Mulți dintre poeții noștri 

și-au sintetizat, în una sau mai multe poezii, cele mai

prețioase din concepțiile lor despre arta poetică, în care poetul invoacă
binecuvântarea cerească la început de drum, relevând profilul de ,,romantic
mesianic” al poetului și rolul ei în societate. În mod demonstrativ, Octavian Goga
publică și el în fruntea primului său volum de versuri, care cuprind de astfel piesele
de rezistență ale creației sale, un vibrant manifest literar ce definește cu pregnanță
caracterul propriei inspirații-,,Rugăciune”. Înțelesul îl deducem din modalitatea
compunerii metaforice a versurilor, sintetizat în tilul poeziei-sensul de implorare,
de rugă fierbinte, stăruitoare, izvorată dintr-un suflet răscolit de durere, dintr-o
deznădejde care cere liniște. Poetul cere ajutorul lui Dumnezeu pentru purificarea
propriei ființe, pentru că numai așa se poate intra în starea de grație necesară
zbuciumării celor mulți. Viața nu e un drum neted, ci unul primejdios: întâlnești
prăpastii la tot pasul, negura întunecă zarea, viitorul e greu de deslușit și în plus,
lumea se constituie într-o continua ispită pe care numai cei inițiați o pot învinge.
„Rugăciunea unui dac: Poemul ca binecuvântare şi blestem”,scris de Mihai
Eminescu, e o rugăciune, deşi una neobişnuită, ciudată. Este interesant de remarcat
că, deşi nu le are în ordinea consacrată, totuşi el conţine elementele esenţiale ale
unei rugăciuni tradiţionale: lauda, care constituie aspectul dogmatic al textului,
invocarea şi slăvirea sau doxologia. Așadar, Eminescu scrie un poem definitoriu
pentru sine însuși și acest poem este o rugăciune. Asfel crezul poetic este mărturisit
de tematica acestei poezii sățioase cu reflexii meditative. Atunci definitorie pentru
el este relația cu Dumnezeu, cu acest Dumnezeu căruia I se roagă, în fața Căruia se
prosternă ,,zeul cărui plecăm a noastre inemi” și pentru prima și unica dată ne
vorbește despre evoluția acestei relații sinergice, divino-umane, de-a lungul
biografiei sale.

Ni se prezintă o imagine a căutării spirituale și a păcii găsite în rugăciune.

Sufletul este curățit de lacrimi de pocăință și de o izbucnire de credință sinceră,
aici, potrivit poetului, mântuirea de îndoieli și necazuri. Lermontov nu se
pocăiește, nu își enumeră păcatele și nu cere mijlocie. Nu, își găsește pacea când
repetă cea mai simplă rugăciune și împărtășește acest sentiment profund de
rugăciune cu cititorul.

<< Dumnezeirea este mai presus decât ceea ce poate să numească și să

definească omul sau să cugete. Prin rugăciunea către Dumnezeu însă, el se unește
împreună cu Acesta și se împărtășește prin invocare și doxologie. Puterea
rugăciunii săvârșește și desăvârșește înălțarea omului la Dumnezeu și unirea lui cu
El. Acționează, așadar, ca legătură a ființelor raționale cu Ziditorul. Premisa,
bineînțeles, este aceea că, prin arzătoare străpungere și prin intensitatea rugăciunii,
credinciosul va birui patimele și gândurile lui. Este imposibil ca mintea pătimașă să
se unească cu Dumnezeu. Cât timp rămâne lipită de patimi poate să se roage, însă
nu reușește să primească mila lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cât timp omul încearcă
și reușește să depășească gândurile lui, cu atât mai mult se luminează și dobândește
plânsul pentru păcat, asigurând astfel mila mângâierii lui Dumnezeu. Când sufletul
se statornicește în această lucrare cu smerenie se transformă starea interioară a
credinciosului.
Cu această lucrare duhovnicească omul este înlăuntrul lui și în Dumnezeu,
desfătându-se cu bucuria duhovnicească care izvorăște dinlăuntru. Dacă insistă
cineva strâmtorând cu violență puternică gândurile pătimașe și se apropie cu
gândul de Dumnezeu reușește ceea ce nu se poate decsrie cu cuvinte, gustă din
viața veșnică și dobândește simțire duhovnicească. Atunci trăiește înlăuntrul lui
bunătatea Domnului, după cum spune psalmistrul: ,,Gustați și veți vede că bun este
Domnul”. A rămâne cineva statornic în această stare este foarte grea. Deoarece
orice strădanie a altei virtuți este mică în comparație cu aceasta. Din aceast motiv
mulți se descurajează din pricina greutății virtuții, care se dobândește prin
rugăciune. Aceia care rabdă primesc mai mult ajutor dumnezeiesc, care îi sprijină
și îi îmboldește spre înainte, pe când desfătarea duhovnicească le oferă capacitatea
să considere această lucrare ușoară. Strădania rugăciunii cultivă înlăuntrul lor
însușiri îngerești care întăresc firea, astfel încât să vorbească omul cu Acela Care
este mai presus de fire.
Acelora care se dedică rugăciunii și mai ales celei a lui Iisus:,,Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, li se oferă liniște interioară adâncă și
curățire. Sufletul este un lucru foarte puternic. Când se întâmplă o oarecare cădere,
se murdărește în întregime de la rău, dar este posibil a se curăța prin nevoință.
Rugăciunea intensă luminează pe om și îi oferă lumina cunoștinței. Condiția
neapărată pentru această lucrare este ca omul să se considere că este păcătos și
murdar, deoarece astfel se înșeală și, prin înălțare, deschide ușa aceluia, care
încearcă întotdeauna să ne înșele. Dacă credinciosul cunoaște necurăția inimii sale,
nu se va lăsa niciodată stăpânit de înălțare. Necurăția lui, dimpotrivă, îl ajută să
progreseze în smerenie, care este baza vindecării noastre sufletești.
Cu această luptă ajunge omul încet-încet la curățenia permanentă a inimii și a
minții. Aceasta nu s-ar fi putut da niciodată nimănui, dacă nu ar fi încercat să se
exerseze cu stăruitoare râvnă în lucrarea rugăciunii.>>