Numit de greci Odiseu (în traducere „cel urât”, după cum se explică

în Odiseea), a fost unul dintre cei mai celebri eroi ai războiului troian. Era
fiul lui Laerte şi al Anticleei sau, potrivit unei tradiţii mai târzii, al lui Sisif
şi al Anticleei; a fost rege în Itaca şi soţul Penelopei, fiica lui Icarios, cu
care a avut un fiu, Telemah. Viclenia şi acţiunile întreprinse în timpul
războiului troian justifică interpretarea numelui său.
Ulise a luat parte la război în calitate de fost pretendent (poate că a
fost chiar primul) la mâna Elenei. Potrivit tradiţiei, el l-a sfătuit pe tatăl
Elenei cum să-i aleagă soţul, propunând ca toţi pretendenţii să se adune, iar
Elena să aleagă, şi ca toţi să jure că îl vor ajuta pe cel ales dacă cineva va
încerca să-i fure soţia. În urma acestui jurământ, când Elena a fost răpită
de Paris, s-a organizat expediţia grecilor împotriva Troiei.
Ulise aflase de la un oracol că, dacă pleca la război, nu avea să se
mai întoarcă la ai săi decât după douăzeci de ani, din care zece petrecuţi pe
câmpul de luptă şi zece pe mare, pe drumul de întoarcere. Această
povestire, necunoscută lui Homer, este relatată de izvoare mai târzii: când
Agamemnon s-a dus în Itaca să-l cheme la război, Ulise s-a prefăcut
nebun, şi-a pus pe cap un acoperământ ciudat şi a început să are câmpul,
cu nişte veşminte şi o atitudine deloc potrivite pentru un rege. Palamede i-
a dat în vileag înşelătoria, aşezându-i-l dinaintea plugului pe micul
Telemah; ca să nu-şi omoare fiul, Ulise a fost nevoit să admită că nu era
nebun.
Văzând că nici după zece ani aheii nu izbutiseră să treacă de zidurile
Troiei, Ulise născoci un vicleşug. Puse meşteri pricepuţi să întocmească un
cal uriaş de lemn. Îl umplu cu soldaţi şi îl lăsă noaptea la porţile cetăţii. În
zori, aheii se prefăcură că se întorc la ei acasă şi dădură foc corturilor. Se
urcară apoi pe corăbii şi plecară de la ţărm.
Troienii băgară uriaşul cal troian în cetate. Se puseră pe băut, bucuroşi
că au scăpat de urgia războiului. Pe când zăceau beţi, noaptea, un grec
furişat dinainte în cetate deschise uşa tăinuită din burta calului. Oştenii
ahei săriră afară şi deschiseră porţile cetăţii. Oştile plecate cu corăbiile şi
revenite la ţărm intrară în cetate. În noaptea aceea Troia fu arsă până în
temelii. Troienii care scăpară de la moarte deveniră sclavi. O mână de
oameni reuşi să scape cu fuga.
1
 Odiseea povesteşte că Ulise şi tovarăşii săi, care au ridicat ancora
pentru a se întoarce în patrie, au rătăcit pe mare şi în cele mai îndepărtate
ţinuturi vreme de zece ani: atât a trecut de la căderea Troiei până la
întoarcerea sa în Itaca, iar în acest timp întâmplările potrivnice, furia mării
şi voinţa zeilor şi a destinului l-au implicat într-o serie de evenimente
dramatice.
