Duminica Lasatului sec de branza

Mareste imaginea. Duminica Lasatului sec de branza

Iata-ne ajunsi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul saptamanii lasatului sec de carne, care precede "Duminica Iertarii", doua zile - Miercurea si Vinerea - au fost rezervate spre o "postire" deplina: Sfanta Liturghie nu se va oficia, iar intreaga randuiala si tipicul slujbelor poarta caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucuram de venirea Postului prin acest imn minunat: "Rasarit-a primavara postului si floarea pocaintei. Deci sa ne curatim pe noi fratilor de toate spurcaciunea si Datatorului de lumina sa-I zicem: Slava Tie, Unule Iubitorule de oameni." Biserica pomeneste apoi, in Sambata lasatului sec de branza, pe toti barbatii si femeile care au fost "luminati prin postire": sfintii, care sunt modelele pe care trebuie sa le urmam, calauzitori in dificila "arta" a postirii si a pocaintei. In nevointa la care suntem gata sa purcedem nu suntem singuri: "Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi si pe toti impreuna si vietile acestor ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le..." Avem sprijinitori si pilde: "Multimile calugarilor, pe voi indreptatorilor parinti cuviosi, va cinstim; ca prin voi, pe cararea cea dreapta, cu adevarat a umbla am cunoscut". In cele din urma vine ultima zi, numita de obicei "Duminica Iertarii" dar al carei nume liturgic trebuie de asemenea mentionat: "Izgonirea lui Adam din Rai". Aceasta denumire totalizeaza, intr-adevar, intreaga pregatire pentru Post. Acum stim ca omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu si pentru comuniunea harica cu El. Pacatul omului l-a lipsit pe om de acea viata binecuvantata iar existenta lui pe pamant s-a transformat intr-un exil. Hristos, Mantuitorul lumii, deschide usa raiului celui ce-L urmeaza iar Biserica, prin dezvaluirea frumusetii imparatiei lui Dumnezeu prin viata noastra, un pelerinaj catre patria noastra cereasca. Astfel, la inceputul Postului suntem ca si Adam: "Scosu-s-a Adam din Rai pentru mancare; pentru aceasta si sezand in preajma lui plangea tanguindu-se si cu glas de umilinta zicea: Vai mie ce am patimit cu ticalosul. O porunca am calcat a Stapanului meu si de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce esti pentru mine sadit si pentru Eva incuiat, roaga pe Cela ce te-a facut pe tine si pe mine m-a zidit ca sa ma satur de florile tale. Pentru aceasta si Mantuitorul catre dansul a zis: Zidirea mea nu voi sa piara ci voi sa se mantuiasca
1

si la cunostinta adevarului sa vina. Ca pe cel ce vine la Mine nu il voi goni afara." Postul este eliberarea de sub robia noastra fata de pacat, din temnita "acestei lumi". Iar pericopa evanghelica a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14-21) stabileste conditiile acestei eliberari. Prima este postirea - refuzul de a accepta dorintele si indemnurile firii noastre decazute, ca fiind normale, efortul de a ne descatusa din stapanirea carnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totusi, postul nostru nu trebuie sa fie fariseic, nu trebuie sa ne "falim" intru acesta. Nu trebuie "sa ne aratam oamenilor ca postim, ci Tatalui nostru Care este in ascuns". Cea de-a doua conditie este iertarea - "ca de veti ierta oamenilor gresalele lor, iertava si voua Tatal vostru Cel ceresc". Biruinta pacatului, principalul semn al stapanirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Asadar, prima incercare de a sparge aceasta fortareata a pacatului este iertarea: reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine si "vrajmasul" meu iertarea lui Dumnezeu insusi. A ierta este depasirea "punctului mort" in relatiile umane si raportarea lor la Hristos. Iertarea este "crapatura" imparatiei ceresti deschisa catre aceasta lume pacatoasa si decazuta. Postul Pastelui incepe, de fapt, de la Vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine "tonalitatea" Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om. Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului "Doamne strigat-am catre Tine..." anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui! "Vremea postului sa o incepem luminat, supunandu-ne pe noi nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatandu-ne cu bunatatile Duhului. Intru care petrecand cu dragoste, sa ne invrednicim toti a vedea prea cinstita patima a lui Hristos, Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne". Urmeaza, apoi, Vohodul cu cantarea: "Lumina lina a Sfintei slave". Preotul slujitor inainteaza catre "locul cel inalt" din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteste inceputul Postului: "Sa nu intorci fata Ta de la sluga Ta; Cand ma necajesc degrab ma auzi ia aminte spre sulfetul meu, si-l mantuieste pre el". Asculta melodia unica a acestui stih - aceasta strigare care dintr-o data umple biserica: "cand ma necajesc degrab ma auzi" - si vei intelege acest moment de inceput al Postului Mare: tainica intrepatrundere dintre deznadejde si nadejde, dintre intuneric si lumina. Toata pregatirea se apropie acum de sfarsit. Stau in fata lui Dumnezeu, in fata slavei si a frumusetii imparatiei Sale. Realizez ca apartin acesteia, ca nu am alt camin, nici o alta bucurie, nici un alt tel; realizez, de asemenea, ca sunt exilat din acest camin in intunericul si tristetea pacatului, "cand ma necajesc!". Iar in cele din urma imi dau seama ca numai Dumnezeu ma poate ajuta in aceasta durere, ca numai El poate "griji de sufletul meu". Pocainta este, mai presus de orice, o chemare disperata catre acel ajutor divin.

Repetam de cinci ori Prochimenul si iata ca Postul a sosit! Vesmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Cand preotul slujitor rosteste cererile pentru ectenia de seara, strana raspunde cu ceea ce se considera a fi "cheia Postului". Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sfantului Efrem Sirul, insotita de metanii. La sfarsitul slujbei credinciosii se apropie de preot, cerand unii altora iertare. In timp ce ei savarsesc acest ritual de impacare, pentru ca Postul Mare incepe prin aceste miscari ce exprima dragostea, reuniunea, fratia, strana intoneaza cantarile pascale. Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina imparatiei lui Dumnezeu.

