Monahismul ortodox in Romania

Asa cum afirma un cunoscut teolog roman ca daca pe de o parte, atat in lumea noastra
contemporana spirituala cat si in cea a istoriei a existat si exista o sete permanenta care
vrea rasturnari totale de orizonturi - transformari in culmi din umile si nestiute coline,
este de remarcat faptul, pe de alta parte ca aceeasi lume arsa de dorul altor lumini,
priveste nedumerita si intrebatoare spre visul, inalt cat cerul, al trairii monahale si
ramane nedumerita in fata lui. De aceea, problema vietii monahale este rezolvata adesea
pentru unii cu un zambet de semnificativa indulgenta si cu o soapta de multiple
intelesuri - din care deduci ca putini sunt acei ce cred in realitatea vie a unei existente
plamadita din puritati spirituale. Este curios faptul cum aceiasi oameni care doresc
frumusetile tainice ale cerului dar traiesc pe pamant, desi ar vrea sa viseze ca sunt pe
pamant si sa traiasca in cer - cand cineva porneste spre luminile acestui dor ca sa-l
concretizeze in viata sa - sceptici nu vor sa-si creada ochilor si se intorc spre aceleasi
zari care-i chinuiesc cu platitudinea lor. Dar visul acesta dupa sfintenie si eternitate, care
este imprimat in om, este glasul vrerilor din adanc, glasul constiintei ca fiinta umana
este creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26), ca acest om este
chemat sa imprime si in lumea concreta din care face parte aceasta constiinta, constiinta
ca totul isi are originea in Dumnezeu si totul este chemat sa se orienteze spre El.
Aceasta lege rational-spirituala il pune pe om intr-o stare de antinomie si contradictie cu
sine-insusi.
E tragedia contradictiilor ce ne sfasie pentru ca intuim desavarsirea spirituala, dar nu
indraznim s-o privim in fata; o dorim, dar automatismul vietii ne inlantuie de
prejudecatile veacului. Simtim in noi imboldurile si chemarile inaltimii ca niste aripi
nevazute ale nazuintelor noastre, dar grauntele pamantului din noi ne "domesticesc". De
aici si nedumerirea ce o provoaca uneori vocatia monahala care subjuga inima unui
anumit tineret.
Dupa felul cum este alcatuita de Creator, fiinta umana, in adevar, apare ca fiind
impartita in doua; ea balanseaza intre cer si pamant. Avand in vedere acest
adevar, Sfantul Apostol Pavel spunea : "Cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar
cu trupul legii pacatului" (Romani 7, 25). Dar se stie ca prin Iisus Hristos s-au spart
boltile neelintirilor albastre, ca de sus sa cada peste lume ploaia de lumini a harului.
Chipul lui Dumnezeu restaurat potential in om prin Intruparea Mantuitorului este viata
noua, energie care fortificand vrerile umane, le face sa creasca, sa se desavarseasca si sa
dea roadele mantuirii. Prin harul revarsat in lume, ceea ce omul a indraznit sa
intrezareasca i s-a dat, ba inca mai mult decat dorise: "Har peste har" (Ioan 1, 16). Dar
pentru ca acest har sa devina activ trebuie ca vatra sufletului nostru sa arda in valvataile
iubirii; perfectiunea desavarsirii este totodata si desavarsirea iubirii, iar aceasta devine
posibila prin atasarea efortului uman la lucrarea sfintitoare a harului. Porunca este
pentru toti a iubi pe Dumnezeu din toata inima si din tot cugetul (Matei 22, 27), adica
fara limita. Sub aripile acestei iubiri se incheaga cararile - umbrite de har - ale vietii
crestine. Ea potenteaza acel duh de lepadare de sine si de lume, prin care omul nu mai
este rob amagit de visuri, ci stapan care raspandeste lumina plinatatii lui spirituale peste
toate.
Idealul monahal si in aceasta perspectiva are aceeasi situatie; el este culmea naturala a
vrerilor de desavarsita realizare. De fapt sfaturile evanghelice - specifice vietii
monahale, care au drept scop tocmai de-a inlatura tot ceea ce ar putea impiedica
desavarsirea iubirii - sunt suprema renuntare, suprema lepadare de sine fructificata intr-
un eroism moral si spiritual ce-si hraneste neinduplecarile din tariile iubirii. Viata
monahala, prin simplificarile ei de ultima limita, pune la dispozitie conditii si mijloace
mai prielnice pentru concretizarea "suspinului" dupa desavarsire, pe care-i picura
lacrima de lumina a iubirii in adancurile sufletului. Omul in lume are atatea greutati si
griji incat mai rar isi poate aduce aminte de seninatatile cerului; in orice caz e mai greu
sa se daruiasca din tot sufletul lui Dumnezeu. "Legile vietii sunt tot atatea fire nevazute
care-l leaga de nevoile trupului si ale pamantului". Cat de clare, de patetice - in
concentrata lor expresie- sunt, in acest sens, cuvintele Sfantului Apostol Pavel! "Eu as
vrea ca toti oamenii sa fie ca mine.", adica necasatoriti (n. n.). Dar fiecare are de la
Dumnezeu darul lui, unul asa, altul intr-altfel. "Cel necasatorit se ingrijeste de ale
Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatorit se ingrijeste de ale lumii, cum sa
placa femeii. Si aceasta o spun chiar spre folosul vostru. spre buna cuviinta si alipirea
neclintita de Domnul" (I Corinteni 7, 7 si 32-35). Acesta este sfatul inflacaratului
apostol; acesta este glasul vietii si al experientei crestine.
In realitate este una si aceeasi viata a lui Hristos in toti; radacina ei este in aceeasi iubire
a lui Dumnezeu care este mai presus de toate". Din cele prezentate pana acum vedem ca
ascetismul crestin, sau mai corect cel biblic, din care s-a dezvoltat monahismul,
izvoraste din Evanghelie. Aici se spune ca un tanar intreband pe Iisus despre calea vietii
eterne, Mantuitorul ii raspunde: "Inca una iti lipseste (pentru a fi desavarsit); vinde toate
cate ai si le imparte saracilor si vei avea comoara in ceruri si vino de urmeaza Mie"
(Luca 18, 22), sau: "Adevarat graiesc voua, nu este om care sa-si fi lasat casa, sau frati,
sau surori, sau mama, sau tata, sau copii, sau tarine pentru Mine si pentru Evanghelie si
sa nu ia insutit acum, in lumea aceasta - case si frati si surori si mame si copii si tarine,
iar in lumea ce va sa vina - viata vesnica" (Marca 10, 29-30). Aceste cuvinte
ale Domnului Iisus Hristos au avut de la inceput un puternic rasunet in sufletele
crestinilor si multi dintre ei au urmat pe Domnul in acest sens.
Astfel, asceza individuala crestina se transforma in asceza sociala si acesta este
monahismul crestin in Biserica Ortodoxa de pretutindeni. Intr-adevar, daca ne-am referi
la starea viitoare a omenirii transfigurate in nemurire - "cand nu se vor mai insura, nici
nu se vor marita." (Marcu 12, 25) - monahul este anticiparea terestra a acelei stari, de
aceea se zice a fi "chip ingeresc". Putem afirma prin urmare ca monahismul crestin
urmareste acel stil de viata consacrata unei experiente personale a Duhului Sfant, prin
ascultare, saracie si curatie (feciorie). Cele trei "voturi" permanente pe care monahul le
face in fata lui Hristos si a indrumatorului sau spiritual.

