Introducere

Cartea „Păstorirea eficientă”, scrisă de Bill Lawrence, a fost publicată în limba

română la editura Betania, din Oradea, în anul 2001, fiind tradusă de Florentina Galiger. În
original, titlul cărții este „Effective Pastoring”, și a apărut în anul 1999 la editura Word
Publishing. Cartea este structurată în trei părți, denumite: „Persoana păstorului”, „Scopul
păstorului” și Practica păstorului”. Astfel, lucrarea de față se focalizează pe tematici precum:
caracterul păstorului, atribuțiile păstorului, autoritatea pastorală, relația dintre păstor și
comitet sau alți slujitori, viziunea păstorului pentru biserica pe care o păstorește, metode de
planificare și implementare a diferitelor proiecte, etc.

1. Persoana păstorului

În prima parte a cărții, intitulată „Persoana păstorului”, Bill Lawrence aduce în

discuție o problemă majoră cu care se poate confrunta fiecare păstor, și anume spiritul de
competiție, care inevitabil conduce la mândrie. Există riscul ca un păstor să dorească să-și
clădească o carieră, să ajungă cineva important, folosindu-se de această poziție, să fie cel mai
bun predicator, evanghelist. Această atitudine este numită „o gândire deficitară”, pentru că va
conduce la dorința de putere, de a controla, de a avea faimă și glorie, de a fi independenți,
fugind de orice colaborare cu alții. Un astfel de slujitor a fost Pavel, înainte de convertire,
atunci când se baza pe resursele sale, pe moștenirea sa, pe pregătirea și înțelepciunea sa,
pentru a deveni cineva important (Filip. 3:3-6). Însă, printr-o gândire de felul acesta nu se
ajunge decât la eșec și deziluzie. Prin contrast, cei care au o „gândire din abundență” nu își
definesc identitatea prin realizările lor, ci prin relația pe care o au cu Hristos. Astfel, ei sunt
într-o permanentă dependență de resursele divine, știu că ei Îl slujesc de fapt pe Dumnezeu și
de la El vor primi răsplata. De aceea, sunt liberi de spiritul de competiție, de dorința de faimă,
de mândrie. Tot apostolul Pavel este cel care a devenit, după convertire, un model de gândire
din abundență (Filip. 3:7-14). Nu s-a mai încrezut în toate privilegiile sale, ci L-a considerat
pe Hristos cel mai important aspect al vieții sale și a făcut totul în Numele Lui și spre Slava
Sa.

Pentru a exemplifica și mai mult riscurile cu care se poate confrunta un slujitor,

autorul cărții apelează la câteva exemple din experiența ucenicilor cu Domnul Isus.
Evanghelistul Marcu prezintă mai multe evenimente, prin care Isus a urmărit să le arate
ucenicilor consecințele negative ale unei „inimi împietrite”, care conduce la neîncredere în
puterea supranaturală a lui Dumnezeu și la o rezemare numai pe competențele umane.
Lawrence numește „inima împietrită” boala liderului. Astfel, se pot distinge patru simptome
ale bolii liderului: transformarea carierei într-un idol, folosirea puterii pentru scopuri egoiste,
aroganța care ne face insensibili la nevoile celor din jur, încrederea totală în propria persoană.
Pentru a putea fi vindecați și eliberați de această boală, trebuie să privim spre crucea
Domnului Isus și spre exemplul lăsat de El pe paginile Scripturii. Trebuie să murim împreună
cu El, în ceea ce privește ambițiile și dorințele noastre firești și să înviem împreună cu El la o
viață nouă, caracterizată de slujire și sacrificiu, fără a ne gândi numai la rezultate și succese.