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lasatului sec de branza) patriarhul Daniel
Evanghelia duminicii Izgonirii lui Adam din Rai: 'Zis-a Domnul: Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala. Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.' (Matei 6, 14-21) Evanghelia acestei Duminici, a Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lasatului sec de branza, este o lumina pentru sufletul nostru in toata perioada Postului Sfintelor Pastiin care intram acum. Duminica aceasta are o importanta majora, deoarece indata dupa ea incepe o perioada lunga de urcus duhovnicesc interior spre Inviere. Evanghelia acestei zile este adanca in intelesurile ei, desi cuvintele ei sunt simple si putine. Mantuitorul Iisus Hristos ne arata ca iertarea este inceputul bun al perioadei de post. Ne iertam unii pe altii pentru ca si Dumnezeu sa ne ierte pacatele sau greselile noastre. Iertam greselile altora, pentru a fi in pace si comuniune cu toti oamenii si pentru a ne asemana cu Dumnezeu Cel Milostiv si Iertator. Prin aceasta, Evanghelia ne invata ca relatia omului cu Dumnezeu depinde de relatia lui cu semenii sai, ca omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele sau. Intrucat fiecare om este creat dupa chipul lui Dumnezeu indreptat spre umanitate, exista o legatura sfanta intre Dumnezeu si fiecare om. Modul si masura in care omul arata iubire fata de semenii sai contribuie mult la construirea, cultivarea si aprofundarea relatiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Facatorul cerului si al pamantului. Nimeni nu poate intra in post, ca lupta duhovniceasca pentru curatirea de pacate si de luminare a sufletului, fara iertare, deoarece prin iertarea altora se cultiva smerenia omului
3

dornic de-a trai in iubire milostiva. De aceea, la Vecernia din Duminica aceasta cerem sa fim iertati de catre toti si iertam pe toti. Iertarea aproapelui implica adesea o rastignire a propriului egoism si deschide sufletul spre o noua stare de comunicare si comuniune a omului cu Dumnezeu si cu semenii. Prin iertarea cuiva se recunoaste ca persoana respectiva este mai mult decat o fapta rea pe care a savarsit-o la un moment dat, cand a suparat pe cei din jur. Cat priveste postul, Evanghelia ne arata ca trebuie sa postim nu in stare de tristete, ci de bucurie: 'Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.' Deci, nu postim pentru a fi vazuti sau laudati de oameni, ci postim ca sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este daruire de sine sau ofranda de sine adusa lui Dumnezeu ca recunostinta pentru darul vietii si ca dorinta de sfintire a vietii (cf. Romani 12, 1). Postul are ca baza evlavia si iubirea fata de Dumnezeu. Postim pentru ca Il iubim pe Dumnezeu mai mult decat darurile Lui materiale pe care le consumam. Ne incredintam Lui, pentru ca El este Izvorul vietii noastre. Viata omului in trup se mentine din darurile lui Dumnezeu create pentru om: aerul, apa, lumina si roadele pamantului, in timp ce viata sufletului se hraneste din iubirea milostiva si smerita a lui Dumnezeu, prin rugaciune si prin Sfintele Taine ale Bisericii. Mantuitorul spune: 'Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie', adica El vede tainic cum omul credincios care posteste si se roaga iubeste mai mult pe Dumnezeu-Daruitorul decat darurile Sale. Postul este, asadar, o stare spirituala de jertfa sau ofranda a celui care posteste, stare cultivata in mod liber si dupa puterea fiecaruia. Postul este si semnul dorintei omului credincios de a se elibera de lacomia dupa bunuri materiale spre a se uni prin rugaciune mai intensa cu Dumnezeu Cel netrecator si nelimitat, Izvorul bucuriei vesnice. Prin urmare, postul sustine rugaciunea omului credincios care face din relatia sau legatura sa cu Dumnezeu centrul, lumina si hrana sufletului sau. Prin urmare, cine posteste si nu se roaga, acela nu aduna lumina spirituala in suflet, ci ramane doar la nivel de exercitiu biologic si psihologic, motivat igienic sau estetic. De fapt, postul nu este numai abtinere de la bucate de origine animala, ci si infranare de la orice fel de lacomie materiala si de la orice pacat (gand, cuvant sau fapta lipsite de iubire de Dumnezeu si de aproapele). Postul este o lucrare spirituala bineplacuta lui Dumnezeu, cand se face din iubire pentru El. Insa nu trebuie sa postim ca sa fim laudati sau compatimiti si admirati, in acelasi timp, pentru asprimea si lungimea postului. In timpul Mantuitorului Iisus Hristos, cei care umblau cu fata posomorata sau intunecata ori isi puneau cenusa pe cap ca sa atraga atentia oamenilor ca postesc, cautau de fapt lauda de la oameni. Insa, Mantuitorul spune: 'tu cand postesti unge
4

capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti'. A unge capul, in traditia ebraica, inseamna a arata ca traiesti viata ca binecuvantare si bucurie primite de la Dumnezeu. A spala fata insemna a avea o atitudine fireasca, de intalnire si comunicare cu oamenii, fata catre fata, fara a atrage atentia printr-o infatisare posomorata sau intunecata (smolita). In acest context, smoala si cenusa sugerau postul sau pocainta, dar si camuflau dorinta de-a fi observat si laudat ca fiind evlavios. Asadar, postul trebuie sa fie o lucrare interioara, intima, sufleteasca, de comuniune personala a omului cu Dumnezeu, Care vede, tainic si tacut, sufletul si faptele omului credincios si jertfelnic, rugator si postitor. In Evanghelia acestei Duminici se arata, de fapt, motivatia postului. Postim pentru ca iubim pe Dumnezeu din ceruri, Daruitorul vietii vesnice, mai mult decat toate darurile materiale trecatoare, bucatele gustoase si bauturile rafinate. Astfel, postul adevarat produce o schimbare a modului de a fi al omului, o trecere de la lacomia de cele materiale la dorinta de cele spirituale, pentru a cultiva mai intens rugaciunea sau comuniunea cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat si netrecator. Postul adevarat are ca scop ridicarea omului deasupra bunurilor materiale sau pamantesti, pentru a se uni, prin rugaciune si impartasire euharistica mai deasa, cu Dumnezeu Cel Milostiv, Izvorul vietii vesnice din Imparatia cerurilor. In acest sens, Mantuitorul ne indeamna: 'Nu va adunati comori pe pamant, unde moliile si rugina le strica', adica unde lucrurile isi pierd valoarea, si 'unde furii le sapa si le fura', adica unde nimic nu este sigur sau stabil, ci totul este schimbator si imprevizibil. Vedem cum, prin invatatura Sa, Mantuitorul Iisus Hristos cheama oamenii la o mutatie, adica la o ridicare a lor din planul vietii pamantesti in planul vietii ceresti sau duhovnicesti, zicand: 'Adunati-va comori in ceruri', adica sfintenie, pace si bucurie in Duhul Sfant (cf. Romani 14, 17), iar ca o concluzie, adauga: 'unde este comoara ta, acolo este si inima ta'. Cand Hristos Domnul afirma o legatura intre comoara si inima, El, de fapt, indeamna pe oameni sa iubeasca mai intai si mai mult darurile duhovnicesti ale vietii vesnice decat bunurile materiale trecatoare. E vorba aici de comori spirituale care nu se schimba, nu se devalorizeaza si nu se pierd niciodata, ci raman vesnice. Comorile acestea sunt darurile Duhului Sfant sau roadele harului din sufletul omului (cf. Galateni 5, 20-23). Aceste comori duhovnicesti trebuie adunate mai ales in perioada Postului Sfintelor Pasti, ca lumini pentru suflet sau bucurii ale inimii. Daca inima omului se leaga excesiv de bunuri pamantesti, limitate si trecatoare, atunci ea ramane sclava a comorilor pamantesti. In schimb, o comoara cereasca, spirituala, creste mereu in valoare pe masura cresterii iubirii omului fata de Dumnezeu Cel nemarginit si netrecator. Astfel, inima sau sufletul omului se impartaseste si se imbogateste din iubirea infinita si eterna a lui Dumnezeu. Ajuns la aceasta stare, sufletul omului nu mai iubeste in
5

