1

HANDARIC MIHAI

CURS DE PREDICARE
EXEGEZA ŞI HOMILETICA TEXTELOR BIBLICE

Editura Universităţii Aurel Vlaicu – Arad

2009
 2

PREFAŢĂ

Având responsabilitatea de a îndruma studenţii de la teologie în formarea unor competenţe

în ceea ce priveşte studierea Scripturii şi construirea mesajelor biblice, m-am simţit descoperit
atunci când a trebuit să recomand un singur manual, care să ofere în acelaşi volum: o metodă
concretă de studiere a unui text biblic şi o metodă detaliată de organizare a unui mesaj biblic - a
unei predici.
La urma urmei, testul practic pe care îl vor da cei care slujesc cu Evanghelia, fie în biserică,
fie la catedră, este acela de a fi capabili să expună mesajul Scripturii prin predici sau lecţii biblice.
Obiectivul creştinilor care au primit această chemare din partea lui Dumnezeu este de a reuşi să
comunice Cuvântul lui Dumnezeu cât mai eficient. Disciplinele care contribuie în mod decisiv la
realizarea acestui obiectiv practic, şi de dorit, sunt: Studiul biblic şi Homiletica.
Astfel că, am hotărât să realizez un asemenea proiect, care să vină în întâmpinarea nevoilor
celor interesaţi. Această carte poate fi de un real folos pentru orice credincios, care doreşte să
aprofundeze Scriptura – folosind metoda de interpretare propusă în acest volum, cât şi să-şi
însuşească o metodă concretă de întocmire a unui mesaj biblic, pe care am prezentat-o aici. Am
inclus de asemenea şi câteva aspecte legate de responsabilitatea celui care comunică, în legătură cu
modul de prezentare al mesajului.
Considerăm că unul din argumentele care justifică prezenţa acestei cărţi în domeniul
interpretării şi homileticii este că metodele propuse aici se ocupă de anumite detalii semnificative în
ceea ce priveşte paşii concreţi care trebuie să fie urmăriţi în parcurgerea metodelor respective.
Autorul consideră că cei care doresc să îşi însuşească deprinderi în interpretarea şi comunicarea
Scripturii vor reuşi mai bine dacă fiecare pas al metodei va fi prezentat în amănunţime, explicându-
se în mod concret cum aceşti paşi se realizează practic.
Ţin să mulţumesc pe această cale conducerii Facultăţii „Betania;” domnului Dr. Riviş-Tipei
Pavel, Preşedintele Uniunii Penticostale din România şi pastorul facultăţii, precum şi domnului
Prof.Univ.Dr. Moţ Ghiocel, Decanul facultăţii, care mi-au oferit şansa de a preda cursurile de
exegeză şi de homiletică, studenţilor de la Facultatea „Betania.”
Trebuie să recunosc faptul că întrebările studenţilor de la cursurile de exegeză biblică şi de
homiletică, m-au ajutat să conştientizez şi să rezolv anumite probleme de detaliu în ceea ce
priveşete prezentarea formei finale a metodelor din acest volum.
Sunt pe deplin conştient de faptul că metoda de interpretare şi cea ce organizare homiletică
pot fi îmbunătăţite. De aceea aştept reacţiile şi observaţiile colegilor mei în privinţa completării
acestui manual. Însă, pentru această perioadă, cartea reprezintă o sursă de informare pentru cei
dornici să-şi însuşească anumite competenţe în studierea Scripturii şi în structurarea mesajelor
biblice.

Autorul 17.04.2004
 3

PARTEA I: ASPECTE GENERALE LEGATE DE COMUNICAREA

SCRIPTURII

CAPITOLUL 1: SCOPUL COMUNICĂRII TEXTULUI BIBLIC

1. INTRODUCERE
Obiectivul acestei cărţi este de a oferi cititorului o metodă eficientă de comunicare a
mesajului biblic. Am avut în vedere faptul că în procesul comunicării Scripturii există două aspecte
importante: 1) Pregătirea mesajului, care presupune un studiu biblic corespunzător, şi 2)
comunicarea propriu-zisă a mesajului. În această lucrare ne vom ocupa de ambele aspecte
menţionate.
Cartea poate fi folosită de cei care, într-un fel sau altul, au responsabilitatea de a transmite
mesaje biblice. Ea poate fi de folos pentru profesorii care întocmesc lecţii pentru orele de religie în
şcoli, pentru profesori de teologie din licee, colegii biblice sau alte şcoli teologice, dar şi pentru cei
care slujesc cu Evanghelia. Dificultatea structurării acestei lucrări constă în faptul că ea se
adresează mai multor situaţii de instruire, ceea ce crează probleme celui care scrie o asemenea
lucrare în privinţa identificării exacte a celui care comunică (profesor, învăţător, educator,
predicator, evanghelist, etc.) şi a audienţei care participă la proces (o adunare din serviciile divine
din biserică, un grup de studiu biblic, o clasă de elevi sau studenţi, etc.). Ne vom concentra asupra
modului în care predicatorul poate să fie eficient în lucrarea sa de comunicare a Scripturii,
referindu-ne, în anumite secţiuni la misiunea specifică a profesorului de religie sau de teologie.
Dorim să subliniem faptul că multe din principiile de predare în clasă, pot fi folosite cu succes şi de
predicatori, evanghelişti, etc.1 Pentru o comunicare eficientă de la catedră şi de la amvon, este
necesar să respectăm anumite reguli de comunicare. Informaţiile prezente în această lucrare îi va
ajuta pe cei care se pregătesc în această direcţie să comunice într-un mod logic, coerent, reuşind să
transmită corect învăţătura biblică.
Cartea conţine două secţiuni principale. În prima parte, vor fi prezentate principiile de bază
pe care trebie să le cunoască orice persoană care participă în procesul de educaţie, proces din care
face parte şi comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cartea prezintă informaţii generale importante
referitoare la factorii care influenţează comunicarea şi la principiile generale de comunicare. În cea
de a doua secţiune, vom prezenta metoda expozitivă de întocmire a unui mesaj biblic, adăugând şi
alte metode care pot fi folosite în construirea unui mesaj biblic: metoda textuală şi metoda
subiectivă.
Această lucrare oferă o metodă concretă de întocmire a predicilor. Folosind informaţiile din
această carte, profesorii, predicatorii, şi toate categoriile de persoane care au responsabilitatea de a
transmite mesajul biblic, pot să-şi verifice şi să-şi îmbunătăţească modul de comunicare a
Cuvântului în procesul de predare sau predicare.
Pentru cei care sunt familiarizaţi cu terminologia din domeniul homileticii, conceptul de
mesaj expozitiv pare să sugereze faptul că metoda se aplică în exclusivitate predicatorilor sau

1
În titlul uneia din cărţile foarte apreciate în domeniul comunicării, scrisă de Bruce Wilkinson, se specifică faptul că un
asemenea gen de carte are un spectru larg de utilitate. Cartea se intitulează: Cele 7 legi ale învăţării: cum să înveţi
aproape orice practic pe oricine, traducător: Odet Ferentinos, (Cluj: Logos, 2003). Mai mult, pe coperta ei scrie că
lucrarea este folositoare „pentru profesori, părinţi şi angajatori.”
 4

evangheliştilor. Într-o oarecare măsură această idee este adevărată, dar nu în totalitate. Principiile
pe care le prezentăm în această carte sunt la fel de valabile pentru oricine doreşte să comunice
eficient, într-un context mult mai larg decât cel de la serviciile divine ale comunităţii credincioşilor
care se adună în mod oficial la închinare.
Lucrarea a fost întocmită în aşa fel încât cititorul să lectureze în mod selectiv doar anumite
secţiuni ale cărţii, cum ar fi secţiunea referitoare la principiile generale de comunicare, pe care
trebuie să le cunoască profesorii sau predicatorii, sau doar informaţiile referitoare la modul practic
de întocmire a unui mesaj, a unei predici expozitive sau a altor tipuri de mesaje biblice.
Considerăm că această lucrare vine în întâmpinarea unor nevoi reale pe care le
experimentează educatorii creştini în ţara noastră. Cartea a fost scrisă în aşa fel încât să poată fi
studiată şi fără profesor. Cei autodidacţi care nu au posibilitatea de a studia într-o instituţie de
învăţământ specializat, vor putea să se perfecţioneze în ceea ce priveşte comunicarea, folosindu-se
de acest manual, în cadrul unui studiu individual.

2. FUNCŢIILE CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

În continuare, dorim să arătăm că miza comunicării Cuvântului lui Dumnezeu este mare.
Este o problemă de viaţă şi de moarte. Din acest motiv, considerăm că este important să discutăm
mai în detaliu despre scopul comunicării Scripturii, de care trebuie să fie conştient cel care
îndeplineşte această misiune. El trebuie să înţeleagă că este chemat să comunice Cuvântul lui
Dumnezeu. Fie că este vorba de procesul de educaţie din şcoală, fie că este vorba de proclamarea
mesajului biblic în serviciile de închinare publică, dorim să subliniem faptul că proclamarea sau
predarea Cuvântului lui Dumnezeu are o importanţă unică. Scriptura este o carte diferită de orice
altă carte care s-a scris vreodată pe pământ. Ea depăşeşte ca valoare orice altă carte care s-a scris
cândva, deaorece ea pretinde că este revelaţia (descoperirea) lui Dumnezeu pentru om (2 Timotei
3:16-17; Galateni 1:11-12).
Cel care comunică trebuie să fie conştient că are de a face cu o carte care ne descoperă
planul lui Dumnezeu pentru umanitate, înregistrat în cuvinte şi păstrat în cele 66 de cărţii, care
compun Sfânta Scriptură. Predicatorul are datoria să descrie şi să prezinte mesajul biblic cât mai
exact. El are responsabilitatea să-şi însuşească principiile de comunicare corectă pentru a transmite
cât mai eficient mesajul biblic. În scopul acesta, Pavel îl îndemna pe Tit ca în învăţătură să dea
“dovadă de curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de
ruşine şi să nu poată să spună rău nimic de noi” (Tit 2:7-8).
Vom arăta că scopul urmărit în comunicarea mesajului biblic rezidă din funcţiile pe care le
are Cuvântului lui Dumnezeu: de a învăţa, de a mustra, de a îndrepta, de a edifica, de a mângâia, de
a motiva, de a oferi înţelepciune şi de a aduce mântuire. 2 Vom finaliza discuţia noastră despre
scopul comunicării Scripturii, amintind o asigurare importantă, care îi va ajuta pe cei implicaţi în
această lucrare să comunice Cuvântul cu mai multă îndrăzneală.
În Biblie sunt prezentate mai multe roluri pe care le are Cuvântul lui Dumnezeu. Ne vom
limita la şapte dintre ele, pe care considerăm că dascălul sau predicatorul trebuie să le cunoască şi să
le aibă în atenţie, atunci când comunică mesajul biblic.

1) Instruire
Unul din textele care vorbesc foarte clar despre rolul Scripturii de a instrui este cel din 2
Timotei 3:16-17, unde citim că “toată Scriptura este... de folos ca să înveţe.” Pavel scrie aici că

2
Şapte din cele opt avantaje ale comunicării Cuvântului lui Dumnezeu sunt prezentate în mod clar în două versete
din Noul Testament, şi anume: patru avantaje; învăţare, mustrare, îndreptare, înţelepciune, sunt amintite în 1 Timotei
3:16 şi alte trei avantaje: edificare, mângâiere şi motivare, sunt menţionate în 1 Corinteni 14:3. Chiar şi ultimul
avantaj, mântuirea, se regăseşte în mod implicit formulat în 1 Timotei 3:16, în cuvintele “Scriptura este… de folos…să
de înţelepciune în neprihănire.” Dar neprihănirea înaintea lui Dumnezeu se poate dobândi numai de către un om
salvat.
 5

Scriptura este de folos wfelimoj (profitabilă).3 Cuvântul poate fi tradus ca “de folos, avantajos.”
Acelaşi cuvânt este folosit şi în 1 Timotei 4:8, unde tot Pavel spune că evlavia este de folos (cf. Tit
3:8). Comentând textul din 2 Timotei 3:16, George W. Knight susţine că Scriptura este profitabilă.
Utilitatea Scripturii este evidenţiată de prepoziţia proj (pentru), care ne informează în privinţa
domeniului în care ea este eficientă. Utilitatea Scripturii se materializează în rolul ei de a instrui,
didaskalia4 (acţiunea de a învăţa, de a instrui) (BAGD; p. 191). Biblia are rolul de a ne instrui
în învăţătura curată, în prezentarea adevărului (Knight; 1992, p. 449), a doctrinelor sănătoase (vezi
KJV).
În calitate de revelaţie divină, Biblia ne oferă instruire în ceea ce priveşte cunoaşterea lui
Dumnezeu - Creatorul universului, despre creaţie - opera minunată a lui Dumnezeu, şi despre relaţia
dintre Dumnezeu şi creaţie. Biblia prezintă istoria relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Ea vorbeşte
despre falimentul omului în menţinerea unei relaţii corecte cu Creatorul său şi despre soluţia lui
Dumnezeu pentru refacerea acestei relaţii întrerupte. În Scriptură putem desoperi planul lui
Dumnezeu de reabilitare a omului, care în prezent se află într-o stare de decădere totală. Biblia
conţine voia lui Dumnezeu pentru om.
Omul primeşte învăţătură adevărată numai prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cel care comunică
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie conşitient că el transmite oamenilor adevărata învăţătură, din
multele învăţături care există în societate.

2) Mustrare şi îndreptare
3)
Alte două roluri pe care le are Scriptura sunt: de a mustra şi de a îndrepta. Am ales să
prezentăm împreună aceste două funcţii ale Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece ele sunt legate între
ele. Când predicatorul prezintă un mesaj5 de mustrare, el are în acelaşi timp responsabilitatea de a
face un pas mai departe şi anume va căuta să ofere şi soluţia de îndreptare, pe care Biblia o propune.
În 2 Timotei 3:16 Pavel continuă afirmând că “toată Scriptura este…de folos ca …să
mustre, să îndrepte.” Termenul elegmoj se poate traduce prin “dovedi, convingere, mustrare,”
cum este cazul mustrării pentru păcat sau pentru eliminarea unei greşeli.6 Iar termenul
epanorqosij se poate traduce prin “îmbunătăţire, corectare.” Are şi sensul de a pune pe cineva
pe picioare (Rienecker; 1980, p. 647; vezi şi Kubo, 1975, p. 214). 7 Predicatorul va fi conştient că
prin Cuvânt el trebuie să îi convingă pe cei care îl ascultă de eventuale greşeli, păcate, şi să ofere în
acelaşi timp şi remediul.
Omul mai speră ca prin forţele sale să depăşească crizele pe care le întâmpină, fără să
apeleze la ajutorul lui Dumnezeu. În aceste condiţii, predicatorul are responsabilitatea de a-l mustra
pentru direcţia greşită pe care a luat-o, şi de a-i prezenta soluţia divină de corectare, care să îi
garanteze reabilitarea. Omul este orb spiritual. Biblia vorbeşte despre această stare disperată de
orbire a omului în unul din aşa numitele cântări a le Robului Domnului prezentate în Isaia. În acest
text ni se spune că “noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6).
Este vorba despre o stare disperată şi pentru faptul că în afară de faptul că toţi oamenii se nasc orbi
spiritual, cei mai mulţi nu realizează faptul că sunt orbi. Aceasta este starea jalnică, pentru că omul
nu îşi dă seama că el este orb. De aceea misiunea predicatorului este dublă.
3
Acest cuvânt grecesc este ultimul analizat în lexiconul lui Arndt şi Gingrich, p. 900. Vezi lexiconul completat de
William R. Arndt şi F. Wilbur Gingrich, Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian
Literature, Chicago şi Londra: University of Chicago Press, 1979, retipărită în 1999. Este o trducere şi adaptare a celei
de a V-a ediţii, revizuită şi lărgită de F. Wilbur Gingrich şi Fredrerick W. Danker, publicată iniţial de Walter Bauer, în
1958.
4
Vezi George W. Knight, The Pastoral Epistles: A Commentary on the Greek Text, Grand Rapids: Paternoster Press,
1992, p. 449.
5
În această lucrare am preferat să folosim cu precădere cuvântul „mesaj” deoarece această lucrare nu se adresează
numai celor care predică cuvântul lui Dumnezeu la amvoane, ci unui grup mai larg de educatori care se ocupă cu
comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu, cum ar fi, profesori de religei , profesori de teologie în licee creştine, învăţători
la diferite grupe de studiu biblic, etc. Nu toţi cei care comunică Cuvântul lui Dumnezeu vor predica, dar această metodă
de întocmire a unui mesaj pe care o prezentăm în lucrare nu este utilă doar pentru predicatori ci ea se poate aplica în
aceeaşi măsură şi altor mesaje pe care nu le vom numi predici.
6
Vezi Frietz Rienecker, A Lingvistic Key to the Greek New Testament, editat de Cleon L. Rogers, Jr., Grand Rapids:
Zondervan, 1980, p. 647.
7
Sakae Kubo, A Reader's Greek-English Lexicon of the New Testament and A Beginner's Guide for the Translation of
the New Testament Greek, (Grand Rapids: Zondervan, 1975).
 6

(1) El trebuie să îi convingă pe oameni că sunt orbi spiritual şi apoi după ce aceştia realizează
faptul că sunt orbi,
(2) el are responsabilitatea de a le arăta calea pe care să meargă. Până omul nu acceptă
adevărul că este orb el nu va accepta nici soluţia de ieşire din această stare.
Omul este caracterizat de un orgoliu greu de înfruntat. Din acest motiv misiunea dascălului
este dificilă, am putea spune fără să exagerăm, că este una imposibilă. Dar Dumnezeu este Cel care
îl sprijineşte pe predicator sau pe profesor pentru ca el să izbutească. Îl putem da aici ca exemplu de
propovăduitor al Cuvântului pe Domnul Isus Cristos, care s-a confruntat cu cei mai buni
cunoscători ai Bibliei din vremea respectivă, şi pe care totuşi i-a considerat orbi spiritual. El
încearcă să îi convingă de orbirea lor folosind uneori un limbaj dur, pentru a-i convinge de starea
tristă în care se aflau. În discursul Său din Matei 23, Isus îi numeşte orbi chiar pe cărturarii şi
fariseii care erau foarte religioşi. Isus repetă ideea că ei sunt orbi, folosind expresii dure care ar fi
cam greu de suportat de o audienţă din vremea noastră. În versetele 16, 17, 24, 26 întâlnim
expresiile: “Vai de voi, povăţuitori orbi, ” (v.16) “Nebuni şi orbi, ” (v.17) “Povăţuitori orbi, care
strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (v.24) “Fariseu orb!” (v.26).
Nu este indicat ca mesajele biblice în general să aibă un asemenea limbaj. Nici Isus nu a
folosit de fiecare dată acest limbaj. Dar şi noi astăzi avem datoria de a îi conştientiza pe oameni de
faptul că ei sunt orbi spiritual. Se pare că destul de puţini predicatori mai includ astăzi în mesajele
lor secţiuni care vizează mustrarea şi corectarea: funcţii importante ale Scripturii. Probabil că mulţi
aşa zişi slujitori ai lui Dumnezeu sunt în situaţia cărturarilor - care erau învăţătorii Bibliei din acea
vreme, şi a fariseilor. Aceştia ar trebui să îi călăuzească pe oameni din punct de vedere spiritual, dar
din nefericire ei înşişi sunt orbi, şi nu mai au pe buze mesajul de speranţă al lui Dumnezeu pentru
oameni. Când în conţinutul unui mesaj biblic sunt neglijate cele două rolurii ale Scripturii: de
mustrare şi corectare, înseamnă că textul biblic este ciuntit, nu se mai comunică în întregime (vezi
Fapte 20:27).
Fără mustrare şi corectare, predicile devin nişte expuneri seci. În cel mai fericit caz, cei mai
inteligenţi şi mai harnici transmit anumite informaţii teoretice interesante, dar care nu reprezintă
mesajul adevărat al lui Dumnezeu. Dar în cele mai multe cazuri în biserici şi în clasă, unde se învaţă
Cuvântul se instalază o plictiseală greu de suportat. Ne mirăm apoi de ce oamenii nu mai sunt la fel
de interesaţi de Scriptură, ca altă dată, şi de ce se simte o răceală în rândul membrilor bisericilor.
Din acest motiv se pierde uneori interesul pentru Cuvânt din partea participanţilor. Cei drept fiecare
participant are un interes personal, care îl motivează să se înroleze într-un program educaţional.
Interesul personal din partea instructorului şi din partea celui instruit întreţin procesul educaţie. Dar
interesul personal este secundar faţă de obiectivul principal al comunicării Cuvântului lui
Dumnezeu, despre care am discutat mai sus.
Uneori predicatorul trebuie să vorbească cu tandreţe despre trista realitate a confuziei şi a
autoînşelării, dar vor fi şi situaţii în care acesta va trebui să confrunte audienţa, folosind un limbaj
mai dur, cum a făcut Ioan Botezătorul (Matei 3: 7-12), Domnul Isus, Pavel (Galateni 5:12) şi alţi
propovăduitori fideli ai Cuvântului.
Wilkinson, în cea de a şaptea lege a învăţării, numită legea trezirii, sugerează un model pe
care să îl folosească profesorul pentru a-l ajuta pe elev să depăşească crizele spirituale. Acest
model este însă valabil şi pentru un predicator care trebuie să îi confrunte pe membrii bisericii sale
cu realitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Modelul conţine următorii paşi:
(1) Reaminteşte-i elevului despre autoritatea pe care te bazezi.
(2) Confruntă-l pe acel om cu păcatul pe care l-ai observat în viaţa lui. Explică-i în
mod clar care este vina lui.
(3) Prezintă-i textul biblic care condamnă în mod clar fapta pe care acea persoană a
săvârşit-o. În sensul acesta îi vei arăta că Dumnezeu este cel care acuză fapta lui.
(4) Arată-i consecinţele care pot urma dacă omul acela continuă în felul acesta. Omul
trebuie să fie conştient de consecinţele care urmează, datorită păcatului său.
(5) Determină-l pe cel care a păcătuit să îşi mărturisească păcatul şi să repare greşeala
pe care a făcut-o. Poate va fi nevoie să-şi ceară iertare de la cineva sau să plătească
o daună pe care a făcut-o. În anumite situaţii pe care le va evalua profesorul sau
predicatorul, acest pas este inevitabil pentru restaurarea celui căzut.8