2. Scopul păstorului

În a doua parte a cărții, denumită „Scopul păstorului”, autorul începe prin a da un

răspuns la întrebarea care este scopul suprem al unei biserici locale. În primul rând trebuie să
ne amintim că nu credincioșii sau păstorul sunt proprietarii unei biserici, ci Isus Hristos este
capul și stăpânul bisericii și El hotărăște și trasează misiunea bisericii. Altfel, putem cădea
foarte ușor în ceea ce se numește „un creștinism închis”, așa cum a practicat Biserica de la
Ierusalim la început. Adică, o orientare numai spre interior, numai spre nevoile și dorințele
membrilor, fără să privim în afara zidurilor. Și a fost nevoie de izbucnirea persecuției, astfel
încât biserica să iasă din această stare. Pentru că „Dumnezeu nu vrea ca bisericile să fie niște
ceruri sigure pentru sfinți nesiguri, ci un far pentru acei a căror minți au fost orbite de
dumnezeul lumii acesteia” (p. 66). Așadar, conform poruncii Domnului Isus din Matei 28:18-
20, cunoscută ca și Marea Trimitere, scopul bisericii este acela de a face ucenici, aducându-i
astfel glorie lui Dumnezeu. Acest mandat trebuie împlinit atât pe plan local, cât și pe plan
mondial, și trebuie să includă atât evanghelizarea cât și edificarea sau creșterea spirituală. Un
păstor care nu se concentrează asupra acestei misiuni nu este ascultător de Hristos. A face
ucenici înseamnă mai mult decât a face membri sau urmași ai lui Hristos, înseamnă a face
oameni pregătiți să ducă mai departe lucrarea de ucenicizare. Această lucrare este posibilă
numai prin autoritatea Domnului Isus, pe care o manifestă asupra puterilor spirituale și
pământești.

Dat fiind toate aceste lucruri precizate mai sus, se poate da un răspuns la întrebarea
care este responsabilitatea unui păstor. Dincolo de vizitarea bolnavilor, de consilierea celor cu
probleme, de recuperarea celor căzuți, scopul său trebuie să fie acela de a face ucenici,
echipând credincioșii pentru slujire, având la bază darurile date de Dumnezeu fiecăruia în
parte (Efes. 4:7-16). Echiparea membrilor presupune mai mult decât învățarea sau instruirea
lor. Ea include și legarea rănilor cauzate de necaz și suferință, recuperarea credinciosului care
cade într-un păcat. Pe scurt, echiparea are de-a face atât cu dezvoltarea competențelor cât și a
caracterului. În Biblie găsim mai mulți termeni, care definesc păstorul, evidențiind diferite
caracteristici și lucrări ale acestuia. Termenul de „prezbiter” reliefează maturitatea spirituală
și experiența cu Dumnezeu sau calificarea păstorului, termenul „episcop” sau supraveghetor
punctează autoritatea și purtarea de grijă față de credincioși. Apare și termenul de „păstor”, în
special în Vechiul Testament, cu referire chiar la Dumnezeu (Psalmul 23), transmițând ideea
că păstorii umani trebuie să manifeste aceeași dragoste și implicare ca ale lui Dumnezeu.
Apostolul Petru în 1 Petru 5:1-4 adaugă și el câteva însușiri, spunând că păstorul trebuie să
slujească de bunăvoie, nu din interes financiar, dându-se exemplu personal celorlalți. Iar
modelul suprem este „Păstorul cel mare”, adică Domnul Isus Hristos. Sumarizând toate
afirmațiile de mai sus, autorul dă următoarea definiție: „păstorul este un supraveghetor
calificat care păstorește turma lui Dumnezeu, echipând sfinții pentru lucrare, învățându-i să
cunoască și să trăiască adevărul lui Dumnezeu, în așa fel încât să devină oameni care să
facă ucenici” (p. 91).