Consideram ca este necesar a sublinia de la inceput faptul ca intrucat monahismul

reprezinta un aspeot de prima importanta a spiritualitatii si moralei Evangheliei lui Iisus
Hristos, el a existat din primele zile ale crestinismului, fiind practicat sub forma
abstinentei si ascezei in cadrul familiei. Adeptii lui imitau viata Mantuitorului nostru
Iisus Hristos, a Sfintei Fecioare Maria si a Sfintilor Apostoli. Din zorii crestinismului
deci aflam, spre exemplu, ca Filip, unul din cei sapte diaconi, avea patru fiice, care
traiau in feciorie (Fapte 21, 9).
Catre finele secolului I si inceputul celui de al II-lea, exista deja o invatatura bine
definita despre modul de vietuire al celor ce se consacrau trairii feciorelnice. Aceasta
invatatura o gasim expusa de catre Sfantul Clement Romanul, episcopul Romei (92-
101), in cele doua epistole ale sale, si de catre Sfantul Policarp (70-156), episcopul
Smirnei, in Epistola catre Filipeni".
De asemenea in secolul al II-lea, Sfantul Iustin Martirul si Filosoful mentioneaza, in
prima sa Apologie, ca sunt "multi barbati si femei care au ajuns la o varsta de saizeci
sau saptezeci de ani, care din frageda varsta traiesc in continua feciorie, fiind convinsi
de sublimul invataturii lui Hristos", iar Athenagora, alt aparator al crestinismului din
acest secol, scrie: "Se afla printre noi multi barbati si femei, care imbatranesc
necasatoriti, in nadejdea de a trai in mai stransa unire cu Dumnezeu".

Dupa opinia lui Origen, fecioria este un dar al lui Dumnezeu; raspuns la o vocatie.
Numai cu darul lui Dumnezeu fecioria se poate pastra si prin ea omul are partasie cu
Fiul lui Dumnezeu. Dar fecioria este si un dar adus Domnului; un sacrificiu oferit de
suflet in altarul trupului. El este darul cel mai desavarsit, in urma celui al martirilor.
Paza inimii pentru a o feri de gandurile josnice, paza simturilor, mortificarea trupeasca,
rezistenta la ispite sunt de fapt elementele ofrandei pe oare omul o prezinta Domnului,
el fiind totodata preot si jertfa, asemenea lui Hristos pe Cruce. Virginitatea sau fecioria
nu se integreaza in ordinul poruncilor, al invatamintelor (preceptelor); ea este
suplimentara, este peste obligatia propriu-zisa si mai presus de acestea. Fecioria contine
un schimb de daruri intre Dumnezeu si om. Singura feciorie cu valoare crestina este cea
practicata spre lauda lui Dumnezeu si nu cea cu vreun scop de castig sau pentru oricare
alt motiv omenesc. Si ea se cade sa fie practicata dintr-o credinta pura.

De fapt in secolul al III-lea apar scrieri directe care trateaza despre felul cum trebuie sa
traiasca cei care se hotarau sa renunte la casatorie din dragoste fata de Iisus Hristos. Cea
mai cunoscuta scriere in acest sens este lucrarea Despre purtarea fecioarelor a Sfantuiui
Ciprian, episcopul Cartaginei (200-258). In toate documentele pastrate din primele trei
secole crestine despre acest gen de viata care stau la temeliamonahismului pana azi, nici
un, scriitor din acel timp nu vorbeste despre feciorie ca despre ceva existent si
necontrazis de nimeni. Scriitorii respectivi cauta numai sa adanceasca o astfel de viata si
sa-i arate maretia. Vedem prin urmare ca ascetismul, deci monahismul crestin, izvoraste
din Evanghelie. Monahismul de fapt este forta ascetica acumulata, devenita creatoare si
expansiva; el este o putere de primul rang in istoria dezvoltarii morale, intelectuale,
artistice si materiale a omenirii.
Referitor la viata chinoviala sau cenobitica, adica viata comunitara specifica trairii
monahale organizate, ea apare de la inceputul crestinismului in Biserica din Ierusalim.
Aici, in epoca Sfintilor Apostoli, toti crestinii duceau o viata in comun si toti aveau un
cuget si o inima (Fapte 2, 22-46). Masa se lua in comun, iar in comunitate domnea o
desavarsita intelegere si o supunere generala. Bucuria binefacatoare, vie si profunda
strabatea intreaga comunitate, fara ca morala sa sufere atingeri.

In decursul istoriei, monahismul crestin s-a realizat sub doua forme principale: a)
eremitica (de la latinescul eremus - desert) sau anahoretica (de la grecescul ana + chorin
= a merge departe), adica sub forma unei vieti total retrase de lume, in chilii individuale
numite schituri sau ermitaje, pentru practicarea ascezei si pocaintei si b) chinoviala sau
cenobitica (de la grecescul koinos + bios, sau latinescul coenobium), adica viata
comunitara organizata intr-o manastire. De altfel, dupa modelul Bisericii din Ierusalim,
"koinonia" este definitia comunitatii monastice.