8
Vezi Bruce Wilkinson, op.cit. p. 339 – 389.
 7

Vorbind despre confruntarea persoanei cu păcatul comis, Wilkinson susţine că profesorul

trebuie să mustrare uneori. Nu este suficient să instruieşti cu tandreţe. El aminteşte pasajul din 2
Timotei 4:1-2, unde Pavel îl sfătuieşte pe tânărul şi timidul Timotei să practice şi mustrarea mai
dură. În acest context Wilkinson face următoarea afirmaţie: “Ai în inimă dorinţa de a fi pe deplin
ascultător de Dumnezeu? Îl iubeşti tu pe El? Atunci respectă-i porunca de a mustra.”9

3) Edificare
Cînd Dumnezeu îl trimite pe Ieremia să vestească Cuvântul Său poporului Israel şi
neamurilor, El îl face conştient pe profet de faptul că una din misiunile lui în lucrarea de vestire a
Cuvântului este de a-i edifica pe cei care vor lua aminte la mesajul său. În capitolul 1 cu versetul 10,
Dumnezeu îi prezintă lui Ieremia lucrarea pe care o va avea de îndeplinit. Printre mai multe aspecte
ale misiunii sale este menţionată şi edificarea. “Iată astăzi te pun peste neamuri şi peste împăraţi, ca
….să zideşti (să edifici)…” (Ieremia 1:10).
Cuvântul folosit aici în original (lebanot), are sensul de a construi. Aceeaşi
expresie este folosită în Genesa 11:8, unde suntem informaţi că cei din câmpia Şinear au încetat să
mai zidească turnul de la Babel. În tot Vechiul Testament, exact în această formă, expresia se
foloseşte în general la zidirea propriu-zisă a unei construcţii fizice. Ea este folosită şi în sens
figurativ, dar numai în Ieremia, într-o formulă compusă: “să zideşti şi să sădeşti” (Ieremia 1:10;
18:9; 31:28). Ieremia avea misiunea şi de a zidi spiritual, de a încuraja pe Israel. Un exemplu în
acest sens este versetul din Ieremia 31:28, unde Dumnezeu îi transmite poporului o promisiune, care
avea menirea să îi edifice, să îi încurajeze, în situaţia disperată în care se aflau - în robia
babiloniană. Dumnezeu le promite că îi va reîntoarce în ţara lor, şi mai mult: le promite că în viitor
va încheia cu ei un nou legământ (vezi Ieremia 31:31-34). Fărăgău comentează versetul mai sus
amintit astfel: “Dacă smulgerea, tăierea, dărâmarea şi nimicirea se împlineau sub ochii lui Zedechia,
zidirea şi sădirea priveau viitorul... Domnul vorbeşte prin Ieremia despre un nou legământ.” 10
Ieremia în mandatul său de profet, primise misiunea de a comunica Cuvântul lui Dumnezeu, având
în vedere şi încurajarea celor care îl ascultau.
În Efeseni, Pavel vorbeşte despre apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători, ca
îndeplinind rolul de a zidi biserica - pe creştini. “El (Isus) a dat pe unii apostoli; pe alţii proroci; pe
alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de
slujire, pentru zidirea ( oikodomein) trupului lui Cristos” (Efeseni 4:11-12). Pavel
vorbeşte în acelaşi fel despre rolul Cuvântului lui Dumnezeu transmis de cei care proroceau în
biserica din Corint. În 1 Corinteni 14:3 el spune că “cine proroceşte…vorbeşte oamenilor spre
zidire ( oikodomein).” Cuvântul oikodomein) se poate traduce prin “a
clădi,” “a edifica.” Acest termen exprimă şi ideea de progres, de evoluţie a cuiva (Rogers; 1980, p.
531).
Observăm că unul din rolurile deosebite ale predicării Cuvântului lui Dumnezeu este
edificarea credincioşilor, adică creşterea lor din punct de vedere spiritual. Prin predicarea
Cuvântului creştinii se vor maturiza, vor evolua din punct de vedere spiritual.

4) Mângâiere
5)
Cuvântul lui Dumnezeu este o inegalabilă sursă de mângâiere pentru cei care sunt întristaţi.
Predicatorul trebuie să fie conştient de faptul că lucrarea lui aduce deosebită mângâiere celor care
trec prin diferite necazuri. Secretul mângâierii prin intermediul mesajului, nu stă în talentul
predicatorului, ci în lucrarea Duhului lui Dumnezeu care participă împreună cu predicatorul la
transmiterea mesajul divin al Scripturii.
În discursul Său din camera de sus, vorbind despre venirea Duhului Sfânt peste Biserică,
Isus Îl mai numeşte pe Acesta şi “Mângâietorul.” Isus afirmă: “Vă este de folos să Mă duc; căci,
dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite…Când va
veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:7, 13). Cine
9
Wilkinson, op.cit. p. 367-368.
10
Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. II – 14-38, din seria Istoria binecuvântării, Cluj: Logos, 1997, p. 193.
 8

poate să mângâie mai bine decât Dumnezeu prin Duhul Său? Dumnezeu este cel care înţelege cel
mai bine un om, pentru că El este Cel care l-a creat, cunoaşte cel mai bine situaţiile din viaţa lui şi
modul în care acea persoană poate fi mângâiată.
Despre mângâierea pe care o aduce Scriptura prin cei care slujesc Cuvântul, Pavel le spune
corintenilor: “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Părintele
îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în necazurile noastre, pentruca, prin
mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află
în vre-un necaz” (1 Corinteni 1:3-4). Iar mai târziu, vorbind despre rolul profeţiei în biserică, Pavel
afirmă: “Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre…mângâiere ()” (1
Corinteni 14:3).
După cum am observat din aceste versete, mângâierea se transmite. Iar misiunea de
transmitere a mângâierii divine către oameni, se face prin intermediul propovăduitorilor Cuvântului
lui Dumnezeu. Un exemplu în acest sens este Pavel şi colaboratorii săi, care au avut parte de
mângâiere din partea lui Dumnezeu, şi acum el şi cei care îl însoţeau în lucrarea de vestire a
Evangheliei, erau în măsură să ofere mângâiere celor îi ascultă.
Ce lucrare minunată este vestirea Cuvântului lui Dumnezeu? Cel care comunică trebuie să
se aştepte ca Dumnezeu să îl folosească pentru mângâierea celor cărora le vorbeşte. Ce
binecuvântare aduc vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ascultători. Dar predicatorii nu
trebuie să uite că Dumnezeu face această lucrare prin ei, şi nu este meritul lor.

5) Motivare
Un alt rol pe care îl are comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu este acela de a impulsiona pe
ascutători pentru a realiza ceva bun. Vom aminti aici rolul deosebit pe care l-a jucat profetul Hagai,
pentru rezidirea celui de-al doilea templu de la Ierusalim. Dumnezeu îl ridică pe acest profet cu un
singur scop: ca să îi motiveze pe evreii întorşi din exilul babilonian să continuie lucrarea de
construire templului. Evreii reîntorşi din exil erau puţini, 50.000 de oameni, ceilaţi rămânând
împrăştiaţi printre neamuri. Această comunitate mică de evrei a început să construiască templul în
520 î.C., dar în scurtă vreme au renunţat, datorită mai multor piedici, care i-au descurajat, cum ar fi:
duşmanii şi sărăcia. Mai târziu au uitat de Casa Domnului şi s-au ocupat doar de ei şi de casele lor.
În această situaţie, Dumnezeu îl trimite pe Hagai să-i încurajeze pe evrei pentru a relua
lucrarea de reconstruire. Hagai rosteşte, într-un interval de patru luni, patru mesaje scurte, care sunt
cuprinse în cele, doar două capitole ale cărţii. Interesant este efectul deosebit pe care l-a avut
misiunea scurtă a lui Hagai. După prima predică, poporul trece la treabă. În mai puţin de o lună de
la transmiterea primului mesaj, poporul începe reconstruirea templului. 11 Câţi predicatori nu şi-ar
dori o asemenea audienţă ascultătoare.
Am înţeles că vestirea Cuvântului lui Dumnezeu are şi rolul de a-i motiva pe oameni la
acţiune. Putem observa că ultimele trei roluri ale comunicării Cuvântului lui Dumnezeu, prezentate
mai sus, sunt menţionate de Pavel într-un singur verset, atunci când vorbeşte despre comunicarea
Cuvântului prin intermediul profeţiei. În 1 Corinteni 14:3 el scrie: “cine proroceşte…vorbeşte
oamenilor, spre zidire (s - edificare), spre sfăruire (motivare, încurajare) şi
mângâiere.” Termenul folosit în original (s) se poate traduce prin “îndemnare,”
“încurajare,” “consolare,” “sfătuire.” Predicatorul are responsabilitatea de a da aripi credincioşilor
care ascultă mesajul. Hristos avea o influenţă deosebită asupra ascultătorilor Săi. El vorbea ca unul
care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii şi farisei lor (Marcu 1:22).

6) Înţelepciune
Aşa cum am observat deja, Pavel când îl conştientizează pe Timotei că “toată Scriptura
este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca…să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16).
Este interesant să observăm că traducerea românească foloseşte cuvântul “înţelepciune,” care în
original nu se referă în mod clar la înţelepciune. Cuvîntul folosit în original aici este paideea
(paideea), care se poate traduce prin “instruire, pregătire, disciplinare” (BAGD; 1979, p. 603;
Rienecker;1980, p. 647). Traducerile englezeşti, KJV, NIV, şi traducerea franceză a lui Louis
11
Vezi Hagai 1:1, 14, 15.
 9

Segond (folosită de organizaţia Ghedeon), folosesc sensul literal al cuvântului din original,
“instruire, pregătire.” Cornilescu traduce prin cuvântul înţelepciune, el gândindu-se la rezultatul
procesului de instruire pe care îl oferă Scriptura. Probabil Cornilescu a vrut să evite aparenta
repetare a termenului didaskalia , pe care el l-a tradus mai sus cu verbul “să înveţe,” când
termenul din greacă este un substantiv, care se traduce prin “doctrină.” În acest caz “a învăţa” şi “a
instrui” ar fi sinonime. Scriptura are rolul de a oferi instruire în ceea ce priveşte neprihănirea. 12 Am
putea afirma că în traducerea românească se foloseşte, în termeni tehnici, un echivalent dinamic, şi
nu o traducere literală. De fapt înţelepciunea vizeză capacitatea de a te descurca în aspectele
practice ale vieţii. Knight susţine că expresia se poate traduce prin instruire în ceea ce priveşte
comportamentul corect, viaţa practică. Acţiunea de a instrui în domeniul practicii poate fi etichetată
ca înţelepciune.
Deşi traducerea în româneşte crează o anumită dificultate de traducere a textului original, nu
ne îndoim de faptul că Scriptura are această funcţie deosebită de a oferi înţelepciune. În aceeaşi
carte: 2 Timotei, Pavel continuă să vorbească despre importanţa Cuvântului lui Dumnezeu. El îl
îndeamnă în mod special pe Timotei să să se concentreze asupra acestui Cuvânt valoros, atât pentru
predicator cât şi pentru ascultător. Pavel insistă: “Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi
înaintea lui Cristos Isus care are să judece viii şi morţii…propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra
lui la timp şi ne la timp” (2 Timotei 4:1-2). Predicatorul care transmite mesajul biblic are şansa de
dobândi şi de a oferi instruire în domeniile practice ale vieţii, am putea spune cu Cornilescu, că
Scriptura oferă înţelepciune celor care o studiază.
Deşi textul din 2 Timotei 3:16 nu poate fi folosit ca text de bază pentru a demonstra că
Scriptura oferă înţelepciune, există alte pasaje biblice care sunt clare în acest sens. Oamenii doresc
în general să fie înţelepţi, dar din partea celor care comunică Cuvântul lui Dumnezeu se aşteaptă în
mod deosebit să fie înţelepţi. Considerăm că această pretenţie este justificată, deoarece Scriptura
susţine că startul corect pentru obţinerea înţelepciunii este frica de Domnul. În Psalmul 111:10
citim că: “Frica Domnului este începutul înţelepciunii.” Termenul folosit în original este
(hokmah), care poate fi tradus prin înţelepciune în sensul de îndemânare, posedarea unor
competenţe (ca în cazul lui Oholiab (Exod 28:3), Hiram (1 Împăraţi 7:14). Cuvântul se mai referă la
înţelepciune în administrare, ca în cazul lui Iosua (Deuteronom 34:19, vezi şi Isaia 29:14), sau mai
este folosit şi cu sens moral, religios, referindu-se atât la Dumnezeu (Iov 38:36). Înţelepciunea este
chiar personificată, ca însoţindu-l pe Dumnezeu la creaţie (Proverbe 8:22-31). Termenul se
foloseşte şi cu referire la om (Proverbe 4:7). Principiul fundamental al înţelepciunii este frica de
Domnul (vezi BDB; 1979, p. 315). Autorul Proverbelor scrie că: “Frica Domnului este începutul
ştiinţei ( 
- daat),” cuvînt care se poate traduce prin “cunoaştere, cunoştinţă, ştiinţă sau
discernământ” (BDB; 1979, p. 395). Observăm că la cunoaştere se ajunge prin frică de Domnul
(  irat Iahweh). Termenul de frică folosit în aceste texte are sensul de frică,
uimire sau reverenţă, ca în cazul din Psalmul 99:3. În accepţiunea Scripturii cunoştinţa,
înţelepciunea nu pot fi obţinute pe alte căi. Nu sunt suficiente: raţiunea, sursele pe care le consultă
cineva. Condiţia necesară este frica de Domnul.
De la cel care comunică Scriptura se aşteaptă să fie înţelept, deoarece are la îndemână
manualul înţelepciunii, care este Biblia, şi care oferă calea spre înţelepciune. Pentru arăta că Biblia
este sursa adevăratei înţelepciuni, îl vom aminti pe Iosua. Acesta îşi începea cariera de conducător
al lui Israel într-un context dificil. El avea o misiune grea, cel puţin din două puncte de vedere. Din
punct de vedere militar, Iosua avea dificila misiune de a duce poporul din pustie în ţara Canaan, iar
din punct de vedere spiritual de a supraveghea ca poporul Israel să menţină legămîntul făcut cu
Dumnezeu la Sinai. El trebuia să conducă pe Israel, care avea să poarte războaiele de cucerire a
Canaanului. Aceste popoare erau foarte puternice, cu cetăţi bine consolidate.
Pe de altă parte, Iosua avea şi responsabilitatea de a urmări ca Israel să respecte legământul
făcut cu Dumnezeu la Sinai. A fost o misiune dificilă, dacă ţinem seama că popoarele învecinate
practicau o religie politeistă, se închinau la mai mulţi dumnezei, în timp ce Israel trebuia să se
închine în exclusivitate lui Yahweh, Dumnezeul care S-a revelat pe Muntele Sinai.
12
De fapt, în traducerea literală a Noului Testament şi a Psalmilor, publicată de Cornilescu în 1931, expresia din
original este tradusă: „pentru instruire care este în dreptate.” Vezi Noul Testament – Psalmii, ediţia a II-a, Dillenburg:
Gute Botschaft Verlag, 1998.
 10

Sfatul lui Dumnezeu pentru reuşita lui Iosua, în dificila sa misiune a fost: “Cartea aceasta a
Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în
ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrurile tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune (Iosua 1:8).
Versetul acesta este memorat de mulţi creştini tocmai pentru că el răspunde la una din cele mai mari
nevoi ale omului, de a lucra cu înţelepciune. Acest verset scoate în evidenţă modul corect de a
lucra (cu înţelepciune), care îţi garantează reuşita în viaţă.
Dar mai trebuie să observăm şi un alt cuvânt cheie în acest verset, şi anume: “cartea.”
Dumenzeu se referă la Legea lui Moise, Scriptura poporului lui Dumnezeu din acea vreme. Din
acest verset înţelegem că dacă vrem să lucrăm cu înţelepciune trebuie să o căutăm în Carte - în
Biblie, care ne va conduce spre sursa înţelepciunii – frica de Domnul. Condiţia reuşitei era ca Iosua
să citească, să mediteze, zi şi noapte la această carte. Această preocupare putea părea ciudată
pentru un lider atât de ocupat. În faţa lui stăteau responsabilităţi dificile, cum ar fi consolidarea
armatei sau nevoile acestui popor. Iosua trebuia să îl cunoască prin intermediul Scripturii pe
Dumnezeu, Creatorul tuturor, care este singura sursă adevărată de înţelepciune (Psalmul 111:10).
Domnul îi porunceşte lui Iosua nu numai să mediteze la această lucrare dar şi să comunice
altora informaţiile pe care le conţine ea. Dumnezeu îi spune lui Iosua: “Cartea aceasta a Legii să nu
se depărteze de gura ta” (Iosua 1:8a). Iosua nu avea doar responsabilitatea de a medita personal la
Torah (Legea lui Moise), el trebuia să aibă această lege şi pe buzele lui - să înveţe poporul pe care îl
conducea, cuvintele ei. El avea şi misiunea de a învăţa pe alţii conţinutul Scripturii, care oferă
înţelepciune în acţiunile pe care întreprinzi. Aceeaşi responsabilitate o au şi profesorii şi
predicatorii.
Biblia recunoaşte că există două feluri de înţelepciune, şi anumne, înţelepciunea lumii şi
înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar ea afirmă că adevărata înţelepciune este cea care vine de la
Dumnezeu. Pavel arată că prin înţelepciunea lumii, omul nu îl poate desoperi pe Dumnezeu, care
este adevărata sursă de înţelepciune. Pavel le spune corintenilor: “N-a prostit Dumnezeu
înţelepciunea lumii acesteia? …întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în
înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:20b-21). Iacov pune în contrast cele două feluri de
înţelepciune, referindu-se la înţelepciunea autentică cu expresia: “înţelepciunea care vine de sus”
(Iacov 3:13-18). Iacov ne informează în legătură cu sursa reală de înţelepciune. El scrie că: “Dacă
vreunuia din voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mâna largă”
(Iacov 1:5).
Înţelegem că Dumnezeu a ales ca să ofere această înţelepciune prin Cuvântul Său, prin
Scriptură. Dumnezeu îi poruncea lui Iosua să citească cartea Legii pentru a lucra cu înţelepciune.

