...

Cu alte cuvinte, susținem ideea că, fețele bisericești, pe lângă darurile comune ale
harului, pe care le posedă atât ei, cât și mirenii, se mai bucură și de harul duhovnicesc al preoției,
care este un har cu totul special. Confirmarea acestei idei o descoperim în învățătura Noului
Testament, unde găsim explicația despre preoția ierarhică în Biserică și despre relația ei cu
Hristos și credincioșii. Dacă fiecare creștin, ca un îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, fiu al lui
Dumnezeu, moștenitorul promisiunilor sale, rege și preot, trebuie să spună despre sine împreună
cu Apostolul: prin harul lui  Dumnezeu sunt ceea ce sunt (I Cor. 15:20), atunci cu atât mai mult
doar lucrarea în om a puterii speciale a harului lui Dumnezeu ne explică oportunitatea de a vedea
în preot un continuator al lucrării lui Hristos și un distribuitor, în numele Bisericii, al darurilor
Duhului Sfânt către credincioși.
Creștinismul nu cunoaște sfințirea mecanică: o persoană, primind preoția, rămâne ca o
persoană cu același potențial de bine și de rău, el, ca oricare din turma lui, are nevoie să lupte cu
sine „până la sânge” pentru a-și smulge din inimă spinii păcatului și al patimilor. Pentru el, calea
spre desăvârșire nu devine un dar, dimpotrivă, devine responsabil pentru harul, puterea și dreptul
pe care le-a primit în taina hirotoniei, adică este supus unei judecă dumnezeiești și omenești mult
mai aspre și mai severe.
Există două tipuri de ierarhie: una este ierarhia bisericească, unde harul este dat ca drept
și autoritate de a îndeplini tainele și rânduielile. Acest har nu aparține unei persoane, ci rangului
său, i se dă, parcă, cu împrumut pentru îndeplinirea misiunii sale. Odată cu moartea, acest har nu
oferă sufletului niciun privilegiu și avantaj, îl părăsește - așa cum un luptător își depune arma,
atunci când se întoarce acasă. Dar anume acest har lucrează în slujirea preoțească, prin urmare,
preoția în sine și sistemul ierarhic din Biserică reprezintă un mijloc de sfințirea și de mîntuire al
propriei persoane și al celor din jur. Ierarhia bisericească reprezintă, de fapt, canalul prin care
harul lui Dumnezeu se revarsă în lume.
Există însă și o ierarhie duhovnicească: acesta este gradul de har, în funcție de realizările
personale ale unei persoane. Acest har aparține personalității unei persoane, iar dacă nu-l pierde
prin păcat, după moarte nu este luat din suflet, ci, dimpotrivă, se unește cu el pentru totdeauna,
nedespărțit. Acesta este harul mucenicilor, al sfinților și al drepților. Harul preoției se dă nu
pentru preotul însuși, ci pentru popor, dar pe măsură ce înaintarea personală a preotului
progresează, lucrarea sa devine mai clară și mai plină, ca un șuvoi de apă dintr-un izvor, pe care
stăpânul său îl curăță continuu de pietre și nisip.
Harul preoției, combinat cu sfințenia personală a unei persoane, face ca slujirea sa să fie
excepțională în ceea ce privește puterea de lucrare asupra sufletului.
Să luăm un alt exemplu: un preot care nu se ridică la nivelul său moral deasupra turmei și,
uneori, stă chiar și sub nivelul duhovnicesc al acesteia. Ce se întâmplă în timpul slujirii unui
astfel de preot? Harul lucrează prin el, dar împotriva lui. Îi luminează pe oameni, dar arde
sufletul său cel nevrednic. Sfântul Grigorie Teologul face următoarea comparație: apa care curge
dintr-o stâncă într-o vale lovește pietrele din calea sa. Acestea, în urma loviturii apei, rămân tot
pietre, neschimbate, pe când în valea în care se revarsă apa în verzesc tufișurile și înfloresc
florile, lipindu-se cu lăcomie de această apă. La fel e și sufletul preotului care are păcate
nepocăite, rămâne mort și sterp, asemenea unei pietrei, însă oamenii care sunt prezenți în biserică
în timpul slujbelor dumnezeiști săvârșite chiar și de un preot nevrednic, prin gura sufletului lor
beau apă vie – harul Duhului Sfânt.
 Sfântul Clement, Episcopul Romei, compară Biserica și ierarhia ei cu o armată. În cruda
bătălie invizibilă de care depinde soarta întregii omeniri, preoții, chiar păcătoși și nevrednici
fiind, luptă în prima linie, iar noi, de regulă, nu vom judeca prea aspru un soldat care stă în prima
linie și luptă cu curaj, chiar dacă este slab și neantrenat. Mulți dintre ei fie și păcătoși și
răutăcioși, îi vom ierta de dragul bătăliei în care sunt aruncați, de dragul riscului la care sunt
expuși.
Activitatea unui preot este supusă unor canoane ferme, regulilor Bisericii. Hristos le-a spus
ucenicilor Săi să nu numească pe nimeni decât pe Dumnezeu tată și învățător, deoarece fariseii
au înlocuit învățăturile Testamentului cu tradiții rabinice, născociri umane care au denaturat în
ochii oamenilor însăși imaginea așteptatului Mesia. Iar preotul este un învățător, pentru că
învață cuvântul Evangheliei, călăuzit de tâlcuirile Sfinților Părinți, și nu de propriile idei și
presupuneri. Un preot este numit tată pentru că participă la nașterea spirituală a unui creștin: de
la taina botezului până la rânduiala înmormântării. Un preot este numit îndrumător, deoarece îi
instruiește pe enoriașii săi să împlinească poruncile Evangheliei, ghidându-se de literatura
patristică. Dacă învață ceva contrar Bisericii, atunci își pierde dreptul la numele de îndrumător,
cuvintele lui se transformă într-o floare fără petale.
Aceste trei tipuri de slujire („tată”, „învățător” și „îndrumător”) diferă unele de altele: în
slujba sa liturgică, preotul este imaginea și simbolul Mântuitorului Hristos, de aceea, prin preot,
Hristos Însuși este prezent. În alte cazuri, preotul simbolizează diverse persoane ale Sfintei
istorii, și anume: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli etc. Predica unui duhovnic depinde
nu numai de lucrarea harului, ci și de abilități acestuia de a povățui, de studiul Sfintelor Scripturi
și de logică. Harul contribuie la dezvoltarea puterilor sale firești și, în plus, atinge inimile
oamenilor care îl ascultă. Prin urmare, predicarea unui preot are o putere și un impact mult mai
mare decât predicarea unui laic, întrucât în propovăduirea acestuia, pe lângă cuvintele ziditoare
de suflet pe care le rostește preotul, lucrarea cea mai mare îi revine harului, care face să se
„prindă sămânța” în sufletele credincioșilor.
Între sufletul preotului și harul preoției există o interacțiune neîncetată. Este ca un foc
aprins, care mai degrabă încălzește casa sufletului, dar dacă este mânuit cu nepăsare, ca un foc, o
arde. Harul preoției îl ajută pe preot în realizarea sa duhovnicească personală, dar, în același
timp, printr-o viață neglijentă și păcătoasă, îl îndepărtează mai mult de Dumnezeu decât pe un
mirean.