Stăreţia în timpul nostru

Împreună cu creştinismul s-a mutat În Rusia acea nevointă duhovnicească

a asceţilor-pustnici egipteni din vechime care s-a dezvoltat între monahii
Imperiului Bizantin pe parcursul a mai mult de o mie de ani de existenţă.
Treptat, această nevointă lăuntrică a ajuns aproape uitată, iar atunci când
la sfârsitul secolului al XVIII-lea a fost reînviată de către stareţul Paisie
Velicikovski multora le-a apărut ca o inovaţie.
În Rusia, centrul acestei nevoinţe şi al stăreţiei legate de ea a fost Sihăsrria
Optina.
Însăşi întrebarea despre esenta stăreţiei nu este un fapt prea bine lămurit în
teologie. Mai mult se întâlnesc adesea opinii gresite si contrare.
Calea drepţilor, adică viaţa şi învăţătura lor, după spusele preaînţeleptului
Solomon (Pilde IV, 18), sunt ca zarea dimineţii ce creşte mereu până se face
ziua mare; ei merg înaintea noastră şi ne luminează calea spre mântuire. În mod
deosebit se vede aceasta în Biserica Noului Testament, care a luat din plinătatea
lui Hristos har peste har (Ioan I, 16).
Nevoitorii creştini, cu toate că se îndepărtau de lume, totuşi nu se puteau
ascunde Cu totul, şi cu atât mai mult de cei credincioşi (Matei V, 14).
Trăsăturile alese ale vieţii nevoitolilor creştini, îndeosebi povăţuirile lor
pline de Înţelepciune, care conduc la viaţă şi la bună cucemicie (II Petru 1, 3),
sunt preţioase pentru orice om din Biserică.
Căci în ei înşişi şi în cuvintele lor nu se arată un martor oarecare şi nu
înţelepciunea omenească este cea care îndrumă; ci vorbesc de la sine şi învaţă
din experienţa lor îndelungată bărbaţii care şi-au petrecut întreaga viaţă îm-
plinind poruncile lui Dumnezeu. Aceştia, prin ostenelile lor neîncetate şi
nespuse, prin rugăciuni, răbdarea greutăţilor şi jertfire de sine s-au purificat, s-au
luminat şi s-au pregătit pentru primirea darurilor Dumnezeiescului har; atingând
starea minţii iluminate şi contemplaţiei.
Citirea poveţelor şi îndrumărilor lor profunde, însă totodată uşor de
înţeles, aduce o plăcere şi un folos negrăit celui care îşi deschide inima lui
Dumnezeu şi vrea să înveţe Legea Sa. "Cuvintele frumoase sunt un fagure cu
miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase. " (Pilde XVI, 24).
Povestirile şi apoftegmele părinţilor, exemplul lor înşişi şi al persoanelor
din preajma lor ne descoperă adâncimea tainică a sufletului nostru în diferitele
sale stări: cea obişnuită, cu stricăciunea, neputinţele şi patimile sale; cea harică,
cu reînnoirea, tăria şi înăItimea sa duhovnicească, la care credinciosul ajunge
prin puterea lui Hristos. Descoperim la ei metode difelite şi drepte de tămăduire
si desăvârşire duhovnicească a omului. Iar mai apoi, într-un sfârşit, comparând
viaţa nevoitorilor cu propria sa viaţă, cititorul atent simte, fără să vrea, măsura în
care este lipsit de desăvârşire în viaţa sa duhovnicească.
De fapt, se cuvine să ştim că asceţii, râvnitorii şi îndrumătorii existenţei
fericite, care s-au aprins de dragostea Dumnezeiască trimisă din Cer, nepunând
preţ câtuşi de puţin pe bunurile şi onorurile pământeşti, s-au străduit cel mai
mult să nu facă nimic în văzul lumii. Din bogăţia smereniei, s-au ascuns şi şi-au
tăinuit cât mai mult posibil nevointele: aşa şi-au petrecut viata lor întru Hristos.
De aceea, nimeni nu a putut să descrie viaţa lor virtuoasă. Ne-au fost transmise
numai unele apoftegme scurte şi fapte ale lor, mulţumită celor care s-au
preocupat îndeosebi de aceasta; şi nu pentru a le da cinstea în măsura cuvenită,
ci pentru a însufleţi generaţiile viitoare spre desăvârşire.
Cei care s-au încredinţat pe sine deplin îndrumării unui adevărat stareţ au
aflat un simţământ cu totul aparte de bucurie duhovnicească şi libertate întru
Domnul. Stareţul este cel ce trasmite voia lui Dumnezeu. Iar relatia cu
Dumnezeu a fost totdeauna însotită de simtământul libertătii duhovniceşti, de o
bucurie si O pace a sufletului cu neputintă de descris. Un fals stareţ, dimpotrivă,
îl umbreşte pe Dumnezeu aşezând în locul voii Sale propria voie, fapt însoţit de
sentimentul robiei, apăsării şi, aproape întotdeauna, al întristării. Mai mult,
duhovnicia falsă înmormântează voia, perverteşte simtământul dreptăţii şi
adevărului, şi în acest fel, dezvaţă conştiinţă de răspunderea pentru faptele
personale.
Despre falsa stăreţie, episcopul Ignatie Briancianinov scrie: "E un lucru
înfricoşător să primeşti datoria de stareţ, care poate fi împlinită doar din porunca
Duhullui Sfânt, cât timp încă nu e ruptă relaţia cu satana şi vasul n-a încetat să
fie pângărit de lucrările diavolului (adică încă nu a ajuns la nepătimire). Este
Înfricoşătoare atât pentru sine, cât şi pentru alţii, este condamnabilă înaintea lui
Dumnezeu, este hulă" (Operele episcopului Ignatie. St. Petersburg, 1867,
volumul IV, p. 94).
Relaţia adevărată dintre stareţ şi ucenic este numită În Învăţătura ascetică
taină duhovnicească, căci ea se află sub căIăuzirea Duhului Sfânt. .
Duhovnicul este îndrumătorul fiilor săi duhovniceşti şi epitimia stabilită
de dânsul este asemeni poruncilor lui Dumnezeu. Iar ceea ce leagă duhovnicul,
doar el poate dezlega.
Vedem în acest fel că starţ:ul este călăuzitorul fiecărui ucenic al său într-o
extrem de grea "luptă duhovicească", al cărei scop este despătimirea. Pentru a-i
îndruma pe alţii , stareţul trebuie să fie el însuşi despătimit. "Cel care s-a
învrednicit să fie într-o astfel de stare, acela încă de aici, îmbrăcat în trup
împovărător; este biserică a Dumnezeului Celui Viu, şi Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în el, îl cârmuieşte şi-l călăuzeşte în toate cuvintele, faptele şi
gândurile. Iar el, din cauza iluminării primite, cunoaşte voia Domnului ca şi
când ar auzi un glas Iăuntric"1.
Părintele Samson spunea astfel despre sine: "Eu, umilul Serafim, aşa cred,