7) Salvare
Cel mai mare avantaj pe care îl aduce vestirea Cuvântului lui Dumnezeu este mântuirea.
Domnul Isus îi determină pe ucenicii să reflecteze la importanţa mântuirii, punându-le două
întrebări retorice: “Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce
ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26).
Afirmam mai sus că Biblia oferă instruirea corectă în probleme de comportament. Tocmai
de aceea propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu este atât de importantă. Pentru că numai această
învăţătură îl ajută pe om să găsească mântuirea. Care ar putea fi beneficiile unei instruiri, a unei
înţelepciuni diferite de cea oferită de Scriptură? Isus arată că cineva poate avea un fel de
înţelepciune, care să îl ajute să dobândească multe avantaje. Dar aceste avantaje nu reprezintă
valori trainice.
Pavel în predica lui din Antiohia Pisidiei, din prima sa călătorie misionară, le spune
oamenilor din această localitate despre rolul Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuire. El îi
anunţă: “Fraţilor…vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri” (Fapte 13:26). Despre Cuvântul
aducător de mântuire Pavel scrie şi romanilor. “Cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care îl
propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că
Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit…Astfel credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea
vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:8, 9, 17). Acest Cuvânt care îl prezintă pe Isus ca Domn
şi Mântuitor, este conţinut în Scriptură, şi el trebuie propovăduit, pentru că în felul acesta oamenii
vor fi mântuiţi.
 11

Ce minunată chemare au cei care comunică într-un fel sau altul Cuvântul lui Dumnezeu? Pe
ei îi foloseşte Dumnezeu în lucrarea de mântuire a oamenilor. Pavel le spune corintenilor: “Noi
(vestitorii Cuvântului) dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Cristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar
îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Cristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2
Corinteni 5:20).
Cei care predică Scriptura, îi ajută pe oameni să se împace cu Dumnezeu, să obţină
mântuirea. De aceea în acelaşi pasaj Pavel face o afirmaţie deosebită cu privire la cei ce vestesc
Cuvântul; afirmaţie pe care şi el o preia din Vechiul Testament: “Cât de frumoase sunt picioarele
celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia” (Romani 10:15).13

8) O asigurare în comunicare
9)
După ce am vorbit de avantajele pe care le aduce comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu,
considerăm că este necesar să prezentăm o asigurare minunată, referitoare la efectul şi rezultatele pe
care le va aduce acest cuvânt. Predicatorul trebuie să fie conştiet că mesajul este al lui Dumnezeu şi
Dumnezeu este acela care îşi onorează întotdeauna Cuvântul. Dumezeu ne asigură de acest lucru
prin profetul Isaia căruia îi spune: “Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se
mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăzlească, pentru ca să dea sămânţă
sămănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se
întoarce la Mine fără rod, ci va face voia mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55:10 – 11).
Dumnezeu îl asigură pe Isaia că întotdeauna Cuvântul Său va realiza scopul pe care îl
poartă mesajul divin transmis de proroc. Isaia trebuia să transmită Cuvântul cu această convingere
că Dumnezeu este cel care urmăreşte ca acest cuvânt să se împlinească aşa cum profetul l-a primit şi
comunicat poporului. Ieremia a primit aceeaşi asigurare din partea lui Dumnezeu când a fost trimis
să vestească Cuvântul Său pentru evrei. Dumnezeu îi spune: “Eu (Dumnezeu) veghez asupra
Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc” (Ieremia 1:12). Aceeaşi asigurare o întâlnim şi în Noul
Testament. În discursul de pe Muntele Măslinilor, Domnul Isus le vorbeşte ucenicilor despre
evenimente dramatice, mai greu de crezut, care vor avea loc în viitor. El îi informează despre
tragicul eveniment al cuceririi Ierusalimului de către romani, care s-a întâmplat la aproximativ 40
de ani de la rostirea acestui discurs (anul 70 d.C.), şi despre judecata finală a lumii, care va avea loc
la a doua venire a Fiului lui Dumnezeu. Pentru a-i convinge, Isus le oferă acea asigurare minunată
pe care noi creştinii o cităm ori de câte ori suntem confruntaţi cu îndoiala în ceea ce priveşte
împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, şi anume: “Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele
nu vor trece” (Matei 24:35).
Isus îi asigură pe ucenicii Săi, care aveau să înceapă o misiune de propovăduire, de lungă
durată şi de mare amploare (Fapte 1:8), că împlinirea cuvântului pe care ei îl vor transmite este mai
sigură decât cerul şi pământul. Ce asigurare binecuvântată au cei care vestesc Cuvântul lui
Dumnezeu. Promisiunea lui Isus din Matei 24:35 este la fel de valabilă şi astăzi. Noi suntem
continuatorii lucrării începute de ucenicii lui Isus, cu aproximativ douăzeci de secole în urmă.14

3. ALTE DIMENSIUNI ALE SCOPULUI COMUNICĂRII SCRIPTURII

În afară de concentrarea asupra Cuvântului, trebuie să avem în vedere şi alte aspecte care
aparţin de scopul comunicării. Este necesar ca predicatorul:

(1) Să prezinte mesaje care să corespundă nevoilor audienţei. În felul acesta audienţa va fi
interesată în a asculta mesajul. Aceasta presupune ca predicatorul sau profesorul să-şi facă
timp, şi să facă un plan cu scopul de ajunge să cunoască nevoile audienţei.

(2) Să urmărească să îşi structureze fiecare mesaj în aşa fel, încât să atingă obiectivul propus,
ţinând seama nevoile audienţei.

Aveastă afirmaţie o foloseşte Isaia în 52:7 şi Naum în 1:15.

13
14
Misiunea de a transmite Cuvântul lui Dumnezeu de la o generaţie la alta pâna la venirea a doua oară a lui Cristos este
formulată în Matei 28:18-20, în Faptele Apostolilor 1:8, etc.
 12

(3) Să prezinte mesajul respectând regulile homiletice de organizare. În felul acesta predicatorul va
putea prezenta mesajul într-o ordine logică. Folosirea unei structuri care să respecte principiile
homiletice de organizare, va face ca measjul să fie mai accesibil celor ce îl ascultă.

(4) Să abordeze texte biblice pe care este în măsură să le analizeze. Predicatorul trebuie să fie
conştient de limitele sale. Există anumite texte mai greu de înţeles. Există situaţii în care
predicatorul poate avea cunoştinţe limitate cu privire la anumite subiecte prezentate în textul
biblic. În cazul în care întâlneşte pasaje mai dificile, nu le va predica până nu se va informa în
mod corespunzător. De aceea el trebuie să studieze în mod permanent, pe tot parcursul activităţii
sale. În caz contrar riscă să se plafoneze. Există însă riscul ca predicatorul să evite a predica din
anumite pasaje biblice din motive greşite, cum ar fi: nu împlineşte adevărurile din acel text sau
nu doreşte să ofenseze anumite persoane care îi oferă anumite avantaje.

(5) Predicatorul trebuie să conştientizeze participarea Duhului Sfânt la procesul comunicării

mesajului, pentru ca mesjul să îşi atingă obiectivul.
 13

CAPITOLUL 2: REGULI GENERALE DE COMUNICARE

În acest capitol ne vom ocupa de aspecte legate de definirea comunicării şi a termenilor care
intră în procesul de comunicare, de reguli de comunicare, precum şi de responsabilitatea
predicatorului în ceea ce priveşte pregătirea mesajului, responsabilitatea lui faţă de audienţă şi faţă
de sine însuşi.

1. ELEMENTE IMPORTANTE ÎN DEFINIREA MESAJULUI BIBLIC

2.
La începutul acestei secţiuni vom prezenta mai multe definiţii ale comunicării, ce vizează
anumite elemente importante ale acestui proces, şi care trebuie să fie cunoscute de către cel care
comunică Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste elemente sunt prezente în comunicare, indiferent de
metoda folosită pentru transmiterea mesajului, metode despre care vom vorbi mai târziu.
Principalele elementele care intră într-o definiţie generală a comunicării le-am extras
analizând mai multe definiţii, formulate de specialişti în domeniu. În continuare vom prezenta
aceste definţii, din care vom căuta apoi să subliniem acele elemente pe care le considerăm necesare
într-o comunicare eficientă a Cuvântului lui Dumnezeu.

A. COMUNICAREA CA ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ (WALTER KAISER JR.)

O definiţie scurtă dar cuprinzătoare a ceea ce înseamnă homiletica a fost formulată de
Walter Kaiser, Jr. El spune că homiletica este “arta şi ştiinţa capabilă să spună acelaşi lucru pe care
textul Scripturii îl spune.”15

Comunicarea este o ştiinţă

Kaiser ne informează în definiţia lui că procesul de comunicare este o ştiinţă. Ştiinţa este un
„ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii” (DEX; 1984, p. 931), în cazul
nostru ne referim la domeniul homileticii. Ştiinţa presupune şi însuşirea unei metode de operare în
acel domeniu. Însă pentru însuşirea informaţiilor şi a unei metode necesare se cere un efort susţinut
în vederea învăţării şi fixării informaţiilor necesare, precum şi pentru stăpânirea metodei. Cel care
se pregăteşte ca să comunice va trebui să depună o muncă intensă pentru însuşirea informaţiilor de
bază, şi să comunice efectiv (în mod practic) multe ore cu scopul de a-şi îmbunătăţi competenţele în
comunicare. Experienţa vine în urma unui timp îndelungat de asimilare a informaţiilor şi de
exersare a metodei.
Comunicarea la care ne referim în această lucrare se încadrează în domeniul ştiinţei numită
homiletică, care îşi are originea în cuvântul din limba greacă (homilia) ce poate fi tradus în
româneşte prin asociere, discuţie, întreţinere. Iniţial cuvântul se referea la orice fel de comunicare
purtată între două persoane. Abia mai târziu cuvântul a căpătat semnificaţia tehnică, de predică sau
de discurs bisericesc.16 Evoluţia sensului acestui cuvânt (homilia) de la folosirea lui
obişnuită în vorbirea curentă, până la dobândirea sensului special, devenind mai târziu un termen
tehnic consacrat în comunicarea creştină, nu este ceva nou. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul
cuvântului grecesc (eclesia), care iniţial se referea la un grup de oameni chemaţi de
acasă într-un anumit loc public , sau la un grup de oameni adunaţi cu un scop. În contextul evreiesc
(eclesia) se referea la adunarea lui Israel. Abia mai târziu cuvântul capătă o
semnificaţie specială, de biserică, referindu-se la adunarea creştinilor nou testamentali.17
În prezent termenul „homiletică” se referă la numele ştiinţei care este preocupată de
întocmirea predicilor, a mesajelor biblice. Homiletica se ocupă de regulile de întocmire şi de
15
vezi Walter Kaiser Jr. Toward an Exegetical Theology, Grand Rapids: Baker Book House, 1981, p. 193.
16
vezi William R. Arndt şi F. Wilbur Gingrich, Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian
Literature, Chicago şi Londra: University of Chicago Press, 1979, retipărită în 1999, p. 565. Consultă şi Dicţionar
Grec român pentru studiul Noului Testament, de Daniel Bărnuţ, Emeric Hubert, Jozsef Kovacs, Cluj-Napoca: Teologos,
1999, p. 147.
17
Ibid. p.59.
 14

regulile de transmitere a mesajelor biblice. Homiletica prezintă în mod sistematic principiile care
stau la baza unui mesaj biblic. Această ştiinţă s-a dezvoltat într-un mod empiric, în sensul că iniţial
au fost evaluate cele mai apreciate mesaje cunoscute, de unde s-au extras principiile homiletice.
Homiletica este în permanent proces de perfecţionare, datorită cercetării tot mai serioase în acest
domeniu, datorită necesităţii adaptării mesajelor la nevoile şi contextul audienţei. Modul de
organizare a mesajelor biblice va suferi modificări de la o generaţie la alta. Aceste principii nu
trebuie să le considerăm ca fiind perfecte. Ele pot fi respectate într-o măsura mai mare sau mai
mică de către predicator, în funcţie de utilitatea lor într-un anumit context. Predicatorul are
libertatea să selecteze acele aspecte dintr-un manual de homiletică, pe care le consideră utile pentru
întocmirea predicilor, şi să ignore alte aspecte. Principiile de scriere a predicilor nu ne-au fost
prezentate ca revelaţie divină, pe paginile Scripturii.
Putem spune că homiletica a început ca ştiinţă în prima jumătate a secolului al XIX -lea, mai
exact în 1834, când a fost scrisă prima carte de homiletică modernă de către Ebneezer Porter.
Această lucrare a fost publicată în America. 18 Predicarea este însă o practică veche, pe care o
întâlnim în mesajele profeţilor din Vechiul Testament, cât şi în mesajele apostolilor şi a creştinilor
de-a lungul istoriei creştinismului.19 De-a lungul timpului au existat şi voci care au contestat
autenticitatea predicării. John Stott observa cu tristeţe că „profeţii sumbri din biserica modernă
anunţă cu mare siguranţă că vremea predicării a trecut. Predicarea, spun ei, este o artă pe cale de
dispariţie, o formă de comunicare depăşită.” 20 El susţine că la sfârşitul secolului al XX-lea, au
apărut trei obstacole în calea predicării, şi anume: revolta împotriva autorităţii, dependenţa de
televiziune şi atitudinea de îndoială din societatea contemporană care „i-a adus pe predicatori în
situaţia de a fi atât de rezervaţi, cât şi incapabili de a vorbi... există o paralizie la ambele capete, în
privinţa vorbirii şi a ascultării. Un predicator mut cu o biserică surdă reprezintă o barieră de temut
în calea comunicării” (Stott; 2004, p. 80). Prinţul predicatorilor, Charles Spurgeon susţinea cu tărie
nevoia de a predica mesajul Scripturii. El spunea: „Preach the gospel, the gates of hell shake.
Preach the gospel, prodigals return. Preach the gospel to every creature, it is the Master's mandate
and the Master's power to everyone who believe” („Predică Evanghelia, porţile iadului vor fi
clătinate, predică Evanghelia, fiii risipitori se vor reîntoarce. Predică Evanghelia la orice creatură,
ea este mandatul Stăpânului şi puterea Stăpânului pentru oricine care crede”).21

Comunicarea este o artă

Definiţia pe care o dă Kaiser homileticii, scoate în evidenţă faptul că procesul de
comunicare presupune şi talent. Arta se face de către cei talentaţi, care au primit de la Dumnezeu
anumite daruri în această direcţie. Un rol important în comuicarea mesajului biblic îl are şi talentul
predicatorului. Nu toţi oamenii comunică la fel de bine. Unii sunt înzestraţi de Dumnezeu în mod
special. Talentul îl ajută pe predicator să facă din comunicare o artă. Predicatorii cinstiţi vor
recunoaşte atât înzestrările cât şi lipsurile lor în domeniul comunicării. A-ţi cunoaşte plusurile dar şi
minusurile în acest domeniu este benefic, deoarece sinceritatea şi simţul măsurii îl face pe un
predicator atrăgător şi îl ajută să îşi dezvolte uneori competenţele de predicare. Deşi pledează în
favoarea predicării, Stott recunoaşte că nu este un predicator foarte talentat în a comunica mesajul
biblic, deşi cariera lui de paroh emerit şi de Capelan al Reginei (peste 30 de ani) îl evidenţiază ca un
predicator apreciat. El afirmă totuşi despre sine:

Nu am pretenţia că aş fi un expert. Dimpotrivă, mărturisesc că, la amvon, sînt adesea copleşit de o

anumită 'frustrare comunicaţională', căci mesajul clocoteşte în mine, dar nu reuşesc să transmit altora
ceea ce gîndesc, fără a mai pune la socoteală ceea ce simt. Rareori mi se întâmplă să părăsesc amvonul
fără un sentiment de eşec parţial, o stare de căinţă, o rugă prin care-I cer lui Dumnezeu să mă ierte şi
năzuinţa de a primi har pentru a predica mai bine în viitor (Stott; 2004, p. 9).

18
Vezi cursul lui Donald L. Oddens, Expozitory Preaching: Note de curs, 1998, p.10.
19
Vezi incursiunea scurtă dar reprezentativă pe care a făcut-o John Stott în ceea ce priveşte istoria predicării. John
Stott, Puterea predicării, traducător: Emanuel Conţac, Cluj: Logos, 2004, publicată în original în 1982, p. 15-42.
20
Ibid., p. 45.
21
Vezi Tom Carter, editor, 2200 Quotantions form the Writings of Charles H. Spurgeon: Arranged Topically or
Textually, Indexed by Subject, Scripture, & People, Grand Rapids: Baker Books, 1988, p. 158.
 15

Trebuie să recunoaştem că unul din factorii care îi diferenţiază pe cei care comunică, este
acest dar înnăscut, oferit de Dumnezeu unor persoane. Talentul de a comunica este un factor foarte
important în comunicare, deoarece talentul face din această îndeletnicire o artă, oferind strălucire
actului comunicării. Cu toate acestea trebuie să recunoaştem că există mulţi oameni foarte talentaţi
care nu ating performanţe deosebite în comunicare. Înzestrarea naturală este un factor important dar
nu suficient în asigurarea reuşitei în comunicare.
Calvin Miller, este un specialist în domeniu, cu multă experienţă în predicare, fiind mai
mulţi ani pastor şi profesor de homiletică la Southweastern Baptist Theological Seminary. El ţine
conferinţe pe tema comunicării moderne, în seminarii şi universităţi, fiind un participant activ la
National Conference on Preaching din SUA, co-editor şi colaborator la revista de specialitate
Preaching, este în măsură să ne ofere un sfat în acest domeniu. În cartea sa, A Philosophy of
Marketplace Preaching: Spirit, Word and Story, Miller susţine că arta este foarte importantă în
comunicarea mesajelor. Însă dincolo de arta comunicării, care trebuie să fie stăpânită, el
accentuează importanţa pasiunii celui care predică Cuvântul, a zelului. Pasiunea este considerată
factorul decisiv ce trebuie să îl caracterizeze pe fiecare predicator în procesul de transmitere a
mesajului.
În concluzia sa referitoare la arta în comunicare, el afirma că arta şi zelul se completează
reciproc, ambele fiind necesare într-o predică. Dacă înlături arta, vei descoperi că frumuseţea
mesajului a dispărut. Iar dacă vei înlătura zelul vei descoperi că “miezul” mesajului s-a dus. Opinia
sa este că arta nu trebuie să fie totuşi principala preocupare a predicatorului. El mărturisea: „I still
urgently declare... that artistry will never be my focus. My focus shall allways remain the counsel
of God” („dar voi recunoaşte imediat că arta nu va fi niciodată principala mea preocupare.
Concentrarea mea va rămâne asupra planului lui Dumnezeu”).”22
Vorbind despre prioritatea conţinutului mesajului biblic faţă de oratorie, Chambers scria că
„chemarea lucrătorului nou-testamental este să descopere păcatul şi să-L reveleze pe Isus Cristos ca
Mântuitor. De aceea el nu poate folosi întotdeauna fraze poetice, nu poate fi plăcut şi prietenos, ci
trebuie să fie câteodată dur ca un chirurg care face o operaţie majoră. Suntem trimişi de Dumnezeu
să-L înălţăm pe Isus Cristos, nu să rostim discursuri frumoase” 23 Spurgeon spunea că „no man who
preaches the gospel without zeal is sent of God to preach at all (nici într-un caz, un om care predică
Evanghelia fără zel, nu este trimis de Dumnezeu să predice).” 24 Arta este importantă, dar numai ea
nu garantează succesul în procesul de comunicare. În afară de deschiderea predicatorului la vocea
lui Dumnezeu, despre care vorbea Miller, mai există şi alţi factori importanţi care trebuie avuţi în
vedere în comunicare, fără de care reuşita este afectată. Analizând cazuri concrete de predicatori,
vom ajunge la concluzia că reuşita este determinată şi de alţi factori, în afară de talent. Întâlnim
predicatori care nu sunt înzentraţi de Dumnezeu în mod deosebit, dar care ajung la performanţe
deosebite în cariera lor.
Din definiţia lui Walter Kaiser Jr., am putut observa că comunicarea nu este numai o artă
care implică în mod deosebit talentul. Înzestrarea naturală este un factor important, însă nu este
suficient pentru a asigura reuşita în comunicarea mesajului biblic. Un rol important în
perfecţionarea predicatorului îl are perseverenţa. Printr-o muncă susţinută, prdicatorul trebuie să-şi
înbunătăţească arta comunicării, chiar dacă este mai puţin înzestrat decât alţi predicatori.
Comunicarea este în primul rând o ştiinţă, care presupune, din partea celui ce comunică, o muncă
susţinută pentru însuşirea competenţelor specifice. Se afirmă că o distribuire corespunzătoare a
procentajului pe care îl reprezintă factorul artă (talentul) şi munca individuală depusă, talentul,
înclinaţiile naturale, deşi importante, contribuie doar în proporţie de aproximativ 10% la reuşită, în
timp ce restul de 90% este determinat de munca individuală, de efortul susţinut – de transpiraţie.
Talentul are un rol deosebit în realizarea unei comunicării eficiente. Nu trebuie însă să
supraestimăm rolul lui. El este un dar deosebit din partea lui Dumnezeu, care nu depinde de noi.
Însă cea mai mare influenţă asupra procesului de comunicare o are munca individuală susţinută a
celui care comunică. Aceste nouăzeci de procente intră în responsabilitatea noastră. Trebuie să

22
Vezi cartea lui Calvin Miller, Spirit, Word and Story: A Philosophy of Marketplace Preaching, Grand Rapids:
Baker Books, a doua imprimare, 1996, p. 95-109, (citatul este de la pagina 109).
23
Oswald Chambers, Ce am mai bun pentru Cel Preaînalt, Oradea: Editura Cartea Creştină, 1997, meditaţia din 20
decembrie.
24
Tom Carter; 1988, p. 159.
 16

facem un efort susţinut, să alocăm multe ore de muncă intensă, care au cel mai greu cuvânt de spus
în privinţa reuşitei în comunicare.
Dorim să tragem un semnal de avertizare pentru cei care au primit de la Dumnezeu un talent
oratoric deosebit, şi care se bazează, în cea mai mare parte, pe înzestrarea lor naturală, fără a fi
dispuşi să muncească suficient pentru compunerea unui mesaj. Am înţeles că Dumnezeu l-a creat pe
om în aşa fel ca el să ajungă la rezultate frumoase prin muncă. Nimic nu poate înlocui munca, nici
măcar talentul. Doar zece procente din succesul lucrării cuiva sunt date de înzestrările naturale iar
restul de nouăzeci de procente să fie date de munca efectivă a predicatorului sau a profesorului. Un
predicator mai puţin talentat dar harnic, are întotdeauna mai multe şanse de reuşită în comunicare
decât unul talentat dar care nu munceşte. Aplicarea practică a metodelor corespunzătoare şi a
informaţiilor necesare, contribuie la eficientizarea procesului de comunicare.

