Cele 4 Mari Secrete Ale Unei Biserici Înfloritoare PDF

CELE 4 MARI SECRETE
ale unei biserici înfloritoare

S. Joseph Kidder
CELE 4 MARI
SECRETE
ale unei biserici înfloritoare
© 2013 – Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, România
Toate drepturile rezervate.
Redactare: Delia Buciuman

Traducere: Ion Buciuman
Corectură: Lavinia Goran
Tehnoredactare: Irina Toncu
Copertă: Liliana Dincă
Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate

prin reţeaua naţională de librării
www.viatasisanatate.ro/librarii
Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare:

Editura Viaţă şi Sănătate
Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34
Fax: 021 323 00 40
comenzi@viatasisanatate.ro
www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Kidder, Joseph
Cele 4 mari secrete ale unei biserici înfloritoare / Joseph
Kidder ; trad.: Ion Buciuman. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2013
ISBN 978-973-101-709-9
I. Buciuman, Ion (trad.)
2
Dedicaţie
Tuturor pastorilor, conducătorilor din biserici

şi membrilor care Îl iubesc pe Dumnezeu
cu toată inima şi doresc să facă lucruri mari
pentru cauza Împărăţiei Sale şi pentru biserica Sa.
Recunoştinţă
Sunt îndatorat tuturor celor care m-au ajutat în activitatea

de cercetare, lucrând neobosiţi pentru ca această carte să devină
realitate. A fost o plăcere să lucrez cu Kesia Reyne Bennett. Ea a
adăugat valoare acestui manuscris în mai multe feluri decât pot
exprima.
Rămân etern îndatorat tuturor pastorilor, conducătorilor din
biserici şi membrilor care au acceptat să fie intervievaţi sau care
şi-au luat timp să completeze chestionarele astfel ca şi alţii să
poată beneficia de ideile şi experienţa lor.
Cuprins
Introducere: Biserica de vis ............................................................11
Secţiunea 1
Baza biblică privind sănătatea şi creşterea bisericii................19
Capitolul 1: Ce spune Biblia despre creşterea bisericii?..........22
Secţiunea 2
Conducere slujitoare care transmite energie...........................33
Capitolul 2: Cel mai important ingredient pentru creşterea

bisericii: optimismul bazat pe credinţă ...............35
Capitolul 3: Redefinirea rolului biblic al conducătorului
spiritual: A privi la Isus..........................................50
Capitolul 4: Fii un formator de conducători:
Dotarea şi motivarea laicilor să facă
lucruri mari pentru Dumnezeu.............................71
Secţiunea 3
Spiritualitate fierbinte şi autentică ...........................................89
Capitolul 5: Viaţa centrată pe Isus . ...........................................93

Capitolul 6: Pasiune pentru prezenţa lui Dumnezeu ...........110
Capitolul 7: Construieşte o casă de rugăciune........................125
10 CELE 4 MARI secrete ale unei biserici înfloritoare
Secţiunea 4
Membrii consacraţi şi activi......................................................139
Capitolul 8: Ingredientul care lipseşte din cele mai multe

biserici.....................................................................141
Capitolul 9: Cel mai eficient evanghelist al lumii..................154
Capitolul 10: Reacţie în lanţ: Evanghelizarea Oikos................164
Capitolul 11: Schimbare cu orice preţ:
Provocările cu care ne confruntăm astăzi.........170
Secţiunea 5
Închinarea care Îl înalţă pe Dumnezeu ..................................183
Capitolul 12: Închinarea după care tânjeşte inima ta.............185
Secţiunea 6
Ce să facem mai departe?.........................................................199
Capitolul 13: Primii 10 paşi........................................................201
Apendice A
În căutarea liderilor promiţători..............................................209
Apendice B
Închinarea: Reflexie şi evaluare...............................................211
Apendice C
Testul lui Dumnezeu pentru biserici şi conducătorii lor.....213
Introducere
Biserica de vis1
E ste grozavă.
Este motivatoare.
Este iubirea întruchipată.
Este un loc minunat.
Este activă şapte zile pe săptămână.
Iubesc atât de mult această biserică!
Acestea sunt cuvintele pe care le folosesc oamenii pentru a
descrie familia prosperă a bisericii lor adventiste de ziua a şaptea.
Ei vorbesc despre ea cu dragoste, pasiune şi entuziasm. Pentru
ei, biserica este un mediu antrenant în care îşi pot îndeplini
fiecare partea şi pot trăi realitatea harului lui Dumnezeu revărsat
printre ei.
1
Eu definesc biserica de vis ca o biserică în care funcţionează principiile lui Hristos
aşa cum sunt enumerate în Faptele apostolilor 2:42-47 – o biserică a studiului, a
închinării, a laudei, a părtăşiei şi a rugăciunii. Este o biserică unită şi plină de bucu-
rie, în stare să facă minuni. Deşi un loc al siguranţei şi al ocrotirii, această biserică
prezintă suficiente provocări care să-i motiveze pe oameni în lucrarea de slujire şi
evanghelizare. Sănătoasă şi înfloritoare, este plină de Duhul Sfânt şi harul lui Dum-
nezeu este peste ea. Ceva mai târziu, voi rezerva un întreg capitol, intitulat „Viaţa
centrată pe Isus”, pentru a descrie elementele şi principiile spirituale ale unei ase-
menea biserici.
Dumnezeu are un vis pentru biserica ta. El doreşte ca toţi

membrii să poată spune despre biserica lor ceea ce spun cei din
exemplul de mai sus. El doreşte ca biserica Lui să fie o comunitate
energică ce influenţează vieţi pentru veşnicie şi care Îi slujeşte lui
Dumnezeu din dragoste şi cu bucurie. Imaginează-ţi cum ar fi
dacă fiecare dintre noi ar putea spune:
• Aici mă simt în siguranţă.
• Toată lumea mă respectă.
• Cresc în Hristos Isus.
• Sunt implicat în viaţa bisericii.
• Dumnezeu mă foloseşte pentru a schimba viaţa celor din
jur.
• Îmi place să merg la Şcoala de Sabat.
• Serviciile noastre divine sunt cu adevărat înălţătoare.
• Sunt foarte mândru de biserica mea – invit cu drag pe
cineva la adunare.
• Aştept cu nerăbdare să merg la biserică. Aş sta la biserică
toată ziua dacă s-ar putea.
• Nu mă obosesc niciodată predicile pastorului nostru. Îmi
aduc întotdeauna speranţă.
• La biserica noastră se întâmplă lucruri serioase, de viaţă
şi de moarte… veşnică. De aceea este atât de importantă.
Iată experienţa pe care mulţi o trăiesc în bisericile prospere
din Diviziunea America de Nord. Ei Îl iubesc pe Dumnezeu, îşi
iubesc biserica, sunt plini de pasiune să-şi îndeplinească rolul,
să se implice în evanghelizare şi să-i aducă şi pe alţii la Hristos.
Descrierea proiectului de cercetare
Între anii 2003 şi 2007, împreună cu un mic grup de cercetători
în devenire, am avut în desfăşurare un studiu asupra bisericilor
prospere ale adventiştilor de ziua a şaptea din Diviziunea
America de Nord (NAD). Am fost interesaţi să ştim de ce unele
biserici adventiste cresc, iar altele nu. În proiectul nostru privind
dezvoltarea bisericii am contactat toate Conferinţele din această
Diviziune pentru a identifica toate bisericile locale care au
Introducere 13
crescut cu 5% (în statistica prezenţei la serviciile divine, statistica

numărului de membri şi a botezurilor) timp de 5 ani consecutivi.
Am eliminat din listă bisericile care cresc prin afluxul de imigranţi
de primă generaţie. Numai 5 biserici au întrunit condiţiile noastre.
Lărgind marja de calificare la 3-5% creştere în ultimii 3-5 ani, am
mai descoperit încă 18 biserici, ajungând la un total de 23.
Pentru a ne asigura de corectitudinea comparaţiilor, am ales
câte 3 biserici din aceeaşi zonă geografică aflate fie în faza de
stagnare, fie în declin. Am avut apoi interviuri cu pastorii, cu
câte un conducător al bisericii locale şi cu 3-5 membri, cărora
le-am pus următoarele întrebări:
• Ce factori contribuie la creşterea bisericii dumneavoas-
tră? Sau: Care sunt factorii care determină declinul sau
stagnarea bisericii dumneavoastră?
• V-aţi formulat o declaraţie de viziune şi misiune?
• La ce perioade de timp vă promovaţi viziunea în cadrul
adunării credincioşilor din biserica dumneavoastră?
• Cât timp folosiţi pentru a motiva, a instrui şi a oferi
materiale membrilor?
• Descrieţi-ne atmosfera din biserica dumneavoastră.
• Cum apreciaţi serviciile divine de închinare?
• Care sunt aşteptările pe care le aveţi de la serviciile divi-
ne de închinare?
• Este biserica dumneavoastră un loc în care membrii se
simt ocrotiţi şi în siguranţă?
• Cât de uşor vă vine să invitaţi pe cineva la biserică?
• Câte persoane aţi invitat la biserică în cursul ultimului
an?
• Cât de des le împărtăşiţi altora credinţa pe care o aveţi?
• Are biserica dumneavoastră programe care vizează viaţa
de rugăciune?
• Câţi oameni din biserica dumneavoastră iau în serios
viaţa de rugăciune?
Pe lângă această serie de întrebări, am făcut şi un studiu
privind serviciile divine din Sabat dimineaţa, pentru a evalua
practicile de închinare, slujire şi evanghelizare ale membrilor

activi. Voi prezenta rezultatele cercetării noastre din acest
domeniu în secţiunea referitoare la membrii consacraţi şi activi.
În anumite privinţe, ne-am simţit încurajaţi de obiceiurile
unora dintre membrii noştri şi de succesul bisericilor lor, dar
studiul nostru a relevat clar că ne confruntăm cu multe provocări
în domeniul creşterii bisericii. Cele mai multe dintre bisericile
noastre (peste 80%) se află în stagnare sau în declin. De fapt, rata
de creştere în bisericile adventiste din America de Nord este
negativă. Nici cel puţin nu putem ţine pasul cu rata de creştere
naturală a populaţiei.2
Cele 4 mari secrete
Am descoperit în studiul nostru din Diviziunea America de
Nord că există 4 mari factori care condiţionează creşterea bisericii:
o conducere eficientă care transmite energie, o spiritualitate
fierbinte şi autentică, membri consacraţi şi activi şi o închinare
care Îl înalţă pe Dumnezeu.
1. Conducere slujitoare care transmite energie
Bisericile care cresc au conducători – pastori, misionari,
prezbiteri sau conducători de departamente – care doresc cu
adevărat ca biserica lor să crească şi sunt dispuşi să plătească
preţul necesar. Sunt doritori să acţioneze în direcţia schimbării
atitudinii generale a bisericii, concentrată pe evanghelizare, şi
sunt dispuşi să renunţe la vechile metode, adoptând metode noi
de a ajunge la sufletele oamenilor. În consecinţă, nu se tem să
încerce noi abordări şi să investească resursele necesare pentru a
se asigura că biserica lor este sănătoasă. Asemenea conducători
sunt sincer interesaţi de cei pierduţi şi sunt nerăbdători să facă
orice pentru a-i aduce înapoi la Tatăl lor ceresc.
Din interviurile cu cei din conducerea bisericilor adventiste
aflate în progres, ne-a apărut tot mai clar faptul că liderii lor iubesc
2
David Backworth şi S. Joseph Kidder, „Reflections on the Future of the Seventh-
day Church in North America: Trends and Challenges”, în Ministry, decembrie 2010,
pag. 20-22.
Introducere 15
evanghelizarea – este preocuparea lor sfântă. Nu ne trebuiau

decât câteva minute de interacţiune cu ei pentru a ne da seama
că în centrul preocupărilor lor se află salvarea celor pierduţi. Nu
numai că ei sunt orientaţi spre un evanghelism exemplar, dar îi
influenţează şi pe cei din jur să facă la fel. Ei posedă ceea ce eu
numesc „un ochi misionar” – adică discern rapid orice ocazie
de a-L mărturisi pe Hristos altora. În consecinţă, găsesc căi de a
vorbi despre Hristos la supermarket sau merg la sala de fitness
ca să-L poată vesti pe Isus acolo. Pot vorbi despre Dumnezeu
atât la o masă de aniversare a zilei de naştere, cât şi în staţia de
autobuz. Neîntrerupt, inima acestor oameni este plină de dorinţa
irezistibilă de a-L face cunoscut pe Hristos.
În plus, conducătorii bisericilor prospere sunt caracterizaţi
de un optimism bazat pe credinţă care a devenit temelia tuturor
ţintelor şi acţiunilor lor. Această orientare personală le modelează
gândirea în aşa fel încât în viaţa de rugăciune şi în lucrare au mari
aşteptări de la Dumnezeu, influenţându-i şi pe alţii să adopte un
optimism bazat pe credinţă. De asemenea, îşi iau timp în mod
serios pentru a-i motiva şi a-i pregăti şi pe alţii să facă acelaşi fel
de lucrare.
2. Spiritualitate fierbinte şi autentică
În mod ciudat, mulţi şi-au exprimat concepţia greşită că
bisericile care cresc au tendinţa de a minimaliza spiritualitatea,
fiind preocupate mai degrabă de dorinţa de a epata şi de o
spiritualitate superficială, decât de credincioşie şi de dragoste
faţă de Isus. Dar adevărul este că bisericile adventiste aflate în
progres pun accent pe spiritualitate, deseori, cu forţă şi pasiune.
Aceste biserici ating un nivel al vieţii spirituale neegalat de
bisericile adventiste obişnuite. Noi considerăm că tocmai această
spiritualitate este resortul pasiunii şi forţei lor producătoare de
rezultate pozitive.
3. Membri consacraţi şi activi
Oricât ar fi de eficienţi, pastorii sunt limitaţi în ceea ce priveşte
timpul şi competenţa. Nimeni nu este prezent peste tot, nimeni
nu le ştie pe toate şi nimeni – oricât de mult ar încerca – nu poate
avea grijă de toate fără repaus şi refacere. Din fericire, bisericile

care cresc nu depind atât de mult de cât de activ este pastorul
în lucrare şi evanghelizare, ci mai degrabă de cât de activi sunt
membrii.
Studiul nostru asupra practicilor misionare din diferite
biserici adventiste (luate la întâmplare din NAD) relevă faptul
că marea majoritate a membrilor nu au condus nicio persoană la
Hristos în tot timpul vieţii lor. Nici măcar una. Datele obţinute
de noi arată şi faptul că bisericile noastre îmbătrânesc şi se
confruntă cu dificultăţi în câştigarea de noi membri şi păstrarea
tinerilor în biserică. În cadrul aceluiaşi studiu, am evaluat şi
viaţa devoţională din bisericile noastre şi am aflat că şi membrii
activi sunt deficitari în privinţa disciplinelor spirituale, cum ar
fi studiul Bibliei şi rugăciunea. Dar nu la fel stau lucrurile şi în
bisericile adventiste prospere. Membrii acestora sunt mai activi
spiritual şi mai implicaţi în misiune.
4. Închinare care Îl înalţă pe Dumnezeu
Cercetarea noastră arată în mod clar faptul că închinarea
ocupă un loc central în viaţa bisericilor care cresc. Dar contrar
impresiei că asemenea biserici au un stil de închinare adaptat
tendinţelor actuale, noi am descoperit că stilul nu este esenţial.
Ceea ce contează însă este calitatea actului de închinare, nu locul
ocupat pe axa tradiţional-modernist. Dacă inima credinciosului
ajunge la inima lui Dumnezeu, actul închinării a avut loc. Şi dacă
stilul de închinare nu este determinant pentru creşterea bisericii,
excelenţa, scopul, rugăciunea, speranţa şi profesionalismul sunt
vitale.
Despre ce este vorba în această carte?
Cartea pe care o ai în mână doreşte să-ţi ajute biserica să se
transforme în biserica visurilor tale şi a viziunii lui Dumnezeu
cu privire la voi. Este dedicată oricui este interesat de înaintarea
împărăţiei lui Dumnezeu, fie membru, conducător sau pastor.
Conceptele, ideile, instrumentele de lucru şi tehnicile pe care
le găseşti aici sunt rezultatul studiului despre care tocmai am
Introducere 17
vorbit, iar noi îţi prezentăm modalităţi de aplicare a concluziilor

ce pot fi folosite în orice biserică. Exemplul bisericilor prospere
ne ajută să înţelegem mai bine dinamica elementelor necesare
creşterii oricărei biserici adventiste. Nu am umplut această carte
cu diagrame şi statistici, ci mai degrabă cu povestiri despre
oameni reali din biserici reale aflate în locuri reale şi care pot
oferi în mod real o bucurie reală.
Ne-am bazat întreaga teorie pe datele obţinute din cercetarea
asupra bisericilor de succes din Diviziunea America de Nord.
De altfel, metodele şi principiile prezentate aici nu numai că
sunt susţinute de cercetări empirice, dar se află şi în deplină
armonie cu Biblia, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Uneori
vom folosi declaraţii din scrierile lui Ellen G. White pentru
a aduce şi mai multă lumină asupra conceptelor de bază. Din
loc în loc, am presărat experienţe personale cu care Dumnezeu
m-a binecuvântat de-a lungul anilor de slujire în biserici care au
dovedit o creştere sănătoasă.
Permite-mi să mai fac o menţiune: deşi proiectul de cercetare
s-a desfăşurat în bisericile din Diviziunea America de Nord,
principiile pe care le-am identificat sunt universale şi permanent
valabile. Am făcut ce m-am priceput mai bine, astfel încât acestea
să poată avea aplicabilitate oriunde în lume. Aşa că, dacă eşti
din America de Nord sau de Sud, din Africa, Asia, Europa sau
Australia, cartea aceasta este pentru tine. Îi poţi aplica principiile
în orice context te-ai afla.
Noi am alocat câte o secţiune fiecăreia dintre cele patru
descoperiri majore ale cercetării noastre: o conducere slujitoare
care transmite energie, o spiritualitate vie şi autentică, membri
consacraţi şi activi, precum şi o închinare care Îl înalţă pe
Dumnezeu. Ultimul capitol răspunde la întrebarea „De unde
să începem?” şi oferă primii 10 paşi spre o biserică aşa cum ai
visat-o. De la început până la sfârşit vei găsi povestiri care să te
inspire, cercetări cu rezultate surprinzătoare şi sugestii practice.
Primul capitol prezintă principii biblice de creştere a bisericii, de
evanghelizare şi de viaţă sănătoasă în cadrul bisericii.
În esenţă
Această carte operează cu 3 premise:
1. Creşterea bisericii presupune colaborare între Dumnezeu
şi poporul Său. Dumnezeu ne-a încredinţat o lucrare pe care, de
fapt, numai El o poate îndeplini.
2. Creşterea bisericii reclamă cooperare între credincioşi şi
biserica lor. Ei trebuie să fie entuziaşti în ceea ce-L priveşte pe
Dumnezeu ca să dorească să-L facă şi altora cunoscut, dar, în
acelaşi timp, trebuie să fie mândri de biserica lor ca să dorească
să-i aducă şi pe alţii în acea comunitate de credinţă. Acesta
este motivul pentru care am dedicat câteva capitole dezvoltării
atmosferei din biserică, a serviciilor de închinare şi a lucrării
misionare a bisericii locale. În vederea unei creşteri adevărate,
membrii trebuie să-şi dorească să fie învăţaţi să slujească, astfel că
biserica trebuie să devină un mic seminar de formare şi echipare
a membrilor pentru folosirea darurilor şi a potenţialului dăruit
de Dumnezeu.
3. Creşterea bisericii este posibilă numai prin prezenţa
lui Dumnezeu, care pune totul în mişcare. Să ne unim cu Isus
Hristos, care spune: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”
Stimaţi pastori şi prezbiteri, diaconi şi instructori ai Şcolii
de Sabat, dragi membri ai diverselor comitete ale bisericii şi
voi, responsabilii de departament şi membri ai bisericii, mă
rog Domnului ca această carte să fie un instrument folositor în
mâinile voastre în timp ce lucraţi împreună cu Dumnezeu în via
Sa.
Eu iubesc biserica noastră şi sunt foarte interesat de lucrarea
pe care o facem împreună. Mă rog ca această carte să ducă la o
îmbunătăţire a vieţii bisericii în toate aspectele ei şi să genereze
un simţământ de urgenţă privind legătura cu Hristos, o mai
mare dependenţă de puterea Duhului Sfânt, o rugăciune mai
arzătoare, o slujire şi o misiune mai viguroase, care să producă o
semnificativă schimbare şi înnoire, pentru a putea fi mai eficienţi
în împlinirea misiunii încredinţate de Isus Hristos.
Secţiunea 1
Baza biblică privind sănătatea

şi creşterea bisericii
Scopul bisericii
Existenţa bisericii în lume are trei motive. Unul dintre ele –
glorificarea numelui lui Dumnezeu – este valabil atât de-a lungul
istoriei, cât şi a veşniciei. A slăvi numele Lui Dumnezeu prin
cuvinte şi fapte este nimic mai puţin decât o totală identificare
cu scopul Creatorului, care ne cheamă, mai presus de orice, să-L
iubim pe El cu toată inima, iar pe aproapele nostru, ca pe noi
înşine.
Al doilea motiv al existenţei bisericii este edificarea tru-
pului lui Hristos. Acest deziderat se realizează pe diferite căi:
încurajându-ne unii pe alţii, rugându-ne unii pentru alţii, iubin-
du-ne unii pe alţii, învăţându-ne unii pe alţii în evanghelizare şi
slujire. Suntem datori să punem umărul la creşterea spirituală
şi misionară a credincioşilor din biserica noastră şi astfel deve-
nim ziditori ai frăţiei cereşti, contribuind în acest scop cu toate
resursele spirituale, intelectuale, morale şi misionare aflate la
dispoziţia credinciosului cu o viaţă de credinţă conform Bibliei.
Extinderea împărăţiei este cel de-al treilea motiv. Dumnezeu

doreşte ca biserica Lui să prospere, să se dezvolte. Acest lucru
are loc cel mai bine prin intermediul acelora care duc o viaţă spre
slava lui Dumnezeu şi pentru înaintarea bisericii Sale. Biserica
urmăreşte să-i pregătească şi să-i înzestreze cu mijloace adecvate
pe toţi credincioşii, pentru a-i ajuta pe cei din jur să se apropie
de Isus Hristos. El Însuşi, Hristos cel înălţat, Se alătură urmaşilor
Săi şi, înnoindu-i prin Duhul, îi întăreşte în mărturia şi slujirea
lor în lume. Cu greu ar putea biserica să glorifice numele lui
Dumnezeu şi să-L înalţe, dacă şi-ar neglija rolul de ambasador
al cerului în căutarea celor pierduţi, pentru împăcarea lor cu
Dumnezeu. „Aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, tot aşa vă trimit
şi Eu”, a spus Isus (Ioan 20:21).
Cartea de faţă atinge, într-un fel sau altul, toate aceste laturi
ale vieţii bisericii. Ele sunt legate şi se influenţează reciproc.
O biserică în care numele lui Dumnezeu este glorificat va fi
intenţionat interesată să-şi ridice, să-şi instruiască şi să-şi doteze
membrii pentru o lucrare cu impact în biserică şi în societate.
De asemenea, o astfel de biserică va acţiona în mod deliberat ca
să ajungă la cei pierduţi şi să-i aducă în familia ei de credinţă,
astfel ca aceştia, la rândul lor, să dorească să-i aducă şi pe alţii
împreună cu ei.
Această secţiune a cărţii tratează bazele biblice ale creşterii
şi sănătăţii bisericii şi ale evanghelizării. Voi defini fiecare dintre
aceşti termeni în lumina Bibliei şi voi arăta cum operează ei în
viaţa credinciosului şi a bisericii. Apoi voi vorbi despre puterea
lui Dumnezeu, care face toate lucrurile posibile. Dumnezeu ne-a
dat o sarcină pe care numai El o poate îndeplini. De aceea este
imperativ necesar să ne bazăm pe puterea şi harul Său pentru a
fi în stare să ne îndeplinim misiunea. Voi încheia capitolul care
urmează cu motivarea credincioşilor implicaţi în lucrarea de
evanghelizare, în creşterea şi însănătoşirea bisericii.
Fără nicio îndoială că dezvoltarea bisericii a fost o trăsătură
remarcabilă a creştinismului primului secol. Indiferent ce se în-
tâmpla, indiferent de greutăţile cu care urmau să se confrunte,
Baza biblică privind sănătatea şi creşterea bisericii 21
indiferent de persecuţiile sau împotrivirea pe care le îndurau,

Dumnezeu continua să-i binecuvânteze pe credincioşi şi comu-
niunea frăţească sporea nestăvilită – biserica prospera în har şi în
numărul credincioşilor. Dacă tu şi biserica ta sunteţi credincioşi
lui Dumnezeu, dacă trăiţi pentru slava numelui lui Hristos şi
dacă formaţi membri pentru lucrare, atunci dezvoltarea bisericii
va fi o trăsătură remarcabilă a creştinismului şi în acest secol.
Capitolul 1
Ce spune Biblia
despre creşterea bisericii?
D umnezeu doreşte ca biserica Lui să crească. Isus a zis: „Toată

puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi
ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, şi învăţaţi-i să păzească tot ceea ce v-am
poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Matei
28:18-20). Orice biserică preocupată de creştere şi de ucenicire este
în mod sigur legată de inima lui Dumnezeu şi împlineşte ceea ce Îi
este plăcut Lui. Voinţa Sa clar exprimată este aceea ca vestea bună
a Evangheliei să fie dusă tuturor claselor, raselor şi limbilor – cu
alte cuvinte, tuturor oamenilor.
Dacă va da curs Marii Trimiteri cu din ce în ce mai multă
inteligenţă, eficienţă şi fervoare, biserica va progresa. Şi dacă toţi
creştinii îşi vor lua în serios responsabilitatea de creştere a bise-
ricii, dacă le vor transmite altora Evanghelia şi îi vor îndruma pe
cei câştigaţi să devină ei înşişi creştini responsabili, comunităţile
de credinţă în ansamblul lor vor primi în măsură bogată binecu-
vântarea promisă de Dumnezeu.
Creşterea bisericii are loc acolo unde spiritualitatea este
bună. Când merge bine, biserica devine sursa de speranţă
pentru lume, izvorul de schimbare şi de viaţă nouă şi poarta
cerului. Fiecare comunitate locală are partea ei în vederea înde-
plinirii Marii Trimiteri. Fiecare biserică este datoare să aducă
iubire, speranţă şi bucurie lumii noastre muribunde şi roase de
păcat.
Ce spune Biblia despre creşterea bisericii 23
Definiţia creşterii bisericii

Creşterea bisericii constă în învăţarea şi instruirea membrilor,
atât practic, cât şi prin exemplu personal, să devină ceea ce
Dumnezeu aşteaptă de la ei, astfel încât să poată să-i aducă pe
oameni la Isus Hristos şi în biserica Sa. Creşterea bisericii devine
astfel o îmbinare a convingerilor spirituale cu elemente practice,
combinând principiile veşnice ale Cuvântului lui Dumnezeu cu
metode practice de câştigare a celor pierduţi.
Orice tip de creştere urmează un anumit tipar. Biserica locală
are oameni care seamănă sămânţa (evanghelişti), alţii care udă
pământul (susţin, încurajează, învaţă) şi alţii care îşi folosesc
darurile spirituale pentru a-i maturiza pe membrii bisericii locale.
Dar reţineţi că numai Dumnezeu dă creşterea (1 Corinteni 3:7).
Cei care seamănă şi cei care udă pământul îşi vor primi răsplata
potrivit efortului lor (vers. 8).
În Faptele apostolilor 2:42-47 este descrisă o biserică pros-
peră în care credincioşii „stăruiau în învăţătura apostolilor, în
legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (vers. 42).
Ei se îngrijeau unii de alţii şi mergeau la cei care aveau nevoie
să-L cunoască pe Dumnezeu, iar „Domnul adăuga în fiecare zi
la numărul lor pe cei care erau mântuiţi” (vers. 47). Când au loc
aceste lucruri, biserica va cunoaşte o creştere spirituală, indife-
rent dacă aceasta se va traduce sau nu într-o creştere numerică.
Creşterea bisericii în cartea Faptele apostolilor
Cartea Faptele apostolilor este istoria Evangheliei dezlăn-
ţuite (vezi Faptele 28:31). Întreaga carte se concentrează asupra
creşterii remarcabile a bisericii sub îndrumarea lui Dumnezeu şi
prin puterea Duhului Sfânt. Luca presară în relatarea sa scurte
consemnări despre extinderea bisericii (Faptele 2:43-47; 5:14; 6:7;
9:31; 12:24; 16:5; 19:20). Nu am putea găsi niciun alt loc mai potri-
vit decât Faptele apostolilor pentru a trece în revistă factorii care
au făcut biserica timpurie să crească.
Fără îndoială, creşterea bisericii a fost o trăsătură remarcabilă
a creştinismului din primul secol. Faptele arată clar că Evan-
lia – după cum spune şi Pavel – „este puterea lui Dumnezeu

ghe
pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16). Ea poate
să depăşească barierele lingvistice (Faptele 6:7), să învingă ido-
latria (Faptele 12:22-24), să înfrângă opoziţia (Faptele 19:17-20).
Atunci când vorbeşte despre demersul creştinismului timpuriu,
Luca insistă cel mai mult asupra faptului că biserica se dezvolta.
Indiferent cu ce probleme se confruntă biserica ta, cartea Faptele
apostolilor este o imensă sursă de încurajare pentru noi toţi.
Biserica ta poate creşte dacă Îi este credincioasă lui Isus Hristos
şi dacă trăieşte pentru slava Lui.
Tipuri de creştere a bisericii
Prima categorie este creşterea numerică. Luca aminteşte
numele celor 11 ucenici rămaşi şi despre credincioşii participanţi
la prima întrunire de rugăciune precizează că numărau 120
(Faptele 1:13-15). După puternica mişcare produsă de Duhul
Sfânt la Cincizecime, cei care au primit mesajul şi au fost botezaţi
au depăşit 3 000 (Faptele 2:41). Adesea, Evanghelia a fost
acceptată de familii întregi, de sate şi cetăţi întregi (de exemplu,
Faptele 16:11-34). După arestarea lui Petru şi Ioan la Ierusalim
din cauza predicării veştii bune a lui Hristos, „mulţi din cei care
auziseră cuvântarea au crezut, şi numărul bărbaţilor credincioşi
s-a ridicat aproape la cinci mii” (Faptele 4:4).
Cartea Faptele conţine şi alte menţiuni care indică expansi-
unea: „Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se
mărea tot mai mult” (Faptele 5:14); „s-a înmulţit numărul uceni-
cilor” (Faptele 6:1); „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea,
Galileea şi Samaria […] şi se înmulţea” (Faptele 9:31). Iacov şi
ceilalţi conducători din Ierusalim au dat o remarcabilă mărturie
cu privire la o asemenea creştere atunci când au adus la cunoş-
tinţa lui Pavel „câte mii de iudei au crezut” (Faptele 21:20), pe
lângă mulţimea celor convertiţi dintre neamuri. Cartea Faptele
apostolilor subliniază puternic realitatea creşterii numerice.
Deşi nu venerează cifrele, cu siguranţă Luca nici nu le ignoră.
În Faptele, creşterea bisericii se realiza prin convertire, biserica se
afla chiar la începutul lucrării ei publice şi Dumnezeu adăuga în

mod constant noi membri (Faptele 2:47).
A doua categorie este creşterea geografică. Evanghelia se răs-
pândea nu numai de la om la om, dar şi de la un loc la altul. Luca
prezintă succint progresul învăţăturii creştine de la Ierusalim la
Roma şi Atena (Faptele 1:8; 9:15). Vestea mântuirii s-a mutat, din
matricea ei iudaică, în Samaria (Faptele 8:5,12) apoi mai departe
în alte zone, precum Fenicia, Cipru şi Antiohia (Faptele 11:19-26).
Convingerea fermă că Evanghelia se adresează fiecărei persoane,
rase, naţionalităţi, culori şi limbi a stat la baza expansiunii geo-
grafice a învăţăturii creştine. Isus Hristos Se adresează nevoilor
întregii lumi şi de aceea trebuia ca lumii să i se ofere ocazia de a
auzi vestea cea bună a „păcii prin Isus Hristos” (Faptele 10:36).
Răspândirea misionară a credinţei nu este un bonus opţional –
este în armonie cu planul plin de har al unui Dumnezeu iubitor,
„care doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”
(2 Petru 3:9).
Al treilea tip este creşterea spirituală. Dezvoltarea bisericii
timpurii nu era doar cantitativă, ci şi calitativă. Împreună cu
dezvoltarea numerică şi geografică, noile comunităţi creştine
din întreaga lume au cunoscut şi o evidentă aprofundare a vieţii
lor spirituale. Predicarea Evangheliei a fost urmată de o creştere
calitativă a vieţii devoţionale.
Cartea Faptele apostolilor consemnează fidel creşterea spi-
rituală a bisericii primare. Faptele 2:42-47 constituie o adevărată
bijuterie a vieţii ei interne. (Voi dedica un întreg capitol aces-
tui pasaj biblic, ceva mai târziu.) Putem distinge maturizarea
spirituală a comunităţii reflectată în îndrăzneala rugăciunii cre-
dincioşilor atât în timp de pace, cât şi în timp de criză (Faptele
4:23-31). De asemenea, spiritul voluntar şi generos în care creş-
tinii îşi dăruiau averile vorbeşte despre profunzimea schimbării
pe care Hristos o realiza în vieţile lor (vers. 32-37). Maniera plină
de sfinţenie în care a murit Ştefan (Faptele 7:59); credincioşia cu
care Filip a predicat (Faptele 8:4-40); curajul primilor creştini în
faţa persecuţiilor (Faptele 5:27-33,40,42; 16:19-25), toate acestea
mărturisesc despre creşterea lor în har. Cu adevărat conducăto-

rii bisericii acordau atenţie acestui proces de creştere, „întărind
sufletele ucenicilor. El [Pavel] îi îndemna să stăruie în credinţă
şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin
multe necazuri” (Faptele 14:22; cf. 15:32,35,41; 18:23).
Luca prezintă o imagine echilibrată a dezvoltării bisericii,
care includea creştere numerică, geografică şi spirituală. Pentru
el, credinţa creştină era cu adevărat evanghelistică, fiecare credin-
cios trebuind să-i caute pe alţii şi să-i aducă la Hristos. Credinţa
creştină este şi misionară, încercând să depăşească bariere naţi-
onale şi culturale pentru a duce Evanghelia fiecărui suflet. Şi cu
siguranţă că această credinţă creştină are în vedere şi dezvoltarea
şi maturizarea poporului lui Dumnezeu. Tabloul echilibrat al bi-
sericii primare acordă o deosebită atenţie fiecăruia dintre aceşti
trei factori. Creşterea de orice tip a bisericii are cele mai bune
şanse să apară atunci când biserica este sănătoasă şi merge bine
sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Definiţia bisericii sănătoase
O biserică sănătoasă este aceea care îndeplineşte Marea
Însărcinare şi păzeşte marile Porunci ale lui Dumnezeu în locul
unde se află, fiind: bazată pe Scriptură, vie din punct de vedere
spiritual, orientată spre misiune, echilibrată funcţional, eficient
organizată, orientată spre conducere slujitoare, caracterizată
de excelenţă în tot ce face şi întărită prin Duhul Sfânt (Faptele
2:42-47).
Factorul-cheie al bisericii secolului al XXI-lea va fi sănăta-
tea ei, nu creşterea. Atunci când sunt sănătoase, comunităţile
religioase se dezvoltă aşa cum doreşte Dumnezeu. Dacă biserica
voastră este cu adevărat sănătoasă, nu trebuie să aveţi nicio grijă
în ceea ce priveşte creşterea. În felul acesta, principiile prezentate
în această carte, menite să creeze o biserică sănătoasă, vor genera
în mod firesc creştere.
Biblia identifică şapte semne ale unei biserici sănătoase: (1) Îl
proslăveşte pe Dumnezeu; (2) produce ucenici care în mod serios
caută să împlinească poruncile lui Dumnezeu; (3) are membri

care participă la lucrare potrivit cu darurile lor spirituale;
(4) este perfect adaptată lumii şi comunităţii locale, pe care le
influenţează; (5) este activă în evanghelizare; (6) îi asimilează pe
cei nou-veniţi şi îi implică în conducerea bisericii; (7) se încrede
în Dumnezeu şi Îl ascultă în toate privinţele.
O biserică sănătoasă este aceea în care fiecare membru creşte,
slujeşte, mărturiseşte şi contribuie la dezvoltarea celorlalţi. Toate
lucrurile pe care le facem trebuie să vină din faptul că Hristos
locuieşte în viaţa fiecărui credincios (Ioan 15:4,5; Efeseni 4:16).
Acest lucru solicită o profundă transformare de paradigmă pen-
tru un mare număr de credincioşi şi de biserici. Acesta este un
salt de la strategii la oameni şi de la o mentalitate guvernată de
programe la autoritatea şi puterea date de Duhul Sfânt. Dacă am
putea crea o cultură confesională în care fiecare credincios să-şi
asume responsabilitatea creşterii personale, a slujirii şi a mărtu-
risirii în puterea lui Dumnezeu, bisericile noastre ar ajunge să
transforme colţul de lume în care se află.
Creşterea numerică este numai o parte a evaluării unei bise-
ricii. Aprofundarea relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii ar trebui
să fie o altă latură a unei biserici mature. Adevărata creştere are
loc acolo unde biserica locală îşi îndeplineşte Marea Trimitere în
mod conştiincios şi cu semne ale manifestării divine, în contextul
în care se află şi având înainte viziunea salvării lumii.
Ce este evanghelizarea?
Ceea ce hrăneşte biserica şi o ajută să crească este ceea ce noi
numim evanghelizare. Acest cuvânt nu apare în Noul Testament,
dar cuvântul „evanghelist” apare de trei ori (Faptele 21:8; Efeseni
4:11; 2 Timotei 4:5). Evanghelistul este cel care anunţă veşti bune.
Evanghelizarea este atât transmiterea Evangheliei în aşa fel încât
oamenii să o poată înţelege, cât şi convingerea lor să răspundă
mesajului acesteia.
Esenţa evanghelizării este porunca lui Isus către toţi urmaşii
Săi din toate timpurile şi locurile de a merge şi a face ucenici
din toate naţiunile (Matei 28:19,20). Astfel, evanghelizarea este

dorinţa de a-i câştiga pe alţii pentru Împărăţia lui Dumnezeu,
ajutându-i să creadă în Isus Hristos. Înseamnă a duce cuiva
Evanghelia lui Isus Hristos, care este conştientizarea faptului că
fiecare fiinţă umană este vinovată de păcat şi în pericol de a fi
pierdută pentru totdeauna; dar, pentru că Dumnezeu ne iubeşte,
L-a trimis pe Fiul Său să ia locul nostru şi să devină jertfa su-
premă pentru păcatele întregii lumi. El a murit pe cruce, a fost
înmormântat şi a înviat, apoi S-a înălţat la cer. Toţi aceia care
cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Îl primesc în inima
lor ca Mântuitor personal şi ca Domn vor fi salvaţi şi vor avea
viaţa veşnică.
Astăzi biserica face apel la diverse metode de răspândire
a Evangheliei – întruniri publice, radio, televiziune, transmisii
prin satelit etc. Dar un fapt care rămâne mereu acelaşi este că
evanghelizarea de la om la om este cea mai eficientă metodă de
abordare a maselor astăzi. Dacă într-un singur an calendaristic
fiecare credincios ar câştiga câte un suflet pentru Hristos,
înmulţirea credincioşilor ar depăşi orice creştere înregistrată în
era misionară modernă. A începe să lucrăm cu cei pierduţi din
imediata noastră apropiere este unul dintre cele mai naturale şi
strategice locuri de unde să pornim.
Cunoaşterea esenţei evanghelizării ar trebui să ne determine
să desfăşurăm toate celelalte activităţi ale bisericii într-o manieră
diferită, astfel încât acestea să devină de natură evanghelistică.
Dacă responsabilitatea ta este să lucrezi cu copiii, nu înseamnă
să-i distrezi sau să le umpli timpul cu ceva, ci să îi conduci la
Hristos. Dacă eşti prezbiter, lucrarea ta nu este numai aceea de a
citi pasajul biblic în Sabat dimineaţa, a face apel pentru strângerea
darurilor şi a zecimilor sau a lua decizii pentru biserică – rolul tău
este acela de a forma ucenici, a încuraja, a te ruga şi a-i conduce
pe oameni la o mai profundă experienţă cu Dumnezeu. Dacă eşti
diacon, treaba ta nu este numai să strângi darurile şi să deschizi
şi să închizi uşile casei de rugăciune, ci şi să-L mărturiseşti cu
îndrăzneală pe Mântuitorul cel înviat (vezi Faptele 6:1-9). Acest
principiu se aplică tuturor ramurilor şi departamentelor şi

tuturor acelora care-L mărturisesc pe Hristos. Roagă-te şi caută
să-ţi imaginezi căi prin care Dumnezeu poate să te folosească în
mod eficient şi cu impact.
Duhul lui Dumnezeu dătător de putere
Puterea de creştere a bisericii vine de la Duhul Sfânt. El îi
cheamă pe oameni la credinţă. Puterea Duhului Sfânt îi ajută să
înainteze în ucenicie. Oriunde găsim o creştere amplă a bisericii,
aceasta se datorează faptului că Duhul lui Dumnezeu a venit din
nou peste poporul Său.
Biserica s-a născut la Cincizecime (Faptele 2:1). De atunci
înainte, apostolii şi urmaşii lui Hristos au dat dovadă de o nouă
consacrare, o nouă înţelegere şi o nouă viziune asupra scopurilor
lui Dumnezeu. Aşezaţi la locul lor în planul lui Dumnezeu, ei au
primit o nouă putere – putere care nu va părăsi biserica până la
a doua venire a Domnului. Noul Testament este istoria bisericii
înviorate de Duhul Sfânt şi încă neîmpovărate de tradiţiile
neproductive şi obiceiurile inutile ale fricii necredinţei. Oamenii
lui Dumnezeu erau prezenţi pretutindeni vorbind despre Hristos
(Faptele 8:14).
Duhul Sfânt aduce biserica la existenţă, îi susţine viaţa inter-
nă, o înnoieşte din timp în timp, îi conferă putere pentru misiune
şi o face să crească. Putem să ne dăm seama uşor de aceste lu-
cruri dacă studiem cu atenţie Faptele apostolilor, care este
un adevărat manual atât despre Duhul Sfânt, cât şi despre
biserică.
În Ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a fost revărsat în toată
plinătatea Lui peste primii ucenici, Petru, împuternicit acum de
Duhul Sfânt, a mărturisit şi a predicat în faţa mulţimilor adunate,
chemându-le la pocăinţă şi la credinţa în Isus Hristos. Trei mii
de oameni din mulţime „au primit propovăduirea şi au fost
botezaţi” (Faptele 2:37-41). Astfel a luat fiinţă biserica. Începând
din acel moment, putem observa o strânsă legătură între ea şi
Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt le-a dat ucenicilor puterea de a mărturisi şi a

predica „şi au început să vorbească… după cum le dădea Duhul”
(vers. 4). „Toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul
lui Dumnezeu cu îndrăzneală… Apostolii mărturiseau cu
multă putere despre învierea Domnului Isus” (Faptele 4:31-33).
Comunităţile creştine de pretutindeni aveau un puternic
simţământ al prezenţei Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt a chemat şi a trimis primii misionari în biserica
din Antiohia. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt
a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea
la ce i-am chemat.» Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au
pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimişi
de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia”(Faptele 13:2-4).
Mai mult decât atât, Duhul Sfânt i-a călăuzit pe misionari
atât unde să se ducă, cât şi unde să nu se ducă. Duhul i-a poruncit
lui Petru să viziteze casa lui Corneliu din Cezareea (Faptele 10).
Duhul i-a poruncit lui Filip să meargă la Gaza (Faptele 8:26-40).
Duhul Sfânt le-a interzis lui Pavel şi Sila să intre în Asia şi în
Bitinia, dar i-a îndrumat să se ducă în Macedonia (Faptele
16:6,7,9,10). Duhul l-a condus pe Pavel să se întoarcă la Ierusalim
în ciuda pericolului iminent (Faptele 20:22,23).
În timpul persecuţiilor, Duhul Sfânt a mângâiat biserica, ce
„se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului şi, cu ajutorul
Duhului Sfânt, se înmulţea” (Faptele 9:31). Duhul Sfânt a condus
biserica primară în materie de administraţie. Comentând asupra
deciziilor importante luate la primul Conciliu de la Ierusalim,
Petru a declarat: „s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă”
(Faptele 15:28). Când i-a mustrat pe prezbiterii bisericii din Efes,
Pavel le-a adus aminte că Duhul Sfânt i-a făcut supraveghetori ai
turmei (Faptele 20:28). Duhul Sfânt a umplut biserica cu prezenţa
divină, a condus-o, i-a conferit putere şi a ocrotit-o.
Motivaţia pentru evanghelizare
1. Recunoştinţă faţă de Hristos. Mulţimile de creştini din
primul şi al doilea secol au evanghelizat lumea în virtutea
experienţei lor copleşitoare în iubirea lui Dumnezeu, pe care

o primiseră prin Isus Hristos. Descoperirea că forţa supremă a
universului este dragostea, o asemenea dragoste care s-a cobo-
rât până la cele mai mari adâncimi ale renunţării de sine pentru
binele oamenilor, a avut asupra celor care au crezut un efect pe
care nimic nu îl putea şterge. Meditaţia asupra crucii ca exem-
plu suprem de slujire pentru alţii, cu un preţ extrem de mare,
a menţinut, indiscutabil, zelul creştinilor la punctul maxim.
Gratitudinea faţă de Hristos este probabil singurul şi cel mai
mare factor teologic în dorinţa credincioşilor de astăzi de a-şi
dezvolta biserica. Aşadar, proclamaţi cu toţii Evanghelia şi con-
tribuiţi la crearea unei atmosfere care să le permită oamenilor să
simtă harul şi dragostea transformatoare a lui Dumnezeu. Cei
care au descoperit sau redescoperit de curând această realitate
vor fi printre cei mai puternic motivaţi evanghelişti.
2. Îndeplinirea Marii Trimiteri. Apelul lui Hristos de a face
ucenici din toate popoarele este drapelul care arată drumul spre
dezvoltarea bisericii, a lucrării şi misiunii ei. Raţiunea de a fi a
bisericii ca trup al lui Hristos este extinderea misiunii Sale până
la toţi cei pierduţi, răniţi şi apăsaţi. Astfel Marea Trimitere nu este
doar o dispoziţie legală pe care cineva să o execute într-un soi
de legalism creştin. Ea este mai degrabă proclamarea identităţii
noastre făcută de către Isus Hristos. Noi acceptăm această
însărcinare ca pe o favoare care ne oferă ocazia de a ne uni cu
El în drumul pe care El ne conduce. Bisericile care acceptă acest
privilegiu acordat şi îşi fixează corect priorităţile vor cunoaşte o
creştere ca în zilele apostolilor.
3. Iubirea pentru alţii. Lui Dumnezeu Îi pasă de cei pierduţi
şi nouă trebuie să ne pese la fel. Credincioşii care, plini de
compasiune, vor să-i caute pe cei pierduţi, să-i apropie pe cei
înstrăinaţi şi să-i întărească pe cei înfrânţi se vor simţi constrânşi
să meargă să-i găsească. Înrădăcinată în dragostea agape, o
asemenea motivaţie a fost vizibilă în fiecare generaţie orientată
spre evanghelizare. Întrebarea cu care se confruntă fiecare dintre
noi este: Simţim durere şi regret pentru cei pierduţi? Ne pasă
suficient cât să le întindem mâna şi să le facem cunoscut pe Isus

Hristos?
4. Convingerea că Isus este cu noi. Hristos este prezent în
lume şi ne cheamă să ne unim cu El ca ambasadori ai Săi, prin
care să-Şi poată rosti apelul. El a promis că ne va da putere – chiar
şi cuvintele potrivite pentru orice împrejurare. Când urmaşii
Mântuitorului sunt convinşi că Isus Însuşi îi conduce şi este cu
ei, nimic nu-i mai poate opri. Deseori îi întreb pe conducătorii şi
membrii bisericii: „Ce lucru încercaţi să faceţi în evanghelizare şi
misiune care ar putea reuşi numai dacă Dumnezeu ar fi cu voi?”
Conducătorii şi membrii bisericilor prospere cu greu se abţin să
nu încerce toate posibilităţile pe care Dumnezeu le poate împlini
în mijlocul lor. Să fie aceasta şi experienţa ta!
Bisericile Adventiste de Ziua a Şaptea sănătoase şi prospere
În studiul privind bisericile adventiste prospere, am desco-
perit că toate acestea tind să se conformeze tuturor principiilor
discutate în acest capitol. Dacă vrei ca biserica ta să crească, în-
toarceţi-vă cu toţii la elementele de bază: învăţaţi să vă rugaţi
şi să vă închinaţi, învăţaţi să citiţi Biblia şi să trăiţi după mode-
lul lui Isus, apoi învăţaţi să vă iubiţi unii pe alţii şi să-i iubiţi pe
cei pierduţi. Creaţi o atmosferă care să transmită impresia că cei
pierduţi contează pentru Dumnezeu. Făcând aceste lucruri, tu şi
fraţii din jurul tău veţi dezvolta un simţ evanghelistic şi veţi des-
coperi ocaziile de a-L face cunoscut pe Hristos oriunde vă aflaţi
şi indiferent de condiţii şi împrejurări.
Dumnezeu a promis că El este atât Piatra din capul unghiului,
cât şi Capul bisericii. Fie ca biserica ta să aibă o asemenea temelie
şi un asemenea Conducător, fiind o lumină şi o sursă de har
pentru comunitatea din care face parte şi pentru lumea din jur.
Secţiunea 2
Conducere slujitoare
care transmite energie
T otul în biserică depinde de conducere. De aceea ar fi înţelept

să investim mai mult în formarea şi dezvoltarea conducerii.
Conducătorii nu numai că determină nivelul şi tonul creşterii, dar
sunt aceia care concep sisteme ce îi ajută pe oameni în procesul
de maturizare spirituală. Mai presus de toate, conducătorii îşi
influenţează biserica să slujească pe Dumnezeu şi pe oameni cu
toată inima.
Această secţiune conţine trei capitole. Ele se concentrează pe:
1. Crearea unui optimism bazat pe credinţă
2. Redefinirea noţiunii de conducător spiritual: privind la Isus
3. Cum să fii un formator de conducători
Primul capitol este construit pe baza studiului nostru asupra
atitudinii pastorilor şi conducătorilor din bisericile adventiste
prospere. Deşi interviurile s-au adresat în principal corpului
pastoral, principiile ni se aplică tuturor.
Al doilea capitol constituie o reflexie biblică asupra rolului
pastorului şi, implicit, al conducătorilor. Pe baza datelor
obţinute în studiul nostru, dar şi din alte surse, am descoperit

că profilul de conducător din bisericile aflate în dezvoltare
prezintă anumite caracteristici. Este important ca toţi pastorii şi
membrii să înţeleagă principiile discutate în acest capitol. Apoi
pastorii vor fi liberi să facă ceea ce Dumnezeu i-a chemat, în timp
ce membrii vor avea aşteptări sănătoase de la ei. Multe dintre
principiile prezentate în acest capitol le voi dezvolta mai detaliat
de-a lungul acestei cărţi.
Al treilea capitol este despre importanţa dotării, a instruirii şi
a delegării fiecărui credincios să facă o lucrare şi o evanghelizare
eficiente. Aici voi prezenta câteva principii biblice, studii şi
experienţe personale din biserici pe care le-am păstorit şi care au
cunoscut fenomenul de creştere – una dintre ele mărindu-se de
la 40 la 500 de participanţi.
Principalul rol al fiecărui conducător este acela de a instrui şi
a dota pe altcineva să facă aceeaşi lucrare ca el. I-am întrebat pe
studenţii de la Teologie dacă în bisericile din care vin există un
program sistematic de instruire şi dotare cu materiale. În decursul
ultimilor zece ani am văzut numai o mână de oameni care mi-au
spus că în biserica lor locală există un oarecare program de
instruire şi pregătire. Isus a petrecut trei ani şi jumătate instruind
oameni pentru lucrare. Pavel defineşte rolul pastorului ca fiind
cel care îi echipează pe sfinţi pentru lucrarea de slujire şi pentru
zidirea trupului lui Hristos.1
1
Efeseni 4:12, vezi şi 2 Timotei 2:2 – „Şi ce ai auzit de la mine în faţa multor martori
încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.”
Capitolul 2
Cel mai important ingredient

pentru creşterea bisericii:
optimismul bazat pe credinţă
C redinţă” şi „optimism” sunt două cuvinte simple care îţi

pot schimba viaţa, biserica şi viitorul. O atitudine pozitivă
sănătoasă, bazată pe speranţă şi credinţă este ingredientul uman
numărul unu pentru creşterea bisericii. Aşa cum am mai spus, în
cadrul unui studiu realizat în bisericile adventiste între 2003 şi 2007,
am identificat bisericile cu cea mai rapidă creştere din America
de Nord (cu cel puţin 5% în participarea la programe, numărul
de membri şi rata botezurilor, timp de 5 ani consecutivi).1 Pentru
a putea realiza o comparaţie corectă, am evitat să luăm în calcul
biserici cu o creştere excesivă bazată pe imigraţie. Cinci biserici
au întrunit aceste condiţii stricte (numite mai jos ca „Biserica A”,
„Biserica B” etc.).2 Pentru fiecare dintre bisericile cu o creştere
rapidă, cercetătorii au selecţionat câte 3 biserici din aceeaşi zonă,
dar care se află în faza de stagnare sau descreştere.
1
Pentru a găsi asemenea biserici, cercetătorii au contactat fiecare Conferinţă din
Diviziunea America de Nord şi au cerut numele bisericilor din jurisdicţia lor care
întruneau criteriile acestui studiu. Odată identificate aceste biserici (precum şi bise
ricile fără creştere sau în scădere din zona geografică respectivă), au fost intervievaţi
pastorii despre ce simţeau ei că determină creşterea bisericii lor, despre instruirea şi
dotarea credincioşilor, despre rugăciunea şi serviciile de închinare din bisericile lor.
2
Folosind criterii mai largi, de 3-5% creştere timp de 3-5 ani consecutivi, s-a ajuns la
un număr de 23 de biserici. Acest capitol se referă doar la bisericile cu minimum 5%
creştere timp de cel puţin 5 ani.
Aceleaşi locuri, rezultate diferite