mod patimas si definitiv lucrurile materiale limitate si trecatoare, ci cauta si iubeste lumina, harul si bucuria vesnica a Preasfintei Treimi cea nelimitata si netrecatoare. Intr-un limbaj poetic sau metaforic, Parintele Ilie Cleopa de la Manastirea Sihastria de Neamt, vorbind despre comorile din ceruri, zicea ca ele se aduna in 'traista' sufletului, intrucat in aceasta lume omul este calator sau pelerin spre Patria cereasca. Dar ce adunam, de fapt, in sufletul nostru nemuritor prin post, rugaciune, priveghere, nevointa, pocainta, milostenie si impartasirea cu Sfintele Taine? Adunam harul sau prezenta iubitoare si sfintitoare a lui Dumnezeu Cel Vesnic in sufletul nostru. Adunam lumina iubirii Lui in inima noastra. Ca atare, omul duhovnicesc, rugator si postitor, luminat de harul lui Hristos, dobandeste gandire si privire duhovniceasca, foloseste cuvinte duhovnicesti si savarseste fapte duhovnicesti, prin care se aseamana cu sfintii lui Dumnezeu. Prin urmare, cata lumina a harului divin aduna omul in suflet pe pamant, atata lumina poarta sufletul sau nemuritor dincolo de mormant, adica in lumina cea neinserata a Imparatiei cerurilor. Astfel, sufletul omului credincios se va inalta si va creste in lumina iubirii lui Dumnezeu si a sfintilor Sai, fiind ajutat de lumina pe care o are deja in sufletul sau ca o arvuna a slavei Invierii lui Hristos. De aceea, Mantuitorul spune: 'Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru' (Luca 17, 21). Cand adunam in suflet lumina din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Pasti devine un urcus spre lumina Invierii, mai intai lumina invierii sufletului din moartea pacatului si apoi lumina slavitului praznic al Pastilor. In timpul PostuluiSfintelor Pasti, spune Sfantul Vasile cel Mare, slabim trupeste, dar ne intarim duhovniceste. Cu alte cuvinte, reducem hrana materiala, dar sporim hrana spirituala prin rugaciune, citire de carti sfinte, convorbiri duhovnicesti, spovedanie si impartasire mai deasa. In timpul Postului Sfintelor Pasti, Biserica intreaga practica postul randuit de Sfintii Parinti ai Bisericii, care au fost ei insisi mari postitori si intelepti pastori de suflete pe calea mantuirii. Iar aceasta postire a tuturor ortodocsilor crestini, cler si popor, este totodata o cinstire a postului de 40 de zile pe care l-a implinit Mantuitorul Iisus Hristos in pustie, pentru a ne arata ca nimeni nu se poate lupta cu duhurile rele si cu patimile intunecate fara a dobandi mai intai lumina harului divin prin rugaciune si post. Exista o adanca legatura spirituala intre postul Mantuitorului Iisus Hristos in pustie timp de 40 de zile, pe de o parte, si izgonirea lui Adam din Rai, pe de alta parte. Postul Sfintelor Pasti se refera in acelasi timp la greseala lui Adam celui dintai si la indreptarea ei de catre Hristos, Noul Adam. Nu intamplator, Duminica aceasta care precede inceputul Postului Sfintelor Pasti se numeste si Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. De ce a fost izgonit Adam din Rai? Raspunsul este simplu: pentru trei mari greseli. Pentru ca nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (adica nu s-a infranat) si nu s-a pocait dupa ce a gresit,
6

ci a dat vina pe femeia daruita lui de Dumnezeu, iar femeia, pe sarpe. De atunci si pana astazi, omul pacatos are tendinta de a se scuza pe sine acuzand pe altii. Din acest motiv, el nu se poate mantui fara pocainta (regret sau cainta pentru pacatul savarsit si cerere de iertare). Din postul de 40 de zile al Mantuitorului Iisus Hristos invatam sa ne infranam si sa luptam duhovniceste, pentru a birui pacatul ca mod de existenta egoista si aroganta. Domnul nostru Iisus Hristos a respins cele trei ispite venite de la diavolul, si anume lacomia dupa bunurile materiale, pofta de stapanire a lumii acesteia si iluzia slavei desarte, adica supraevaluarea de sine a omului. In concluzie, Mantuitorul Iisus Hristos respinge toate ispitele afirmarii egoiste a omului care se separa de Dumnezeu, prin neascultare si uitare de El, deoarece omul se poate mantui numai prin iubire smerita fata de Dumnezeu si de aproapele. Sfintii Parinti ai Bisericii spun ca Mantuitorul Iisus Hristos S-a lasat sa fie rastignit in ceasul al saselea din zi, adica la mijlocul zilei, cand Si-a intins mainile pe cruce in semn de smerita ascultare, ca sa mantuiasca pe Adam cel cazut, care, la mijlocul zilei, in mijlocul gradinii Raiului, si-a intins mainile spre pomul oprit, savarsind pacatul neascultarii de Dumnezeu, al lacomiei si al nepocaintei (nerecunoasterii greselii comise). Iar firea lui cea inclinata spre pacat a fost mostenita de intreg neamul omenesc. Prin urmare, intelegem ca, mai ales in aceasta perioada a Postului Sfintelor Pasti, suntem chemati sa indreptam comportamentul lui Adam cel vechi din noi, nu dand vina pe altii pentru pacatele noastre, nu acuzand sau judecand pe alti pacatosi, ci recunoscand si plangand propriile noastre pacate, judecandu-ne pe noi insine in Taina Pocaintei sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea pacatelor. Iar aceasta iertare inseamna, de fapt, eliberarea de un trecut apasator si intunecat, pentru a trai o viata noua in bucuria si lumina prezentei lui Hristos ca arvuna a Invierii, spre slava lui Dumnezeu si mantuirea noastra. Amin!