La începutul călătoriei sale, după ce a trecut prin ţinuturile ciconilor
şi lotofagilor, a ajuns pe coasta de apus a Siciliei, unde împreună cu
doisprezece tovarăşi a intrat în peştera ciclopului Polifem. Acesta i-a
devorat pe şase dintre însoţitorii săi şi i-a luat prizonieri pe erou şi pe
ceilalţi şase. Ulise l-a îmbătat pe ciclop şi i-a străpuns singurul ochi cu o
ţepuşă înroşită în foc. Fiind orbit, ciclopul îl întreba pe cel care l-a lipsit de
vedere cum îi este numele. Ulise însă îi răspundea: Nimeni! Cei șapte
tovarăși ai lui Ulise s-au prins de burțile oilor uriașe ale ciclopului, iar
atunci când Polifem a ridicat stânca de la intrare, ca să-și scoată oile la
păscut, au ieșit și ei odată cu ele. Ajuns pe corabie, Ulise îi strigă lui
Polifem numele său şi o seamă de batjocuri. Mânios, uriaşul îi ceru tatălui
său, zeul mărilor, Poseidon, să facă în aşa fel încât Ulise să ajungă acasă
cât mai târziu. Să fie fără niciun om de-al său şi să fie întâmpinat de
duşmani puternici.
Ulise a ajuns apoi în insula lui Eol, unde zeul i-a dăruit la plecare un
vas în care erau închise toate vânturile ce aveau să ajute corăbiile să ajungă
în patrie. Dar tovarăşii lui Ulise au deschis vasul ca să vadă ce era
înăuntru, iar vânturile au scăpat, împingând corăbiile înapoi pe insula lui
Eol. Mâniat de felul în care fusese folosit darul său, stăpânul vânturilor a
refuzat să-l mai ajute pe Ulise.
Ulise ajunse pe insula Eea, unde trăia vrăjitoarea Circe.. Ea îi ospătă
pe marinari sub ochii lui Ulise cu mâncăruri şi băuturi fermecate. Aceştia
se transformară în porci. Ulise, datorită unei flori vrăjite pe care o primise
de la zeul Hermes, scăpă de farmece. El o ameninţă pe frumoasa vrăjitoare
că o omoară dacă nu-i va transforma înapoi pe marinari în oameni şi ea se
supuse. Un an de zile au petrecut Ulise şi marinarii lui în braţele lui Circe
şi ale nimfelor sale. Până la urmă îi răzbi dorul de casă. Plecară, dar Circe

2
îi spuse lui Ulise că întâi va trebui să ajungă în infern, apoi să se reîntoarcă
la ea şi abia după aceea va lua drumul spre casă.
Într-adevăr, Ulise ajunse în Infern, în lumea morţilor. Aici o întâlni şi
pe mama sa, care murise În timp ce el era la războiul Troiei. Ea îi spuse că
soţia lui, Penelopa, îl aşteaptă şi plânge zi şi noapte de dorul lui, iar fiul
Telemah, creşte liniştit şi sănătos. Apoi Ulise îi văzu pe Agamemnon, mort
după terminarea războiului troian, pe Ahile şi pe însuşi Heracle. S-a întors
apoi cu tovarăşii săi în insula Eea, iar Circe le-a trimis un vânt puternic,
care le-a îndreptat corăbiile spre insula sirenelor. Ca să scape de magia
cântecului lor dulce, dar foarte periculos, Ulise le-a înfundat cu ceară
urechile mateloţilor, ca să nu audă muzica, iar el s-a legat de catargul
corăbiei, rămânând aşa până când cântecele sirenelor nu s-au mai auzit.
În timpul traversării strâmtorii dintre Scila şi Caribda, monstrul numit
Scila a devorat şase tovarăşi ai lui Ulise; iar după aceea o altă nenorocire s-
a abătut asupra echipajului: câţiva tovarăşi ai lui Ulise au ucis boii sacri ai
lui Helios, Soarele. În consecinţă, imediat ce şi-au reluat călătoria pe mare,
Zeus le-a distrus nava cu un fulger şi întregul echipaj a fost înghiţit de
valuri. Singurul care s-a salvat, agăţându-se de catarg şi de rămăşiţele
corăbiei, a fost Ulise, care, după ce a plutit în derivă zece zile, a fost
aruncat de valuri pe insula Ogigia, unde trăia nimfa Calipso. Nimfa l-a
primit cu bunăvoinţă pe Ulise şi în curând s-a îndrăgostit de el. Eroul a
rămas pe insulă şapte ani; dar, deşi nimfa a vrut să-i dăruiască, pentru a-l
ţine lângă ea, nemurirea şi tinereţea eternă, lui începuse să-i fie dor de
casă. Numai la intervenţia zeilor Calipso l-a lăsat să plece, atunci când, la
cererea Atenei, Hermes a înştiinţat-o că Zeus poruncise acest lucru. Nimfa
a trebuit să se supună şi l-a învăţat pe Ulise să-şi construiască o plută, cu
care eroul a pornit din nou pe mare, singur.