În momentul studiului nostru, biserica având creşterea cea
mai rapidă, Biserica A, era situată în zona centrală a Americii.
Pentru a înţelege dinamica acestei biserici înfloritoare, am
intervievat trei pastori din biserici adventiste în stagnare, din
aceeaşi zonă, să ne explice cum văd ei motivele pentru care
bisericile lor nu cresc. Aproape toţi au spus: „Este foarte greu să
lucrăm în această zonă! Oamenii nu sunt interesaţi de mesajul
adventist. Cei mai mulţi sunt baptişti sau charismatici.” Când
i-am întrebat: „Cum vedeţi viitorul?”, ei au răspuns: „Nu
arată deloc bine. Baptiştii devin din ce în ce mai puternici, iar
adventiştii din ce în ce mai slabi.”
Biserica A a fost înfiinţată într-o localitate de mărime
medie, în ultima parte a anilor ’90 şi are un impact evanghelistic
puternic asupra comunităţii locale. Când am vorbit cu el despre
acest oraş, pastorul Bisericii A a spus: „Îmi place să locuiesc aici.
Oamenii din acest oraş Îl iubesc pe Dumnezeu, ne rugăm pentru
ei, ieşim în întâmpinarea nevoilor lor, şi ei continuă să vină la
biserica noastră. Domnul este atât de bun cu noi! Am început să
ne adunăm aici acum aproximativ 8 ani; eram pe atunci o mână
de oameni, astăzi avem peste 500 de persoane care frecventează
programele noastre.”
Situată într-o zonă metropolitană din Sud, cu peste 5 mili-
oane de locuitori, şi fiind plasată aproape de centru, Biserica B a
cunoscut o revigorare în ultimii 10 ani. Actualmente este carac-
terizată de diversitate culturală, având o conducere puternică,
o predicare pe măsură şi în jur de 500 de participanţi care vin
regulat.
Pastorii din bisericile adventiste din zonă aflate în stagnare
sau în declin au spus că locuitorii din jur sunt baptişti convinşi
şi nu prezintă niciun interes pentru mesajul adventist. Surprins,
am întrebat: „Vreţi să spuneţi că întreaga populaţie de 5 milioane
sunt oameni religioşi care merg regulat la biserică? Şi apoi,
Dumnezeu are oriunde oameni care-L caută, chiar şi în alte
biserici.” Nu am primit niciun răspuns.
Cel mai important ingredient pentru creşterea bisericii 37
Spre deosebire de aceştia, pastorul din Biserica B avea un

optimism bazat pe credinţă. „Nu suntem intimidaţi de provocări.
Rolul nostru este să ne rugăm, să ne desfăşurăm activităţile de
evanghelizare, iar rolul lui Dumnezeu este să-i trimită pe oameni
la noi.”
Biserica C este o biserică stabilită cu mult timp în urmă în
suburbiile unui oraş dens populat din zona coastei de nord-vest,
la Pacific. Şi-a dublat numărul de participanţi, care acum se
ridică undeva la 450–500. Administrează un puternic şi inovativ
program de servicii comunitare. Pastorul Bisericii C spunea:
„Cel mai minunat lucru care mi se putea întâmpla a fost să fiu
trimis aici. Oamenii din această zonă nu prea au legătură cu vreo
biserică. Ne rugăm pentru ei, le împlinim nevoile şi ei ne caută
şi vin la biserică.”
Dar când am întrebat trei pastori din bisericile aflate în declin,
din aceeaşi zonă, despre situaţia bisericilor lor, aceştia au spus:
„Noi locuim într-una dintre cele mai secularizate zone din lume,
ceea ce face ca orice fel de lucrare de evanghelizare să devină
foarte dificilă. Oamenii de pe aici nu se gândesc la Dumnezeu şi
nu au nevoie de El şi cu siguranţă nu au nevoie nici de biserică.”
Unul dintre aceşti pastori a comentat că procentul de participare
la biserică este mai ridicat chiar şi în Paris, Franţa, decât acolo.
Când i-am întrebat cum văd viitorul, răspunsul lor unanim a
fost: „Va fi din ce în ce mai greu.” Aceleaşi locuri, atitudini foarte
diferite, rezultate pe măsură.
Nu numai bisericile din zona urbană sau de la periferie
au ocazia să crească. Biserica D se află într-un oraş mic din
centrul Statelor Unite, dar înregistrează o creştere foarte bună
pentru mărimea ei (cam 175 de participanţi dimineaţa la Şcoala
de Sabat) şi administrează diverse proiecte comunitare. Micul
orăşel nu-l descurajează pe pastor. El crede că nu contează
dacă se află într-un oraş mic sau mare; cu multă credinţă în
Dumnezeu, membrii din biserica sa trebuie să fie evanghelişti
entuziaşti, să se roage pentru prietenii lor şi să-i invite la biserică.
În consecinţă, el a lucrat la maturizarea spirituală a bisericii sale
şi a transformat-o într-un loc în care merită să inviţi pe cineva. În

5 ani, biserica a crescut cu 50%.
Biserica E se află într-o zonă rurală din Vest, se bucură de o
prezenţă puternică în comunitatea locală şi este preocupată serios
de creştere. Participanţii numărau aproximativ 400, în marea
majoritate anglo-americani. În plus, avea şi grupă hispanică.3
Dar nu întotdeauna a fost aşa. A fost un timp când biserica era pe
moarte, iar noul pastor a început să audă cuvinte de descurajare:
„Această biserică nu va creşte. Suntem într-un orăşel mic, nici
el nu creşte.” Dar pastorul cel nou din Biserica E a crezut că
Dumnezeu poate face să crească o biserică muribundă şi, cu
toată credinţa, s-a ridicat şi a mers înainte, conducând biserica
să devină o lumină în comunitatea locală, iar acum avem acolo o
biserică adventistă dinamică şi entuziastă.
Cel mai important ingredient
Nu există niciun factor care, de sine stătător, să ajute biserica
ta să crească – nici măcar în anumite locuri imaginare, ideale,
unde creşterea numerică sau de alte tipuri are loc automat – şi
nicio combinaţie de eforturi sau de strategii nu va face biserica
să crească fără ajutorul Duhului Sfânt. Dar cu Duhul Sfânt, avem
toate motivele să privim viitorul cu optimism şi entuziasm.
Dintre toţi factorii pe care studiul nostru i-a identificat ca având
o contribuţie la creşterea bisericii – incluzând conducerea
eficientă, implicarea entuziastă a membrilor, puterea rugăciunii
şi închinarea dinamică motivatoare4 –, niciunul nu are o mai
mare importanţă ca optimismul bazat pe credinţă.
Atitudinea de învingător
Cel mai important ingredient în creşterea bisericii este
atitudinea de învingător bazată pe credinţă şi încredere în
Dumnezeu. Atitudinea presupune modul de a percepe lucrurile
3
Bisericile de cultură hispanică nu au fost luate în acest calcul. Ele au făcut obiectul
unui studiu suplimentar.
4
Cercetarea noastră a arătat că nu se poate stabili o relaţie directă între stilul de
închinare şi creşterea bisericii.
– vederile personale şi modul de a interpreta situaţiile. În câteva

cuvinte spus, atitudinea este filtrul minţii prin care cineva vede
lumea. Unii privesc lumea prin filtrul optimist şi, indiferent
ce se întâmplă, ei se încred totdeauna în faptul că Dumnezeu
împlineşte toate lucrurile spre binele celor care Îl iubesc (Romani
8:28). Am putea defini atitudinea de învingător ca pe ceva care nu
rezultă din ceea ce se întâmplă în lume, ci din felul cum hotărâm
noi să interpretăm evenimentele, în lumina promisiunilor şi a
intervenţiilor lui Dumnezeu în lume.
Atitudinile pot duce fie la reuşită, fie la eşec. Permite-mi să îţi
arăt de ce trebuie să respingem o atitudine de învinşi. Dumnezeu
a promis că îi va da poporului Său o ţară în care curge lapte şi
miere, dar 10 dintre oamenii pe care Moise i-a trimis să cerceteze
ţara nu puteau crede că Dumnezeu Îşi poate împlini făgăduinţa.
Ei priveau lucrurile doar din perspectivă umană (vezi Numeri
13:31). O atitudine de perdant împiedică binecuvântările divine
să se manifeste şi Îi aduce ofensă lui Dumnezeu. Cei 10 bărbaţi
au avut parte o pregustare a bunătăţilor din ţara promisă, dar nu
au trăit să se bucure de plinătatea lor, pentru că L-au sfidat pe
Dumnezeu şi au trezit mânia Sa asupra lor (Numeri 14:20-23).
De cele mai multe ori, o atitudine de învins duce la anxietate
şi nesiguranţă. Iscoadele au pornit într-un spirit de încredere
şi aventură, dar s-au întors cu frică, fără să se mai încreadă şi
să se mai bazeze pe Dumnezeu (Deuteronomul 1:28). Întreaga
tabără a lui Israel a început să plângă din cauză că cei 10 erau
decepţionaţi, înfrânţi, frustraţi şi nesiguri şi i-au influenţat pe
ceilalţi să-şi dorească un alt conducător, care să-i ducă înapoi
în Egipt (Numeri 14:1-4). Ei au încetat să se mai încreadă în
Dumnezeu. O atitudine de înfrânt este rădăcina din care creşte
necredinţa. Iată ce i-a făcut pe cei 10 să-şi piardă credinţa în
Dumnezeu şi să se compare cu nişte lăcuste (Numeri 13:33).
Atitudinea de învingător îţi deschide o viziune spirituală
(vers. 30). Iosua şi Caleb au privit lucrurile altfel. Ei erau con-
ştienţi de faptul că locuitorii ţării erau puternici şi aveau cetăţi
mari şi întărite. Dar erau convinşi că Dumnezeu Se va ţine de
promisiune (Deuteronomul 1:29-31). Ei nu au arătat niciun fel de

teamă. Mai degrabă au încercat să încurajeze mulţimea.
„Şi, dintre cei ce iscodiseră ţara, Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb,
fiul lui Iefune, şi-au rupt hainele şi au vorbit astfel întregii adunări
a fiilor lui Israel: «Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim
este o ţară foarte bună, minunată, dacă Domnul va fi binevoitor
cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da; este o ţară în care
curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului
şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei
nu mai au niciun sprijin; Domnul este cu noi, nu vă temeţi de
ei»” (Numeri 14:6-9).
Atitudinea de învingător este semnul distinctiv al unui con-
ducător evlavios. Biblia spune că Dumnezeu a privit cu plăcere
asupra lui Iosua şi Caleb (Deuteronomul 1:35,36). Iosua a devenit
succesorul lui Moise. El l-a condus pe Israel la mari victorii pe
câmpul de luptă. Conducătorii care se încred în Dumnezeu şi
care cred în capacitatea Sa de a face lucruri imposibile vor fi în
stare să-şi mute bisericile din punctul unde se află, acolo unde
Dumnezeu doreşte ca ele să fie.
Menţinerea unei atitudini de învingător

indiferent de împrejurări
Mă întrebam de ce a dorit Dumnezeu ca Moise să trimită
spioni pentru a cerceta ţara Canaanului. El ar fi putut să-i furni-
zeze lui Moise orice secret despre cetăţi şi i-ar fi putut conduce
pe copiii lui Israel la victorie. Concluzia mea este că Domnul a
vrut să le testeze atitudinea. Dumnezeu îngăduie să trecem prin
diferite împrejurări înainte de a ne binecuvânta. Cum vom răs-
punde la asemenea provocări? Ne vom simţi descurajaţi? Ne
vom încrede în El şi în puterea Sa?
O calitate esenţială a atitudinii de învingător este aceea
că ne conferă capacitatea de a răspunde cu o încredere neclin-
tită. Iscoadele necredincioase nu numai că au avut o atitudine
de oameni învinşi, dar mai târziu au căutat să cucerească ţara
cu propriile puteri, împotriva avertizării lui Dumnezeu – şi au
pierdut lupta (Numeri 14:40-45). Este normal să ne simţim ne-

liniştiţi când trecem prin greutăţi. Noi încercăm să răspundem
provocărilor prin propriile puteri, uitând că Dumnezeu contro-
lează toate lucrurile. Atunci când întâmpinăm greutăţi, avem
nevoie să căutăm putere la Dumnezeu. Făcând acest lucru, înce-
pem să privim dincolo de ceea ce se poate vedea în această lume.
Autorul Proverbelor ne sfătuieşte să ne încredem în Domnul cu
toată inima, să nu ne bizuim pe înţelepciunea noastră şi să-L re-
cunoaştem în toate căile noastre (Proverbele 3:5,6).
Atitudinile sunt contagioase. Merită atitudinea ta să fie
molipsitoare? Mai mult decât atât, atitudinile sunt extrem de
puternice. Drept urmare, atitudinea de învins este devastatoare
asupra celorlalţi. Este incredibil cum 10 oameni obişnuiţi au pu-
tut să întoarcă întregul Israel împotriva lui Moise, Iosua şi Caleb.
Sună cunoscut, nu? Un singur om deranjat poate să influenţeze
întreaga biserică să aibă o atitudine a înfrângerii. De aceea, te
rog, nu lăsa loc atitudinii de învins în viaţa şi în biserica ta. Dacă
aş reda în câteva cuvinte acest concept, aş spune că atitudinea
pe care o veţi avea ca întreg vă va determina destinul, succesul
şi creşterea.
Să câştigăm lumea pentru Hristos

Atunci când spunem că oamenii nu sunt interesaţi sau că
este greu de ajuns la ei, noi Îl limităm pe Dumnezeu, ne limităm
pe noi înşine şi pe cei pe care intenţionăm să îi influenţăm. Dacă
avem convingerea nemărturisită că oamenii nu sunt interesaţi,
vom mai încerca noi alte metode să ajungem la ei sau ne vom
lăsa păgubaşi?
Situaţia lumii de astăzi este, în linii mari, cam aceeaşi din pri-
mul secol creştin. Pe atunci se prefigurau trei mari idei filosofice,
reprezentate de trei metropole care guvernau gândirea vremii.
Ierusalimul reprezenta tradiţia, oamenii lipsiţi de căutări şi inte-
res, rigiditatea convingerilor. Atena simboliza filosofia modernă
şi deschiderea pentru idei noi, iar Roma reprezenta cultura dis-
tracţiilor, a venerării eroilor şi a hedonismului. În fiecare dintre
aceste centre, creştinii se confruntau cu neîntrerupte persecuţii.

În ciuda acestor provocări – care nu erau mai uşoare decât cele
de astăzi –, Evanghelia creştină s-a răspândit, şi Împărăţia lui
Dumnezeu a crescut. Primul secol este perioada de creştere a bi-
sericii şi a spiritualităţii creştine spre care privim cu invidie, dar
creştinismul se răspândea nu pentru că nu avea piedici, ci pen-
tru că avea o credinţă puternică în Dumnezeu şi avea puterea
Duhului Sfânt.
În zilele noastre, Dumnezeu va conduce din nou biserica Sa
la triumf şi succes. Dacă vrem să luăm parte la această victorie,
trebuie să credem în Dumnezeu şi în Duhul Sfânt.
În timpul interviurilor din cadrul studiului nostru, am auzit
o mulţime de scuze cu privire la motivul pentru care anumite
biserici nu au reuşit să crească. Un pastor spunea: „Biserica
noastră se află într-o zonă foarte bogată, iar oamenii n-au nevoie
de Dumnezeu.” Un altul explica: „Biserica mea se află într-o zonă
foarte săracă, oamenii trebuie să îşi ia două sau trei servicii ca să
poată supravieţui – aşa că nu mai au timp pentru Dumnezeu
şi pentru biserică.” Un alt pastor ne-a spus: „Biserica mea este
într-un cartier cu oameni foarte educaţi, care Îl pun la îndoială
pe Dumnezeu.” Un altul a concluzionat: „Biserica mea se află
într-o zonă rău famată; oamenii nu vor să se schimbe şi le vine
greu să frecventeze biserica noastră.” Alt pastor îşi dădea cu
părerea: „Biserica noastră se află într-o ambianţă postmodernă
foarte deschisă la tot felul de idei, mai puţin la adevărul absolut.”
„Biserica noastră se află într-o zonă industrială şi oamenii nu se
ostenesc să încerce noi experienţe în cunoaşterea lui Dumnezeu”,
a fost de părere un pastor.
Am ascultat astfel scuze după scuze motivând de ce nu cresc
bisericile. În acelaşi timp, pastorii bisericilor prospere au credinţa
că ei pot câştiga lumea pentru Hristos şi convingerea că toate
lucrurile sunt posibile alături de Dumnezeu. Ei sunt convinşi că
împreună cu Dumnezeu orice biserică poate fi prosperă, dinamică
şi sănătoasă şi sunt încântaţi de misiune şi evanghelizare. O
asemenea atitudine este cu adevărat molipsitoare. Membrii din
bisericile lor îi urmează în credinţă, atitudine şi optimism. Ca

rezultat, toţi cred că Dumnezeu va face lucruri mari pentru ei,
pentru familiile lor şi pentru biserica lor.5
Domnul doreşte să facă lucruri mari
Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu, care poate
aduce la îndeplinire orice. „Dumnezeu vrea să îndeplinească
lucruri mari pentru noi. Nu vom câştiga biruinţa prin mărimea
numărului nostru, ci prin deplina supunere a sufletului nostru lui
Hristos. Trebuie să mergem înainte prin puterea Sa, punându-ne
toată încrederea în puternicul Dumnezeu al lui Israel.”6
Domnul doreşte să facă lucruri mari pentru copiii Săi şi
pentru biserica Sa. Ellen White subliniază faptul că Dumnezeu nu
depinde de noi. Optimismul bazat pe credinţă nu se întemeiază
pe iluzii sau pe ignorarea realităţii. Nu. Se bazează pe puterea lui
Dumnezeu.
Domnul poate face lucruri imposibile pentru noi. Nimic nu
este prea greu pentru El – aceasta este realitatea pe care Scriptura
ne-o repetă mereu şi mereu. Dumnezeu i-a dat un copil unei
femei de 90 de ani, al cărei soţ avea 100 de ani (Geneza 17:17;
18:10-14); a dat un copil unei fecioare care nu cunoscuse băr-
bat (Luca 1:34-38). A folosit un tânăr pentru a răpune un uriaş
(1 Samuel 17), a promis că, dacă vom avea credinţă cât un gră-
unte de muştar, am putea muta munţii (Matei 17:20). Întreaga
greutate a Scripturii se bazează pe credinţa într-un Dumnezeu
care poate face totul.
„Ah! Doamne Dumnezeule, iată, Tu ai făcut cerurile şi pă-
mântul cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău întins: nimic nu
este de mirat din partea Ta! Tu dai îndurare până la al miilea
neam de oameni şi pedepseşti nelegiuirea părinţilor în sânul co-
piilor lor după ei. Tu eşti Dumnezeul cel mare, cel puternic, al
5
„Reacţia pastorului va da tonul reacţiei celorlalţi membri ai bisericii. Dacă pas-
torul manifestă în mod public sentimentul de pierdere, amărăciune, descurajare sau
deprimare, biserica va oglindi aceleaşi simţăminte.” (Howard K. Baston, Common –
Sense Church Growth, Macon, Ga., Smith & Helwys, 1999, pag. 89)
6
Ellen G. White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, pag. 279, orig.
cărui nume este Domnul oştirilor! Tu eşti mare la sfat şi puternic

la faptă, Tu ai ochii deschişi asupra tuturor căilor copiilor oame-
nilor, ca să dai fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui.
Tu ai făcut minuni şi semne mari în ţara Egiptului şi până în ziua
de azi şi în Israel şi printre oameni şi Ţi-ai făcut un Nume aşa
cum este astăzi. Ai scos din ţara Egiptului pe poporul tău, Israel,
cu minuni şi semne mari, cu mână tare şi cu braţ întins şi cu o
mare groază” (Ieremia 32:17-21).
„Isus S-a uitat ţintă la el şi i-a zis: «Lucrul acesta este cu ne-
putinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu, pentru că toate lucrurile
sunt cu putinţă la Dumnezeu»” (Marcu 10:27).
Atunci când oamenii cred în puterea Lui, Dumnezeu îi
recompensează cu binecuvântările Sale bogate, abundente.
Domnul încă este atotputernic. Optimismul nostru se întemeiază
pe natura Sa neschimbătoare, pe puterea Sa nesecată şi pe cre-
dincioşia făgăduinţelor Sale.
Factorul credinţă
Cum poate credinţa, ca atitudine, să influenţeze biserica şi să
o facă să crească?
1. Nimic nu ne motivează mai mult decât situaţiile în care
Îl vedem pe Dumnezeu acţionând în mijlocul nostru. A-L
mărturisi pe Dumnezeu în acţiune aduce energie proaspătă
oamenilor şi bisericii într-o manieră neegalată. Atitudinea
marcată de credinţă Îi dă lui Dumnezeu ocazia să realizeze
lucruri supranaturale, acestea generează şi mai multă credinţă,
care, la rândul ei, trage după sine mai multe manifestări vizibile
ale lui Dumnezeu.
2. Noi putem alege ce atitudine să adoptăm. O atitudine
de învingător este mai importantă decât orice altceva – trecutul,
educaţia, contul în bancă, succesul sau eşecurile noastre, faima
sau durerea noastră, tot ce ar putea spune sau gândi ceilalţi
despre noi, împrejurările în care ne aflăm sau poziţia pe care o
ocupăm în societate. Atitudinea este mai relevantă decât modul
de prezentare, nivelul de dotare şi deprinderea. Ea poate să
distrugă sau să ajute o afacere, o biserică sau o familie. Faptul

remarcabil este că noi avem o alegere de făcut în fiecare zi cu
privire la atitudinea pe care o vom adopta. Nu mai putem
schimba trecutul şi nu putem interveni în felul în care ceilalţi
aleg să procedeze. Nici nu putem schimba ceea ce este inevitabil.
Ceea ce putem schimba însă este propria atitudine.
3. Fericirea, ca atitudine, este molipsitoare. Bucuria în
Domnul poate anima întreaga biserică. Imaginează-ţi propria
familie a bisericii cuprinsă de entuziasmul încrederii în
Dumnezeu şi plină de bucurie în lucrarea Sa.
Ce fel de conducător ai vrea să fii?

Ce fel de conducător ai vrea să fii – plin de scuze sau plin de
optimism şi credinţă? Dacă vei adopta o atitudine corectă, vei fi
în stare să dezvolţi deprinderile necesare reuşitei şi vei primi de
la Dumnezeu resursele de care ai nevoie. Cineva ar putea spune:
„Tu nu cunoşti zona în care lucrez, nu-mi cunoşti biserica şi nu
ştii cu ce greutăţi mă confrunt şi nici la ce conflicte trebuie să
fac faţă.” Creşterea bisericii nu se realizează fără efort, nu este
nici măcar uşor, dar cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile,
chiar şi extinderea şi maturizarea bisericii în zonele dificile.
Dumnezeu nu ne-a chemat să avem o mentalitate a înfrângerii,
ci mai degrabă să avem un spirit al succesului. „Căci Dumnezeu
nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de
chibzuinţă” (2 Timotei 1:7). El ne-a promis că va fi cu noi până la
sfârşitul timpului (Matei 28:20).
Preţul creşterii
Noi trebuie să vrem să creştem şi să fim dispuşi să plătim
preţul. Costul creşterii constă în schimbarea orientării, şi anume
a crede în Dumnezeul care poate face imposibilul. Credinţa ne va
face în stare să trecem de la indiferenţă la acţiune misionară, de
la obişnuinţe la transformare, de la menţinerea stării de fapt la
implicarea în prezent. Un optimism bazat pe promisiunile divine
ne va face în stare să ne urnim de la o viaţă uşoară şi comodă la
una plină de entuziasm, credinţă, critici şi chiar durere; de la o

agendă rigidă la eficienţă şi de la tradiţionalismul fără viaţă la o
credinţă vie. Trebuie să facem trecerea de la închinarea noastră
obişnuită la experienţe prin care să atingem inima lui Dumnezeu.
De la simple declaraţii la acţiune. De la planuri la scopuri. De
la durere omenească la promisiuni divine. De la programe la
oameni. De la paralizie spirituală la rugăciune.
Cum să pui lucrurile în mişcare: 4 paşi practici
1. Mai întâi întăreşte-ţi credinţa personală. Studiază inter-
venţiile lui Dumnezeu în Biblie şi în istorie.
2. Trăieşte practic credinţa. Arată-ţi credinţa în ceea ce spui
şi în ceea ce faci, vorbeşte tot timpul despre puterea cea mare a
lui Dumnezeu.
3. Imprimă-i comunităţii locale viziunea despre măreţia lui
Dumnezeu prin predici, mărturii, mottouri, bannere şi imnuri.
4. Dezvoltă o comunitate entuziastă, cu o imagine de sine
sănătoasă, care să creadă că toate lucrurile sunt posibile.
• Sărbătoriţi binecuvântările. Îndreaptă atenţia oameni-
lor spre intervenţiile lui Dumnezeu în biserica voastră.
Aduceţi-I laudă pentru numărul participanţilor şi pentru
abundenţa darurilor. Marchează aniversările, exprimând
mulţumire pentru binecuvântările primite şi pentru
drumul pe care Dumnezeu v-a condus până în prezent.
Organizează ocazii de rugăciune de mulţumire pentru
tot binele pe care Dumnezeu l-a făcut bisericii voastre.
• Schimbă-ţi modul de a vorbi. Vorbeşte despre neajunsuri
din perspectiva credinţei, numindu-le „provocări” şi
„oportunităţi”. Priveşte greutăţile nu ca pe nişte piedici,
ci ca pe nişte ocazii de a fi creativ. Elimină cuvântul „eşec”
prin promovarea ideii de risc: „Noi suntem o biserică ce
nu se teme să încerce lucruri noi pentru Dumnezeu.”
• Caută persoane cu atitudine pozitivă şi molipsitoare. Caută
oameni care posedă optimismul bazat pe credinţă şi
care cred în posibilităţi nelimitate. Oferă-le ocazia să dea
mărturie, să-şi asume roluri de conducere şi să vorbească

în cadrul programelor în care oamenii pot lua hotărâri
decisive.
Optimismul personal bazat pe credinţă
Întrebarea care se pune acum este ce efect va avea asupra
noastră optimismul bazat pe credinţă? S-ar putea să spui: „Păi eu
nu sunt pastor. Sunt un simplu membru de rând şi nu pot face
ceva semnificativ pentru biserică.” Optimismul bazat pe credinţă
va face viaţa şi mărturia ta creştină să fie diferită, în 3 direcţii.
1. Îţi influenţează modul de a-L înţelege pe Dumnezeu. A
crede în manieră optimistă bazată pe credinţă înseamnă a accepta
realitatea că, prin puterea lui Dumnezeu, toate lucrurile sunt
posibile, inclusiv mandatul de a face ucenici din toate neamurile,
limbile şi popoarele, chiar dacă acestea nu vor fi de la început
interesate.
2. Îţi modifică felul personal de a da mărturie şi a face
evanghelizare. Adevărata creştere a bisericii are loc atunci
când membrii bisericii sunt plini de interes pentru misiunea
încredinţată de Hristos şi răspândesc în mod activ iubirea Sa
lumii din jur. Lipsa implicării membrilor laici în evanghelizare
poate avea drept cauză: spiritualitatea şubredă, lipsa viziunii,
teama de respingere, alte preocupări, dispreţul faţă de metodele
tradiţionale de lucrare, precum vizitarea din uşă în uşă sau altele,
profesionalizarea evanghelizării, îndoiala cu privire la lipsa de
interes a oamenilor pentru Evanghelie sau pentru mesajul nostru
specific. Unii s-ar putea chiar simţi stânjeniţi şi ruşinaţi de propria
biserică. Alţii nu cred că ar putea face un lucru semnificativ
pentru lume. Dar, dacă tu crezi în Dumnezeul care poate face
imposibilul, vei fi mult mai înclinat să le împărtăşeşti şi altora
credinţa ta, fiind convins că vor răspunde pozitiv.
Vei conştientiza că Dumnezeu are oameni pretutindeni şi că
unii dintre ei vor accepta chemarea Sa. Eu îmi povestesc adesea
experienţa despre cum am venit la Domnul într-unul dintre cele
mai puţin probabile locuri din lume: Bagdad. Dacă Dumnezeu
m-a găsit pe mine pe străzile din Bagdad, atunci cu siguranţă că

poate găsi pe oricine oriunde.
Optimismul bazat pe credinţă îţi va modela, de asemenea,
felul în care îţi îndeplineşti lucrarea. Implicarea ta în cadrul bisericii
va avea o semnificaţie veşnică. Indiferent de departamentul în
care activezi – la Şcoala de Sabat adulţi sau copii, dacă eşti diacon
sau prezbiter – ceea ce faci îi conduce pe oameni la tronul harului,
unde viaţa lor va fi în mod radical schimbată.
3. Îţi afectează atitudinea privind misiunea şi extinderea
bisericii. Una dintre cele mai mari piedici în calea lucrării lui
Dumnezeu este atitudinea noastră. Nici nu pot să vă spun de
câte ori am auzit oameni vorbind în comitetul bisericii sau la
alte întâlniri despre dificultăţile de a pătrunde în diferite zone.
„Oamenii de acolo nu primesc solia. Când am mai încercat, nu
am reuşit. Nu avem bani şi nici alte resurse pentru a face acest
proiect.” Dar când vei avea optimismul bazat pe credinţă, vei avea
un nou entuziasm să-ţi împărtăşeşti credinţa, vei încerca metode
noi să ajungi la oameni, le vei adapta pe cele vechi şi vei adopta
altele noi, potrivite cu timpul şi cu generaţia. Biserica ta va deveni
un loc al speranţei, al credinţei şi al creşterii. Optimismul bazat
pe credinţă va deveni o realitate când conducerea şi membrii
bisericii îl vor adopta şi îl vor pune în practică în întreaga viaţă a
bisericii, de la programele muzicale la lucrarea misionară şi de la
şedinţele de comitet la evanghelizare.
Optimismul bazat pe credinţă

Atitudinea marcată de optimism şi credinţă înseamnă să nu
mai lăsăm provocările să ne intimideze, ci să aşteptăm intervenţia
victorioasă a lui Dumnezeu. În timp ce ne vom ruga pentru un
mare număr de convertiri, vom lucra în puterea Duhului Sfânt.
Şi vom aştepta ca Dumnezeu să săvârşească lucruri minunate.
Care îţi sunt aşteptările? Dumnezeu te va răsplăti conform
credinţei şi aşteptărilor tale. De aceea aşteaptă şi roagă-te pentru
o închinare minunată, pentru servicii divine minunate, pentru
o Şcoală de Sabat minunată, pentru oameni minunaţi, pentru
o creştere minunată. Aşteaptă-te ca Dumnezeu să te ajute să îţi

atingi potenţialul. Aşteaptă-te ca oamenii să fie transformaţi, să
fie în stare să schimbe lumea şi să facă lucruri minunate pentru
Dumnezeu.
Moise a trimis 12 oameni să vadă dacă ar putea lua în
stăpânire ţara promisă. Dintre ei, 10 s-au întors şi au susţinut
că este imposibil. Dar 2 au spus că, dacă Dumnezeu este cu noi,
vom reuşi.
Prietenul meu, ce părere ai? Crezi împreună cu mine că, dacă
Îl vom avea pe Dumnezeu de partea noastră, se vor întâmpla
lucruri minunate, bisericile noastre vor fi locuri în care să-ţi
doreşti să te afli şi noi vom putea câştiga lumea pentru Hristos.
„Rugăciunea şi credinţa vor face ceea ce nicio putere de pe
pământ nu va fi în stare. Nu e nevoie să fim îngrijoraţi şi tulbu-
raţi. Fiinţele umane nu pot merge pretutindeni şi nu pot face tot
ce trebuie făcut. Adesea devin vizibile în lucrare anumite nede-
săvârşiri, dar, dacă noi arătăm o încredere fermă în Dumnezeu,
care nu depinde de abilităţile şi talentele oamenilor, adevărul va
avea succes. Să aşezăm toate lucrurile în mâna lui Dumnezeu,
permiţându-I să-Şi împlinească lucrarea după cum găseşte de
cuviinţă, folosind pe cine îl consideră El potrivit. Unii oameni
pot părea slabi, dar Dumnezeu îi va folosi dacă ei sunt sufici-
ent de smeriţi. Înţelepciunea omenească necontrolată zilnic de
Duhul lui Dumnezeu se va dovedi o nebunie. Să avem mai multă
credinţă şi să ne încredem în Dumnezeu. Numai El poate înde-
plini lucrarea cu succes. Rugăciunile stăruitoare şi credinţa vor
face pentru noi ceea ce propriile planuri nu pot face.7
7
Ellen G. White, Manuscript Releases, Silver Spring, Md., E. G. White Estate, 1990,
vol. 8, pag. 218.
Capitolul 3
Redefinirea rolului biblic al

conducătorului spiritual:
A privi la Isus
C ând am absolvit Seminarul Teologic şi am mers în primul meu

district, le-am adresat câtorva pastori diverse întrebări: „Care
este rolul meu ca pastor? Ce se aşteaptă de la mine să fac?” Unul
mi-a spus: „Te duci şi tu acolo şi-i faci pe oameni să se simtă bine.”
Altul m-a încurajat să fac vizite, vizite, vizite. Un altul simţea că
rolul principal al pastorului este să aducă noi suflete în biserică.
Aceste răspunsuri m-au determinat să fac un studiu despre
rolul conducătorului spiritual, care s-a întins pe durata câtorva ani.
Pastorii şi alţi conducători spirituali poartă povara multor
aşteptări. Unele sunt puse asupra lor de biserica pe care o păs-
toresc, iar altele vin din propriul simţământ al datoriei. Membrii
presupun că pastorii sunt administratori, sfătuitori, vizionari,
predicatori, ofiţeri de serviciu la telefon şi directori. La rândul
lor, pastorii se simt împinşi în diferite direcţii, fiind întotdeau-
na ocupaţi, dar niciodată siguri dacă îşi împlinesc într-adevăr
chemarea sau îşi pierd timpul cu lucruri de puţină importanţă.
Înţelegerea corectă privind rolul conducătorului spiritual poate
să-i elibereze pe pastori să se concentreze asupra a ceea ce trebu-
ie, iar pe membri, să-i ajute să aibă aşteptări echilibrate de la ei.
Acest lucru va conduce la armonie în biserică, iar mărturisirea,
evanghelizarea şi formarea de ucenici va deveni o prioritate şi
centrul de interes. Nu aceasta este chemarea lui Dumnezeu?
Redefinirea rolului biblic al conducătorului spiritual 51
Studiul biblic pe care tocmai urmează să-l începem (privind

rolul pastorului) va stabili câteva principii indispensabile ale
sănătăţii şi creşterii bisericii. Ceea ce am descoperit în cercetarea
noastră este că pastorii bisericilor prospere se concentrează
asupra acestor principii vitale şi le aplică în lucrarea lor. Am mai
descoperit că membrii bisericilor prospere tind să aibă aşteptări
sănătoase de la conducătorii lor. O înţelegere corectă a rolului
pastorului este crucială. Motivul pentru care atât de multe dintre
bisericile noastre nu cresc este că pastorii fac totul, mai puţin
ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la ei.
Potrivit Scripturii, care este funcţia lor? Avem noi în Scrip
tură un model care să ne ajute să înţelegem în mod corect rolul
pastorului?
După mulţi ani de observare şi studiere atentă a literaturii de
specialitate1, am început să înţeleg că există două abordări dis-
tincte privind pastoraţia: una tradiţională şi una contemporană.
Modelul tradiţional
Timp de secole, oamenii au privit la pastor ca având rolul de
slujitor care le poartă de grijă oamenilor, îndeplinind o serie de
acte distincte, precum:
(1) învăţarea şi predicarea doctrinelor;
(2) asistenţă pastorală (vizitare, sfătuire, încurajare, ajutorarea
celor în nevoie etc.);
(3) îndeplinirea ritualurilor de trecere (botez, cununie,
înmormântare);
(4) administraţie (cum ar fi: conducerea adunărilor publi-
ce, editarea buletinului informativ, promovarea şi planificarea
programelor bisericii şi, eventual, realizarea unor activităţi mi-
sionare printre cei din afara bisericii, ceva care se presupune a fi
evanghelizare);
(5) rolul de ambasadori ai bisericii în sânul comunităţii locale.
1
Am găsit în biblioteca Universităţii Andrews peste 40 de volume des-
pre rolul pastorului.
Însă în jurul anilor 1970-1980, o nouă înţelegere a început să

se cristalizeze. Multe cărţi şi mulţi pastori ai megabisericilor au
început să promoveze un nou rol al pastorului, şi anume acela
de CEO (Chief Executive Officer – director general, n.tr.), ca lider
care promovează o viziune şi îi strânge şi îi motivează pe oameni
să o transforme în realitate, într-un climat nou şi sănătos.
Modelul contemporan
Majoritatea cărţilor actuale despre creşterea şi conducerea
bisericii susţin că, dacă pastorii vor continua să facă ceea ce au
făcut dintotdeauna, se vor îndrepta spre eşec. Greg Ogden, în
Unfinished Business (Afacere neterminată)2, propune ca pastorul
să fie un conducător vizionar, care îi mobilizează neîntrerupt pe
ceilalţi conducători ai bisericii, promovând viziunea şi schim-
bând percepţia, precum şi structura – făcând toate în timp ce are
ochii aţintiţi spre misiune, evanghelizare şi creşterea bisericii.
Consider că asemenea idei sunt proaspete, inteligente şi utile,
chiar dacă, adesea, nu au cea mai bună susţinere teologică, care
să le dea coerenţă.
Vechiul model, în care pastorul este un purtător de grijă
executant, nu conduce în mod nemijlocit la creştere. Se creează
astfel o percepţie în virtutea căreia oamenii sunt dependenţi de
pastor să împlinească nevoile membrilor şi a celor din afara bi-
sericii. În total dezacord cu principiul biblic al preoţiei tuturor
credincioşilor, acest sistem îi încurajează pe credincioşi să se con-
centreze pe ei înşişi, împiedicând astfel dezvoltarea Împărăţiei
lui Dumnezeu.
Noul model de conducător tip director general este un ames-
tec de principii biblice şi practici din lumea afacerilor. Majoritatea
cărţilor despre creşterea bisericii prezintă modele de conducere
adaptate la contextul în care se află biserica. O asemenea aborda-
re prezintă o serie de riscuri. Primul ar fi acela că oamenii sunt
încurajaţi să urmeze mai degrabă o personalitate charismatică
decât să respecte principiile biblice ale conducerii. Un alt risc ar
2
Greg Ogden, Unfinished Business, Grand Rapids, Zondervan, 2003, pag. 11-15.
fi acela că un asemenea model are în vedere mai mult biserica

locală în detrimentul bisericii mondiale. Ar putea încuraja mai
degrabă crearea unei megabiserici decât creşterea unei biserici
sănătoase. În ultimă instanţă, orice model am adopta are nevoie
să fie conform cu principiile teologiei biblice ale creşterii. Eu cred
cu tărie că rolul pastorului ar trebui să fie determinat de un mo-
del biblic şi să aibă o puternică bază teologică.
Rolul biblic al pastorului

Ce spune Scriptura despre rolul pastorului? Ce trebuie să
facă pastorul? Ce spune Scriptura despre urmaşii devotaţi ai lui
Hristos – preoţia universală a tuturor credincioşilor?
Consider că răspunsul la toate aceste întrebări poate fi aflat
dacă studiem activitatea lui Isus Hristos. El ne-a arătat cum
trăieşte şi ce face pastorul ideal. Pe măsură ce studiem viaţa şi
lucrarea lui Isus pe pământ descoperim că a făcut 5 lucruri: Şi-a
dezvoltat relaţia cu Tatăl, a predicat Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu, a împlinit nevoile oamenilor, a făcut ucenici prin
puterea Duhului Sfânt şi, în cele din urmă, Şi-a dat viaţa ca jertfă.
Aceste lucruri constituie, în esenţă, ceea ce ar trebui să
facă un pastor. Pastorii ar trebui să urmeze modelul ideal, Isus
Hristos. Procedând astfel, ei le transmit acest model de ucenicie
membrilor bisericii, care îl transmit mai departe, altora, până
când întreaga biserică se dezvoltă prin puterea Duhul Sfânt, care
se manifestă în toţi.
Să dezvoltăm aceste 5 principii pentru a avea o clară înţele-
gere teologică asupra lucrării noastre actuale.
Primul lucru important făcut de Isus a fost întreţinerea

unei relaţii strânse cu Tatăl. În mod repetat, Scriptura ne
învaţă că Isus a considerat că prima prioritate este să petreacă
timp în singurătate cu Tatăl. Viaţa Sa lasă să se vadă o intensă
preocupare pentru prezenţa lui Dumnezeu, în timp ce inima Îi
tânjea şi flămânzea să ajungă la inima lui Dumnezeu. Să reţinem
următoarele momente din viaţa Sa:
• „Era pe vremea când El Se retrăgea în munte să Se roage,

şi El a petrecut toată noaptea în rugăciune” (Luca 6:12,
NASB).
• „Şi după ce a dat drumul mulţimilor, El S-a suit pe munte
singur să Se roage; şi, pe când se înnopta, El era acolo
singur” (Matei 14:23, NASB).
• „Dimineaţa devreme, când era încă întuneric, Isus S-a
sculat, a ieşit din casă pentru a Se duce într-un loc tainic,
şi Se ruga acolo” (Marcu 1:35, NASB).
Isus a trăit o viaţă de rugăciune. El Îşi începea şi Îşi încheia

fiecare zi în strânsă relaţie cu Tatăl Său ceresc. Uneori petrecea
toată noaptea în comuniune cu Tatăl. De fapt, Isus Se afla
neîntrerupt în legătură cu Tatăl.
Primul lucru pe care îl făcea Isus în fiecare zi era să-Şi umple
fântâna fiinţei cu prezenţa Tatălui. Apoi trăia având Cerul în
minte pe tot parcursul zilei. Hristos Şi-a administrat timpul
trecând de la „a fi” la „a face”, sau „a Se manifesta”. Felul Său de
a fi era marcat de cultivarea legăturii cu Tatăl şi de bucuria dată
de statutul Său de Fiu. Felul Său de a Se manifesta era marcat de
împlinirea voii Tatălui. Acesta este secretul eficienţei Sale. Prin
această comuniune, El primea harul şi puterea de la Tatăl.
Subliniind nevoia noastră de a face la fel, Ellen White, în Calea
către Hristos, spune: „Natura Sa umană a făcut ca rugăciunea să
devină o necesitate şi un privilegiu. El găsea mângâiere şi bucurie
în comuniunea cu Tatăl Său. Şi dacă Mântuitorul oamenilor, Fiul
lui Dumnezeu, a simţit nevoia de rugăciune, cu cât mai mult
fiinţele slabe şi păcătoase simt nevoia de rugăciune fierbinte şi
constantă.”3
În aceeaşi carte, autoarea ne încurajează să începem fiecare zi
cu rugăciune. „Consacraţi-vă lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă;
faceţi din aceasta prima voastră lucrare. Rugăciunea voastră să
fie: «Primeşte-mă la Tine, Doamne, să fiu întreg al Tău. Aşez
toate planurile mele la picioarele Tale. Foloseşte-mă astăzi
3
Ellen G. White, Calea către Hristos, pag. 94, orig.
în lucrarea Ta. Rămâi cu mine şi cuvintele mele să fie adânc

ancorate în Tine.» Faceţi zilnic această rugăciune. Consacraţi-vă
lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă pentru toată ziua. Supuneţi-I
Lui toate planurile, pentru ca ele să fie susţinute sau abandonate,
după cum alege providenţa Sa. Predându-vă zilnic viaţa în
mâinile Sale, aceasta va fi modelată, din ce în ce mai mult, după
viaţa lui Hristos.”4
Scripturile ne spun că Isus a trăit o viaţă de conectare totală
cu Tatăl ceresc. Lucrul acesta apare clar în pasajele care Îl pre-
zintă pe Isus rugându-Se dimineaţa, seara şi toată noaptea, atât
înainte, cât şi după crizele din viaţa Sa. Eficienţa Lui în lucrare
se datora vieţii de rugăciune. Aceasta îi umplea viaţa de bucu-
rie. Rugăciunea Îl ţinea în permanentă legătură cu Tatăl. Datorită
importanţei pe care o acorda rugăciunii, El Şi-a găsit întotdeauna
timp să Se roage în ciuda programului supraaglomerat. Nimeni
nu era mai ocupat ca Isus. Povara lumii întregi apăsa pe umerii
Săi, dar El Îşi găsea întotdeauna timp pentru a sta în legătură cu
Dumnezeu. Noi trebuie să urmăm exemplul Lui astăzi. Întreaga
biserică are nevoie disperată să urmeze modelul lui Hristos de a
face lucrare.
Cred că nu este o simplă coincidenţă faptul că Isus le-a cerut
ucenicilor să considere o prioritate relaţia lor cu Dumnezeu
înainte de a începe să predice Evanghelia în Ierusalim, în Iudeea,
în Samaria şi până la marginile pământului (vezi Faptele 1:4,5).
Rugăciunea este atât de importantă, încât Hristos a mers
până acolo încât să spună că, nelegaţi de El, nu putem face nimic.
„Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod, căci,
despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).
Lucrarea de slujire este în primul rând şi în cel mai înalt
grad o chemare la cunoaşterea lui Isus Hristos în mod intens
şi personal. Mântuitorul nostru ne cheamă de la singurătate
la solitudine, de la încrederea în noi înşine la încrederea în El.
Hristos le-a spus ucenicilor Săi şi ne spune şi nouă: „Veniţi
singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Marcu
4
Ibidem, pag. 70.
6:31). Sau, cum spune A. W. Tozer: „Noi suntem chemaţi la o

veşnică preocupare cu Dumnezeu.”5 Esenţa lucrării pastorului
este de natură spirituală, şi anume menţinerea unei legături cu
Dumnezeu şi ajutarea altora să facă la fel.
Al doilea lucru semnificativ făcut de Isus pe pământ a fost

predicarea Evangheliei. Permanent, El le-a vestit oamenilor
un mesaj al iubirii lui Dumnezeu pentru ei. Descriindu-Şi
lucrarea, Isus a spus: „Duhul Domnului este peste Mine,
pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia” (Luca 4:18).
De asemenea, Matei 9:35 ne aduce aminte: „Isus străbătea
toate cetăţile şi satele, învăţând… în sinagogi, propovăduind
Evanghelia Împărăţiei.”
Isus îi învăţa pe oameni în fiecare zi, dându-le îndrumări
din Cuvânt şi chemându-i la mărturisirea păcatelor şi la o viaţă
transformată.
Cuvântul îi conduce întotdeauna pe oameni la o viaţă schim
bată şi transformată. Cuvântul are putere. Cuvântul lui Dumnezeu
a adus lumea la existenţă şi L-a ridicat pe Isus Hristos din
mormânt. Cuvântul este acela care ne readuce sănătatea şi vigoa-
rea spirituală şi produce în noi o schimbare semnificativă.
De la o vârstă fragedă, Isus Şi-a dezvoltat o dragoste fierbinte
pentru Scriptură. El a învăţat-o şi i-a învăţat din ea şi pe alţii, cu
putere şi autoritate (Luca 2:46-50). Iubirea pentru Tatăl Îl motiva
să citească Scriptura Lui şi să afle voinţa Sa.
Pastorul ar trebui să-i conducă întotdeauna pe oameni la o
mai bună înţelegere şi trăire a Cuvântului lui Dumnezeu. De
reţinut următoarele elemente spirituale de bază pe care le reali-
zează Cuvântul pentru noi:
• Cuvântul lui Dumnezeu ne dă viaţă (Filipeni 2:16).