Viata profund religioasa, nascuta in taina pe intreg cuprinsul lumii crestine din primele
secole s-a impus cu o forta uimitoare. Ea a reprezentat vocatia martirilor pentru
predicarea noii credinte si lauda Bisericii, incat prin ea crestinismul a devenit o forta
creatoare care a uimit lumea pagana. Numai cei ce traiau viata crestina in adancurile ei,
in primele secole, puteau sa faca deosebire intre asceti si crestinii obisnuiti. Dezgustate
de framantarile lumii pagane care era preocupata numai de problemele cotidiene ale
vietii obisnuite, unele suflete alese lasau toate, dupa indemnul Sfintei Scripturi (Ioan 15,
18-27; Evrei 13, 13-15) si se retrageau pentru totdeauna in adancul pustiei. Retragerea
lor a fost ceva providential. Dupa cum in cele peste doua secole de persecutie a Bisericii
crestine, lumea pagana a fost cucerita prin trairea si sublimul vietii crestine, acum se
cerea creat, spre desavarsirea biruintei, un alt front de lupta spirituala in adancul
pustiului. Reprezentantul model al eremitilor izolati a fost, dupa cum se stie, in afara de
Pavel Tebeul, Sfantul Antonie cel Mare (250-356), considerat drept fondatorul
monahismului de forma eremitica, iar intemeietorii monahismului de formal chinoviala
sunt Sfantul Pahomie (290-340) - primul intemeietor de reguli monahale, Sfantul Vasile
cel Mare (329-379) - autorul Regulilor monahale mici si mari, Sfantul Ioan Cassian, zis
si Romanul (365-435), care a scris "Institutiile cenobitice", sub influenta Sfantului
Pahomie, Fericitul Ieronim (347-420), Sfantutl Benedict de Nursia (480-547), Sfantul
Teodor Studitul (826) s.a.
La inceputul secolului al IV-lea, atat aspectul anahoretic, cat si cel cenobitic al vietii
monahale erau bine conturate.

I. Despre monahismul romanesc (secolele IV-XIV)

Consideram ca este un fapt verificat sub aspect istoric si arheologic, cand afirmam ca
monahismul crestin, sub cele doua forme amintite, anahoretic si cenobitic, si-a facut
aparitia pe meleagurile actuale ale patriei noastre concomitent cu formarea poporului
roman si raspandirea crestinismului in Dacia, adica inca din secolele IV-V.

Stravechea patrie a poporului roman, Dacia, cucerita de imparatul Traian intre anii 101
si 3 06, ca si provincia situata la rasarit, Scythia-Minor, Dobrogea noastra actuala, au
constituit din timpuri indepartate adevarate spatii si cai de manifestare a civilizatiei
orientale si occidentale in viata stramosilor nostri. Dunarea, Pontul Euxin sau Marea
Neagra, ambitiile sau afacerile riveranilor puneau in legatura nenumarati oameni venind
din tinuturi foarte indepartate sau indreptandu-se spre ele. Izvoarele literare uneori si
mai ale sapaturile arheologice atesta, indeosebi pentru Dobrogea, o succesiune de
civilizatii bogate si variate prezentand interes deosebit pentru istorie".

Stramosii nostri (daco-romanii) fiind oameni religiosi si iubitori de liniste, in Dacia, dar
mai ales in teritoriul dintre Dunare si Mare, viitoarea provincie Scythia-Minor, au
cunoscut de timpuriu si noua invataura a lui Iisus Hristos. Dupa Pogorarea Sfantului
Duh si intemeierea Bisericii crestine din Ierusalim, in ziua Cincizecimii, Sfintii Apostoli
si apoi ucenicii lor au inceput misiunea de predicare a Evangheliei, potrivit poruncii
date lor de Mantuitorul Insusi inainte de inaltarea Sa la cer (Matei 28, 19).

Potrivit unei traditii consemnate in Istoria bisericeasca a lui Euebiu de Cezareea

Palestinei (265-340), Sfantul Apostol Andrei a predicat Evanghelia in Dacia Pontica,
viitoarea provincie romana Scythia Minor (Dobrogea noastra de azi). De fapt sub
Diocletian, Dacia Pontica a devenit Scythia Minor. "Nu trebuie trecut cu vederea nici
faptul ca in acest timp tarmul Marii Negre (Pontul Euxin) era impanzit de o serie de
colonii grecesti, ceea ce ne face sa credem ca acestea au solicitat lucrarea misionara a
uneia dintre primii misionari ai noii invataturi crestine. Din Epistola Sfantului Apostol
Pavel catre Coloseni (3, 11) ar reiesi ca si "scitii auzisera cuvantul lui Dumnezeu", inca
din primul secol al erei crestine. Chiar daca am intelege prin Scythia lui Eusebiu nordul
Marii Negre (asa numita Scythia Mare), din Crimeia de azi, Sfantul Apostol Andrei tot
ar fi putut trece prin Dobrogea noastra, caci plecand spre sud calea i-ar fi fost mult mai
lesnicioasa pe aici, pe tarmul apusean al Marii Negre, decat sa-i faca inconjurul tocmai
prin Caucaz .
Pe de alta parte, tinand seama de relatiile comerciale ale cetatilor grecesti din Dacia
Pontica : Tomis, Histria, Callatis, Dionysopolis, Durostorum, Axiopolis etc, dar si ale
dacilor cu centrele economico-politice din Asia Mica, Siria, Palestina, Egipt, insulele
grecesti. Macedonia, Tracia, Grecia, in care crestinismul era larg raspandit, in
urma predicarii Sfintilor Apostoli si a ucenicilor lor, putem presupune ca invatatura
crestina a fost cunoscuta sporadic si in Dacia, inca de la finele secolului I.
In afara de misiunea apostolica in Dobrogea, dupa cucerirea Daciei de catre romani,
invatatura crestina s-a putut raspandi in nordul Dunarii pe mai multe cai: prin colonisti,
prin ostasii din armata romana dintre care unii erau crestini, prin sclavii crestini prin
negustori etc. Despre o crestinare in masa a daco-romanilor din Dacia putem vorbi
numai dupa anul 271, anul parasirii Dacie de catre Aurelian. Odata cu legiunile si
administratia imperiului s-a retras peste Dunare si religia statului. Deci crestinii puteau
de acum sa-si marturiseasca nestingheriti invatatura lui Hristos fara teama de legile
romane care considerau crestinismul ca religie nepermisa. Tinand seama de aceasta
stare de lucruri ne puterm explica faptul ca in jurul anilor 300, in timpul persecutiei lui
Diocletian, continuata sub Licinius, intalnim o seama de martiri in partile Dunarii de
Jos, mai ales in Scythia Minor.

Incepand din secolul al IV-lea, dar mai exact din al V-lea se gasesc la noi basilici,
uneori impozante, in marile centre ca Tropaeum Traiani, Tomis, Callatis, Histria etc.
Dar mai ales personalitati bisericesti marcante din Scythia Minor au pus in relief tinuta
si rolul crestinismului din acea epoca, prin pozitia, activitatea si relatiile pe care le-au
avut. E vorba de un numar de episcopi si de monahi care s-au facut apreciati in randul
populatiei din tara noastra de atunci si in sanul Bisericii universale.

Tomis, singura episcopie a Scythiei Minor, care se bucura se pare destul de tarziu, de
oarecare autocefalie, numara printre episcopii ei pe: Evangelicus sub Diocletian, Philius
sau Titus sub Licinius, Betranius sau Vetranio sub Valens, Gerontius sub Theodosie I,
Teotim I sub Theodosie I si Arcadius, Timotei sub Theodosie II, Ioan sub Theodosie II,
Alexandru sub Marcian, Teotim II sub Leon, Paternus sub Anastasie I si Valentinian
sub Justinian.