B. COMUNICAREA ÎN RAPORT CU TEOLOGIA ŞI CU PARTICIPANŢII

LA PROCES (VASILE TALPOŞ)
2)
Vasile Talpoş oferă o definiţie mai lungă, în care încearcă să puncteze aspectele importante
ale homileticii. El afirmă că: „Homiletica este ştiinţa teologică (ramură a teologiei practice) care se
preocupă de: mesajul, mesagerul şi transmiterea mesajului lui Dumnezeu către neamul omenesc, în
vederea cunoaşterii lui Dumnezeu, a obţinerii mântuirii prin credinţa în Isus Hristos, a trăirii vieţii
creştine şi a edificării Bisericii lui Hristos, în procesul de sfinţire spre slava lui Dumnezeu.25
În definiţia de mai sus autorul încearcă să ofere un rezumat a ceea ce se urmăreşte prin
comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Vom încerca să explicăm mai pe larg elementele care sunt
menţionate în această definiţie.
Deoarece noi ne referim la comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu, care este parte a
disciplinei de teologie, este util să ştim care este locul şi rolul comunicării Scripturii în cadrul mai
larg al teologiei. Talpoş scrie că homiletica este o “ramură a teologiei practice.”
Homiletica face puntea de legătură între cunoştinţele acumulate teoretic prin studiu teologic,
care Îl descrie pe Dumnezeu, relaţia dintre Dumnezeu şi creaţie, în special relaţia dintre Dumnezeu
şi om. Homiletica îl ajută pe cel care comunică să facă legătura între aceste cunoştinţe teoretice şi
implementarea lor în mod practic în viaţa cotidiană a omului. Homiletica deţine acele pârghii care îl
ajută pe cel care aude mesajul biblic, transmis de predicator, să experimenteze în viaţa lui
adevărurile teologice conţinute în mesaj. Prin această disciplină se face transferul de la teorie la
practică în viaţa unui credincios. Vom vedea în următoarea secţiune care sunt mijloacele pe care le
deţine ştiinţa comunicării, şi cu ajutorul cărora îi poate influenţa pozitiv pe cei care participă la
proces.
În definiţia de mai sus aflăm că homiletica “se preocupă de: mesajul, mesagerul şi
transmiterea mesajului lui Dumnezeu către neamul omenesc.” Cunoaşterea elementelor care intră
în procesul de comunicare, îl ajută pe cel care comunică să controleze procesul, în vederea
îmbunătăţirii comunicării. Despre acest subiect vom discuta mai pe larg în următoarea secţiune.
Talpoş vorbeşte şi despre conţinutul mesajului care urmează să fie comunicat. Nu este vorba de
conţinutul specific al fiecărui mesaj, care este diferit de la un mesaj la altul, ci de acea caracteristică
dominantă, care trebuie să se regăsească în conţinutul fiecărui mesaj biblic.
Cel care comunică trebuie să fie conştient că mesajele lui au în vederea cunoaşterea lui
Dumnezeu, obţinerea mântuirii prin credinţa în Isus Hristos, informaţii despre trăirea vieţii creştine,
despre edificarea Bisericii şi despre procesul de sfinţire. Aceste aspecte trebuie luate în considerare
în întocmirea mesajului biblic.

2. ELEMENTE DE BAZĂ ÎN COMUNICARE

Pentru o înţelegere corectă a procesului comunicării este necesar să facem cunoştinţă cu
elementele principale care intră în procesul comunicării. În acest scop vom defini aceste elemente.

25
Definiţia este luată din cartea Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, de Vasile Talpoş, Editura Lumina Lumii,
1994, p. 3.
 17

Cunoaşterea elementelor de bază ne va ajuta să putem controla comunicarea. În felul acesta, vom
putea să evaluăm factorii care au contribuit la atingerea obiectivelor sau care au condus la eşec, în
procesul de comunicare. Cunoaşterea elementelor comunicării ne ajută să reglăm acest proces.
Îmbunătăţirea comunicării se va putea face prin corectarea caracteristicilor elementelor care o
alcătuiesc. Pentru corectarea caracteristicilor este necesar să le cunoaştem.
Definirea elementelor componente ale comunicării necesită folosirea unor termeni tehnici.
Deşi folosirea acestor termeni în definiţii poate părea greoaie, ei nu pot fi evitaţi, dacă dorim să
cunoaştem modul în care decurge comunicarea şi modul în care se poate îmbunătăţi comunicarea.
Scopul nostru este sa definim elementele componente ale comunicării folosind un minimum
de termeni tehnici. După ce vom defini termenii, vom căuta să explicăm modul în care aceştia se
regăsesc în mod specific la domeniul nostru de comunicare: în slujbele religioase sau în sălile de
clasă.
Comunicarea presupune existenţa unui emiţător, al unui receptor şi al unui mesaj.
Emiţătorul în cazul nostru poate fi predicatorul sau profesorul din clasă. Receptorul poate fi o
audienţă formată din elevii unei clase de învăţămant gimnazial, liceal, universitar sau o comunitate
de credincioşi adunaţi la închinare. Pe scurt, receptorul este cel căruia i se adresează emiţătorul în
procesul de comunicare. Mesajul este al treilea element important în comunicare. Mesajul se referă
la conţinutul informaţiilor transferate de la emiţător către receptor. Mesajul este transmis de
emiţător către receptor.
O comunicare eficientă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Aceste condiţii sunt
legate de cele trei elemente principale care intervin în procesul de comunicare. Elementul cel mai
important în comunicare este emiţătorul, în cazul nostru, predicatorul sau profesorul. Pentru
simplificare în prezentare şi pentru evitarea folosirii termenului emiţător, care are conotaţii tehnice,
vom conveni să ne referim la emiţător cu numele de profesor sau predicator. Termenii aleşi să
substituie conceptul de emiţător se vor referi la toate tipurile de emiţători: predicator, învăţător sau
profesor. Mesajul în cazul nostru presupune un transfer de informaţii care sunt oferite cu un singur
scop, şi anume: cunoaşterea şi însuşirea de către receptor (audienţă) a Cuvântului lui Dumnezeu
conţinut în Biblie.26
Relaţia dintre emiţător şi receptor se stabileşte prin intermediul mesajului. Emiţătorul
(predicatorul), pentru a intra în legătura cu receptorul (audienta), foloseşte un anumit limbaj, care
este codificat prin anumite cuvinte, semne, gesturi, inflexiuni ale vocii, etc. Acest cod trebuie să fie
compatibil cu decodul ascultătorilor, în ceea ce priveşte cuvintele folosite, precum şi alte forme de
comunicare (vezi figura de mai jos).

ATMOSFERA, D
EMIŢĂTOR E RECEPTOR
PROFESOR, MESAJUL C
PREDICATOR / / / / O AUDIENŢĂ
BRUIAJ D
Cultură,
cod limbaj, decod
informa
ţii noi

În privinţa regulilor generale de comunicare consultă şi Anton Ilca, Pedagogia comunicării educaţionale, (Arad:
26

Editura Universităţii Aurel Vlaicu, 2003), în special p. 14-21.

 18

Scopul predicatorului (emiţătorului) este de a face ca mesajul pe care îl comunică să fie

înţeles de audienţă (de receptor). În procesul de comunicare trebuie să avem în vedere şi bruiajul
care împiedică sau denaturează mesajul transmis de către predicator. Factorii care duc la perturbarea
mesajului pot fi controlaţi de emiţător (predicator). Codul se referă la limbajul folosit, cultura pe
care o are predicatorul. În cazul în care predicatorul foloseşte anumiţi termeni pretenţioşi,
necunoscuţi de audienţă, mesajul este afectat. Audienţa trebuie să decodifice mesajul. Trebuie să
avem în vedre cultura celor care ne ascultă şi limbajul pe care aceştia îl stăpânesc. Predicatorul în
calitate de emiţător trebuie să caute ca decodul ascultătorilor (receptorilor) să se suprapună cât mai
mult posibil cu codul pe care el îl foloseşte ca să transmită mesajul. Acest lucru presupune ca
predicatorul să evite neologismele, termeni tehnici pretenţioşi pe care audienţa nu îi cunoaşte.
Oswald Chambers spunea că adevăratul post al predicatorului nu ar trebui să fie reţinerea de la
mâncare, ci reţinerea de la elocvenţă, de la vorbire impresionantă i de la o dicţie aleasă... El este
acolo ca să prezinte Evanghelia lui Dumnezeu, nu idealuri umane. Dacă oamenii vor să fie mai buni
doar datorită predicării mele, ei nu se vor apropia niciodată de Isus Cristos. Tot ceea ce mă
măguleşte în predicarea Evangheliei va sfârşi prin a mă face un trădător al lui Isus.”27
În ceea ce priveşte atmosfera în care se desfăşoară procesul comunicării, predicatorul are
responsabilitatea ca în limita posibilităţilor, să creeze un mediu cât mai favorabil. Predicatorul
trebuie să fie conştient că el nu trebuie să se scoată în evidenţă pe sine, ci să comunice cuvântul din
partea lui Dumnezeu.
Preocuparea noastră este să oferim profesorului sau predicatorului – factor responsabil în
procesul de comunicare – o serie de informaţii utile pentru ca acesta să-şi atingă obiectivele
propuse.

3. REGULI DE COMUNICARE
Cel care comunică are datoria să respecte anumite reguli pentru ca să fie eficient. 28 În
procesul de comunicare, acesta trebuie să ţină seama aspectele pe care le-am amintit deja, şi anume:
1) persoana lui, 2) mesajul pe care îl transmite şi 3) audienţa căreia îi comunică (vezi mai
sus). În mod special, profesorul răspunde de modul în care elevul asimilează lecţia, deoarece el are
controlul deplin asupra subiectului pe care îl prezintă, asupra stilului pe care îl va folosi pentru a
comunica mesajul, şi asupra persoanei sale în momentul comunicării.29 Responsabilitatea celui
care comunică cu o anumită audienţă, reprezintă un aspect important al comunicării. De aceea vom
discuta despre importanţa stilului pe care îl foloseşte profesorul. Stilul îl va ajuta să menţină
controlul asupra audienţei. Stilul folosit de predicator sau profesor face parte din procesul
transmiterii mesajului către receptor. Stilul intră în responsabilitatea celui care comunică, în ceea ce
priveşte relaţia lui cu audienţa.
În continuare vom încerca să explicăm fiecare din cele trei domenii de responsabilitate ale
celui care comunică, pe care le-am menţionat mai sus. În felul acesta vom încerca să evidenţiem
responsabilităţile pe care trebuie să le aibă în vedere un profesor sau un predicator în procesul
comunicării.

A. RESPONSABILITATEA PRIVIND PREGĂTIREA MESAJULUI

Înainte ca să transmită mesajul, profesorul sau predicatorul trebuie să-l pregătească,
încercând, în acelaşi timp, să şi-l însuşească în mod personal, la nivel intelectual, emoţional şi să
fie dispus a-l pune în practică în propria sa viaţă. Vom încerca să explicăm mai amănunţit aceste
responsabilităţi.

27
Oswald Chambers, op.cit., meditaţia din 17 iulie.
28
Informaţiile din această secţiune şi din alte secţiuni ale acestui volum au fost luate din notele de curs ale lui Roger L.
Peterson. Roger Peterson scoate în evidenţă condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească profesorul în clasă, pe care el
le numeşte: ,,Cele şapte legi ale învăţătorului.” Vezi The Teacher’s Seven Laws - Note de curs, (Minesota, Central
Baptist Seminary, 2000). Peterson foloseşte modelul carţii lui John Milton Gregory intitulată The Seven Laws of
Teaching, publicată în 1886.
29
Bruce H. Wilkinson vorbind despre legea celui care învaţă afirmă că profesorul este răspunzător faţă de asimilarea
lecţiei de către student. Vezi Bruce H. Wilkinson The Seven Laws of the Learner: Textbook Edition. Oregon:
Multnomah Press, 1992, p. 33.
 19

Pregătirea mesajului
Pregătirea mesajului este o condiţie principală în ceea ce priveşte comunicarea eficientă.
Mesajul este elementul de legătură între comunicator şi receptor, este raţiunea existenţei
comunicării. De aceea este necesar ca el să fie bine pregătit de către predicator sau profesor.
Preocuparea noastră de bază în această lucrare va fi aceea de a oferi informaţii referitoare la modul
de întocmire a unui mesaj biblic. La acest moment vom face câteva sugestii generale despre
întocmirea mesajului, urmând a reveni la acest subiect în partea a doua a lucrării, atunci când vom
vorbi despre metoda expozitivă şi despre alte metode de întocmire a mesajelor biblice.
Pentru pregătirea unui mesaj eficient este necesar ca predicatorul să fie disciplinat, deoarece
întocmirea unui mesaj presupune efort deosebit. John R. W. Stott în cartea Portretul predicatorului,
îl aseamănă pe predicator cu un ispravnic în slujba lui Dumnezeu, care trebuie să dea dovadă de
disciplină pentru ca, în mesajele sale, el să prezinte Cuvântul lui Dumnezeu cu acurateţe. Vorbind
de procesul de pregătire a unui tip de mesaj biblic, şi anume: mesajul expozitiv, despre care vom
discuta şi noi în conţinutul acestei lucrări, Stott spunea: “Predicarea expozitivă este o disciplină
pretenţioasă. Poate de aceea este aşa de rară!…Nu este suficient să citim în fugă câteva versete din
Biblie în fiecare zi, nici să studiem un pasaj numai când trebuie să predicăm din el. Nu. Trebuie ca
zilnic să 'ne cufundăm' în Scriptură”30
Disciplina este necesară pentru planificarea timpului pentru întocmirea mesajului, pentru
căutarea surselor de informare necesare, pentru cunoaşterea şi aplicarea principiilor de scriere ale
mesajelor; aspecte pe care le vom prezenta în conţinulul acestei cărţi.

Cunoaşterea mesajului
După ce profesorul sau predicatorul a întocmit mesajul, el are obligaţia de a-l învăţa pentru
a-l stăpâni. Cunoaşterea mesajului este o condiţie obligatorie pentru ca predicatorul să comunice
eficient. Această cunoaştere trebuie să se facă în trei domenii ale vieţii comunicatorului, şi anume:
la nivel intelectual, sentimental şi practic.

1) Cunoaşterea la nivel intelectual

Nu poţi să comunici cu succes dacă nu ţi-ai însuşit mai întâi conţinutul ideatic al mesajului.
Dacă profesorul nu este sigur de informaţiile pe care le transmite, el nu se poate aştepta ca audienţa
să înţeleagă mesajul mai bine decât profesorul sau predicatorul care transmite mesajul. Dacă este
ceaţă la catedră sau la amvon înseamnă că în clasă sau în auditoriu este întuneric. Charles W.
Koller, unul din renumiţii predicatori şi profesori de homiletică, preşedinte emerit al seminarului
teologic Northern Baptist Theological Seminary din Chicago, insistă pentru o pregătire temeinică a
mesajelor, în aşa fel ca acestea să poată fi comunicate eficient. În scopul acesta el scrie şi o carte cu
un titlu curios: Expository Preaching whithout Notes.31
Profesorul are datoria de a-şi însuşi în mod teoretic conţinutul mesajului. Dr. Howard
Hendricks în cartea sa, intitulată: Predarea care schimbă vieţi: Şapte căi autentice care vor da
viaţă predării tale, consideră că una din legile de bază pentru profesor este legea pregătirii. El
susţine că procesul de predare este eficient dacă profesorul este pregătit în mod corespunzător. 32

30
Vezi cartea lui John R. W. Stott, Portretul predicatorului: Studii asupra unor termeni din Noul Testament, Cluj:
Editura Logos, 1999, p. 32.
31
Vezi Charles W. Koller, Expository Preaching whithout Notes, Grand Rapids: Baker Book House, a-v-a tipărire,
1969.
32
Vezi Howard Hendricks, Predarea care schimbă vieţi: Şapte căi autentice care vor da viaţă predării tale,
traducere de Bogdan Rodica, Oradea: Editura Shalom, 1999, p. 126-139. Este interesant să observăm faptul că mai
mulţi autori care au scris cărţi despre predare şi învăţare şi-au structurat volumele după un model devenit de pe acum
tradiţional în acest domeniu şi anume, folosind expresia: “Şapte legi …..” Vezi cartea lui Milton Gregory The Seven
Laws of Teaching, (“Cele şapte legi ale învăţării”) 1886, cartea lui Bruce Wilkinson intitulată The 7 Laws of the
Learner: Textbook edition, (“Cele 7 legi ale învăţării”), Oregon: Multnomah Press, Walk Thru the Bible Ministries,
1992 şi de asemenea titlul notelor de curs ale lui Roger L. Peterson, The Teacher’s Seven Laws – class notes (“Cele
Şapte legi ale profesorului – note de curs”), Minneapolis: Central Baptist Seminary, 2000.
 20

Gaebelein vorbeşte despre modul în care profesorului trebuie să îşi însuşească prin pregătire
susţinută o perspectivă corespunzătoare asupra lumii şi vieţii.33
Referitor la cunoaşterea mesajului de către profesor, Guy P. Leavitt ne oferă cinci paşi
necesari pentru pregătirea unei lecţii biblice, paşi pe care i-am adaptat la contextul nostru, şi anume:
1) Profesorul trebuie să aloce timp suficient ca să mediteze la subiectul mesajului pe care urmează
să îl pregătească, 2) să se informeze corespunzător pentru a prezenta cât mai corect adevărurile pe
care le conţine mesajul, folosind în sensul acesta toate sursele importante pe care le are la dispoziţie,
3) să pună apoi deoparte un timp, numit de Leavitt, de incubaţie, în care reflectă la conţinutul
mesajului pe care l-a întocmit, luând în considerare nevoile celor care compun audienţa, 4)
iluminarea este pasul la care profesorul a ajuns la o înţelegere clară a modului de structurare a
mesajului său, care să îl ajute în a da randamentul maxim în comunicare, şi în final, 5) profesorul
va revizui conţinutul mesajului întocmit făcând ultimele retuşuri, dar mai ales definitivând planul
integral de transmitere propriu-zisă a mesajului către audienţă.34
Este foarte imprtant ca profesorul să înveţe foarte bine conţinutul mesajului care urmează să
îl transmită. Pentru aceasta va trebui să-şi facă timp pentru învăţarea lui. Stăpânirea din punct de
vedere teoretic a mesajului îi oferă profesorului un grad mare de libertate în comunicare. El nu va fi
dependent de notiţe şi în felul acesta va putea să păstreze contactul vizual cu audienţa – foarte
important în procesul de comunicare.
Însă cunoaşterea teoretică a mesajului nu este suficientă pentru a comunica eficient. O
cunoaştere corespunzătoare a mesajului presupune şi implicarea emoţională a profesorului.
Despre acest aspect vom vorbi în continuare.