• Cuvântul lui Dumnezeu ne face neprihăniţi (1 Corinteni
15:1,2).
5
A. W. Tozer, That Incredible Christian, Harrisburg, Pa., Christian Publications, 1986,
pag. 46.
• Cuvântul lui Dumnezeu ne poate face să creştem (1 Petru

2:2).
• Cuvântul lui Dumnezeu ne sfinţeşte (Ioan 17:17).
• Cuvântul lui Dumnezeu ne face înţelepţi (Psalmii 119:98).
Mă tem că de multe ori noi reducem Scriptura la o simplă

sursă de informare. Apostolul Pavel ne aduce aminte că
scopul ei este să ne dea o viaţă nouă în Isus, prin îndreptarea
comportamentului şi faptelor noastre. Apostolul îi atrage atenţia
lui Timotei să fie atent la citirea şi la prezentarea Scripturii în
public (vezi 1 Timotei 4:13). El îi reaminteşte lui Timotei că
întreaga Scriptură este inspirată de Dumnezeu şi, ca urmare, în
stare „să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în
neprihănire” (2 Timotei 3:16).
Ellen G. White spune foarte clar că noi avem nevoie să
studiem Scriptura nu numai pentru cunoştinţe, ci şi pentru
transformare.
„Voi nu aveţi nevoie atât de mult de cunoştinţe teoretice, cât
mai ales de regenerare spirituală. Nu aveţi nevoie de satisfacerea
curiozităţii, ci mai ales de o inimă nouă. Trebuie să primiţi mai
întâi o viaţă de sus pentru a putea aprecia lucrurile cereşti.”6
A sosit vremea să nu mai repetăm ceea ce credem, ci să
începem să evaluăm ce schimbări a produs ceea ce credem. Nu
avem aşa de mare nevoie de cunoştinţe, cât mai ales de o renaş-
tere spirituală. Haideţi să studiem Scriptura nu atât de mult în
folosul acumulării de cunoştinţe, cât mai ales pentru a avea o
inimă nouă. Aceasta este esenţa puterii Cuvântului. Isus nu a
predicat sociologie, politică şi nici chiar propriile Sale idei – El a
predicat întotdeauna Cuvântul. De aceea El avea putere şi auto-
ritate. De aceea veneau oamenii la El cu sutele şi cu miile, pentru
că El le oferea Cuvântul lui Dumnezeu.
6
Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, pag. 171, orig.
Esenţa lucrării pastorale
Esenţa lucrării pastorale este înglobată în pasajul biblic din
Marcu 3:13-15. „În urmă, Isus S-a suit pe munte, a chemat la El
pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece,
ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat
putere să vindece bolile şi să scoată dracii.”
Acest fragment biblic conţine 3 adevăruri importante:
1. Isus ne cheamă să fim cu El. Lucrarea nu începe prin a fi
cu oamenii. Dimpotrivă, pentru a fi eficientă şi durabilă, lucrarea
începe prin a fi în prezenţa divină. Acum câţiva ani, Seminarul
Teologic Fuller a făcut un studiu despre viaţa devoţională a
slujitorilor altarului şi a descoperit că un pastor obişnuit din
Statele Unite petrece în medie 5-7 minute în rugăciune zilnică,
în timp ce pastorul devotat consacră zilnic rugăciunii cel puţin o
oră. Dumnezeu ne cere să ne umplem viaţa cu El, să umblăm, să
vorbim, să lucrăm şi să vestim Evanghelia în totală dependenţă
de Duhul lui Dumnezeu şi puterea Sa.
2. El ne trimite să predicăm, să vindecăm şi să facem lumea
vizibil mai bună. Am ajuns să înţeleg că o viaţă creştină autentică,
spre slava lui Hristos, este elementul obligatoriu pentru a avea
o inimă aplecată spre cei pierduţi. O lucrare pastorală eficientă
nu începe cu mulţimile, ci cu mult timp petrecut în solitudine cu
Tatăl. Cu cât vom petrece mai mult timp cu Dumnezeu, cu atât
viaţa noastră va înregistra un succes mai mare. Multor pastori
le lipseşte energia spirituală din cauză că dedică prea mult timp
lucrării şi nu Îi permit lui Dumnezeu să facă lucrarea Sa în ei.
Umple-ţi inima cu prezenţa şi binecuvântarea Duhului Sfânt şi
lucrarea ta va purta semnătura şi parafa Cerului.
3. Noi facem totul prin puterea Duhului Sfânt. Dacă vrei
să ai puterea Duhului Sfânt în viaţa şi lucrarea ta, trăieşte în
comuniune cu Tatăl. Secretul întregii reuşite în lucrare este
reuşita rugăciunii personale. Noi suntem în stare să facem mai
mult decât să ne rugăm – numai după ce ne-am rugat. Dar
niciodată nu vom putea face mai mult decât să ne rugăm dacă
mai întâi nu ne-am rugat.
Ellen G. White se exprimă foarte ferm: „Motivul pentru care
pastorii noştri realizează atât de puţin este faptul că ei nu umblă
cu Dumnezeu. El Se află la distanţă de o zi de cei mai mulţi dintre
ei.”7 Ea nu spune că pastorii noştri nu sunt eficienţi pentru că nu
au destule cunoştinţe teologice sau pentru că nu şi-au dezvoltat
suficiente tehnici de creştere a bisericii sau că ar putea fi mai buni
predicatori. Ea spune pur şi simplu că lipsa lor de randament
este determinată de lipsa umblării cu Dumnezeu. El se află la
depărtare de o zi faţă de mulţi dintre ei.
Un prieten mi-a spus acum câteva luni: „Joe, m-am străduit
să înţeleg cum a putut Petru să aducă la Hristos 3 000 de persoane
cu o singură predică, în timp ce mie îmi sunt necesare 3 000 de
predici pentru a câştiga un singur suflet. Şi Domnul mi-a arătat
de curând de ce. Este o mare diferenţă între a face lucrarea
Domnului depinzând de El sau depinzând de propriile puteri.”
Rugăciunea mea este ca noi toţi să ne facem lucrarea în puterea
şi în reuşita lui Dumnezeu.
Când pastorul are o viaţă de rugăciune ca a lui Hristos şi
când este preocupat să-L urmeze în ucenicie şi spiritualitate,
Dumnezeu îl foloseşte pentru a-i transforma biserica într-un
templu plin de oameni cu vieţi transformate. Isus a spus: „Casa
Mea sa va chema o casă de rugăciune” (Matei 21:13). El nu a
spus că biserica Sa va fi o casă a cântărilor sau a predicilor sau a
lucrării misionare, chiar dacă asemenea lucruri sunt importante.
Dimpotrivă, El a spus că biserica este, în mod fundamental, un
loc în care oamenii sunt conduşi în prezenţa lui Dumnezeu,
unde primesc putere de la El. Din nefericire, o mulţime de
tehnicieni au invadat biserica aducând cu ei programe şi idei
care au transformat-o într-o instituţie omenească, în loc să fie
trupul cel viu al lui Hristos. Când trăim o viaţă de comuniune cu
Tatăl ceresc, biserica noastră devine un sanctuar al rugăciunii, al
harului şi al locuirii prezenţei divine. Dorinţa lui Hristos de a fi
în prezenţa lui Dumnezeu ar trebui să fie motivaţia noastră şi să
ne inspire să ne asemănăm tot mai mult cu El.
7
Ellen G. White, Mărturii, vol. 1, pag. 434, orig.
Slujirea Cuvântului este descrisă printr-o serie de predici

cu caracter evanghelistic, în cartea Faptele apostolilor. Se pare
însă că, atunci când biserica era adunată pentru închinare şi
celebrarea Cinei Domnului, aveau loc de obicei şi predicarea şi
învăţarea (vezi Faptele 20:6). Nevoia de evanghelizare şi învăţare,
precum şi de consolidare a bisericii, fac implicit necesară slujirea
Cuvântului ca parte integrantă a programului. Apostolii au fost
chemaţi la slujirea Cuvântului (Faptele 6:2). Era de aşteptat ca
liderii bisericii să fie în stare să-i înveţe pe alţii Cuvântul lui
Dumnezeu (1 Timotei 3:2).
Pe măsură ce eu însumi acordam mai multă importanţă
Cuvântului lui Dumnezeu, felul meu de a înţelege lucrarea se
schimba. Am început să îi acord Scripturii mai multă considera-
ţie decât oricând înainte. Până atunci îi acordasem Bibliei doar
rolul de sursă a doctrinei, a cunoştinţelor despre Dumnezeu şi
a ideilor pentru predică. Acum ea devenea izvorul de putere,
transformare şi schimbare. Dezvoltând un interes crescut pentru
Cuvânt, am început să prezint Biblia cu mai multă claritate şi efi-
cienţă. Am descoperit curând că, în sufletul meu, ceva începuse
să se schimbe.
Unul dintre lucrurile pe care am început să le fac atunci când
citeam Biblia a fost să-mi pun întrebarea: „Ce anume în viaţa
mea are nevoie de schimbare, transformare sau încurajare?”
Am ajuns, de exemplu, la relatarea despre Iona şi mi-am pus
întrebarea: „În ce fel se manifestă revolta mea faţă de Dumnezeu?
În ce fel Îi întorc eu spatele? Îi iubesc eu oare pe oameni la fel
de mult ca Dumnezeu?” Asemenea întrebări mi-au revoluţionat
modul de a cerceta Scriptura şi chiar întreaga viaţă. În momentul
în care am început să prezint aceste lucruri bisericii pe care o
păstoream, am observat că acelaşi lucru se întâmpla şi în viaţa
altora. În parcursul nostru împreună cu Dumnezeu, am trecut de
la cunoştinţă la putere, de la cunoaşterea textului la cunoaşterea
Celui Sfânt, de la stăpânirea pe care o aveam asupra textului la
stăpânirea lui Dumnezeu asupra noastră şi la transformările Sale
în noi.
Al treilea lucru semnificativ făcut de Hristos a fost îm-

plinirea nevoilor oamenilor. Biblia spune de mai multe ori că
atunci „când (Isus) a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru
că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Matei
9:36). Isus îi iubea pe oameni. El ştia că cei pierduţi contează pen-
tru Dumnezeu şi de aceea contau şi pentru El.
Ellen White, în Divina vindecare, precizează care era metoda
lui Hristos de a-i câştiga pe oameni. „Numai metoda lui Hristos va
conduce la adevăratul succes în a ajunge la oameni. Mântuitorul
Se amesteca printre oameni ca Unul care le dorea binele, El le
arăta compasiune, Se grijea de nevoile lor şi le câştiga încrederea.
Apoi le spunea: «Veniţi după Mine.»”8
Isus începea prin a construi relaţii şi a împlini nevoi. În
primul rând, El Se apropia de oameni cu dorinţa sinceră de a-i
ajuta. Procedând aşa, le câştiga inima. În al doilea rând, Îşi arăta
înţelegerea faţă de ei acordând interes problemelor lor cotidiene.
Într-un alt loc, E. G. White scrie: „Faceţi-i pe oameni să vadă că
religia noastră nu este respingătoare sau exagerată.”9 Al treilea
lucru pe care îl făcea Isus era să le câştige încrederea. Până când
nu construim o relaţie cu oamenii, nu le împlinim nevoile şi nu le
atingem inimile, nu-i putem determina să-L urmeze pe Hristos.
De notat care sunt paşii progresivi pe care îi făcea Hristos în
lucrarea publică, ce ne arată cum putem, printr-o relaţie strânsă
cu El, să urmăm acelaşi tipar de a le aduce dragoste, putere şi
compasiune celor din jur.10
1. Se apropia de oameni şi urmărea binele lor.

2. Empatiza cu ei, simţea împreună cu ei.
3. Le împlinea nevoile.
4. Le câştiga încrederea.
5. Apoi îi chema să Îl urmeze.
8
Ellen G. White, Divina vindecare, pag. 143, orig.
9
10
Philip Samaan, Christ’s Way of Reaching People, Hagerstown, Md., Review and
Herald Pub. Assn., 1990, pag. 33-40.
Întâmpinarea nevoilor oamenilor a fost chintesenţa creşte-

rii bisericii apostolilor şi avea loc într-o varietate de moduri. În
Faptele 3:1-10 îl găsim pe Petru vindecând un olog, iar în Faptele
9:32-36 urmează altul, care zăcea în pat de opt ani. Din acelaşi ca-
pitol aflăm despre Tabita, femeia care deschisese primul centru
social. Ea şi ajutoarele ei nu numai că ofereau o asistenţă comu-
nitară permanentă, asigurându-le hrană şi îmbrăcăminte celor
nevoiaşi, dar acolo se săvârşeau şi minuni de vindecare şi trans-
formare a vieţii. Cartea Faptele arată că primii creştini se ajutau
nu numai ei între ei, ci şi pe oamenii din comunităţile lor.
Adeseori, în calitate de creştini, am dori să ne distanţăm de
această lume, când, în realitate, noi trebuie să fim în mijlocul ei
(dar nu ca ea), stabilind relaţii şi câştigând încrederea. „Nu ni se
cere să renunţăm la relaţiile sociale. Nu trebuie să ne izolăm de
alţii. Ca să putem ajunge la toate categoriile de oameni, trebuie
să-i abordăm acolo unde se află.”11
Într-o zi, am mers la cel mai mare magazin din oraş. Am
stat la intrare şi am întrebat vreo 20 de oameni care ieşeau de la
cumpărături dacă ştiu unde se află Biserica Adventistă de Ziua
a Şaptea din oraşul lor. Niciunul nu a fost în stare să-mi spună.
Ca predicator al unei asemenea biserici invizibile, am început
să mă rog pentru acest lucru. Când le-am împărtăşit membrilor
comitetului ce descoperisem, am convenit că era cazul să
întreprindem ceva mai serios pentru comunitatea în care trăim.
Am hotărât să intervenim în mod individual şi ca organizaţie.
M-am alăturat câtorva organizaţii nonguvernamentale şi la fel
au făcut şi alţi membri ai bisericii. Am început să ne implicăm în
ridicarea de adăposturi pentru cei săraci, am prezentat seminare
pentru părinţi şi cursuri de gătit. În plus, am deschis propria
sală de fitness pentru tinerii din cartier şi am constituit propria
filială a Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi. Am organizat cursuri
de alfabetizare. În consecinţă, am devenit curând foarte bine
cunoscuţi în oraş.
11
La opt ani după aceea, când un alt pastor dintr-o biserică

apropiată ne-a vizitat, i-am povestit cum am stat la intrarea în
magazin rugându-i pe oameni să îmi spună dacă ştiu unde se află
Biserica Adventiştilor de Ziua a Şaptea. S-a hotărât să facă la fel
în oraşul lui. Aşteptând la intrarea celui mai mare magazin din
oraş, a pus aceeaşi întrebare. Aproape toţi cei pe care i-a întrebat
i-au spus că, deşi nu ştiu unde este biserica din oraşul lor, ştiu
unde este biserica adventistă din oraşul nostru. Avem nevoie să
ne întrebăm: „Dacă biserica noastră ar dispărea dintr-odată, i-ar
simţi cineva lipsa?”
Al patrulea lucru făcut de Isus era să-Şi facă ucenici prin
Duhul Sfânt. Imediat ce Şi-a început lucrarea publică la 30 de
ani, Isus a chemat oameni să-L urmeze ca ucenici. A împuternicit
12 bărbaţi care să-I fie ucenici, 12 bărbaţi care să fie vârful de lan-
ce în lucrarea Sa evanghelistică. La fel spune şi Robert Coleman
în cartea sa The Master Plan of Evangelism (Planul de bază al
evanghelizării): „Principala Sa preocupare nu era adoptarea pro-
gramelor de a ajunge la oameni, ci persoanele pe care mulţimile
aveau să le urmeze. […] Oamenii erau metoda Sa de a câştiga lu-
mea pentru Dumnezeu.”12 Isus a definit învăţarea drept formare
a felului de a trăi, nu transferare de informaţii de la o minte la
alta.13 Învăţându-i pe oameni, El urmărea să formeze oameni noi
pentru un nou mod de a trăi.
El Se concentra asupra oamenilor prin care intenţiona să
schimbe lumea, nu asupra programelor sau mulţimilor. Aceasta
era metodologia Sa. Din acest motiv Şi-a provocat ucenicii
spunând: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi
dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său”
(Luca 10:2).
Practic, Isus a spus că avem o problemă de aritmetică. Avem
nevoie de mai mulţi lucrători – mai mulţi ucenici – care să strângă
12
Robert Coleman, Master Plan of Evangelism, Old Tappan, N.J., Spire Books, 1963,
pag. 21.
13
John W. Frye, Jesus the Pastor: Leading Others in the Character and Power of Christ,
Grand Rapids, Zondervan, 2000, pag. 115, 116.
secerişul, aşa că trebuie să mergem şi să facem ucenici din toate

popoarele. Rolul nostru este să ne rugăm pentru seceriş şi în mod
special pentru secerători. Rolul lui Dumnezeu este acela de a ne
trimite oameni care să devină noi secerători.
Nevoia de a pregăti ucenici este atât de importantă, încât lui
Isus I-a luat trei ani şi jumătate pentru un program complet de
formare a lor. Dacă nu ar fi procedat aşa, nu am fi avut astăzi
niciun fel de biserică. În consecinţă, dacă nu vom forma noua
generaţie de lideri, nu va fi niciun fel de biserică în viitor.
Biserica Noului Testament a urmat îndeaproape modelul lui
Hristos. Membrii nu doar botezau zilnic noi credincioşi în urma
mărturisirii şi predicării prin Duhul Sfânt, dar şi urmăreau în mod
special să formeze o nouă generaţie de conducători. În Faptele
apostolilor, capitolul 6, apostolii apar alegând şi învestind alţi uce-
nici care să-i ajute în conducere şi în lucrare, atât în cadrul bisericii,
cât şi în lume. Curând biserica a început să înţeleagă, să predice şi
să practice preoţia tuturor credincioşilor. Petru spunea: „Voi însă
sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt,
un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să
vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat de la întuneric la
lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Fiecare creştin era considerat
ucenic şi avea o anumită misiune de îndeplinit. Încă o dată trebuie
să reţinem că tot ce spunem despre pastor se aplică tuturor urma-
şilor lui Hristos care vor să crească şi să le slujească altora.
Pavel avea obiceiul de a forma permanent pe cineva pe
lângă el. A început de timpuriu, luându-l pe Barnaba. Apoi îl
vedem formându-l pe Ioan Marcu. Dar cel mai puternic exemplu
îl constituie Timotei. Apostolul şi-a investit întreaga viaţă în in-
struirea, dotarea, motivarea şi inspirarea tânărului pastor. Ceea
ce este foarte interesant este că el îl sfătuia pe Timotei să facă la
fel cu alţii. În 2 Timotei 2:2, el scrie: „Şi ce ai auzit de la mine în
faţa multor martori încredinţează la oameni de încredere, care să
fie în stare să înveţe şi pe alţii.”
O întrebare care se ridică adesea este cum să găsim conducă-
tori noi în bisericile noastre? Răspunsul meu este că trebuie să ne
rugăm şi să-I cerem lui Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunile

făcute. Una dintre cele mai neglijate asemenea promisiuni este cea
din Matei 9:35-38 – „Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând
pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vin-
decând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă care era în norod.
Când a văzut gloatele I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necă-
jite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor
Săi: «Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe
Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.»”
Metoda lui Hristos de selectare a conducătorilor era rugă-
ciunea. În jurul nostru se află oameni pierduţi, oameni în nevoie,
oameni răniţi, oameni bolnavi, dar avem puţini colaboratori care
să încerce să ajungă la ei. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să
ne trimită persoane potrivite pentru a lucra cu diferite grupuri de
oameni şi nevoi. Metoda tradiţională este aceea de a primi pe ori-
cine este dispus, sincer sau poate fi uşor convins. Dar Dumnezeu
doreşte ca noi să ne rugăm ca El să ne conducă la persoana alea-
să de El, cineva plin de Duhul Sfânt, de înţelepciune şi care se
bucură de un nume bun printre oameni. Cei aleşi de Dumnezeu
vor veni însoţiţi de pasiunea Sa pentru lucrare şi El va face să se
nască în inima lor simţul misiunii la care au fost chemaţi şi pen-
tru care au fost dăruiţi de El.
Hristos ne-a exemplificat cel mai bine această metodă atunci
când i-a ales pe cei 12 apostoli. A petrecut toată noaptea în ru-
găciune înaintea lui Dumnezeu Tatăl, care L-a îndrumat spre cei
mai potriviţi oameni.
„În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se roage şi a pe-
trecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a
făcut ziuă, a chemat pe ucenici Săi şi a ales dintre ei doisprezece
pe care i-a numit apostoli, şi anume: Pe Simon, pe care l-a nu-
mit şi Petru, pe Andrei, fratele lui, pe Iacov, pe Ioan, pe Filip,
pe Bartolomeu, pe Matei, pe Toma, pe Simon, numit Zelotul, pe
Iuda, fiul lui Iacov, şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânză-
tor” (Luca 6:12-16).
Una dintre bisericile pe care le-am păstorit avea nevoie dis-
perată de un pastor de tineret. Conducerea bisericii m-a trimis la
cei de la Conferinţă, înarmat cu o mulţime de grafice şi statistici,

pentru a-i convinge să ne repartizeze un pastor de tineret. Dar,
din lipsă de fonduri, Conferinţa nu a fost în măsură să ne îm-
plinească cererea. La câteva zile după aceea, în timpul meu de
consacrare am dat peste Matei 9 şi pentru prima dată mi-am dat
seama: Căutarea de noi conducători pentru biserică este o ches-
tiune de luptă cu Dumnezeu în rugăciune serioasă. Aşa că am
început să mă rog şi am provocat biserica să facă la fel, cerând
împlinirea făgăduinţei din Matei. Cam la patru luni după ace-
ea, am primit un telefon de la unul dintre studenţii mei de la
Universitatea Walla Walla care se pregătea pentru pastoraţie.
Tânărul mi-a cerut o întâlnire pentru sfârşitul de săptămână.
Duminica următoare ne-am întâlnit într-un restaurant şi,
după o masă bună, mi-a spus că se gândeşte serios să se întoarcă
în biserica noastră, din care plecase, pentru a organiza lucrarea
cu tinerii. Aşa că a sfârşit prin a-şi dedica doi ani organizării unei
extraordinare lucrări cu tinerii, asigurându-se că după el condu-
cerea tineretului va fi pe mâini bune. Prin această experienţă am
putut vedea pe viu cum funcţionează această făgăduinţă divină.
Această întâmplare a avut un impact atât de puternic, încât a
transformat felul nostru de a rezolva problemele bisericii locale.
Comitetul nostru de coordonare a lucrării personale a devenit o
grupă de rugăciune, iar întrunirile noastre de comitet au devenit
ocazii de căutare a lui Dumnezeu în rugăciune pentru îndrumare,
înţelepciune şi conducători.
O altă întrebare care mi se adresează frecvent este în legătură
cu cel mai bun mod de a-i instrui pe membrii bisericii. Răspunsul
meu este: „la locul de muncă”. Pastorul trebuie să creeze o întreagă
cultură a dotării, instruirii, motivării şi responsabilizării. Fiecare
conducător trebuie să formeze un alt conducător. Promovarea
unei noi generaţii de lideri îndeplineşte mandatul lui Isus de a-i
face în stare pe cei nou-veniţi la credinţă să devină eficienţi în
mărturisire şi evanghelizare.
Mai mult decât atât, dacă o biserică nu va acţiona cu bună
ştiinţă în vederea constituirii noilor generaţii de conducători, nu
va avea nicio speranţă să-şi sporească numărul de participanţi.

Poate că va fi o creştere în registru, dar nu a numărului de oa-
meni care frecventează efectiv biserica. Numai conducătorii
eficienţi ştiu să împlinească nevoile oamenilor. Ei sunt cei care
aduc oameni la biserică, lucrează corespunzător pentru ei şi îi
fac să rămână.
Pe măsură ce am înţeles aceste lucruri, am conceput un
sistem care să alimenteze biserica permanent cu noi conducători.
Fiecare dintre conducătorii noştri din orice departament trebuia
să formeze, să mentoreze şi să motiveze câte un alt conducător
pe domeniul său.
Pentru a face să funcţioneze această direcţie principală,
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi trimită pe cineva pe care să-l
pot forma. Şi Domnul mi-a pus în inimă un anumit nume. L-am
abordat pe John şi i-am împărtăşit viziunea pe care mi-a dat-o
Dumnezeu cu privire la pregătirea de noi conducători. El mi-a
răspuns că tocmai se ruga lui Dumnezeu să-i dea pe cineva
care să-l formeze în lucrare şi în spiritualitate. Am convenit să
mergem împreună în fiecare zi de luni, între orele 18 şi 21, să
prezentăm câteva studii biblice, care erau pasiunea lui. Drumul
până la locul de întrunire era ocazia de a-i spune ce mi-a pus
Dumnezeu în inimă. În fiecare zi de luni petreceam câte trei sau
patru ore rugându-ne şi predând studii biblice. I-am accentuat
cât este de important ca şi el să fie mentorul cuiva, aşa cum eu
am fost mentorul lui.
După trei luni petrecute astfel, am constat că el putea duce
singur torţa adevărului. Aşa că l-am sfătuit să-l ia pe Ted cu el,
în timp ce eu aveam să-l iau pe Glen. Acesta din urmă avea o
pasiune pentru vizitele în spital, aşa că în fiecare luni mergeam
în spitale, sanatorii şi adăposturi.
După şapte ani şi jumătate, aveam 57 de echipe care ieşeau
în fiecare seară să împlinească tot felul de activităţi misionare.
Am format probabil peste 150 de echipe, dar nu toate au rămas în
funcţiune. Slavă Domnului, acum avem sute de oameni implicaţi
în lucrare în fiecare seară a săptămânii – ceea ce era imposibil
pentru un singur om să realizeze. Mai mult decât atât, ne achităm

de mandatul Noului Testament de a forma şi dota noi generaţii
de conducători. Fiecare membru ar trebui atât să se lase format
ca ucenic, cât şi să-i formeze pe alţii ca ucenici. Harul divin va
fi acela care îl va face în stare pe fiecare membru să împlinească
diversele activităţi enumerate în acest capitol, nu doar să le lase
pe seama oamenilor de specialitate.
Formează acest sistem în biserica ta. Membrii vor creşte
în dragoste şi lucrare. Iar biserica va creşte în har şi număr de
participanţi.
În cele din urmă, al cincilea lucru făcut de Isus pe pământ a
acela de a-Şi da viaţa în slujire şi sacrificiu. Viaţa lui Hristos de-
monstrează două adevăruri importante. În primul rând, El a fost
un conducător slujitor. Orice studiu asupra conducerii creştine
ar fi incomplet fără a lua în consideraţie viaţa de slujire plină de
sacrificiu a lui Hristos. Este esenţial să reţinem cum a formulat El
conceptul de conducere slujitoare: „Căci Fiul omului nu a venit
să I Se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpă-
rare pentru mulţi” (Marcu 10:45). „Şi Eu totuşi sunt în mijlocul
vostru ca Cel ce serveşte la masă” (Luca 22:27). Împăratul între-
gului univers nu era atins de slăvirea de sine, de satisfacerea de
sine, putere sau control. În schimb, motivaţia Sa era slujirea şi
împlinirea misiunii.
Al doilea adevăr despre Isus este că El Şi-a dat viaţa ca o
jertfă vie. Biblia spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Ca să ne răs-
cumpere pe noi a trăit, a suferit şi a murit Hristos. În agonia din
Ghetsimani şi în moartea de pe Calvar, dragostea nemărginită
a lui Dumnezeu a plătit preţul răscumpărării noastre. De fapt,
preţul fără egal plătit de Dumnezeu Tatăl prin trimiterea Fiului
Său să moară pentru noi ar putea să ne dea o idee despre cât de
scumpi Îi suntem. Isus a declarat: „Fiindcă Fiul omului a venit să
caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Oamenii pier-
duţi sunt preţioşi înaintea lui Dumnezeu. Dacă sunt un pastor
autentic şi un ucenic al lui Isus Hristos, şi pentru mine ei trebuie

să fie la fel de preţioşi. Rolul pastorului (ca de altfel al fiecărui
conducător creştin) este acela de a imprima această valoare mo-
rală în inima membrilor. Astfel, viaţa de sacrificiu de sine a lui
Hristos se manifestă cel puţin la două niveluri. Primul nivel este
acela al unei vieţi de dăruire – dăruirea timpului, a resurselor şi
a întregii vieţi. Al doilea nivel este acela al oferirii vieţii noastre
într-o slujire plină de sacrificiu – chiar până la moarte.
Dumnezeu ne cheamă pe toţi să trăim viaţa asemenea lui
Isus. Lucrarea pastorală sau oricare tip de slujire la care Dumne
zeu îi cheamă pe credincioşi nu ne are pe noi în centru, ci pe El.
Aceasta înseamnă a-L cunoaşte şi a-I sluji Domnului.
În Faptele apostolilor 2:44,45 citim despre cum a trăit biserica
apostolilor acest adevăr. „Toţi cei ce credeau erau împreună în
acelaşi loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile şi
banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.” Ei au înţeles
marele sacrificiu pe care Isus l-a făcut pentru ei şi, la rândul lor,
manifestau faţă de alţii acelaşi fel de a se jertfi.
Un lucru pe care l-am făcut ca pastor a fost acela de a fi
primul care face ceva care trebuie făcut sau primul care merge
undeva unde este nevoie. Nu am cerut niciodată bisericii să facă
un lucru pe care eu nu aş fi fost dispus să-l fac sau cel puţin ceva
similar acestuia. Când noi suntem primii care începem o formă
nouă de misiune, de evanghelizare sau de dăruire, stabilim astfel
un model pe care ceilalţi îl urmează. Isus nu ne cere niciodată să
facem ceva ce El n-ar fi dispus să facă.
Hristos Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru salvarea omenirii. În
biserica primară, membrii şi-au dat viaţa şi tot ce aveau, într-un
mod plin de jertfire şi din dragoste, pentru Dumnezeu şi pentru
oamenii din jur. Noi suntem chemaţi să facem la fel. Haideţi să
trăim în ambianţa veşniciei, despărţiţi de lumea aceasta. Pastorii
(şi conducătorii) care reprezintă modele de sacrificiu vor avea
biserici care vor face la fel.
În 2 Corinteni 5:19, Pavel spune: „Dumnezeu era în Hristos,
împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor,
şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.” Cu alte

cuvinte, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pe pământ să moară
pentru a ne salva din păcat şi pentru a reface relaţia noastră cu
El, iar El le-a încredinţat acest mesaj de împăcare ucenicilor Săi.
Misiunea primei biserici creştine şi misiunea bisericii de astăzi
este misiunea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Isus Hristos: de a aduce
o lume muribundă înapoi la Dumnezeu. Pentru a fi în stare de
o asemenea lucrare, noi trebuie să fim vital legaţi de Dumnezeu
în timp ce predicăm, în timp ce împlinim nevoile oamenilor, în
timp ce facem ucenici prin puterea Duhului Sfânt şi în timp ce ne
dăruim pe noi înşine, fără rezerve, cauzei pe care o slujim.
Concluzie
Deşi principiile conducerii spirituale pe care le-am enumerat
se aplică în mod natural pastorului, acestea se extind şi asupra
tuturor celor implicaţi în acest tip de conducere. Poate că ne
primim salariul din altă parte, dar odată implicaţi în lucrarea
Împărăţiei, exemplul lui Hristos este şi pentru noi. Dacă eşti
pastor, dacă răspunzi de misiunea femeii, de Şcoala de Sabat,
dacă eşti prezbiter, dacă faci vizite sau dacă ai o grupă mică sau
dacă faci oricare altă lucrare, modelul tău de conducător este
Isus Hristos.
Ca Pastor Suprem, El ne-a demonstrat ce trebuie să facem
noi, ca lideri spirituali. În primul rând şi mai presus de orice,
avem nevoie să ne aprofundăm relaţia cu Tatăl prin rugăciune
şi umblare în strânsă legătură cu El. Numai după aceea vom fi
în stare să predicăm Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi să
formăm conducători în stare să împlinească nevoile oamenilor.
Adevărata conducere a bisericii este o conducere care slujeşte.
Isus a venit să slujească, nu să fie slujit – să-Şi dea viaţa ca jertfă.
El ne cheamă să facem la fel.
Capitolul 4
Fii un formator de conducători:

Dotarea şi motivarea laicilor să facă
lucruri mari pentru Dumnezeu
Cum creşte biserica?

Creşterea bisericii nu este un spectacol cu un singur actor.
Creşterea bisericii nu constă în ceea ce face pastorul, ci în ceea ce
fac membrii. Fără contribuţia membrilor la mărturisirea credinţei
şi împlinirea misiunii în lume, sunt foarte puţine speranţe pentru
biserică să se dezvolte şi să se răspândească. În cercetarea pe
care am făcut-o privind bisericile adventiste de ziua a şaptea cu
o creştere rapidă, a apărut clar că acestea investesc o mare parte
de timp, resurse şi fonduri în instruirea şi dotarea membrilor.
Din interviurile cu o serie de pastori, reiese faptul că un pastor
obişnuit petrece în medie 2 ore pe săptămână pentru instruirea
membrilor, în timp ce pastorii din bisericile cu o creştere
rapidă dedică în jur de 10-15 ore pregătirii membrilor pentru o
lucrare autentică, eficientă şi competentă. Mai mult decât atât,
conducătorii bisericilor adventiste prospere sunt în modul cel mai
înalt preocupaţi de instruirea specifică fiecărui departament sau
proiect. Acest tip de biserici au conducători care pun accent pe
instruire şi membri care sunt doritori să înveţe să facă misiune şi
evanghelizare. Indiferent că eşti pastor, conducător sau membru,
ar fi bine să te asiguri că biserica ta face tot ce poate pentru a crea
şi a menţine o atmosferă de pregătire şi instruire.
Am mai descoperit, de asemenea, că cele mai multe biserici

nu aveau niciun fel de buget pentru instruire, eventual – unul
foarte mic. În timp ce bisericile prospere dedică până la 10% din
buget acestui lucru.
Persoana-cheie în instruirea membrilor este pastorul sau un
alt lider al bisericii locale. Pastorii de succes îşi folosesc aproxi-
mativ o treime din timpul de lucru pentru formarea membrilor
în lucrarea misionară şi evanghelizare. Rugându-se şi căutând
mereu noi conducători, ei construiesc un sistem de instruire în
biserica lor. Fac eforturi să se asigure că oamenii cu care lucrează
sunt bine pregătiţi şi eficienţi. Pentru că îi privesc pe aceştia nu ca
pe nişte concurenţi, ci ca pe nişte parteneri, continuă să formeze
noi conducători şi să le acorde încredere în purtarea răspunderi-
lor misiunii. Asemenea pastori înţeleg ce înseamnă factorul timp
şi ce înseamnă să fii cu un pas înaintea curbei critice în schimba-
rea şi dezvoltarea conducerii.
Astfel, ei urmează sfaturile lui Pavel către mai tânărul
pastor Timotei: „Şi ce ai auzit de la mine în faţa multor martori
încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe
şi pe alţii” (2 Timotei 2:2). Din nefericire, unele biserici angajează
un profesionist ca să le răpească membrilor dreptul la misiune.
Cei mai mulţi creştini sunt supraalimentaţi cu cunoştinţe şi
subnutriţi în practică. Nu este de mirare că multe biserici
stagnează sau sunt în declin. Unul dintre pastorii cu care am stat
de vorbă spunea: „Biserica mea a început să crească atunci când
eu i-am cedat misiunea, iar ea mi-a cedat conducerea.”
Mandatul biblic pentru instruire:
accent pe spiritualitate
Să începem să vorbim despre instruire şi dotare privind
asupra vieţii lui Isus Hristos. El este formatorul suprem al
conducătorilor din biserică. Dacă El nu i-ar fi pregătit pe ucenici
să poarte mantia conducerii, nu am fi avut astăzi biserică. Metoda
Lui de a face ucenici şi de a forma conducători nu se întemeia
pe ceea ce făceau oamenii, ci pe ceea ce puteau ei deveni, prin
Fii un formator de conducători 73
puterea Lui transformatoare şi în prezenţa Duhului Sfânt în viaţa

lor. Prea adesea, în graba noastră de a obţine rezultate rapide, ne
concentrăm asupra profitului, tehnicilor şi strategiilor. Hristos
era atent la ceea ce sunt oamenii, pentru că El ştia că, dacă îi
poate ajuta să devină ceea ce Dumnezeu aşteaptă, ei aveau să I
se alăture în lucrarea Sa din această lume. Acesta este motivul
pentru care Hristos a folosit atât de mult timp pentru formarea
ucenicilor în domeniul creşterii spirituale, al caracterului, al
valorilor şi în iubirea de oameni, aşa cum El Însuşi îi iubea pe ei.
Hristos ştia că, dacă va forma oameni mai buni, umpluţi de
prezenţa divină, de har, de maturitate şi atracţie personală, El va
avea ucenici dornici de a fi instruiţi şi modelaţi pentru lucrarea de
slujire şi evanghelizare. Asemenea oameni doresc să se implice
în misiune pentru că au simţit ei înşişi bunătatea lui Dumnezeu.
De aceea Isus Şi-a luat timp să stea cu ucenicii Săi şi să insiste
asupra spiritualităţii şi legăturii lor cu Dumnezeu şi cu oamenii.
O persoană consacrată slujeşte din dragoste, un om sănătos din
punct de vedere spiritual lucrează cu putere, iar creştinul plin de
Duhul Sfânt slujeşte cu eficienţă şi har.
Dorinţa noastră de a instrui izvorăşte din închinarea noastră
lui Dumnezeu şi din iubirea noastră faţă de semeni. De fapt,
acestea constituie esenţa creşterii bisericii. Nu am să uit niciodată
ce a spus Peter Wagner, unul dintre cei mai renumiţi specialişti în
materie de creştere a bisericii, la unul dintre seminarele sale. El a
afirmat că am putea rezuma esenţa creşterii bisericii în cuvintele
lui Isus: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima
ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi pe aproapele tău, ca
pe tine însuţi.”
În timp ce lumea este interesată de ceea ce pot oamenii rea-
liza şi acumula, Dumnezeu este interesat de ceea ce pot oamenii
deveni. Exemplul lui Hristos în domeniul formării oamenilor ne
încurajează: să ne investim propria viaţă în cei de lângă noi, să dez
voltăm relaţii cu ei, să-i iubim, să-i încurajăm şi să le oferim şanse.
Prin instruire, prin propriul exemplu, prin încurajare şi
responsabilizare, Isus Şi-a dotat ucenicii pentru misiune şi
evanghelizare. Nu numai că i-a învăţat despre lucrare – El le-a

arătat cum se face lucrarea, apoi le-a spus să meargă şi să facă la
fel, după care să vină să-I spună cum a fost. Principalii conducători
ai fiecărei biserici ar trebui să analizeze atent lista membrilor
pentru a identifica lideri şi potenţiali lideri.1 Activitatea de
instruire ar trebui să includă următoarele: rugăciune, învăţarea
noilor tehnici şi deprinderi, raportare şi conştientizare privind
responsabilitatea (vezi Marcu 6:6-13,30).
Regula de bază a instruirii
Când este vorba despre instruire şi pregătire, nimeni nu
ar trebui să depună eforturi pe cont propriu. Da, poate că ţi-ar
veni mai uşor să mergi singur în vizită la spital sau să prezinţi
de unul singur studiul biblic la Şcoala de Sabat sau un seminar
public, dar acest lucru nu este conform cu Scriptura. Este mult
mai eficient să iei pe cineva în vizitele la spital şi să-i arăţi cum
trebuie făcută această lucrare. Este biblic să înveţi pe cineva cum
să ţină un studiu biblic şi cum să-i conducă pe oameni la Hristos.
Isus a mers până acolo încât să spună că e mai important să te
rogi pentru cei implicaţi în seceriş decât doar pentru seceriş.
„Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând pe norod
în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând
orice fel de boală şi orice fel de neputinţă care era în norod. Când
a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi
risipite ca nişte oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Săi:
«Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe
Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui»” (Matei
9:35-38).
Fiecare conducător ar trebui să se roage ca Dumnezeu să
ridice cel puţin încă un conducător care să fie pregătit pentru
lucrarea pe care o face el. Aşa cum am spus mai devreme, apos-
tolul Pavel, referindu-se la valorile care se transmit prin puterea
exemplului, a spus: „Şi ce ai auzit de la mine în faţa multor
1
Vezi Apendice A, „În căutarea liderilor promiţători”, pentru sugestii utile privind
identificarea potenţialilor conducători.
martori încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare

să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2:2).
Reţine progresia. Fiecare conducător trebuie să instruiască
un alt conducător, care va instrui un alt conducător, care, la
rândul lui, va forma un alt conducător şi tot aşa până la a doua
venire. Mântuitorul a pregătit 12 ucenici şi apoi alţi 70. Aceştia,
la rândul lor, au fost mentori pentru următoarea generaţie de
conducători ai bisericii şi aşa mai departe.
Ellen G. White, despre instruire
Ellen G. White a văzut valoarea şi importanţa formării noilor
lideri – concept asupra căruia a insistat de multe ori. „Slujitorii
Evangheliei nu ar trebui să facă lucrarea care aparţine întregii
biserici, epuizându-se pe ei şi împiedicându-i pe ceilalţi să-şi
facă datoria. Ei ar trebui să-i înveţe pe membri cum să lucreze în
biserică şi în comunitatea din care fac parte.”2
Ea a mers atât de departe, încât a spus că pastorii ar trebui
să petreacă mai mult timp instruind decât predicând. Aceasta
înseamnă că e posibil ca formarea conducătorilor să fie chiar
mai importantă decât predicarea şi învăţarea altora. Sigur că
Ellen White a conştientizat importanţa predicării, dar aceasta
nu este suficientă pentru îndeplinirea Marii Trimiteri şi pentru
creşterea bisericii. Dacă am dori să definim rolul pastorului în
viziunea lui Ellen G. White, atunci acesta ar putea fi foarte bine
cineva care predică Evanghelia şi îi instruieşte pe alţii cum să îşi
împărtăşească credinţa cu semenii.
„Fiecare biserică ar trebui să fie o şcoală de pregătire a
lucrătorilor creştini. […] Nu ar trebui să fie doar teorie, ci şi
practică sub îndrumarea celor cu experienţă. Creaţi condiţii ca
instructorii să exemplifice modul în care lucrează cu oamenii, iar
ceilalţi să li se alăture şi să înveţe din exemplul lor. Un model
bun este mai valoros decât multe îndrumări.”3
2
Historical Sketches of the Foreign Missions of Seventh-day Adventists, Basel, Switz.,
Imprimerie Polyglotte, 1886, pag. 291.
3
Ellen G. White, Divina vindecare, pag. 149, orig.
Ellen G. White mai subliniază faptul că pastorii ar trebui

mai întâi să-i instruiască pe membri cum să prezinte Evanghelia
altora, astfel încât întreaga biserică să ia parte la lucrare.
„Acolo unde sunt deja câţiva credincioşi, pastorul nu ar tre-
bui în primul rând să-i convertească pe cei necredincioşi, ci mai
degrabă să-i instruiască pe membrii bisericii cum să colabore-
ze armonios. Pastorul să se ocupe personal de fiecare membru,
să-l încurajeze în creşterea spirituală şi să-l înveţe cum să lucreze
pentru alţii. După aceea ei vor fi în stare să-l susţină pe pastor
prin rugăciune şi colaborare, asigurând astfel un şi mai mare
succes.”4
Studiul pe care l-am făcut demonstrează acest adevăr. Fără
o preocupare serioasă privind creşterea noilor conducători,
biserica poate că va creşte în statistici, dar nu în numărul real al
credincioşilor participanţi. Noi am putut stabili o corelaţie strânsă
între pregătirea membrilor pentru a face lucrare şi evanghelizare,
pe de o parte, şi aducerea de noi suflete în biserică, asistarea
acestora să crească în Domnul şi ajutarea lor să rămână activi în
biserică, pe de altă parte.
În cadrul acestor instruiri, biserica ar trebui să acorde o
deosebită atenţie darurilor spirituale ale membrilor. Ellen White
atrage atenţia tuturor bisericilor să se asigure că oamenii sunt
aşezaţi în locul potrivit pentru lucrare, după cum i-a înzestrat
şi i-a chemat Dumnezeu. „Lăsaţi ca mâna lui Dumnezeu să
modeleze lutul pentru lucrarea Sa. El ştie mai bine ce fel de vase
doreşte să facă. El a încredinţat fiecăruia o lucrare personală.
Dumnezeu ştie care este cel mai potrivit loc pentru fiecare.
Mulţi lucrează împotriva voii lui Dumnezeu şi cauzează
pierderi.”5
Importanţa instruirii în dezvoltarea personală şi a bisericii
Când prezint importanţa instruirii în seminarele mele, le
propun participanţilor un studiu de caz. Întreb ce se întâmplă
4
Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, pag. 196, orig.
5
Ellen G. White, Lift Him Up, Hagerstown, Md., Review and Herald, 1988, pag. 65.
la sfârşitul anului într-o biserică de 100 de membri în care mai

adăugăm 100 de membri. Apoi întreb ce se întâmplă dacă nu mai
adăugăm niciun membru. În cazul primului scenariu, cursanţii
răspund că la sfârşitul anului vom avea între 150 şi 200, poate
chiar 250 de participanţi, pentru că unii dintre ei îşi vor aduce
şi familiile cu ei. În cazul celui de-al doilea scenariu, cursanţii
indică un număr de 100 sau 80 de participanţi.
Care este răspunsul corect?
Pe baza datelor obţinute în studiul nostru asupra Bisericii
Adventiste, răspunsul pentru al doilea scenariu este corect.
Participarea la biserică la sfârşitul anului va fi de 75-80 de
persoane. De ce? Pentru că în fiecare an vom avea pierderi prin
deces, prin transfer sau unii membri vor deveni inactivi. În plus,
întrucât în cursul anului nu se întâmplă nimic semnificativ,
membrii vor fi cuprinşi de pesimism şi indispoziţie, care vor face
ca biserica să-şi menţină cu greu o bună participare la serviciile
divine.
Care este situaţia în primul scenariu? Cercetarea noastră
arată că biserica în care vin încă 100 de membri va rămâne tot cu
100 de participanţi la sfârşitul anului, dacă nu va face următoarele
lucruri:
1. Să-şi dezvolte baza de misiune.

2. Să-şi dezvolte baza de conducere.
3. Să-şi îndrepte atenţia asupra familiei.
4. Să adopte o închinare dinamică şi inspiratoare.
5. Să-şi sporească nivelul de spiritualitate.
6. Să cultive o notă de speranţă.
Fiecare biserică va creşte în funcţie de eficienţa cu care

împlineşte nevoile oamenilor prin ucenicie şi misiune. Este un
lucru care ţine de cea mai simplă raţiune că, dacă vrei să atragi
oameni cu copii mici, cel mai bun lucru este să dezvolţi un
program pentru copii mici. Iar dacă vrei să păstrezi oamenii în
biserică, atunci trebuie să ai un program de dezvoltare spirituală.
În acest capitol, vom discuta despre cum să dezvolţi baza de

misiune, iar ulterior ceilalţi factori enumeraţi mai sus.
Importanţa şi urgenţa instruirii: Studiu de caz
Să ne imaginăm că avem în biserică o soră foarte activă şi
eficientă pe care o numim Michelle. (Am ales o soră pentru că
am descoperit în studiul nostru că numărul femeilor care se im-
plică în lucrare este mai mare decât cel al bărbaţilor.) Michelle
Îl iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte oamenii şi îşi iubeşte biserica.
Ea lucrează cu trei-patru familii. Ceea ce este important nu este
faptul că ea acţionează intenţionat sau intuitiv, ci mai degrabă
faptul că face ceva. În cursul săptămânii ea vizitează prima fami-
lie, care nu vine la biserică; are un studiu biblic cu a doua familie
şi face o mulţime de activităţi sociale în folosul celei de-a treia
familii. Pe lângă cele trei, ea mai lucrează cu a patra familie, pe
care o învaţă cum să se implice în lucrare. Dacă oricare dintre
acestea lipsesc de la biserică, ea le caută la telefon sau le vine în
ajutor dacă se află în nevoie.
Să presupunem că biserica este activă şi în cursul unui an
de zile se adaugă un număr de 20 de familii. Pastorul bisericii
ştie că, dacă cineva nu se ocupă să consolideze noile familii,
acestea se pot pierde. El nu are suficienţi lideri şi oameni care să
se implice, aşa că merge la Michelle şi-i spune: „Tu eşti cea mai
potrivită persoană să te ocupi de integrare – nimeni nu o poate
face aşa ca tine. Ştii că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu 20 de noi
familii şi ştii prea bine că, dacă nu se ocupă cineva de ele, riscăm
să le pierdem.” Apoi el sugerează: „Ce-ar fi dacă ai mai lua trei
sau patru familii în grijă?” Michelle ar putea să răspundă cu da
sau nu. Dacă răspunde cu da, din cauza timpului şi resurselor
ei limitate, Michelle va ajunge să aibă în grijă tot patru familii,
pentru că atât este capacitatea ei de slujire. Când va încerca să-şi
depăşească această limită personală, va deveni nemulţumită,
supraîmpovărată, extenuată şi poate chiar furioasă. Ceea ce ar
fi trebuit să facă Michelle de la bun început este să formeze alţi
conducători să facă acelaşi lucru pe care îl face ea.
Fiecare biserică va creşte numai în raport cu numărul de

lucrători pe care îi are. Cu cât are mai mulţi, cu atât va creşte
mai mult. Toţi membrii activi depind de un conducător inspirat
de Dumnezeu. Fiecare pastor şi conducător trebuie să se roage
şi să caute pe cineva care să li se alăture. Baza de misiune va
creşte numai în măsura în care baza de conducere va creşte. Un
rol important al liderilor este acela de a-şi spori numărul şi a
se asigura că toţi ceilalţi reuşesc în lucrarea pe care o fac.6 John
Maxwell îi compară pe cei care sunt preocupaţi să dezvolte
slujirea altora cu cei care doresc să aibă doar susţinători ai lucrării
lor.7
Conducători care dezvoltă Conducători care dezvoltă

susţinători lideri
• Au nevoie să simtă că alţii au • Doresc să aibă succesori
nevoie de ei • Se concentrează pe punctele
• Se concentrează pe slăbiciuni tari
• Acumulează putere • Cedează puterea
• Petrec timp cu alţii • Investesc timp în alţii
• Cresc prin adăugare • Cresc prin multiplicare
• Au impact numai asupra celor • Au impact dincolo de cercul
cu care sunt în legătură perso- celor cu care sunt în legătură
nală
Nevoia de conducere
O întrebare din vechime este: Ce a fost mai întâi, oul sau
găina? Când este vorba despre conducere, răspunsul nu poate
fi echivoc. Fără niciun dubiu, mai întâi este conducătorul. Fără
o conducere puternică şi dedicată, nu poate exista niciun fel de
împlinire a misiunii. Bisericile ar putea realiza sute de proiecte,
dar nu pot, din lipsă de personal sau resurse. Dumnezeu trebuie
să facă să se nască în sufletul unui conducător un anumit fel de a
6
Elmer L. Towns şi Warren Bird, Into the Future: Turning Todays Church’s Trend into
Tomorrow’s Opportunities, Grand Rapids, F. H. Revell, 2000, pag. 173.
7
John Maxwell, Cele 12 legi ale conducerii, pag. 210.
sluji sau a conduce. Când pune un asemenea lucru pe inima unui

conducător, El adaugă pasiune, determinare şi îndemânare, plus
resursele necesare.
20 de idei pentru pregătirea laicilor
Indiferent că eşti pastor sau conducător al unei biserici, iată
aici o listă cu câteva modalităţi practice de a-i instrui pe membri
pentru o lucrare şi o evanghelizare eficientă.
1. Ajută-ţi biserica să-L iubească pe Dumnezeu şi membrii
să se iubească unii pe alţii. Cu cât oamenii Îl iubesc mai mult pe
Dumnezeu, cu atât vor fi mai interesaţi să se implice în misiune.
Cu cât oamenii se iubesc mai mult unii pe alţii, cu atât vor fi
mai doritori să îşi slujească unii altora. Pe scurt, asigură-te că
membrii au iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni.
2. Încurajează. Aproape permanent am avut de-a face cu
oameni descurajaţi, pentru că nu se găsea nimeni care să le
aprecieze eforturile. Am întâlnit odată o soră care lucra de mai
bine de 20 de ani la Departamentul Copii. Ea mi-a spus: „Lucrarea
cu copiii este uneori foarte grea. De multe ori am aşteptat să
vină cineva să-mi mulţumească pentru ceea ce făceam sau să-mi
ofere puţin ajutor, oricât de mic.” În dorinţa mea de a deveni
un conducător care transmite bucurie colaboratorilor, am pus
deoparte cel puţin două ore în fiecare săptămână pentru a-i suna
la telefon şi a-i încuraja. Mai mult decât atât, în decursul câtorva
ani, am scris câte un bileţel de încurajare pentru fiecare membru.
Am cumpărat chiar şi Taco Bell Dollars pe care i-am oferit
adolescenţilor din biserică atunci când s-au implicat într-un fel
oarecare în misiune sau au făcut lucruri frumoase faţă de cineva.
(Am fost foarte apropiat de toţi adolescenţii din biserica mea.)
3. Repartizează responsabilităţi cu semnificaţie pentru viaţa
veşnică. Fiecare om se simte bine dacă ştie că face un lucru sem-
nificativ pentru lume. Adu-le aminte că misiunea noastră este să
schimbăm vieţi, să-i ajutăm pe oameni şi să-i conducem la Isus.
4. Asigură-te că fiecare membru al echipei se află la locul
potrivit. Ţine seminare despre darurile spirituale de cel puţin
patru ori pe an şi continuă cu seminare de instruire despre

cum să-şi împlinească fiecare mai bine misiunea, cu bucurie şi
satisfacţie. Creează o atmosferă de tipul: eu câştig, tu câştigi.
Asigură-te că membrii se bucură de reuşită. Nimic nu se compară
cu bucuria de a lucra alături de Hristos. Atunci când au succes în
ceea ce fac, vor fi dispuşi să se implice şi mai mult în misiune şi
în evanghelizare.
5. Transmite-le oamenilor suficiente cunoştinţe despre
Dumnezeu şi despre misiune. De aici porneşte instruirea însăşi.
Multe biserici consideră că membrii se vor dezvolta singuri şi
vor dobândi de la sine abilităţi de slujire. Cheia succesului este
a-i instrui în mod intenţionat.
6. Provoacă-i pe oameni să îndeplinească lucruri mari pentru
Dumnezeu. Mulţi se vor ridica să lucreze dacă acest lucru are
valoare pentru viaţa veşnică. Misiunea nu este doar a face ceva –
înseamnă a schimba lumea, a le da oamenilor speranţă, dragoste
şi viaţă veşnică.
7. Identifică potenţiali conducători, ocupă-te de formarea lor
şi apoi implică-i în lucrare. Ca pastor, mi-am format obiceiul de
a căuta oameni pentru noua generaţie de conducători şi a mă
ocupa de ei.
8. Aşteaptă lucruri mari de la ei. Multe biserici greşesc atunci
când lansează pe cineva în slujire fără să aibă prea mari aştep-
tări. Din acest motiv cei în cauză nici nu au performanţe mai
mari. Dacă o biserică alege pe cineva prezbiter, acesta întreabă:
„Ce anume aşteptaţi de la mine?” Adesea răspunsul este: „Nu
mare lucru.” În consecinţă, biserica primeşte „nu mare lucru”.
Oamenilor trebuie să li se spună ce li se cere în contextul misiunii
de aducere de oameni la mântuire, după care aceea să se şi aştep-
te din partea lor. Am descoperit că, dacă aştepţi de la oameni să
facă lucruri mari, ei vor avea realizări pe măsură – cu Dumnezeu
de partea lor.
9. Învaţă-i să dea socoteală. Când i-a trimis pe ucenici în lucra-
re, Isus le-a cerut un raport când s-au întors (vezi Marcu 6:30). A
învăţa să dai socoteală este esenţial pentru dezvoltarea personală,
pentru încurajare şi pentru îmbunătăţirea spiritualităţii şi a de-

prinderilor. Organizează întâlniri frecvente cu conducătorii, mai
ales în Sabat dimineaţa, fiindcă tot sunt la biserică şi nu le răpeşte
prea mult din timp.
10. Oferă-le un program coerent de instruire cu caracter
permanent. Profitaţi pe cât posibil de ocaziile din Sabat dimineaţa,
pentru maxima folosire a timpului. Pregătirea se face atât prin
seminare, cât şi „pe teren”. O biserică trebuie să prevadă cam
10% din bugetul ei pentru instruire, aducerea de specialişti,
procurarea de resurse – DVD-uri, cărţi – sau trimiterea slujbaşilor
la seminare de instruire etc.
11. Dezvoltă relaţii sănătoase cu membrii bisericii. Cu cât
acestea vor fi de mai bună calitate, cu atât mai înclinaţi vor fi să
se implice în misiune. Iubeşte-i pe oameni şi ajută-i să-i iubească
pe alţii. Oamenii tind să prospere într-o atmosferă de har şi
acceptare. Exprimă-ţi credinţa că ei pot realiza ce vor să facă.
12. Arată-le oamenilor atât nevoile lucrării, cât şi rezultatele.
Lumea întreagă este plină de oameni răniţi şi muribunzi.
Misiunea noastră este să readucem speranţa şi o viaţă nouă
şi să le oferim oamenilor o a doua şansă de a trăi. Ce misiune
măreaţă: să schimbăm lumea şi să o umplem cu har, cu dragoste
şi optimism! Ajută-i pe oameni să vadă care este contribuţia lor
la viaţa veşnică şi care este impactul lucrării lor în lume.
13. Personalizează reperele. Misiunea are legătură cu copiii
noştri, cu taţii şi cu mamele noastre. Îi priveşte pe cei pe care îi
iubim cel mai mult. Deşi este corect să afirmăm că Domnul a
murit pentru oamenii din Africa sau China, este în mod infinit
mai eficient şi personal să spui că Isus doreşte ca fiul meu şi fiica
mea să fie în Împărăţia lui Dumnezeu.
14. Simplifică structurile. Fă cât mai uşoare cu putinţă îm-
plinirea lucrării şi vestirea Evangheliei. Un pastor mi-a relatat o
întâmplare interesantă. O mamă singură din biserica sa a venit şi
a cerut să i se dea voie să înceapă o lucrare pentru mamele singu-
re. „Este o idee nemaipomenită”, i-a răspuns pastorul. „Lasă-mă
să vorbesc cu responsabila de la Misiunea Femeii”, a adăugat el.
Aceasta la rândul ei a fost foarte favorabilă, dar trebuia să ia o de-

cizie în comitetul departamental. Când s-a discutat în comitet, s-a
considerat necesar să i se acorde un mic buget pentru îngrijirea
copiilor, pentru ceva literatură şi pentru un program special, ceea
ce a făcut ca problema să fie pasată comitetului financiar. Acesta
a concluzionat că este o idee reuşită şi este de acord să transfere
bani, dacă şi comitetului executiv era de acord. Comitetul biseri-
cii a votat pentru, în unanimitate. Dar, cum mai era puţin până la
adunarea administrativă regulată, s-a votat aducerea acestei pro-
puneri în faţa plenului bisericii, astfel ca toată lumea să afle şi să
susţină această nouă lucrare. Toţi cei prezenţi au fost încântaţi de
idee şi au susţinut-o cu entuziasm. A apărut însă o mică proble-
mă. Femeia care avusese iniţiativa a ajuns atât de frustrată de tot
acest proces greoi, încât s-a transferat într-o altă biserică, unde
începuse deja proiectul pentru mamele singure. Trecuseră... opt
luni de zile de la propunerea ei până la decizia finală. Drumul
să fie foarte scurt pentru începerea unui proiect şi asigură-i pe
iniţiatori de toată susţinerea de care au nevoie.
15. Construieşte structuri pentru pregătirea membrilor.
Acestea vor crea o mentalitate sănătoasă despre oameni care îi
pregătesc pe alţi oameni pentru lucrare şi, în acelaşi timp, vor
crea mai mult patos evanghelistic în sânul bisericii.8 Fiecare con-
ducător să-şi pregătească schimbul care să poată duce lucrarea
mai departe!
16. Învaţă-i pe oameni că lucrarea este darul lui Dumnezeu
pentru fiecare credincios şi aceasta are loc pretutindeni, fie acasă,
fie la serviciu, fie la biserică etc.
17. Organizează întâlniri regulate cu conducătorii. Vizitează-i
acasă, la locul lor de muncă, la biserică şi imprimă-le constant
viziunea. Continuă să-i pregăteşti învăţându-i, instruindu-i,
îndrumându-i. Fii permanent tu însuţi un bun exemplu în ceea
ce priveşte misiunea şi adu-le tot timpul aminte că Dumnezeu i-a
chemat să schimbe lumea şi să-i conducă pe oameni la El.
8
Thom S. Rainer, Effective evangelistic Church: Successful Churches Reveal What Works
and What Doesn’t, Nashville, Broadman and Holman, 1996, pag. 30.
18. Roagă-te pentru noi conducători. Cere împlinirea

promisiunii din Matei 9:35-37.
19. Exemplifică tu însuţi valoarea misiunii. Orice le ceri lor să
facă, fii dispus să faci tu însuţi.
20. Marchează momentele aniversare. În fiecare an să aveţi
Sabate de recunoştinţă pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pen-
tru biserica voastră. Aminteşte botezurile, căsătoriile, ocaziile
de binecuvântare a copiilor, activităţile copiilor, proiectele de
construcţie, achitarea datoriilor, orice fapt pozitiv petrecut în
biserica voastră. La sfârşitul fiecărui an, treci în revistă fiecare
realizare cu Dumnezeu, imprimă viziunea cu privire la ce va face
Domnul în noul an.
Cum să-i motivezi pe oameni?
Ce îi motivează pe oameni? Patru lucruri intră în mod esenţial
în discuţie. Primul dintre ele este teama pierderii. Oamenii vor
fi dispuşi să facă schimbări în momentul în care îşi dau seama
că îşi pierd serviciul sau sunt ameninţaţi de boală sau moarte.
Unii sunt influenţaţi de speranţa că vor fi recompensaţi, cum ar
fi un salariu mai bun, un serviciu mai bun sau o viaţă mai bună.
Alţii sunt sub influenţa relaţiilor9, mai ales cu oameni pe care îi
respectă. În cele din urmă, motivaţia fundamentală este relaţia
cu Dumnezeu şi iubirea noastră faţă de El. Cei care Îl iubesc pe
Dumnezeu merg pretutindeni să spună despre iubirea Sa. Cei
care Îl iubesc pe Dumnezeu oferă din timpul, bunurile, resursele,
banii şi chiar viaţa lor pentru cauza Sa. Aşa cum am amintit
anterior în acest capitol, accentul trebuie să fie pe spiritualitate.
Bisericile ar face bine dacă ar investi în dezvoltarea spirituală a
membrilor lor.
12 principii pentru ocaziile de instruire
Fiecare biserică trebuie să aibă un sistem de instruire şi
de creştere a unei noi generaţii de slujitori, conducători şi
9
Leith Anderson, „Volunteer Recruitment,” în James D. Berkley, gen. ed., Leadership
Handbook of Management and Administration, Grand Rapids, Baker Book House, 1994,
pag. 280, 281.
evanghelişti. Iată câteva modele de practici pe care le-am văzut

