului, si anume fericirea. Acea fericire despre care ne semnaleaza David in primul sau psalm, si pe care Pedagogul o transpune in sfera binecredinciosilor sai ca instrument de vesnica rasplata. Astfel, atunci cand Dumnezeu ne pune mereu in fata pedeapsa de care suntem vrednici, nu face altceva decat sa-si exprime bunatatea Sa inegalabila, chemandu-ne intr-un chip foarte amiabil sa ne folosim de darurile Sale. Chintesenta celor spuse mai sus rezida in climatul potrivit caruia Hristos ne-a schitat viata cea adevarata si l-a educat pe om in Sine. In cea de-a doua parte ne vom rezuma la principiile pedagogice insirate de autorul nostru, cu privire la cateva aspecte cotidiene. Elaborand principiul pedagogiei propriului nostru trup, conduce ratiunile facultative in templul contemplatiei, de unde, cu aripile ude de atata roua duhovniceasca, credinciosul va intelege ca nu necesita o atentie sporita cele ce poarta amprenta materiei. Ci intelegand tocmai ceea ce este propriu omului, va putea sa-si curateasca privirea sufletului si sa-si mistifice trupul. Pornind de la exemplul paulin cu privire la ucenicul sau, pe care-l invata sa-si administreze singur doza de alcool spre insanatosirea trupului lui bolnav (I Timotei 5,23), se opreste cu privirea asupra proprietatilor apei pe care Dumnezeu le-a asezat anume pentru perpetuarea vietii, si pe care asociandu-o cu timpurile vechilor mozaici, o intelege

ca pe o bautura a cumpatarii care se coboara din piatra cea foarte vartoasa. Iar strugurele Cel strivit pentru noi, a siroit amestecandu-se cu apa precum sangele Pedagogului se amesteca cu mantuirea. Astfel, vinul se amesteca cu apa, iar Duhul Sfant cu omul, iar amestecul celor doua coordonate se numeste Euharistie. Clement semneaza spre incheierea acestei teme a vinului, o profunda cutezanta: Admir asadar pe cei care au imbratisat o viata aspra, pe cei care poftesc apa leacul cumpatarii si fug cat mai departe cu putinta de vin, ca de amenintarea focului. Pornind un alt principiu fundamental pentru o etica cat mai aproape de incidenta normalitatii, isi incorseteaza pedagogia facand un amplu comentariu cu privire la ospetele orgiastice, pline de betie si turmentatii erotice. Indeamna pe masura fiecarui doritor la o cat mai desavarsita lepadare de orice privire sau cuvant cu tenta carnala, si spre o indepartare de orice simtire rusinoasa, centrand atentia tuturor spre o cat mai acuta indepartare de orice placeri care gadila urechea si molesesc sufletele. Cat de asemenea indeamna pedagogul Clement, spre inlaturarea tuturor mascaricilor infierbantati de ras din comunitatea eclesiala, deoarece acestia nu pot naste altceva decat cuvinte demne de umor fiindca si purtarile lor infantile sunt demne de umor. Ilustrul nostru pedagog, ne invata cateva reguli de aur cu privire la patima somnului, sau daca vreti, la demonul de amiaz care bantuie sa inghita pe cei mai slabi. Mai intai, dupa ce ne-am ridicat de la masa de seara binecuvantand pe Dumnezeu pentru bunatatile daruite, sa indepartam orice lux al asternuturilor ( cuverturi tesute cu aur, covoare persane garnisite cu aur, haine din stofa fina, tesaturile de porfira, etc ) pentru ca somnul acesta este vatamator din pricina moliciunii asternuturilor care nu fac altceva decat sa arunce trupurile intr-o prapastie fara de iesire. Indeamna, ascultand de glasul ratiunii, spre implinirea principiilor care definesc un asternut simplu si modest, patul lipsit de zorzoane, iar somnul nu trebuie sa fie o completa cufundare a trupului, ci odihna. Referitor la baile comunale, isi elaboreaza cateva principii pe care le vom schita in cele ce urmeaza. Invata pe barbati sa le fie sotiilor lor o pilda nobila de credinta rusinandu-se a se dezbraca in public si sa se fereasca de alunecari. Acasa, indeamna spre respectarea parintilor dar si a slugilor, la baie pe femei, iar cand sunt singuri - pe ei insisi. Apoi, stimuleaza dezaprobul sub care evidentiaza patosul carnal cu care unii petrec pe la bai, si indeamna pe femei sa frecventeze baile dintr-un singur motiv, pentru sanatatea lor, si doar pentru atat. Iar rezumand pe scurt intreaga sa pledoarie, impulsioneaza spre lepadarea bijuteriilor si a hainelor luxoase, spre improprierea simplitatii si curateniei trupesti, femeilor le recomanda o imbracaminte decenta care sa nu trezeasca in contemporani patimile desfranarii, iar ca un corolar al tuturor acestor pedagogii, arata insemnatatea unei vieti libere in Hristos. Concluziv, lucrarea lui Clement Alexandrinul, in care am putut observa fereastra alba a principiilor pedagogice atat ale Marelui Pedagog, cat si ale eruditului sau, completandu-se unul pe altul intr-o alternanta a registrilor narativi, ne confera dezideratul paradisiac al conditiei umane - insirat precoce, atata vreme cat subiectul isi exercita indatoririle sale in sfera climatului propus.