2) Cunoaşterea la nivel emoţional

Nu este destul să pregătim mesajul, respectând toate regulile de structurare. Nu este suficient
nici dacă mergem un pas mai departe, încercând să ne însuşim teoretic mesajul care urmează să fie
transmis. Este necesar să ne implicăm şi emoţional în procesul de învăţare a mesajului. Aceasta
înseamnă că după ce profesorul a aşternut pe hârtie conţinutul mesajului, el trebuie să verifice dacă
mesajul pe care la pregătit este, în primul rând, motivator pentru sine. Un mesaj bine pregătit are
capacitatea de a-l face pe cel care comunică să fie, mai întâi, el încântat de mesaj. Această
implicare emoţională reprezintă unul din motoarele care îl va anima şi motiva pe profesor sau
predicator să transmită mesajul cu bucurie şi cu pasiune.
Când profesorul îşi însuşeşte lecţia la nivel emoţional, el va fi caracterizat de entuziasm. În
felul aceasta cel care comunică are mari şanse de a reuşi să-i motiveze şi pe cei ce-l ascultă.
Un profesor lipsit de entuziasm are puţine şanse să comunice eficient. Însă pentru a
cunoaşte mesajul la nivel emoţional este nevoie să investestim timp, pentru a pricepe modul în care
mesajul îl influenţează emoţional pe el, şi pe cei ce îl ascultă. Implicarea emoţională în vederea
asimilării mesajului este unul din secretele succesului în comunicare. De aceea este important ca
profesorul să acorde suficient timp pentru a transfera mesajul la nivelul emoţiilor - de a cunoaşte
emoţional mesajul.

Folosirea cifrei şapte pentru enumerarea legilor comunicării sau ale învăţării nu trebuie considerată ca fiind
normativă. Vom sugera două motive care au făcut ca această cifră să fie folosită în prezentarea legilor comunicării.
Ideea este preluată din Biblie unde cifra şapte este considerată cifra desăvârşită. Sfeşnicul din Templu de la Ierusalim
avea şapte braţe (Exod 37:17-24), ziua a şaptea era considerată sfântă (Exod 20:8-11), iar în Apocalipsa sunt
prezentate şapte biserici (Apocalipsa 1:4,11), şapte îngeri (Apocalipsa 1:16-20), şapte sfeşnice (Apocalipsa 1:12-13),
şapte peceţi (Apocalipsa 8:1), şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 16:1), etc. Ca urmare, sugestia ar fi că
numărul şapte ar conferi o autoritate specială legilor comunicării prezentate într-o carte. Un al doilea motiv sugerat de
noi ar fi că aceşti autori au fost influenţaţi de înaintaşul lor Milton Gregory care a folosit cifra şapte în cartea lui, scrisă
în 1886, carte care a avut un impact deosebit în domeniul comunicării. Se pare că Gregory a dat tonul în privinţa
folosirii acestei expresii.
Cifra şapte pentru enumerarea legilor nu este normativă. Acest lucru poate fi demonstrat şi de faptul că dacă
vom analiza seturile de câte şapte ale legilor prezentate în cărţile autorilor amintiţi mai sus, vom observa că legile diferă
de la un autor la altul. Înseamnă că există, cu siguranţă, mai mult de şapte legi pe care trebuie să le avem în vedere în
comunicare sau în învăţare.
33
Gaebelein, Frank E., Tiparul Adevărului lui Dumnezeu: Problemele integrării în învăţământul creştin, Oradea:
Editura Cartea Creştină, 1994, p. 54-59.
34
Vezi Guy P. Leavitt, Predarea cu succes, Oradea: Societatea Misionară Română, 1985, p. 56-57.
 21

3) Cunoaşterea la nivel practic

A cunoaşte lecţia doar intelectual şi emoţional nu este suficient. Profesorul sau predicatorul
trebuie să practice în mod personal adevărurile pe care le comunică altora. În cazul în care există
adevăruri pe care nu le-a aplicat, trebuie să fie dispus să pună în aplicare. Dacă predicatorul nu este
convins că mesajul pe care îl transmite poate fi pus în aplicare în propria-i viaţă, mesajul respectiv
nu va fi convingător pentru audienţă. Preocuparea de a aplica conţinutul mesajului la propria
persoană va conduce la formarea unui caracter frumos, iar un profesor cu caracter deosebit are mari
şanse să contribuie la schimbarea celor care îl ascultă.
O cunoaştere completă a mesajului de către cel care comunică este un proces complex care
implică nu numai stăpânirea mesajului din punct de vedere teoretic. Este necesară şi o implicare
emoţională, precum şi o cunoaştere practică a lui.
Un model de comunicator ideal, care a îndeplinit condiţiile prezentate mai sus, este Domnul
Isus. Autorul evangheliei după Marcu ne informează că “oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui; căci
îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii” (Marcu 1:22). Domnul Isus Însuşi ne
dezvăluie care era secretul reuşitei Sale în comunicare. El a dezvăluit şi în ce a constat eşecul în
comunicare al învăţătorilor din vremea lui. În primele 36 de versete ale capitolului 23 din
Evanghelia după Matei, Isus listează greşelile învăţătorilor Legii din acea perioadă. Observăm că
problema lor nu era în mod special la nivel teoretic, ci în aspectul practic. Isus îi sfătuieşte pe cei ce
Îl ascultau, în privinţa modului în care să se raporteze la învăţătorii Legii: “Toate lucrurile, pe care
vă spun ei să le păziţi, păziţile şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi căci ei zic, dar nu fac.”
(Matei 23:3)
Învăţătorii Legii nu aveau putere în transmiterea mesajului pentru că ei nu erau preocupaţi
să îşi însuşească în mod practic mesajul pe care îl comunicau. Ei nu îi învăţau pe alţii din experienţa
lor de viaţă. Învăţătorii Legii comunicau audienţei informaţii pe care nu le considerau demne de a fi
aplicate de ei înşişi.
Dacă cel care comunică nu este dispus să practice adevărurile pe care transmite, el se face
vinovat de ipocrizie. Aceasta ar însemna că un profesor i-ar învaţă pe elevi o metodă de rezolvare a
unei probleme dar el personal foloseşte o altă metodă. În acest caz intră în discuţie puterea
exemplului personal al celui care învaţă. Profesorul trebuie să cunoască mesajul la nivel teoretic,
emoţional şi practic pentru a comunica eficient.

B. RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE PARTICIPANŢII LA PROCES

Cel care îi învaţă pe alţii are următoarele responsabilităţi faţă de audienţă: El trebuie să
atragă atenţia audienţei, să îi menţină interesul pe parcursul comunicării mesajului şi să
folosească metodele cele mai potrivite pentru a determina participanţii să-şi însuşească mesajul
primit. În a doua parte a acestei secţiuni ne vom ocupa în mod deosebit de responsabilitatea
profesorului faţă de cei pe care îi instruieşte. Profesorul deţine anumite pârghii pentru a-i determina
pe elevi sau studenţi să-şi însuşească informaţiile communicate, pe care predicatorul nu le are.

Atragerea atenţiei
O sarcină dificilă a profesorului sau a predicatorului este de a atrage atenţia celor care îl
ascultă. Acest lucru trebuie să se facă în primele momente ale procesului comunicării. Preocuparea
celui care comunică de a atrage atenţia audienţei va avea loc la momentul prezentării introducerii
mesajului. Despre acest aspect vom vorbi când vom prezenta metoda propriu-zisă de întocmire a
unui mesaj expozitiv. Pentru moment, vom face câteva consideraţii generale pe care trebuie să le
avem în vedere pentru a atrage atenţia audienţei.
Profesorul poate să atragă atenţia audienţei apelând la cele cinci simţuri, cu ajutorul cărora
omul percepe lumea înconjurătoare; văzul, auzul, pipăitul, gustul şi mirosul. De aceea profesorul
trebuie să dea dovadă de inventivitate în stimularea celor care îl ascultă. El poate atrage atenţia
audienţei apelând la văz, la auz, la pipăit, la gust şi la miros. Leavitt face o diagramă care arată
eficienţa metodelor de stimulare a elevilor şi ajunge la concluzia că vazul este simţul care are cea
 22

mai mare pondere în stimularea ascultătorilor. 35 Ca urmare, profesorul are responsabilitatea de a

exploata această capacitate a studentului de a recepţiona vizual mesajul.

Menţinerea interesului
Este posibil ca, iniţial, un predicator sau un profesor să reuşească să atragă atenţia audienţei
căreia îi vorbeşte. Dar acest lucru nu este suficient. După un anumit timp, cei care îl ascultă pot să
intre într-o stare de indiferenţă, de apatie. De aceea, următorul pas pe care predicatorul trebuie să îl
facă este să menţină interesul audienţei pe tot parcursul prezentării mesajului. Pentru menţinerea
interesului, cel care comunică trebuie să îl convingă pe ascultător de importanţa mesajului. Când
compune introducerea mesajului el trebuie să ia în considerare acest lucru.
Menţinerea interesului ascultătorului depinde de abilitatea predicatorului de a comunica.
Mesajul trebuie formulat şi transmis în aşa fel încât acesta să prezinte interes pentru audienţă.
Pentru menţinerea interesului ascultătorilor trebuie să aibă în vedere următorii factori: 1) Să
cunoască nevoile audienţei. Despre acest lucru vom vorbi imediat după ce prezentăm factorii care
intervin pentru menţinerea interesului. 2) Cel care comunică trebuie să alcătuiască mesajul în mod
corespunzător, folosind regulile homiletice de compunere a unui mesaj. Acest aspect este discutat
în a doua parte a acestei cărţi, la tehnica întocmirii unui mesaj. 3) Comunicatorul are
responsabilitatea să selecteze cu grijă metodele folosite, pentru a se face cât mai bine înţeles de
audienţă. Acest subiect va fi dezvoltat în secţiunea referitoare la metode de comunicare (vezi
partea a II-a a lucrării).
Pentru cunoaşterea nevoilor audienţei, predicatorul trebuie să depună un anumit efort în
vederea familiarizării cu problemele pe care le au cei cărora le vorbeşte. Acest lucru îl poate realiza
prin: întocmirea unor sondaje în rândul audienţei, cu scopul de afla ce îi frământă pe cei care îl
ascultă, sau prin participarea la anumite acţiuni comune, de unde poate afla care sunt frământările
participanţilor. În urma acestor teste va căuta să vadă care sunt principalele preocupări ale
audienţei căreia urmează să îi vorbească. Se va evita întocmirea unor mesaje care nu vizează în
mod direct nevoile audienţei, chiar dacă anumite subiecte par atrăgătoare pentru predicator.
Este important să încearcăm a descoperi nevoile ascunse ale audienţei, de care ascultătorii
nu sunt conştienţi. Aceste nevoi trebuie luate în considerare în planificarea mesajelor pe termen
lung36 şi scurt. Vom vedea că folosirea metodei expozitive de întocmire a predicilor este utilă în a
prezenta soluţii la problemele ascultătorilor, atunci când se studiază în mod sistematic Cuvântul lui
Dumnezeu. Se pot alege anumite cărţi sau secţiuni de cărţi din Bibliei, sau se pot selecta anumite
pasaje biblice, ţinând seama de nevoile audienţei. Chiar dacă predicatorul nu va adresa în mod
direct anumite probleme, prin prezentarea mesajului biblic într-un mod sistematic el va oferi
răspunsuri în mod direct şi indirect. În prezentarea textului Scripturii în mod expozitiv, predicatorul
va confrunta ascultătorii cu probleme importante legate de viaţa creştină 37, domnia lui Cristos,
păcat, sfinţenie, neprihănire, Evanghelie, putere spirituală, rugăciune, ascultare, evanghelizare
personală, rezolvarea conflictelor dintr-o perspectiva biblică, etc.
Alte subiecte pe care trebuie să le aibă în vedere predicatorul în momentul când face
planificarea predicilor sale, sunt cele legate de: încercare, curaj, îngeri, ispăşire, botez, compromis,
conştiinţă, cruce , moarte , ucenicizare , divorţ, credinţă, frică, părtăşie, iertare, har, naştere din nou,
iad, rai, sfinţenie, Duhul Sfânt, cinste, sperantă, umilinţă, idolatrie, judecată, justificare, lege,
dragoste, misiune, ascultare, mânie, răbdare, pace , laudă, răscumpărare, înviere, sacrificiu, a doua
venire a lui Cristos, stăpânirea de sine, păcat, mulţumire, unitate, muncă, îngrijorare sau închinare.

35
Vezi cartea lui Guy P. Leavitt, op.cit., p. 102. Autorul în diagrama lui spune că 75 % din proocesul de învăţare se
petrece la acest nivel, 13 % prin intermediul auzului şi un procent de 12 % prin intermediul pipăitului, gustului şi
mirosului.
36
Vom încerca să va facem o planificare pe termen lung a mesajelor. În felul acesta vom putea prezenta mai complet
planul de salvare al lui Dumnezeu, decât dacă ne folosim de inspiraţia de moment, de fiecare dată cand pregătim un
mesaj.
37
Vreau să menţionez că mai multe din informaţiile legate de structurarea mesajelor biblice le-am preluat din cursurile
pe care le-am parcurs în timpul anilor de studiu, cum ar fi Expository Preaching: Class Notes, Regent University,
1992, al cărui autor este Jon Ruthven, precum şi cursul lui Donald L. Oddens, Expozitory Preaching: Note de curs,
1998. M-am inspirat din aceste cursuri şi în formularea anexelor 4 şi 5 de la sfârşitul acestui volum, referitoare la lista
cuvintelor cheie şi fişa de întocmire a unei predici.
 23

Este vorba doar de o listă care poate fi completată de fiecare predicator în funcţie de audienţa căreia
i se adresează.
Va fi benefic să consultăm comitetul de conducere si biserica în legătură cu planificarea
mesajelor. Consultarea comitetului bisericii sau a unor creştini maturi spiritual este de mare ajutor
în planificarea mesajelor care să corespundă nevoilor ascultătorilor. Aceste persoane cunosc
anumite probleme pe care predicatorul nu le-a sesizat. Observăm că întocmirea unor mesaje care să
corespundă cu nevoile audienţei presupune menţinerea unui dialog permanent cu cei cărora le
vorbeşti, cu liderii spirituali din comunitatea respectivă.
Un alt factor care îl ajută pe predicator să prezinte mesaje corespunzătoare cu nevoile
audienţei este deschiderea lui pentru a asculta vocea Duhului Sfânt care cunoaşte cel mai bine
nevoile şi problemele audienţei. Recunoaşterea şoaptei Duhului Sfânt de către predicator este
posibilă doar printr-o trăire în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. O trăire zilnică a predicatorului,
în ascultare de Cuvântul, este cea mai bună metodă de a prezenta un mesaj corespunzător nevoilor
ascultătorilor. Cine poate şti mai bine decât Duhul lui Dumnezeu nevoile fiecărei persoane?
Vorbind despre capacitatea Duhului Sfânt de a descoperii lucrurile ascunse, apostolul Pavel afirmă
că: “nouă…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi
lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2: 10).

Folosirea celor mai potrivite modalităţi de comunicare

Pentru atragerea atenţiei şi menţinerea interesului audienţei, trebuie să clarificăm câteva
lucruri referitoare la modalităţile la care poate apela profesorul sau predicatorul, care să îl ajute să
obţină rezulatatele dorite. El trebuie să găsească soluţiile cele mai eficiente ca să se facă înţeles, şi
ca mesajul să fie bine recepţionat. Această secţiune se adresează în special profesorilor,
învăţătorilor şi educatorilor care beneficiază de anumite pârghii în procesul de instruire, pe care
predicatorii nu le au. Însă într-o oarecare măsură, şi predicatorii pot folosi unele din informaţiile
prezentate mai jos. Este vorba mai ales folosirea mijloacelor de comunicare. În cadrul aspectelor pe
care profesorul trebuie să le aibă în vedere, vom face referire la stilul şi baza materială pe care o
foloseşte.
Bruce H. Wilkilson scoate în evidenţă importanţa stilului pe care îl foloseşte cel care
comunică Cuvântul lui Dumnezeu. Stilul are de a face cu tonalitatea vocii, cu poziţia pe care o
adoptă când vorbeşte, şi anume: stă jos, bate din palme, şi alte gesturi pe care le poate folosi pentru
a fi cât mai bine înţeles. În concepţia lui Wilkinson, stilul este considerat una din cele mai
importante trei pârghii, prin care profesorul reuşeşte să controleze deplin procesul de comunicare.
Profesorul are control asupra modului de transmitere al mesajului şi asupra metodei pe care o va
folosi în comunicare.38 Aspectele prezentate mai sus au de a face cu modalitatea în care profesorul
sau predicatorul controlează audienţa. Controlul se poate realiza în cele trei domenii principale ale
procesului de comunicare, care trebuie avute în vedere de către profesor, şi anume: profesorul,
mesajul şi audienţa. Stilul folosit în comunicare intră în responsabilitatea celui care transmite
mesajul.
Vorbind de responsabilitatea profesorului faţă de participanţi, vom organiza discuţia care
urmează în două părţi. La început vom vorbi despre mijloacele pe care profesorul trebuie să le
folosească pentru comunicarea mesajului iar în cea de a doua parte vom vorbi despre pârghile la
care poate apela profesorul pentru a-l determina pe elev sau student să-şi însuşească mesajul.

1) Mijloacele de comunicare
La început vom avea în vedere mijloacele de comunicare pe care trebuie să le folosească
profesorul pentru a fi cât mai eficient în transmiterea mesajului. 39 Profesorul şi predicatorul trebuie
să fie dispus să folosesască mijloacele audiovizuale, cum ar fi: tabla, retroproiectorul, programul
de computer Power Point, casetofonul, CD Playerul, Video Recorder, etc.