în bisericile sănătoase pe care le-am studiat.
1. Prezintă două serii de prelegeri privind misiunea bisericii

(evanghelizare, mărturisire, lucrare misionară). Prezintă o serie
de 6-8 predici în ianuarie şi februarie şi încă una, de 3-5 predici
(mai scurtă), în septembrie. Biserica are nevoie să audă în mod
constant că lui Dumnezeu Îi pasă de cei pierduţi şi nouă trebuie
să ne pese, de asemenea. Conducerea bisericii trebuie să folo-
sească orice mijloace are la dispoziţie pentru a imprima viziunea
într-un mod proaspăt şi creativ, permanent. Creativitatea este
cheia succesului. Include în program experienţe personale, viaţa
grupelor mici, grupe mari, predici, sloganuri, cântări, bannere,
pliante şi orice mijloc ai la dispoziţie. „Viziunea este transmisă
cel mai eficient atunci când sunt folosite mai multe metode: în-
tâlniri în plen, anunţuri, ziare, postere, discuţii ocazionale de la
om la om. Atunci când acelaşi mesaj ajunge la oameni pe şase
căi diferite are toate şansele să fie auzit şi reţinut atât la nivelul
intelectual, cât şi la cel emoţional.”10
2. Foloseşte timpul Şcolii de Sabat pentru o instruire avansată
după cele două perioade de predicare, respectiv martie–aprilie şi
octombrie-noiembrie. Noi am descoperit că există mulţi oameni
doritori să înveţe, dar nu dispun de timp, aşa că foloseşte timpul
Şcolii de Sabat pentru ocazii de instruire.
3. Planifică întâlniri regulate cu toţi slujbaşii bisericii (o dată
pe săptămână sau pe lună) pentru încurajare, instruire, motivare,
învăţare de noi metode, plănuire de noi evenimente etc.
4. Vizitează fiecare conducător din biserică şi adu-le aminte
de valoarea spirituală a rolului lor. În cursul acestor ocazii
încurajează-i să-şi rezerve 3-4 ore pe săptămână pentru lucrare.
5. Vizitează fiecare persoană implicată în lucrarea bisericii.
Încurajeaz-o şi adu-i aminte că îndeplineşte un rol de o importanţă
veşnică. Arată-i că ceea ce face are semnificaţie veşnică. Nu este
10
John P. Kotter, Leading Change, Cambridge, Mass., Harvard Business School Press,
1996, pag. 93.
doar un mod de a face ceva în biserică, ci are legătură cu destinul

veşnic al oamenilor.
6. Ocupă-te de îndrumarea a cel puţin doi lideri în fiecare
săptămână. Luaţi masa împreună sau vizitează-i la locul lor de
muncă şi spune-le că acela este şi câmpul lor misionar. Roagă-te
lui Dumnezeu să te îndrume spre cei doi.
7. Invită vorbitori care au demonstrat că ştiu să motiveze şi
să instruiască, apoi păstrează evidenţa celor care au participat.
8. Transformă şedinţele de comitet în ocazii de cristalizare
a viziunii. Fiecare întâlnire a comitetului executiv – şi a tuturor
departamentelor – să fie ocazii de închinare, rugăciune, misiune,
încurajare şi concepere a viziunii. Apoi trataţi celelalte puncte de
pe agendă în măsura în care ele au legătură cu misiunea.
9. Foloseşte o varietate de căi pentru a promova misiunea:
predicare, experienţe, sloganuri, declaraţie de misiune, adunări
la biserică sau în alte locuri etc.
10. Trimite-i pe conducători la cursuri de instruire cel puţin
o dată pe an.
11. Alocă 10% din buget pentru instruire. Foloseşte suma pe
cheltuielile de participare la cursuri, pe procurarea de materiale
şi pe invitaţiile adresate unor vorbitori cu experienţă în domeniu.
12. Pune întotdeauna accentul pe spiritualitate. Acordă aten-
ţie sporită creşterii spirituale a membrilor tăi şi depune orice efort
pentru a-i ajuta să se maturizeze şi să devină creştini roditori.
Cum să înveţi pe cineva să facă ceva?

Cel mai simplu mod de a-i învăţa pe oameni este să le
demonstrezi pe viu. Iată o formulă care dă rezultate.11 Pune suflet
şi pasiune, arată-le ce faci, apoi explică-le de ce. Încredinţează-le
lor mai departe misiunea, în timp ce tu le devii partener de
rugăciune şi mentor. Cea mai bună metodă de instruire este un
lanţ de situaţii prin care se ajunge la instruirea altcuiva.
11
Mulţi autori propun modele similare, cum ar fi John C. Maxwell, Contagious Lead-
ership Workshop, Nashville, Thomas Nelson, 2006, pag. 116.
Eu predau tu înveţi
Eu fac tu priveşti
Eu fac tu mă ajuţi
Tu faci eu te ajut
Tu faci eu mă uit
Tu predai altcineva învaţă
Un punct de pornire
1. Pune accent pe spiritualitate şi oamenii vor face lucrare
datorită iubirii şi consacrării lor faţă de Dumnezeu.
2. Asigură-te că au parte de cea mai bună experienţă de
închinare pentru a-i inspira să-şi împlinească propria chemare şi
propriul potenţial.
3. Începe chiar acum. Nu mai aştepta. Deja pierzi timp şi
ocazii.
4. Clădeşte pe ceea ce deja aţi început să faceţi. Adaugă în
programul de instruire câte o persoană pe săptămână sau pe
lună şi câte un nou proiect la 2-3 luni.
5. Simplifică procedurile. Fă-le cât se poate de simple pentru
ca oamenii să-şi poată împlini misiunea. Nu se pot dezvolta în
lucrare dacă trebuie să depăşească multe obstacole sau să dirijeze
o structură complicată pentru a face primii paşi. Rolul conducerii
este acela de a da tonul, ajutându-i pe oameni să facă lucrare prin
îndepărtarea obstacolelor şi procurarea resurselor necesare. Din
nefericire, prea multe biserici aşază o mulţime de obstacole în
calea membrilor lor, împiedicându-i să-şi atingă scopul de a-L
sluji şi onora pe Dumnezeu. Bisericile eficiente fac tot ce pot ca
să le ofere cât mai uşor membrilor posibilitatea să-şi împlinească
chemarea divină. Le oferă ocazii, resurse şi programe de pregă-
tire ca să poată reuşi.
Începe instruirea astăzi, şi biserica ta

va avea mâine un viitor excelent!
Secţiunea 3
Spiritualitate fierbinte şi autentică
Stabileşte prioritatea pentru spiritualitate şi înnoire

Eu sunt convins că spiritualitatea şi revigorarea ar trebui să
constituie principala lucrare a bisericii. Prioritatea bisericii ar
trebui să fie aceea de a forma ucenici devotaţi, cu dorinţa fierbinte
de a câştiga lumea pentru Hristos. Cea mai importantă comoară
a bisericii sunt membrii ei. Atunci când aceştia sunt sănătoşi din
punct de vedere spiritual, când se dezvoltă, sunt bine instruiţi
şi înzestraţi, vor face lucruri mari pentru Dumnezeu. Atunci ei
vor dărui cu bucurie o parte din timpul şi din viaţa lor pentru
Dumnezeu şi pentru cauza Sa. Cartea Faptele apostolilor ne
spune că, datorită iubirii pe care biserica Noului Testament o
avea pentru Hristos şi datorită urgenţei mesajului, credincioşii
ei şi-au consacrat timpul, talentele, bunurile şi chiar viaţa cauzei
lui Dumnezeu.
Oamenii continuă şi astăzi să caute în biserică împlinirea
nevoilor lor. Dacă nu o găsesc, se vor duce în altă parte. Un
sondaj Gallup arată că din ce în ce mai mulţi oameni îşi găsesc
împlinirea spirituală în afara bisericii. James Rutz, în The Open

Church (Biserica deschisă), citează organizaţia Gallup, spunând:
„Un număr semnificativ de americani care nu frecventează bise-
rica simt că aceasta nu acordă suficientă importanţă experienţei
spirituale.” James Rutz continuă prin a afirma că mai mulţi oa-
meni care nu frecventează biserica au experienţe religioase
neaşteptate decât cei care merg regulat la biserică. Ei caută un
loc propice, dar nu au încotro să meargă. Gallup notează că prin-
cipala critică a celor neafiliaţi la o biserică la adresa instituţiilor
religioase este că „bisericile au pierdut partea spirituală a religi-
ei”. Aproximativ 1 din 5 persoane care nu merg la biserică şi care
au spus că au „reproşuri” la adresa bisericii au bifat afirmaţia:
„Mi-am dorit o experienţă spirituală mai profundă decât cea gă-
sită la biserică sau la sinagogă.”1 Noi am descoperit în cercetările
noastre că fiecare biserică adventistă sănătoasă şi prosperă pune
accentul pe spiritualitate în toate aspectele care ţin de biserică şi
de viaţa creştină.
Atenţie deosebită pentru rugăciune
Creşterea bisericii este întotdeauna legată de rugăciune şi de
puterea Duhului Sfânt. Chiar înainte de răstignirea şi moartea lui
Isus, ucenicii L-au trădat, L-au abandonat şi, în final, au fugit de
El. Erau un grup de oameni înfrânţi, fără ţintă şi fără influenţă,
dar, atunci când a venit Duhul Sfânt asupra lor, au răsturnat
lumea. Duhul Sfânt şi relaţia lor cu Isus au schimbat lucrurile,
iar aceasta a fost posibil prin rugăciune. Ellen G. White stabileşte
foarte clar relaţia dintre revigorare şi rugăciune. „O înviorare
poate fi aşteptată numai ca răspuns la rugăciune.”2
Duhul lui Dumnezeu a adus lumea la existenţă. Duhul lui
Dumnezeu L-a readus pe Hristos dintre cei morţi. Tot puterea
Duhului Sfânt a adus viaţă în oasele uscate ale lui Israel din ve-
chime. Şi tot Duhul lui Dumnezeu va readuce viaţă în oasele
1
James H. Rutz, The Open Church: How to Bring Back the Exciting Life of the First-
Century Church, Auburn, Maine, SeedSowers, 1992, pag. 3.
2
Ellen G, White, Solii alese, cartea 1. pag. 121, orig.
Spiritualitate fierbinte şi autentică 91
uscate ale noului Israel. Dumnezeu S-a specializat în a face lu-

cruri grele şi imposibile. Biserica apostolilor nu a crescut datorită
programelor sau a talentelor, ci mai degrabă prin rugăciune şi
prin Duhul Sfânt. Randy Maxwell, în cartea Dacă poporul Meu se
va ruga, afirmă: „Cea mai mare lipsă a bisericii de astăzi este pu-
terea…, şi puterea de a face lucrarea poate fi dezlănţuită numai
prin rugăciune.”3
Thom Rainer, în volumul său High Expectation Churches
(Bisericile marilor aşteptări), arată că bisericile preocupate de
rugăciune tind să crească şi să aibă rate ridicate de păstrare a
membrilor. El scrie: „Noi credem în programele, planurile, pri-
orităţile şi metodologiile pe care le aplicăm în bisericile noastre,
dar în ultima instanţă ştim că puterea noastră nu vine de la noi, ci
de la Însuşi Dumnezeu. De aceea cea mai importantă parte a pro-
gramului îl constituie ocaziile de rugăciune. Printr-o rugăciune
fierbinte, noi ne dovedim dependenţa de Dumnezeu.”4
Această secţiune are trei capitole. Primul este „Viaţa centrată
pe Isus” şi prezintă cum arată atât ucenicul lui Isus Hristos, cât
şi biserica ideală. Acest capitol nu se bazează atât de mult pe
rezultatele cercetării noastre, cât pe un studiu biblic aprofundat
al cărţii Faptele apostolilor, în special a pasajului din Faptele
2:42-47. Am simţit nevoia de a crea un context pentru viaţa
creştină, slujire şi evanghelizare. Mai mult decât atât, eu cred că
misiunea şi mărturisirea publică au loc în contextul iubirii lui
Dumnezeu şi a simţământului de demnitate şi respect faţă de
comunitatea creştină de care aparţinem.
Al doilea capitol, „Pasiune pentru prezenţa lui Dumnezeu”,
este o mărturie despre puterea rugăciunii în viaţa mea şi
activitatea mea de slujire. Ultima biserică pe care am păstorit-o
a crescut de la 40 de membri la peste 500 de participanţi. Am
încorporat acest capitol în această carte pentru a inspira biserica
să se roage mai mult şi să devină conştientă că cea mai mare
3
Randy Maxwell, Dacă poporul Meu se va ruga, pag. 31, orig.
4
Thom S. Rainer, High Expectation Churches, Nashville, Broadman and Holman,
1999, pag. 174, 175.
nevoie de astăzi nu este de mai multe programe şi strategii, ci de

puterea lui Dumnezeu.
Cel de-al treilea capitol, „Construieşte o casă de rugăciune”,
reflectă concluziile cercetării noastre privind viaţa de rugăciune
a bisericii şi schiţează o strategie de a face din biserica ta o
adevărată casă de rugăciune.
Capitolul 5
Viaţa centrată pe Isus
Biserica după care tânjim

Care este biserica la care visezi? Aceasta este întrebarea pe
care o adresez atunci când ţin seminare despre spiritualitate şi
creşterea bisericii. Răspunzând la această întrebare, oamenii
descriu o biserică plină de bucurie şi unitate, de putere şi har,
o biserică activă şi implicată în problemele societăţii, motivată
de dragoste unii pentru alţii şi de slujire unii altora – o biserică
în care Dumnezeu ocupă primul loc, împreună cu rugăciunea,
studiul, închinarea şi lauda la adresa Lui. Când aud toate aceste
lucruri, îmi dau seama că aceasta este şi biserica visurilor mele.
Putem face parte dintr-o asemenea biserică. A existat această
biserică şi poate exista din nou. Nu avem nevoie decât de o a
doua revărsare a Duhului Sfânt.
„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească,
în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin
apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce credeau
erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau
ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile
fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare
zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de
inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului
norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce
erau mântuiţi” (Faptele 2:24-27).
Nu-i aşa că ţi-ar plăcea să aparţii unei asemenea biserici?
Mii de oameni de pretutindeni mi-au descris biserica visurilor
lor şi aproape toţi au schiţat ceva asemănător cu imaginea din

cartea Faptele – o imagine a spiritualităţii vibrante trăite în sânul
comunităţii creştine. Dumnezeu ne-a creat cu dorinţa de a trăi
viaţa prezentată în Cuvântul Său – consacrată slavei Sale şi
impregnată de bucurie, slujire şi energie.
Capitolul 2 din Faptele nu numai că ne stârneşte imaginaţia,
dar prezintă în mod inteligent şi elemente de natură practică.
Vedem ilustrată adevărata consacrare creştină: hotărârea de
a trăi cu toată inima pentru Dumnezeu şi reorientarea întregii
vieţi pentru a fi mai aproape de El prin practicarea disciplinelor
spirituale. În Faptele 2 apare biserica aşa cum a fost ea concepută
de Dumnezeu pentru noi, cea pe care ne-o dorim, cea din care
putem face parte prin harul Domnului. Atunci când privim
îndeaproape această biserică, distingem cel puţin cinci lucruri
caracteristice vieţii spirituale creştine, pe care, mai întâi, le
vom enumera, apoi le vom ilustra, după care le vom analiza şi
explora.

Viaţa bisericii şi spiritualitatea creştină autentice sunt:
1. Centrate pe viaţa lui Isus
2. Angrenate de puterea Duhului Sfânt
3. Orientate spre exerciţii spirituale
4. Trăite în context social
5. Trăite în relaţii echilibrate
Am putea ilustra acest tip de spiritualitate folosind un model
pe care l-am numit: Viaţa centrată pe Isus Hristos (pag. 95).
Fragmentare sau integrare

Majoritatea trăim o viaţă fragmentată. Avem viaţa publică,
viaţa familială, viaţa devoţională (dacă o avem), dar cele trei ră-
mân separate unele de altele şi foarte puţin conectate între ele. Pe
lângă acestea, avem serviciul şi recreerea, dar nu e sigur că aces-
tea sunt marcate de spiritualitate. Trăim o viaţă compartimentată,
Viaţa centrată pe Isus 95
Centrul vieţii este Isus Hristos
Duhul Sfânt
Relaţia cu Relaţia cu ceilalţi
Dumnezeu Părtăşie
Studiu biblic Evanghelizare
Rugăciune Misiune
Laudă Împărţirea bunurilor
Închinare
Isus
Duhul Sfânt Hristos Duhul Sfânt
Relaţia cu sinele Relaţia cu resursele

Ascultare Folosirea înţeleaptă a:
Schimbare Timpului
Duhul Sfânt
Călăuzire Talentelor
Creştere Banilor
Corpului
care ajunge să arate ca un şir de activităţi disparate: serviciu,

casă, familie, biserică, devoţiune, slujire, recreaţie şi sport.
Dar viaţa pe care Dumnezeu doreşte ca noi s-o trăim Îl are în
centru pe Isus şi toate pornesc de la El şi se întorc la El. Axul este
Isus, iar elementul de angrenare este Duhul Sfânt. Acest lucru
presupune că munca mea, viaţa mea de biserică, viaţa mea de
devoţiune şi familia mea Îi aparţin lui Hristos şi rămân în El. Cei
care trăiesc o asemenea viaţă recunosc faptul că este imposibil să
trăieşti fără puterea şi harul Duhului Sfânt.
Vorbind despre creşterea bisericii, imaginează-ţi cum ar
arăta lumea dacă urmaşii lui Hristos de astăzi ar trăi asemenea
creştinilor primului secol, încorporând principiile, valorile şi via-
ţa lui Hristos în tot ceea ce fac. Casa, piaţa, biserica şi cartierul ar
deveni câmpul nostru misionar şi locul nostru de evanghelizare.

Datorită iubirii noastre şi vieţii noastre, lumea întreagă ar fi cu-
prinsă de admiraţie pentru Mântuitorul.
Viaţa şi influenţa ucenicului lui Isus Hristos
Cum funcţionează acest model prezentat mai sus? Într-una
dintre bisericile pe care le-am păstorit era un inginer care Îl iubea
pe Dumnezeu şi Îl slujea cu pasiune. James lucra într-o corporaţie
şi avea în jur de 100 de oameni în subordine. El era de aseme-
nea foarte activ în biserică şi în comunitate. Era pus să predice,
prezenta studii biblice şi participa la proiecte misionare peste ho-
tare. Văzând consacrarea cu care se dedica slujirii lui Dumnezeu
şi modul în care Duhul Sfânt era prezent în viaţa sa, oamenii îi
spuneau adesea că ar fi bine să se facă pastor. Dar el obişnuia să
răspundă: „Eu sunt de fapt un pastor plătit din banii firmei, nu
din banii bisericii. Niciun pastor nu are voie să fie prezent zilnic
în firma în care lucrez, dar eu sunt acolo permanent. Când oame-
nii mei sunt răniţi, sunt şi eu rănit cu ei. Când ei se bucură, şi eu
mă bucur cu ei. Mă rog pentru ei pe rând şi îi invit la mine acasă.
Sunt un ucenic al lui Isus Hristos în haine de inginer”, obişnuia el
să spună. Dacă te-ai fi uitat în biserica unde James era membru,
ai fi putut vedea alţi vreo 20 de ingineri care au venit la Domnul
ca rezultat al lucrării acestui singur om.
Imaginează-ţi ce ar putea face Dumnezeu cu viaţa ta dacă
te-ai consacra întru totul Lui şi ai face din El nucleul vieţii tale.
Nu uita că eşti un ucenic al lui Isus Hristos deghizat în asistentă
medicală, profesor, medic sau chiar pastor.
În concluzie, modelul de spiritualitate în care Isus este centrul
vieţii înseamnă a trăi cu fervoare în prezenţa lui Dumnezeu,
a simţi în mod continuu puterea şi harul Său şi a reorganiza
priorităţile în aşa fel încât să reflecte iubirea Sa, viziunea Sa,
valorile Sale fundamentale şi concepţia Sa despre lume şi viaţă.
Trăind cu pasiune în prezenţa lui Dumnezeu, se schimbă modul
în care ne raportăm la oameni, la noi înşine, la timp, la bunurile
materiale, la plăcere, la necazuri şi la viaţa însăşi.

Modelul de mai sus prezintă viaţa centrată pe Isus sub forma
unei roţi: Isus este axul, viaţa mea este exteriorul roţii, sau janta,
iar Duhul Sfânt este reprezentat de spiţe. Cercul este împărţit
în patru cadrane reprezentând patru arii de relaţii: relaţia cu
Dumnezeu, cu semenii, cu sinele şi cu resursele. Isus este centrul,
axul vieţii mele. Tot ceea ce fac este spre slava Sa şi orientat spre
slujire, misiune şi evanghelizare. Centrată pe Isus, mobilizată de
Duhul Sfânt şi echilibrată în aspectele relaţionale – o asemenea
viaţă corespunde cu descrierea din Faptele 2. Să dezvoltăm acum
fiecare dintre aceste elemente, pe baza Scripturii!
Isus în centru
Biserica primară ilustrează domnia lui Isus Hristos asupra
fiecărui domeniu al vieţii – religios, secular, emoţional şi fizic.
Este o încorporare şi o echilibrare între individual şi general, în-
tre teologic şi practic (devoţiune/etică), între interior şi exterior,
între Dumnezeu şi semeni, dar întotdeauna avându-L pe Hristos
în centru. În Faptele apostolilor 2:36, Petru Îl prezintă pe Isus ca
Cel la care trebuie să se raporteze toţi oamenii. „Să ştie bine dar,
toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe
acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” Viaţa aşa cum este prezen-
tată în Faptele apostolilor 2:42-47 este un răspuns la Isus Hristos
ca Domn, şi acest fapt este crucial.
Biserica s-a născut în urma răspunsurilor personale la apelul
din predica lui Petru de a-L face pe Isus: Hristos, Mântuitor şi
Domn personal şi în urma acţiunii Duhului Sfânt, care îi făcea pe
creştini în stare să trăiască vieţi sfinte. „Pocăiţi-vă, le-a zis Petru,
şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos,
spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului
Duh” (vers. 38). Desigur, toate momentele anterioare din Faptele
apostolilor au fost ca nişte cărămizi de construire a centralităţii
lui Hristos şi a lucrării motivatoare a Duhului Sfânt.1
1
Cartea începe cu înălţarea lui Isus la cer şi cu o menţiune că şi până atunci „porun-
cile Sale [au fost] date apostolilor prin Duhul Sfânt” (Faptele 1:2). Apoi se continuă
Aceşti primi credincioşi manifestau fervoare pentru Dum

nezeu. Împărăţia Sa, planul Său, iubirea Sa, creaţia Sa, poporul
Său şi viziunea Sa cu privire la lume şi oameni le stăpâneau su-
fletele. Capitolul 2 din Faptele relatează despre dorinţa lor de a
cunoaşte mai multe despre Isus prin studiu, de a fi în legătură cu
El prin rugăciune şi de a spune lumii despre El prin evangheli-
zare şi misiune. „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura
frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele 2:42). Tot
ce urmează după capitolul 2 ne arată angajamentul lor neabătut
de a trăi sau a muri pentru Hristos. Un asemenea devotament
radical se manifesta nu numai în domeniul vieţii religioase, ci şi
în folosirea timpului şi în dispoziţia lor de a dărui. O viaţă care Îl
are în centru pe Isus va fi schimbată în toate aspectele ei.
În puterea Duhului Sfânt
Biserica primară s-a născut în urma transformării radicale
care a avut loc după revărsarea Duhului Sfânt. Atunci când „s-au
umplut de Duhul Sfânt”, ucenicii – de altfel nişte oameni fără
perspective – au început să predice „după cum le dădea Duhul
să vorbească” (Faptele 2:4). Mai mult decât atât, cei care au primit
Evanghelia au fost onoraţi cu „darul Sfântului Duh” (vers. 38).
Orice tip de spiritualitate creştină trebuie să fie acreditat de
Spiritul lui Hristos, care, după cum apare în Faptele 2, este sursa
direcţiei şi puterii de a trăi o viaţă sfântă.2
Biserica plină de viaţă din Faptele apostolilor este departe cât
cerul de pământ de ceata sărmană a ucenicilor, din Evanghelii.
În ultima săptămână a vieţii lui Hristos, tot ceea ce făcuse El pă-
rea sortit eşecului – un eşec lamentabil. În joia şi vinerea acelei
săptămâni, unul dintre ucenici L-a renegat, alţii L-au părăsit şi cei-
cu promisiunea lui Hristos cu privire la botezul cu Duhul Sfânt care urma să le

însufleţească mărturia despre El (vers. 5, 8). Pasajul se încheie cu promisiunea reve-
nirii lui Hristos (vers. 11). Capitolul 2 prezintă mărturia apostolilor mânaţi de Duhul
Sfânt (Faptele 2:1-36), care conduce mai departe la un apel de a-i răspunde lui Isus
Hristos şi de a-L primi pe Duhul Sfânt.
2
G. Edwin Bontrager şi Nathan Showalter, It Can Happen Today!, Scottsdale, Pa.,
Herald Press, 1986, pag. 20, 21.
l alţi au fugit, lăsându-L singur (Marcu 14:50-52; Luca 22:54-60).

Dar, mai târziu, acelaşi grup de oameni a fost în stare să răscoleas-
că lumea cu mărturia şi curajul lor. Saltul calitativ al ucenicilor
nu s-a produs ca urmare a unor seminare de conducere şi evan-
ghelizare sau a unor cursuri de dezvoltare personală, ci a fost re-
zultatul puterii transformatoare a Duhului Sfânt. „Voi veţi primi
o putere când se va coborî Duhul Sfânt peste voi” (Faptele 1:8).
Isus şi locul de muncă

Ca pastor mi-am făcut obiceiul să-mi vizitez membrii la locul
de muncă şi să le aduc aminte că acela era locul lor de lucrare şi
evanghelizare. Într-o miercuri după-masă, îi făceam o vizită lui
Tammie, o tânără creştină dedicată, un medic ce îşi administra
propria clinică. După ce am luat masa, am rugat-o să facem
împreună un tur al clinicii, iar la final am îngenuncheat şi m-am
rugat ca Dumnezeu să-i binecuvânteze afacerea şi să o transforme
într-o ocazie de a le influenţa viaţa oamenilor pentru veşnicie.
I-am spus: „Tammie, tu eşti un medic creştin. Misiunea ta merge
dincolo de vindecarea fizică, până la transformarea spirituală.
Dumnezeu îţi va trimite oameni aici pe care tu trebuie să-i atingi
şi să le faci cunoscute dragostea şi harul lui Isus Hristos.” Ca
fiică a unui recunoscut pastor şi evanghelist, ea mi-a răspuns:
„Niciodată nu am privit lucrurile în felul ăsta.” Indiferent de
profesia pe care o ai, casa şi locul tău de muncă reprezintă primul
câmp misionar. Transformă-le în ocazii de a produce schimbări
cu impact în Împărăţia lui Dumnezeu.
Ellen G. White explică ce schimbare incredibilă produce

Duhul Sfânt în viaţa cuiva. „Viaţa creştină nu este o simplă
modificare sau îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a
esenţei. Are loc o moarte a sinelui şi a păcatului concomitent cu
formarea unei vieţi noi. O asemenea schimbare poate fi produsă
numai de puterea efectivă a Duhului Sfânt.”3 Scriptura vine să
3
confirme că, „dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.

Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate
lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu” (2 Corinteni 5:17,18).
Duhul Sfânt i-a dat putere bisericii să trăiască în Împărăţia
lui Dumnezeu în timp ce se afla pe pământ. Credincioşii aveau în
inimă savoarea veşniciei. În acelaşi fel, harul lui Dumnezeu, care
se mişcă peste noi ca peste biserica primară, ne va face în stare să
trăim în mod real viaţa lui Isus. Cea mai mare nevoie a bisericii
de astăzi nu este un număr mai mare de programe, tehnici,
cărţi, seminare, ci să fie umplută, călăuzită, pusă în mişcare şi
controlată de Duhul lui Dumnezeu.
Biserica Adventistă se află la o răscruce. Ne-am pierdut
pasiunea pe care o aveau pionierii noştri şi nu mai ştim cum
să o redobândim. Se aud voci care ne îndreaptă spre trecut, să
trăim ca înaintaşii noştri. Alţii ne spun: „Nu, tot ce avem de făcut
este să devenim practici şi iubitori.” Eu cred că ceea ce avem cu
adevărat de făcut este să reedităm experienţa din zilele bisericii
primare, prin a fi umpluţi de puterea şi eficienţa Duhului Sfânt
– mânaţi de pasiune pentru cei pierduţi şi constrânşi de urgenţa
celei de-a doua veniri.
Orientaţi spre practici spirituale
Disciplinele creştine sunt practici spirituale care facilitează
creşterea în relaţia noastră cu Dumnezeu. Lista acestora din
Faptele apostolilor include: studiu biblic, rugăciune, lucrare,
evanghelizare, părtăşie, dăruire, laudă, bucurie şi simplitate.
Primii creştini au devenit conştienţi că asemenea exerciţii
spirituale îi făceau în stare să înainteze în experienţa lor creştină
atât pe plan personal, cât şi ca biserică.4 Deşi nu le conţine pe
toate, acest pasaj este locul cu maximă concentrare de discipline
spirituale din întreaga Biblie. Din motive de spaţiu, ne vom
limita doar la cele mai importante dintre ele.
4
Adele Ahlberg Calhoun, Spiritual Disciplines Handbook: Practices That Transform Us,
Downwers Grove, Ill., IVP Books, 2005, pag. 36-40.
O biserică gata să înveţe. „Ei stăruiau în învăţătura aposto-

lilor” (Faptele 2:42). În mod regulat, biserica asculta învăţătura
prezentată de apostoli din Cuvântul lui Dumnezeu.5 Credincioşii
erau dornici să înveţe tot ce se putea despre Dumnezeu şi căile
Sale. Una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă
biserica de astăzi este lipsa unor teorii şi practici biblice. Pentru
că bogăţiile lui Hristos sunt inepuizabile, spiritualitatea autenti-
că integrează permanent valori în experienţa creştină, printr-un
proces continuu de învăţare. Noi avem posibilitatea să descope-
rim din ce în ce mai mult despre El (Efeseni 1:17-19) şi să creştem
zilnic în cunoştinţe şi experienţă (2 Corinteni 3:17,18). Din per-
spectiva creşterii bisericii ne devine tot mai clar faptul că, pe
măsură ce Îl cunoaştem pe Isus mai mult, dorim tot mai mult
să-L facem cunoscut şi altora.
Chiar dacă unii cred mitul că bisericile prospere ignoră
sau marginalizează Biblia, acestea de fapt o promovează, dar o
explică într-un limbaj accesibil. Astfel că lucrarea acestor biserici
este relevantă, atractivă şi practică. Un pastor din studiul nostru
spunea: „Eu prezint [Biblia] în aşa fel încât să ajung la inima
oamenilor.” Un altul zicea: „Când sunt la amvon, nu mă gândesc
la exegeţi. Sunt interesat de vânzătorul de la staţia de benzină,
de angajatul de la bancă. Ce anume au ei nevoie să afle de la
Dumnezeu şi cum aş putea să le transmit acest mesaj?”
O biserică a rugăciunii. Cartea Faptele apostolilor conţine
numeroase referiri la rugăciune. De fapt am putea-o numi „cartea
rugăciunii”. Primii creştini se rugau când lucrurile le mergeau
bine, dar şi când vremurile păreau necruţătoare (Faptele 4:23-31;
12:5,12). Credincioşii se rugau în criză şi se rugau în ocazii de
laudă. Trăindu-şi viaţa în strânsă relaţie cu Dumnezeu, ei
chiar credeau că puterea este la El şi calea de a ajunge la ea era
rugăciunea. „Ei stăruiau… în rugăciuni” (Faptele 2:42).
Rugăciunea era esenţială pentru viaţa comunităţii. Ei
depindeau de Dumnezeu şi căutau călăuzirea şi puterea Lui,
5
Dennis Gaertner, Acts: The College Press NIV Commentary, Joplin, Mo., College
Press, 1993, pag. 82, 83.
supunându-se voii şi planurilor Sale.6 Isus a arătat clar că fără

o relaţie solidă cu El nu avem nicio şansă de reuşită. El zicea:
„Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa
nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa
nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt
Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân
Eu aduce mult rod, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face ni-
mic” (Ioan 15:4,5). Numai cu El putem face lucruri mari pentru
Împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciuni asemănătoare celor ale pri-
milor creştini conectează cu adevărat sufletul la Dumnezeu şi au
o influenţă revigorantă.
Studiind bisericile adventiste prospere, ne-am dat seama
că acestea manifestă un interes sporit pentru rugăciune, atât
în rândul pastorilor, al conducătorilor, cât şi al credincioşilor
obişnuiţi. În şedinţele lor de comitet, rugăciunea are un loc de
frunte, precum şi înainte, în timpul şi după serviciile divine
săptămânale. În plus, bisericile de succes şi-au stabilit parteneriate
de rugăciune. Cu alte cuvinte, rugăciunea se răspândeşte.
Am încurajat creştini să se roage regulat pentru câte 5 per-
soane, să le poarte de grijă şi să le iubească. Drept urmare, am
văzut mulţi oameni venind la Domnul ca răspuns la rugăciune.
Să pornim împreună în această experienţă de a ne ruga pentru
câte 5 persoane şi să vedem ce poate face Dumnezeu!
O biserică a legăturii frăţeşti. „Ei stăruiau în… legătura
frăţească” (Faptele 2:42). Credincioşii se adunau să se închine
împreună în fiecare zi din săptămână. Plină de dragoste şi armo-
nie, aceasta era biserica de vis a comuniunii, vindecării şi iubirii.
Părtăşia lor era rezultatul ataşamentului lor de Hristos. Primii
creştini aveau aceeaşi speranţă, credinţă, dragoste, aceleaşi fră-
mântări, scopuri şi un viitor comun şi toate acestea îi aduceau
împreună într-o strânsă legătură.
Unirea frăţească biblică se naşte şi se dezvoltă prin relaţia
cu Dumnezeu. Am descoperit că relaţiile mele cu anumite
6
Darrell L. Bock, Acts, Baker Exegetical Commentary on the New Testament, Grand
Rapids, Baker Pub. Group, 2007, pag. 151.
persoane au la bază interese reciproce, în timp ce relaţiile mele

cu fraţii şi surorile în Domnul au la bază consacrarea noastră
faţă de Isus. Adevărata frăţie şi părtăşie se găseşte în Hristos
(Efeseni 2:14; Galateni 3:26-28). Unitatea frăţească între oamenii
care caută să crească în asemănarea cu Hristos este irezistibilă
şi oferă împlinire. Atunci când aceasta se manifestă, începem să
înţelegem că sănătatea şi creşterea noastră spirituală depind de
implicarea noastră în viaţa comunităţii.7
Simplul fapt de a frecventa biserica nu este totuna cu a avea
părtăşie biblică. Legătura noastră unii cu alţii se bazează pe
legătura noastră cu Dumnezeu. „Ce am văzut şi am auzit, aceea
vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia
noastră este Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste
lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (1 Ioan 1:3,4).
Isus Hristos este inima, sufletul şi temelia comunităţii creştine.
Nu poate exista o părtăşie autentică fără Duhul lui Hristos în noi
şi între noi. Isus este ceea ce avem în comun.8
Bisericile prospere de astăzi, asemenea bisericii-model din
Faptele 2, pun un puternic accent pe părtăşie. O anumită biserică
adventistă plină de viaţă îşi hrăneşte membrii de două ori pe Sabat:
la micul dejun (predica) şi la prânz (masa de părtăşie). O atmosfe-
ră şi o atitudine minunată se creează în timp ce aceşti credincioşi
frâng pâinea împreună şi stau la masă. Cum ar putea biserica ta
să încurajeze în mod regulat părtăşia spirituală între membrii ei?
O biserică a redistribuirii bunurilor. „Toţi cei ce credeau
erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau
ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile
fiecăruia” (Faptele 2:44,45). Din părtăşia sfântă a bisericii tim-
purii a izvorât o generozitate supranaturală. Neconsiderând că
bunurile proprii le aparţineau, credincioşii se iubeau până acolo
încât vindeau ce aveau, pentru binele întregii comunităţi.9
7
C. H. Dodd, în George Paniculam, Koinonia in the New Testament, Rome, Biblical
Institute Press, 1979, pag. 3.
8
Lloyd J. Ogilvie, Acts, The Communicator’s Commentary, Waco, Tex., Word, 1983,
pag. 74, 75.
9
C. K. Barrett, Acts: A Shorter Commentary, London, T. & T. Clark, 2002, pag. 33.
Adevărata părtăşie este mai mult decât a avea grijă unii de

alţii înăuntru – înseamnă a avea grijă împreună de cei din afară.
Tot ce aveau creştinii primei biserici era considerat ca aparţinân-
du-I lui Isus, aşa că ei doreau să-şi folosească bunurile pentru
slava şi onoarea Lui. Ei nu erau zgârciţi sau reţinuţi în dărnicie,
dimpotrivă, erau generoşi, plini de dragoste şi bucurie pentru
înaintarea cauzei Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru binele ce-
lorlalţi şi al întregii lumi.
Spiritualitatea înseamnă a fi ca Hristos, adică a trăi în dragos-
te care se dăruieşte pe sine. Un creştin autentic nu poate suporta
ca el să deţină prea multe bunuri în timp ce alţii au prea puţine.
Atunci când văd iubirea şi grija noastră unii pentru alţii, oamenii
din jur vor fi mult mai înclinaţi să ni se alăture şi să-L primească
pe Isus ca Domn şi Mântuitor.
Bisericile care cresc sunt orientate cu bună ştiinţă spre în-
tâmpinarea nevoilor celor din jurul lor, alergând la cei bolnavi şi
suferinzi şi la cei săraci şi slabi. Oameni care se roagă unii pentru
alţii, care îşi împart banii, care se bucură să facă vizite la spital în
mod regulat – iată calea din Faptele 2.
Cercetarea noastră a mai scos în evidenţă că bisericile afla-
te în dezvoltare sunt implicate din plin în viaţa comunităţii din
care fac parte. Noi am văzut urgenţa unui nou tip de abordare.
În loc să se mulţumească să aştepte intervenţia Cercului de bine-
facere „Tabita”, multe biserici au recurs la metode inovative de
a sprijini societatea, cum ar fi seminare de administrare a finan-
ţelor personale, clase de pregătire pentru părinţii cu copii mici,
cursuri de limbă pentru străini, grupe-suport pentru controlul
greutăţii corporale.
O biserică a închinării. A te închina lui Dumnezeu înseam-
nă a-L onora şi a-I arăta reverenţa cuvenită ca Dumnezeu. Mai
înseamnă a-L adora, a-L respecta, a-L preţui ca sursă a vieţii şi
ca Suveran al universului (Apocalipsa 4:8-11). Cu alte cuvinte,
a te închina înseamnă a te comporta ca un inferior în faţa unui
superior. Atunci când mă închin lui Dumnezeu, eu spun de fapt
prin ceea ce fac: „Doamne, Tu eşti mai bun decât mine. Tu eşti
mai mare decât mine. Tu însemni mai mult decât mine.” Aşa s-a
întâmplat la începuturile bisericii.
Închinarea bisericii din Faptele 2 consta din laudă şi mulţu-
mire (Faptele 2:47). Închinarea era şi ocazia de întâlnire zilnică şi
cu bucurie. Astfel că toţi credincioşii erau în măsură să exprime
cuvintele lui David: „Mă bucur când mi se zice: «Haidem la Casa
Domnului»” (Psalmii 122:1). O asemenea închinare îi motiva să
dăruiască cu generozitate din timpul, talentele, poziţia şi chiar
viaţa lor. Astfel experimentau ceea ce este cu adevărat închina-
rea – Dumnezeu stând pe tronul Său în centrul universului şi pe
tronul Său din centrul inimii.
Lauda era semnul exterior că Duhul Sfânt domnea înăuntru.
Când Duhul lui Dumnezeu ne umple viaţa cu lucruri sfinte,
noi manifestăm o atitudine de închinare şi laudă, iar viaţa ne
este impregnată de bucurie. Exprimarea prin muzică a acestei
stări de laudă nu poate fi încadrată doar într-un singur gen.
Unele biserici prospere au muzică tradiţională, altele folosesc
muzică contemporană, dar cele mai multe dintre ele îmbină cele
două curente. În bisericile înfloritoare este important nu ce fac
închinătorii, ci faptul că Dumnezeu este prezent, iar El îi conduce
pe oameni la o închinare autentică. Atunci când trăiesc bucuria
părtăşiei în Domnul la serviciul de închinare, cu siguranţă că
oamenii vor dori să-şi aducă şi prietenii data viitoare.
A trăi în cadrul comunităţii
Ca parte a portretului echilibrat al spiritualităţii bisericii
primare, descoperim în Faptele 2 o sugestivă descriere a legăturii
dintre experienţa individuală a credinciosului şi experienţa
comunitară a întregii biserici. În acest model holistic vedem că
fiecare creştin avea o puternică relaţie cu Dumnezeu, dar şi o
legătură strânsă şi conştientă cu ceilalţi credincioşi şi comunitatea
acestora, precum şi cu vecinii şi cunoscuţii. Viaţa lor era aşa
de plăcută, încât îşi atrăgeau simpatia generală, iar „Domnul
adăuga la numărul lor în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi”
(Faptele 2:47).
Dacă spiritualitatea noastră se concentrează numai asupra

relaţiei cu Dumnezeu, riscăm să devenim călugări. Iar dacă ne
concentrăm atenţia numai asupra relaţiilor publice, vom deveni
doar nişte activişti sociali. Închinarea autentică dezvoltă atât
relaţia verticală, cu Dumnezeu, cât şi relaţia orizontală, cu semenii.
Isus ne-a atras atenţia: „«Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău,
cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată
puterea ta.» Iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: «Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Nu este altă poruncă
mai mare decât acestea” (Marcu 12:30,31).
Orice model credibil de spiritualitate trebuie să includă
dezvoltarea vieţii spirituale personale în contextul comunităţii.
Creşterea noastră spirituală şi dorinţa noastră de a deveni aseme-
nea lui Isus nu pot fi susţinute în mod corespunzător în afara unui
climat de părtăşie. Deşi avem multe de făcut pentru a ne dezvolta
spiritual, efortul nostru este incomplet dacă nu căutăm intenţionat
să trăim printre alţii şi să ne aducem contribuţia la viaţa celorlalţi.
Ceea ce citim în Faptele apostolilor, capitolul 2, este că biserica de
acolo era formată din oameni care şi-au consacrat individual viaţa
lui Hristos şi care în acelaşi timp participau din plin la viaţa publi-
că a comunităţii: studiind, rugându-se, dăruind şi închinându-se
împreună. Isus a creat acest tipar, iar biserica avea să-l continue.
Primii ucenici s-au strâns în numele Domnului (Faptele
2:36-38), dar au fost adăugaţi la numărul celor din biserică (vers.
47) şi în cadrul acesteia şi-au manifestat dragostea pentru toţi, atât
cei din interior, cât şi cei din afară. Exemplul lor de spiritualitate
scoate în evidenţă faptul că o puternică legătură cu Dumnezeu
ne motivează întotdeauna să trăim spre slava Sa, iar acest lucru
înseamnă să-i îmbrăţişăm şi pe alţii cu dragostea lui Dumnezeu.
Cu cât ne vom afla mai aproape de Isus, cu atât mai mult îi vom
iubi pe alţii (Coloseni 3:12-15).
A trăi în relaţii echilibrate
Spiritualitatea bisericii primare prezentate în Faptele apos-
tolilor 2, dezvoltă 4 principale relaţii: cu Dumnezeu, cu semenii,
cu sinele şi cu resursele, ţinând seama de Dumnezeu şi voinţa Sa.
Relaţia cu Dumnezeu. Primii convertiţi nu numai că se în-

chinau, Îl lăudau pe Dumnezeu, se rugau şi studiau Cuvântul,
dar făceau toate acestea cu o adâncă devoţiune şi consacrare.
Dumnezeu Se afla în centrul preocupărilor lor şi ei depuneau
orice efort să demonstreze acest lucru. Rugăciunea, studiul, în-
chinarea şi meditaţia sunt exerciţii spirituale care încurajează o
relaţie solidă cu Dumnezeu.
Relaţia cu semenii. Atunci când flăcările Duhului i-au
cuprins pe ucenicii adunaţi, Acesta le-a atras atenţia către mulţi-
mea de afară. Şi când încă 3 000 s-au alăturat bisericii în acea zi,
credincioşii au continuat practica spirituală a legăturii frăţeşti. În
Faptele apostolilor această practică este asociată cu rugăciunea şi
consacrarea faţă de învăţătura apostolilor. Noi ne manifestăm re-
laţia cu cei din jur prin angajamentul de a-i iubi şi respecta, de a-i
asculta şi a-i sluji. Elementele care contribuie la dezvoltarea unei
spiritualităţi sănătoase sunt: părtăşia, evanghelizarea, misiunea,
încurajarea şi dragostea.
Relaţia cu sinele. Începând cu momentul de pocăinţă de la
debutul vieţii lor spirituale şi tot ce a urmat după aceea, experi-
enţa credincioşilor bisericii primare a fost marcată de harul lui
Dumnezeu şi de alegerea personală. În spiritualitatea biblică,
alegerea personală joacă un rol crucial. Aşa cum primii convertiţi
au răspuns apelului lui Petru şi apoi au ales să se consacre mo-
dului de viaţă creştin, şi spiritualitatea noastră ţine, în parte, de
alegerea personală. Relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu ceilalţi
se alimentează puternic din angajamentul luat faţă noi înşine,
un vot pe care ni l-am dat să trăim în totalitate şi cu toată ini-
ma pentru slava lui Dumnezeu. În acelaşi timp, înseamnă să Îi
dăm voie Lui să ne schimbe după chipul Său (2 Corinteni 3:17,18;
Romani 12:1,2). Căile prin care această relaţie se manifestă în
viaţa noastră includ: ascultarea, schimbarea minţii şi a inimii,
precum şi creşterea personală.
Relaţia cu resursele. O componentă fundamentală a spiritu-
alităţii este consacrarea întregii noastre vieţi lui Dumnezeu. „Vă
îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi
trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu;

aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă
potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înno-
irea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu:
cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1,2). De aici decurge
o schimbare în ceea ce priveşte modul de raportare la lucruri-
le despre care obişnuim să spunem că ne aparţin: timp, talente,
bani, proprietăţi şi trup. Folosirea înţeleaptă a resurselor, dă-
ruirea sistematică şi viaţa sănătoasă demonstrează o atitudine
corectă faţă de resurse. Ca urmare a relaţiei lor cu Dumnezeu,
cu semenii şi cu ei înşişi, primii creştini au avut o atitudine radi-
cală faţă de ceea ce aveau, dăruindu-le pe toate şi cheltuindu-le
pentru Împărăţie. Ei au dăruit pentru că Îl iubeau pe Dumnezeu
şi au dăruit totul pentru că Îl iubeau pe deplin (2 Corinteni 8:1-15).
Concluzie
Spiritualitatea are de-a face cu întreaga viaţă şi cu întreaga
fiinţă. Imaginea bisericii aşa cum o avem în Faptele apostolilor
vorbeşte despre o spiritualitate holistică, ce cuprinde întreaga ex-
perienţă a credinciosului. La fel cum păcatul marchează întreaga
noastră fiinţă, şi spiritualitatea se adresează în sens pozitiv ace-
luiaşi întreg. Spiritualitatea nu se rezumă doar la a merge o dată
sau de două ori pe săptămână la biserică, la citirea ocazională a
Bibliei şi la rugăciune din când în când. Pătrunde în tot ceea ce
facem, spunem sau gândim. Este ceea ce ne defineşte şi ne face
să fim deosebiţi.
Viaţa pe care o visăm şi pe care Dumnezeu o visează pentru
noi şi pentru biserica noastră, viaţa descrisă în Faptele apostolilor,
capitolul 2, este cea care Îl are pe Isus în centru, este mişcată de
Duhul Sfânt, condusă de practici spirituale, trăită în contextul
comunităţii şi caracterizată de relaţii echilibrate. Şi toată lumea
iubea biserica descrisă în Faptele apostolilor, capitolul 2. „Ei
lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod.
Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau
mântuiţi” (Faptele 2:47).
Una dintre întrebările studiului nostru era: „Dacă biserica

din locul acesta ar fi mutată în altă parte, şi-ar da seama cineva
de lipsa ei?” Am primit o varietate de răspunsuri, dar cel mai des
întâlnit a fost: „Nu cred că se ştie că suntem aici.” Rugăciunea
mea este ca biserica ta să slujească atât de pregnant şi eficient
comunitatea locală, încât, dacă ar dispărea, oamenii locului cu
greu să se poată descurca fără dragostea, slujirea şi grija voastră.
Capitolul 6
Pasiune pentru prezenţa

lui Dumnezeu
E ram un tânăr pastor şi participam la prima întâlnire a Asociaţiei

Pastorale de la Conferinţă. Un reprezentat al conducerii s-a
ridicat în faţa a peste 100 de pastori, a agitat câteva hârtii în mână
şi ne-a anunţat solemn: „Avem aici un program care va încheia
lucrarea.” Eu eram foarte fericit la gândul că ne vom duce curând
în căminul nostru ceresc. Dar, după cum vă daţi seama, lucrarea
nu este încheiată şi noi suntem tot aici.
La doi ani după aceea, acelaşi conducător a venit înaintea
noastră în acelaşi loc şi a declarat din nou: „Avem aici un pro-
gram care va încheia lucrarea.” Din nou am fost entuziasmat.
Din nefericire, suntem tot aici. După alţi doi ani, cineva a venit
şi a declarat din nou în faţa corpului pastoral: „Acum chiar avem
un program care va încheia lucrarea.” De această dată, nu i-am
mai acordat nicio importanţă. Ştiam că niciun program de acest
tip nu va produce vreo mişcare.
Programele de evanghelizare şi tehnicile de creştere a biseri-
cii sunt mari şi minunate (aparent se reproduc ca iepurii). Singura
lor problemă este că nu funcţionează fără sursa de energie.
Nici chiar un Mercedes-Benz – unul dintre cele mai bine
motorizate automobile din lume – nu se va clinti din loc fără
combustibil. Avem nevoie nu de programe mai bine concepute,
cât de o sursă de energie.
Pasiune pentru prezenţa lui Dumnezeu 111
Suntem cu toţii de acord că ceva nu merge bine în biserica

noastră de astăzi. Visăm la o comunitate de credinţă plină de
viaţă, care se închină lui Hristos, care evanghelizează lumea cu
dragoste şi putere, care este biruitoare prin Duhul Sfânt. Ceea
ce vedem este o biserică în stagnare sau declin, plină de oameni
pasionaţi de lucruri trecătoare şi apatici faţă de propria credinţă.
Ceva aici nu e bine.
Un autor prezintă primele 10 probleme cu care se confrun-
tă biserica de astăzi: apatie, superficialitate, spirit lumesc, lipsa
dărniciei, oboseală pastorală, pierderea adolescenţilor, teamă de
evanghelizare, slabă disciplină personală, supraîncărcare a pro-
gramului (fără rezultate reale), lipsă cronică de oameni puternici
şi consacraţi. Aşa defineşte respectivul autor „Starea bisericii de
astăzi”.1
Dar care era starea bisericii din Noul Testament? Era formată
din ucenici trup şi suflet, în stare să răscolească lumea cu mesajul
şi viaţa lor. Răspândindu-se ca un incendiu de pădure peste
diferite culturi, depăşind obstacole ca păgânismul, persecuţia şi
fariseismul, a întors lumea pe dos. Avea energie, putere!
Cu mai mulţi ani în urmă, A. W. Tozer scria: „Dacă Duhul
Sfânt ar fi retras astăzi din biserică, 95% din ceea ce facem ar
funcţiona mai departe fără ca cineva să observe diferenţa. Dacă
Duhul Sfânt ar fi fost retras din biserica din vremea apostolilor,
95% din ceea ce se făcea nu ar fi continuat şi toată lumea ar fi
observat diferenţa.”2 Astăzi, mai mult decât orice, avem nevoie
de Duhul Sfânt de atunci.
Nu prin putere
Atunci când depindem prea mult de efortul uman, ne bazăm
prea puţin pe putere divină. Ne imaginăm că, dacă am avea un
pastor mai tânăr sau un predicator mai bun sau un cor mai mare
sau o şcoală a bisericii mai bună sau o clădire mai bună, am avea
mai mare succes. Toate acestea sunt bune, dar nu sunt leacul
1
J. H. Rutz, The Open Church, pag. 2.
2
A. W. Tozer, „Reflections”, Christianity Today 29 (13 dec. 1985), pag. 46.
universal pentru bisericile noastre bolnave. După ce am parcurs

toate seminarele, după ce am încercat toate strategiile, după ce
am bifat toate sarcinile de îndeplinit, iată-ne în acelaşi loc – doar
cu unica diferenţă că suntem mai obosiţi.
Scriptura ne face o recomandare sfântă. „Atunci, el a luat
din nou cuvântul şi mi-a zis: «Acesta este cuvântul Domnului
către Zorobabel şi sună astfel: Lucrul acesta nu se va face nici
prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul
oştirilor!»” (Zaharia 4:6). Cuvântul „tărie” înseamnă orice inge-
niozitate umană care poate fi concepută. Noi ne imaginăm că
lucrarea lui Dumnezeu se va face prin ceea ce realizăm noi, prin
programele pe care le concepem, prin resursele pe care le avem
şi prin talentele pe care ni le arătăm. Dar Dumnezeu ne spune
că niciuna dintre acestea nu poate face ceva cu valoare veşnică.
Singurul care poate – să convertească oamenii, să facă Împărăţia
să crească, să aducă apropiere de Dumnezeu – este Duhul Sfânt.
Citim o altă carte. Facem un alt plan. Mai ţinem un alt semi-
nar. Avem alţi „Cinci paşi pentru a transforma ceva în altceva”.
Nu, nu acestea sunt răspunsul. Nu avem nevoie de mai multe
formule – avem nevoie de mai multă umplere. Nu avem nevoie
de mai multe planuri – avem nevoie de energie. Nu avem nevoie
de mai multe strategii – avem nevoie de Duhul.
Misiunea scoasă din priză
Esenţa problemei noastre este o deconectare – ne lipseşte
legătura vitală cu Viţa. Fără Isus, nu este viaţă. El ne spune:
„Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa
nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa
nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt
Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân
Eu aduce mult rod; căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”
(Ioan 15:4,5).
Una dintre bisericile pe care le-am păstorit avea cândva 80
de membri, dar o viziune măreaţă. A fost convocată o întâlnire
şi membrii au hotărât să dezvolte condiţii de participare pentru
600 de oameni. În următorii ani, biserica a crescut spre 100 de

participanţi, aşa că au început să se pregătească pentru biserica
visurilor lor. Dar în cursul procesului de proiectare a noii
construcţii, au început să se certe, aşa că numărul de participanţi
a scăzut la 40 şi aşa a rămas un an de zile.
Aceasta era situaţia când am fost repartizat eu ca pastor.
Acceptasem să merg acolo tocmai pentru că doream să mă spe-
cializez în creşterea bisericii. Îmi pregăteam lucrarea de doctorat
în conducerea şi creşterea bisericii. Am folosit tot ceea ce învă-
ţasem, aplicând toate strategiile, planurile şi tehnicile pe care le
asimilasem la cursuri. Vreme de trei ani şi jumătate, am făcut tot
ce-am ştiut, lucrând 60-70 de ore pe săptămână. Soţia mea con-
tribuia şi ea cu alte 30-40 de ore de activitate. Apoi s-a întâmplat
ceva neobişnuit.
După trei ani şi jumătate de efort intens şi cele mai avansate
metode, participarea la serviciile divine a scăzut de la 40 la 30 de
oameni. Devenisem un expert în declinul bisericii.
Lucrasem aceşti trei ani şi jumătate deconectat de la sursa
vieţii, deconectat de la Viţă. Neglijasem cea mai preţioasă
componentă în creşterea şi sănătatea unei biserici: puterea lui
Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care face să crească biserica Sa.
Rolul nostru este să ne bazăm total şi radical pe El.
„Prima lecţie pe care trebuie să o înveţe lucrătorii din
instituţiile noastre este lecţia dependenţei de Dumnezeu. Pentru
a face progrese în orice domeniu, ei trebuie să accepte, fiecare
pentru el însuşi, adevărul conţinut de cuvintele lui Hristos:
«Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.»”3 Ceea ce Ellen G.
White numeşte prima lecţie, eu am învăţat-o ca ultima lecţie.
Mi se părea mult mai uşor să pun în aplicare planuri şi strategii
decât să-I supun Lui inima, planurile şi ideile mele.
Un viitor strălucit
Care este soluţia lui Dumnezeu pentru noi? Ce doreşte El
de la noi? Cum am putea să atingem puterea vitală a primei
3
biserici? Isus le-a spus ucenicilor chiar înainte de înălţare: „Ci

voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi,
şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi
până la marginile pământului” (Faptele 1:8).
Iată ce s-a întâmplat: Au aşteptat bazându-se pe Domnul.
S-au rugat. Au primit putere atunci când S-a coborât Duhul Sfânt
peste ei. Apoi – şi numai apoi – au pornit să ducă Evanghelia
lumii întregi.
Fie că au crezut, fie că nu promisiunea lui Isus, micul grup
de ucenici a făcut ce trebuia să facă. Aşa că s-au întors în cetate
şi „stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu
femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui” (vers. 14).
Ei s-au dedicat rugăciunii. Chiar nu aveau altceva mai
important de făcut? La urma urmei, triburile germanice treceau
Rinul, conspiratorii urmăreau să-i curme viaţa împăratului
Tiberius la Roma, foametea se răspândise în imperiu. Majoritatea
oamenilor încă gândesc că acestea sunt lucruri care contează. Şi
chiar contează. Dar ucenicii nu au făcut altceva decât să meargă
acasă şi să se roage – iată cel mai important lucru, deoarece
rugăciunea poate face ceea ce nicio putere omenească nu este în
stare.
Noi trebuie să înţelegem că avem nevoie de rugăciune. Dacă
pasajele biblice nu sunt destul de convingătoare, nu avem decât
să ne uităm la anii noştri de lucrare frustrantă şi fără rezultate
ca să ne convingem de faptul că nu mai putem continua să ne
bazăm pe efort uman şi să ţinem biserica deconectată de la sursa
ei de Putere. Singura noastră opţiune este să ne dedicăm soluţiei
divine: rugăciunea. Conformarea la soluţia lui Dumnezeu i-a dat
lui Ghedeon o victorie miraculoasă asupra armatelor străine.
Prin puterea lui Dumnezeu, 300 de oameni au biruit o armată
incomparabil mai mare. Au obţinut victoria nu prin propria
putere, ci prin puterea lui Dumnezeu. De acelaşi lucru avem
nevoie şi noi astăzi. O armată înaintează în picioare, dar biserica
lui Dumnezeu trebuie să înainteze în genunchi. Puterea de care
ducem lipsă astăzi este puterea lui Dumnezeu.
Biserica are un viitor strălucit, pentru că toate lucrurile sunt

posibile la Dumnezeu. „Dumnezeu vrea să facă lucruri mari
pentru noi. Nu putem obţine victoria prin propriile puteri, ci
doar prin supunerea fără rezerve lui Isus. Noi trebuie să mergem
înainte prin puterea Lui, bazându-ne pe tăria Atotputernicului
lui Israel.”4 Rugăciunea este calea spre înviorare spirituală, spre
putere şi spre creştere.
Mijloacele de înviorare
„Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se
va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile
lui rele, îi voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi voi tămădui
ţara” (2 Cronici 7:14). Iată esenţa reînnoirii – promisiunea lui
Dumnezeu pentru noi cei de astăzi.
Ar fi bine pentru noi să luăm în considerare cele 5 condiţii ale
înviorării, cuprinse în acest text. (1) Îi aparţinem lui Dumnezeu
şi suntem poporul Lui. (2) Trebuie să chemăm Numele Său.
(3) Trebuie să ne umilim, adică să îndepărtăm egoismul şi
interesele personale din viaţa noastră. (4) Trebuie să ne rugăm,
căutându-L pe Dumnezeu. (5) Trebuie să ne pocăim de păcate.
Apoi, Dumnezeu va răspunde strigătelor noastre şi va răspunde
rugăciunilor noastre şi ne va reînnoi. Aici nu e vorba de vreun
program de implementat, ci de o relaţie efectivă cu Dumnezeu.
Nu e o strategie, este consacrare faţă de Domnul Isus Hristos.
Ellen G. White scrie despre partea noastră în reînviorarea
spirituală: „O înviorare a adevăratei evlavii printre noi este de
cea mai mare şi mai urgentă nevoie. A căuta acest lucru ar trebui
să fie prima noastră lucrare. […] Este partea care ne revine ca,
prin mărturisirea păcatelor, umilinţă, pocăinţă şi rugăciune
stăruitoare, să împlinim condiţiile în care Dumnezeu a promis că
ne va trimite binecuvântarea Sa. Ne putem aştepta la o înviorare
numai ca răspuns la rugăciune.”5 Revigorarea vine numai atunci
când poporul Îl ia pe Dumnezeu foarte în serios şi petrece
4
Ellen G. White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, pag. 280, orig.
5
Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, pag. 121, orig.
considerabil timp căutându-L. „Noi trebuie să fim siguri de un

lucru: taina eşecului pe toate planurile este eşecul nostru de a ne
ruga în taină.”6
După ce participarea în biserica mea a scăzut de la 40 la 30
de persoane, am hotărât să-mi dau demisia şi să mă întorc la
ocupaţia mea de inginer. Îmi spuneam în inima mea: O să câştig
mai mulţi bani, o să am liber fiecare sfârşit de săptămână şi n-o să
mai am de-a face cu atâţia oameni dificili. Tocmai terminasem de
redactat în computer scrisoarea de demisie, când a sunat cineva
la uşă, iar soţia mea a dat cu ochii de ceea ce scrisesem. Imediat
m-a întrebat de ce vreau să părăsesc lucrarea de pastoraţie.
„E foarte simplu”, am spus. „Am calculat că, dacă se menţine
tendinţa actuală, în trei ani şi jumătate o să rămânem numai noi
doi în biserică. N-aş vrea să se întâmple aşa ceva. Îmi doresc un
final onorabil – mă rog, cât se poate de onorabil.”
Soţia s-a uitat la mine şi m-a întrebat pur şi simplu: „Dar
tu te rogi pentru biserică?” Am simţit că vorbele ei sunt cam
tăioase şi critice. Am început să mă apăr, dar curând am rămas
fără argumente. Adânc în sufletul meu începusem să admit că
eram mai interesat de plănuire strategică decât de spiritualitate
şi rugăciune.
Cu sprijinul şi încurajarea soţiei mele, am hotărât să dedic o
zi pe săptămână postului şi rugăciunii. Ultima mea masă urma să
fie duminică seara, apoi toată ziua de luni să o petrec în biserică,
rugându-mă. Pe când mă pregăteam de plecare luni dimineaţa,
soţia mi-a spus: „Roagă-te ca şi când viaţa ta ar depinde doar de
acest lucru.” Am spus că nu înţeleg ce vrea să spună, dar că o să
fac tot ce îmi stă în putere.
Am intrat în biserică şi am îngenuncheat în primul rând de
scaune şi am început să mă rog pentru cei care se aşezau de obicei
pe acele locuri. După 2 minute de rugăciune, am fost răpus de
somn şi am dormit vreo 8 ore pline. De obicei nu dormeam ziua,
dar încercarea de a mă ruga părea să aibă acest efect.
6
***, The Kneeling Christian, Scotts Valley, Clif., CreateSpace, 2009, pag. 3.
Cea mai mare provocare a acelei zile a fost ce-i voi spune
soţiei acasă. Ea m-a întrebat cum a fost şi eu am murmurat ceva
de genul „foarte bine”, completând în inima mea „cele 2 minute
cât a durat”. Cu ajutorul soţiei mele, am continuat programul.
Următoarea săptămână am reuşit să mă rog 3 minute, iar cealaltă
4, apoi m-am întors la 3 şi am sărit la 5. Apoi a venit cea mai
importantă descoperire din viaţa mea. Eu însumi constituiam
cea mai mare piedică pentru propria spiritualitate. Nu, nu eram
distras de televizor, de internet, radio sau sport. Nu acestea erau
problema, ci parcă eu însumi nu eram făcut pentru rugăciune.
Să-mi fi dat o strategie, un program sau ceva de făcut şi făceam
imediat. Spiritualitatea presupune două elemente care sunt în
conflict cu: valorile, cultura, natura noastră şi convingerile pe
care le avem despre lume şi viaţă. Presupune o viaţă de supunere
şi de conectare permanentă la Dumnezeu.
Soţia mea a continuat să mă încurajeze şi eu am continuat să mă
dedic lui Dumnezeu. „O ţin tot aşa, chiar dacă mor din asta”, îmi
ziceam. Din fericire, n-am murit. Timpul a trecut şi câteva lucruri
au început să se schimbe în viaţa mea. S-a întâmplat ceva uimitor.
Am continuat 8 luni programul meu de rugăciune. Primele
săptămâni de luptă şi chin s-au transformat în bucurie şi linişte.
În noul meu entuziasm, am început să caut noi căi de a integra
rugăciunea în viaţa mea, aşa că mă rugam zilnic o oră în timp ce
mă plimbam. Am început să fiu umplut de speranţă şi optimism.
Predicarea şi lucrarea mea au început să dea rezultate. Practica
rugăciunii opera schimbări în viaţa mea.
Într-un Sabat dimineaţa, pe când le predicam celor 30 de
fideli participanţi, am observat 4 persoane noi, 2 părinţi cu 2 fiice.
Aceştia trebuie să fie dintr-o altă localitate, mi-am zis. Nu mi-am
închipuit că erau căutători de adevăr, din moment ce biserica
noastră era atât de deprimantă. Eu însumi n-aş fi frecventat-o
dacă n-aş fi fost chiar pastorul ei.
Când i-am salutat la plecare, i-am întrebat dacă sunt în vi-
zită prin zona noastră. Bărbatul mi-a răspuns că locuiau vizavi.
Muream de curiozitate să ştiu cum de au nimerit la noi. „Am
pescuit în Alaska, iar şeful meu era adventist. În fiecare sea-

ră aduna echipajul şi ne spunea lucruri despre filosofia lui de
viaţă. Într-o ocazie, ne-a spus: «Dacă vreodată vreţi să mergeţi
la biserică, să alegeţi Biserica Adventistă, pentru că acolo este
adevărul.»”
După ce s-a întors acasă, acest bărbat a uitat cele spuse de
şeful lui adventist şi şi-a văzut de viaţă. Într-o zi, soţia i-a spus:
„Avem fetele astea, ar trebui să le ducem la biserică. Eu am mers
cândva la Biserica Catolică, hai să ne întoarcem acolo!”
„În niciun caz”, a răspuns bărbatul. „Şeful mi-a spus că ori
merg la Biserica Adventistă, ori deloc.” Soţia a spus că prea puţin
îi pasă la care biserică merg. Biserică să fie. Aşa se făcea că în acea
dimineaţă erau în biserica noastră.
Oamenii aceştia erau flămânzi după Dumnezeu. Am studiat
cu ei de două ori pe săptămână şi după două luni i-am botezat.
Cu ocazia botezului, le-am dedicat lor predica şi am povestit ex-
perienţa lor şi experienţa mea de rugăciune. Am povestit despre
lupta mea spirituală şi cum veneam singur în biserică să mă rog
pentru membri. Le-am spus că I-am cerut lui Dumnezeu să-mi
trimită pe cineva să botez. „Dumnezeul întregului univers a as-
cultat rugăciunea unui pastor descurajat, pierdut pe undeva prin
mijlocul statului Washington, şi mi-a dăruit această familie.”
Când am terminat de povestit, un bărbat de 69 de ani a venit
în faţă şi a început să plângă: „Am crescut patru copii, iar acum
toţi I-au întors spatele lui Dumnezeu. Dar, dacă Dumnezeu a
ascultat rugăciunea pastorului Joe şi i-a dăruit această familie,
ştiu că El va răspunde şi rugăciunilor mele şi-mi va da pe cei
patru copii cu familiile lor. Mă voi ruga lui Dumnezeu zi şi
noapte. Rugaţi-vă pentru ei şi pentru mine. Fiţi siguri că mă voi
ruga în continuare. Aduceţi-mi aminte că Dumnezeu răspunde la
rugăciune.” Nici n-a apucat să-şi termine vorba, că o femeie din
cealaltă parte a sălii şi-a exprimat o convingere asemănătoare.
În acea dimineaţă de Sabat, peste 10 persoane au prezentat
mărturii asemănătoare. Am început o mişcare de rugăciune care
s-a răspândit ca focul în mirişte. Oamenii se rugau înaintea, în
cursul şi după serviciul divin, în cursul săptămânii şi la sfârşitul

ei. Se rugau singuri sau în grup, dar de fiecare dată cu pasiune. În
următorii 8 ani, biserica a crescut de la 30 de oameni descurajaţi
la 500 de urmaşi credincioşi ai lui Isus Hristos. Cei 30 de oameni
fără nicio perspectivă au devenit 500 de oameni care au răscolit
oraşul. Cei 30 de oameni care veneau la biserică din obligaţie
s-au transformat în 500 de credincioşi care veneau să-I dea slavă
lui Dumnezeu şi să I se închine.
Dumnezeu a făcut un lucru măreţ. Toate strategiile de
creştere a bisericii pe care le-am aplicat nu au dus la niciun re-
zultat, dar rugăciunea a transformat viaţa mea şi a bisericii mele.
Rugăciunea a schimbat viaţa mea şi ştiu că o poate schimba şi
pe a ta. Aşa cum rugăciunea a transformat biserica mea, acelaşi
lucru îl va face şi cu a ta.
Când am încercat tehnicile noastre, am eşuat. Dar, când L-am
pus la încercare pe Dumnezeu, am reuşit. Dumnezeu Îşi respectă
promisiunile. El va face lucruri mari pentru noi, dacă Îl ascultăm
şi ne supunem Lui. Şi vrea să repete această poveste de succes
iarăşi şi iarăşi – începând cu tine.
Suntem oameni ocupaţi. Termenele de predare ne stau în
faţă, programările ne presează, sarcinile de serviciu ne solicită
atenţia la orice oră. În acest vacarm, tindem să neglijăm o
prioritate autentică. Să rezistăm vacarmului şi să răspundem
invitaţiei şoptite a lui Dumnezeu de a vorbi cu El!
Mijloacele puterii
Într-o după-amiază, mi-am luat două ore să tai cu fierăstrăul
un copac din spatele casei. Împreună cu un altul, crescuseră
periculos de aproape de casă. Aşa că mi-am luat fierăstrăul de
mână şi m-am apucat, cu bărbăţie, de treabă. După două ore de
muncă silnică, am reuşit să fac o zgârietură în trunchiul primului
copac. În fiecare zi am continuat o oră sau două să fac tăieturi
în copacul cu pricina. După două săptămâni am reuşit să-l
dobor. Impresionat, poate, de gemetele şi icnelile mele, vecinul
de peste gard şi-a făcut milă de mine şi a venit cu drujba. În
câteva minute, al doilea copac a fost la pământ. Munca mea de

două săptămâni a fost realizată în câteva minute. Cam aşa este
şi cu diferenţa dintre puterea lui Dumnezeu şi puterea noastră.
Tragedia celor mai mulţi creştini constă în faptul că înlocuiesc
puterea lui Dumnezeu cu propriile eforturi. Rezultatele vorbesc
de la sine. Când încercăm să realizăm cu mijloace omeneşti ceea
ce poate fi realizat numai cu mijloace spirituale, noi deturnăm
autoritatea lui Dumnezeu. Cuvintele „putere” şi „rugăciune”
apar de multe ori în cartea Faptele. Rugăciunea este mijlocul prin
care Dumnezeu Îşi revarsă puterea în această lume.
Problema cu care se confruntă biserica nu este lipsa de putere.
O putere infinită stă la dispoziţia cererilor noastre. Dificultatea
este la noi. Noi nu cerem puterea şi apoi ne plângem că nu o
avem. În multe privinţe, suntem mai naivi decât beduinii pe care
Laurenţiu al Arabiei i-a adus la Conferinţa de Pace de la Paris,
după al Doilea Război Mondial. Aceşti oameni ai deşertului au
fost uimiţi de multe lucruri pe care le-au văzut, dar nimic nu
i-a încântat mai mult decât sistemul de apă curentă din baia
hotelului. În deşert, apa era un lucru greu de procurat, dar aici
puteau să aibă apă la discreţie la o simplă răsucire de robinet,
gratis şi aparent inepuizabilă.
Pe când se pregăteau de plecare, Laurenţiu i-a găsit pe oame-
nii lui încercând să scoată un robinet, ca să aibă apă în deşert. El
a încercat să le explice că în spatele robinetelor erau rezervoare
imense şi că, fără acestea, robinetele nu erau de niciun folos. Dar
arabii se încăpăţânau să creadă că aceste instrumente magice le-
ar fi putut furniza apă pentru totdeauna.
Nu suntem noi chiar şi mai creduli în viaţa creştină? La
Duhul Sfânt sunt rezervoare mari de putere, fântâni care ţâşnesc
în viaţa veşnică. Dar Duhul Sfânt nu poate curge prin robinete
închise. El nu poate lucra printr-o viaţă nesupusă.7
Aşa că deschide robinetele – robinetele conectate la un izvor
nesecat. Promisiunea puterii este pentru oricine crede şi este
7
Samuel Hugh Moffet, în The Power to Make Things New, ed. Bruce Larson, Waco,
Tex., Word, 1986, pag. 130, 131.
dispus să primească. Atunci când, prin credinţă şi prin har, noi

deschidem robinetele, apoi să te ţii! „Apostolii vesteau cu multă
putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste
toţi” (Faptele 4:33).
Avraam s-a rugat – un singur om – şi Lot a fost salvat de
la distrugerea Sodomei şi Gomorei. Moise s-a rugat – un singur
om – şi Marea Roşie s-a despărţit în două. Iosua s-a rugat – un
singur om – şi au căzut zidurile Ierihonului. David s-a rugat – un
singur om – şi piatra din praştia sa a nimerit drept în fruntea lui
Goliat, iar uriaşul s-a prăbuşit mort. Ilie s-a rugat – un singur
om – şi a coborât foc din cer ca să mistuie jertfa. Daniel s-a rugat
– un singur om – şi a fost închisă gura leilor. Estera s-a rugat – o
singură femeie – şi Dumnezeu a ocrotit întreaga naţiune a lui
Israel de la extincţie.
Dacă vei asculta cu atenţie, vei auzi în biserica ta oameni
care mai ţin încă în mână robinetul lui dacă. Dacă am avea un
pastor mai bun. Dacă am avea un program mai bun. Dacă am
avea oameni mai buni. Dacă am avea fonduri mai multe. Dacă
am avea altceva, am fi în stare să facem lucruri spectaculoase.
Evanghelizarea şi creşterea bisericii ar umple scaunele şi bugetul
bisericii noastre. Dar nu prin putere şi nici prin tărie, ci prin
Duhul Sfânt va fi îndeplinită lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nu
este conectat la rezervorul de apă, robinetul nu va aduce decât
decepţie.
Isus Se roagă încă pentru ucenicii Săi: „Voi veţi primi o
putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi mar-
tori” (Faptele 1:8), dând mărturie într-o lume uscată şi însetată.
Voi veţi fi martorii Mei că Mântuitorul a venit, că Se va întoarce
şi că Duhul Său este deja aici.
Mijloacele de creştere
Mărimea bisericii în dimineaţa de duminică a Cincizecimii
era de 120 de suflete. Seara, 3 120 de oameni se închinau împreună
lui Dumnezeu, în Numele lui Isus Hristos. Apoi Dumnezeu a
adăugat încă 5 000, sporind biserica la 8 120 de credincioşi.
După aceea, cartea Faptele apostolilor nu mai specifică numărul

credincioşilor, ci doar ne spune că biserica se înmulţea (vezi
Faptele 6:1). Această biserică-bebeluş, cu creşterea ei fenomenală,
nu s-a dezvoltat datorită programelor, tehnicilor sau strategiilor.
Secretul acestei expansiunii era Dumnezeu: puterea Sa, Duhul
Său şi eficienţa Sa. Dacă are de gând să repete aceleaşi lucruri,
biserica de astăzi trebuie să se întoarcă la tiparul de bază şi să fie
controlată de Duhul Sfânt.
Acum câţiva ani, am vizitat Milano, Italia – unul dintre cele
mai secularizate oraşe din lume –, pentru a imprima o viziune
a rugăciunii şi a lansa o provocare la rugăciune. Una dintre
bisericile aflate în acest oraş al modei, finanţelor şi industriei
a prins această viziune. Membrii au început să se roage şi au
transformat biserica lor într-o casă de rugăciune. S-au rugat
pentru biserica lor, pentru societatea din jur, pentru prietenii şi
rudele lor. Într-un an, Dumnezeu a crescut această biserică de la
35 la 180 de persoane. Dacă El poate face aşa ceva în Milano, de
ce n-ar face acelaşi lucru în oraşul tău?
„Motivul pentru care pastorii noştri realizează atât de puţin
este faptul că ei nu umblă cu Dumnezeu. El Se află la distanţă
de o zi de cei mai mulţi dintre ei.”8 Ellen G. White ne spune că
insuccesele noastre nu sunt cauzate de erori teologice şi nici de
neglijarea strategiilor de top, ci de lipsa legăturii cu Dumnezeu.
Oswald Chambers a exprimat bine această idee: „Valoarea
durabilă a lucrării noastre publice pentru Dumnezeu este
măsurată prin profunzimea intimităţii din momentele noastre
de părtăşie şi comuniune cu El.”9
Dumnezeu ne cheamă să petrecem timp cu El. Numai după
aceea ne trimite să predicăm, să-i învăţăm pe alţii, să iubim şi
să schimbăm lumea. Toate au loc numai prin puterea Duhului
Sfânt. Isus „a rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi
să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat putere să vindece bolile
şi să scoată draci” (Marcu 3:14,15).
8
9
Oswald Chambers, Totul pentru gloria Lui, 6 ianuarie.
Isus te-a chemat şi pe tine să fii cu El. Intră în prezenţa lui

Dumnezeu! Închină-te şi iubeşte-L! Dă-te pe tine însuţi Lui ca o
jertfă vie! „Cei care nu învaţă în fiecare zi în şcoala lui Hristos, cei
care nu petrec mult timp în rugăciune stăruitoare nu sunt potriviţi
să aibă de-a face cu lucrarea lui Dumnezeu, indiferent de ramură;
pentru că, dacă ei o fac, cu siguranţă că lăudăroşia vieţii îi va
copleşi, iar sufletul lor se va înălţa în deşertăciune. Cei care devin
împreună-lucrători cu Isus Hristos şi care au discernământ spiritual
îşi vor da seama de nevoia lor după puterea şi înţelepciunea din
cer pentru a administra lucrarea Lui.”10
Acceptarea provocării
Ce poate face Dumnezeu cu tine, în tine şi prin tine, dacă ţi-ai
schimba viaţa într-o viaţă de rugăciune? Fă-o şi vei vedea. Simte
binecuvântarea înnoirii lui Dumnezeu, a puterii şi a creşterii
lucrate de Dumnezeu, transformându-ţi biserica într-o casă de
rugăciune. Roagă-te ca şi când viaţa ta ar depinde numai de acest
lucru. Dacă nu ai plăcere să te rogi, cere de la Dumnezeu să-ţi
dea.
Formează-ţi obiceiul de a te ruga. Creează-ţi obişnuinţa de a
te ruga zilnic pentru biserica ta, pentru copiii tăi şi pentru soţul
sau soţia ta. Roagă-te cu prietenii şi alege-ţi un partener cu care
să te încurajezi la rugăciune.
Roagă-te ca formă de lucrare pentru cei pierduţi, formându-ţi
o listă de cel puţin 5 persoane. Arată-le dragoste, lucrează
cu ele, împlineşte-le nevoile. Când se va ivi ocazia potrivită,
împărtăşeşte-le principiile tale de viaţă şi spune-le experienţa ta,
apoi urmăreşte ce poate face Dumnezeu în viaţa lor. Unii dintre
ei se vor îndrăgosti de Isus. Aceasta se va întâmpla ca răspuns la
rugăciunile tale, la slujirea ta, la viaţa ta creştină atractivă.
Apoi te vei plimba cândva pe malul mării de cristal şi cineva
se va apropia de tine să-ţi spună: „Îţi mulţumesc că ţi-ai arătat
interesul faţă de persoana mea. Mă aflu aici datorită ţie.” Nu-i
aşa că ar fi o strălucită răsplată?
10
Ellen G. White, Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, pag. 169, orig.
„Bucuraţi-vă întotdeauna! Rugaţi-vă neîncetat! Mulţumiţi

lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui
Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni
5:16-18).
Capitolul 7
Construieşte o casă
de rugăciune
A fost odată o biserică

Descriindu-mi biserica în care aveam să mă mut, preşedintele
Conferinţei se referea ca la „o mare biserică” şi îmi spunea o
serie întreagă de lucruri minunate care se întâmplaseră acolo. Se
întâmplaseră, adică în trecut. Apoi mi-a spus că această biserică
de oraş mic provine dintr-o biserică de 100 de membri, din care
au rămas numai 13 „suflete credincioase”. Dar când am ajuns
acolo, fără tragere de inimă, în primul Sabat, n-am numărat 13
persoane. Erau numai vreo 9. Poate că erau 13 dacă ne număram
şi pe noi, eu, soţia mea, fiul meu şi fetiţa noastră nenăscută.
După câteva luni de muncă fără absolut niciun fel de rezultat
şi fără niciun semn de viaţă în trupul acestei biserici, mi-am sunat
un prieten. „Asta e o biserică incredibilă”, i-am spus. „Nu-mi
pot imagina cum ultimul botez a fost acum 20 de ani, iar ultima
evanghelizare, acum 26 de ani. Orice propunere am făcut a fost
respinsă fără niciun drept de apel.”
Propusesem să scoatem un buletin al bisericii, dar membrii
au răspuns că nu are rost pentru o mână de oameni. Când am
propus o masă comună, au respins-o, pentru că nu se simpatizau
unii pe alţii. Erau prea obosiţi să facă lucrare şi respingeau ideea
de a organiza Şcoala de Sabat a copiilor, pentru că nu erau destui
copii. Orice am încercat nu mergea, iar eu eram pe punctul de a
renunţa.
„Roagă-te rugăciunea lui John Knox”, mi-a sugerat prietenul

meu după toată litania eşecurilor mele. „El se ruga: «Doamne,
dă-mi Scoţia sau mor!»”
„Dar nu vreau să mor!” am protestat eu. Nu credeam că sunt
prea multe şanse de a câştiga acel oraş, mai ales gândindu-mă la
membrii bisericii mele.
Prietenul meu a insistat că, de fapt, nu trebuie să mor, ci doar
să mă rog.
Efectul rugăciunii
Am început să mă plimb pe dealurile din jurul orăşelului
nostru din vale, rugându-mă şi vorbind cu Dumnezeu. Îmi venea
foarte greu să nu fiu descurajat. Abia dacă eram câţiva oameni
şi practic nu aveam bani, nici energie şi nici pasiune. Şi fulgii
mei de ovăz de la micul dejun erau mai interesanţi decât biserica
mea. Dar Dumnezeu avea o surpriză pentru noi toţi.
Acolo jos, în vale, trăia o femeie adventistă de 80 de ani, Eileen,
una dintre cei 9 credincioşi ai bisericii noastre. Probabil că ea se
afla ultima pe lista de la care se aştepta vreo înviorare – la urma
urmei, avea şi ea o vârstă. În plus, făcea parte dintr-o biserică pe
moarte, cu resurse modeste şi fără niciun fel de entuziasm. Dar
Eileen a început să se roage pentru vecina ei Phoebe, o tânără de
25 de ani, cu o disciplină personală sub orice critică. În fiecare zi
consuma droguri şi alcool şi în fiecare noapte se culca cu un alt
bărbat. Probabil că ea era ultima persoană din localitate la care te
puteai gândi că se va converti.
După mai bine de un an de zile ca pastor, mi-am convins
biserica să ţinem o serie evanghelistică, promiţând că, dacă
aceasta nu va merge, nu am să-i mai supăr niciodată cu asemenea
lucruri. „Am putea pune promisiunea asta în scris?” mi-au cerut
ei. Şi nu glumeau.
În seara de deschidere, erau toţi 9 prezenţi – plus încă cineva.
Cu o săptămână în urmă, umblând bezmetică şi dezorientată
de droguri, Phoebe şi-a împuşcat accidental mama. Aceasta a
supravieţuit, dar fiica era foarte tulburată. Ştiind că vecina ei
Construieşte o casă de rugăciune 127
Eileen se roagă pentru ea, a venit să primească mângâiere. Eileen

a primit-o să stea în casa ei, a încurajat-o şi a adus-o la prima seară
de evanghelizare. Aici a auzit ea pentru prima dată Evanghelia şi
aici a venit în faţă la apelul de consacrare.
În seara următoare, toţi cei 9 erau prezenţi – plus alţi 50.
Cuprinsă de frenezia schimbării vieţii prin Isus, Phoebe şi-a
sunat toţi prietenii şi toate rudele, pe care i-a invitat la evangheli-
zare. Dumnezeu a continuat să ne surprindă, astfel că, la sfârşitul
seriei, 10 persoane au hotărât să primească botezul, mai mult de-
cât dublând numărul de membri. Binecuvântarea lui Dumnezeu
a continuat, iar când am vizitat ultima oară această biserică, par-
ticipau 137 de persoane – fără să fie nevoie le mai numărăm pe
cele nenăscute încă.
Rugăciunea unei persoane de 80 de ani a iniţiat o schimbare
radicală în viaţa lui Phoebe şi a întregii biserici. Eileen nu avea
prea multă energie, nici bani şi nici talente remarcabile, dar
Dumnezeu a lucrat cu putere răspunzând rugăciunilor ei. Când
am predicat despre importanţa rugăciunii, ceilalţi 8 au zâmbit
politicos şi nu au făcut nimic, dar Eileen a început să se roage. Ea
a prins idea, a trecut la acţiune şi s-a rugat pentru Phoebe, fără
să-şi imagineze vreodată răspunsul măreţ care avea să urmeze.
Înnoirea bisericii nu vine din dorinţe, din speranţe, din
deplângeri şi nici chiar din muncă asiduă. Înnoirea bisericii este
răspunsul la rugăciune. Noi încă nu am învăţat această lecţie.
Deşi ştim că rugăciunea este importantă, nu înţelegem că rolul
ei este determinant. Oricât am vorbi despre nevoia noastră de
rugăciune, suntem dureros de ignoranţi în ceea ce priveşte
puterea ei în bisericile şi vieţile noastre.
Trei biserici
Oricare biserică aparţine unuia dintre următoarele tipuri
distincte de rugăciune şi spiritualitate. Am putea eticheta primul
tip drept cel al Bisericii fără Rugăciune. Rugăciunea poate că există
în acest tip de biserică, dar nu îi este acordată o atenţie deosebită.
Biserica fără Rugăciune probabil are o întâlnire săptămânală de
rugăciune, cineva se roagă la începutul şi la sfârşitul serviciilor

divine, la Şcoala de Sabat şi la ora de rugăciune. Dar aceste
rugăciuni sunt înălţate pentru că pur şi simplu fac parte din
desfăşurarea normală a programului – sunt de altfel trecute în
buletin.
O Biserică fără Rugăciune şi O Biserică cu Rugăciune
Şc
oa
et
la
er
de
n
Ti
Sa
ba
t
Misiunea femeii Misiunea bărbaţilor

Se
rv
ici
e
ar
ul
in
so
ch
cia
În
Urmează tipul Bisericii cu Rugăciune. Această biserică a

hotărât că rugăciunea este suficient de importantă, încât să
o lase pe seama unui grup de credincioşi numiţi „luptători în
rugăciune”. Astfel că rugăciunea a devenit un serviciu divin
suplimentar al bisericii. Cu toate că ocupă un loc important,
biserica în ansamblul ei nu are nici pe departe un simţământ al
urgenţei rugăciunii. Cei mai mulţi dintre membrii Bisericii cu
Rugăciune nu se roagă prea mult, considerând că sunt persoane
desemnate care se ocupă cu asta.
Al treilea tip este Biserica Rugăciunii. Considerând că Duhul
Sfânt şi rugăciunea sunt lucruri de o importanţă deosebită,
această biserică le aşează în centrul oricărei activităţi. Ea se roagă
Biserica Rugăciunii
Şc
oa
et
la
er
de
n
Ti
Sa
ba
t
Rugăciunea
Misiunea femeii Puterea Misiunea
Duhului Sfânt bărbaţilor
Se
rv
re
ici
na
ul
i
ch
so
În
cia
l
nu numai la începutul şi sfârşitul serviciilor divine, ci vrea să se

asigure că întregul program este scăldat în savoarea rugăciunii
şi în puterea Duhului Sfânt. Întreaga atmosferă şi viaţă a acestei
biserici se desfăşoară în jurul rugăciunii. Astfel, biserica devine
o casă de rugăciune.
Asemenea case de rugăciune devin sanctuare ale comuniunii
cu Dumnezeu. Şedinţele de comitet devin întâlniri de rugăciune,
iar ora de rugăciune devine un timp de consacrare şi sărbătoare.
Membrii bisericii îşi recunosc nevoia de Duhul Sfânt şi strigă la
Dumnezeu: „Suntem neajutoraţi fără Tine!” şi Îl caută cu pasiune.
Eu călătoresc mult şi ţin seminare despre rugăciune, creşterea
bisericii şi spiritualitate. Când ajung în locuri noi şi întâlnesc
oameni noi, îmi place să-i întreb cărui tip de biserică îi aparţin.
Majoritatea se încadrează în categoria Bisericilor cu Rugăciune
(aproximativ 80% dintre bisericile adventiste). Alte 15 procente
recunosc faptul că sunt dintre Bisericile fără Rugăciune. Doar 5%
spun că aparţin Bisericii Rugăciunii.
Pentru 95% dintre bisericile noastre, rugăciunea este o pre-

ocupare ocazională sau reprezintă misiunea a câtorva persoane.
Aceste biserici trebuie să înceteze să considere rugăciunea doar o
formalitate sau o formă de slujire printre altele şi să devină sanc-
tuare ale unui Dumnezeul al rugăciunilor ascultate. Cum poate
deveni biserica o casă a rugăciunii?
Construirea unei Case de rugăciune
1. Stabileşte locul rugăciunii la nivelul conducerii. Mai
întâi, factorii-cheie în conducerea bisericii (mai ales pastorul şi
principalul lider) trebuie să se dedice rugăciunii ca singura lor
opţiune şi să practice rugăciunea atât personal, cât şi ca echipă
de conducere. Să-L iubească pe Dumnezeu şi să umble în mod
autentic cu El. Viaţa acestor conducători trebuie să reflecte o
dependenţă profundă de Dumnezeu. Apoi ei trebuie să înceapă
să se roage pentru biserica lor şi pentru formarea unui grup de
credincioşi entuziaşti care să creadă la fel despre rugăciune. În
fiecare biserică se află un număr de credincioşi care îşi dau seama
de importanţa rugăciunii – conducătorii ar trebui să fie primii din
această categorie. Numai conducătorii care se roagă pot construi
o biserică a rugăciunii.
2. Imprimă viziunea. Toţi conducătorii şi toţi instructorii
Şcolii de Sabat trebuie să îi imprime bisericii viziunea asupra
rugăciunii prin toate căile posibile. Predici, mărturii, povestiri,
slogane, Şcoala de Sabat – orice mijloace disponibile pentru a
sublinia mesajul că totul depinde de rugăciune şi că Dumnezeu
va face lucruri măreţe ca răspuns la cererile noastre. Un aseme-
nea efort cere repetiţie creativă pentru a menţine prospeţimea
mesajului, dar şi a ţine subiectul permanent în atenţia bisericii.
Faceţi uz de multiple şi diferite metode pentru a inspira şi a mo-
tiva biserica să vină lângă Dumnezeu şi să rămână lângă El.
Cheia transmiterii viziunii asupra rugăciunii eficiente este
aceea de a determina fiecare conducător de departament să
creadă cu tot sufletul în ea. Sub conducerea lor, rugăciunea se
va impregna în fiecare ramură a lucrării şi în activitatea pe care
o desfăşoară. În fiecare săptămână, instructorii Şcolii de Sabat să

insiste în grupele lor asupra importanţei rugăciunii. Prezbiterii să
facă la fel în fiecare lucrare sau proiect pe care îl conduc: vizitare,
primire de oaspeţi şi administraţie. Toţi diaconii şi diaconesele să
contribuie la răspândirea rugăciunii în toate serviciile şi zonele
de lucrare de care se ocupă, astfel ca toate acţiunile lor să se
concentreze pe rugăciune. Oricine deţine o poziţie de conducere
trebuie să-şi asume rolul de a-i inspira şi motiva pe oameni să-L
caute pe Dumnezeu şi să se roage mai mult.
Aşadar, rolul pastorului şi al principalilor lideri este acela
de a încuraja biserica să se roage, dar lucrul acesta trebuie să
se întâmple mai întâi la vârf. Apoi, acest grup de conducători
trebuie să inspire la rândul lor biserica, dar mai ales al doilea
nivel al conducerii. Iniţiativa de a transmite viziunea trebuie
continuată pe orice cale, până când fiecare membru a ajuns să
înveţe să se roage şi să fie motivat să se roage.
La început, biserica va fi entuziastă: „Ne place să auzim
acest subiect.” Cam după doi ani, apare următoarea etapă: re-
zistenţa. La acest nivel, membrii încep să se plângă de oboseală
după atâta insistenţă asupra subiectului. „Hai să trecem şi la alte
subiecte.” Biserica va trece şi prin acest stadiu cam un an sau
doi, dar nu trebuie să renunţi. Nu slăbi deloc subiectul rugăciu-
nii şi al Duhului Sfânt. Al treilea stadiu este cel mai important.
Oamenii vor începe să spună: „Rugăciunea este totul.” Durează
în total cam patru-cinci ani până la acest nivel, dar merită efortul.
Acum putem spune că biserica este o Casă de rugăciune. Mulţi
pastori şi conducători îşi pierd elanul înainte de a ajunge la acest
nivel, dar nu vă opriţi, rugaţi-vă în continuare. Dumnezeu vă va
binecuvânta şi, în cele din urmă, va umple biserica ta cu rugă-
ciune şi cu Duhul Sfânt, devenind o scenă unde se vor manifesta
dragostea şi puterea Sa.
3. Învăţă-i pe oameni cum să se roage. Multe rugăciuni creş-
tine nu sunt decât liste de cereri. „Doamne, binecuvântează-mă,
binecuvânteze-mi familia. Dă-mi, Doamne, asta sau aia.” Este o
nevoie imperativă ca cei din conducerea bisericii să-i înveţe pe
membri cum să se roage coerent, câte o oră în fiecare zi. Expli

că-le oamenilor că rugăciunea înseamnă momente de adoraţie
şi laudă, trăire a bucuriei în prezenţa lui Dumnezeu, cerere de
iertare a păcatelor şi de biruinţă asupra lor, căutare a celor pier-
duţi, exprimarea mulţumirii şi a recunoştinţei şi mijlocire pentru
nevoile personale, ale familiei şi ale celorlalţi din biserică.
Arată-le oamenilor cum pot avea o închinare personală care
să-i facă să se simtă împliniţi, precum şi o închinare în familie şi
o închinare colectivă. În fiecare caz în parte, atinge-le inima şi
roagă-te pentru ei şi nevoile lor. Atunci când există răspunsuri
clare la rugăciune, menţionează lucrul acesta în public, subliniind
faptul că Dumnezeu este la lucru printre noi.
Apoi explică-le oamenilor de ce Dumnezeu nu răspunde la
toate rugăciunile. Iată o formulă simplă ce ne-ar putea ajuta în
frământările legate de situaţiile în care Dumnezeu pare să nu
răspundă rugăciunilor:
• Când cererea este greşită, Dumnezeu spune „Nu”.