Este greu de conceput ca printre comunitatile crestine de la Dunarea de Jos, crunt lovite
de persecutii, sa nu fi existat si manastiri- focare active de traire crestina si centre sigure
de repliere in timpul de restriste. Legaturile dintre tinuturile dobrogene cu vestitele
centre monahale din Palestina si Egipt au contribuit si la raspandirea monahismului pe
meleagurile tarii noastre. Viata crestina se dezvoltase considerabil si in curand s-a facut
simtita necesitatea unei organizari eclesiastice, organizare care a dus, in cele din urma,
la infiintarea Episcopiei de Tomis. Prin urmare viata monahala pe teritoriul acestei
"eparhii" trebuie sa fi existat inainte de aparitia ei, "caci renumitii ei ierarhi au
desfasurat o activitate intensa pe taram religios si modul lor de viata era exemplar" .

Teotim I, se spune, era scit (dac) la origine, crescut si educat in invatatura si viata
monahala, pe care el o studia si o traia. El ducea o viata cumpatata, plina de infranari si
renuntari, necedand pornirilor trupului, ci cautand sa le domine; purta tot timpul plete,
ca semn al trairii monahale. Episcopul Teotim I nu putea fi singurul reprezentant al
monahismului in eparhia tomitana si desigur ca " va fi avut sub jurisdictia sa manastiri
si sub pastorire monahi". Alta personalitate aleasa a monahismului nostru primar este
Sfantul Ioan Cassian (365-435). El s-a nascut in Dobrogea si a fost contemporan cu
mari personalitati crestine, ca Sfantul Ioan Hrisostom, Fericitul Augustin etc. Ghenadie
de Marsilia (492/505), in cartea sa De viris illustribus, cap. LXII, zice : "Cassianus
natione scytha".
Meritul de a fi rezolvat definitiv problema mult discutata a locului de nastere a Sfantului
Ioan Cassian revine savantului franez Henri J. Marrou, care a dovedit ca nu este altul
decat Dobrogea. El a facut asociatie intre stirea laconica, dar clara a lui Ghenadie de
Marsilia din De viris illustribus, unde scrie "Cassianus natione scytha", si intre doua
inscriptii grecesti, datand din secolele II-III, descoperite de Vasile Parvan, in Padurea
Seremetului, pe valea Casimcei, jud. Constanta, in care se vorbeste despre hotarele
Casianilor si ale speluncilor". Casianii sunt parintii si stramosii Sfantului Ioan Cassian,
a caror proprietate se intindea pana la pesterile mentionate in inscriptiile de hotar.
Numele lor se leaga de cel al satului in care locuiau, de pe Valea Casimcei.
Prin urmare indicatia lui Ghenadie de Marsilia asupra originii scitice a Sfantului Cassian
isi pastreaza intreaga sa valoare, cu atat mai mult cu cat inscriptiile de la Seremet-
Cassian si de la Mangalia, cum si alte elemente istorice, nu numai ca nu infirma aceasta
origine, ci ii deschid perspective generale de confirmare. Henri J. Marrou "face
observatia judicioasa ca daca numele de Cassian s-a putut mentine mai mult de un secol
aproape de actualul Seremet, este pentru ca acest nume era legat nu de o familie, ci de
pamant".

Avand o educatie aleasa inca din sanul familiei, Sfantul Ioan Cassian a cunoscut si chiar
a cercetat direct comunitatile monahale din vecinatatea locului sau de nastere, intrucat
chiar el declara ca "se stabilise de mic copil printre calugari, de la care asculta
indemnuri si vedea exemple". Afirmatia sa se refera cu siguranta la o manastire din
Dobrogea si nu la vreuna din Palestina, pentru ca el spune "de mic copil". Deci existau
manastiri in Scythia Minor, adica in Dobrogea.
Pornind din Dobrogea la varsta maturitatii spre Palestina Sfantul Ioan Cassian a
strabatut Asia si Italia, stabilindu-se in cele din urma in Galia, la Marsilia. Aici a
infiintat el doua manastiri - una de calugari si alta de maici -, pe care le-a condus pana la
sfarsitul vietii sale (435), dupa interesante reguli de viata duhovniceasca scrise de el
insusi (Institutiile cenobitice). Prin aceste reguli, asemanatoare cu cele din Egipt si
Palestina, dar si prin numeroase scrieri teologice de profunzime, Sfantul Ioan Cassian,
zis si Romanul, a transmis Apusului invatatura traditionala a Rasaritului crestin.

Ceea ce a fost Sfantul Vasile cel Mare pentru Rasarit, a fost Sfantul Ioan Cassian pentru
Apus, cu aceasta deosebire ca ceea ce Sfantul Vasile nu a reusit sa realizeze prin
numeroasele sale scrisori fratesti adresate episcopilor Apusului, Sfantul Ioan Cassian a
izbutit sa implineasca prin cele doua manastiri ale sale din Marsilia si prin scrierile sale
monahale. E vorba de crearea constiintei unitatii crestine a Europei sau pe scurt de
unitatea morala a Europei grav nelinistita de invaziile barbare.

Un alt reprezentant de seama al monahismului nostru primar din Dobrogea este Dionisie
cel Mic sau Exiguul. Dionisie Exiguul este prezentat de biograful si prietenul sau
Casiodor ca fiind "de neam scit, dar de maniere intru totul romane, foarte priceput in
ambele limbi (greaca si latina), cunoscator desavarsit al Sfintei Scripturi si al
dogmaticii". Dionisie insusi, in prefata uneia din traducerile sale din Sfantul Chiril al
Alexandriei in latineste, prezenta Scythia drept patria sa. Intr-o alta prefata, la o
traducere din acelasi Sfant Parinte isi arata recunostinta fata de un episcop cu numele
Petru, pentru zelul cu, care i-a daruit "hrana duhovniceasca" in timpul copilariei.
Probabil este vorba de un episcop din Dobrogea. Nascut in jurul anului 470 a intrat de
tanar intr-o manastire din Constantinopol, de unde a fost chemat la Roma de papa
Gelasiu. A trait intr-o manastire de acolo pana catre anul 545. A facut multe traduceri
din limba greaca in limba latina: Canoanele Sinoadelor ecumenice si Biografii ascetice.
Si a editat Decretele pontificale, a intocmit lucrari de cronologie: Cartea despre Pasti
(pascalia), Argumente pascale si a scris doua epistole. In afara de aceste valoroase opere
teologice, Dionisie Exiguul a ramas celebru in istoria Bisericii universale, prin faptul ca
el este autorul unui nou sistem de numaratoare a anilor de la Hristos. El este cel care a
introdus era crestina sau era noastra. Anul I este considerat anul 754 de la fondarea
Romei, in loc de 749 ab.u. condita, cand a avut de fapt nasterea trupeasca a lui Iisus
Hristos. Prietenul lui Dionisie, Casiodor, il aseaza in randul barbatilor ilustri, stralucitor
de podoaba invataturilor sanatoase. Alaturi de Casiodor, Dionisie a predat la Roma
dialectica in Manastirea Vitanium, fiind intelept, simplu si smerit.
O alta marturie importata a existentei monahismului pe meleagurile Patriei noastre, in
Dobrogea, la inceputul secolului al VI-lea (anul 519), este prezenta calugarilor "sciti".
Leontiu, ruda a generalului Vitalian, Ioan Maxentiu, ierodiaconul Petru, Mauriciu,
Achille etc Acesti calugari au jucat un rol remarcabil in controversa "teopashita si,
asemenea lui Dionisie Exiguul, au calatorit din Scythia la Constantinopol, la Roma si
inapoi in Dobrogea. Toti acesti monahi erau originari din Scythia Minor si, asemenea
lui Ioan Cassian si Gherman, erau angajati in probleme de teologie si in problemele
bisericesti ale timpului.