38
Vezi Wilkinson, op.cit., p. 33.
39
Vezi Charles W. Koller, op.cit., p. 103-107, unde acesta vorbeşte despre condiţiile necesare în procesul de
comunicare a mesajului.
 24

Deoarece cercetările în domeniul educaţiei au demonstrat că mai mult de 80 % din lecţie

este asimilată prin intermediul simţurilor auditiv şi vizual, 40 este foarte important să ne folosim de
mijloace care stimulează procesul de asimilre prin intermediul acestor două simţuri.
Profesorul trebuie să ştie cum să folosească aceste mijloace de comunicare. Aceasta
presupune inventivitate din partea profesorului, pentru a şti cum şi unde este necesar să apeleze la
mijloacele audiovizuale pe care le are la dispoziţie.
Tabla este un mijloc important de comunicare pentru profesor, atunci când el vrea să
puncteze anumiţi paşi importanţi în cadrul lecţiei, să vizualizeze grafic o anumită porţiune a lecţiei,
folosindu-se de o schiţă sau de un tabel. Schiţele sau rezumatul scris pe tablă va putea fi revăzut de
elevi ori de câte ori se face referire la anumite aspecte ale lecţiei schiţate pe tablă. Prin simţul
văzului, elevul sau ascultătorul poate revedea aceste informaţii, care vor fi în final asimilate de
acesta. Schiţele sau tabelele reprezentate pe tablă sau cu programul de calculator “Power point,” îl
ajută pe cel care ascultă să îşi sistematizeze informaţiile, ceea ce va facilita reţinerea mesajului cu
mai multă uşurinţă. Tabla poate fi un important instrument pentru profesorul care ştie să o
folosească corect. Guy P. Leavitt afirmă că “un învăţător plus o tablă este egal cu doi învăţători.”41
Datorită dezvoltării rapide a tehnicii informaţionale, instructorul poate profita de mijloace
din ce în ce mai sofisticate, pe care le poate folosi în transmiterea mesajelor sau în predarea lecţiei.
Printre cele mai eficiente modalităţi de reprezentare a porţiunilor de mesaj sau a mesajelor în
întregime, vom aminti: retroproiectorul şi programul de computer “power point.” Ultimul amintit
facilitează profesorului sau predicatorului posibilitatea de a prezenta schiţat pe ecran, întrega lecţie
sau predică. Retroproiectorul şi mai alres programul “power point” au avantajul că oferă o calitate
superioară imaginilor afişate, faţă de imaginile desenate pe tablă. Mai mult, tabelele şi schiţele pot fi
pregătite înainte de a prezenta mesajul în faţa audienţei. În felul acesta, profesorul are mai mult
timp în clasă pentru a explica mesajul, deoarece timpul care era folosit pentru a proiecta pe tablă
rezumatele, tabelele sau schiţele poate fi alocat pentru clarificarea unor aspecte mai greu de înţeles
din mesaj.
Dacă predicatorul foloseşte retroproiectorul sau programul “power point,” el va ajuta
audienţa să poată urmări mai uşor şi înţelege mai bine mesajul. Retroproiectorul este util în special
în cazul mesajelor mai greu de asimilat, cum este cazul mesajelor doctrinare. În cazul în care
profesorul consideră că anumite rezumate, tabele sau schiţe afişate pe retroproiector sau la
computer ar trebui să fie distribuite celor care îl ascultă, el are posibilitatea să le multiplice şi să le
ofere audienţei.
Există situaţii în care profesorul va dori să folosească un casetofon, un CD Player sau un
Video Recorder pentru a prezenta participanţilor o voce memorabilă sau pentru a viziona o scenă
importantă pentru a înţelege mai bine mesajului transmis.
Cei care folosesc programul “power point,” beneficiază de posibilităţi nenumărate de a
reprezenta mesajul, deoarece acest sistem poate crea diagrame, tabele, hărţi, poate folosi o gamă
largă de culori, are posibilitate de indicare electronică a anumitor informaţii importante din
conţinutul mesajului precum şi posibilitatea realizării grafice a unor rezmate ale lecţiei, etc.
Aceste mijloace de comunicare pot fi foarte eficiente dacă cel care comunică va învăţa să le
folosească. Dacă nu stăpâneşte aceste mijloace moderne de comunicare, este indicat ca predicatorul
sau profesorul să facă un curs de perfecţionare pentru a învăţa să opereze cu programul “power
point.” Pentru folosirea acestor mijloace este necesar ca profesorul sau predicatorul să apeleze la
imaginaţie, şi să îşi facă timp ca să gândească modul în care poate îmbunătăţii transmiterea
mesajului.42 Însă efortul va fi pe deplin răsplătit când cel care comunică va vedea că mesajul lui
este mai uşor recepţionat iar cei care îl ascultă îşi însuşesc informaţiile cu un randament mult mai
ridicat, decât dacă ar folosi modelul tradiţional de prezentare: prin simpla transmitere verbală.

2) Pârghiile folosite în procesul de comunicare

40
Vezi cartea lui Guy P. Leavitt, op.cit., p. 102.
41
Vezi Guy P. Leavitt, op.cit., p. 104.
42
Pentru un studiu mai aplu referitor la folosirea mijloacelor audiovizuale vezi Guy P. Leavitt, op.cit., p. 103-120. Vezi
şi Charles W. Koller, op.cit., p. 44-49, unde se vorbeşte despre surse folosite pentru pregătirea mesajelor.
 25

Profesorul beneficiază de anumite pârghii cu ajutorul cărora îl poate determina pe elev să-şi
însuşească lecţia. Instructorul are câteva responsabilităţi, de care trebuie să ţină seama, pentru ca să
aibă rezultatele dorite. În continuare vom prezenta aceste pârghii.

Motivarea participanţilor pentru rezolvarea problemelor abordate

Responsabilitatea profesorului nu se încheie odată cu transmiterea mesajului. El trebuie să
urmărească modul în care cel elevul sau studentul îşi însuşeşte lecţia. Pentru înţelegerea lecţiei,
profesorul trebuie să îl motiveze pe elev să caute răspunsuri la problemele care au fost discutate în
clasă.
La acest moment este important ca profesorul să-şi înţeleagă responsabilitatea pe care o are
faţă de elev, profitând de autoritatea pe care o are asupra acestuia. Profesorul poate şi trebuie să îl
determine pe elev să înveţe. Cel care instruieşte nu poate fi indiferent faţă de ceea ce se întîmplă cu
cei care participă la procesul instruirii. El răspunde în aceeaşi măsură atât de pregătirea
corespunzătoare a lecţiei precum şi de modul în care a fost însuşită lecţia de către elev sau student.
Eficienţă în comunicare este asigurată dacă se profesorul îşi îndeplinineşte până la capăt toate
responsabilităţile.
În Vechiul Testament se foloseşte acelaşi cuvânt atât pentru a preda cât şi pentru a învăţa.
Înţelegem că predarea şi învăţarea fac parte din acelaşi proces şi nu pot fi separate una de alta.
Cuvântul în limba ebraică din care derivă verbele “a preda” şi “a învăţa” este dml (lamad), care
se traduce în limba română prin “a învăţa.” Când evreii se referă la acţiunea de predare ei folosesc
acelaşi verb, schimbându-i doar tipul de conjugare, şi anume Piel, care descrie o acţiune intensivă.
Deci profesorul este implicat în procesul de învăţare a elevilor, săvârşind o acţiune ofensivă pentru
a duce la îndeplinire obiectivul propus. În acelaşi proces este implicat şi elevul, cu deosebirea că
atunci când verbul se referă la activitatea elevului, este la o altă conjugare, care descrie o acţiune
simplă, la diateza activă.
In limba română această exprimare este similară cu cea din limba ebraică, dacă ţinem seama
că în româneşte se poate folosi acelaşi cuvânt pentru a descrie cele două acţiuni: de predare şi de
învăţare. În limba română putem spune: “profesorul îi învaţă pe elevi,” expresie similară cu:
“profesorul predă.” Putem folosi acelaşi verb pentru a ne referi la acţiunea elevului: “elevul învaţă,”
descriind astfel activitatea acestuia de a-şi însuşi o lecţie predată de profesor.
Am văzut că în limba ebraica forma lexicală a cuvântului este identică pentru cele două
acţiuni: de predare şi de învăţare. In mod asemănător şi în limba română putem folosi acelaşi verb,
“a învăţa,” care descrie cele două acţiuni, deşi în româneşte avem şi verbe diferite care descriu cele
două acţiuni: predarea şi învăţarea.
În alte limbi, cum este engleza, se folosesc două cuvinte diferite pentru a descrie cele două
tipuri de activitate, şi anume: verbul “to teach” care înseamnă “a preda” şi verbul “to learn” care se
traduce cu “a învăţa.” În engleză nu există un singur verb care să descrie cele două acţiuni de
predare şi de învăţare. Limba engleză nu ne ajută din acest punct de vedere să observăm şi o
conexine de ordin lingvistic între cele două activităţi. Tocmai de aceea Wilkinson scoate în evidenţă
faptul ca folosirea celor două cuvinte diferite în limba engleză pentru a descrie acţiunea de predare
şi de învăţare poate duce la o înţelegere greşită a procesului de instruire. El consideră că pentru
definirea celor două acţiuni: de predare şi de învăţare trebuie să ţinem seama de Scriptură, care
reprezintă etalonul. Wilkinson susţine că Dumnezeu nu separă cele două activităţi, de predare şi de
învăţare; ele făcând parte din acelaşi proces unitar al educaţiei. Pentru a demonstra acest lucru,
Wilkinson foloseşte două versete din Biblie unde acelaşi verb dml(lamad), se foloseşte pentru a
descrie acţiunea de predare, însă la conjugări diferite. În Deuteronom 4:1, Dumnezeu porunceşte:
“Acum, Israele, ascultă legile şi poruncile pe care vă învăţ ( dmlm (melamed)” (italicele îmi
aparţin)), iar în Deuteronom 5:1 este prezentată acţiunea de învăţare, unde se foloseşte acelaşi verb.
“Moise chemat pe tot Israelul, şi I-a zis: 'Ascultă, Israele, legile şi poruncile pe care vi le spun
astăzi în auzul vostru. Învăţaţi-le ( mtdmlw (ulmadtem)) (italicele îmi aparţin) şi împliniţi-le cu
scumpătate'”).
 26

Pentru a arăta gravitatea separării celor două acţiuni de “a preda” şi de “a studia” din cadrul
procesului de învăţare, Wilkinson foloseşte cuvinte radicale ca să scoată în evidenţă greşeala de a
despărţi cele două activităţi care au loc în procesul de educaţie. El întreabă: “Does God divorce
teaching and learning? (“Divorţează Dumnezeu predarea de învăţare?)” Wilkinson putea folosi in
locul verbului “a divorţa” verbul “to separate” (a separa). El continua această discuţie folosind un
alt cuvânt din domeniul familiei care demonstrează necesitatea păstrării unei legături indestructibile
între predare şi învăţare. Wilkinson afirmă că cele două acţiuni “are married , they are one.
Somehow and in some way what the teacher does and what the student does must be inextricably
related. (“sunt căsătorite, ele sunt una. Intr-un anumit sens şi într-un anumită formulă ceea ce
profesorul face şi ceea ce elevul face trebuie să fie legate în mod indestructibil”).43
Referitor la modul în care profesorul poate în mod practic să-i motiveze pe cei care îl ascultă
să-şi însuşească lecţia, vom prezenta în continuare câţiva paşi necesari care trebuie făcuţi în această
direcţie.

Convingerea participanţilor de importanţa mesajului

Este important ca elevii sau studenţii să fie convinşi că mesajul merită să fie luat în
considerare. Dacă participanţii vor ajunge la această concluzie, ei vor fi atenţi şi îşi vor însuşi
conţinutul lecţiei. Pledoaria pentru demonstrarea importanţei mesajului va fi făcută de către
profesor în introducerea lecţiei. Despre aspectele tehnice referitoare la modul în care trebuie să
demonstrezi importanţa lecţiei, vom vorbi mai pe larg la secţiunea despre scrierea introducerii unui
mesaj biblic, când vom prezenta metodele concrete de întocmire a unui asemenea mesaj. Ţinând
seama că în această lucrare avem în vedere mesajele care comunică învăţătura Scripturii, este cu
atât mai important să arătăm celor care participă la procesul de instruire valoarea deosebită a lor.
Pentru a realiza acest lucru, profesorul va avea grijă să urmărească modul în care cei instruiţi îşi
îndeplinesc responsabilităţile. El va fi atent să îşi îndeplinească în mod conştiincios
responsabilităţile în vederea motivării elevilor şi studenţilor, precum şi a însuşirii de către aceştia a
conţinutului lecţiei. În continuare vom prezenta responsabilităţile profesorului faţă de participanţii
la procesul educativ. Am căutat să explicăm şi modul în care predicatorul poate beneficia de aceste
informaţii în comunicarea mesajului biblic.

1) Să dea teme de casă

i)
Cei care participă la lecţie nu trebuie să se simtă doar nişte simpli ascultători pasivi care aud
mesajul şi apoi pleacă fără să se simtă responsabili de conţinutul acestuia. Profesorul va căuta să îi
implice pe cei ce îl ascultă, pentru a fi activi în procesul de comunicare. Acest lucru se poate face
în mod practic prin a da participanţilor, în mod regulat, anumite teme de casă. Nu este suficient ca
temele de casă să se rezume la un proiect final şi la un examen susţinut la sfârşitul cursului. Elevul
trebuie să fie implicat în mod continuu, de fiecare dată când este confruntat cu un mesaj sau cu o
nouă lecţie. In cazul predicatorului, temele de casă vor consta din aplicaţii practice propuse pentru
ascultători. Fiecare mesaj trebuie să conţină asemenea aplicaţii practice pentru audienţă.
Temele şi aplicaţiile practice se vor baza pe conţinutul mesajului prezentat. Temele şi
aplicaţiile trebuie formulate în aşa fel ca să stimuleze gândirea participanţilor, să conţină un anumit
grad de dificultate care să îi determine să caute soluţii şi să îi înveţe să gândească. Efortul depus
pentru rezolvarea temelor şi aplicaţiilor îl va ajuta pe cel instruit să dobândească experienţă. În felul
acesta elevul va reuşi să rezolve probleme tot mai dificile şi va avea încredere în sine, în capacitatea
proprie.
Temele şi aplicaţiile trebuie să fie bine alese de instructor, pentru ca mesajul transmis să
devină practic, actual şi interesant pentru cei instruiţi. Pentru întocmirea temelor şi a aplicaţiilor se
cere imaginaţie din partea instructorului. Acestui aspect trebuie să i se acorde atenţia cuvenită.
43
Vezi cartea lui Bruce H. Wilkinson, 1992, p. 26. Este interesant să observăm că Wilkinson îşi intitulează cartea “Cele
7 legi ale învăţării” şi nu “ale profesorului.” Observăm că Wilkinson vede lucrarea profesorului ca parte integrantă din
procesul de învăţare, a cărui produs final este receptorul - în cazul lui Wlkinson: elevul sau studentului. Dacă elevul
ajunge să-şi însuşească lecţia înseamnă că profesorul şi-a îndeplinit misiunea cu succes. Aceasta trebuie să fie şi
atitudinea predicatorului dacă vrea să comunice eficient. Consultă şi traducerea acestei cărţi în limba română, Cele 7
legi ale învăţării, op.cit.
 27

Profesorul sau predicatorul trebuie să îşi facă un obicei de a da teme sau de a le sugera aplicaţii
concrete participanţilor. În felul acesta cel care ascultă va deveni un participant activ în procesul de
învăţare, proces care va aduce rezultatele scontate.

2) Să verifice temele de casă

Elevul trebuie să fie verificat pentru a ne convinge dacă şi-a făcut tema de casă. Doar
formularea unor teme de casă, nu este suficientă. Profesorul trebuie să meargă un pas mai departe,
şi anume, să verifice modul în care acele teme au fost făcute. Dacă se limitează doar la a da teme,
profesorul se opreşte la jumătatea drumului. Vom aminti aici o sintagmă des folosită de predicatori
atunci când avertizează în legătură cu pericolul de a falimenta în relaţia cu divinitatea, chiar dacă
omul doreşte sincer să aibă o relaţie corectă cu Dumnezeu, şi anume: “Drumul spre iad este pavat
cu intenţii bune.” Intenţiile bune nu garantează că vom ajunge în cer. Este nevoie să punem în
aplicare intenţiile noastre. La fel se întâmplă şi cu profesorul care dă teme de casă, dar imediat
după ce le-a formulat uită de ele şi nu mai urmăreşte să vadă dacă elevii fac un pas mai departe, să
rezolve temele de casă.
Urmărirea modului în care elevul îşi face temele de casă presupune perseverenţă din partea
profesorului. Profesorul trebuie să fie disciplinat şi să-şi planifice cu atenţie un timp în care să se
ocupe de această problemă. Falimentarea în îndeplinirea acestui obiectiv are consecinţe nefaste
asupra procesului de instruire. Pentru orice activitate eficientă trebuie plătit un preţ. Dacă cel care
comunică nu este dispus să plătească preţul, nu va avea succes în lucrarea lui. Comoditatea este
unul din marile obstacole, unde foarte mulţi profesori falimentează, şi din această cauză nu reuşesc
să comunice cu succes.

3) Să-şi exprime aprecierea faţă de cei conştiincioşi

După ce profesorul a verificat temele de casă, el are responsabilitatea să îi aprecieze pe cei

ce şi-au îndeplinit sarcinile trasate. Acest lucru îi va stimula în mod deosebit pe cei care sunt
conştiincioşi, şi pe viitor ei vor fi mult mai motivaţi să aplice mesajul primit. Ei vor dobândi
încredere în ei înşişi atunci când vor observa că profesorul a apreciat strădania lor. În acest fel vor fi
motivaţi să persevereze în activitatea lor. Predicatorii ar trebui să-şi facă obiceiul de a-i aprecia pe
cei care au acţionat la provocarea de a aplica mesajul.
În cartea Predarea care schimbă vieţi, Howard Hendricks include, printre cele şapte legi
considerate de el necesare pentru o predare însoţită de succes, o lege intitulată “legea încurajării,”
unde afirmă că “problema numărul unu a educaţiei din zilele noastre este insuccesul în motivarea
celor care învaţă…Să-i faci să treacă la acţiune.”44 Wilkinson prezintă la capitolul intitulat “Legea
aşteptării,” un mecanism care îl va ajuta pe profesor să îi aprecieze pe elevi. El oferă şi o serie de
paşi concreţi care ne ajută să facem aprecieri corespunzătoare la adresa celor care sunt participanţi
la comunicare. Este necesar ca: a) profesorul să fie atent la cei pe care îi evaluează, la tot ceea ce
se întâmplă în jurul lui, pentru a-i observa pe cei harnici dar şi pe ceilalţi. b) Să îi explice clar celui
pe care vrea să îl aprecieze progresul pe care l-a observat la el, şi să folosească cuvinte de genul:
“you just did…” („ai reuşit…”). Formularea clară progresului pe care l-a făcut, va avea un impact
deosebit asupra evoluţiei persoanei respective în viitor. c) Este bine ca instructorul să îşi exprime
deschis, să verbalizeze, sentimentele pe care le încearcă faţă de actul întreprins de elev. În felul
acesta persoana în cauză este satisfăcută că a reuşit să realizeze un anumit proiect propus de
instructor. Această siguranţă pe sine va avea efecte pozitive pentru el în viitor. Un alt aspect
menţionat de Wilkinson, în legătură cu aprecierea elevului conştiincios, are în vedere verbalizarea
aşteptărilor profesorului şi cu privire la ceea ce ar fi capabil elevul să facă în viitor. Este bine ca să
ne facem de cunoscut aşteptările pe care le avem din partea elevului. Spunându-i ceva de felul: “eu
cred că tu vei deveni…,” îl va stimula pe elev în viitoarea lui evoluţie şi îi va mări încrederea în
sine. Va porni la drum cu convingerea că el este în stare de lucruri mai mari.45

44
Vezi Howard Hendricks, Predarea care schimbă vieţi: Şapte căi autentice care vor da viaţă predării tale, traducere
de Bogdan Rodica, Oradea: Editura Shalom, 1999, p. 110.
45
Vezi Wilkinson, op.cit. p. 97-114.
 28