• Când nu a sosit încă timpul, El spune „Nu te grăbi”.
• Când am greşit, Dumnezeu spune „Ridică-te”.
• Când totul este bine, Dumnezeu spune „Să mergem”.
•
4. Nu te opri. După o vreme, orice proiect intră într-un con
de umbră. Entuziasmul de la început se va diminua şi oamenii
nu se vor mai ruga cu fervoarea de altădată. Am constat lucrul
acesta pretutindeni. Membrii au început să se roage cu putere şi
în număr mare, dar, în cele din urmă, interesul scade. Iată câteva
motive din care bisericile îşi pierd zelul pentru rugăciune.
• Campania de susţinere a slăbit şi, odată cu ea, şi simţă-

mântul urgenţei.
• Cei care au darul rugăciunii de mijlocire au fost delegaţi
cu responsabilitatea de a se ruga, iar restul bisericii se
retrage.
• Formalismul înlocuieşte aspectul supranatural.
• Urmărirea rezultatelor rugăciunii a devenit mai puţin

relevantă.
• Rugăciunea a fost separată de celelalte exerciţii de
închinare.
• Ţintele rugăciunii au fost mutate din ce în ce mai mult
dinspre nevoile celor care nu mai vin sau n-au fost
niciodată la biserică spre nevoile celor din biserică.
• Relaţia dintre rugăciune şi câştigarea de suflete a fost
treptat trecută cu vederea.
Am descoperit acest tipar la prima mea încercare de a încuraja

biserica să se roage. La începutul primului an al programului de
rugăciune, am prezentat 8 predici pe acest subiect, iar oamenii
discutau acest lucru oriunde şi oricând. Una dintre predici era
despre rugăciunea de mijlocire, în care am subliniat ce înseamnă
să lucrezi şi să te rogi pentru alţii. După două săptămâni, o
femeie a venit şi mi-a spus că acea predică i-a schimbat viaţa.
Cu câţiva ani înainte, avusese o ceartă cu o femeie dintr-o altă
biserică. După o lungă prietenie, relaţia a luat sfârşit cu doi ani
şi jumătate în urmă, iar cele două nu au mai avut niciun fel de
legătură. După predica mea, ea început să pună în practică cele
aflate şi Domnul i-a pus în inimă convingerea de a se ruga pentru
fosta ei prietenă. În prima fază, a opus rezistenţă, dar, până la
urmă, Duhul a învins. I-a înmuiat inima faţă de fosta prietenă, a
mers la ea şi s-au împăcat.
O vreme am continuat să aud povestiri de felul acesta de la oa-
menii din biserica mea. Cam prin lunile iulie, august ale aceluiaşi
an, şirul experienţelor a încetat. Am înţeles repede că explicaţia
mă privea pe mine, întrucât nu mai promovasem rugăciunea în
ultimele patru luni. Am hotărât atunci ca aproape în fiecare săp-
tămână să încurajez, într-un fel sau altul, rugăciunea: prin predici,
experienţe personale, povestiri – prin tot ce puteam mai bine.
În paralel cu perioada de promovare a rugăciunii, am început
să mă rog ca Dumnezeu să facă ceva deosebit în mijlocul nostru.
Într-un an ne-am rugat pentru 30 de botezuri, şi Dumnezeu ne-a
dat 36, în al doilea an ne-am rugat pentru 50, şi Dumnezeu ne-a

dat 57, în al treilea an ne-am rugat pentru 100, şi Dumnezeu ne-a
dat 99. În alt an aveam nevoie disperată de 130 000 de dolari, să
ne punem la punct sistemul de apărare împotriva incendiilor.
Altfel pompierii ne-ar fi sistat autorizaţia. În anul acela am primit
130 000 de dolari – o sumă imposibil de procurat pentru noi.
Asemenea lucruri au ajutat biserica mea să vadă că Dumnezeu
lucrează în mijlocul nostru.
Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru lucruri neobişnuite. Ru
gaţi-vă pentru botezuri. Rugaţi-vă pentru stingerea datoriilor.
Rugaţi-vă pentru o clădire nouă. Rugaţi-vă pentru tot ceea ce ştiţi
că nu aţi putea face fără puterea Duhului Sfânt. Cereţi-I lui
Dumnezeu să facă lucruri măreţe. Eu ştiu că El le va face.
„Aduceţi înaintea Lui dorinţele voastre, bucuriile voastre,
durerile voastre, grijile voastre şi temerile voastre. Nu-L puteţi
împovăra şi nici obosi. [...] Veniţi înaintea Lui cu tot ce vă co-
pleşeşte gândurile. Nimic nu este prea mare ca El să nu-l poată
purta, pentru că El ţine lumile în spaţiu şi administrează trebu-
rile universului. Nimic din ceea ce ne tulbură pacea nu este prea
neimportant ca El să nu-l observe. Nu este niciun capitol prea
întunecat din viaţa noastră ca El să nu-l poată citi, nu este nicio
dificultate pe care El să nu o poată soluţiona.”1
5. Creează multe ocazii pentru rugăciune. Într-o societate
care se mişcă atât de repede şi care are agende atât de aglomerate,
este o greşeală ca rugăciunea să se desfăşoare într-un singur loc
sau într-o singură ocazie. Multe biserici îşi evaluează eficienţa
lucrării de rugăciune după numărul de persoane care frecventează
ora de rugăciune de peste săptămână, dar oamenilor le este greu
să vină la biserică la mijlocul săptămânii la o anumită oră. De
aceea este nevoie să se creeze mai multe ocazii şi locuri în care
oamenii să se poată ruga şi întâlni cu Dumnezeu.
Unele grupuri se pot întâlni la ora 7 sau 8 în Sabat dimineaţa.
Multe biserici oferă ocazii de rugăciune după serviciile divine
pentru toţi care doresc să se roage sau doresc să se roage alţii
1
Ellen G. White, Calea către Hristos , pag. 100, orig.
pentru ei. Rugăciunea poate avea loc în timpul Şcolii de Sabat,

grupele mici pot deveni grupe de rugăciune, iar biserica poate
fixa alte momente de rugăciune în cursul săptămânii: duminică
dimineaţa, marţi la prânz, joi seara – oricând se potriveşte
nevoilor bisericii locale. Folosiţi clădirea bisericii, precum şi
casele membrilor.
6. Insistă asupra rugăciunii de mijlocire pentru cei pierduţi.
Dacă vrea să devină relevantă pentru comunitate şi vrea să
trăiască o adevărată creştere a Împărăţiei, atunci biserica trebuie
să se dedice în mod intenţionat rugăciunii de mijlocire. Provoacă
biserica să se roage pentru cei dragi care sunt încă în lume. Fiecare
membru trebuie să se roage pentru 5-10 persoane în fiecare zi, să
lucreze pentru ele şi să le iubească în mod activ. Prin puterea lui
Dumnezeu şi sub influenţa prieteniei, unele dintre acestea vor
veni la Domnul şi vor intra în biserica Sa.
7. Prezintă înaintea bisericii biruinţele prin rugăciune.
Biruinţa asupra păcatului şi asupra celui rău este imposibilă fără
rugăciune serioasă. Nu există nicio speranţă în încercarea de a trăi
viaţa de credinţă fără putere de sus. Reuşita în viaţă înseamnă,
de fapt, reuşita în rugăciune. Mulţi creştini ratează bucuria unei
asemenea experienţe din simplul motiv că nu acordă suficientă
importanţă rugăciunii.
Dar Dumnezeu doreşte pentru noi o viaţă biruitoare de
rugăciune. A reuşi în rugăciune înseamnă a birui în faţa dificul-
tăţilor, a reuşi să fii deasupra, a triumfa, a jubila. Rugăciunea
reuşită este rugăciunea care străpunge toate obstacolele, dă piept
cu puterile întunericului şi aduce la îndeplinire în lume voinţa
lui Dumnezeu. O asemenea rugăciune nu doar ia iniţiativa, ci
şi continuă luptele Domnului până când biruinţa spirituală este
câştigată. O armată puternică înaintează în picioare, în timp ce
biserica viului Dumnezeu înaintează pe genunchi.
În interviurile noastre, unul dintre pastori şi-a formulat
rolul în următoarele cuvinte: „În timpul săptămânii, vorbesc cu
Dumnezeu despre biserica mea, în timpul Sabatului, vorbesc cu
biserica mea despre Dumnezeu.” Un altul a spus că esenţa lucrării
pastorului este să se roage şi să ajute biserica să se roage. Un al

treilea a afirmat că rolul său este să-i aducă pe oameni, bărbaţi
şi femei, tineri şi tinere, la Dumnezeu, prin puterea rugăciunii.
Un al patrulea a afirmat că rolul conducerii este să transforme
biserica într-o casă de rugăciune pentru toţi oamenii.
Te provoc să-ţi evaluezi rolul de conducător, sau de membru,
în lumina puterii rugăciunii, indiferent de ramura în care slujeşti.
Te încurajez să răspunzi chemării lui Dumnezeu şi să te apropii
de El să-L cunoşti. Acest lucru cere efort, plănuire, stabilirea
priorităţilor şi poate ceva sacrificiu, dar niciun efort nu va fi
mai bine răsplătit decât lucrarea săvârşită pe genunchi. Mergi
înainte, deci, prin rugăciune!
Paşi practici
Roagă-te pentru cei ce flămânzesc şi însetează după Dumnezeu.

Cere-I lui Dumnezeu să pună şi pe sufletul altora povara
rugăciunii. Identifică apoi un grup de rugăciune care ar putea
prelua conducerea şi dezvoltarea unei mişcări de rugăciune.
Alege un responsabil cu rugăciunea care să planifice, să
organizeze şi să conducă întâlniri de rugăciune. Principala
preocupare a unui asemenea responsabil este să menţină mereu
în atenţia bisericii viziunea cu privire la rugăciune.
Promovează rugăciunea în strânsă legătură cu activităţile
bisericii, cum ar fi diferitele proiecte misionare, evenimente ale
bisericii, şcoala bisericii, serii evanghelistice.
Publică şi distribuie periodic o listă de rugăciune a bisericii.
Insistă asupra rugăciunii de mijlocire pentru cei pierduţi.
Propune-ţi ca aproximativ jumătate din biserică să fie implicată
în acest fel de rugăciune pentru alţii.
Ai grijă să existe mai multe întâlniri dedicate rugăciunii.
Organizează viaţa de rugăciune a bisericii în funcţie de vârste,
obiective şi nevoi (pentru bolnavi, pentru evrei, pentru cei care
lucrează în armată, pentru studenţi, pentru misionari etc.).
Organizează programe speciale pentru promovarea rugăciu-
nii. Iată câteva idei:
• Ţine o conferinţă despre rugăciune în biserică.
• Organizează una sau două tabere de rugăciune pe an.
• Plănuieşte o masă festivă dedicată rugăciunii.
• Cel puţin o dată pe an ţine o serie de prelegeri despre
rugăciune.
• Prezintă un studiu biblic pe tema rugăciunii în cadrul
grupelor mici sau în cele de la Şcoala de Sabat.
• Formează un grup de femei şi de bărbaţi care să aibă o
dată pe lună un mic dejun cu rugăciune.
• În cadrul serviciului divin de închinare publică, progra-
mează o dată la două-trei săptămâni persoane care să
dea mărturii personale despre rugăciune.
Secţiunea 4
Membrii consacraţi şi
activi
A devărata creştere a bisericii are loc atunci când membrii sunt

plini de pasiune să-şi îndeplinească misiunea încredinţată de
Hristos şi sunt activi în răspândirea iubirii Lui oamenilor din jur.
În urma studiului nostru, am constatat că 66% dintre mem-
brii noştri nu au câştigat niciun suflet pentru Hristos de-a lungul
întregii lor vieţi. Lipsa de implicare a membrilor în lucrare poate
fi pusă pe seama următorilor factori: o spiritualitate slabă, lipsa
unei viziuni, teama de respingere, lipsa de timp, desconsideraţia
faţă de metodele tradiţionale de evanghelizare (vizitarea din uşă
în uşă şi alte strategii publice), profesionalizarea evangheliştilor,
neîncrederea că oamenii ar fi interesaţi de Evanghelie şi în speci-
al de mesajul nostru specific.
Unii s-ar putea chiar să fie jenaţi cu biserica lor locală. Această
secţiune îşi propune să schimbe lucrurile în acest domeniu. Ea
conţine patru capitole:
1. Ingredientul lipsă din cele mai multe biserici

2. Cel mai eficient evanghelist al lumii
3. Reacţia în lanţ: evanghelizarea tip oikos
4. Să-ţi dai viaţa pentru schimbare: provocarea noastră actuală
Primul capitol tratează motivaţia internă a mărturisirii

credinţei. Mulţi creştini nu se implică în câştigarea de suflete din
cauză că nu au acest factor. Citeşte capitolul şi vezi cât de mult
îl ai şi ce poţi face să îl ai mai mult, apoi ajută-i şi pe alţii să facă
la fel.
Al doilea capitol răspunde la întrebarea: „Cine este cel mai
eficient evanghelist al lumii?” S-ar putea ca răspunsul să te
surprindă.
Al treilea capitol are în vedere principiul biblic oikos şi cum
este acesta esenţa evanghelizării. Este, în acelaşi timp, şi cea mai
eficientă formă de evanghelizare.
Ultimul capitol tratează o serie de tendinţe negative pe care
le-am identificat în urma studierii serviciilor divine din Sabat
dimineaţa din bisericile adventiste de ziua a şaptea. În centrul
acestui capitol se află schimbările necesare pentru ca orice
biserică să devină sănătoasă şi să crească. Această înnoire are loc
numai atunci când fiecare membru colaborează cu ceilalţi.
Capitolul 8
Ingredientul care lipseşte

din cele mai multe biserici
O prietenă de familie mi-a povestit despre o discuţie pe care a

avut-o cu soţul ei. Erau pe drum spre casa surorii lui, care îşi
sărbătorea a 40-a aniversare a zilei de naştere. Stabiliseră dinainte
de a merge la biserică să nu rămână prea mult după încheierea
serviciului divin, să schimbe câteva amabilităţi cu cei prezenţi şi
apoi să plece repede, ca să nu întârzie la masă. De cum au urcat în
maşină, soţul a început s-o certe pe un ton uşor: „Iubita, este 12:44!
Ai promis că plecăm mai repede astăzi.”
Imediat ea a răspuns: „Dar n-am stat decât 14 minute după
rugăciunea de închidere. Nu mi se pare că am stat prea mult.
Doar amândoi iubim această biserică, nu-i uşor să pleci imediat.”
Prietena mea şi soţul ei aparţin unei biserici pe care o iubesc,
un loc pe care îl apreciază atât de mult, încât sunt dispuşi că
meargă cu maşina 45 de minute în fiecare Sabat pentru serviciul
divin, apoi alte 45 de minute pentru şedinţa de comitet, pentru
aniversarea naşterii vreunui bebeluş sau pentru un studiu biblic.
Şi nu fac drumul acesta doar pentru că nu ar fi avut o biserică mai
aproape. Fac această navetă şi vin primii şi pleacă ultimii pentru
că sunt legaţi de membrii acestei biserici. Aici au o comunitate
plină de dragoste, se simt bine şi sunt dornici şi atraşi să participe.
În interviurile cu membrii bisericilor viguroase am observat
că bisericile sănătoase şi înfloritoare au un ingredient pe care
nu îl au cele plafonate sau în declin. Acesta este entuziasmul, iar
multor biserici le lipseşte în bună măsură. În acest capitol, am să

folosesc cuvintele entuziasm şi încântare ca sinonime. Entuziasmul
este pur şi simplu credinţa în acţiune. Fiind expresia logică a con-
ştientizării cu bucurie a veştii bune a lui Dumnezeu pentru lume,
entuziasmul se naşte din dragostea şi adoraţia faţă de Domnul
şi se revarsă în pasiunea de a-L face cunoscut oamenilor din jur.
Membrii din bisericile de succes sunt încântaţi de Dumnezeu,
de biserica lor şi sunt încântaţi să-şi împărtăşească credinţa cu
ceilalţi. Ei sunt mândri de biserica din care fac parte şi nerăbdători
să-şi aducă prietenii şi rudele acolo, ştiind că şi aceştia se vor
bucura de această binecuvântare. Pentru aceşti membri, mersul
la biserică este o experienţă care le face plăcere, pe care doresc să
o transmită şi altora.
Pe vremea când ideea de creştere a bisericii era încă în faşă,
cartea lui Donald McGavran The Bridges of God (Punţile lui
Dumnezeu), care a şi lansat acest concept, spunea foarte bine
că cea mai bună explicaţie a creşterii bisericii este entuziasmul
credincioşilor faţă de Dumnezeu şi de biserica lor. Aceste lucruri
se spuneau acum 50 de ani şi continuă să rămână în picioare
până astăzi.1 Când i-am întrebat despre secretul creşterii
bisericii lor, pastorii bisericilor adventiste prospere au răspuns
că este entuziasmul membrilor: sunt încântaţi de biserica lor şi o
recomandă şi altora.
7 factori care determină climatul entuziast în biserică
Care este sursa acestui entuziasm? Datele obţinute de noi
sugerează un număr de 7 factori care determină un climat de
entuziasm în biserică.
1. Trăirea experienţei Evangheliei. Când oamenii se îndră
gostesc de Hristos, se naşte în sufletul lor un simţământ de
bucurie, viaţa lor are un nou sens şi un nou entuziasm. Pe mă-
sură ce alimentăm simţământul prezenţei lui Dumnezeu, acesta
ne umple de bucurie şi suntem dispuşi să facem tot ce ne cere El.
1
Citat de Bill M. Sullivan, Ten Steps to Breaking the 200 Barrier, Kansas City, Mo.,
Beakon Hill, 1988, pag. 73.
Ingredientul care lipseşte din cele mai multe biserici 143
Oamenii care Îl iubesc pe Hristos au călătorit de-a lungul şi de-a

latul pământului pentru a le vorbi şi altora despre El. Au îndurat
riscuri, greutăţi şi persecuţii. Unii şi-au dat viaţa pentru cauza
lui Dumnezeu. Evanghelia ne inspiră şi ne motivează să-L facem
cunoscut lumii din jurul nostru.
2. Apartenenţa la o cauză. Ca fiinţe umane, noi tânjim să apar-
ţinem de ceva superior nouă, să ştim că producem o schimbare
semnificativă în lume. Ca urmaşi ai lui Hristos, noi considerăm
Împărăţia lui Dumnezeu ca fiind cauza noastră, iar ceea ce facem
pentru această împărăţie produce schimbări cu efecte veşnice în
vieţile altora. Orice lucrare am îndeplini în slujba lui Dumnezeu
– fie că suntem instructori la Şcoala de Sabat, fie că îi vizităm
pe cei fără adăpost, conducem serviciile divine sau ţinem stu-
dii biblice –, noi facem acest lucru pentru slava lui Dumnezeu şi
aducem speranţă, har, prezenţă divină şi viaţă veşnică altora. O
biserică entuziastă conştientizează importanţa ramurilor lucrării
pe care o face.
3. Dragoste şi acceptare. Un spirit de dragoste, acceptare
şi iertare cuprinde întreaga biserică. Atât cei din interior, cât şi
ce din afara bisericii vor simţi această dragoste. Un simţământ
de apartenenţă şi intimitate o inundă. Oamenii îşi pot exprima
convingerile fără să se simtă judecaţi, chiar dacă sunt diferite
de ale celorlalţi. Ei ştiu că pot să se îmbrace altfel, să mănânce
altfel, să arate altfel şi totuşi vor fi acceptaţi şi iubiţi. Bisericile
prospere vor creşte tot mai mult datorită iubirii de Dumnezeu şi
de oameni.
4. Un climat de căldură sufletească şi de bucurie. O atmo-
sferă de dragoste şi acceptare generează căldură sufletească şi
bucurie, afecţiune şi fericire. Studiile Valuegenesis 1 şi 2 arată că
cea mai importantă aşteptare pe care tinerii o au de la biserica
lor este să aibă un climat de dragoste şi căldură sufletească. Vor
să frecventeze un loc în care să fie iubiţi şi acceptaţi, unde să se
simtă provocaţi şi totuşi să fie în siguranţă.
5. Închinare care Îl înalţă pe Dumnezeu. Membrii unei
biserici entuziaste se gândesc cu bucurie să meargă la biserică
deoarece ştiu că Dumnezeu va veni, îi va binecuvânta şi va face

lucruri mari printre ei. Voi dedica ceva mai târziu un capitol
întreg conceptului de închinare care Îl înalţă şi Îl onorează pe
Dumnezeu.
6. Proiecte misionare relevante şi semnificative. Bisericile
înfloritoare fac ceea ce fac dintr-un profund simţământ al spiri-
tualităţii şi al purtării de grijă. De la Şcoala de Sabat la activităţile
pentru copii, de la proiectele sociale la programele de dezvolta-
re personală, toate acţiunile bisericii ar trebui să fie relevante şi
semnificative. Aceste biserici depun orice efort conştient pentru
a împlini toate nevoile credincioşilor şi ale vizitatorilor.
7. Un simţământ al excelenţei.2 Bisericile de succes caută
în mod constant să facă orice lucru posibil pentru a-L onora
pe Dumnezeu şi pentru a-i inspira pe oameni. Membrii se simt
bine în proiectele în care sunt implicaţi, pentru că acestea sunt
bine făcute, şi nu au nicio reţinere să-şi invite prietenii şi familia,
fiindcă ştiu că ceea ce face biserica este ceva de care pot fi mândri.
Cam unde se situează biserica ta în acest domeniu? Este
entuziasm şi bucurie în biserica ta? Sunt suficient de mulţumiţi
membrii bisericii tale de experienţa lor cu Hristos şi cu fraţii de
credinţă, încât să le împărtăşească altora acest lucru?
Sigur că şi tu ai câteva întrebări să-mi pui. Poate că şi biserica
are nevoie de ceva mai multă bucurie şi încântare. „Da, bine”, o
să-mi spui, „şi ce alte minuni mai aştepţi de la mine?”
Sunt de acord că entuziasmul nu este uşor de fabricat, pentru
că are de-a face cu întreaga calitate a experienţei bisericii, dar
este în acelaşi timp un factor important în determinarea creşterii
şi apoi a susţinerii acestei creşteri. Deşi atingerea stadiului de
biserică entuziastă este un proces dificil, nu este imposibil. Cu
binecuvântarea Domnului şi plănuire conştiincioasă, se poate
face acest lucru.
2
Voi oferi mai multe detalii în capitolul „Experienţa închinării după care tânjeşte
inima ta”.
10 căi de generare a entuziasmului

Pentru a avea o biserică fericită şi în creştere, care Îi aduce
slavă lui Dumnezeu şi îi conduce pe oameni spre Împărăţia Sa, tre-
buie să urmăreşti dezvoltarea celor 7 caracteristici ale climatului
entuziast în biserica ta. Trecând de la teorie la practică, ce paşi se
pot face pentru a începe aplicarea celor 7 principii în familia bise-
ricii tale? Iată 10 căi posibile pe care le poţi încerca în comunitatea
ta de credinţă. Ele reprezintă o compilaţie a ceea ce am văzut noi
că fac bisericile prospere pentru a-şi regăsi entuziasmul.
1. Roagă-te. Roadele bucuriei, ale iubirii, ale credinţei şi ale
speranţei vor apărea pe măsură ce te rogi. Cere-I lui Dumnezeu
să aducă în mijlocul bisericii tale un puternic simţământ de entu-
ziasm şi biruinţă, în propria ta viaţă şi în viaţa celor care participă
la adunările publice. Oricine ai fi, rugăciunea este lucrul de care
ai cea mai mare nevoie.
2. Adoptă spiritualitatea. Cu cât sunt mai spirituali, cu
atât oamenii vor fi mai entuziaşti faţă de Dumnezeu şi faţă de
biserică şi cu atât vor fi mai aplecaţi să-şi împărtăşească credinţa
cu alţii. Cei care-L iubesc pe Dumnezeu vor face tot ce le stă în
putere să-L onoreze şi să-L preamărească. În consecinţă, vor fi
în primele rânduri la evanghelizare şi slujire. Astfel că efortul
tău de a dezvolta o spiritualitate sănătoasă avându-L pe Isus în
centru se va materializa într-o adevărată cultură a bucuriei şi a
entuziasmului.
3. Promovează optimismul bazat pe credinţă. Acesta aprin-
de speranţa, generează bucurie şi înfrânge supărarea. Nu, nu e
vorba de o supraexcitare spirituală, ci despre dezvoltarea unei
atitudini pozitive a minţii. Chiar dacă unii consideră că aces-
te elemente ale gândirii pozitive sunt de factură seculară sau
umanistă, e vorba despre speranţa bazată pe credinţă şi despre
optimismul care produce efecte pentru că Dumnezeu Se află în
spatele lui. Dacă tu crezi că poţi, da, ai dreptate: Dumnezeu va
face să se întâmple. Dacă tu crezi că nu poţi, şi atunci ai dreptate:
nu vei fi în stare să faci nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.
Cel mai profund lucru pe care l-am aflat din cercetarea noas-
tră este faptul că mintea e ca un câmp. Va creşte ceea ce cultivi.
Dacă semeni buruieni, vor creşte buruieni. Acelaşi lucru este
valabil pentru porumb, bumbac sau orice altceva. La fel se în-
tâmplă şi cu mintea. Dacă semeni gânduri negative, pe acestea
le vei recolta. Dar dacă vei semăna gânduri pozitive, asta vei şi
aduna.
Să-i ajuţi pe oameni să adopte optimismul bazat pe credinţă
este una dintre sarcinile tale ca lider spiritual. Ceea ce gândesc
oamenii în inima lor, aceea şi devin (Proverbele 23:7). Cereţi şi
vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide (Matei
7:7,8; Luca 11:9,10). Acest lucru nu va garanta sănătatea sau bo-
găţia, sau faima (aşa cum pretind unii), dar va asigura o abordare
echilibrată a vieţii. Şi nici nu va ignora faptul că lumea e plină de
durere, înfrângeri, păcat, boală şi suferinţă. Mai degrabă înseam-
nă recunoaşterea acestor lucruri concomitent cu convingerea că
Dumnezeu ne face în stare să ne ridicăm deasupra lor. Fericirea
în viaţă este în mare măsură o chestiune de atitudine. Milionarii
se simt uneori mizerabil, în timp ce oameni care abia dacă au bani
să-şi cumpere cele strict necesare radiază de fericire. Optimismul
bazat pe credinţă este esenţial pentru crearea stării de bucurie, iar
când stau în faţa oamenilor, conducătorii trebuie să fie pozitivi.
Optimismul de acest fel trebuie să influenţeze totul în biserică,
de la lucrare la predicare şi de la mărturisire la viaţă.
Aceasta a fost lecţia pe care am început să o învăţ în primul
meu district pastoral. Auzeam pe câte cineva spunând că eu nu
hrănesc ascultătorii. Dar nu prea înţelegeam de ce, fiindcă eu
eram convins că predic Evanghelia. Mă consideram ca Pavel şi
eram sigur că fac o treabă bună. La ce se refereau oare criticii
mei?
Într-una din zile stăteam în biroul meu şi mă gândeam:
„Predica aceasta pe care o pregătesc ajută oare pe cineva?
Încurajează pe cineva? Ajută pe cineva să se ridice?” Când am
început să-mi construiesc predicile în jurul acestor criterii, am
observat imediat alte efecte. Înainte, le predicam oamenilor cam
aşa: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?”

(Matei 3:7; Luca 3:7). Nu-mi dădeam seama cât de negativă era
abordarea mea şi câtă lipsă de încurajare se afla în predicarea
mea. Figurat vorbind, oamenii abia se târau la biserică. Răpuşi
de lumea din jur, erau pe punctul de a ceda. Îşi ridicau ochii
spre mine şi parcă spuneau: „Pastore, ai un cuvânt bun şi pentru
mine astăzi? Îmi spune Dumnezeu şi mie ceva despre vârtejul
de încurcături în care trăiesc? Ai putea să-mi spui un cuvânt de
speranţă şi încurajare care să-mi înalţe sufletul?”
Am învăţat lecţia şi am început să predic din texte ca: „Harul
Meu îţi este de ajuns pentru că puterea Mea ajunge desăvârşi-
tă în slăbiciune” (2 Corinteni 12:9). Cineva ar putea să spună că
am ajuns să fac compromisuri şi că am încetat să predic întreaga
Evanghelie. Nu, eu continuam să predic despre păcat şi neprihă-
nire, despre condiţia decăzută a naturii umane şi despre judecată.
Continuam să vorbesc despre consacrare şi renunţarea de sine,
dar nu de fiecare dată şi nu în acelaşi fel. În fiecare Sabat îmi pu-
neam aceleaşi întrebări pentru a testa utilitatea predicilor mele.
Înainte îi mustram pe oameni să fie mai buni şi să lucreze mai
bine pentru Domnul. Apoi am început să le spun: „Este minunat
să-L slujeşti pe Dumnezeu. El vă cunoaşte toate frământările şi vă
va da putere să biruiţi totul.” Din nou şi din nou, le spuneam că
Dumnezeu îi iubeşte şi este foarte interesat de ei. Iată ce numesc
eu optimism radiant de la amvon. Accentuează tot timpul latura
pozitivă.
Principiile pe care le-am învăţat eu sunt potrivite pentru ori-
cine. Dacă eşti pastor, instructor la Şcoala de Sabat sau orice ai fi,
vei face o impresie deosebită dacă lucrezi cu entuziasm, auten-
ticitate şi relevanţă. Pune aceste principii în practică atunci când
predici, când îi înveţi pe alţii, când faci misiune şi evanghelizare.
Oricine ai fi, fă totul spre slava lui Dumnezeu.
4. Lucrează cu entuziasm. Acesta înalţă sufletul şi e molip-
sitor. Fii sincer şi entuziast. Am aflat de la pastorii bisericilor în
creştere că, atunci când trebuie să mergi la amvon, trebuie să te
grăbeşti să ajungi acolo şi să arăţi prin ceea ce faci că merită să
fii acolo. Am văzut adesea pastori târându-şi picioarele în timp

ce urcă la amvon, ca şi când erau înspăimântaţi de acel loc. Dacă
vrei să transmiţi optimism, trebuie să fii entuziast şi să vorbeşti
cu pasiune.
„Asta nu mă prinde pe mine”, vei spune. Atunci fii entuziast
atât cât poţi. Entuziasmul se naşte ca rezultat al cunoaşterii
iubirii lui Isus, iubire care L-a dus până la cruce să moară pentru
noi. Oamenii se entuziasmează când aud de sport, bani, copii
sau când se naşte o controversă la şedinţa de comitet. Cu cât mai
mult ar trebui să fim entuziasmaţi de Isus, care dă valoare vieţii
noastre prin valoarea propriei Sale vieţi.
Phineas F. Bresee spunea: „Dacă cineva îşi pierde entuzi
asmul, poate fi înmormântat.” El ştia că lipsa entuziasmului
este „unul dintre cele mai mari obstacole pentru lucrarea lui
Dumnezeu.” El susţine, în continuare, că lipsa entuziasmu-
lui „este semnul cert că perspectiva asupra cerului a scăzut în
intensitate.”3 Unii consideră entuziasmul o emoţie lumească şi
nesinceră. În realitate, adevărul este exact opusul. Expresia gre-
cească din care derivă cuvântul „entuziasm” înseamnă literal
Dumnezeu în tine4. Ce sursă mai bună de entuziasm decât pre-
zenţa lui Dumnezeu în tine! Adevărul este că entuziasmul e pur
şi simplu credinţa în acţiune. Este expresia logică a cunoaşterii
cu bucurie a veştii bune a lui Dumnezeu pentru lume.
5. Stabileşte ţinte realiste, prin credinţă. Ţintele le dau
oamenilor motive pentru a fi entuziasmaţi, ele constituie ceva
spre care să privească şi să meargă înainte. Majoritatea oamenilor
vor să realizeze ceva important şi sunt încântaţi de posibilitatea
de a îndeplini ce şi-au propus. O ţintă corectă va solicita un efort
special şi ajutor divin. Deşi ar trebui să depăşească resursele
prezente, dacă este o ţintă imposibilă, oamenii se vor descuraja.
6. Conferă lucrării bisericii o semnificaţie spirituală. Prin
toate căile, transmite clar faptul că salvarea sufletelor şi refacerea
vieţii oamenilor este adevăratul rol al bisericii. În consecinţă, fie
3
În Sullivan, pag. 73.
4
Ibidem
de la amvon, fie în pliante, la telefon şi în şedinţele de comitet,

reaminteşte-le oamenilor că nu doar sporiţi numărul membrilor
şi nu doar faceţi construcţii, ci faceţi lucrarea Domnului. Orice
lucrare are de-a face cu aducerea oamenilor la Hristos şi cu
aducerea veşniciei în viaţa lor.
Citind buletinele bisericilor entuziaste, vei observa că toate
anunţurile sunt orientate spiritual. Ele nu doar adună bani, ci le
cer oamenilor să-I dăruiască lui Dumnezeu. Ele nu doar ridică o
construcţie, ci le oferă un loc celor câştigaţi ca rezultat al lucrării
făcute cu credincioşie. Conducătorii bisericii ar putea să spună:
„Îi datoraţi lui Dumnezeu 10% din venituri şi mai trebuie să daţi
alţi 5% ca să putem face ceea ce dorim să facem.” Oamenii se vor
plânge şi vor protesta că nu pot să dea atât, pentru că au şi ei
facturi de plată. Dar să presupunem că anunţul ar suna cam aşa:
„Dăruirea noastră este un act de dragoste faţă de Dumnezeu şi
de devotament faţă de El. Dumnezeu face lucruri mari în lume,
iar dvs. puteţi contribui la lucrarea Lui. Dăruirea ţine de iubirea
pe care o aveţi pentru Dumnezeu şi de priorităţile din viaţa dvs.
Noi dorim să facem o mare lucrare pentru Dumnezeu, iar dvs.
aveţi şansa de a lua parte la această lucrare deosebită. Aveţi
ocazia să faceţi o investiţie în Împărăţia lui Dumnezeu.” Oamenii
vor reacţiona considerabil altfel. Vor fi bucuroşi să-şi investească
resursele având o asemenea viziune.
În timp ce vizitam una dintre bisericile adventiste prospere,
am întâlnit un medic stomatolog care Îl iubea cu pasiune şi
seriozitate pe Dumnezeu şi biserica din care făcea parte. L-am
întrebat cu ce se ocupă în biserică. Mi-a spus că de sonorizare.
Apoi a început să se entuziasmeze şi să-mi explice ce făcea
pentru ca sistemul să funcţioneze ireproşabil. „Vin de câteva
ori în cursul săptămânii şi verific echipamentul ca în Sabat totul
să meargă perfect. Ce se întâmplă aici în Sabat dimineaţa ţine
de viaţă şi de moarte.” A făcut o pauză, apoi a adăugat: „Nu,
nu, ţine de viaţa veşnică şi de moartea veşnică.” Duhul Sfânt i-a
deschis ochii acestui stomatolog să vadă importanţa veşnică a
lucrării sale în cabina audio, în Sabat dimineaţa. Eu mă rog ca
toţi să poată vedea nu doar predarea studiului în grupa Şcolii

de Sabat sau activitatea cu exploratorii sau distribuirea hranei
pentru cei flămânzi, ci semnificaţia veşnică a faptului că ajungem
la oameni prin ceea ce facem.
Biblia spune să facem totul spre slava Domnului. Dacă nu
poţi vedea că scopul oricărui lucru pe care îl faci este pentru a-L
onora pe Dumnezeu, atunci nu ar trebui să-l faci deloc.
7. Sărbătoreşte victoriile şi succesele. Acest lucru este vital
pentru promovarea entuziasmului sfânt. Ori de câte ori cineva se
întoarce la Dumnezeu, marchează acest lucru în serviciul divin.
Dacă răspunsul la rugăciunea cuiva este semnificativ, menţio-
nează-l la întâlnirile publice şi în buletinul bisericii. Ajută-i pe
membri să înţeleagă că se întâmplă ceva în biserica lor, că ceva
minunat se petrece în fiecare moment. Nu este nevoie să inven-
tezi cine ştie ce lucruri – doar menţionează ce face Dumnezeu în
mijlocul vostru. Bisericile înfloritoare pe care le-am studiat le-am
găsit sărbătorind botezurile, binecuvântarea copiilor, colectele
generoase, biruinţele şi succesele. Multe dintre ele prezintă un
montaj video la sfârşitul anului cu toate realizările lui Dumnezeu
din cursul acelui an.
8. Acordă atenţie nevoilor oamenilor şi ajută-i. Îndrăznesc
să spun că majoritatea celor care vizitează biserica ta vor fi
impresionaţi dacă vor afla că îi ajutaţi pe oameni, oferindu-le
hrană şi îmbrăcăminte sau ocupându-vă de problemele lor
personale. Pentru aceasta, dragostea, acceptarea şi iertarea sunt
vitale. Deşi nu trebuie să le treceţi cu vederea problemele sau
păcatele, trebuie să-i iubiţi pe oameni. Trebuie să-i acceptaţi aşa
cum sunt şi să-i iertaţi pentru relele şi pentru greşelile lor. Când
vă preocupaţi să împliniţi nevoile oamenilor, veţi descoperi că
până şi cei care nu se aşteaptă ca la biserică să fie şi altceva în
afară de predică vor fi impresionaţi la aflarea veştii că biserica lor
chiar îi ajută pe oameni.
9. Planifică programe de calitate. Avem 52 de întâlniri de
Sabat pe an şi 52 de întâlniri în cursul săptămânii, când facem
aceleaşi lucruri cu aceiaşi oameni – doar că din ce în ce mai puţini.
Acest lucru poate aduce plictiseală. Concepe programe bune,

adu varietate, provoacă-i pe oameni să se implice făcând ceva
diferit. Participanţii vor spune că serviciile divine din biserica lor
nu sunt două la fel. Nu oricine poate crea varietate, dar fă ceva
să le dai oamenilor senzaţia de proaspăt.
O cale foarte bună de a aduce încântare în biserică este
să inviţi pe câte cineva nou să vorbească sau un cântăreţ bun,
din când în când. Aceste detalii vor crea simţământul că ceva
special şi de valoare se întâmplă. Poate te gândeşti că trebuie să
mai crească numărul membrilor până când să vă puteţi permite
asemenea lucruri în program, dar trebuie să iei aceste măsuri
dacă vrei să păstrezi atmosfera entuziastă din biserică.
10. Fă ca serviciile de închinare să fie inspiratoare. Acest
lucru nu presupune neapărat un răspuns emoţional sub forma
unei manifestări exterioare, dar închinătorii trebuie să simtă ceva.
Trebuie să ţi se potrivească propriei personalităţi şi să o reflecte
pe cea a ascultătorilor. De asemenea, trebuie să se încadreze
în limitele resurselor avute la dispoziţie. Dacă aveţi în biserică
talente speciale, foarte bine. Dacă nu, atunci foloseşte ce aveţi cât
se poate mai bine.
Puteţi încerca sugestiile oferite deja pentru a spori entuzias-
mul bisericii. Merită cele mai bune eforturi. Pe măsură ce biserica
devine mai entuziastă şi mai pozitivă, mai multe persoane vor fi
câştigate şi nu este bucurie mai mare decât să vezi oameni care
vin la biserică şi se consacră lui Hristos.
În final, entuziasmul apare atunci când oamenii simt dra-
gostea lui Dumnezeu şi harul Său care li se oferă lor şi, prin ei,
celorlalţi. Când biserica este cu adevărat un loc al siguranţei şi al
căldurii sufleteşti, rezultatul natural va fi entuziasmul. Membrii
se bucură să se afle acolo. Ei vor fi doritori să-i invite şi pe alţii şi
se vor implica în misiune.
Studiind diferenţa dintre bisericile care se dezvoltă şi cele
care sunt în declin, am tras concluzia că membrii din biserici-
le plafonate tind să fie indiferenţi sau să se ruşineze de biserica
lor. În contrast cu aceştia, membrii bisericilor înfloritoare sunt
mândri de locul în care se închină şi au părtăşie cu alţii, îşi sus-

ţin pastorul şi sunt nerăbdători să participe la Şcoala de Sabat
şi la ocaziile de închinare. În ultimă instanţă, sunt mândri de
Dumnezeul lor, Cel care face lucruri măreţe printre ei.
Maşina mea şi entuziasmul meu
Cu câţiva ani în urmă, soţia mea avea nevoie de o maşină.
Am mers să descoperim maşina perfectă, de un an vechime, sub
17 000 km la bord, cu toate dotările şi să coste sub 5 000 de dolari.
Ei bine, nu am găsit aşa o maşină, dar am dat peste o Toyota
Camry de patru ani, cu aproape toate dotările dorite. Soţiei mele
începuse să-i placă această maşină, aşa că am intrat să întrebăm
de preţ.
– Maşina asta este un chilipir, mi-a spus vânzătorul. Are 4
ani vechime şi doar puţin peste 170 000 km la bord, în mare parte
făcuţi pe autostradă, şi se vinde sub preţul de catalog, la numai
9 998 de dolari.
– Mulţumesc frumos, dar n-am 10 000 de dolari, am răspuns
eu. Poate ceva peste 4 000.
El s-a oferit să ne faciliteze un împrumut, dar i-am spus că
noi plătim întotdeauna cu banii jos orice am cumpăra.
În timp ce ieşeam pe uşă, ne-a chemat înapoi şi ne-a rugat
să mai aşteptăm până când avea să discute cu şeful. După 20 de
minute, ne-a chemat şi ne-a spus:
– Şeful meu este nebun, vrea să vândă maşina cu 8 000 de
dolari.
– Noi nu avem 8 000 de dolari – numai 4 000.
– Domnu’ Kidder, nu vă pot vinde această maşină cu 4 000 de
dolari. Face mai mult de 10 000, dar am să mai vorbesc cu şefu’.
După alte 20 de minute, s-a întors la noi spunând:
– Trebuie că şeful vă iubeşte şi vrea să vă vândă maşina la
7 000 de dolari.
Din nou i-am spus că nu avem decât 4 000. Vânzătorul a tot
intrat şi ieşit din birou de pe la ora 11 până pe la 5 după-amiază.
Puţin după ora 5, ieşeam cu Toyota din parcare, după ce

plătisem în jur de 5 000 de dolari.
Trebuie să vă spun că eram entuziasmat. Făcusem o afacere
bună şi o povesteam la toată lumea, le-am spus-o studenţilor
şi am făcut chiar o predică în jurul acestui episod. Am povestit
despre bucuria mea de atât de multe ori, încât am observat că
oamenii începeau să mă evite, ştiind că, dacă vorbeau cu mine
însemna să audă iar povestea cu maşina.
Dacă o achiziţie de 5 000 de dolari m-a făcut atât de fericit,
încât puteam să repet istoria de o mie de ori, cât de entuziasmaţi
ar trebui să fim de viaţa veşnică! La crucea de pe Golgota, Isus
mi-a dat viaţă deplină, bucurie, rost şi speranţă pentru astăzi, iar
viaţa veşnică pe deasupra. Atunci când ne dăm seama ce a făcut
Isus pentru noi, Îl aşezăm în centrul vieţii noastre şi spunem
lumii această istorie cu tot zelul şi cu tot entuziasmul de care
suntem în stare.
Capitolul 9
Cel mai eficient

evanghelist al lumii
Î n seminarele mele despre creşterea bisericii şi evanghelizare,

încep adesea cu întrebarea: Care este cel mai eficient evanghelist
al lumii? Primesc de fiecare dată aceleaşi răspunsuri previzibile:
Doug Batchelor, Walter Pearson, Mark Finley, Alejandro Bullon,
Dwight Nelson, Kenneth Cox etc. Apoi, când întreb cum vin
oamenii la Domnul şi în biserică, de obicei primesc o largă varietate
de răspunsuri. După ce am alcătuit o listă de metode, le cer
participanţilor să-şi exprime convingerea cu privire la procentul
de reuşită aferent fiecărei metode de abordare, de exemplu:
• nevoi speciale (boală, divorţ, singurătate, şomaj etc.)
• vizitatori ocazionali, fără să fie invitaţi special de cineva
• pastor
• vizită din uşă în uşă
• Şcoala de Sabat
• evanghelizare publică
• programe ale bisericii (seminare de sănătate, şcoli biblice
de vacanţă, şcoala bisericii, exploratori etc.)
Cei mai mulţi sunt de acord că peste 90% dintre membri se
află în biserică datorită împlinirii nevoilor. Alţii completează că
vizitarea aduce 60% dintre cei nou-veniţi. O altă parte răspund
că pastorul contribuie cu cel puţin 40-60%. Mulţi alţii sunt
convinşi că evanghelizarea publică aduce între 50 şi 90% dintre
Cel mai eficient evanghelist al lumii 155
cei interesaţi. Ei bine, cine este cel mai eficient evanghelist din
lume? Datele obţinute din cercetarea s-ar putea să te surprindă.
În toamna anului 2004 a fost făcut un studiu pe un lot de
biserici adventiste din Diviziunea America de Nord cu privire la
participanţii la serviciile publice dintr-un anumit Sabat. Scopul
cercetării era să stabilească tipurile de practici devoţionale şi de
evanghelizare. Cum fac adventiştii evanghelizare? Un număr de
1 689 de persoane au completat chestionarele. Cifrele-cheie ale
cercetării se află pe pagina următoare şi, de asemenea, într-un alt
capitol. Trebuie să acordăm toată atenţia informaţiilor oferite de
cei 1 689 de adventişti, pentru că, dacă reuşim să înţelegem ce se
întâmplă şi de ce, apoi vom putea să îmbunătăţim aspectele le-
gate de viaţa bisericii şi de modul în care îi contactăm pe oameni
în numele lui Isus.
Aspecte demografice
Mai întâi, o privire asupra componenţei lotului de respon-
denţi ne va fi de folos. După sex, 57% erau femei – tipic pentru
bisericile adventiste. Grupul-ţintă era în cea mai mare parte for-
mat din adventişti cu vechime: 61% erau membri de peste 20 de
ani, iar 15% se aflau în biserică de 11-20 de ani. Numai 5% erau
membri de mai puţin de un an. Mai mult decât atât, 60% prove-
neau din părinţi adventişti. Toate acestea tind să ne arate două
lucruri: puterea relaţiilor personale de a aduce oameni la biserică
şi faptul că în biserica noastră nu vin mulţi membri noi care să
nu fi avut un trecut legat de biserica adventistă şi care să vină cu
adevărat din afara comunităţii noastre de credinţă.
Datele obţinute ne arată că biserica noastră îmbătrâneşte.
Peste 60% dintre respondenţi aveau peste 45 de ani, 22% aveau
peste 65 de ani. Numai 9 procente aveau sub 25 de ani. Acest
lucru ne arată că trebuie să fim mai mult orientaţi spre tineri, pe
care să-i primim şi să-i păstrăm în biserică.
Cum au venit în biserică
Un subiect de interes special pentru studiul din 2004 era
întrebarea cu privire la nivelul de influenţă a 9 factori care au
determinat venirea în biserică. Noi am unit procentele celor care

au răspuns cu „destul de multă influenţă” şi cu „foarte mare
influenţă”.
Cum au venit oamenii în biserică

am crescut într-o familie adventistă 59%
un prieten sau o rudă 58%
am citit cărţi, reviste sau alte materiale 49%
prin evanghelizare publică 36%
seminare biblice acasă 34%
vizitele pastorului 20%
programe de radio şi televiziune 20%
cursuri biblice prin corespondenţă 19%
contacte şi materiale de pe internet 7%
altele 22%
Singurele noutăţi semnificative din categoria „altele” au fost

educaţia creştină şi profesorii adventişti.
Cel mai eficient evanghelist din lume
Să ne întoarcem la seminarele mele. Obişnuiesc să proiectez
pe ecran o listă cu diverse metode de câştigare a oamenilor
pentru Dumnezeu şi îi provoc pe cursanţi să se pronunţe cu
privire la randamentul lor. Răspunsurile sunt foarte diverse.
În momentul în care le arăt rezultatele cercetării, rămân şocaţi.
Majoritatea pun la îndoială acurateţea cifrelor. Frecvent aud
spunându-se: „Asta nu poate fi adevărat. Cum adică le împlineşti
nevoile şi gata, oamenii vin la Domnul?” Alţii spun: „Nu se
poate, evanghelizarea publică este cea care-i face pe oameni
să-L primească pe Hristos.” Alţii cred că pastorul şi programele
bisericii produc adevăratele rezultate.
Poate că biserica lor este o excepţie. Aşa că, pentru siguranţă,

parcurg lista punct cu punct şi le cer să se ridice în picioare în
momentul în care citesc modul în care au venit ei la Domnul
şi în biserică. Rezultatele sunt întotdeauna similare, indiferent
dacă biserica este mică, mijlocie sau foarte mare, dacă este de la
oraş sau de la ţară, dacă grupul intervievat este mic, mijlociu sau
mare.
nevoi speciale 2-5%
vizită spontană 2-5%
pastor 2-5%
vizitare 2-5%
Şcoala de Sabat 2-5%
evanghelizare publică 2-5%
După care, adaug:

prieteni şi rude 70-95%
În acest moment, participanţii exclamă: „Aha!” Unii încep să

spună: „Da, mama mea a avut într-adevăr cea mai mare influenţă
asupra vieţii mele religioase.” Sau: „Vecinii mei mă luau la Şcoala
de Sabat când eram mică.” Altcineva adaugă: „Bunica mea a
fost adventistă şi ea s-a rugat pentru mine mulţi ani. În cele din
urmă, m-am hotărât să-L iau pe Dumnezeu în serios.” Un altul
îşi aduce aminte că avea un coleg care l-a invitat la biserică cu
mulţi ani în urmă.
Cifra pe care am reţinut-o cu privire la influenţa părinţilor, a
prietenilor, a rudelor sau colegilor se situează constant între 70 şi
95%. Acum pun din nou întrebarea de la începutul seminarului:
„Cine este cel mai eficient evanghelist din lume?” Răspunsul
vine în unanimitate. Este deja confirmat atât din studii oficiale,
cât şi din cercetări pe cont propriu că cel mai eficient evanghelist
din lume este persoana care se interesează în mod deosebit de
noi şi ni-L prezintă pe Isus în mod complet şi atractiv. Repet din
nou întrebarea: „Cine este cel mai eficient evanghelist din lume?”
Răspunsul pe care îl primesc acum este: „Eu sunt cel mai eficient
evanghelist din lume!”
Aceleaşi rezultate au fost obţinute şi de alţi cercetători.
Win Arn1 şi Thom Rainer2 sunt amândoi de părere că prietenia
este mijlocul preferat de Dumnezeu pentru a ajunge la oameni.
Implicaţiile acestui fapt sunt universale. Călătoresc peste tot în
lume instruind oamenii în creşterea bisericii şi evanghelizare.
Indiferent unde mă aflam, în Asia, Africa, America de Nord,
Centrală sau de Sud, Europa sau Australia, rezultatele sunt
aceleaşi. Cei mai mulţi oameni vin la Domnul prin influenţa unei
reţele de relaţii şi prietenii.
Categoric, cea mai eficientă cale de a ajunge la oameni cu
Evanghelia este prin influenţă personală. Cum face Dumnezeu
acest lucru? De exemplu, cum ajunge El la agenţi de poliţie?
Prin intermediul altor lucrători pentru Domnul în uniformă de
poliţişti. Acestora, Dumnezeu le oferă darurile, pasiunea şi pregă-
tirea necesare şi le dă funcţii în secţii de poliţie de pretutindeni din
ţară. Acelaşi lucru este valabil şi pentru muncitorii din construc-
ţii. Din nou, după ce îi camuflează pe lucrătorii Săi în salopete de
şantier, Dumnezeu îi dotează cu daruri şi pasiune, îi face puternici
şi îi trimite la lucru pe şantiere din toată ţara. Lucrători cu normă
întreagă în slujba lui Dumnezeu se află peste tot: în săli de clasă, în
clinici, mânuind ciocanul sau stetoscopul, în faţa panourilor de la
bursă sau la birourile de revizie contabilă. Noi toţi suntem amba-
sadori ai Evangheliei – suntem cu toţii lucrători cu normă întreagă.
În fiecare oraş şi în fiecare ţară se găsesc astfel de lucrători
ai lui Dumnezeu, cu experienţe diferite şi cu înzestrări diferite,
cu diverse slujbe şi ocupaţii. Dumnezeu ne-a împrăştiat peste
tot – asemenea sării – pentru a duce în orice loc mireasma Sa.
El sărează pământul cu slujitorii Săi, înzestrându-i cu daruri şi
făcându-i în stare să-şi influenţeze prietenii, familia şi colegii.
1
Win Arn şi Charles Arn, The Master’s Plan for Making Disciples, Pasadena, Calif.,
Church Growth Press, 1982, pag. 43; vezi şi W. Charles Arn, How to Reach the Un-
reached Families in Your Community, Monrovia, Calif., Church Growth n.d.
2
Thom S. Rainer, Surprising Insights From the Unchurched and Proven Ways to Reach
Them, Grand Rapids, Zondervan, 2002, pag. 73.
Cum să faci?
Iată mai jos o strategie în 10 paşi, simplă şi practică, despre
cum să-i câştigi pe oameni la Hristos.
1. Leagă în mod intenţionat relaţii cu 5 oameni în fiecare an.
Ar trebui să facă parte din cercul de persoane cu care ai legătură
în mod obişnuit. Mai bine să fie o rudă apropiată, un prieten,
coleg sau vecin decât un unchi în vârstă din celălalt capăt al ţării.
2. Roagă-te pentru ei în fiecare zi, cerându-I lui Dumnezeu să
intervină în viaţa lor şi să-i conducă la El. Roagă-L pe Domnul să
te ţină conştiincios în rugăciunea de mijlocire şi plin de pasiune
în a le duce Evanghelia.
3. Preocupă-te de nevoile lor fizice, spirituale şi sociale. Fă-ţi
timp să le fii prieten adevărat. Fă-i să se simtă iubiţi şi preţuiţi.
4. Împărtăşeşte-le principiile personale, de exemplu ex-
plicându-le de ce faci sau nu faci anumite lucruri şi leagă totul
întotdeauna de Isus. Arată-le că religia creştină nu este un set de
reguli, ci o relaţie cu un Dumnezeu minunat.
5. La momentul potrivit, prezintă-le dovada convertirii tale.
Spune-le cât de mult ţi-a schimbat Hristos viaţa şi cât de mult
înseamnă El pentru tine. Probabil că nicio altă dovadă nu este
mai convingătoare decât aceasta.
6. Prezintă-L pe Hristos. Povesteşte-le istoria vieţii Sale şi cum
este El speranţa lumii şi singura cale spre Dumnezeu. Vorbeşte-le
despre Evanghelie.
7. Atunci când vine vremea, invită-i la biserică, la un concert,
la un program special de Paşte sau de naşterea Domnului, la o
serie de evanghelizare, la o întrunire a grupei mici (nu ar fi rău
să formaţi una chiar în propria familie), la Şcoala de Sabat sau
oriunde este posibil. Acestea vor fi ocazii de a se acomoda cu
viaţa bisericii şi de a cunoaşte alţi creştini adventişti.
8. Studiază Biblia împreună cu ei pentru a-i ajuta să înţeleagă
credinţa creştină şi ce înseamnă să fii adventist de ziua a şaptea.
9. Poartă-le de grijă noilor convertiţi. Învaţă-i să devină
ucenici şi ajută-i să crească în credinţă. Fii păstorul lor care îi
încurajează.
Consolidarea noilor credincioşi
Noii credincioşi tocmai au trecut printr-o schimbare radicală
în viaţa lor. Orientarea personală, obiceiurile, cercul de prieteni,
opţiunile şi stilul de viaţă s-au schimbat. Aceşti oameni şi-au
remodelat programul săptămânal, şi-au schimbat obiceiurile ali-
mentare, s-au aliniat principiilor biblice de viaţă şi au adoptat
o serie de alte principii importante. Aceşti membri începători
au nevoie de mult mai mult decât de un prosop uscat la ieşirea
din apa botezului; ei au nevoie să fie ajutaţi să devină ucenici,
să fie integraţi în familia bisericii şi să fie protejaţi de atacurile
din afară şi de necazurile din interiorul bisericii. Următoarele 4
elemente constituie una dintre perspectivele asupra nevoilor de
bază ale noilor membri.*
Să le fie consolidată noua credinţă.