3. Practica păstorului

A treia parte și ultima a cărții „Păstorirea eficientă” are în vedere „Practica

păstorului”. La începutul acestei părți, autorul aprofundează legătura dintre a conduce și a
sluji, cu referire la slujba de păstor. Astfel, ni se aduce în atenție un model numit „conducere
slujitoare”. Ideea de conducere cuprinde în ea ideea de putere, de influență, însă nu doar la
aceasta sunt chemați păstorii. Ci ei au datoria de a se relaționa cu membri bisericii pe care o
conduc, de a le sluji acestora. Ca și exemplificare, ne este prezentată scena cu spălarea
picioarelor din Ioan 13:1-17, de unde se desprind câteva calități ale slujirii din lucrarea
Domnului Isus. În primul rând, slujirea se fundamentează pe dragoste (Ioan 13:1). Isus i-a
iubit și a slujit și celor care aveau să se împotrivească Lui, să-i aducă suferință, ca de exemplu
Petru și Iuda. Aceasta este posibil numai dacă avem și noi aceleași certitudini ca și Isus: că
Dumnezeu are toată puterea, că El a fost trimis de Tatăl pentru un scop bine precis și că în
final se va duce la Tatăl în glorie și în răsplătire (Ioan 13:3). De aceea, la fel ca Isus și noi
trebuie să avem puterea să ne smerim, să ne umilim și să slujim oricui și în orice
circumstanță. Pe de altă parte, slujirea are ca scop chemarea oamenilor la sfințire. Aici, îl
vedem pe Isus impunându-se cu autoritate în fața lui Petru, care se împotrivește slujirii Sale,
determinându-l să înțeleagă importanța lucrării Sale. Așadar, se stabilește un echilibru între
conducere și slujire, astfel încât păstorul conduce slujind și slujește conducând. Ca și
definiție, „conducerea slujitoare, în timp ce este blândă și plină de compasiune, este de
asemenea și fermă, vehementă, determinată, direcționată” (p. 104). Autorul denumește
categoria acestor păstori prin expresia „Ordinul ștergarului”.

În continuare, Bill Lawrence mai face o serie de observații referitoare la slujirea

păstorilor. Astfel, păstorul slujește în primul rând lui Dumnezeu, apoi oamenilor, și nu lui
însuși. Păstorii nu conduc niște oameni oarecare, ci oile lui Hristos, răscumpărate cu sângele
Său. Un păstor trebuie să îndeplinească cel puțin patru cerințe: să aibă dragoste pentru
Dumnezeu, să aibă o inimă matură dar umilă, un spirit de sacrificiu asemănător lui Hristos,
un curaj ancorat în Dumnezeu. Slujirea păstorilor trebuie să includă și stabilirea unei viziuni a
bisericii, dezvoltarea darurilor credincioșilor, alegerea și pregătirea unor colaboratori,
dezvoltarea resurselor materiale. Ceea ce este esențial, pentru a deosebi un lider spiritual de
orice alt fel de conducător laic, este ca el să nu aibă o motivație egoistă, să nu slujească spre
binele personal, să nu ajungă la oprimare sau control și totdeauna să fie preocupat de voia lui
Dumnezeu, mai presus de voia oamenilor sau voia sa personală.

În acest punct, autorul abordează și problematica autorității păstorului, care este în

strânsă legătură cu datoria sa de a conduce și de a sluji în același timp. Este important de
precizat faptul că autoritatea unui păstor trebuie să provină de la Hristos, care l-a chemat în
slujire. Pentru aceasta, păstorul trebuie să se subordoneze lui Hristos prin ascultare, să se
asemene lui Hristos în privința caracterului și comportamentului, astfel încât oile să vadă în el
pe Hristos. Autoritatea păstorului vine și din modul în care își îndeplinește sarcinile sale de a
învăța, de a se preocupa de nevoile celorlalți, de a administra bine resursele bisericii. Spre
deosebire de putere, care semnifică folosirea unei poziții pentru ca alții să te slujească pe tine,
autoritatea semnifică folosirea poziției pentru ca păstorul împreună cu enoriașii să-L slujească
pe Dumnezeu. Așadar un păstor poate fi comparat mai degrabă cu un tată sau un soț, decât cu
un director de companie.