Calugarii sciti sunt cunoscuti datorita disputei hristologice la care au participat prin
sustinerea formulei: "Unul din Sfanta Treime a suferit in trup". Aceasta doctrina a fost
declarata de imparatul Justinian (15 martie 533) obligatorie pentru cei ce marturisesc
credinta ortodoxa, iar in Sinodul V ecumenic (553) ea a triumfat, definitiv.

Se pare ca in Dobrogea existau in aceasi epoca si alte centre manastiresti importante si

anume in cetatile Callatis (Mangalia), Sucidava, Axiopolis (Cernavoda) si mai ales la
Histria (Istria). "Cele cinci basilici descoperite aici (la Histria), la care s-ar putea adauga
si altele in viitor, formau - spune Ierom. Ioanichie Balan - un puternic centru calugaresc
in mijlocul Daciei Pontice, cu stranse legaturi duhovnicesti atat in manastirile din sud
cat si cu cele peste 30 de basilici paleocrestine din secolul II-IV descoperite in
Dobrogea, din care 21 in judetul Constanta si 9 in judetul Tulcea, erau manastiri
misionare locuite de calugari daco-romani. Se mai afirma ca "cea mai bine organizata
manastire in aceasta epoca era la Niculitel ale carei ruine s-au descoperit in anul 1971,
impreuna cu cripta (martirionul) in care se aflau sase sfinti martiri, patru
cunoscuti: Zoticos, Atalos, Camasis si Filipos si doi necunoscuti". Alte asezari
monahale la gurile Dunarii ar fi fost la Dinogetia-Garvan, la Noviodunum (Isaccea), la
Troesmis (Iglita.) si in alte cetati daco-romane.
Este de la sine inteles ca centrele monahale din Schytia Mynor, atat episcopiile cat si
manastirile si sihastrii intretineau vii legaturi nu numai cu Bizantul, Capadocia, Roma si
Palestina sau Egiptul, dar si cu localitatile daco-romane de la Nordul Dunarii, indeosebi
din zona Braila-Galati, Lunca Siretului, Codri Vlasiei si mai ales Valea Buzauiui pana
in adancul Carpatilor de curbura, loc de refugiu pentru stramosii nostri in vremuri de
persecutie. Vestitul ansamblu sihastresc din satele Nucu-Alunis, comunele Colti-
Bozioru din jud. Buzau, este cel mai vechi centru monahal cunoscut in Carpati, existent
din epoca paleocrestina, secolele IV-VII. Numeroasele pesteri si bisericute rupestre
sapate in piatra, ca si profunda traditie isihasta locala fac din aceasta zona cea mai
puternica vatra sihastreasca din centrul tarii noastre dupa Scythia Minor sau Dacia
Pontica (Dobrogea). Plantarea vietii monahale in tinutul Buzaului se datoreste stranselor
legaturi duhovnicest dintre manastirile de la gurile Dunarii cu Dacia nord-dunareana.
Cele mai puternice dovezi in acest sens sunt martiriul Sfantului Sava, misionar
capadocian, inecat in apa Buzaului, in anul 372 si prezenta pestelui, simbol paleocrestin
la intrarea uneia din pesterile sihastresti de la Nucu-Alunis. Invazia slavilor pe la guriie
Dunarii in drum spre centrul Traciei (secolul VII) si distrugerea celor mai mari cetati si
manastiri din Dacia Pontici (Dobrogea) a silit pe multi crestini si calugari sa se
refugieze in muntii Buzaului si codrii Vlasiei, cotribuind prin aceasta si mult la
raspandirea vietii monahale la nordul Dunarii.

Avandu-se in vedere stransele legaturi etnice si traditionali dintre daco-romanii traitori

pe ambele versante ale Carpatilor acelasi lucru se poate spune si despre viata
monahala prezenta din timpuri imemoriale in stravechile asezari manastiresti de la
Namaesti-Muscel, Rameti-Alba sau Perii Maramuresului.
Desi invazia popoarelor nomade din secolele VI - IX si X a tulburat nu numai
activitatea economica si politica a tinuturilor de la Dunarea de Jos, ci si pe cea
religioasa, in acest sens avand exemplu incetarea scaunului episcopal de la Tomis, totusi
viata crestina a continuat aici fara intrerupere si infloritoarea sa dezvoltare n-a putut
disparea cu totul. Daca navalirea avara din secolul al VII-lea in Dobrogea dusese la
incetarea activitatii misionare a scaunului episcopal de la Tomis (asa cum am mai
mentionat, se presupune ca acest centru eparhial a continuat sa functioneze in alta
localitate), sapaturile arheologice efectuate in ultimul timp in Dobrogea au dat la iveala
numeroase vestigii crestine care dovedesc continuitatea vietii religioase aici, chiar in
timpurile cele mai grele.

Din timpul imparatului bizantin Ioan Tzimiskes (968-976) care a reinstaurat dominatia
bizantina la Dunarea de Jos, detinem vechi urme arheologice si mentiuni documentare
cu privire la viata bisericeasca si monahala in partile noastre: "In aceasta perioada cand
procesul de formare a poporului roman era incheiat, asezamintele monahale din
Dobrogea contribuie si ele la apararea statornicia pentru totdeauna a ortodoxiei credintei
pe pamantul romanesc. Acum apar noi asezari calugaresti in Dacia Pontica un nou
centru episcopal la Vicina, care isi intinde jurisdictia si la nord de Dunare".