Să-şi facă noi prieteni.
Să li se ofere un nou cadru de părtăşie.
Să li se ofere un rol în cadrul lucrării, ca parte a vieţii bisericii
şi să fie ajutaţi să şi-l îndeplinească.
Consolidarea noii credinţe. Credinţa se dezvoltă pe măsură

ce noii membri învaţă să umble cu Dumnezeu şi dobândesc în-
credere în noua familie a bisericii. Fiind întotdeauna rezultatul
experienţei interpersonale, credinţa creşte cel mai bine în contex-
tul unei comunităţi de credinţă. Cu alte cuvinte, putem contribui
la creşterea şi maturizarea credinţei noilor membri atunci când le
împărtăşim secretul propriei umblări cu Dumnezeu, când exem-
plificăm noi înşine ce înseamnă viaţa creştină şi când îi învăţăm
să se hrănească spiritual.
*Am împrumutat unele dintre aceste concepte de la Ben Maxson, „Helping Converts
Become Disciples” (Cum să-i ajuţi pe noii convertiţi să devină ucenici), Southern
Tidings, februarie 1987, pag. 21.
Formarea de noi prietenii. Nu subestima acest pas impor-
tant. Constituie componenta principală a uceniciei. De fapt,
numărul de prieteni pe care cineva îi are în biserică va determina
probabilitatea ca acesta să rămână membru al respectivei bise-
rici. De asemenea, va fi o foarte bună ocazie pentru membri care,
nesimţindu-se în largul lor să ţină un seminar biblic formal, pot
face lucrare împrietenindu-se cu cei nou-veniţi. Prietenia se dez-
voltă pe măsură ce ne luăm timp să ne ascultăm unii pe alţii şi să
petrecem timp împreună. Invitarea noilor credincioşi la masă la
tine acasă, la o plimbare în parc ori la o activitate socială împreu-
nă cu alţi credincioşi sunt doar câteva dintre numeroasele căi de
a le purta de grijă celor nou-veniţi.
Crearea unui nou cadru de părtăşie. Definiţia seculară a
părtăşiei este o asociere a oamenilor care împărtăşesc aceleaşi
interese, un grup care acţionează spre o ţintă comună, un senti-
ment al prieteniei, al interconectării şi al legăturii dintre oameni.
În sens creştin, părtăşia este descrisă ca atmosfera de la Şcoala
de Sabat sau de la masa comună sau chiar de la serviciul divin.
Poate că o persoană are prieteni în biserică, dar se simte în largul
ei mergând la un program la care participă doar câţiva membri?
Se simt noii credincioşi legaţi sufleteşte de ceilalţi membri şi simt
că au ceva în comun cu ei? Împărtăşesc aceleaşi idei şi principii?
Participarea la acţiuni care au ca punct de interes creşterea spiri-
tuală sau activitatea misionară (sau ambele) este o altă cale de ai
ajuta pe noii membri să ia parte la viaţa bisericii.
Găsirea unui loc în lucrare. Simţământul de a fi necesar
familiei bisericii îi va ajuta pe noii convertiţi să simtă că aparţin
trupului bisericii lor. Ajută-i să găsească ceva de făcut în cadrul
lucrării care se potriveşte personalităţii lor şi darurilor spirituale
pe care le au. Asigură-te că primesc instruirea necesară pentru
a avea şanse de reuşită. Astfel faci ucenici din noii membri,
împlineşti nevoile bisericii şi contribui la împlinirea misiunii
Evangheliei. Îi poţi ajuta pe noii convertiţi să devină ucenici.
10. Învaţă-i să-i facă şi ei ucenici pe alţii. Multiplicarea este

esenţială pentru dezvoltarea lucrării lui Dumnezeu.
Într-o zi, vei fi împreună cu Isus pe străzile de aur şi cineva
te va opri şi îţi va spune: „Eu sunt aici datorită ţie.” Vei vedea
atunci că a meritat să investeşti în oameni.
Puterea relaţiei şi a legăturii personale:
Judy, Donna, Mary-Lin şi Isus
Judy, o tânără mamă în jur de 25 de ani, cu o fetiţă de 5 ani,
a venit la biserică în urma unei invitaţii la o evanghelizare publi-
că. Era dornică să întrebe şi să afle cât mai multe lucruri. Fusese
crescută într-o familie baptistă, dar pe la 18 ani s-a îndepărtat de
credinţă şi a început să se drogheze, să bea şi să umble pe la petre-
ceri. În urma unei relaţii de o noapte, a rămas însărcinată şi atunci
s-a trezit la realitate. Deşi a încercat să-şi reechilibreze viaţa, nu a
obţinut prea multe succese şi deseori recădea în vechile obiceiuri.
Când s-a mutat în zona noastră, Judy s-a nimerit să locuiască
aproape de Donna, o credincioasă autentică din biserica noastră.
Donna şi-a luat timp să se împrietenească cu Judy, de multe ori
făcând eforturi semnificative să-i împlinească nevoile. De exem-
plu, Donna a petrecut multe ore ascultând-o pe Judy şi făcând tot
posibilul să o ajute să depăşească perioadele de depresie.
Biserica noastră obişnuia să organizeze o serie de evanghe-
lizare în fiecare iarnă. În iarna aceea, Judy trecea prin momente
foarte grele. Donna a invitat-o la evanghelizare şi, pentru pri-
ma dată în viaţa ei, Judy a aflat cât de preţioasă este în ochii
lui Dumnezeu. A descoperit cum se poate trăi în prezenţa lui
Dumnezeu şi, în final, a cerut harul şi puterea divină. Puterea
iubirii lui Dumnezeu a transformat-o. Voia să afle cât mai multe
lucruri despre Dumnezeu. După botez, Judy s-a confruntat de
câteva ori cu provocări la adresa noii ei credinţe. Dar relaţia cu
Donna şi cu alţi membri a ajutat-o să rămână puternică şi să con-
tinue să crească în Domnul.
Această experienţă de credinţă demonstrează cum se poate
combina lucrarea personală cu evanghelizarea publică. Putem
observa aici cât de importantă este formarea unei relaţii puternice

şi apoi perioada de consolidare. Judy nu a avut o întoarcere
dramatică, asemenea lui Pavel pe drumul spre Damasc, ci a
fost invitată la o evanghelizare, apoi a continuat să fie asistată
în procesul de consolidare, în timp ce nevoile ei spirituale şi
emoţionale îi erau bine împlinite.
Ca pastor, îi vizitam întotdeauna pe noii botezaţi chiar în
următoarea zi după botez, pentru a-i încuraja şi a le reafirma
viziunea asupra misiunii şi evanghelizării. Judy lucra ca manager
într-un aprozar. M-am oprit pe la ea, ne-am plimbat puţin, apoi
i-am spus: „Judy, hai să ne rugăm împreună şi să consacrăm acest
loc de muncă drept câmpul tău misionar.” După rugăciune, am
observat că una dintre casiere părea să fie în relaţii foarte bune cu
Judy şi am întrebat-o despre ea. „Este Mary-Lin, o bună prietenă
de-a mea”, mi-a răspuns. I-am spus: „Dumnezeu ţi-a încredinţat
un mandat pentru prietena ta. Roagă-te pentru ea, continuă să te
împrieteneşti cu ea, iubeşte-o!” Judy a făcut întocmai. A iubit-o,
s-a rugat pentru ea, s-a împrietenit bine cu ea.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să o invite acasă la
ea într-o vineri seara la cină. Judy se afla în focul dragostei
dintâi. Entuziasmul ei pentru Dumnezeu i-a schimbat viaţa lui
Mary-Lin. Cele două femei au început un studiu biblic în fiecare
vineri seara. După două luni, Mary-Lin cobora în apa botezului,
prezentând o mărturie foarte mişcătoare despre prietenia ei cu
Judy, prin care viaţa ei a fost adusă la Isus şi a fost schimbată. Iată
care este puterea relaţiei!
Şi tu poţi fi o Donna pentru o Judy din viaţa ta. De fapt, poţi
fi cel mai eficient evanghelist din lume. Nu există niciun motiv să
nu începi această lucrare chiar astăzi.
„Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin
fapte care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Hristos”
(Filimon, vers. 6).
Capitolul 10
Reacţie în lanţ:
Evanghelizarea Oikos
E ra luna iulie, luna în care se organizează şcoli biblice de vacanţă,

când eu, ca absolvent de colegiu, am fost numit pastor asociat
într-o mare biserică din Spokane, statul Washington. Jane, o tânără
adventistă din California, a venit în vizită la sora ei în Spokane şi
ar fi dorit să-i aducă pe copiii acesteia la cursurile şcolii noastre de
vacanţă, însă lucrurile nu au mers aşa cum ar fi vrut. Chiar înainte
de a se întoarce în California, Jane m-a rugat să o vizitez pe sora
ei (Laura), pe care o considera oarecum interesată de adevăr. În
realitate, aceasta s-a dovedit căutătoarea de adevăr perfectă.
Am mers să o vizitez pe Laura şi am luat-o cu mine şi pe Sally,
una dintre membrele bisericii locale. Am început imediat două
studii biblice. La etaj, Sally studia cu Laura şi cu fiica ei Kim. În
acest timp, eu studiam la parter cu Sue, cealaltă fiică a Laurei, şi
cu Gary, soţul ei. Laura şi Kim s-au botezat în mai puţin de două
luni. În timp ce încă studia ea însăşi cu Sally, Laura a început să
lucreze cu fiul ei, Charles, care s-a botezat la o lună după ea.
Ulterior, Laura a organizat o grupă mică în casa ei şi a
invitat-o pe vecina ei, Dee, să participe. După câteva întâlniri,
Dee şi-a invitat soţul, pe Ken, şi apoi un alt vecin, pe Terry. La
şase luni după botezul Laurei, Dee, Ken şi Terry au fost botezaţi
şi ei. În timp ce Laura şi Dee îşi împărtăşeau activ credinţa, Sue
şi Gary şi-au invitat şi ei prietenii, pe Edgar şi Terri, să participe
la studiile biblice pe care le ţineam eu. Un an mai târziu, s-au
botezat toţi patru.
Reacţie în lanţ: Evanghelizarea Oikos 165
Laura, Kim, Sue, Gary, Charles, Dee, Ken, Terry, Edgar şi

Terri sunt 10 mărturii vii cu privire la puterea relaţiilor. Atât
experienţa, cât şi cercetarea dovedesc faptul că cea mai eficien-
tă cale de a le duce oamenilor Evanghelia este reţeaua naturală
de influenţă a familiei. Noul Testament foloseşte cuvântul gre-
cesc oikos pentru a susţine acest lucru. Oikos se traduce literal cu
„familie”, „gospodărie”, iar Biblia îl foloseşte pentru a ilustra
influenţa pe care o exercită acest sistem natural de relaţii.1 Prin
evanghelizarea tip oikos – adică prezentarea lui Isus prin inter-
mediul relaţiilor naturale existente –, cele 10 persoane au venit la
Hristos şi în biserica Sa.
Sally, Charles
membra
bisericii
fiu
fiică
Laura Kim
n
veci fii
că
şi
gi
ner
e
Dee
Sue şi Gary
pr
ve
soţ
ie
ci
te
n
ni
Ken Terry Edgar şi Terri
1
Jurgen Goetzmann, „Oikos,” The New International Dictionary of New Testament The-
ology, ed. Colin Brown, Grand Rapids, Zondervan, 1981, vol. 2, pag. 250.
Puterea relaţiei este puterea invitaţiei. Aceasta ne permite

să ne împărtăşim credinţa cu familia, cu copiii, cu prietenii, cu
vecinii, cu colegii şi cunoscuţii.
Imaginează-ţi ce s-ar întâmpla dacă ai începe să vorbeşti des-
pre credinţă cu oamenii pe care îi cunoşti, cu cei din familie şi
din cercul de prieteni. Sunt convins că lumea ar arăta mult mai
bine pentru că tu ai luat în serios o asemenea aventură a măr-
turisirii. Imaginează-ţi fiul şi fiica în Împărăţia lui Dumnezeu,
bucurându-se cu Isus în veşnicie, pentru că ai fost hotărât să îţi
mărturiseşti credinţa. Imaginează-ţi tata şi mama în cer cu tine.
Închipuie-ţi că un prieten vine şi îţi spune: „Eu sunt aici datorită
ţie!”
Oikos este biblic
Ceea ce s-a întâmplat cu Sally, cu Laura şi cu mine este
modelul biblic de răspândire a Evangheliei. Biblia este plină
de povestiri despre oameni care i-au adus la Isus pe cei dragi.
Chiar la începutul Evangheliei după Ioan ni se prezintă istoria
lui Andrei, unul dintre primii ucenici ai lui Isus, care l-a adus pe
fratele lui, Petru, să se întâlnească cu Domnul (Ioan 1:41). Apoi
aflăm despre Filip, care l-a găsit pe Natanael şi i-a prezentat
Evanghelia, astfel că Natanael l-a urmat pe Mesia (vers. 45).
Iată cum sună relatarea despre Andrei şi Filip. „Andrei,
fratele lui Simon Petru [...], a găsit pe fratele său, Simon, şi i-a zis:
«Noi am găsit pe Mesia» (care, tălmăcit, înseamnă: «Hristos») […]
Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: «Noi am găsit pe Acela despre
care au scris Moise, în Lege, şi prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul
lui Iosif»” (versetele 40-45).
Asemenea relatări găsim deseori în Evanghelii şi în cartea
Faptele apostolilor. Când Dumnezeu i-a eliberat pe Pavel şi pe
Sila din închisoarea din Filipi, ei au vestit Cuvântul Domnului
temnicerului şi tuturor celor ce erau în casa lui. Rezultatul a fost
faptul că „temnicerul i-a luat cu el chiar în ceasul acela din noapte,
le-a spălat rănile şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui. După ce
i-a dus în casă, le-a pus masa şi s-a bucurat cu toată casa lui că
a crezut în Dumnezeu” (Faptele 16:33,34). Temnicerul a primit

de la Pavel şi Sila ceva pe care a dorit să-l împartă cu cei dragi.
Evanghelia este o veste atât de bună, încât suntem determinaţi
să o transmitem şi altora. Atunci când înţelegem că mizele lui
Dumnezeu sunt până la cer de înalte (viaţa sau moartea veşnică)
şi când începem să trăim bucuria mântuirii, tendinţa noastră
naturală este să le spunem aceste lucruri celor dragi de lângă noi.
Să reţinem acum modul în care Isus a folosit principiul oikos.
După ce a vindecat un demonizat, Isus i-a spus: „Du-te acasă la
ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă
de tine” (Marcu 5:19). Isus ştia că cel mai convingător argument
este mărturia unei vieţi schimbate transmisă în mod natural
celor dragi.
Într-o altă zi, Isus l-a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, stând la
vamă. L-a chemat să meargă cu El şi Levi L-a urmat îndată. Aici
vedem un lucru inedit: mai târziu, Levi l-a invitat pe Isus să vină
la masă în casa lui, dar a invitat şi o mulţime de foşti colegi ca
să-L audă şi ei pe Isus. Rezultatul a fost că unii dintre ei au ales
să-L urmeze (Marcu 2:14,15). În Ioan 4, când Isus l-a vindecat pe
fiul omului de rang ales, acesta împreună cu toată casa lui au
crezut (vers. 53).
De ce este metoda oikos eficientă?
Metoda oikos – împărtăşirea credinţei prin intermediul re-
laţiilor – are un impact atât de mare, pentru că este naturală. Ea
operează pe două premise. În primul rând, când începem să-L
cunoaştem pe Isus şi bucuria Sa, suntem determinaţi să-L pre-
zentăm şi altora. În al doilea rând, când cei dragi nouă observă
schimbările din viaţa noastră, încep să ne întrebe şi sunt mai
dispuşi să aibă şi ei ce avem noi. Oikos este cea mai eficientă abor-
dare evanghelistică, ieftină şi cea mai rentabilă, uneori familii
întregi venind la credinţă şi sporind constant numărul persoa-
nelor interesate de adevăr. Întregul proces se desfăşoară fără
grabă şi într-un climat de dragoste şi acceptare, construind pe
baza unor relaţii deja existente. Familia ta şi prietenii tăi deja te
simpatizează şi au încredere în tine – elemente de care un evan-

ghelist profesionist nu se poate bucura. Dumnezeu ne-a dat un
câmp misionar în mijlocul oamenilor pe care îi cunoaştem deja.
În capitolul anterior am descoperit că cel mai eficient evan-
ghelist este persoana care îşi manifestă interesul faţă de noi şi
ni-L prezintă pe Isus. Am stabilit că influenţa personală este cel
mai important instrument uman al evanghelizării. De fapt, cei
mai mari evanghelişti din lume sunt mamele şi taţii. Cercetările
arată că atunci când se combină (1) „crescut într-o familie ad-
ventistă”, (2) „adus la biserică de un prieten sau o rudă” şi (3)
„participant la studii biblice în familie”, numărul celor veniţi în
biserică este de 70-80%. Faptele sunt clare: cei mai mulţi oameni
vin la credinţă prin influenţa personală în cadrul unei relaţii. Şi
încă o veste bună: când câştigăm suflete prin relaţii deja exis-
tente, noii membri beneficiază de o legătură personală automată
cu biserica şi de un grup-suport care să îi îndrume în noua lor
credinţă.
Fiica ştie cel mai bine
Sandy a participat la una dintre adunările noastre de evan-
ghelizare împreună cu fiul ei de şapte ani. Până atunci nu mersese
prea des la biserică şi nu avea decât câteva noţiuni despre Biblie
şi creştinism, dar Duhul Sfânt a îndemnat-o să vină. A fost cu-
cerită de la început de tot ce auzea. La sfârşitul întâlnirilor, la
cererea ei, am stabilit data botezului. Ca pastor mi-am făcut obi-
ceiul de a le oferi candidaţilor invitaţii, pe care să le folosească
pentru a-şi chema prietenii şi rudele la ceremonie. Consideram
că botezul ar trebui să fie ocazia de transmitere a viziunii cu pri-
vire la evanghelizare. Cei ce vor veni vor putea deveni candidaţi
cu care biserica să lucreze în continuare. Sandy a distribuit peste
50 de invitaţii. Unul dintre oaspeţi a fost chiar tatăl ei.
Tatăl ei era un om secular, fără niciun fel de interes faţă de
creştinism, dar a venit pentru a-şi susţine fiica. După fiecare botez,
obişnuiam să avem o mică sărbătoare. Tatăl a rămas la masă.
Unul dintre cei mai buni creştini din biserică s-a aşezat lângă
el. Curând, au început să discute. Au constatat că amândoi erau

pasionaţi de pescuit. Duminica următoare s-au întâlnit pentru
o partidă de pescuit. Trei luni mai târziu, am avut favoarea să-l
botez pe tatăl lui Sandy. Încă o dată puterea metodei oikos şi-a
dovedit eficienţa.
Această experienţă poate fi şi a ta. Tu eşti cel mai eficient
evanghelist pentru oamenii pe care îi cunoşti: vecini, fraţi, surori,
părinţi, copii, colegi şi prieteni. Din acest motiv, tu eşti cea mai
bună şansă pe care ei o au ca să audă şi să primească Evanghelia.
Astfel devii cel mai eficient evanghelist din lume folosind cea
mai eficientă metodă din lume, metoda biblică oikos.
Capitolul 11
Schimbare cu orice preţ:

Provocările cu care
ne confruntăm astăzi
C ând am desfăşurat studiul despre practicile adventiştilor

privind închinarea, misiunea şi evanghelizarea, am descoperit
câteva tendinţe greşite care ar trebui îndreptate. Aşa cum am văzut
în capitolul anterior, cel mai eficient evanghelist din lume este cel
care se află cel mai aproape de oameni. Din nefericire, de cele mai
multe ori urmaşii lui Hristos de astăzi nu sunt atât de dispuşi să-şi
împărtăşească credinţa cu cei din jur, aşa cum s-ar cuveni. O serie
de factori concură la această situaţie, cum ar fi: o spiritualitate
slabă, lipsa instruirii şi, în cele din urmă, lipsa pasiunii pentru
Dumnezeu şi pentru oameni.
Provocări din interiorul bisericii

Cu ce provocări ne confruntăm astăzi? Cum le-am putea face
faţă prin puterea lui Dumnezeu?
1. Lipsa unei vieţi spirituale consistente. Studiul nostru
(vezi Tabelul nr. 1) arată că numai 73% dintre membrii activi au
un program zilnic de rugăciune şi numai 35% studiază Biblia
regulat. Când vine vorba despre altarul familial, numai 28% au
zilnic acest obicei. În mod clar, biserica are nevoie imperioasă
să-i inspire, să-i educe şi să-i instruiască pe membri în domeniul
Schimbare cu orice preţ: Provocările cu care ne confruntăm astăzi 171
creşterii spirituale. Din propriile observaţii reiese că ucenicia

este foarte slab dezvoltată sau cel puţin nu este urmărită în
mod expres. Ca pastor, am observat că membrii care au o viaţă
devoţională personală şi familială organizată sunt în general mai
fericiţi, mai sănătoşi în credinţă şi mult mai activi în misiune şi
evanghelizare.
Se aud multe discuţii despre nevoia instruirii membrilor
în domeniul misiunii şi al evanghelizării şi sunt cu toată inima
pentru acest lucru. Dar, dacă oamenii nu sunt plini de pasiune
pentru Dumnezeu, formarea pe care o primesc îi va face să ac-
ţioneze în mod mecanic şi fără energie. Dar, dacă sunt plini de
dragoste pentru Dumnezeu, nimic nu le va sta în cale să se impli-
ce în lucrare. În asemenea condiţii, ei înşişi vor căuta îndrumare
în lucrarea dragă lor. Ceea ce au pe suflet va deveni centrul pre-
ocupărilor şi al vieţii lor. Când este plină cu lucruri divine, inima
va deborda de viaţă şi acţiune şi-i va conduce pe oameni să-L
mărturisească pe Hristos celor din jur.
Eu cred că rolul conducerii în orice biserică este să imprime
o viziune asupra vieţii spirituale şi să găsească metode creative
pentru a-i inspira pe membri să devină interesaţi de creşterea
spirituală. Conducătorii trebuie să ofere un exemplu personal de
spiritualitate sănătoasă, deoarece exemplul personal este indis-
pensabil în acest domeniu. Cum sunt conducătorii, aşa va fi şi
biserica.
În centrul vieţii creştine se află cunoaşterea lui Isus Hristos
în mod personal. Dacă acest lucru lipseşte, atunci lipseşte esen-
ţialul. Fără o relaţie dinamică cu Isus, credinţa noastră slăbeşte,
creşterea încetează, mărturia faţă de lume devine ineficientă.
În cercetarea noastră am descoperit că, în general, ca biserică,
suntem anemici spiritual şi majoritatea dintre noi nu aducem pe
nimeni la Hristos. Astfel pare logică ideea că aceia care se roagă
şi citesc regulat din Biblie tind să fie mai eficienţi decât cei care
nu fac aceste lucruri.
Tabelul nr. 1
Frecvenţa practicilor devoţionale
Procente
Rugăciune personală
zilnic 73
o dată pe săptămână 21
Studiul bibliei
zilnic 27
Studiul biblic al Şcolii de Sabat
zilnic 28
Studiul cărţilor Spiritului Profetic
zilnic 14
niciodată 57
Altarul familial
zilnic 28
niciodată 39
2. Evanghelizarea nu este o valoare esenţială pentru ma-

joritatea membrilor noştri. Probabil că acesta este domeniul în
care avem cea mai mare problemă şi nevoie. Două treimi dintre
membrii activi nu au adus pe nimeni la Hristos în ultimii trei ani.
Vasta majoritate a membrilor nu sunt implicaţi în nicio formă
de mărturisire. Privind la cifrele studiului nostru, am constatat
că numai un mic procent dintre membrii activi se oferă voluntar
să ajute la programe sau evenimente în afara bisericii sau să facă
ceva în domeniul lucrării personale.
Rolul conducerii este acela de a imprima bucuria slujirii, mi
siunii şi evanghelizării în inima membrilor. Puterea viziunii
este indispensabilă. Dintr-un alt studiu pe care l-am realizat am
constatat că acolo unde conducătorii promovează viziunea asu-

pra lucrării şi o exemplifică în propria viaţă, biserica acţionează în
consecinţă şi există mult mai multe acţiuni misionare organizate.
3. Nu suntem destul de eficienţi în atragerea tinerilor la
biserică. Din datele deţinute reiese că avem o biserică îmbătrânită.
Mai mult de 60% dintre cei care au completat formularele sunt
peste 45 de ani, iar 22% au peste 65 de ani. Numai 9% erau sub
25 de ani. Călătoresc mult în Statele Unite şi din majoritatea
bisericilor pe care le vizitez lipsesc grupele de vârstă 20 şi 30.
Această realitate ne arată că trebuie să facem ceva mult mai bine
ţintit pentru a atrage şi a păstra tinerii în biserică.
Tabelul nr. 2
Situaţia participării membrilor
la aducerea noilor convertiţi în biserică
Câte persoane ai adus în biserică în mod conştient sau parţial
conştient în ultimii trei ani de zile?
Procente
Nu ştiu să fi adus pe cineva 66
Am adus o persoană 15
Am adus 2-5 persoane 15
Am adus 6-10 persoane 2
Am adus mai mult de 10 persoane 3
Dacă vrem să ajungem la Generaţia X sau la Generaţiile

Mileniului, trebuie să facem schimbări serioase în modul de
desfăşurare a activităţii de la biserică. Liderii nu ar trebui să
se gândească doar la ce le place lor să fie şi să se întâmple la
biserică, ci ar trebui să-şi pună întrebarea ce pot face pentru ca
tinerii să se simtă bine şi iubiţi. Cea mai importantă schimbare
este în zona spiritualităţii. Tinerii caută o comunitate de credinţă
autentică şi transparentă. Ei nu sunt interesaţi de ritualism şi

tradiţionalism, ci de puterea care schimbă viaţa. Mai întâi vor să
vadă că Hristos a produs un salt calitativ în viaţa noastră pentru
a şti cu certitudine că va produce o schimbare şi în viaţa lor.
4. Nu atragem şi nu păstrăm noi convertiţi în biserică.
Eşantioanele de membri adventişti pe care le-am studiat arată că:
61% sunt membri cu mai bine de 20 de ani de credinţă, 15% sunt
în biserică de o perioadă de timp între 11 şi 20 de ani, numai 4%
sunt membri de un an de zile. Mai mult chiar, 61% dintre mem-
bri au crescut în familii adventiste. Acest lucru indică faptul că
biserica noastră nu reuşeşte să câştige prea multe persoane care
să nu fi avut de-a face cu adventismul.
Trebuie să căutăm persoane noi. Indiferent ce programe
desfăşoară, dacă biserica nu reuşeşte să ajungă cu Evanghelia la
oameni, atunci şi-a ratat misiunea. Biserica poate deţine clădiri
mari, poate avea muzică minunată sau poate deţine şcoli, dar,
dacă nu aduce oameni la Hristos, nu este o biserică adevărată.
Când îşi îndeplineşte bine misiunea, atunci biserica devine sursa
de speranţă a lumii şi izvorul ei de har. Biserica există ca să-i
aducă pe oameni la Salvatorul lor şi să le ofere puterea Duhului
Sfânt de a le schimba viaţa. Dacă nu facem acest lucru, atunci cu
ce ne ocupăm?
Nevoia de schimbare
Ori continuăm să mergem aşa şi devenim irelevanţi pentru
lume, ori ne vom lua curajul sfânt să operăm schimbări care să ne
propulseze într-o experienţă transformatoare a propriei biserici
şi a lumii în care trăim. Acest lucru se va întâmpla numai atunci
când pastorii, conducătorii şi membrii vor dori acest lucru şi vor
colabora pentru a face acest vis să devină realitate.
Să trecem de la programe la oameni

Datele obţinute de noi confirmă că cel mai eficient mod de
a face evanghelizare a fost şi încă este prin cultivarea relaţii-
lor de prietenie. Încă o dată se dovedeşte că în familie se află
catalizatorul unei Evanghelii reale pentru inima oamenilor.

Numai în contextul unei relaţii învăţăm să aplicăm principiile
Evangheliei la viaţa reală. Atunci când sunt sănătoase şi intenţi-
onate, relaţiile ne ajută să identificăm căi concrete de a trăi viaţa
creştină în bucurie şi maxim beneficiu. Pe măsură ce oamenii cu
care suntem în legătură observă că viaţa noastră este mai bună
datorită lui Hristos – că suntem părinţi mai buni, parteneri de că-
sătorie mai buni, fii şi fiice mai bune – există mai multe şanse ca
ei să fie atraşi de creştinism în felul acesta decât de simpla auzire
a doctrinelor sau a teologiei.
Iată de ce biserica trebuie să investească mai mult în efortul de
a-i educa, instrui, înzestra şi motiva pe membri să aibă pasiunea
împărtăşirii credinţei cu semenii. Ar trebui să existe o bază de
pregătire, care să faciliteze asemenea experienţe. Din observaţiile
şi experienţa mea, trag concluzia că majoritatea bisericilor acordă
puţină atenţie acestui aspect.
O altă faţetă a problemei este faptul că lăsăm impresia că
a ne mărturisi credinţa înseamnă a merge la uşa unui străin, a
bate şi apoi a încerca să-l convertim. Membrii noştri trebuie să fie
mişcaţi din interior să-şi împărtăşească credinţa în mod natural,
indiferent de împrejurări, fie acasă, fie la magazin sau în vizită la
vecini. Cea mai eficientă formă de evanghelizare este cea natu-
rală, care se realizează în contextul unei relaţii. Andrei l-a adus
pe fratele lui, Petru, la Hristos. Noi îi aducem pe cei dragi la El.
Când acest lucru are loc, noii credincioşi au un avantaj în plus,
fiind în apropierea unui pastor-prieten, care are grijă de nevoile
lor spirituale.
Din nefericire, noi ne concentrăm în primul rând pe progra-
me – abandonarea fumatului, Şcoala biblică de vacanţă, cursuri
de gătit, studiul profeţiilor şi lista poate continua. Toate acestea
sunt bune, dar ce să ne facem când nu avem pe cine invita? Ar fi
foarte bine dacă ne-am schimba centrul de interes de la progra-
me la oameni, pentru a dezvolta mai întâi relaţii sănătoase cu ei.
Numai după aceea programele noastre ar avea un rost şi ar avea
cu adevărat succes.
Să trecem de la activismul bisericesc

la ucenicia spirituală
Pentru a ajuta comunitatea noastră de credinţă să prindă
dragoste de Dumnezeu şi să cultive dorinţa de a fi într-o legătură
mai strânsă cu El, trebuie să facem uz de tot ce putem, fie că este
vorba de educaţie, de asistare om la om sau oricare altă metodă.
Nu trebuie să ne limităm doar la a-i primi pe cei nou-veniţi ca
membri, ci să avansăm la ucenicia spirituală. Mulţi dintre noi
considerăm că oamenii vor creşte în credinţă fără vreun efort
în a-i instrui, a-i călăuzi, a-i organiza, a-i îndruma personal.
Sau poate ne gândim că predica din Sabat dimineaţa ţine loc de
instruire, motivare şi educare ca ei să poată creşte sănătoşi din
punct de vedere spiritual, dar cele 30 de minute impersonale
pe săptămână sunt de departe insuficiente. Cercetările noastre
au arătat că din punctul de vedere al practicilor spirituale stăm
foarte prost şi avem cale lungă de parcurs pentru a recupera.
Numai 73% dintre membrii noştri se roagă în fiecare zi, numai
37% studiază Biblia regulat şi numai 28% au altarul familial.
Una dintre bisericile pe care le-am păstorit începuse să intre
în declin cu doi ani înainte să ajung eu acolo. Membrii avuseseră
o serie de conflicte privind direcţia şi principiile de urmat. Când
am cercetat mai atent starea spirituală, am observat că la şedinţe-
le de comitet era mai mare interes pentru nimicuri decât pentru
Hristos şi misiunea încredinţată de El. Descurajat de această sta-
re a bisericii, dar cu speranţa că Dumnezeu poate face ceva, am
venit la comitet cu viziunea de a schimba biserica prin orienta-
rea ei spre viaţa spirituală. Pentru început, am propus să avem
la comitet mai mult timp pentru rugăciune şi închinare, aşa că
am venit pregătit cu ceea ce am considerat eu a fi un program
nou de închinare. După câteva minute, unul dintre veteranii bi-
sericii m-a oprit, spunând: „După câte îmi dau eu seama, asta e
pierdere de timp. Când trecem la dezbaterea problemelor de pe
agendă?” În înţelegerea lui şi a multor altora, agenda bisericii
degenerase în simple decizii financiare. În seara aceea, am ve-
nit acasă foarte descurajat. La urma urmei, fratele respectiv avea
mai mulţi ani de credinţă decât aveam eu de viaţă. Oare ştia el

ceva care mie îmi scăpa? Dar simţeam şi că Dumnezeu mă în-
deamnă să continui cu planurile mele. Biserica există pentru a-i
aduce pe păcătoşi la Dumnezeu şi pentru a-L face real pentru ei.
Aşa că am hotărât să continui. Am început să predic despre
nevoia de a fi într-o relaţie mai strânsă cu Dumnezeu. Chiar de la
început, mi-am dat seama cât de greu este să faci dintr-o biserică
un loc sfânt. Mulţi considerau că vreau să fac biserica prea
spirituală. Din nefericire, mulţi alţii erau pur şi simplu apatici în
privinţa spiritualităţii.
Dar eu eram hotărât să merg mai departe orice s-ar întâmpla.
Nu numai că eram decis să-mi trăiesc credinţa, dar acţionam in-
tenţionat să-mi transmit viziunea în mod continuu. Am predicat
despre ea şi am spus experienţe legate de acest subiect. După o
vreme, climatul bisericii s-a schimbat, de la menţinerea stării de
fapt la pasiune pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Am întâm-
pinat rezistenţă, dar i-am determinat pe membri să-şi evalueze
priorităţile. În cele din urmă, lucrurile au început să prindă con-
tur. Pe măsură ce membrii deveneau mai sănătoşi din punct de
vedere spiritual, au început să apară iniţiative misionare şi evan-
ghelistice. Am făcut saltul de la apatie la acţiune, de la paralizie
la rugăciune, de la durere la promisiune. După circa patru ani,
biserica a fost radical schimbată şi a început să crească. Am trecut
de la stadiul de club cu câţiva oameni dornici de viaţă spirituală
la statutul de trup al lui Hristos plin de viaţă. Acest salt nu ar fi
fost posibil fără ca spiritualitatea să ajungă prima prioritate.
De la programe în sine la scopul acestora
Este posibil să fim foarte concentraţi asupra programelor,
dar să pierdem din vedere scopul lor? Poate că biserica ta
este ca multe altele: foarte ocupată, dar cu puţine realizări; cu
membri suprasolicitaţi, dar fără niciun rezultat. Probabil că
soluţia nu ar fi adăugarea de mai multe programe care promit să
dezlănţuie potenţialul misionar al bisericii. Ar fi mult mai bine
dacă s-ar profita la maximum de punctele forte ale bisericii, prin
concentrarea pe mai puţine ramuri ale lucrării, care să fie făcute

bine şi cu un scop. Aceasta înseamnă nu doar a face mai mult sau
mai puţin sau mai bine, ci a face totul având ca ultim obiectiv
câştigarea de oameni pentru Domnul şi edificarea lor spirituală.
Consideram că scopul meu ca pastor este acela de a imprima
viziunea, a-i educa, a-i instrui pe membri să fie oameni spirituali
şi să acţioneze în mod intenţionat în vederea împărtăşirii cre-
dinţei cu cei din jur. Am observat din experienţă că, dacă las ca
această preocupare să-mi scape din mână chiar şi pentru câteva
săptămâni, biserica are de suferit. Într-un final, am conceput un
plan ca cel puţin o dată pe săptămână să promovez misiunea prin
predici, mărturie personală, cântece, sloganuri etc. Am constatat,
de asemenea, că ne lipsea o abordare strategică a instruirii mem-
brilor. În consecinţă, am venit cu un plan ca fiecare conducător să
ia pe cineva pe lângă el pentru a-l forma. Am organizat întâlniri
lunare cu toţi conducătorii, pentru a-i încuraja, a-i instrui şi a ne
bucura împreună de ceea ce Dumnezeu face în mijlocul nostru.
De la grija pentru eveniment în sine
la orientarea spre procesul de evanghelizare
Una dintre cele mai întâlnite concepţii greşite despre evan-
ghelizare este aceea că reprezintă un eveniment în sine: ceva
pentru care biserica se pregăteşte, aduce la îndeplinire, după
care se odihneşte. Din punct de vedere biblic, evanghelizarea nu
este numai ceea ce se întâmplă în ocaziile publice. Este tot proce-
sul care se ţese meticulos în atelierul vieţii creştine de zi cu zi, un
proces care are loc permanent în viaţa oamenilor.
De notat că Biblia spune că evanghelizarea nu este doar trea-
ba câtorva persoane, ci trebuie să fie modul de viaţă al tuturor
creştinilor. „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, bo-
tezându-I în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi
învăţaţi-I să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că eu sunt cu
voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:19,20).
„Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin fapte
care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Hristos”
(Filimon, vers. 6). Lucrarea de evanghelizare este rolul şi privi-

legiul fiecărui credincios. Nu este responsabilitatea unui număr
restrâns de oameni, care au mers la institutul teologic sau care au
o experienţă vastă în câştigarea de suflete.
Evanghelizarea în cartea Faptele apostolilor
La cursurile mele de instruire obişnuiesc să fac un exerci-
ţiu interesant, întrebând: „Când a avut biserica voastră ultima
campanie de evanghelizare?” Răspunsurile pe care le primesc
de obicei sunt: „Am avut adunări de evanghelizare anul trecut
[sau acum trei ani sau acum zece ani].” Cum am spus înainte, noi
obişnuim să privim evanghelizarea ca pe un eveniment, nu ca
pe un mod de a trăi. În realitate, evanghelizarea are loc oricând,
oriunde, e făcută de către oricine, în orice condiţii.
Apoi le cer cursanţilor să citească Faptele apostolilor şi să
alcătuiască o listă cu toate momentele în care credincioşii făceau
evangelizare sau misiune. Deseori reuşesc să identifice 60 sau
70 de situaţii şi metode diferite de evanghelizare sau lucrare.
În biserica apostolilor, evanghelizarea nu era un eveniment, ci
constituia un mod de trăire a vieţii de zi cu zi. Creştinii erau en-
tuziasmaţi de Hristos, lucru care îi făcea să acţioneze. Biserica
primară trăia şi respira evanghelizare şi lucrare. Valoarea lor su-
premă era Hristos. Atitudinea bisericii primare era aceea de a
câştiga lumea pentru Hristos şi nimic nu o putea opri din acest
avânt. Pasiunea credincioşilor, ocupaţia şi preocuparea lor era
cum să răscolească lumea pentru Isus Hristos. Astfel evangheli-
zarea le curgea prin vene în viaţa de fiecare zi.
De la stagnare la inovaţie
Deşi cercetările au demonstrat că cea mai bună metodă
de a aduce oameni la Hristos este prin intermediul relaţiilor,
avem totuşi nevoie şi de alte mijloace pentru a influenţa viaţa
oamenilor pentru Hristos. Datele studiilor noastre arată că
multe dintre următoarele mijloace au o eficienţă destul de mare:
evanghelizarea publică – 36%, cărţi – 49%, televiziune şi radio
– 20%, cursuri prin corespondenţă – 19%, internet – 7% (vezi

tabelul de la pagina 156).
Varietatea de mijloace folosite în evanghelizare serveşte cel
puţin trei scopuri diferite. În primul rând, se creează suficient
de multe alternative pentru ca fiecare credincios să participe la
misiune într-o manieră naturală. În al doilea rând, se ajunge la o
multitudine de categorii de oameni, din moment ce nu există o
singură metodă care să poată împlini nevoile tuturor. În al treilea
rând, suntem provocaţi să ieşim dintre rudele şi cunoscuţii noştri
(oikos, casa noastră) pentru a ajunge la căutătorii care sunt dincolo
de cercul nostru de cunoştinţe.
Din studiul pe care l-am realizat pentru a identifica acele
biserici adventiste cu cea mai rapidă creştere şi ce anume le face să
fie eficiente, am descoperit că toate bisericile viguroase folosesc o
varietate de metode de evanghelizare: Şcoala de Sabat, serviciul
public de închinare, diferite proiecte de misiune, ocaziile cu dată
fixă (Crăciun, Paşte, Ziua Femeii şi altele), evenimente sportive
(Crosul Inimii) şi evanghelizarea personală şi publică, pentru a
ajunge la persoanele căutătoare şi interesate. Studiile arată că
bisericile sănătoase şi eficiente combină cel puţin nouă căi1 şi
ocazii2 de a ajunge la comunitatea din care fac parte. Biserica
trebuie să folosească orice mijloc pe care îl are la dispoziţie
pentru a ajunge la oameni. Orice eveniment, orice proiect, orice
activitate ar trebui să aibă drept scop prezentarea împărăţiei lui
Dumnezeu înaintea oamenilor.
Evanghelizarea publică şi cea personală trebuie să se com-
pleteze una pe cealaltă. Niciuna nu ar trebui să lucreze separat
de cealaltă. Dacă este interesată de creştere, biserica trebuie să
fie dispusă să adopte o multitudine de căi de a ajunge la oameni.
Nu numai evenimentele create cu scopul evanghelizării contea-
ză, ci şi felul în care se desfăşoară acestea. Şcoala de Sabat este
1
„Căi” pot fi evenimente care se desfăşoară pe o perioadă mai lungă de timp şi au o
componentă spirituală explicită, cum ar fi Şcoala de Sabat pentru vizitatori sau serii
de evanghelizare.
2
„Ocazii” sunt activităţi de scurtă durată, cum ar fi clase de gătit şi programe de
abandonare a fumatului.
destinată poate discuţiilor, dar poate fi reformulată pentru a ser-

vi evanghelizării. Când conducerea ia decizia să orienteze Şcoala
de Sabat spre evanghelizare, atunci membrii vor invita oameni
doritori să participe, se vor folosi studii relevante pentru ei şi se
va crea o atmosferă şi se va folosi un limbaj adecvat evangheli-
zării. Din această perspectivă, orice activitate a bisericii poate fi
orientată spre evanghelizare.
De la paralizie la rugăciune
În cursul cercetării noastre am descoperit că mulţi pastori şi
multe biserici se confruntă cu descurajarea. Multe biserici nu au
mai botezat pe cineva de ani de zile. Altele nu cresc şi multe sunt
în declin vizibil. Dacă eşti în această situaţie, nu ceda. Încearcă
filiera rugăciunii şi vezi ce poate face Dumnezeu.
Într-o zi, am găsit în cutia poştală o carte de vizită de la o
doamnă care solicita studii biblice la domiciliu. L-am luat cu
mine pe Fred, unul dintre membrii bisericii, ca să-l formez în
ceea ce făceam eu. Când am sunat la uşă, s-a arătat în prag o
persoană de vreo 40 de ani foarte vorbăreaţă. Am scos cartea ei
de vizită şi am întrebat-o dacă era doritoare să studieze Biblia.
– Nu eu v-am trimis această carte de vizită, a reacţionat ea.
– Aţi vrea totuşi să studiaţi Biblia cu noi? am întrebat.
– Nu, nu mă interesează chestii d’astea, a răspuns ea.
Aşa că am întrebat-o dacă nu ar fi dispusă să ne dea voie
să ne rugăm pentru ea. A fost de acord. După ce ne-am rugat,
ne-am urcat în maşină şi am pornit. Tocmai ieşeam de pe alee,
când a început să alerge după noi, strigând:
– Staţi, staţi! Pe mine nu mă interesează să studiez Biblia, dar
poate vrea vecina de peste drum. Vă duc la ea.
Când am trecut strada, ne-a întâmpinat o bătrână de 73
de ani, beată şi care fuma din greu. Am întrebat-o dacă vrea
să studiem Biblia. Nu prea avea cu ce-şi omorî timpul, aşa că
a acceptat să studiem Biblia. Fred şi cu mine ne-am apucat de
treabă. Eu eram destul de rezervat faţă de Ann, pentru că sunt
alergic la tutun şi ştiam că persoanele în vârstă Îl primesc foarte
anevoie pe Hristos. Spre surprinderea mea, L-a acceptat pe
Hristos ca Domn şi Mântuitor personal.

Curând, Ann a renunţat la fumat şi la alcool. La câteva săp-
tămâni, a fost botezată. Împreună cu Fred, i-am făcut o vizită a
doua zi după botez pentru a-i transmite viziunea noastră asupra
misiunii, evanghelizării şi câştigării de suflete.
– Ann, ai familie? am întrebat-o.
– Am o familie mare, a spus ea.
– Dumnezeu îţi încredinţează o misiune. El doreşte să-ţi
câştigi familia pentru El.
– Şi cum să fac?
– Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi spună şi vei afla.
După trei ani şi jumătate, directorul de la Departamentul de
Comunicare de la Uniune a venit pentru un documentar video
despre Ann, care era înconjurată în acel Sabat dimineaţa de cei
pe care îi câştigase la Hristos. Imaginează-ţi scena: Ann stătea în
centrul platformei în mijlocul a 57 de persoane, printre care şi
Jena, femeia care refuzase la început să studieze Biblia cu mine
şi cu Fred.
Directorul de Comunicare de la Uniune a început să întrebe
în dreapta şi-n stânga: „Cum aţi devenit adventist?” Toţi au dat
acelaşi răspuns: „Am văzut schimbarea din viaţa lui Ann şi am
dorit să avem şi noi o asemenea experienţă.” Apoi s-a întors spre
Ann.
– Cum ai făcut să câştigi pentru Hristos familia şi prietenii?
– M-am rugat pentru ei zi şi noapte, apoi Dumnezeu mi-a
arătat multe căi prin care să mă apropii mai mult de ei şi cum
să le fiu de folos. Când a venit vremea, i-am invitat la biserică
sau la câte un studiu biblic sau la câte o evanghelizare. Când
vreunul dintre ei se convertea, se unea cu mine în rugăciune
pentru ceilalţi. Dumnezeu a fost atât de bun cu noi!
Aceasta este puterea rugăciunii, puterea unui proces conti-
nuu de convertire. Este puterea metodei oikos şi a vieţii spirituale
personale. Da, avem piedici formidabile în procesul de creştere
a bisericii, dar harul lui Dumnezeu este puternic – şi disponibil
pentru tine!
Secţiunea 5
Închinarea care Îl înalţă

pe Dumnezeu
Urmăreşte înnoirea închinării

Înnoirea bisericii este întotdeauna în legătură cu înnoirea
închinării.1 Acest lucru a fost dintotdeauna adevărat, dar astăzi
este cu atât mai adevărat. James Emery White, în cartea sa Opening
the Front Door: Worship and Church Growth (Deschiderea uşii din
faţă: Închinarea şi creşterea bisericii), face afirmaţia că înnoirea
şi creşterea bisericii se află întotdeauna într-o strânsă relaţie cu
experienţa închinării.2 Din interviurile noastre ne-am dat seama
că cei mai mulţi oameni sunt flămânzi după o închinare energică,
vibrantă, plină de putere. Mulţi tânjesc să aibă o întâlnire cu
Dumnezeu, să-I simtă prezenţa şi să trăiască în puterea Sa. Ori
de câte ori acţionează conştient în direcţia rugăciunii, a formării
ucenicilor şi a înnoirii închinării, biserica se însănătoşeşte şi
începe să crească.
1
Walter Kaiser, Jr., Quest for Renewal: Personal Revival in the Old Testament, Chicago,
Moody Press, 1986, pag. 11-25.
2
James Emery White, Opening the Front Door: Worship and Church Growth, Nashville
Convention, 1992, pag. 62-64.
George Barna3 spune foarte clar că prima dintre aşteptările

membrilor de la biserica lor este să simtă prezenţa lui Dumnezeu.
Cunoscând acest lucru, să ne mutăm atenţia de la programe la
spiritualitate, la ucenicie şi la stabilirea de relaţii. Încurajăm toate
bisericile noastre să acorde mai multă atenţie serviciilor divine de
închinare şi să le scalde în rugăciune şi în prezenţa adevăraţilor
închinători care trăiesc ei înşişi în prezenţa lui Dumnezeu. Thom
Rainer consideră că serviciile de închinare inspiratoare contribuie
într-o mare măsură la evanghelizare, ucenicie şi integrarea noilor
membri.4
Următorul capitol operează cu datele obţinute de noi în urma
interviurilor cu circa 230 de membri din toate categoriile, pentru
a afla ce anume face ca închinarea să Îl înalţe pe Dumnezeu. Au
reieşit 7 factori majori. Oamenii:
1. trăiesc în prezenţa lui Dumnezeu;
2. trăiesc în harul lui Dumnezeu;
3. sunt inspiraţi cu speranţă;
4. se simt iubiţi în comunitatea lor de credinţă;
5. sunt transformaţi;
6. sunt provocaţi să slujească;
7. ating nivelul de excelenţă.
La sfârşitul fiecărei secţiuni, voi oferi câteva sugestii practice
în legătură cu modul în care să îmbunătăţeşti închinarea şi să
o faci inspiratoare şi plină de putere, astfel încât biserica ta să
se transforme într-un loc în care oamenii Îl înalţă pe Dumnezeu
şi simt harul şi prezenţa Sa. Aceste liste constituie rezultatul
observaţiilor mele şi al interviurilor cu pastori, conducători,
membri şi vizitatori ai diferitelor biserici.
Dacă ai o poziţie de răspundere în biserică, depune orice
efort pentru a aduce o înnoire închinării. Dacă eşti un simplu
membru, trăieşte experienţa prezenţei divine în aşa fel încât să-i
poţi influenţa şi pe alţii.
3
George Barna, prezentare în cadrul Convenţiei Asociaţiei Pastorale a Bisericii Ad-
ventiste, Myrtle Beach, S. C., ianuarie 2009.
4
T. S. Rainer, High Expectation Churches, pag. 20.
Capitolul 12
Închinarea după care

tânjeşte inima ta
E ste ora 11 în Sabat dimineaţa. Vei fi în biserică în următoarea

oră şi ceva, participând la serviciul divin. Ce aştepţi să se
întâmple? Cântarea de deschidere este urmată de rugăciune, de
cuvântul de bun venit şi de anunţuri. Apoi colecta, rugăciunea
pentru zecimi şi daruri, citirea Cuvântului, corul şi predica.
Bine, dar ce aştepţi de la serviciul divin de închinare?
Acest lucru am vrut să-l aflăm. În studiul nostru privind
închinarea şi creşterea în bisericile adventiste, am stat de vorbă
cu 230 de persoane1, adresându-le trei întrebări:
• Care este elementul care face ca un serviciu divin să fie
considerat bun?
• Ce aşteaptă oamenii de la un serviciu divin de închinare?
• Cu ce tip de experienţă ar trebui să plece oamenii acasă
după serviciul divin?
Astăzi, niciun fel de creştere a bisericii nu se poate produ-
ce fără o închinare dinamică2 – fapt care a reieşit clar în urma
studiului nostru asupra bisericilor adventiste care cresc. Am des-
coperit că toate aceste biserici pun un accent sporit pe închinare,
1
Grupul-ţintă a fost format din 15 pastori, 40 de conducători locali, 40 de membri
din bisericile prospere, precum şi un număr egal din bisericile aflate în stagnare
sau declin, plus 40 de vizitatori căutători după adevăr din aceeaşi zonă geografică.
După cum am mai spus, am definit ca biserică prosperă acea biserică ce a avut o
creştere de 3-5% a numărului de membri, a numărului de botezuri şi a participării
la ocaziile de închinare, în decursul ultimilor 3 ani.
2
T. S. Rainer, Effective Evangelistic Churches, pag. 115, 116.
în care investesc timp, creativitate şi varietate. Nu am constatat

că un anumit tip de închinare ar fi superior celorlalte3 – mai de-
grabă calitatea închinării este cea care contează.
Ce este închinarea?
Înainte de a analiza factorii care determină o închinare care
Îl înalţă pe Dumnezeu, avem nevoie să cunoaştem mai multe
lucruri despre închinarea însăşi, mai ales despre închinarea pu-
blică. Închinarea este răspunsul nostru activ faţă de Dumnezeu,
prin care ne arătăm preţuirea faţă de El. Acesta nu este pasiv,
ci participativ. Nu este doar o stare sufletească sau o emoţie.
Răspunsul nostru constă în ascultare şi consacrare, este o decla-
raţie implicită cu privire la lucrările şi bunătatea Sa. De aceea,
experienţa închinării ar trebui să ne conducă la o mai bună rela-
ţie cu El pe măsură ce Îi răspundem cu dragostea, adoraţia, lauda
şi ascultarea noastră.
Cuvântul „închinare” (worship, engl.) exprimă exact actul pe
care îl descrie. Acesta provine din cuvântul anglo-saxon weort-
hscipe, care a fost modificat şi a ajuns worhship şi în final worship.
Acest cuvânt înseamnă „a atribui valoare” unui lucru sau unei
persoane. Atunci când spunem despre cineva că „adoră banii”
(„se închină banilor”, engl.) sau că „îşi adoră copilul” („se în-
chină copilului”, engl.) folosim sensul mai larg al cuvântului
„închina”. Dar dacă valoarea supremă a cuiva constă în banii săi
sau în propriul copil, atunci termenul este folosit în sensul lui de
bază. A te închina cuiva sau la ceva înseamnă a-i atribui valoa-
re supremă. Dacă aplicăm acest termen relaţiei umano-divine,
avem deja o definiţie a închinării. A ne închina lui Dumnezeu în-
seamnă a-I atribui valoarea supremă, pe care numai El o merită.
Noi dorim atunci să trăim în aşa fel, încât să-L preamărim pe El
în totul. Închinarea constituie mai degrabă un mod de viaţă, un
comportament, decât un anumit ritual.4
3
Vezi şi Robert Webber, A New Worship Awekening: What’s Old Is New Again, Pea-
body, Mass., Hendrickson, 2007, pag. 13.
4
Joseph S. Kidder, Majesty: Experiencing Autentic Worship, Hagerstown, Md., Review
and Herald, 2009, pag. 19, 20.
Închinarea după care tânjeşte inima ta 187
Închinarea colectivă are loc atunci când întreaga biserică se