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - a Lasatului sec de branza

Mareste imaginea. Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai - a Lasatului sec de branza "Zis-a Domnul: Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica si unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra." Matei 6, 14-21 Sarbatoarea Sfintelor Pasti, ca sarbatoare a biruintei lui Hristos Cel Rastignit si Inviat, presupune o perioada de pregatire duhovniceasca numita Postul Sfintelor Pasti. Dupa cum ne spune Triodul in cantarile duminicii de astazi, numita Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, perioada Postului Sfintelor Pasti este o "primavara pentru suflet", o primavara pentru a cultiva semintele sau darurile Duhului Sfant, primite la Sfantul Botez. Aceasta cultivare a darurilor Duhului Sfant este cresterea virtutilor, care culmineaza cu iubirea smerita si milostiva. De altfel, numai iubirea smerita este cu adevarat creatoare de libertate, o iubire in care Dumnezeu este prezent si lucrator prin harul Sau. Prin postire, dobandim prezenta lucratoare a lui Dumnezeu in noi ca iubire smerita si milostiva, care se arata apoi in jurul nostru prin cuvinte si fapte, prin atitudini si stari duhovnicesti ale sufletului si ale trupului. Postul este, mai intai de toate, o perioada de eliberare de pacate si de patimi egoiste, adica o perioada de pocainta pentru tot ceea ce am facut rau si, in acelasi timp, este o perioada de inviere si de luminare a sufletului cu prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu. Harul lui
8

Dumnezeu se comunica omului prin rugaciunea unita cu postul, prin sfintele slujbe, prin citirea Sfintelor Scripturi si ale Scrierilor Sfintilor, prin Spovedanie, dar mai ales prin Sfanta Impartasire euharistica, pe care Biserica ne-o ofera mai des in aceasta perioada a anului liturgic. Duminica dupa care incepe Postul Sfintelor Pasti se numeste Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, cu scopul de-a ne reaminti ca Adam a fost alungat din Rai pentru ca nu a postit. Postul lui Adam in Rai nu era un post total, ci unul partial, adica de-a nu manca din pomul cunostintei binelui si raului, care i-a fost interzis doar pentru o perioada de timp, spun Sfintii Parinti, pana cand omul se va maturiza spiritual, adica va recunoaste ca tot ce se afla in jurul sau este dar al lui Dumnezeu pentru om, iar aceasta recunoastere se va exprima in recunostinta (euharistie). Postul din Rai ajuta pe om sa distinga intre dar si Daruitor. Adam se afla, asadar, in fata unei alegeri: - Ce este mai de pret: darul sau Daruitorul? Lumea creata sau Persoana Creatorului? Pacatul lui Adam consta in faptul ca a rapit darul fara voia Daruitorului. Adam nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit si nu s-a pocait de greseala sa. El a dat mai multa importanta unui dar material decat Persoanei daruitoare si a ascultat mai mult de sarpele-diavolul decat de Dumnezeu-Creatorul lumii si al omului. Pentru a nu repeta greseala lui Adam cel vechi, crestinul trebuie sa asculte mai mult de Cuvantul lui Dumnezeu, sa se infraneze sau sa rastigneasca lacomia de cele materiale si sa se impartaseasca mai mult din Pomul Vietii, Care este Hristos prezent in Sfanta Impartasanie. Postul de 40 de zile pe care l-a implinit in pustie Mantuitorul Iisus Hristos, Noul Adam, era un model de lupta duhovniceasca, de respingere a lacomiei de cele materiale, mostenita de oameni de la Adam cel vechi. Patruzeci de zile de post si rugaciune L-au adus pe Iisus in starea de foame. Or, foamea trezeste in om un comportament neobisnuit. Cand omul este foarte flamand si insetat, el poate deveni lacom, agresiv, nerabdator, razvratit sau total epuizat, inactiv si nemiscat, adica isi iese din fire. Desi foamea materiala ar fi putut sa-L determine pe Iisus sa caute mai mult hrana materiala, totusi El refuza sa transforme pietrele in paine printr-o minune. In schimb, transfera foamea materiala pe un alt plan, si anume ea devine foame de Dumnezeu, dorinta a omului de-a Se hrani mai mult din iubirea vesnica a lui Dumnezeu decat din bunurile materiale trecatoare. De aceea, dupa ce refuza ispita lacomiei materiale, Domnul Iisus zice: "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Altfel spus, El ne arata ca omul este, mai intai de toate, o fiinta teologica, care se hraneste din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, din rugaciune si din ascultarea cuvantului lui Dumnezeu, si apoi o fiinta biologica. Numai dupa ce omul si-a hranit mai intai sufletul cu iubirea sfanta a rugaciunii, se cuvine sa-si hraneasca si trupul cu hrana materiala. Deosebirea dintre om ca fiinta teologica, creata dupa chipul lui Dumnezeu - Persoana divina, si fapturile care traiesc doar la nivel biologic sta tocmai in faptul ca omul, in calitatea sa de persoana inteligenta si iubitoare, transcende si transforma existenta biologica in viata spirituala, ca relatie constienta si libera a
9