Cea mai cunoscuta asezare monahala din aceasta perioada este centrul isihast cu patru
biserici rupestre in creta de la Basarabi-Murfatlar (secolele VIII - XI). De asemenea
asezarea monastica de la Dervent (secolele IX- XI) un vechi centru roman nu departe de
Durostorum, iar in nordul Dobrogei - Sihastria Sfantului Atanasie cel Mare de la
Niculitel (secolele XII-XV) transformata un secol mai tarziu in manastire. Asezarea
Sfantul Atanasie este poate cea mai organizata manastire din Dobrogea pentru acea
epoca, cu calugari sihastri vestiti si cu mari aparatori al Ortodoxiei la gurile Dunarii.
Dintre vechile asezari calugaresti se mai mentionau doar Chilia si Sfantul Gheorghe din
Delta Dunarii, care dispar spre sfarsitul secolului al XV-lea.
Prin urmare, manastirile si monahii din Dobrogea au avut un rol aparte in raspandirea si
intarirea credintei crestine pentru noporul roman. Personalitati ca Sfantul Ioan Cassian,
Dionisie cel Mic (Exiguul), "calugarii sciti" si de buna seama episcopii de Tomis au fost
animati in aceste asezaminte monahale de inalta traire duhovniceasca. Ruinele
asezamintelor manastiresti descoperite pe pamantul romanesc dobrogean in urma
sapaturilor arheologice sunt marturii sigure ale unei vieti spirituale la Dunarea de Jos si
ale continuitatii vietii crestine in aceste tinuturi, chiar daca au fost si imprejurari istorice
ostile dezvoltarii ei. Aceste asezaminte si urme istorice sunt marturia unei vieti
religioase durabile si organizate, ce a dainuit din primele secole si s-a raspandit cu
timpul pe intreg cuprinsul romanesc din trecut si de azi.

Recomandam in mod deosebit a se lua in consideratie faptlul ca o descoperire "fara

pereche", care in mod implicit contine interesante informatii si despre viata religioasa de
pe meleagurile patriei noastre din secolele XII-XIII este CODEXUL RAHONCZI.
Cercetatoarea Viorica Enachescu-Mihai a stabilit ca textul respectiv a fost redactat in
Valahia, in secolele XII-XIII, intr-o manastire care ar fi putut fi in comuna Corbi, satul
Jghiaburi, judetul Arges, iar limba lui este limba latina vulgara. Autoarea a mai descifrat
in textul Codexului si faptul ca in afara de sprijinirea religiei crestine ortodoxe statul
vlah (roman), carmuit atunci de Vlad, sprijinea si dezvoltarea stiintelor, a matematicii, a
astronomiei etc, care se invatau in manastiri. Iar noi stim ca grota din Jghiaburi -
comuna Corbi, jud. Arges este considerata ca asezare monahala din timpuri imemoriale.
Prin urmare in bisericile romanesti s-a folosit limba latina vulgara pana in secolele XII-
XIII, iar stramosii nostri din acea epoca nu numai ca vorbeau latineste, ci si scriau in
aceasta limba si aveau centre monahale traditionale bine organizate.

II. Monahismul romanesc din secolele XIV pana in prezent

Este unanim recunoscut faptul ca in ultimii ani, la noi, cel mai important si actual tratat
masiv de istorie bisericeasca la romani il constituie lucrarea P. C. Pr. prof dr. Mircea
Pacurariu, intitulat Istoria Bisericii Ortodoxe Romane tomul I, II, III. In cele ce
urmeaza, pentru epoca anuntata, referitor la datele istorice asupra monahismului
romanesc, ne vom orienta in general, dupa lucrarea Parintelui profesor Mircea
Paeurariu.
Din cele prezentate pana aici se constata ca monahismul a patruns pe teritoriul patriei
noastre prin Dobrogea (Scythia Minor), la inceputul secolului IV, dar si pe alte cai, in
timpul invaziei popoarelor nomade. Apoi, secol de secol, facilitat si de imprejurarile
istorice, monahismul s-a extins la nordul Dunarii, in Codrii Vlasiei, in Carpati si peste
Carpati, in Moldova si podisul Transilvaniei, ajungand prin secolele X-XII in toate
zonele tarii noastre, de la Hodos-Bodrog- Banat pana in nordul Bucovinei, de la Tomis
si Niculitel pana dincolo de Sighetul Marmatiei.

In Moldova, monahismul s-a raspandit prin secolele X-XI, venind atat din Dobrogea si
Muntii Buzaului, cat si direct din Bizant, cu care Moldova avea stranse legaturi
spirituale prin calugarii si episcopii misionari care mergeau pana in centrul Europei.

In Transilvania monahismul a patruns atat prin Banat, cat si direct din Tara Romaneasca
si Moldova, prin calugarii misionari trimisi de Patriarhia de Constantinopol si prin
legaturile fratesti dintre romanii care populau ambele versante ale Carpatilor din timpuri
straromane.
Viata monahala care se raspandea in Tarile Romane, Valahia, Banat, Transilvania,
Moldova si Dobrogea era in s-a dezvotat in stransa legatura cu cea de la Muntele Athos,
din Palestina, cat si din Alexandria sau chiar de la Muntele Sinai. De aceea, Parintele
Mircea Pacurariu spune ca "monahismul romanesc (organizat) este mult mai vechi decat
al vecinilor nostri slavi". Din cele prezentate mai sus am constatat existenta
monahismului in Scythia Minor (Dobrogea) si a unor "calugari sciti" inca din secolele
V-VI.

In teritoriile intracarpatice, indata dupa anul 1 000, voievodul Ohtum a ridicat o

