2.7 Pentru ce există imnurile Bisericii?

Nu stă în puterea noastră de a provoca pătrunderea Duhului în noi. Asta nu depinde decât de voinţa
Sf. Duh însuşi. Iar când această intrare a Sf. Duh se produce în noi, duhul nostru capătă puteri în aşa
măsură încât cântecul se revarsă singur spre Dumnezeu, fie că alegem să cântăm în linişte în inima
noastră sau tare pentru a ne auzi.

Dar cuvintele Apostolului trebuie mai ales luate într-un alt sens: să doriţi să fiţi umpluţi de Duhul
Sfânt şi rugaţi-vă mereu având acest ţel în vedere. Cântarea va aprinde în voi Duhul sau va atrage
venirea în voi a Duhului sau va revela acţiunea Lui. Preafericitul Teodoret tâlcuieşte astfel cuvintele
Apostolului care zice “Fiţi plini de Duhul Sfânt” (Efeseni 5:18) şi arată că această stare se poate atinge
“cântând fără întrerupere în sine însuşi milele lui Dumnezeu” şi coborând adânc în sine însuşi şi
stimulând mereu gândirea, cum s-ar zice cântând cu limba şi cu inima.

Desigur că cel mai important lucru este nu armonia cântecului, ci conţinutul său; acesta are puterea
să mişte cu aceeaşi ardoare inima celui care cântă, ca şi cum s-ar ruga citind. Cântările sunt ca nişte
explozii de sentimente îndreptate către Dumnezeu, inspirate de Duhul. Duhul Sfânt umple pe cei pe
care i-a ales, şi aceia exprimă în cântece plenitudinea sentimentelor lor. Cel care le cântă aşa cum au
fost scrise, intră în duhul autorului lor şi le cântă ca pe ale sale. Fiind plin de asemenea sentimente, el
se apropie de starea care-l face capabil să primească harul Sf. Duh şi să i se conformeze. Scopul
cântecelor bisericeşti este de a face să ardă în noi cu mai multă lumină şi căldură steluţa de har
prezentă şi ascunsă în sufletele noastre. Ele au rolul de a o face să se transforme în flacără. Scânteia
aceasta ne este dată nouă prin Taine.

Legea cântărilor este că celui care cântă i se dăruieşte de la Duhul Sfânt ceea ce a fost pus în cântecul
acela. Nu este însă de ajuns a înţelege cuvintele cântecului, ci mai ales de a le trăi cu inima, de a fi în
simpatie cu ele, de a le strânge în inimă şi de a le cânta ca şi cum ar fi ale noastre, din inimă.

Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Ce înseamnă cuvintele acestea ‘cei care cântă Domnului în inimile lor’?
Asta înseamnă: susţine această lucrare cu atenţie, pentru că cei care cântă neatenţi cântă în van,
pronunţând numai vorbe, în timp ce inima lor vagabondează aiurea.” Fericitul Teodoret adaugă:
“Acela cântă în inima lui care nu se bucură de iscusinţa limbii, ci care îşi foloseşte mintea la a înţelege
ce zice”. Sfinţii Părinţi zic că rugăciunea devine deplină când mintea e unită cu inima, ceea ce cere
atenţie, zdrobire şi trăire din adâncul inimii.

Preluat din „ARTA RUGĂCIUNII”, Sf. Teofan Zăvorâtul.