creaturii rationale cu Creatorul sau, cu Dumnezeu Ratiunea Personala suprema, izvorul vietii si al iubirii vesnice. Din acest motiv, de fiecare data, inainte de a manca, ne rugam lui Dumnezeu, iar inainte de a ne impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos, postim de hrana materiala, dar ne hranim spiritual cu lumina din Evanghelie, din rugaciunile Bisericii si din sfintele slujbe. Inainte de a ne intalni duhovniceste cu Hristos-Dumnezeu nu mancam nimic material, pentru ca nici o hrana sau bautura materiala nu este mai de pret pentru om decat comuniunea sa cu Persoana divina eterna a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a facut om din iubire pentru oameni si pentru a-i mantui sau a le darui viata vesnica. Prin postire, sufletul omului duhovnicesc antreneaza intreg corpul ca sa participe la viata sufletului. De aceea, postul este insotit de metanii sau inchinaciuni mari si mici. Trupul omului, fiind limitat si trecator, se hraneste cu lucruri limitate si trecatoare. Dar sufletul sau, creat dupa chipul lui Dumnezeu Cel infinit si vesnic, desi este finit, nu este limitat material, ci in mod tainic este deschis spre iubire infinita si eterna, incat nimic din lucrurile materiale, finite si trecatoare din lumea aceasta nu-i poate implini dorinta de-a iubi si de-a fi iubit vesnic. Orice alipire exclusiva sau excesiva a sufletului fata de lucrurile limitate din lume il face sa se limiteze la acestea si il deturneaza de la scopul sau principal de a fi in comuniune deplina cu Dumnezeu Cel nelimitat si netrecator. Asa cum ne arata deja Vechiul Testament (cf. Intelepciunea lui Solomon 3, 11), Dumnezeu a sadit in sufletul omului dorul vesniciei si, ca atare, numai o iubire nelimitata si o viata vesnica nesfarsita in Duhul Sfant asigura libertatea si cresterea adevarata a sufletului, pentru ca "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Cor. 3, 17). De aceea, postirea, ca dezlipire sau detasare a omului de bunurile materiale, limitate si trecatoare, si unire a lui cu Dumnezeu Cel nelimitat si netrecator, inseamna inceputul libertatii sale interioare, ca libertate pentru comuniune. Cand omul uneste postul cu rugaciunea simte exercitiul libertatii sale interioare sau duhovnicesti. Foarte adesea, din cauza lacomiei sau a dependentei totale de hrana materiala, omul devine un mecanism de consum. Prin urmare, patima lacomiei devine o tiranie interioara, o inrobire a sufletului, incat omul impatimit de cele materiale devine ca o masina consumatoare de mancaruri sau placeri trecatoare si limitate. Insa postul este tocmai incercarea duhovniceasca de a demonta, in mod liber si constient, determinismele inrobitoare ale naturii cazute sau impatimite, daca omul postitor uneste rugaciunea cu dorinta de eliberare de patima lacomiei. Prin randuiala postului, Biserica ne adreseaza, de fapt, o chemare la despatimire. Iar daca postul nu e liber acceptat, el nu este de mare folos duhovnicesc, ci este perceput ca o infometare fortata. De aceea, fiecare posteste cat poate. Biserica a facut din post o regula generala pentru toti, insa cei ce nu pot posti ca infranare de la hrana materiala trebuie totusi sa posteasca cel putin spiritual, ca infranare de la ganduri necurate, cuvinte urate si fapte rele, daca vor sa inainteze spre invierea sufletului din moartea pacatului. Batranii, bolnavii si copiii sunt scutiti de post, intrucat trupul lor este mai putin rezistent. De pilda, Biserica ne invata ca in primele trei zile din prima saptamana aPostului Sfintelor Pasti se mananca doar o singura data in zi, dupa
10

slujba de seara. Insa unii oameni nu pot posti pana seara, pe cand altii mai rezistenti mananca doar in a treia zi. Deci, intensitatea postului depinde de ravna si de rezistenta fiecaruia. Oricum, trebuie evitate excesele: atat delasarea spirituala prin nepostire, cat si epuizarea fizica prin nechibzuinta. Intrucat toti crestinii ortodocsi facem parte din Biserica, este necesar ca fiecare dintre noi sa se roage si sa posteasca impreuna cu Biserica. Acest inteles al postului bisericesc comunitar ca intaietate data dimensiunii spirituale a vietii, adica hranei sufletului, este esential. In timpul Postului Sfintelor Pasti reducem hrana materiala, dar nu lasam in locul ei un vid, ci in locul ei inmultim hrana spirituala. Aceasta inseamna mai multa rugaciune decat de obicei, mai multa citire a Sfintei Scripturi si mai ales a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfintilor, precum si mai deasa spovedanie si impartasire euharistica. Este bine ca in aceasta perioada sa citim in fiecare zi cel putin cate un capitol din Sfanta Scriptura si un text din Filocalie sau din Vietile Sfintilor, sa avem convorbiri duhovnicesti cu oameni duhovnicesti, sa ne sfintim gandirea, vorbirea si faptuirea. Cine nu poate posti material, pentru ca este bolnav, poate, totusi, posti spiritual, in sensul ca se infraneaza de la ganduri urate, de la priviri patimase, de la vorbe care ranesc sau jignesc, care au in ele duh de stapanire, duh de cearta sau duh de slava desarta. De fapt, acesta este scopul postirii materiale: sa ne atentioneze, sa ne antreneze si sa ne sprijine in postirea spirituala; ne infranam de la bucate ca sa ne infranam si mai mult de la pacate, ca forme multiple de lacomie; slabim trupul pentru a intari sufletul, rastignim patimile egoiste pentru a invia iubirea milostiva. In rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, pe care o rostim des in timpul Postului Sfintelor Pasti, se spune: "duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-l mie, slugii Tale". Oricat am posti de mult, oricat ne-am ruga de mult, trebuie sa ne gandim cu multa smerenie ca sunt altii care se roaga mai mult decat noi, care sunt mai milostivi decat noi, mai curati decat noi. Numai daca ne smerim sincer, ne sunt folositoare pocainta, rugaciunea si postul. Iar semnul prin care ne dam seama ca postul nostru a fost primit ca ofranda buna, adusa lui Dumnezeu, este acela ca simtim in sufletul nostru mai multa iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, precum si mai multa dorinta de-a sfinti timpul vietii daruit noua de Dumnezeu. Prin urmare, postul adevarat produce o schimbare in noi, o innoire, o imbunatatire si o imbogatire in fapte bune. De aceea, preotii mai rugatori si mai postitori pot deveni buni parinti duhovnici, care ajuta sufletele altora sa se vindece de patimi si sa fie mai milostive. Iar imbunatatirea sau sfintirea sufletului este comoara cea mai mare pe care o poate omul dobandi prin postire, daca aceasta aduce un spor de bunatate si lumina in sufletul omului postitor. In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Postiti? Aratati-mi-o prin fapte. Cum? De vedeti un sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul
11

vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile, si picioarele, si mainile voastre, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate si de hrapire si de lacomie. Picioarele, nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusetile straine (). Gura trebuie sa posteasca de sudalme si de alte vorbiri rusinoase". Asadar, cand postim nu este vorba de-a schimba doar felurile de mancare, adica de a ne infrana de la carne si alte produse de origine animala, pentru a manca produse vegetale care predispun sufletul la asceza si nevointa duhovniceasca, ci de-a ne schimba si comportamentul. Schimbarea felului hranei, a felului de a manca trebuie sa antreneze si schimbarea atitudinilor noastre in viata, a relatiilor noastre cu Dumnezeu, cu semenii si cu lumea materiala. Aflam, astfel, de la profeti ca zilele de post nu erau bine placute lui Dumnezeu daca cel ce postea nu avea mila de saraci, daca-i asuprea sau daca nu-i ajuta. Deci, postul trebuie insotit de atitudini si fapte de dreptate si de milostenie, de pace si smerenie. Astazi, nu numai Biserica recomanda postul, ci si medicii recomanda uneori celor bolnavi regim dietetic. Nutritionistii si esteticienii recomanda postul pentru recastigarea sanatatii si a frumusetii trupului. De aceea, unii oameni postesc doar ca "sa-si pastreze linia". Cu toate ca si aceste aspecte de igiena sau de estetica sunt importante, totusi postul crestin nu se reduce la aceasta, ci are o semnificatie si o valoare mult mai profunde. Postul religios este o scoala a libertatii duhovnicesti de-a lupta pentru despatimirea de lacomie si pentru a deveni mai iubitori de Dumnezeu si de semeni. Cu cat omul poate iubi mai mult pe Dumnezeu si pe semeni, cu atat este mai liber spiritual. Iar daca nu iubeste pe Dumnezeu si pe semeni, devine rob al propriului sau egoism. Omul impatimit de cele materiale comunica dificil sau deloc cu Dumnezeu Daruitorul vietii omului. Pacatul este o uitare de Dumnezeu si un atasament excesiv al omului fata de lumea materiala, ca si cand lumea materiala ar fi ultima si singura realitate. Insa, prin postirea unita cu rugaciunea, omul credincios vede pe Daruitor prin darurile Sale, Il vede pe Dumnezeu Creatorul prin creatia Sa. Insa cand frumusetile materiale sunt folosite in uitare de Dumnezeu, atunci lumea devine zid intre om si Dumnezeu sau necropola mortii lui sufletesti. De aceea, pomenirea lui Dumnezeu in rugaciune este starea normala a libertatii omului de-a trai in comuniune de iubire. Uitarea de Dumnezeu arata ca libertatea omului a decazut din starea de comuniune spirituala cu El. Eliberarea de pacate incepe cu libertatea omului de a-si recunoaste pacatele, de-a le marturisi si de-a cere lui Dumnezeu sa i le ierte. De aceea, cel ce se poate pocai, adica poate recunoaste pacatele si limitele sale, simte si nevoia de a cere iertarea lor sau eliberarea de ele. Cel ce doreste schimbarea in bine isi manifesta libertatea interioara de-a iesi din propriul sau egoism. In acest sens, cu adevarat liberi sunt numai oamenii pocaintei si ai smereniei, adica
12

sfintii. Iar daca suntem inrobiti de patimi, nu putem avea libertate deplina. Asadar, postim ca sa putem iubi mai mult pe Dumnezeu si pe semeni. Cel ce este indragostit de o persoana citeste si reciteste scrisorile pe care le-a primit de la ea. Cand iubim pe Dumnezeu si dorim sa-I implinim voia Lui, Ii citim scrisorile Lui catre noi, adica Sfanta Scriptura si Scrierile Sfintilor Parinti, care sunt prietenii lui Dumnezeu. De aceea, postul insotit de mai multe rugaciuni, cantari si citiri duhovnicesti devine izvor de bucurie si de libertate duhovniceasca. Postul unit cu rugaciunea ne ajuta sa vedem mai intai chipul lui Dumnezeu in fiecare om, lumina din el, mai mult decat raul pe care l-a facut. Insa acest mod de-a privi pe aproapele este un efort spiritual care presupune o rastignire a egoismului din noi, o lupta care ne ajuta sa inmultim faptele de generozitate, de iertare, sa ne vindecam de patimile egoiste, sa ne curatim pe noi insine de rautate si sa ne pregatim pentru Inviere, adica pentru invierea sufletului din moartea pacatului si pentru bucuria Sfintelor Pasti. In incheiere, reamintim ca Duminica Lasatului sec de branza sau Duminica Izgonirii lui Adam din Rai este ultima duminica inainte de inceputul Sfantului si Marelui Post al Sfintelor Pasti. Cu vecernia duminicii acesteia intram in Postul Mare, cerand iertare unii altora ca sa incepem cu pace si libertate interioara urcusul nostru duhovnicesc, spre lumina Invierii lui Hristos, spre Sfintele Pasti. Evanghelia din Duminica Lasatului sec de branza se refera, in mod precis, la modul de postire, la intelesul si folosul duhovnicesc al postului. Citirea Evangheliei a fost insa precedata de citirea Apostolului din Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel, in care ni se spune ca trebuie "sa lepadam lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii, sa petrecem ca fii ai luminii, nu in ospete si in betii, nu in desfranari si fapte de rusine, nu in certuri si in pizma, ci sa ne imbracam in Domnul nostru Iisus Hristos, iar grija pentru trup sa nu o facem spre pofte" (cf. Romani 13, 12-14). Acest indemn al Sfantului Apostol Pavel rezuma intelesul perioadei de post in care intram, o perioada in care lepadam lucrurile intunericului si ne imbracam cu armele luminii, care semnifica aici lupta duhovniceasca a crestinului postitor si rugator. Sfantul Apostol Pavel nu spune sa ne imbracam cu hainele luminii, ci cu armele luminii, iar in concluzia sfatului pe care ni-l da, ne spune ca trebuie sa ne imbracam in Iisus Hristos, Domnul nostru, adica sa traim in lumina prezentei Lui harice si iubitoare, sa curatim mereu haina de lumina pe care am primit-o la Botez, cand a inceput viata noastra crestina ca rastignire a egoismului sau a pacatului din noi si ca inviere pentru viata eterna, ca lepadare de satana si unire cu Hristos. In Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, Mantuitorul Iisus Hristos ne invata ca postul adevarat se savarseste cu bucurie, nu cu intristare. Mantuitorul ne indeamna sa ne bucuram cand postim, pentru ca postul se realizeaza ca semn al iubirii noastre fata de Dumnezeu si ca mijloc de primire a harului Sau. De aceea, exista o multime de credinciosi care de-abia asteapta perioada de post, iar unii dintre ei chiar regreta cand se termina perioada de post, intrucat acestia au trait mari bucurii duhovnicesti in timpul postului. De ce? Pentru ca
13

au trait postul nu doar ca pe o schimbare a hranei de origine animala cu una de origine vegetala, ci pentru ca in mod liber s-au hranit mai putin din punct de vedere material, spre a se hrani si imbogati mai mult din punct de vedere spiritual sau duhovniceste, sporind in iubire sfanta, smerita si milostiva, spre slava lui Dumnezeu si mantuirea lor. Amin

Ganduri la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Mareste imaginea.