manastire, cu hramul Sfantul Ioan Botezatorul, in cetatea Morissena din Banat, in care
au fost adusi "calugari greci", adica ortodocsi, in frunte cu un egumen. In aceeasi
perioada s-au intemeiat si alte manastiri ortodoxe in Transilvania, de exemplu cele de la
Meses, Hodos s. a.
Exista, prin urmare, dovezi documentare care confirma existenta unei vieti monahale in
Romania inainte de venirea Sfantului Nicodim la noi (a doua jumatate a secolului XIV),
deci inainte de fondarea marilor manastiri romanesti: Vodita, Tismana, Cozia, Prislop,
Neamt etc. Insusi cuvantul romanesc sihastrie (ca si derivatele lui: sihastrul, sihastresc) -
cu rezonanta lui de mare vechime si caracterul familiar si popular, raspandit in toate
regiunile tarii, constituie o dovada ca miscarea isihasta a fost bine cunoscuta la noi si ca
a influentat intens viata monahala din toate tarile locuite de romani.
In anul 1359, prin hotararea sinodala de stramutare a mitropolitului Iachint de la Vicina
in scaunul de Mitropolit al Tarii Romanesti de la Curtea de Arges se prevedea ca toti cei
sfintiti, "sa-l asculte si sa i se supuna lui. De remarcat ca toate aceste masuri
organizatorice ale Bisericii si ale monahismului la romani aveau loc inainte de venirea
Sfantului Nicodim in tara noastra. Astfel ca preotii si credinciosii nostri au cunoscut
prin ei insisi, nemijlocit, si inainte de venirea Cuviosului Nicodim viata manastireasca
athonita, organizata dupa principiile vechi-patristice si ale isihasmului, atat de
raspandite in Rasaritul Ortodox in secolul al XIV-lea. Deci, teza veche a istoriografiei
noastre sau a vecinilor nostri (slavi), potrivit careia Nicodim ar fi fost "intemeietorul"
vietii calugaresti in patria noastra, trebuie corectata, in sensul ca el a fost numai un
priceput organizator al acestei vieti (monahale), dupa izvod bizantin-athonit, potrivit
suflului duhovnicesc adus de isihasm. Putem spune deci ca "opera lui Nicodim
inseamna mai mult sfarsitul unei evolutii istorice a vietii manastiresti in Tara
Romaneasca decat inceputul ei".
Dupa infiintarea Mitropoliei Tarii Romanesti la Curtea de Arges (1359), este de la sine
inteles ca atat voievodul cat si ierarhia superioara a Bisericii au pornit si la organizarea
pe plan administrativ a Bisericii in general si deci si a manastirilor, construindu-se
locasuri rezistente din piatra si caramida. Sub acest aspect Sfantul Nicodim de la
Tismana apare ca un mare si priceput organizator al monahismului ortodox roman. Cu
sprijinul material al voievozilor romani, Nicodim zideste cunoscutele manastiri: Vodita,
Tismana, Gura Motrului, Topolnita, Prislop etc.
Dupa Vodita, care din nefericire se pastreaza numai sub forma de ruine, incep sirul
manastirilor pastrate in cea mai mare parte. De la sfintirea Voditei (1370), pana la finele
secolului XIV-lea se gasesc pe tot cuprinsul pamantului romanesc peste douazeci de
manastiri zidite din material rezistent, inzestrate cu tot felul de danii si privilegii
ctitoricesti si patriarhale. Biserica Domneasca din Curtea de Arges, manastirile Cozia
(1386), Cotmeana-Arges, Snagov-Ilfov, precum si cele din Moldova: Neamt, Bistrita
Pobrata, Moldovita, Mirauti-Suceava, Sfantul Nicolae din Radauti si altele, dintre care
majoritatea dainuiesc si azi, au fost ridicate si ctitorite in secolul al XIV-lea. In afara de
importanta lor ca locasuri de inchinare si traire morala-duhovniceasca, manastirile au
indeplinit si un insemnat rol cultural si national-patriotic. In manastiri s-au intemeiat
primele scoli unde se pregateau calugari si preoti sau dieci pentru cancelaria domneasca.
Tot in manastiri se invata si mestesugul picturii, apoi arta miniaturii, a broderiilor etc.
De asemenea, in Transilvania numarul manastirilor a spori mereu, incat in anul 1204
papa Inocentiu III (1198-1216) delega pe episcopul sau de la Oradea sa le cerceteze si
sa constate daca nu era posibila infiintarea unui episcopat dependent de Roma pentru a
atrage pe ortodocsi la catolicism. Dupa aceasta data s-au construit tot mai multe biserici
si manastiri ortodoxe, mai ales in partile Hunedoarei si in Banat, realizari majore ale
arhitecturii si picturii romanesti. Acest proces este strans legat de afirmarea politica si
militara a cnezatelor si voievodatelor romanesti. O buna parte din manastirile romanesti
din teritoriile intracarpatice existente in secolele XIV-XV si-au continuat existenta pana
tarziu iar altele dainuiesc si in prezent: Prislop, Ramet, Nicula etc. La acestea s-au
adaugat intre timp manastirile din Lancram (secolul XVI), Toplita si Moisei (secolul
XVII), Sambata de Sus, ctitoria lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) s. a. In afara
de acestea, in Transilvania au existat aproximativ 200 de schituri din lemn, ridicate din
evlavia si darnicia credinciosilor de aici. Se stie insa ca cea mai mare parte din aceste
schituri si biserici au fost distruse cu tunurile sau incendiate intre 1761-1762. Dupa
aceasta perioada viata monahala ortodoxa din Transilvania a incetat pentru un timp,
credinciosii romani din Ardeal care doreau sa se calugareasca trecand Carpatii in
manastirile din Tara Romaneasca si Moldova.

Revenind la starea de lucruri din secolele XV-XVII, putem afirma ca domnia lui Stefan
cel Mare si a lui Petru Rares in Moldova si cea a lui Matei Basarab si Constantin
Brancoveanu in Muntenia reprezinta pentru cele doua tari romane epoca de glorie a
organizarii si dezvoltarii vietii monahale pe toate planurile: arhitectonic, artistic, cultural
etc. In afara de consolidarea si dezvoltarea marilor manastiri existente in Moldova pana
la aceasta data memorabila (1457), marele voievod Stefan cel Mare sporeste numarul
lor prin noi manastiri, schituri si biserici ctitorite de el, de membrii familiei sale sau de
unii dntre dregatorii tarii. Dintre manastirile ctitorite si inzestrate in intregime de Stefan
cel Mare, pe primul loc se situeaza Manastirea Putna (1466) cu hramul Adormirea
Maicii Domnului, apoi Manastirea Voronet (1472), cu hramul Sfantul Gheorghe,
Manastirea Tazlau, cu hramul Nasterea Maicii Domnului (1481), Manastirea Dobrovat
(1499), cu hramul Pogorirea Sfantului Duh, precum si numeroase schituri si biserici.
Inca din timpul lui Stefan cel Mare Manastirea Putna, alaturi de celelalte manastiri mai
vechi, a devenit un mare centru cultural si artistic al tarii. Importanta ei creste si prin
faptul ca Putna este gropnita lui Stefan cel Mare, a familiei sale si a urmasilor sai pana
la Petru Rares. Petru Rares (1527-1538 si 1541-1546) este considerat unul dintre cei mai
mari ctitori de asezaminte bisericesti si civile in Moldova. Sub domnia sa, constructiile
de manastiri si biserici au cunoscut un mare avant. Din initiativa sa au inceput atunci si
picturile exterioare ale bisericilor, din care multe se pastreaza pana azi, cum ar fi Sfantul
Gheorghe din Harlau, Probota, Humor, Moldovita, Balinesti, Arbore si Voronet.
Manastirea Rasca in apropiere de Falticeni a fost ridicata din porunca lui Petru Rares, in
1542, prin grija episcopului Macarie al Romanului.