Între timp, în Itaca, tatăl lui Ulise, Laerte, bătrân şi îndurerat, se
retrăsese la ţară, iar mama, Anticleea, murise de durere; fiul său, Telemah,
devenise adult, iar Penelopa îi rămăsese credincioasă, refuzând cererile
insistente ale pretendenţilor din insulele vecine, care puseseră practic
stăpânire pe palatul lui Ulise.
Ajuns pe țărmul Itacăi, Ulise nu mai recunoștea locurile pe care pășea
acum, dar îi ieşi în cale zeiţa Atena, întâi sub chipul unui cioban, apoi
3
chiar sub înf'ăţişarea ei. Aceasta îi spuse că a ajuns în Itaca, dar că mai are
să îi înfrunte pe ticăloşii peţitori. Îl mai învăţă ea ce să facă şi apoi îl
prefăcu într-un moşneag zbârcit şi gârbovit de ani. Cu acest chip, Ulise
ajunse la un slujitor credincios al său şi tot aşa îl văzu prima oară Telemah.
Apoi se arătă cine este, spre marea bucurie a fiului său (mai înainte fusese
descoperit doar de Euricleea, o fostă servitoare care, ajutându-l să se spele,
l-a recunoscut după o cicatrice pe care o avea din tinereţe). Se înţeleseră să
meargă la palat fără să spună nimic, Ulise sub chipul unui cerşetor. Ajuns
la casa lui, prima ființă pe care o văzu, fu câinele său, Argus, bătrân şi fără
putere, care îl aştepta de douăzeci de ani să se întoarcă acasă. Îl zări şi, fără
a se mişca, îşi dădu ultima suflare. Intră în palat, unde petreceau peţitorii.
Întâi îl luară în râs, apoi îl puseră să lupte şi apoi veni regina Penelopa care
stătu cu el de vorbă fără a-l recunoaşte. A doua zi, regina, inspirată poate
de zei, le spuse peţitorilor că a sosit ziua în care îşi va alege dintre ei un
soţ. Acela va fi cel care va izbuti să încordeze uriaşul arc al lui Ulise.
Peţitorii încercară, rând pe rând, dar nu reuşi niciunul. Ulise ceru şi el voie
să încerce şi regina îl lăsă, cu toată furia dispreţuitoare a peţitorilor. Fireşte
că reuşi să încordeze arcul şi începu să sloboadă săgeţile în trupurile
peţitorilor. Îi săriră alături şi Telemah şi câţiva slujitori credincioşi ai casei.
După o luptă sângeroasă cu peţitorii, care erau câteva zeci, izbutiră să-i
înfrângă şi să elibereze casa de ei. Ulise se arătă, în sfârşit, reginei, cu
adevărata lui faţă. Îi mai spuse şi ceva secrete din tinereţe, ca să o
convingă pe deplin că este chiar el, doar nu îl mai văzuse de douăzeci de
ani şi trecuse prin atâtea... A doua zi se duse la ţară, unde trăia tatăl său şi
îi spuse şi acestuia că s-a întors, în sfârşit. Nu le-a fost lungă bucuria, căci
rudele peţitorilor veniră să răzbune moartea acestora. Noroc cu zeiţa
Atena, care îi opri şi spuse ca voinţa lui Zeus este să fie pace în Itaca şi aşa
se făcu, în sfârşit.