4) Să repete periodic aspectele esenţiale ale mesajului

Profesorul trebuie să îşi structureze mesajul în aşa fel încât să aibă posibilitatea să repete
periodic, în procesul de transmitere, ideile de bază ale mesajului. Pentru predicator, ideile principale
vor fi menţionate cel puţin în două momente: la începutul predicii - în propoziţia de tranziţie, şi în
concluzie - la finalul predicii (vezi mai jos secţiunea referitoare la metode de întocmire a unui mesaj
expozitiv).
Wilkinson oferă o metodă pe care profesorul poate să o folosească, cu rezultate bune. În
metodă sunt propuşi cinci paşi, însă din nefericire instructorul se limitează doar la primul, următorii
fiind neglijaţi.46 Vom prezenta în continuare patru din paşii menţionaţi în această metodă pe care îi
considerăm importanţi.
a) Profesorul va face o cercetare preliminară atentă asupra subiectului lecţiei, îşi va organiza
mesajul şi va face o schiţă (un plan) a lecţiei.
b) Va identifica esenţialul lecţiei, a mesajului transmis. Acest pas presupune selectarea
ideilor importante şi stabilirea acelor părţi din mesaj care sunt esenţiale. Identificarea minimului se
va face ţinând seama de trei factori. Se va avea în vedere tipul de audienţă căreia i se adresează. Se
va alege vocabularul folosit în formularea esenţialului şi se va decide în privinţa gradului de
complexitate al ideilor formulate, în funcţie de nivelul de pregătire pe care îl au cei care te ascultă.
În stabilirea minimului esenţial trebuie să ţinem seama şi de timpul pe care îl avem la
dispoziţie pentru prezentarea materialului, precum şi de timpul pe care îl pot aloca cei care ascultă
în vederea asimilării mesajului. Există o tendinţă greşită din partea profesorilor, de a ignora acest
fapt. Ei ştiu doar un lucru, şi anume, că indiferent de timp sau alţi factori care concurează în proces,
el trebuie să transmită tot ce are de spus. Lipsa de sensibilitate la problemele pe care le întâlneşte în
momentul comunicării are efecte negative asupra eficienţei comunicării. Există situaţii în care va fi
nevoit să-şi adapteze mesajul în funcţie de împrejurări. Uneori va trebui să îl scurteze, să facă doar
un rezumat al anumitor secţiuni pentru a se încadra în timp. Dacă se va ţine seama de faptul că
mesajul trebuie să fie asimilat de cei ce îl ascultă este obligatoriu ca profesorul să fie atent la
problemele cu care se confruntă elevul, cum ar fi: capacitatea de asimilare şi coordonata timp, care
joacă un rol deosebit în procesul de învăţare. Simpla transmitere a mesajului, chiar dacă este
integrală şi riguroasă, nu garantează succesul în comunicare. Pentru a eficientiza procesul trebuie
luaţi în considerare toţi factorii implicaţi.
În comunicarea mesajului sau a lecţiei, trebuie să avem în vedere şi scopul pe care îl
urmărim cu acel mesaj. De aceea profesorul trebuie să îşi formuleze foarte clar, în scris, obiectivele
mesajului. Ce aşteaptă el ca să obţină elevi în urma transmiterii mesajului? Obiectivele trebuie să
fie practice, măsurabile şi posibile. Practice, în sensul că profesorul nu trebuie să prezinte
generalităţi. Obiectivele trebuie să fie măsurabile, în sensul că trebuie să poată fi evaluată în timp
evoluţia celui care îşi însuşeşte mesajul. Poate fi vorba de dobândirea, de către elev, într-un anumit
interval de timp, a unor competenţe, care pot fi reperate în timp şi spaţiu. Poate fi vorba despre
stabilirea unor planuri concrete. Şi predicatorul poate folosi cu succes aceste sfaturi. De exemplu, el
poate propune ca într-un timp de două săptămâni ascultătorii să facă un plan concret de împăcare cu
o persoană faţă de care este în relaţii de duşmănie.
Profesorul trebuie să formuleze obiective măsurabile şi posibil de realizat de elevi. În cazul
în care obiectivele sunt prea grele sau imposibil de realizat, elevul va fi descurajată şi îşi va pierde
interesul.
c) O altă responsabilitatea a profesorului este de a reorganiza minimul esenţial cu scopul de
a fi uşor de memorat. Profesorul trebuie să depună efortul necesar pentru a-şi organiza mesajul, şi
ideile esenţiale ale acestuia, în aşa fel încât să poată fi uşor de reţinut. Aici intervine din nou
imaginaţia celui care comunică în a găsi formulele cele mai eficiente pentru reţinerea esenţialului.
Wilkinson oferă în acest sens şapte căi prin care elevul poate reţine mai uşor o lecţie 47 căi
la care profesorul poate apela, şi anume: (1) folosind diagrame sau hărţi, utile în a prezenta
schematic structura unei cărţi din Biblie, etc., (2) folosind anumite imagini (Dumnezeu a folosit
curcubeul pentru a comunica vizual omenirii că nu va mai distruge tot pământul prin potop). (3) Se
poate apela la o anumită organizare logică a faptelor prezentate, (4) folosirea aliteraţiei, (5)
46
Vezi discuţia din clasă cu profesorul Roger Peterson referitoare la „legea reţinerii” din cartea lui Wilkinson prezentată
în caietul Course Workbook care aparţine de cartea menţionată, p.42.
47
Ibid. p. 44-46.
 29

asocierea anumitor fapte cu anumite obiecte simbolice (de exemplu, putem asocia ţinerea
sărbătorilor cu cortul întâlnirii), (6) prezentarea anumitor evenimente folosind drama ca mijloc de
comunicare, imprimând astfel în mintea ascultătorilor evenimentul respectiv (Domnul Isus
foloseşte Cina Domnului ca un act de aducere aminte a sacrificiului Său pe cruce pentru mântuirea
omenirii). (7) Anumite idei importante se pot reţine mai uşor punându-le pe note muzicale (multe
din imnurile religioase sunt adevăruri teologice puse pe note).
d) Profesorul trebuie să îi determine pe cei care îl ascultă să reţină esenţialul. Nu este
posibil ca cei care ascultă să cunoască fiecare detaliu din mesaj, dar cel care comunică poate
pretinde ca elevii să stăpânească esenţialul. Nu trebuie să fie lăsaţi ca ei să decidă în legătură cu cea
ce trebuie să selecteze ca fiind important şi ce să ignore din lecţie. Este mult mai bine ca profesorul
să stabilească esenţialul. Acest minim trebuie să fie cunoscut de fiecare.
Profesorul poate să îi determine pe elevi să stăpânească esenţialul, dând elevilor mai multe
teste în clasă care să aibă o pondere importantă la nota finală a cursului, sau găsind diferite metode
de stimulare a celor care îl ascultă pentru a învăţa aceste informaţii. Este bine ca profesorul să
repete frecvent esenţialul mesajului, până se va fixa în mintea celor ce îl ascultă. Va atrage atenţia
elevilor că acest minim esenţial de cunoştinţe va fi întâlnit în examenul final, şi că stăpânirea
acestor cunoştinţe este obligatorie pentru a promova la curs.
În privinţa predicatorului, acesta nu posedă aceleaşi mijloace de determinare a celor care îl
ascultă să reţină esenţialul mesajului. De aceea el va trebui să îşi convingă audienţa de importanţa
acestor informaţii şi să apeleze la repetarea frecventă a acestora pe parcursul transmiterii mesajului.
Repetarea va trebui să se facă în aşa fel încât să nu pară monotonă. Poate folosi cuvinte şi expresii
diferite în formularea acestui minimum. Este necesară şi aici, ca de fiecare dată, folosirea
imaginaţiei.
Wilkinson ne-a obişnuit să consultăm diferite statistici care ne ajută să evaluăm importanţa
învăţăturilor pe care le citim. El ne informează că 80% din profitul unei companii vine de la 20%
din clienţii pe care îi are. În acelaşi fel, 80% din lucrarea care se face într-o biserică este realizată de
20% din membrii ei. Altfel spus 20% din membrii unei biserici dau 80% din totalul fondurilor
financiare. Wilkinson continuă această discuţie adresându-se pe un ton patetic colegilor lui de
breaslă. El spune că acest principiu este de asemenea adevărat în clasă, unde numai 20% din
conţinutul mesajului comunicat aduce avantaj în proporţie de 80% elevilor participanţi. 48 Din acest
motiv profesorii merită să facă efortul de a descoperi acel esenţial din lecţie, pe care să îl prezinte
clar elevilor.

Orientarea participanţilor spre sursele utile pentru rezolvarea problemelor

Profesorul nu poate oferi elevilor toate informaţiile pe care ei le aşteaptă. Dar nu aceasta este
menirea lui. El este chemat pentru a instrui şi a orienta elevii în procesul de cunoaştere. Ca urmare,
profesorul are responsabilitatea de a-i direcţiona pe elevi spre cele mai importante cărţi, care îi vor
ajuta să găsească soluţii la probleme specifice ce nu au fost dezvoltate în lecţie sau în mesaj.
Astfel că el poate să ofere elevilor anumite diagrame sau hărţi care să scoată în evidenţă cele
mai importane aspecte ale temei abordate, care să îi scutească pe elevi de a cheltui mult timp, pentru
a căuta personal acele informaţii. Experienţa împărtăşită a profesorului poate fi de mare ajutor
pentru cei care îi ascultă.
Pentru realizarea acestui deziderat profesorul are responsabilitatea de a oferi studentului
anumite teme de casă prin care acesta să fie determinat să caute în bibliotecă sau pe internet,
sursele importane, pe care să le consulte, înregistrând rezultatele obţinute, în scris într-o temă de
casă. Profesorul poate cere elevilor să facă anumite referate în care să abordeze teme de sinteză, şi
care să necesite în mod obligatoriu consultarea cărţilor sau autorilor de referinţă într-un anumit
segment al cercetării.
El trebuie să urmărească cu atenţie modul în care elevul reuşeşte să se descurce în realizarea
temei impuse. Urmărirea acestui aspect este important în evoluţia elevului în viitor. Orientarea
elevului în procesul de cercetare reprezintă puntea de trecere de la faza de instruit la cea de
instructor - de dascăl.

48
Wilkinson, 1992, p.184.
 30

Profesorul trebuie să urmărească evoluţia elevului în timp, astfel încât în final elevul să se
descurce singur în căutarea răspunsurilor. Este bine venită aici o ilustraţie cunoscută dar importantă
pentru a evidenţia un mare adevăr în procesul educaţiei. Profesorul poate fi asemănat cu un pescar
care poate să îi ofere cuiva mai multe kilograme de peşte sau poate să îl înveţe să pescuiască.
Aparent prima ofertă este mai atrăgătoare şi mai comodă pentru cel care beneficiază de serviciile
pescarului, dar în realitate cea mai valoroasă ofertă este ultima, şi anume: aceea de a învăţa să
pescuiască singur.
Dacă primeşte mai multe kilograme de peşte, acestea se vor epuiza în scurt timp, el
flămânzind din nou. Dar dacă învaţă să pescuiască, chiar dacă aceasta nu îţi aduce avantaje
imediate şi cere un anumit effort, totuşi după ce a învăţat să pescuiască, cel instruit dobândeşte o
competenţă care îi poate asigura obţinerea hranei pentru tot restul vieţii.
În acelaşi fel profesorul poate să ofere la curs tot felul de informaţii interesante şi
atrăgătoare pentru elevi, şi să se limiteze la atât. Din nefericire există această tendinţă incorectă,
când profesorul este interesat să culeagă aplauze immediate din partea elevilor. Dar acest stil de
predare nu dă rezultatele cele mai bune şi de durată pentru elevi.
Profesorii adevăraţi nu vor umbla să vâneze aplauze immediate. Uneori vor fi consideraţi
lipsiţi de simţul practic. Ei nu vor fi interesaţi în primul rând de impresia pe care o fac în faţa
elevilor. Vor avea o viziune de lungă durată pentru cei instruiţi. Aceşti dascăli vor dori ca elevii lor
să ajungă la stadiul în care să se descurce singuri în rezolvarea problemelor, să ajungă să se
hrănească singuri. Nu se mulţumesc să ofere elevilor câteva kilograme de peşte. Nu se lasă până
când aceştia nu învaţă să pescuiască şi apoi să fie pe picioarele lor, dobândind cunoştinţe care îi
plasează în poziţia de a oferi ei înşişi hrană (de a instrui) nu să cerşească cu porţia, peşte
(cunoştinţe) de la un pescar sau de la altul. Pe deasupra, dobândirea competenţelor are efecte
pozitive şi asupra personalităţii celui instruit, deoarece el dobândeşte încredere în forţele proprii şi
curaj să meargă mai departe.
Aceeaşi atitudine trebuie să îl caracterizeze şi pe predicator. El trebuie să nu transforme
mesajul într-un simplu monolog, ci să caute mereu mijloacele prin care cei care îl ascultă să se
implice efectiv în aplicarea mesajului. Predicatorul va face de regulă acest lucru când formulează şi
comunică aplicaţiile. Despre acest subiect vom discuta la metodele concrete de întocmire a unui
mesaj. Asultătorul trebuie implicat practic pentru ca el să poate beneficia din plin de avantajele
mesajului transmis.
Mesajul trebuie să aibă aplicabilitate în viaţa de toate zilele a celor care îl ascultă. Acest
lucru presupune găsirea tuturor punţilor posibile care să îi determine pe ascultători să treacă la
acţiune. Aplicarea cunoştinţelor dobândite este cheia progresului personal, şi implicit a progresului
în general.

Adoptarea unei strategii corecte în procesul de instruire

Vom fi de acord cu sintagma: “Cunoştinţa înseamnă putere.” Profesorul şi predicatorul,
prin misiunea lui de a transmite informaţie, deţine secretul puterii pe care poate să îl ofere celor care
îl ascultă. Dar această afirmaţie devine realitate dacă educatorul respectă condiţiile unei comunicări
corecte. Eficienţa unui mesaj nu se limitează la transmiterea corectă a lui, ci el trebuie să fie însuşit
în mod practic de către instructor. Mai mult, acesta trebuie să se implice cu toată fiinţa lui în acest
proces.
Pentru a învăţa să comunicăm corect, este important să apelăm şi la modele pe care dorim să
le urmăm. Considerăm că modelul suprem este cel al Domnului Isus Cristos. La ultima cină luată de
Isus împreună cu ucenicii, înainte de patimile Sale, El le predă o lecţie despre modul în care poţi să
ajungi mare. La sfârşitul mesajului Său, Isus face o afirmaţie atât de adevărată în legătură cu
secretul succesului în atingerea obiectivului despre care a discutat. Isus concluzionează mesajul în
cuvintele: “Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi” (Ioan 13:17). Altfel spus, Isus
recunoaşte faptul că nici un mesaj, oricât de valoros ar fi el, şi oricine l-ar comunica, nu dă rezultate
dacă este asimilat de către ascultători doar la nivel de informaţie. Mesajul va avea impactul real
atunci când cel care îl aude, îl va pune şi în aplicare. A cunoaşte anumite informaţii importante este
necesar, dar dacă cineva se opreşte la acest nivel nu va obţine rezultatele scontate. Isus afirmă că
secretul progresului stă în punerea în practică a informaţiilor dobândite. In altă împrejurare, Isus
 31

recunoaşte că ucenicii lui trebuie să progreseze atunci când spune: “Ajunge ucenicului să fie ca
învăţătorul lui” (Matei 10:25).
Wilkinson oferă şi în acest domeniu o metodă practică pentru stimularea elevilor, care
include responsabilităţile pe care le-am amintit noi până aici. El îi sfătuieşte pe instructori să
respecte cinci paşi în procesul de educaţie, paşi folosiţi şi de Isus în instruirea ucenicilor Săi.
(1) Profesorul trebuie să ofere elevilor informaţiile teoretice necesare cunoaşterii subiectului
comunicat. Acest lucru l-a făcut Domnul Isus, care i-a învăţat pe ucenici în particular, şi
care S-a adresat şi mulţimilor (vezi de exemplu, discursurile lui Isus din Matei: Predica de
pe munte (Matei 5-7), discursul de pe muntele măslinilor (Matei 24-25).
(2) Profesorul are datoria să exemplifice pentru elevi conţinutul mesajului, demonstrând
personal modul în care se aplică învăţătura teoretică. Putem vedea din Scriptură că ucenicii
L-au putut vedea pe Isus slujind în diferite circumstanţe, demonstrând astfel autenticitatea
învăţăturii Sale (Ioan 13:1-17).
(3) Profesorul trebuie să găsească modalităţi de a-i implica pe elevi alături de el, în activităţi
practice, care îi ajută să îşi înţeleagă utilitatea practică a mesajului teoretic. Isus S-a
implicat împreună cu ucenicii lui în misiunile Sale în Galileea, în Iudeea şi în Ierusalim.
(4) Profesorul are responsabilitatea de a le da de lucru elevilor, lăsându-i să se descurce
singuri şi asistându-i în acest proces. El are responsabilitatea de a-i ajuta să-şi
îmbunătăţească deprinderile. Când Isus îi trimite în misiune, îi aşteaptă, fiind atent la
evoluţia lor şi se implică în contiuare în desăvârşirea deprinderilor lor în lucrare.
(5) Profesorul are datoria să îi încurajeze pe cei instruiţi în lucrarea lor. După înviere Isus i-a
vizitat pe ucenici de mai multe ori, încurajându-i. Înainte de înălţare, Isus îi asigură că nu
îi va părăsi niciodată. În scopul acesta L-a trimis pe Duhul Sfânt, la Rusalii.49
Dacă cel care este implicat în procesul de educaţie pune în aplicare aceşti paşi, el se va
bucura de rezultate pozitive în lucrarea lui. Profesorul trebuie să fie conştient că elevii se află într-
un proces de creştere, care cere multă răbdare din partea educatorului. El trebuie să înţeleagă că
evoluţiei depinde în mare parte şi de profesor. Profesorul este răspunzător de progresul celor cărora
le vorbeşte. Neglijarea acestei realităţi are consecinţe nefaste asupra elevilor, dar şi asupra eficienţei
activităţii sale educaţionale.
Apostolul Pavel a fost un dascăl excelent. Acest lucru se poate observa analizând rezultatele
acestui mare om al lui Dumnezeu în lucrarea realizată. Într-o perioadă de aproximativ treizeci de ani
a reuşit să înfiinţeze biserici locale în aproape toate centrele urbane importante din Imperiul Roman
din acea vreme.50 Observăm că lucrarea lui a avut succes pentru că după moartea lui Pavel, aceste
biserici au continuat să existe, ba mai mult şi să crească din punct de vedere numeric şi calitativ.
Secretul reuşitei lui Pavel poate fi descoperit într-o epistolă intimă, pe care o scrie celui mai
apropiat coloborator al său - Timotei, despre care afirmă: “n-am pe nimeni, care să-mi
împărtăşească simţirile ca el (Timotei)... ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor şi nu după ale lui
Cristos” (Filipeni 2:20-21).
În acea scrisoare, considerată a fi ultima scrisă de Pavel înainte de martirajul lui, putem
spune că el oferă cele mai importante sfaturi, ca unul care ştia că se află înaintea morţii, şi vrea să-şi
facă de cunoscut ultimele dorinţe. Acolo, Pavel îl instruieşte pe Timotei “Tu dar, copilui meu
(Timotei)…ce ai auzit de la mine (mesajul), în faţa multor martori, încredinţează la oameni de
încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2: 1-2). Din aceste versete educatorul
poate învăţa pentru sine trei lucruri necesare în procesul de comunicare, şi anume: (a) să fie convins
de importanţa transmiterii mesajului, (b) să fie atent la selecţia celor pe care urmează să îi înveţe, şi
(c) să privească în perspectivă în legătură cu predarea ştafetei actualilor elevi, care vor deveni
învăţătorii de mâine.
(a) Transmiterea mesajului. Profesorul trebuie să fie convins în mod personal de
importanţa mesajului. Din acest motiv el va fi motivat să transmită acest mesaj mai departe. Dacă
cel care comunică nu este convins de valoarea mesajului şi de nevoia transmiterii lui, atunci
eficienţa comunicării este diminuată.
Pavel era conştient de faptul că trebuie ca mesajul să fie comunicat şi altora. El îl îndemna
pe Timotei: “Ce ai auzit de la mine…încredinţează (transmite mai departe altora).” El a crezut în
Consultă cartea lui Bruce Wilknson, op.cit. p. 322, sau traducerea în română p. 338.
49

Vezi cartea lui Donald Guthrie, New Testament Introduction, a iv-a ediţie revizuită, Leicester: Apollos (Anglia) şi
50

Downers Grove (SUA): InterVarsity Press, 1990, p. 403.