adună regulat ca manifestare locală a trupului lui Hristos, pentru
a-I aduce închinare lui Dumnezeu cu mintea, inima, sufletul şi
puterea celor prezenţi. Întreaga creaţie este făcută să Îi aducă
slavă lui Dumnezeu, dar numai fiinţele umane au abilitatea
de a I se închina în contextul unei relaţii pline de dragoste cu
Dumnezeu ca Tată al nostru. Aceasta înseamnă că suntem făcuţi
anume pentru iubirea Sa. Slava pe care I-o aducem se revarsă din
dragostea noastră pentru El. În Vechiul Testament, închinarea
este asociată cu locaşul sfânt. În Noul Testament, Hristos Însuşi
face declaraţia solemnă că Dumnezeu îi caută pe cei care I se
închină în Duh şi în adevăr şi doresc să-I împlinească planul
originar.
Fiecare ocazie de închinare, atât cea personală, cât şi cea pu-
blică, ar trebui să ne inspire gândul de a-L întâlni pe Dumnezeu
într-o manieră autentică şi plină de sens. Ar trebui să ne condu-
că înaintea tronului harului, de la care primim speranţă şi viaţă
nouă şi suntem inspiraţi să ne implicăm în slujire.
Calităţile de bază ale unui serviciu de închinare

care Îl înalţă pe Dumnezeu
După ce am definit închinarea, să vedem acum ce anume Îi
aduce slavă, onoare lui Dumnezeu. În rândurile care urmează,
vom prezenta 7 calităţi importante ale unui serviciu de închinare
care Îl glorifică pe Dumnezeu, aşa cum au reieşit din interviurile
cu membrii şi vizitatorii căutători după adevăr. Pastorii,
conducătorii şi membrii trebuie să trăiască experienţa unei
închinări autentice şi să depună orice efort pentru a împărtăşi cu
cei din jur acest lucru. Fiecare pastor sau conducător din biserică
are marea responsabilitate de a conduce un serviciu divin care
să-L preamărească, să-L onoreze pe Dumnezeu cu adevărat.
Dacă eşti un simplu membru, apropie-te de Dumnezeu pentru
a-I simţi prezenţa şi puterea, pentru că alţii vor să-L vadă pe El
în viaţa ta.
1. Trăieşte experienţa prezenţei lui Dumnezeu. Din nou şi

din nou, oamenii ne-au mărturisit că doresc să trăiască bucuria
în Domnul şi că ceea ce aşteaptă cel mai mult de la închinare este
simţământul real al prezenţei Sale. Mulţi caută o experienţă cu
Dumnezeu – să trăiască în puterea Lui şi să fie atinşi de harul şi
iubirea Sa5 –, iar pentru aceasta sunt dispuşi să meargă oriunde.
De ce să nu facem din bisericile noastre locul în care oamenii să-L
întâlnească pe Dumnezeu şi să înceapă să se bucure de El pentru
totdeauna?
Dumnezeu doreşte să trăiască în mijlocul copiilor Săi. Astfel
Şi-a petrecut El timpul în Grădina Edenului (Geneza 3:8), de
aceea i-a cerut lui Israel să-I facă un cort în pustie (Exodul 25:8) şi
acesta este unul dintre numeroasele motive pentru care Hristos
a venit pe pământ (Ioan 1:14) şi va constitui slava noului pământ
(Apocalipsa 21:3; 22:1-5).
Totuşi favoarea de a fi în prezenţa lui Dumnezeu nu este
limitată doar la Adam, la israeliţii din vechime sau la galileenii
din primul secol şi nici nu va fi un dar pe care îl vom primi doar
la intrarea în Noul Ierusalim. Isus a promis că va fi oriunde sunt
adunaţi doi sau trei în numele Său (Matei 18:20). Fiecare serviciu
divin de închinare, fiecare adunare ţinută în numele Său Îi oferă
ocazia de a-Şi împlini făgăduinţa de a fi prezent. Aşadar, când
biserica ta se adună, şi Dumnezeu este acolo.
Ar fi foarte bine pentru noi să depunem mai mult efort pentru
a crea un climat de sfinţenie prin rugăciune, muzică şi educaţie,
astfel ca oamenii să devină conştienţi de prezenţa divină. Mulţi
închinători vin la biserică şi aşteaptă mai mult decât o strângere
de mână, citirea unui text şi expunerea câtorva idei. Ei doresc o
experienţă cu Cel Preasfânt. Ei caută „măreţie, reverenţă, mister
şi transcendenţă”. Ce face biserica pentru a le oferi o asemenea
ocazie?
5
O realitate confirmată şi de alţi cercetători, de exemplu Glen Martin şi Gary Mc-
Intosh, The Issachar Factor: Understanding Trends That Confront Your Churches and
Designing a Strategy for Success, Nashville, Broadman and Holman, 1993, pag. 39.
Noi trăim în prezenţa lui Dumnezeu prin rugăciune şi fiind în

contact cu alţii care Îl percep la fel ca noi. Bisericile prospere care
îşi ajută credincioşii să simtă prezenţa lui Dumnezeu fac acest
lucru prin rugăciuni, laude, muzică, o atmosferă de acceptare
plină de dragoste, saluturi şi urări pline de căldură şi folosind
pentru închinare conducători care au o relaţie personală cu
Dumnezeu. Bisericile actuale aflate în creştere caută să găsească
un echilibru între formă şi conţinut emoţional, străduindu-se să
asigure un serviciu divin care se adresează în egală măsură minţii
şi inimii, în care închinătorii află despre Dumnezeu şi se întâlnesc
cu El – cântă despre Dumnezeu şi Îi cântă lui Dumnezeu.
Pentru ca serviciile de închinare să poată crea în mai mare
măsură condiţiile pentru o experienţă cu Dumnezeu6,
• creează o atmosferă de laudă, nu de conflict.
• pune accentul pe adoraţie şi recunoştinţă; nu te mulţumi
să oferi doar informaţii.
• adresează-te atât minţii, cât şi inimii, fără să fie prepon-
derentă vreuna dintre ele.
• transmite aspecte din experienţa personală pentru a-i
învăţa pe membri cum să se apropie de Dumnezeu.
2. Trăieşte experienţa harului lui Dumnezeu. „Căci în şase
zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele”
(Exodul 20:11). Dar Dumnezeu nu este doar o forţă impersonală
în univers. Observă modul în care a adus El la existenţă lumea. În
timpul celor şase zile, Şi-a folosit vocea pentru a chema natura la
existenţă, exprimându-Şi puterea nemărginită şi dumnezeiască.
Vocea este făcută să se audă – cuvintele sunt spuse pentru a fi
înţelese. În timp ce făurea lumea prin puterea Cuvântului Său,
Dumnezeu comunica, Se exprima pe Sine Însuşi.
Şi dacă pentru crearea tuturor lucrurilor S-a folosit de glas,
în ziua a şasea, Dumnezeu S-a folosit de mâini, pentru a-l modela
pe om din ţărâna pământului, şi apoi de propria suflare, pentru
6
Această listă şi celelalte din acest capitol rezumă ceea ce fac bisericile sănătoase şi
în creştere pentru a le oferi membrilor şi vizitatorilor o închinare dinamică şi inspi-
ratoare care Îl înalţă pe Dumnezeu.
a-i da omului „suflare de viaţă” (Geneza 2:7). Asta fiindcă tot

vorbeam despre importanţa atingerii personale! Şi ce poate fi mai
personal decât o zi întreagă pusă deoparte pentru comuniune cu
El? Sabatul primit în dar de neamul omenesc este un puternic
semn de aducere-aminte cu privire la un Dumnezeu care este
personal, interesat de noi şi de relaţia cu noi.
Oamenii cu care am stat de vorbă ne-au spus că atunci când
merg la biserică ar vrea să întâlnească un asemenea Dumnezeu
personal – să ştie că El le poartă de grijă profund şi intim şi că
Isus îi iubeşte cu adevărat. Ei îşi doresc cu ardoare harul Său, vor
să ştie că le este suficient şi că mântuirea este a lor.
Cum trăim experienţa harului în închinare? Cum ajungem
să cunoaştem personal adevărul Evangheliei? Avem nevoie să
auzim (în repetate rânduri) Evanghelia de la cei care o cunosc
deja. Iată mai jos câteva idei practice pe care le poţi aplica
serviciilor de închinare, astfel încât să ofere apa Evangheliei
bisericii tale însetate de har:
• Investeşte în dezvoltarea spirituală a conducătorilor
responsabili cu serviciile divine de închinare. Dacă aceş-
tia nu cunosc harul, nu au cum să-l ofere altora.
• Include câte o prezentare din Evanghelie în fiecare
ocazie publică de predicare sau învăţare. Repovesteşte
istoria lui Isus într-o manieră creativă şi convingătoa-
re. Noi uităm foarte repede adevărul că Dumnezeu ne
iubeşte şi suntem preţioşi înaintea Lui, aşa că reaminteş-
te-le ascultătorilor mereu adevărurile de bază ale iubirii
lui Dumnezeu şi ale mântuirii prin harul lui Dumnezeu.
• Sărbătoriţi harul lucrător al lui Dumnezeu prin mărturii
personale. Acest lucru înseamnă scoaterea făgăduinţei:
„Harul Meu îţi este de ajuns!” din zona teoretică şi trans-
ferarea în zona personală, vie.
• Înălţaţi cuvinte de mulţumire pentru harul iubitor al
lui Dumnezeu în cursul închinării publice. Deşi închi-
narea echilibrată include mărturisirea şi deplângerea
păcatelor, să avem grijă să-i punem pe oameni în legătură
cu realitatea harului divin, exprimându-ne mulţumirea

pentru el.
3. Alege să fii inspirat de speranţă. Într-o lume bombardată
24 din 24 de ore cu mesaje de criză personală, naţională sau
globală, biserica trebuie să fie un loc de adăpost. Ca trup al lui
Hristos, comunitatea noastră de credinţă poate deveni locul
noilor începuturi şi al celei de-a doua şanse.
Lyle Shaller, un cercetător şi consilier creştin, afirmă că, dacă
biserica ta va oferi speranţă, participarea va creşte cu 20%.7 O
femeie mărturisea: „În fiecare zi a săptămânii soţul mă abuzează
emoţional şi vreau să merg la biserică să primesc o doză de
speranţă.” Pe măsură ce sala se umple de participanţi la serviciul
divin de dimineaţă, aceştia vin cu speranţa că au intrat într-un
sanctuar, într-un loc unde vor primi mângâiere şi încurajare
divină.
Vor primi ei de la tine o Evanghelie a speranţei? Este greu să
fii plin de entuziasm într-o biserică ai cărei membri au tot tim-
pul tendinţa să te critice. Dar este mult mai uşor să-i inspiri pe
oameni să trăiască viaţa lui Hristos, dacă le oferi vestea cea bună
a harului, speranţei, iubirii şi iertării. Oamenii vor veni la Isus şi
vor dori să fie schimbaţi într-un loc unde se simt în siguranţă şi
în care sunt înconjuraţi cu iubire.
Ce poţi face pentru ca adunările publice de închinare să le
insufle speranţă participanţilor? Iată câteva idei practice:
• Găseşte-ţi tu însuţi speranţa în Hristos Isus. Ca membru
al bisericii (fie ca pastorul X sau ca membrul Y), tu eşti cel
mai influent element în atmosfera adunării din care faci
parte. Ancorează-te în speranţa creştină şi Dumnezeu te
va folosi pentru a le insufla speranţă şi altora.
• Umple de speranţă fiecare predică, fiecare învăţătură
de la Şcoala de Sabat, fiecare întâlnire de studiu şi
rugăciune. Nu există subiect pe lume care să fie atât de
descurajator, încât Isus să nu aibă o soluţie la el. Chiar
7
Lyle E. Shaller, 44 Ways to Increase Church Attendence, Nashville, Abingdon, 1988,
pag. 23-25.
şi când predici din Plângerile lui Ieremia sau mustri

păcatele personale, asigură-te că Îl înalţi pe Hristos ca
singura noastră speranţă.
• Fă loc bucuriei. „V-am spus aceste lucruri pentru ca
bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie
deplină” (Ioan 15:11). Indiferent dacă prin intermediul
rugăciunii, al muzicii, al imaginilor proiectate sau al
salutărilor, include bucuria creştină în ceea ce faci.
• Practicaţi cu toţii iertarea. Dacă biserica nu este pătrunsă
de spiritul de iertare, mesajul de speranţă va fi copleşit
de amărăciune şi nelinişte – indiferent câte cântări de
laudă veţi intona.
4. Simte-te iubit în sânul comunităţii de credinţă. „Aceasta
este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţi cum v-am iubit Eu”
(vers. 12). Chiar şi pentru o biserică păzitoare a poruncilor lui
Dumnezeu, asemenea cuvinte sunt greu de asimilat. În ultimă
instanţă, dintre toate locurile, biserica trebuie să fie acel loc unde
oamenii sunt iubiţi.
Dacă o să-i întrebi, aşa cum am făcut-o noi, oamenii îţi
vor răspunde că îşi doresc o biserică prietenoasă, doar că din
datele cercetării noastre reiese că noţiunea de prietenie a suferit
schimbări. În trecut, a fi prietenos însemna a fi amabil, a saluta
respectuos, a fi curtenitor, a le oferi celorlalţi buletinul bisericii
şi nu numai. Astăzi prietenia înseamnă a manifesta acceptare
şi a arăta respect. Acest lucru presupune ca biserica să ofere un
mediu de siguranţă şi iubire, în toate aspectele vieţii bisericii.
Indiferent că vin la costum negru sau în blugi, că au cu ei o sticlă
cu apă sau un cappuccino, că citează din Ellen G. White sau din
Oprah, oamenii se vor simţi bine-veniţi, respectaţi şi preţuiţi.
Am fost în tot felul de biserici, unele dintre ele pline de
dragoste, căldură sufletească şi acceptare, altele pline de asprime
şi de lupte, iar unele cu membri fericiţi ei între ei, fără niciun
fel de interes pentru vizitatori. Dar nu am auzit niciodată pe
cineva spunând: „Noi suntem prea înclinaţi spre critică şi prea
mult căutăm greşelile altora, nu suntem aşa de iubitori cum ar
trebui” sau „Noi ne iubim între noi, dar tindem să-i îndepărtăm
pe musafiri, aşa că nu suntem atât de iubitori pe cât ar trebui.”
Fiecare biserică pretinde că este iubitoare. Conform definiţiei care
urmează, ar putea spune biserica ta că este o biserică iubitoare?
O biserică iubitoare este aceea care:
• manifestă grijă reală, nu doar transmite salutări frăţeşti.

• este un „acasă”, unde temerile, bucuriile, aspiraţiile şi
căutările cuiva pot fi împărtăşite, fără riscul de a fi con-
damnat sau respins.
• devine un loc de susţinere pentru cei care trec prin
încercări.
• se găsesc prieteni de încredere, pe care te poţi baza, cu care
te poţi simţi bine şi cu care împărtăşeşti aceleaşi ţinte.
• este locul în care dragostea lui Dumnezeu se manifestă în
mod concret prin intermediul copiilor Săi
• este locul în care imperfecţiunile nu conduc la respinge-
re şi unde oamenii îşi pot descoperi şi atinge potenţialul
maxim.
• este locul în care oamenii sunt deschişi şi cinstiţi fără să
le fie teamă că vor fi judecaţi.
• este locul în care deosebirile date de drepturile personale,
proprietăţi, idei, emoţii şi acţiuni devin secundare în ra-
port cu credincioşia reciprocă şi Împărăţia lui Dumnezeu.
• este locul unde se râde cu cineva, nu de cineva, unde
se plânge cu cineva, nu din cauza cuiva, unde se iartă
unii pe alţii şi sunt iertaţi, unde oamenii se iubesc şi sunt
iubiţi.
Prin harul şi puterea lui Dumnezeu, biserica ta poate deveni
o comunitate caldă şi plină de grijă, un loc în care toate felurile
de oameni sunt acceptaţi şi iubiţi, un loc în care membrii sunt
încântaţi să se afle şi să îi aducă şi pe alţii cu ei. Rezultatul este
acela că oamenii care frecventează biserica au un simţământ de
apartenenţă şi intimitate.
5. Transformă-te. Activitatea pe care se concentrează majori-

tatea bisericilor este serviciul divin din Sabat dimineaţă, pe care
îl numim şi „ora de închinare sau ora de predică”. Dar asta nu
înseamnă neapărat că oamenii chiar se închină în acea ocazie.
Închinarea este răspunsul nostru din inimă faţă de ceea ce este
Dumnezeu şi faţă de ceea ce face El.
De fiecare dată când Îl întâlnim pe Dumnezeu, El ne schimbă
cu ceva. Adevărata închinare determină o schimbare a vieţii. Ea
ne aduce mai aproape de Dumnezeu, ne descoperă natura noastră
păcătoasă şi nevoia de El şi ne motivează să-I cerem schimbarea
de care avem nevoie. Închinarea nu ne lasă să rămânem aceiaşi
oameni, pentru că ea are impact asupra vieţii noastre în mai
multe feluri.
• Inima răspunde. Nicio închinare nu este pe drept numită
aşa dacă nu se face din toată inima. În închinare, noi Îi
oferim lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine. Dumnezeu a
putut sesiza ipocrizia celor din vremea lui Ezechiel: „Cu
gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după
poftele lor” (Ezechiel 33:31). Dumnezeu Se uită la inima,
nu la vorbele noastre.
• Viaţa se transformă. Dumnezeu aşteaptă ca închinarea să
se traducă într-o viaţă schimbată. Cu tristeţe în glas, El îi
spune lui Ezechiel: „Iată că tu eşti pentru ei ca un cântăreţ
plăcut, cu un glas frumos şi iscusit la cântare pe coarde.
Ei îţi ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc”(vers.
32). Când ne închinăm cu adevărat în prezenţa Sa, ne
pocăim de păcatele noastre şi ne aprofundăm relaţia cu
El.
• Ridică ştacheta. Închinarea autentică cere de fiecare dată
o mai mare jertfire de la închinători. Când simt prezenţa
lui Dumnezeu şi Îi aud glasul, închinătorii ascultă che-
marea Sa de a merge şi mai departe în Hristos decât până
atunci.
Noi le putem oferi oamenilor ocazia de a răspunde în mai
multe feluri: în timpul intonării unor imnuri, chemându-i în
faţă pentru rugăciunea publică, oferindu-le ocazia să contribuie

cu zecimi şi daruri, prin cântarea de închidere sau printr-un
apel la finalul predicii. Fiecare parte a serviciului de închinare
trebuie îndeplinită cu scopul de a produce o schimbare în fiinţa
închinătorilor.
6. Simte-te chemat să slujeşti. În limba greacă a Noului
Testament, cuvântul pentru „slujire” poate fi folosit la fel de bine
şi pentru „închinare”. Slujirea şi închinarea merg mână în mână.
Cele mai reuşite ocazii de închinare întotdeauna îi motivează pe
închinători să trăiască o viaţă sfântă plină de grijă pentru alţii.
Profetul Isaia se afla în templu închinându-se lui Dumnezeu
când a auzit îngerii cântând: „Sfânt! Sfânt! Sfânt!” Acest lucru
l-a determinat să-şi mărturisească păcatele, mărturisire urmată
de asigurarea iertării, după care glasul lui Dumnezeu a întrebat:
„Pe cine să trimitem? Şi cine va merge pentru noi?” În deplină
consacrare, Isaia a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” (vezi Isaia 6).
Adevărata închinare rezultă în slujire. Creştinii greşesc
adesea limitându-şi închinarea la o singură oră pe săptămână —
Dumnezeu continuă să fie vrednic de laudă şi în restul timpului.
O modalitate foarte bună de a continua închinarea şi în cursul
săptămânii este o viaţă de slujire în beneficiul altora. Fiecare
adunare de închinare ar trebui să conţină şi o nouă ocazie de
chemare la slujire. Oamenii au nevoie să aplice ceea ce au învăţat
în timpul orei de închinare.
7. Savuraţi excelenţa. Într-o vineri seara, am primit un
telefon de la o membră a bisericii unde eram de curând pastor.
– Despre ce veţi predica mâine? m-a întrebat.
– Din cartea lui Osea, am răspuns.
– Şi care ar fi tema predicii? a vrut să ştie.
– Voi predica despre iubirea lui Dumnezeu.
Mi-a mulţumit, apoi a închis.
Intrigat, am sunat-o înapoi şi am întrebat-o de ce era atât de
interesată de conţinutul predicii de a doua zi. Mi-a răspuns că
familia ei este luterană şi îi făcea o vizită peste weekend. Fiindcă
avea de gând să-i invite la biserică, voia să se asigure că predica
nu punea pe nimeni la zid. Respectiva membră voia să fie sigură

că ceea ce voi spune nu o va face să se simtă prost şi nici nu îi va
goni pe invitaţii ei. Ce o costa să pună o întrebare?
Astăzi, când toată lumea cere excelenţă, bisericile deseori se
complac în mediocritate. „La biserică merge şi aşa”, obişnuieşte
să se spună, ca şi când ceea ce se întâmplă la biserică nu ar fi
destul de important sau o închinare neinspirată este suficientă.
Dar nu, categoric nu e suficient să oferim un minimum în
închinarea adusă Celui Preaînalt.
Ce părere are Dumnezeu despre închinarea pe care I-o
aduce săptămână de săptămână echipa ta care urcă la amvon
şi biserica ta? Este aceasta o închinare în Duh şi în adevăr? Sau
este făcută din fragmente, încropite vineri seara sau poate este o
improvizaţie făcută în Sabat dimineaţa?
O întrebare simplă de diagnostic sună cam aşa: Ai fi bucuros
să inviţi pe cineva la biserică să asculte o asemenea predică?
(Pentru mai multe sugestii utile pentru conducerea bisericii în
vederea îmbunătăţirii serviciului de închinare, vezi Apendice B,
„Închinarea: Reflexii şi exerciţii”.)
Iată mai jos câteva idei care te-ar putea ajuta să tinzi către
excelenţă în serviciul divin de închinare:
• Alege oameni pentru serviciul divin dintre cei care sunt

aproape de Dumnezeu.
• Începe un program de dezvoltare a talentelor.
• Întocmeşte planuri cu cel puţin o lună sau chiar cu un an
înainte.
• Urmăreşte o temă anume de-a lungul întregului program
de închinare.
• Fă repetiţii a ceea ce ai de făcut.
• Comunică folosind imagini, decor şi elemente audio sau
înprospătează-le pe cele pe care deja le ai.
• Ia-ţi timp suficient pentru o bună pregătire a predicii.8

• Elimină timpii morţi.
Creştinii au multe motive de închinare. Ne închinăm lui

Dumnezeu pentru ceea ce a făcut, pentru ceea ce face, pentru
ceea ce va face prin Fiul Său Isus Hristos şi prin Duhul Sfânt.
Conform textului din Apocalipsa 14:6-12, închinarea este
comemorarea creaţiei şi celebrarea Evangheliei. Este răspunsul
credinciosului la îndurarea şi bunăvoinţa divină, printr-un act
de adoraţie, evlavie, mulţumire, ascultare şi supunere.
Măreţia lui Dumnezeu şi frumuseţea harului Său sunt pline
de putere, în stare să ne schimbe viaţa şi un motiv de sărbătoare.
Aceasta este căutarea inimilor noastre când ne unim pentru
închinare şi aceasta doreşte Dumnezeu să ne ofere în numele Său.
8
Thom S. Rainer notează că, în timp ce pastorii obişnuiţi petrec nu mai mult de 1-2
ore pe săptămână pentru a se pregăti pentru predică, pastorii bisericilor în creştere
investesc în jur de 22 de ore pe săptămână pentru pregătirea predicii. (Surprising
Insights From the Unchurched, pag. 67, 220-222.)
Secţiunea 6
Ce să facem mai departe?
D ouă întrebări îşi aşteaptă răspuns. Prima este: „Ce am aflat

din proiectul nostru de cercetare?” Am descoperit că voia
lui Dumnezeu este ca biserica Lui să crească şi că acest lucru este
posibil prin puterea Sa. În primul şi în primul rând, creşterea
bisericii este acţiunea lui Dumnezeu în poporul Lui, în biserica Sa
şi în această lume. În al doilea rând, cel mai eficient evanghelist
din lume eşti tu şi eu. Dumnezeu ne-a chemat să lucrăm umăr
lângă umăr cu El. Influenţa unui credincios consacrat este dincolo
de puterea noastră de evaluare. Nimeni nu poate fi în locul în
care te afli tu şi nimeni nu ar putea influenţa la fel de bine ca tine
familia şi oamenii din jurul tău. În al treilea rând, biserica va creşte
în măsura în care membrii ei se simt mândri de biserica lor şi plini
de pasiune pentru Dumnezeul lor. În al patrulea rând, sunt 4 fac-
tori care trebuie să acţioneze concomitent pentru a transforma
biserica într-un loc în care oricine ar dori să se afle. Aceştia sunt:
(1) conducerea care crede într-un Dumnezeu al imposibilului şi
care este dispusă să-i instruiască pe membri şi să promoveze o
viziune a misiunii şi a evanghelizării; (2) puterea rugăciunii care
mişcă inimile oamenilor şi îi conduce la Hristos; (3) mulţimea

membrilor care sunt activi şi îşi împărtăşesc cu bucurie propria
credinţă şi (4) o biserică în care Dumnezeu este înălţat, slăvit şi
adorat printr-o închinare plină de teamă sfântă şi respect.
A doua întrebare este ce e de făcut cu informaţiile obţinute.
Am formulat 10 paşi simpli, care mă rog să ducă la revigorarea
bisericii tale şi la transformarea ei în ceea ce Dumnezeu intenţi-
onează să fie. Orice efort în această direcţie va fi mai bun decât
nimic.
Capitolul 13
Primii 10 paşi
Î n paginile anterioare, am trecut în revistă ingredientele care pot

face o biserică sănătoasă, prosperă şi un loc în care oricine ar dori
să se afle. Întrebarea pe care mulţi ne-o adresează în acest punct
este: Ce să facem mai departe? Ce poate face biserica mea pentru a
progresa? Cum să fim transformaţi într-un loc plin de entuziasm,
unde Dumnezeu este glorificat, membrii sunt plini de fervoare
pentru El, iar vizitatorii găsesc un loc unde să se simtă ca acasă?
Iată care sunt paşii sugeraţi de mine.
10 paşi
1. Roagă-te mult. Un viitor extraordinar pentru biserica ta
începe numai prin rugăciune. A lucra fără rugăciune serioasă,
indiferent cât de inteligente sau cât de pricepute ar fi eforturile
noastre, va conduce la aceleaşi rezultate: realizări pe măsura
omenească şi un deranjant sentiment că biserica trebuie să
însemne ceva mai mult decât este. Dacă vom lua în serios
Cuvântul Domnului, atunci vom da ascultare mesajului Său din
Zaharia 4:6 – „Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu,
zice Domnul oştirilor.” Rugăciunea este în mod indiscutabil
primul pas în înnoirea şi creşterea bisericii.
Ne dorim ca bisericile noastre să fie conduse de Dumnezeu,
aşa că să începem prin a-I cere să ne spună încotro să ne
îndreptăm. Pe lângă programul nostru obişnuit de rugăciune,
să ne luăm încă o oră pentru a mijloci în rugăciune pentru
biserica noastră, pentru conducătorii ei, pentru comunitatea

umană din jur şi pentru binecuvântările Lui minunate. Rugaţi-vă
pentru înţelepciune şi pentru ca Dumnezeu să vă dea viziunea
aşteptărilor pe care le are pentru biserica voastră. Cereţi-I lui
Dumnezeu să vă arate calea prin care El vrea să fie glorificat prin
intermediul bisericii noastre. Misiunea noastră ca lideri spirituali
nu este doar aceea de a-i conduce şi îndruma pe oameni, ci de a-i
conduce şi îndruma în căile Domnului.
2. Cultivă spiritualitatea. Noi trebuie să facem din spiritu-

alitatea sănătoasă şi dinamică prima prioritate, mai presus de
calcularea numărului de participanţi sau a oricărui alt mijloc de
măsurare a succesului. În efortul nostru de a ne înviora bisericile
sau de a îmbunătăţi situaţia numărului de membri, încercăm o
mulţime de soluţii: introducem programe noi, schimbăm pasto-
rii, facem noi reguli, concepem noi strategii, adoptăm proiecte
care au mers în altă parte. Gilbert R. Rendel, cercetător şi con-
sultant la Institutul Alban, afirmă că niciuna dintre acestea nu
funcţionează. Singura schimbare semnificativă este schimbarea
spirituală.1
Principala preocupare a bisericii ar trebui să fie înnoirea
spirituală, lucru care cere să investim mai mult în dezvoltarea
spirituală a pastorilor, a conducătorilor şi a membrilor noştri. Cel
mai important bun pământesc pe care îl deţine biserica constă
în oamenii ei. Atunci când aceştia sunt sănătoşi, prosperi, bine
înzestraţi şi pregătiţi în domeniul spiritual, vor face lucruri mari
pentru Dumnezeu. După cum este sugestiv descris în Faptele
apostolilor, credincioşii consacraţi fără rezervă lui Dumnezeu Îi
vor dărui cu bucurie totul Lui şi cauzei Sale.
Un aspect al cultivării spiritualităţii este şi abordarea tuturor
ramurilor lucrării – începând de la Şcoala biblică de vacanţă
până la întrunirea instructorilor Şcolii de Sabat – ca pe o lucrare
esenţială a Împărăţiei cerurilor. Dacă o activitate nu are de-a face
1
Gilbert R. Rendel, Leading Change in the Congregation, Alban Institute, 1998, pag.
35-37.
Primii 10 paşi 203
cu Împărăţia, ar trebui să înceteze imediat. Iar dacă este o lucrare

a Împărăţiei, atunci dă dovadă de entuziasm şi sfinţenie în timp
ce te achitaţi de responsabilităţi. În acelaşi timp, apreciază şi
activitatea celorlalţi din cadrul lucrării Împărăţiei. Şi mai presus
de orice, reaminteşte-ţi ţie şi celorlalţi că misiunea bisericii nu
este numai importantă, ci mai ales este de o importanţă veşnică.
3. Adoptă optimismul bazat pe credinţă. Dumnezeu poate

face lucruri mari şi minunate. Dumnezeu a creat universul şi
continuă să-l susţină prin puterea Cuvântului Său (Evrei 1:3), aşa
că a face minuni constituie domeniul Lui de specialitate. Credinţa
în Dumnezeul cel viu şi în Cuvântul puterii Sale este decisivă
pentru sănătatea şi direcţia de mers a bisericii. Aşa că adoptă
atitudinea plină de speranţă pe care ne-o aduce credinţa noastră
creştină şi apoi transmite-o tuturor membrilor bisericii. Pune
această bucurie a credinţei în fiecare mesaj oficial sau neoficial al
bisericii. Repetă mereu şi mereu: „Dumnezeu poate face lucruri
imposibile – inclusiv aici!”
4. Cristalizează-ţi viziunea asupra bisericii de vis. Dum

nezeu are un vis pentru biserica ta şi acesta depăşeşte cele mai
mari aşteptări pe care le ai. Imaginează-ţi un loc în care oame-
nii trăiesc realitatea Evangheliei, un loc plin de rugăciune şi de
Duhul Sfânt, care produce schimbări în comunitatea din jur, o
biserică în care închinarea este înălţătoare şi toată lumea este
dispusă să împartă totul cu cei în nevoie. În rugăciunile tale per-
sonale, cere-I lui Dumnezeu să-ţi dea viziunea a ceea ce ar dori El
să fie biserica ta prin El. Va fi un lucru plin de farmec şi bucurie.
Apoi împărtăşeşte-le această viziune celorlalţi credincioşi.
Stârneşte în inima lor dorinţa după o asemenea biserică. Descrie-o
în aşa fel încât ei să spună: „Vreau să-mi dau viaţa pentru o
asemenea cauză! Vreau să-mi dăruiesc din timpul meu, banii
mei şi talentele mele pentru o asemenea biserică! Mi-ar plăcea
să fac parte din ea!” Creează o atmosferă de neîmplinire sfântă
în legătură cu stadiul actual al bisericii voastre. Mulţi au trăit
doar câteva sclipiri de speranţă în legătură cu biserica lor de vis,

apoi s-au obişnuit cu starea de fapt, gândind că aşa stau lucrurile
şi asta e. Alături de Isus Hristos, Domnul, lucrurile nu ar trebui
să continue aşa. Formează-ţi viziunea asupra bisericii de vis şi
oamenii vor rezona cu ea – generând energie în biserica voastră.
5. Întăreşte relaţiile cu actuala conducere a bisericii.

Tensiunile şi distanţa dintre conducători vor împinge biserica în
stagnare şi declin. Relaţia dintre conducători merge până într-
acolo, încât să determine eficienţa departamentului pe care îl
conduce fiecare. Pentru biserică, acest lucru constituie un bun
început de a promova dragostea frăţească şi apoi, ca fraţi şi su-
rori în Hristos, să întărim aceste legături.
Asigură-te că faceţi parte din aceeaşi echipă şi că urmă-
riţi aceleaşi ţinte. Construieşte legături puternice cu liderii din
poziţii-cheie (cei care deţin titluri oficiale) şi cu liderii care au
influenţă (care nu deţin poziţii importante, dar care exercită o
influenţă semnificativă printre membrii bisericii).
6. Formează conducători. Nimic nu poate fi realizat fără con-

ducători. Ei sunt aceia care îi inspiră pe oameni să-şi împlinească
misiunea, dau putere sistemului bisericii, potenţează efortul
grupelor, promovează viziunea, îi îndrumă şi îi instruiesc pe
membri. Fără conducătorii de la departamentul pentru copii, de
exemplu, nu ar fi cine să creeze viziunea asupra acestei lucrări,
nu ar fi cine să stabilească programa, cine să predea studiile, cine
să se ocupe de lucrul manual şi de gustări, cine să se asigure că
obiectivele sunt atinse. Pe scurt, nu ar fi lucrare cu copiii, nu ar fi
familii tinere care să vină la biserică.
Dacă formarea de conducători pare prea obositoare sau prea
grea, adu-ţi aminte că Hristos a investit o mare parte din slujirea
Sa în vieţile unui mic grup de ucenici şi tocmai aceştia au condus
biserica în puterea Duhului Sfânt, după moartea Sa. Eforturile,
timpul şi resursele investite pentru a recruta, a instrui şi a instala
în slujbă lideri în biserica ta vor fi în mod abundent răsplătite.
Primii 10 paşi 205
7. Începe să îmbunătăţeşti lucrurile existente. Vei fi uimit

să constaţi ce efecte mari se vor produce asupra atmosferei din
biserică după primele îmbunătăţiri cât de mici. Poate fi o rede-
corare a sălii de la grupa Primară, un concept nou al buletinului
bisericii sau rearanjarea stratului de flori din faţa bisericii, dar
toate aceste aparent mici îmbunătăţiri vor transmite un mare me-
saj: acesta este un loc în care merită să investeşti. De asemenea,
fiecare mică schimbare se va înregistra ca o mică biruinţă pentru
membrii bisericii, un element important pentru o biserică ce va
trece prin multe schimbări în anii următori. Membrii au nevoie
să vadă că lucrurile au început să meargă mai bine şi vor începe
să trăiască un sentiment sănătos de mândrie cu propria biserică.
8. Îmbunătăţeşte serviciile divine. Cum am spus şi mai

devreme, înnoirea bisericii are legătură întotdeauna cu înno-
irea închinării. Deşi acest adevăr a fost dintotdeauna valabil,
este cu atât mai mult astăzi.2 După un număr impresionant de
interviuri, a reieşit tot mai clar că oamenii flămânzesc după o
închinare dinamică şi motivatoare. Mulţi tânjesc să-L întâlnească
pe Dumnezeu, să-I simtă prezenţa şi să trăiască în puterea Sa.
Atâta vreme cât aceste căutări rămân în vigoare, închinarea va fi
principalul criteriu după care membrii evaluează viaţa bisericii.
Chiar şi numai din acest motiv merită închinarea o atenţie înso-
ţită de rugăciune.
Chiar dacă sunt dornici să trăiască realitatea prezenţei lui
Dumnezeu, sunt mulţi cei care încă nu au avut o asemenea ex-
perienţă. În timp ce ne desfăşuram cercetările, a devenit evident
că ori de câte ori biserica acţionează în mod conştient în direc-
ţia rugăciunii, a uceniciei, a reînnoirii serviciului de închinare,
rezultatul este însănătoşirea şi începutul creşterii bisericii. Alte
cercetări similare au demonstrat acelaşi lucru, şi anume că în-
chinarea contribuie într-o foarte bună măsură la evanghelizare,
ucenicie şi consolidarea celor nou-veniţi în biserică.3 De exem-
2
W. Kaiser, Jr., Quest for Renewal, pag 11-25.
3
T. S. Rainer, High Expectation Churches, pag. 174, 175; G. Barna, prezentare în cadrul
Convenţiei Asociaţiei Pastorale a Bisericii Adventiste, ianuarie 2009.
plu, o anumită biserică adventistă a crescut cu 700 de închinători

atunci când şi-a revizuit serviciul divin de închinare şi a adăugat
încă unul destinat împlinirii nevoilor oamenilor.
9. Simplifică procedurile bisericii. Scopul fundamental al

structurilor şi al strategiilor bisericii ar trebui să fie acela de a
împlini Marea Trimitere, a duce vestea bună a lui Isus Hristos
în viaţa celor din toată lumea. Mulţi ne-au spus la interviuri că
structurile bisericii acţionează mai degrabă ca bariere decât ca
ajutoare. Renunţă la cât mai multe niveluri birocratice, astfel
încât cei care au idei noi de lucrare sau care doresc să se implice
în programe existente să nu fie împiedicaţi. Fă ca mărturisirea,
slujirea, instruirea, găsirea resurselor şi începerea programelor
noi să fie cât mai uşoare cu putinţă.
10. Foloseşte gândirea critică. A-ţi lua timp în mod regulat

pentru a reflecta asupra misiunii personale şi asupra progresului
bisericii în lumina viziunii date de Dumnezeu este una dintre cele
mai neglijate activităţi din conducerea spirituală. Însă evaluarea
ar trebui să continue şi apoi este mai mult decât necesară găsirea
de căi pentru îmbunătăţirea situaţiei. Eu recomand să ne luăm
două ore în fiecare săptămână pentru a ne evalua misiunea
personală. Cât de bine au mers lucrurile în această săptămână? Ţi-ai
atins ţintele personale? Ai împlinit aşteptarea lui Dumnezeu pentru
tine? Cum ai putea să predici mai bine? Cum ai putea să comunici
Evanghelia mai bine în sânul bisericii şi în afara ei? Au fost eficiente
întâlnirile la care ai participat? Sunt ele suficient de spirituale şi Îl au pe
Hristos în centru? Evaluează săptămâna care s-a încheiat şi caută
să îndrepţi lucrurile, prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, în
săptămâna următoare.
Pe lângă autoevaluare, este foarte util să discuţi părţile tari
şi cele slabe ale bisericii, precum şi activităţile ei, în cadrul unui
grup.4 Când aveţi şedinţele de comitet, cere-le colaboratorilor
4
Pentru o discuţie biblică utilă, vezi Apendice C, „Testul lui Dumnezeu pentru bi-
serici şi conducătorii lor”.
Primii 10 paşi 207
să îţi facă o evaluare şi să aprecieze, de asemenea, realizările

bisericii. Fii deschis la criticile şi recomandările lor. Oricum şi
le formează în minte, aşa că ar fi păcat să nu beneficiezi de ele.
Acelaşi lucru funcţionează foarte bine şi la alte niveluri: comite-
tul Şcolii de Sabat, prezbiteri, tineret şi chiar la serviciul social.
Nu presupune niciodată că ceea ce faci este perfect şi fii dispus
să-L lauzi pe Domnul când oamenii sunt binecuvântaţi în ciuda
lipsei de perfecţiune.
Mai mult decât atât, conducătorii eficienţi practică gândirea
critică şi nu se mulţumesc doar să reproducă ideile, planurile,
programele sau viziunea altora. Prea adesea pastorii, copleşiţi
de o agendă prea încărcată şi nerăbdători să vadă o schimbare,
gândesc critic prea puţin şi împrumută prea mult. În efortul lor
de a face biserica să crească, pur şi simplu copiază modelele pe
care le găsesc şi se concentrează pe promovarea de programe.
Apoi, din nefericire, programele – nu salvarea de suflete – ajung
să fie misiunea respectivei biserici.
Capacitatea de a analiza propria situaţie, de a formula
întrebări profunde şi critice şi a veni cu soluţii pentru împlini-
rea nevoilor urgente constituie esenţa artei de a conduce. Un
conducător spiritual se confruntă cu trei mari întrebări: Unde ac-
ţionează Dumnezeu astfel încât să ne alăturăm şi noi Lui? Cum
să fim mai eficienţi în ceea ce facem? Ce să facem cu ceea ce nu
mai merge? (Apoi trebuie să avem curajul de a elimina ceea ce nu
se mai potriveşte sau să refacem totul pentru a se potrivi.)
Concluzie
Cercetarea noastră a scos în evidenţă tendinţe majore în-
grijorătoare în cadrul adventismului din Diviziunea America
de Nord, în domeniul creşterii bisericii. Biserica noastră se află
în declin în ceea ce priveşte rata creşterii în raport cu numă-
rul de membri şi sporul natural al populaţiei. În acelaşi timp,
se cheltuieşte din ce în ce mai mult pentru câştigarea fiecărui
nou-convertit.
Provocările cu care se confruntă astăzi biserica sunt serioa-

se şi variate, iar dacă ne punem problema cum să progresăm în
viitor, este imperios necesar să înţelegem că cea mai mare nevo-
ie a noastră poate fi împlinită de o singură sursă: Domnul Isus
Hristos. De-a lungul secolelor, biserica a avut întotdeauna de
înfruntat provocări majore din interiorul şi din afara ei – de la
persecuţie la compromis, disensiuni, secularism, apatie şi asemă-
narea cu lumea. Cu toate acestea, Dumnezeu a promis că va fi cu
noi permanent până la sfârşit (Matei 28:18-20). El ne-a asigurat că
biserica va fi condusă la biruinţă, pentru că este „obiectul asupra
căruia El are ochii mereu aţintiţi.”5 Cu binecuvântarea Sa, biseri-
ca visurilor tale poate deveni realitate.
Cea mai mare nevoie a bisericii de astăzi nu este un nou
program, ci o nouă pasiune; nu a trăi în trecut, ci a se angaja în
prezent şi a concepe o viziune a viitorului; a nu se baza pe efort
uman, ci pe putere divină. Chemarea la misiune a bisericii de
azi se va împlini nu prin adoptarea metodelor şi ideilor la modă
în lumea de astăzi, ci numai printr-o relaţie cu Domnul Isus
Hristos, care ne-a spus că despărţi de El nu putem face nimic,
dar cu El vom putea face totul (Ioan 15:1-5). Aşa că în timp ce ne
îndreptăm spre viitor, haideţi să umblăm cu El. Cele mai bune
zile ale bisericii abia acum urmează!
5
Ellen G. White, Faptele apostolilor, pag. 12, orig.
Apendice A
În căutarea liderilor
promiţători
Identificarea unui nou conducător

Iată 12 căi de identificare a unui viitor lider.
Eu le mai numesc şi cele 12 semne de potenţial.
1. Conducerea din trecut.

Cel mai bun predictor al viitorului este trecutul.
2. Capacitatea de a crea sau a prinde viziunea.

O persoană care nu este în stare să simtă provocarea nu este
un potenţial lider.
3. Un spirit de nemulţumire constructivă.

Te-ai gândit vreodată cum s-ar putea face lucrurile mai bine?
4. Idei practice.
Liderii par să fie în stare să identifice care idei merg şi care
nu merg.
5. Dispoziţia de a-şi asuma responsabilitatea.

Conducerea are de-a face cu bucuria de a realiza ceva –
plăcerea de a te bucura pentru alţii şi a contribui la binele lor.
6. Capacitatea de a finaliza.
Când un lucru este început, acesta trebuie dus la bun sfârşit.
O plăcintă coaptă pe jumătate nu este coaptă.
7. Tenacitate.
Nimeni nu va fi în stare să conducă dacă nu poate face faţă
criticii şi descurajărilor.
8. Respectul coechipierilor.
9. Respectul familiei.
10. Capacitatea de a se face ascultat.
11. O puternică dedicare faţă de Dumnezeu şi faţă de

biserică.
12. O puternică umblare spirituală cu Dumnezeu.

Un conducător bun va avea un caracter asemenea lui Hristos,
înţelepciune şi va fi umplut cu har.
4 criterii de verificare a caracterului

1. Acest om vrea mai mult să fie remarcat sau să-L onoreze
pe Dumnezeu?
2. Are acest om un obicei sau un păcat distructiv?
3. Ar putea acest om să accepte greşeli rezonabile fără să
devină descurajat sau să se dea bătut?
4. Aş putea să-i creez acestui om un climat propice
succesului?
Apendice B
Închinarea:
Reflexie şi evaluare
Întrebări de început
Îmbunătăţirea închinării rezultă, în cele din urmă, din schim-
bări practice, dar nu începe de aici. Având în vedere un subiect
atât de sacru, precum închinarea adusă lui Dumnezeu în biserica
Lui, noi ar trebui să începem prin a ne gândi la scopul închinării.
Iată aici un set de întrebări pe care le au la dispoziţie conducătorii
responsabili cu serviciile divine, în vederea evaluării şi dezvoltă-
rii experienţei închinării din biserica lor.
• Care este scopul închinării noastre?

• Care este semnificaţia închinării în viaţa unui ucenic
creştin?
• Ce ne „aşteptăm” să se întâmple în experienţa închi
nătorilor care vin la serviciile divine în biserica noastră?
• Care am dori să fie experienţa de închinare a celor care
vin să se închine cu noi?
• Care este elementul central pe care îl urmăreşte închina-
rea noastră?
• Pe cine are în vedere închinarea noastră? Cui îi este
destinată?
• Care este rolul Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt în
actul nostru de închinare?
• Cât de bine reuşim să îi „învăţăm” pe membri să se în-

chine? În ce măsură suntem noi înşine un exemplu în
închinare?
• Cum îi ajutăm pe oameni să dobândească un sentiment
comun de închinare, ca un întreg, în calitate de popor
al lui Dumnezeu, nu doar ca o adunare de indivizi
credincioşi?
Evaluarea la sfârşitul serviciului divin
Pentru a menţine închinarea ancorată în scopul pe care îl
are şi în termenii excelenţei, iată câteva întrebări pe care echipa
responsabilă cu închinarea le poate folosi pentru o evaluare
ulterioară:
1. Cât de bine ne-am îndeplinit scopul urmărit în închinarea

de astăzi?
2. Ce putem face pentru a îmbunătăţi calitatea serviciului

divin? Evidenţiaţi punctele forte.
3. Ce anume din ce am făcut nu a dus la îmbunătăţirea

calităţii serviciului de închinare? Eliminaţi punctele slabe.
4. Este închinarea noastră înţeleasă de vizitatorii care vin

pentru prima dată şi este suficient de convingătoare atât pentru
credincioşi vechi, cât şi pentru începători?
5. Care este momentul prezenţei divine în închinarea noastră

şi ce putem face pentru a ne asigura că acesta se realizează cu cea
mai mare intensitate şi claritate? Acesta este momentul din cadrul
închinării în care Dumnezeu ni se descoperă clar – momentul în
care inima noastră atinge inima Lui.
Apendice C
Testul lui Dumnezeu pentru biserici

şi conducătorii lor
(Conform textului din Efeseni 4:11-16)
A ceste întrebări biblice sunt utile pentru întâlnirea de lucru a

comitetului sau pentru întâlnirile de instruire.
1. Care lucruri de importanţă veşnică se întâmplă în viaţa

oamenilor în răstimpul cât se află în grija bisericii voastre? (vers.
11)
2. Care sunt domeniile de slujire ale membrilor bisericii

voastre? (vers. 12)
3. Care e procentul de membri implicaţi în lucrare? (vers. 12)
4. Implicarea în lucrare a membrilor voştri a dus la creşterea

credinţei, a cunoştinţei şi a maturităţii spirituale? (vers. 13)
5. Reflectă stilul de viaţă al membrilor voştri principiile şi

caracterul lui Hristos? (vers. 13)
6. În ce proporţie stilul de viaţă al membrilor voştri oglindeşte

stilul de viaţă demn de un creştin în dezvoltare? (vers. 13)
7. Cât la sută dintre membrii voştri sunt uşor de clătinat în

credinţă şi vulnerabili faţă de învăţături înşelătoare? (vers. 14)
8. Cunoaşte biserica voastră un progres numeric şi spiritual?

(vers. 15)
9. Am putea spune că membrii voştri se ajută unii pe alţii să

crească spiritual? (vers. 16)
10. Ce putem face pentru a fi mai credincioşi învăţăturilor

Scripturii?

Cele 4 Mari Secrete Ale Unei Biserici Înfloritoare PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cele 4 Mari Secrete Ale Unei Biserici Înfloritoare PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CELE 4 MARI SECRETE

ale unei biserici înfloritoare

Redactare: Delia Buciuman

Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate

Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tuturor pastorilor, conducătorilor din biserici

Sunt îndatorat tuturor celor care m-au ajutat în activitatea

Capitolul 1: Ce spune Biblia despre creşterea bisericii?..........22

Capitolul 2: Cel mai important ingredient pentru creşterea

Capitolul 5: Viaţa centrată pe Isus . ...........................................93

Capitolul 8: Ingredientul care lipseşte din cele mai multe

Capitolul 12: Închinarea după care tânjeşte inima ta.............185

Dumnezeu are un vis pentru biserica ta. El doreşte ca toţi

crescut cu 5% (în statistica prezenţei la serviciile divine, statistica

practicile de închinare, slujire şi evanghelizare ale membrilor

evanghelizarea – este preocuparea lor sfântă. Nu ne trebuiau

avea grijă de toate fără repaus şi refacere. Din fericire, bisericile

vorbit, iar noi îţi prezentăm modalităţi de aplicare a concluziilor

Baza biblică privind sănătatea

Extinderea împărăţiei este cel de-al treilea motiv. Dumnezeu

indiferent de persecuţiile sau împotrivirea pe care le îndurau,

D umnezeu doreşte ca biserica Lui să crească. Isus a zis: „Toată

Definiţia creşterii bisericii

­­ lia – după cum spune şi Pavel – „este puterea lui Dum­ne­zeu

afla chiar la începutul lucrării ei publice şi Dumnezeu adăuga în

mărturisesc despre creşterea lor în har. Cu adevărat conducăto-

caută să împlinească poruncile lui Dumnezeu; (3) are membri

din toate naţiunile (Matei 28:19,20). Astfel, evanghelizarea este

principiu se aplică tuturor ramurilor şi departamentelor şi

Duhul Sfânt le-a dat ucenicilor puterea de a mărturisi şi a

experienţei lor copleşitoare în iubirea lui Dumnezeu, pe care

suficient cât să le întindem mâna şi să le facem cunoscut pe Isus

T otul în biserică depinde de conducere. De aceea ar fi înţelept

obţinute în studiul nostru, dar şi din alte surse, am descoperit

Cel mai important ingredient

C redinţă” şi „optimism” sunt două cuvinte simple care îţi

Aceleaşi locuri, rezultate diferite

Spre deosebire de aceştia, pastorul din Biserica B avea un

şi a transformat-o într-un loc în care merită să inviţi pe cineva. În

– vederile personale şi modul de a interpreta situaţiile. În câteva

promisiune (Deuteronomul 1:29-31). Ei nu au arătat niciun fel de

Menţinerea unei atitudini de învingător

pierdut lupta (Numeri 14:40-45). Este normal să ne simţim ne-

Să câştigăm lumea pentru Hristos

aceste centre, creştinii se confruntau cu neîntrerupte persecuţii.

bisericile lor îi urmează în credinţă, atitudine şi optimism. Ca

cărui nume este Domnul oştirilor! Tu eşti mare la sfat şi puternic

distrugă sau să ajute o afacere, o biserică sau o familie. Faptul

Ce fel de conducător ai vrea să fii?

una plină de entuziasm, credinţă, critici şi chiar durere; de la o

mărturie, să-şi asume roluri de conducere şi să vorbească

m­-a găsit pe mine pe străzile din Bagdad, atunci cu siguranţă că

Optimismul bazat pe credinţă

o creştere minunată. Aşteaptă-te ca Dumnezeu să te ajute să îţi

Redefinirea rolului biblic al

C ând am absolvit Seminarul Teologic şi am mers în primul meu

Studiul biblic pe care tocmai urmează să-l începem (privind

Însă în jurul anilor 1970-1980, o nouă înţelegere a început să

fi acela că un asemenea model are în vedere mai mult biserica

Rolul biblic al pastorului

Primul lucru important făcut de Isus a fost întreţinerea

• „Era pe vremea când El Se retrăgea în munte să Se roage,

lia – după cum spune şi Pavel – „este puterea lui Dumnezeu

m-a găsit pe mine pe străzile din Bagdad, atunci cu siguranţă că

Aceşti primi credincioşi manifestau fervoare pentru Dum

l alţi au fugit, lăsându-L singur (Marcu 14:50-52; Luca 22:54-60).

supunându-se voii şi planurilor Sale.6 Isus a arătat clar că fără