1
Cuvintele episcopului Teofan Zăvorâtul de la Vâşensk, arătate de către Arh. Veniamin. "Candela universală", Paris, 1932,
p. 81.
că sunt un rob păcătos al lui Dumnezeu: ceea ce-mi dă Domnul, aceea îi şi
transmit celui care îmi cere cuvânt de folos. Precum fierul în mâinile făurarului,
aşa m-am încredinţat Domnului pe mine cu voia mea".
Mijlocirea în rugăciune a staretului este calea spre iertarea păcatelor.
Avva Appolo i-a spus căpeteniei unei bande de hoţi: "Dacă tu, prietene, mă vei
asculta, am să-L implor pe Stăpânul să-ţi ierte păcatele".
Rugăciunile stareţului atrag într-o mai mare măsură mila şi iertarea lui
Dumnezeu către păcătos decât nevoinţele de pocăinţă ale acestuia. Ucenicul nu
este însă scutit de nevoinţa personală. "E un semn de mare nesimţire, ca să nu
spunem de nebunie, să caute mântuire prin rugăciunile sfintilor acela care în
inima sa se desfată cu fapte pierzătoare", spune Sfântul Maxim (Filocalia III).
.
Darurile duhovniceşti înalte sunt inseparabile de adânca smerenie.
Părintele Ambrozie de la Optina a fost întrebat dacă e posibilă perfecţionarea în
viaţa duhovnicească? Răspunsul stareţului a fost:
- Nu numai că se poate, ci şi trebuie să ne străduim să ne desăyârsim în
smerenie, adică să ne socotim în inima noastră mai răi şi mai prejos decât toţi
semenii şi decât toate vieţuitoarele2.
Stareţul nu se mândreşte niciodată cu darurile sale duhovniceşti şi nu se
aşază pe sine mai presus de ierarhie.
Stareţul primeşte în cea mai mare măsură deplinătatea libertăţii, fără să fie
limitat de nimic, căci nu mai vieţuieşte el, ci într-Însul se săIăşluieşte Hristos.
Stăretia nu este o treaptă ierarhică, ci.un gen deosebit de sfinţenie, care
poate fi primita de orice creştin. Stareţul poate fi un monah, fără nici o treaptă
ierarhică, aşa cum a fost la început părintele Varnava (Barnaba) de la
Ghetsimani. Staretul poate fi episcop: de pildă, Ignatie Brancianinov. În sfârşit,
staret poate fi si femeia, ca de exemplu: fericita Prascovia Ivanovna, nebuna
întru Hristos de la Diveevo, fără al cărei sfat nimic nu se săvârşea în mânăstire.
În timp ce toţi membrii Bisericii sunt datori să se supună puterii
bisericeşti, puterea stăretiei nu constituie pentru nimeni Q constrângere. Staretul
nu porunceşte nimic nimanuiş supunerea fată de el este totdeauna împlinită de
bună voie. Insă aflând un adevărat stareţ purtător de har şi supunându-se lui,
ucenicul i se îndatorează acestuia cu o ascultare fără murmur, pentru că prin
intermediul stareţului i se descoperă voia lui Dumnezeu.
De asemenea, nimeni nu are obligatia de a-l întreba ceva pe stareţ. Însă,
cerându-i sfatul sau cuvântul, se cuvine neapărat să-l urmăm, pentru că orice
deviere de la îndrumarea lui Dumnezeu primită prin mijlocirea stareţului aduce
după sine pedeapsa..
Stăretia trebuie distinsă de duhovnicie. Duhovnicul este cel care
săvârşeşte taina spovedaniei pentru creştinul care se căieşte Şi dezleagă păcatele
acestuia cu puterea dată Bisericii de către Domnul Iisus Hristos; stăreţia poate să
nu fie legată de taina pocăintei şi constă în faptul că un om îşi descoperă sufletul

2
Descrierea vieţii stare/ului Arnbrozie de la Optina. Moscova, 1900, p.99
altui om, mai experiment în viaţa duhovnicească, şi primeşte de la el sfat,
îndrumare şi folos duhovnicesc. Acestea fac ca sufletul să trăiască simţăminte
noi, necunoscute până atunci, de reînnoire sufletească şi credinţă vie în
Dumnezeu.

(Avva de foc. Stareţul ieroschimonah Samson, Editura Platytera, p. 53 -

58)