În discuția despre autoritate, este inevitabil pentru autor să nu abordeze și relația

dintre păstor și comitetul bisericii. Și premisa de la se pleacă este că autoritatea ultimă nu
aparține nici păstorului, nici comitetului, ci lui Hristos. De asemenea, toți credincioșii sunt
egali în poziția lor înaintea lui Dumnezeu, diferența constând în responsabilitatea diferită
acordată fiecăruia. În consecință, păstorul este subordonat prezbiterilor din poziția sa de
angajat, este egal cu aceștia din perspectiva slujirii și este un lider al lor sau primul dintre
egali în privința responsabilității. Pentru a evita posibilele probleme și neînțelegeri care pot
apărea, este indicat să se stabilească foarte clar, încă de la începutul colaborării, atribuțiile
fiecăruia în parte, pe baza încrederii reciproce și a competențelor. Totodată, este primordială
existența unei compatibilități biblice, filozofice, adică cu privire la scop și valori, și
metodologice. Manifestarea autorității presupune și luarea anumitor decizii, prin asumarea
riscului de a greși.

Aspectul primordial în colaborarea dintre păstor și comitet este încrederea. Bill

Lawrence definește încrederea ca fiind „confidența pe care o câștigăm din partea altora,
printr-o observare intimă a caracterului și acțiunilor noastre, de-a lungul unei perioade
îndelungate de timp” (p. 138). Încrederea reciprocă poate fi consolidată prin timpul petrecut
împreună, folosit în special pentru părtășie în rugăciune și studiere a Bibliei, în cadrul
întâlnirilor de comitet. Încrederea se câștigă prin demonstrarea caracterului și competenței în
cadrul familiei, în predica de la amvon, în relațiile cu enoriașii, în slujirea semenilor, în
administrarea resurselor. Alți factori care influențează încrederea, menționați în această carte,
sunt: punctualitatea la întâlniri, respectarea promisiunilor, ducerea la bun sfârșit a proiectelor,
folosirea cuvintelor „te rog” și „mulțumesc”, existența unui scop precis.

Pentru eficientizarea și optimizarea ședințelor de comitet, autorul apelează la matrița

de timp-management a lui Stephen Covey. Aceasta presupune clasificarea sarcinilor în patru
categorii sau Cvadrante: urgent și important, important dar nu urgent, urgent dar nu important
și neimportant și neurgent. Iar recomandarea este ca ședințele de comitet să se focalizeze
preponderent pe sarcinile din Cvadrantul 2, astfel eliminându-se multe dintre problemele
specifice celorlalte categorii. Printre aceste sarcini sunt precizate: studiul biblic, rugăciunea,
definirea scopului, clarificarea valorilor, dezvoltarea lucrării, practicile financiare, nevoile
contemporane, prevenirea crizelor, consolidarea relațiilor. Este foarte important ca fiecare
întâlnire de comitet să aibă un scop bine precis, un plan de discuții stabilit dinainte, și să nu se
permită abaterea de la acestea. De asemenea, toți membri trebuie să-și exprime părerile, să
vină cu propuneri, soluții, să aibă o anumită contribuție la discuție, nu doar păstorul.

Înspre finalul cărții, Bill Lawrence se ocupă în detaliu de modalitatea de stabilire și