Duminica dinaintea inceperii Postului Pastilor, numita si a izgonirii lui Adam din Rai, este un bun prilej de a cugeta putin asupra rostului perioadei in care ne pregatim sa intram. Intelepciunea Bisericii nu a asezat la intamplare aceasta duminica la intrarea in perioada de postire dinainte de Pasti, pentru ca nepostirea lui Adam si a Evei au determinat izgonirea lor din Rai. Prin urmare, o duminica ce ne aminteste acest tragic eveniment din viata si fiintarea Omului, are menirea sa ne aduca aminte usurinta (sau, daca imi este ingaduit, usuratatea) cu care trecem peste Cuvantului lui Dumnezeu si cu care ne dam frau liber pornirilor legate mai ales de trup si de poftele lui Si, mai ales, ne atrage atentia asupra a ceea ce au pierdut parintii neamului omenesc (sau proto-parintii nostri) si noi prin ei, atunci cand au pierdut Raiul si, cu atat mai mult, ne aminteste cat de mare este darul pe care venirea la noi a Mantuitorului ni-l aduce. Duminica Izgonirii Omului din Rai in lumea aceasta ne reaminteste ca noi ne aflam, in momentul de fata, in exil si impartasim conditia de chin si de despartire de vederea si de auzirea lui Dumnezeu, de care avea parte odinioara, riscand chiar sa ne obisnuim cu datul acesta, ca si cu ceva normal Acestei stari de instrainare de obarsii, Biserica, in intelepciune ei, ii propune, ca remediu leac homeopatic, amintirea instrainarii de bunatatile Imparatiei lui Dumnezeu care este inauntrul nostru (cf. Lc. 17, 21) si a carei arvuna am primit-o la Botez. Aceasta are darul sa ne reaminteasca faptul ca, de la Botez, noi suntem cetateni ai Imparatiei lui Dumnezeu, a carei reprezentanta ambasada - este Biserica. In Biserica ne redobandim cetatenia pentru Imparatia lui Dumnezeu, pierduta prin Adam si redobandita prin Hristos; aici crestem si ne pregatim sa luam in primire mostenirea cea gatita noua de la intemeierea lumii (cf. Mt. 25, 34), ca unora care suntem mostenitori de drept, fiind fii, prin nasterea din nou, din apa si din Duh, a Botezului.
14

Constiinta Paradisului pierdut si imperativul de a reveni in Imparatia lui Dumnezeu au constituit pentru fiecare generatie de crestini, clerici, monahi sau mireni, o prioritate si un imbold, sensul insusi al vietii, contribuind esential la dinamismul si la orientarea alegerilor de viata ale acestora, precum si la ierarhizarea prioritatilor lor.

De aceea, Apostolul randuit in aceasta duminica incepe prin a atrage atentia zicand: stiti in ce timp ne gasim, caci este chiar ceasul sa va treziti din somn; caci acum mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand am crezut. Noaptea e pe sfarsite; ziua este aproape. Sa lepadam dar lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii. Sa umblam cuviincios, ca ziua: nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si in pizma (Ep. Romani, 13, 11-13). Indemnurile acestea nici nu ar trebui sa-i priveasca pe crestini, dar se vede ca nu numai acum, ci si in vremurile de atunci, se potriveau aceste indemnuri cu inclinatiile omului care nu traieste in toata vremea dupa randuiala crestineasca, desi se socoteste pe sine credincios. De aceea apostolul adauga la cele de mai sus: Ci va imbracati in Domnul nostru Iisus Hristos, si grija de trup sa nu o faceti spre pofte (Rm. 13, 14). A se imbraca in Domnul Hristos, inseamna nu doar a fi botezat, ci inseamna a-si insusi duhul, constiinta, felul in care Il vedem pe El fiind si facand. Caci noi cei ce in Hristos ne-am botezat, deci in Hristos ne-am si imbracat (Gal. 3, 27). Nu la intamplare, Evanghelia din aceasta duminica incepe prin reamintirea principiului iertarii: de veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel ceresc. Ne-cererea de iertare a lui Adam, atunci cand a incalcat Cuvantul poruncii lui Dumnezeu, a constituit una dintre pricinile pentru care inima sa s-a invartosat si a ajuns pana la a-L invinui indirect pe Dumnezeu, pentru propria sa gresala, determinandu-L sa-l izgoneasca din Rai. Domnul Hristos, nu numai ca ne iarta gresalele, dar S-a facut pe Sine Miel al lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii (cf. In. 1, 29), luand asupraSi ocara si vina pacatului lui Adam. De aceea masura iertarii lui Dumnezeu se da dupa masura iertarii noastre, asa cum ne-a invatat si in rugaciunea Tatal nostru: si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (cf. Mt. 6, 9-13). Acesta este motivul pentru care duminica aceasta se mai numeste si Duminica Iertarii. Nu ne cerem iertare doar de la Dumnezeu, pentru cele pe care I le-am gresit, ci ne cerem iertare si unii de la altii, pentru cele pe care, cu voie sau fara de voie, le-am gresit. Acest stravechi obicei se mai pastreaza doar in manastiri si mai putin in parohii, insa bine este sa-l reluam cu totii, frati si surori intru Hristos, implinindu-l cu ravna, atat fata de cei din familie, mai mici
15