Manastirile Slatina (1554-1558), biserica de piatra a Manastirii Pangarati (1560),

refacerea bisericii Manastirii Bistrita sunt ctitoriile lui Alexandru Lapusneanu, iar
renumita Manastire Sucevita (1580--1583), care trece printre capodoperele artei vechi
romanesti, a fost ctitorita de familia Movilestilor. Se stie ca alaturi de renumitele centre
monahale de la Vodita, Tismana, Cozia etc., la finele secolului al XV-lea si inceputul
secolului al XVI-lea, in Tara Romaneasca au fost reinfiintate, pe temeliile unor asezari
mai vechi, inca doua centre monahale importante, care aveau sa aiba rol deosebit de
insemnat pentru monahismul romanesc si anume: Manastirea Dealu (1500) si
Manastirea Govora (1502), ambele construite in timpul lui Radu cel Mare, cunoscute
prin importanta lor culturala pentru Biserica si poporul nostru, dar si prea frumoasa
manastire a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Arges, care a fost sfintita la 15 august
1515 de patriarhul Constantinopolului si de clerul din Tara Romaneasca, in prezenta
marelui voievod Neagoe si a doamnei sale Despina. Cam in acelasi timp ia fiinta
comunitatea monahala de la Ostrov-Calimanesti (1522) si Manastirea Bistrita-Valcea
(1520-1521), ctitorite de boierii Craiovesti.
O epoca de reimprospatare a vietii spirituale in istoria monahismului romanesc o
reprezinta, desigur, Cuviosul Paisie Velicicovschi de la Neamt (+1794), care prin viata
sa duhovniceasca si prin toata osteneala depusa in slujba monahismului, pe plan
duhovnicesc si cultural, a reusit sa renasca acea orientare a monahismului de traditie
patristica si isihasta (athonita) in majoritatea manastirilor romanesti din epoca sa si de
atunci pana in prezent. Manastirile Dragomirna, Secu, Neamtu, Poiana Marului s. a.
sunt centre monahale la romani care s-au reorganizat in mod direct de Cuviosul Paisie si
de ucenicii sai. De fapt manastirile Sihastria, Cernica, Frasinei-Valcea, precum si altele,
se orienteaza chiar in prezent dupa regulile monahale imprimate de Paisie si de ucenicii
sai: Veniamin Costache, staretul Gheorghe de la Cernica, Grigorie Dascalul, Sfantul
Ierarh Calinic etc. La Manastirea Neamt, Cuviosul Paisie a reusit sa-si pregateasca
urmasi vrednici pentru lucrul calugaresc: Sofronie, succesorul sau la staretie (1794-
1803) Ioan, fost egumen, luminatul Dosoftei, Dorotei, ucenicul lui Sofronie, Stefan -
ierodiaconul traducator, Isaac Schimnicul, Iosif, Stratonic, Antonie, Rafail si mai ales
Gherontie.
Curentul cel nou de viata si cultura monahala a trecut repede la Agapia, care era atunci
manastire de calugari, la Hangu, la Bisericani, Rasca, de unde a iesit Gherasim cel dintai
tipograf muntean. De aceea, in randul ucenicilor lui Paisie intalnim si munteni: Rafail
de la Hurezi, Grigore de la Bucuresti, care apoi se aseaza la Manastirea Caldarusani si a
devenit Mitropolitul Tarii Romanesti (+1834) si altii. De asemenea stranse legaturi cu
viata paisiana a avut-o si alte centre monahale din Muntenia si Oltenia : Iezerul
Varzaresti, Ghighiu, Dalhauti, Ciolanul, Cheia etc.

De aceea, dupa Sfantul Nicodim de la Tismana, Cuviosul Paisie Velicicovschi este pe

drept cuvant socotit ca al doilea Parinte reorganizator al monahismului romanesc.
Reorganizarea adusa monahismului romanesc de Nicodim de la Tismana, de Paisie de la
Neamt, de staretul Gheorghe si Sfantul Calinic de la Cernica s-a transmis in toate
manastirile din Romania si in felul acesta viata monahala din epoca patristica, de la
Sfantul Pahomie cel Mare , Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Cassian, incepatorul
vietii de obste, Ioan cel Sfintit (Palestina), Teodor cel Sfintit, precum si atmosfera
isihasta de la Athos se gasesc azi in toate cele peste 150 de manastiri si schituri din tara
noastra, iar cei aproape 3000 de monahi si monahii romani dau viata acum manastirilor
ortodoxe romanesti si se calauzesc dupa principiile clasice ale vietii calugaresti, "ora et
labora" isi indeplinesc in mod zilnic si constiincios obligatiile lor sfinte fata de Biserica
stramoseasca, se straduiesc cu timp si fara timp sa observe acel indemn biblic si
permanent al marelui apostol din Epistola catre Evrei: "Aduceti-va aminte de mai marii
vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu si, privind cu luare-aminte cum si-au
incheiat viata, sa le urmati credinta" (13, 7).
Manastirile Curtea de Arges, Cozia-Valcea, Frasinei-Valcea, Sihastria, Secu, Horaita si
Bistrita Neamt; Agapia si Varatec-Neamt, Tismana-Gorj, Hurezi-Valcea, Putna-
Suceava, Moldovita, Dintr-un Lemn-Valcea, Celic-Dere-Tulcea, Ramet-Alba, Sambata
de Sus-Brasov, Cetatuia-Iasi, Durau-Neamt, Cernica, Pasarea, Tiganesti, Ghighiu,
Sinaia, Dragomirna, Sucevita si Slatina-Suceava, Vorona-Botosani, Zamfira, Suzana,
Rohia-Maramures si altele sunt cu adevarat niste comunitati-model ale monahismului
romanesc actual, atat pe plan spiritual cat si organizatoric.
Alaturi de documentele vechi, de filele batranilor cronici, predanile stramosilor si de
obiceiurile pamantului, asezamintele monahale din Biserica Ortodoxa Romana sunt
izvoare nesecate care ne ajuta sa cunoastem aspecte din istoria poporului nostru, sa
intelegem mostenirea artistica, culturala si religioasa a strabunilor.
Astfel se explica nevoia reinvierii vietii monahale in unele manastiri : Voronet, Humor
si Probota-Suceava, Golia, Galatia, Dobrovat si Barnova-Iasi, Tazlau, Pangarati si
Razboieni-Neamt.

In fiecare locas de inchinare, in fiecare piatra, in fiecare element decorativ, in fiecare

fresca, pastrate pana in zilele noastre, deslusim ideile si sentimentele adanci ale celor ce
au trait inainte de noi, suntem in legatura cu diferite aspecte din viata culturala a
poporului roman.

De aceea monahismul romanesc a avut si are un rol constructiv atat in istoria, cat si in
viata actuala a Bisericii noastre si a poporului roman in general.
Arhim. dr. Chesarie Gheorghescu