implementare a unei viziuni pentru fiecare păstor și fiecare biserică locală. El afirmă că lipsa
unei viziuni înseamnă de fapt un mare vid, un gol profund în biserică. Viziunea conferă
stabilitate, semnificație și impact bisericii. Există câteva caracteristici ale unei viziuni bune.
Ea trebuie să țintească viitorul, să se bazeze pe scopul principal al bisericii, să răspundă
nevoilor existente, să fie realistă în raport cu resursele disponibile, sa-i motiveze și să-i
implice pe credincioși. Existența unei bune viziuni va conduce la unitate în biserică, la ieșirea
din rutină, la detectarea progresului sau regresului bisericii. În primul rând, orice viziune
trebuie să fie biblică, să fie inspirată din Cuvântul lui Dumnezeu, apoi, în al doilea rând,
trebuie să aibă în vedere nevoile pentru Evanghelie ale societății. Viziunea cuprinde direcția
de dezvoltare, liderii care vor implementa planul, pașii concreți care vor fi făcuți, modalități
de verificare a împlinirii acesteia. În toate etapele desfășurării viziunii, de la stabilirea ei până
la realizarea ei, rugăciunea și dependența de Dumnezeu sunt cruciale.

Atunci când este vorba despre planificarea unei viziuni se conturează două extreme.
Unii păstori elimină complet contribuția umană, considerând că Duhul Sfânt coordonează
toate lucrurile, iar alții se bazează doar pe competența umană. Echilibrul dintre cele două
extreme este cel mai indicat. În Biblie găsim modele de planificatori, începând cu Însuși
Dumnezeu și cu Isus, apoi Moise, Iosua, Neemia, Pavel. Planificarea umană trebuie făcută cu
Biblia în mână și cu genunchii pe podea și totdeauna trebuie să aibă ca rezultat o apropiere
mai mare de Dumnezeu a întregii comunități. Procesul planificării poate include și
introducerea anumitor schimbări în biserică, ceea ce poate să fie o sarcină dificilă, care va
genera împotrivire. Pentru a putea face o schimbare majoră se impune alegerea momentului
cel mai potrivit, discutarea acesteia mai întâi cu un grup mai restrâns de persoane, aplicarea
treptată pentru a nu produce un șoc. Schimbarea trebuie să fie foarte bine motivată și
argumentată, să aibă o puternică ancorare în Scriptură, și să fie cât mai clar și explicit
comunicată congregației, în repetare rânduri, prin diferite metode, de la predicare la postere,
articole. Nu în ultimul rând, pentru succesul unei viziuni este impetuos necesar alegerea celor
mai potriviți oameni pentru a o implementa. Aici, păstorul împreună cu comitetul trebuie să
stabilească foarte concret fișa postului și standardele, să analizeze foarte bine, să discute cu
mai mulți potențiali candidați.

Concluzii

Bill Lawrence își finalizează cartea sa „Păstorirea eficientă” definind păstorul printr-o
frumoasă metaforă, și anume „un sculptor de suflete” (p. 245). Așa cum Michelangelo a
transformat o bucată de marmură, plină de defecte, în celebra și minunata statuie „David”, tot
așa păstorul trebuie să-i desăvârșească pe credincioși în Hristos (Col. 1:28-29). Trebuie să
vadă potențialul imens pe care Hristos l-a așezat în fiecare mădular al trupului Său, și să ajute
la descoperirea și atingerea acestuia. Și „nicio altă onoare nu ar putea fi mai mare, nicio altă
responsabilitate mai înaltă, nicio altă responsabilitate mai serioasă” (p. 251). Ca și
concluzie personală, consider că această carte are câteva puncte foarte pozitive și importante.
Stabilește foarte bine care trebuie să fie motivația unui păstor în slujire, arătând că mândria și
dorința de faimă poate fi boala principală a sa. Accentuează scopul păstorului, și anume acela
de evanghelizare și ucenicizare. Explică foarte clar distincția dintre autoritate și putere,
păstorul trebuind să găsească echilibrul dintre conducere și slujire. Nu în ultimul rând, este
foarte benefică secțiunea dedicată conturării unei viziuni pentru biserică, planificării,
implementării și realizării acesteia. Pe de altă parte, cartea nu pune foarte mult accent pe
aspecte precum: pregătirea teologică și devoțională a păstorului, realizarea predicilor, metode
de consiliere pentru diferite situații de criză, modul de săvârșire a diferitelor acte de cult.