sau mai mari, cat si fata de cei de aproape sau de departe, fata de cei carora stim ca le-am gresit, sau care ne-au gresit noua. Nu are atat de multa importanta acum cine ar trebui sau s-ar cuveni sa ceara iertare, sau cine are dreptatea de partea lui, pentru ca, inaintea Domnului, toti suntem gresiti Cel mai important este sa se grabeasca fiecare sa fie primul care cere iertare, facandu-se astfel facator de pace, ca acesta fiul lui Dumnezeu se va chema (cf. Mt. 5, 9). Daruind si primind iertare, dobandim mai buna asezare pentru vremea postului. Harul lui Dumnezeu ne vine in ajutor, fiindca izvoraste din Imparatul pacii, si ne intareste intru a persevera in directia cea buna a cautarii la cele de sus. Postul care incepe, desi, la inceputurile Bisericii, ii privea doar pe cei care urmau sa se boteze, are rostul lui evident pregatitor pentru a intampina si a primi marele har al Invierii Domnului, Praznicul prin excelenta al tuturor celor care in Hristos s-au imbracat, prin Botez, dar si prin vorba si fapta. Daca crestinul disciplinat s-a obisnuit a lua seama mai ales la ce mananca, fiind atent chiar si la etichetele de pe biscuiti, este oportun sa reamintim ca postirea are in primul rand un caracter duhovnicesc, in care se inscrie si postul de bucate. Postirea urmareste luarea aminte la gandurile, la vorbele, la atractiile, la poftele si la inclinatiile care ne duc la faptele cele ce nu sunt placute lui Dumnezeu, adica nu se inscriu in firescul pe care Domul Hristos ni l-a revelat ca fiind propriu noua, prin facerea dupa chipul lui Dumnezeu si cu potentialul duhovnicesc de a ne asemana Lui. Prin urmare, noi nu ne socotim postitori pentru ca mancam fasole si cartofi, cu sau fara masura, ci ne straduim sa punem accentul pe postirea de ganduri straine de Dumnezeu, luand aminte si pastrand, ca pe o lege a firii, tot cuvantul lui Dumnezeu, invataturile Sfintilor Parinti ai Bisericii precum si povatuirile duhovnicilor. Acesta urmand sa devina principiul de viata cel de toata vremea, nelimitandu-se doar la vremea postului, caci postirea de pacate si de ganduri rele, iertarea si cautarea pacii, nu se cultiva doar cand postim. Oare dupa vremea de infranare trecem la ne-infranare (ca sa nu zicem, la des-franare)?!... Sa nu fie! Vremea care ne sta inainte nu este altceva decat o binecuvantata perioada menita sa ne regleze, concomitent cu metabolismul trupului, buna petrecere si vietuire a sufletului. Postirea este si un prilej de curatire a toxinelor sufletesti, acumulate uneori in ani intregi de ne-aerisire sufleteasca, nereducandu-se doar la o simpla dieta, menita sa ne curateasca trupul. De aceea, bun lucru este sa ne folosim de aceasta perioada pentru a ne face curatenie printre ganduri si trairi, printre grairi si fapte, cautand la indrumarea unui duhovnic care sa faca cu noi ceea ce revizorul tehnic face cu masina (de a carei revizie nu uitam, ca altfel primim amenda!), verificandu-ne directia dupa care ne calauzim si curelele sufletului si ale trupului care sunt chemate sa lucreze impreuna, pentru mantuire. Dezechilibrul la care s-a ajuns in grija pentru trup si pentru suflet, are acum ocazia sa se reechilibreze.
16

De aceea, este bine sa ne reluam bunul obicei de a ne ingriji de hrana sufletului, pentru sine, pentru copii, pentru fini, macar in masura in care ne ingrijim pentru cele ale trupului. Ca nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot Cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu(cf. Mt. 4, 4). Iar la aceasta se adauga insusi cuvantul Domnului: daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi. Caci Trupul meu este adevarata mancare si Sangele Meu adevarata bautura. (cf. In. 6, 53-55). Nu ne ramane decat sa luam in serios cuvintele acestea si sa ne facem ascultatori lor, avand ca indrumatori pe parintii nostri duhovnici. Iar daca ne reluam atentia fireasca fata de aceste lucruri, sa nu o lepadam deindata ce se termina postul, pe motiv ca am schimbat si alimentatia, ca sa nu ne pagubim sufleteste, asa cum aminteam si cu privire la ganduri si pacate Ca viata noastra, sau este crestina in toata vremea, sau nu este decat de suprafata si de ocazie Si a fi neascultatori cuvantului lui Dumnezeu, grait de El Insusi fata catre fata, nu ne aduce mai putina paguba si pedeapsa decat neascultarea stramosului nostru Adam Evanghelia duminicii acesteia ne mai atrage atentia la ceva: ea nu leaga doar iertarea de postire, ci si postirea de neagonisire. Adica ne arata inca un folos al postirii: economisirea in vederea mantuirii, prin milostenie, si nu pentru imbogatirea si strangerea de comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura (cf. Mt. 6, 19). Asadar, luarea aminte la inclinatia, atat de mult incurajata de lumea inconjuratoare, de agonisire cu rost si fara rost, pana la risipa, ne poate duce la acumularea de comori in cer, nepuse in pericol de molii, de rugina sau de furi si care devin, aici pe pamant, mangaiere si ajutor celor pentru care surplusul nostru inseamna hrana cea de toate zilele. Sa fim incredintati ca, asa cum am auzit duminica trecuta, la evanghelia Infricosatei Judecati, binele pe care il facem unuia dintre cei mai mici si mai lipsiti, Domnului Il facem (cf. Mt. 25, 40). Iata in ce fel, perioada care incepe ne poate deveni pricina de folos si mantuire, pregatire pentru a intampina Harul si bucuria Invierii Domnului. Daca dam importanta cuvenita la cele ce cu adevarat sunt pretioase sufletului si care au valoare nepieritoare, atunci vom vedea venind primavara in viata noastra. Caci unde este comoara ta, acolo este si inima ta (Mt. 6, 21). Prin post, - nu mancati! - asumam si reparam, la randu-ne, in Hristos, nepostirea luiAdam. Iar odata redeveniti cetateni ai Imparatiei, ne impartasim continuu din bunatatile ei si suntem chemati sa pazim porunca cea mantuitoare Luati, mancati! Beti dintru acesta toti! - lasata de Domnul Hristos, fara sa o nesocotim, precum odinioara Adam, de ea depinzand ramanerea noastra in Imparatie sau izgonirea din ea. Cu cerere de iertare catre fiecare dintre cei carora le-am gresit si cu daruire de iertare fiecaruia care mi-a gresit,
17