 32

necesitatea răspândirii mesajului evangheliei, ceea ce i-a asigurat reuşita în lucrare. Motivat de
această viziune, el a comunicat foarte mult atât pe cale orală cât şi în scris. Această viziune a făcut
din Pavel unul din cei mai prolifici autori ai Noului Testament. Din totalul de 300 de pagini ale
Noului Testament (traducerea Cornilescu 1923), după părerea tradiţiei creştine, înţelegem că Pavel
a scris 81 de pagini, fără a considera epistola către Evrei atribuită în unele versiuni tot lui Pavel,
care mai conţine aproape 13 pagini. Acest lucru înseamnă că Pavel a scris aproximativ o treime din
întreg Noul Testament.
În Romani 10:9 Pavel susţine că mărturisirea mesajului Scripturii (comunicarea lui) este o
îndatorire fundamentală pentru creştinil; aceasta fiind o condiţie necesară în procesul mântuirii. El
afirmă că: “dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn (dacă comunici acest mesaj)….vei fi
mântuit.” În acest verset observăm importanţa verbalizării mesajului evangheliei. Este adevărat că
această verbalizare trebuie să se bazeze pe o realitate experimentată de credincios, şi anume, de a-L
accepta mai întâi pe Isus ca Domn al vieţii lui. Este vorba despre o conexiune strânsă între
experimentarea şi comunicarea mesajului.
Pavel însă nu a venit cu o idee originală, deoarece aceste cuvinte au fost formulate mai
înainte de Domnul Isus. Isus porunceşre ucenicilor înainte de a se înălţa la cer: “Duceţi-vă în toată
lumea şi faceţi ucenici din toate neamurile… şi învăţaţi-i să păzească (comunicaţi-le) tot ce v-am
poruncit (v-am comunicat Eu)” (Matei 28:19-20). Înţelegem, încă odată, că procesul comunicării nu
se limitează la verbalizarea mesajului; comunicarea implicând întreaga existenţă a învăţătorului.
Verbalizarea este doar un aspect al comunicării. Din aceste texte biblice observăm că misiunea
profesorului, a predicatorului este una divină. Ca urmare ea trebuie făcută cu toată responsabilitatea,
ca pentru Domnul, pentru a da rezultatele aşteptate.
(b) Selectarea celor care vor fi instruiţi. Un al doilea aspect subliniat de Pavel în versetul
din 2 Timotei 2:2 se referă la alegerea celor care vor fi educaţi. Este foarte important ca învăţătorul
să aleagă oameni de încredere: “încredinţează la oameni de încredere.” Acest principiu este valabil
în cazul formării unui grup de studiu biblic special, însă există situaţii în care profesorul nu poate
face această selecţie, el fiind determinat să lucreze cu oamenii care există într-o clasă sau într-o
anumită grupă, selectată după alte criterii diferite de cel menţionat în citatul de mai sus. Deşi
selectarea grupului poate să nu fie o opţiune pentru profesor, el poate ţine seama de acest principiu,
orientându-se asupra acelor elevi care inspiră încredere. Nu înseamnă că el îşi va putea permite să
fie parţial faţă de unii, însă va observa că anumiţi elevi vor fi dezinteresaţi, având alte motive pentru
care participă la grupul respectiv. Succesul educaţiei este determinat de caracterul oamenilor care
participă în procesul de instruire. Profesorul nu va neglija, însă o parte din elevi. Dimpotrivă, el
trebuie să fie sensibil la nevoile fiecăruia şi dacă observă anumite probleme, va căuta să le rezolve
pentru ca fiecare participant să poată dea randamentul maxim în procesul de educaţie.
Instructorul va căuta să îi ajute pe cei mai puţin interesaţi să elimine motivele care îi
împiedică să fie mai receptivi,51 iar dacă în cazul unora nu va putea depista şi elimina motivele
lipsei de interes trebuie să lase această problemă în seama lui Dumnezeu. El trebuie să rămână
optimist faţă de fiecare participant la proces. Profesorul trebuie să îşi iubească toţi elevii fără să facă
deosebire, dar el trebuie să îi ajute pe cei care manifestă un interes sporit pentru a învăţa. Profesorul
trebuie să fie dispus să sacrifice timp şi energie pentru a-i ajuta pe cei interesaţi.
(c) Ucenicii trebuie să devină la rândul lor învăţători. Profesorul trebuie să lucreze
având în minte perspectiva că cei care îl ascultă astăzi, mâine vor deveni ei înşişi învăţători. Trebuie
să vadă în cei pe care îi instruieşte oamenii care îl vor putea înlocui în viitor. De aceea el îi va
pregăti în aşa fel, încât cei care îi sunt elevi, la finalul procesului de educaţie, vor fi capabili să facă
munca de educator, fiind echipaţi corespunzător pentru această lucrare. Din nefericire, în multe
situaţii, această posibilitate ca ucenicii să îi înlocuiască pe profesori, pe predicatori, a devenit pentru
unii o reală ameninţare. Profesorii se tem ca elevii lor să nu le ia locul în viitor, predicatorilor le este
teamă că anumiţi tineri pe care ei i-au instruit să le pună în pericol poziţia. Din această cauză uniii
profesori nu ţin cont de acest principiu, din motive personale, egoiste, care aduc un mare deserviciu
procesului de educaţie, şi progresului spiritual în general. Ar fi trist dacă unii lideri spirituali nu dau

51
Este foarte adevărat ceea ce spune Bruce H. Wilkinson în cartea lui The 7 Laws of the Learner, când afirmă că una
din legile de bază pentru cel care învaţă este legea aşteptării, profesorul având responsabilitatea de a-şi exprima
încrederea în elevii lui. El arată cât de periculos este ca profesorul să nutrească chiar în ascuns sentimente de dispreţ
pentru anumiţi elevi, deoarece aceste sentimente ascunse vor avea rezultate neplăcute pentru cei care au fost trataţi
necoresponzător. Vezi p. 97-104.
 33

recomandări favorabile tinerilor care vor să se înscrie la o şcoală teologică de teama să nu fie
ameninţaţi. Sperăm ca această atitudine total nebiblică să fie doar o presupoziţie.
Omeneşte vorbind teama aceasta este justificată, deoarece în prezent, datorită libertăţii de
care ţara noastră beneficiază, sute de tineri au posibilitatea de a urma cursuri de pregătire superioară
în domeniul. Avem tineri inteligenţi, foarte capabili, care bat la porţile instituţiilor de învăţământ.
de asemenea, în fiecare an ies de pe bancile seminariilor zeci şi chiar sute de noi absolvenţi pregătiţi
pentru a sluji Cuvântul lui Dumnezeu. Ar părea justificată reacţia de respingere a liderilor religioşi
faţă de aceşti noi absolvenţi.
Am specificat însă că temerea este întemeiată doar omeneşte vorbind, pentru că această
practică este demnă de condamnat din punctul de vedere al moralei creştine. Pe lângă faptul că
această atitudine dăunează mult procesului de instruire, ea este nedemnă de chemarea pe care o are
un slujitor al Evangheliei: profesor sau predicator. Misiunea lui este de a îi încuraja pe cei pe care
îi învaţă nicidecum de a le pune piedici.
Şi dacă ţinem seama de faptul că această lucrare se referă la educaţia creştină care are la
bază principiile Scripturii, descurajarea tinerilor cu scopul de a păstra o anumită poziţie, este
contrară învăţăturii pe care o dă profesorul creştin. El ignoră principiul formulat de Pavel în
Romani 12:10b “în cinste fiecare să dea întâietate altuia.” În felul acesta predicatorul învaţă un
lucru şi practică exact opusul a ceea ce învaţă. Această atitudine dăunătoare poate fi interpretată în
două moduri:
* Instructorul nu crede că ceea ce îi învaţă pe alţii poate fi aplicat
Ar însemna că ceea ce el predă, nu este adevărat, nu este demn de crezare, şi el predă aceste
lucruri doar pentru că aşa îi cere slujba. Comunicarea acestui mesaj îl ajută să se întreţină pe sine şi
familia, fiind o profesie avantajoasă din punctul lui de vedere. Acest gen de instructori a fost foarte
răspândit în partidul comunist din ţara noastră. Oameni care se ocupau cu propaganda comunistă nu
erau convinşi de veridicitatea informaţiilor pe care le comunicau în calitate de secretari de partid
sau de responsabili cu propaganda. Dar odată cu căderea regimului, au renunţat, pentru că ei făceau
acest lucru nu din convingere, ci doar pentru a avea o pâine.
Adevăratul învăţământ promovează adevărul, care în general trebuie să rămână valabil
indiferent de conjunctura politică, economică, socială sau de altă natură. Cei care renunţă la
principiile care guvernează procesului real al educaţiei, demonstrează că nu sunt adevăraţi
educatori. Aceştia ar trebui să-şi revizuiască atitudinea, şi să revină la principiile biblice ale
educaţiei.
* Lipsa de credinţă a instructorului. O a doua explicaţie care justifică atitudinea josnică a
unor educatori de a-i împiedeca pe unii tineri să progreseze în acest domeniu, este lipsa de credinţă
în Cuvântul lui Dumnezeu. Frica de a-şi pierde slujba este mai mare decât credinţa că Dumnezeu le
va purta de grijă, dacă ei vor rămâne fideli Cuvântului Său.
Este posibil ca profesorul sau predicatorul să-şi piardă încrederea în Dumnezeu. El poate
ajunge la concluzia greşită că în situaţii de răscruce pentru viaţa lor, învăţătura Scripturii nu are
răspunsuri satisfăcătoare, ca urmare apelează la soluţii greşite, condamnate de Biblie. El foloseşte
viclenia şi minciuna pentru a-şi proteja slujba. Dar Biblia avertizează că în felul acesta, un
asemenea predicator va compromite lucrarea pe care o face, mărturia creştină, şi îşi pune în pericol
destinul veşnic.
Din nefericire, omul este o fiinţă decăzută, uşor coruptibilă. El poate foarte uşor să cedeze
presiunilor. Nu trebuie să uităm că dacă cineva foloseşte metode străine de Scriptură, el
demonstrează că în anumite împrejurări metodele lui Dumnezeu nu sunt demne de încredere şi că
metodele diavolului, ca minciuna, sunt soluţiile reale pentru anumite crize. Ţon scria în sensul
acesta: “Pe cine crezi, pe acela-l asculţi, pe cine asculţi ca el devii, ca cine devii cu el vei trăi.” 52
Acest adevăr este valabil şi pentru educatori. Ei trebuie să fie conştienţi că felul în care îşi fac
datoria va avea consecinţe de lungă durată asupra celor pe care îi instruiesc, asupra profesiei lor,
asupra caracterului şi destinului lor veşnic.
În asemenea situaţii este bine ca predicatorii să Îi facă de cunoscut lui Dumnezeu toate
temerile şi toate pericolele care le ameninţă viaţa, şi să continuie să se încreadă în Domnul. Fără o
credinţă puternică în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate nevoile educatorului, nu este
posibil să se facă un învăţământ corespunzător. Profesorii şi predicatorii ar trebui să fie primii care
să demonstreze practic în viaţa lor, autenticitatea mesajului pe care îl comunică altora. Să reţinem
52
Predici ţinute la Biserica baptistă Maranata din Arad în luna februarie, 2001.
 34

faptul că dacă vom pune piedici procesului de instruire în ceea ce priveşte cunoaşterea şi slujirea
vom avea de a face cu Dumnezeu care intenţionează ca procesul să se desfăşoare comform
Scripturii.
Cei ameninţaţi trebuie să fie conştienţi că Dumnezeu ştie toate aceste probleme referitoare la
viitorul lor şi al familiei lor, şi că El le va purta de grijă fără nici o urmă de îndoială. Ceea ce i se
cere instructorului este să fie găsit credincios în toate lucrurile încredinţate lui de Dumnezeu. El
este pus de Dumnezeu ca administrator 53 peste această lucrare de instruire din planul mai mare al
lui Dumnezeu. În acest sens Pavel scrie corintenilor despre sine şi despre colaboratorii săi implicaţi
în comunicarea evangheliei: “fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o,
noi... nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci prin arătarea adevărului ne
facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:1-2).
În cazul în care învăţătorul îşi face cu demnitate slujba, el este asigurat de protecţie divină şi este
degrevat de responsabilitatea zilei de mâine cu privire la sine sau la cei dragi, pentru că Isus ne
sfătuieşte: “Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: 'Ce vom mânca?,' sau 'Ce vom bea?,' sau 'Cu ce ne vom
îmbrăca?'... Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele... Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de
mâine… Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6:31-34).
Dumnezeu are pretenţia ca profesorul şi predicatorul să se încreadă în promisiunile Lui şi în
ceea ce priveşte viitorul. În caz contrar, el se descalifică în ochii lui Dumnezeu. În Evrei 11:6 ni se
spune că “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu
trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-l caută.”

C. RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE SINE

1) Transformarea interioară

Pentru ca instructorul să comunice eficient, el trebuie să experimenteze naşterea din nou. În

Ioan 3 Isus îi spune lui Nicodim că fără această transformare interioară nimeni nu poate să fie pe
placul lui Dumnezeu. Ba mai mult, fără această naştere din nou nimeni, nu poate moşteni Împărăţia
lui Dumnezeu “Isus i-a zis (lui Nicodim): 'Adevărat, adevărat îţi spun că dacă un om nu se naşte
din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnzeu'” (Ioan 3:3).
Această înnoire este o lucrare divină. Pavel formulează acest adevăr foarte clar în Tit 3:5
când spune: “El (Dumnezeu) ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire ci pentru
îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” Fără această
schimbare un educator creştin va falimenta. Este posibil ca el să facă parte dintr-o denominaţie
creştină, poate să respecte toate ritualurile pe care le fac toţi creştinii, poate fi considerat de alţii ca
fiind un credincios deosebit, şi cu toate acestea să nu fie transformat de Dumnezeu. Dacă nu s-a
petrecut această schimbare, profesorul trebuie să înceapă de aici, care este momentul zero. El poate
să-i ceară lui Dumnezeu iertare şi curăţire de păcate prin Jertfa lui Isus de pe Golgota şi prin puterea
Duhul Sfânt. Aceasta va rezolva problema destinului său veşnic şi îl va face corespunzător pentru o
lucrare încununată de succes. Spurgeon susţinea de asemenea că este foarte importantă viaţa
personală a celui care comunică Scriptura.54
Schimbarea pe care o realizează Dumnezeu în viaţa cuiva, face din profesor un alt om, care
face fapte dintr-o motivaţie interioară corectă. Vorbind despre motivaţii corecte, Chambers afirma
că ceea ce este mai valoros decât faptele bune în viaţa unui om este o motivaţie sfântă. 55 Citatul său
ruzumă clar nevoia de a fi născut din nou, din Dumnezeu. Chambers observă superioritatea omului
născut din nou, prin contrast cu omul preocupat de a face fapte bune:

53
Vezi ce spune John Stott despre pastorul ca ispravnic, în cartea sa Portretul predicatorului, Cluj Napoca: Editura
Logos, 1999, retipărită în 2002, p. 11-34.
54
Charles Haddon Spurgeon, Sfaturi pentru predicatori, traducător: Monica Dan şi Cristina Badea, Bucureşti: Editura
Stephanus, 1998, p. 9-22.
55
Oswald Chambers, Ce am mai bun pentru Cel Preaînalt, tradusă în româneşte de Marius Mazuru, Oradea: Editura
Cartea Creştină, 1996. Vezi meditaţia lui din 24 iulie unde vorbeşte despre faptul că motivaţia curată pe care o are un
om este superioară faptelor bune pe care acesta le săvârşeşte. În acea meditaţie el explică cum poţi avea motivaţii
corecte, şi motivul pentru care motivaţiile corecte sunt superioare oricărui standard.
 35
Caracteristica unui ucenic nu este aceea că face fapte bune, ci aceea că motivaţiile lui sunt bune deoarece
a fost făcut bun prin harul supranatural al lui Dumnezeu. Singurul lucru care depăşeşte calitatea de a
face bine este cel de a fi bun. Isus Cristos a venit să pună în orice om care acceptă această nouă ereditate
care va depăşi neprihănirea cărturarilor şi fariseilor (adică a oamenilor care erau autorizaţi să dea
învăţătură comunităţii evreieşti din vremea lui Isus). Isus spune prin aceasta că 'Dacă sunteţi ucenicii Mei
trebuie să fiţi buni nu numai în viaţa voastră, ci şi în motivaţiile voastre, în aspiraţiile voastre, în
gândurile cele mai tainice ale minţii voastre.' Motivaţiile noastre trebuie să fie aşa de curate, încât
Dumnezeul cel Atotputernic să nu vadă nimic de condamanat. Cine poate sta în lumina veşnică a lui
Dumnzeu, iar El să nu aibă nimic de condamnat? Numai Fiul lui Dumnezeu …spune că prin
răscumpărarea Lui poate pune în orice om această natură a Lui şi-l poate face la fel de nepătat şi de
simplu ca un copil. Puritatea pe care o cere Dumnezeu este imposibilă dacă eu nu pot fi refăcut, reînnoit
în interiorul meu, şi aceasta este exact ce a hotărât Isus să facă prin răscumpărarea Lui… Marea minune a
mântuirii adusă de Isus Cristos este că El schimbă ereditatea noastră. El nu schimbă natura umană; El
schimbă izvorul ei, şi de aici şi motivele ei. 56

Un asemenea statut, garantează celui care îi învaţă pe alţii reuşită în lucrare. În felul acesta
profesorul sau predicatorul va demonstra compatibilitate între mesajul comunicat verbal şi viaţa lui
practică.
Adevăraţii profesori sau predicatori sunt cei care au tăria de a trăi cu consecvenţă în viaţa lor
mesajul pe care l-au comunicat altora. Putem spune în acest caz că un adevărat profesor va putea fi
apreciat definitiv abia la sfârşitul vieţii lui. Îl vom aminti din nou pe Oswald Chambers care a
demonstrat o înţelepciune spirituală adâncă, greu de egalat. Acest profesor şi misionar creştin,
foarte matur, ne uimeşte prin profunzimea afirmaţiilor sale, deşi a murit tânăr, doar la 43 de ani.
Secretul înţelepciunii lui se afla într-o umblare reală cu Dumnezeul lui. Numai un om care trăieşte
învăţătura lui Isus în fiecare zi în viaţa lui poate comunica cu atâta înţelepciune. Lumea noastră
duce mare lipsă de lideri spirituali asemănători lui Chambers.

2) Dăruirea în lucrare
Deşi, în mod tangenţial, am mai atins această problemă, dorim să ne concentrăm mai în
detaliu asupra relaţiei dintre mesajul comunicat şi comportanmentul profesorului. Dacă Dumnezeu
l-a chemat să facă această lucrare de a-i învăţa pe alţii, profesorul sau predicatorul trebuie să se
asigure că este dispus să aplice în mod personal, toate adevărurile pe care le-a transmis altora.
Apostolul Pavel scrie colosenior un principiu general valabil pentru creştinii implicaţi în orice
domeniu de activitate, inclusiv în procesul de educaţie. El scrie: “Orice faceţi, să faceţi din toată
inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23). De aici putem desprinde câteva
adevăruri care se aplică şi celor implicaţi în procesul de comunicare.
a) Instruirea trebuie făcută din toată inima. Pavel scrie colosenilor: ”orice faceţi, să
faceţi din toată inima.” Aceasta presupune ca orice activitate să fie făcută fără nici o reţinere. Dacă
profesorul sau pastorul îşi face lucrarea cu anumite idei preconcepute, manifestând simpatie pentru
unii şi antipatie pentru alţii, el falimentează în procesul comunicării. Această atitudine va afecta
succesul lucrării sale. Profesorul trebuie să manifeste o deschidere totală faţă de toţi elevii, fără
prejudecăţi, punând suflet în tot ceea ce face, fiind caracterizat de un permanent entuziasm.
b) Instruirea nu trebuie făcută ca pentru oameni. Deoarece poate ajunge să îşi aprecieze
greşit propriul comportament, vom prezenta în continuare modul în care educatorul poate să îşi facă
o autoevaluare corespunzătoare. Cei care au motivaţii greşite apelează la următoarea logică: Ei vor
fi interesaţi în mod special ca cei din jur să îşi menţină părerea bună pe care o au despre ei. Dacă se
menţine această părere bună despre el, în opinia lui aceasta înseamnă că el se comportă corect.
Acest mod de acţiona îl plasează pe profesor sau pe predicator în categoria celor care lucrează “ca
pentru oameni;” expresie folosită de Pavel în Coloseni 3:23. Scriptura condamnă o asemenea
atitudine. Aceasta înseamnă înşelare. Faptul că cei care îl ascultă nu au obiecţii la adresa lui, nu
înseamnă că liderul se conformează standardelor lui Dumnezeu, sau că şi Dumnezeu este mulţumit
de el. Biblia avertizează în legătură cu pericolul de a-i folosi ca etalon pe oameni, sau de a ne pune
încrederea în oameni. Ieremia condamnă această atitudine în cuvintele: “Aşa vorbeşte Domnul:
Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor” (Ieremia17:5). Dacă
cel pe care ne bazăm că ne va evalua corect acţiunile, este un muritor, înseamnă că el nu este demn
de încredere. Este foarte posibil ca Dumnezeu să aibă o altă părere. În felul acesta, chiar şi un lider
56
Vezi meditaţia de pe data de 24 iulie, din cartea de meditaţii zilnice a lui Oswald Chambers, op.cit.
 36

spiritual poate avea şocanta surpriză că s-a înşelat. Isus spunea: “Nu orişicine-Mi zice: 'Doamne,
Doamne!'va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi
Îmi vor zice în ziua aceea: 'Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am…
Atunci le voi spune curat: 'Niciodată nu v-am cunoscut, depărtaţi-vă de la Mine'” (Matei 7:21-23).
Unii din cei descrişi în acest verset au fost predicatori, învăţători, lideri spirituali, despre care
oamenii aveau o impresia foarte bună, însă în ochii lui Dumnezeu evaluarea era alta.
Când fac anumite concesii, aşa zise nevinovate, în domeniul moral, cu scopul de a avea
anumite avantaje înseamnă că eu caut să mă comformez într-un fel sau altul standardelor umane,
din punct de vedere economic, politic, social, etc. Eu voi căuta să lucrez pe placul oamenilor.
Oamenii renunţă cu greu la acest mod greşit de comportare, condamnat de Biblie. Este necesară
acea renunţare la sine, la eul personal pentru a reuşi să acţionezi pe placul Domnului. Compasiunea
faţă de noi înşine este cauza pentru care cei mai mulţi dintre creştini, inclusiv liderii, se dovedesc a
fi falimentari în intenţia lor de a-L mulţumi pe Dumnezeu.
Atunci când cineva ajunge să Îl cunoască pe Dumnezeu, în el are loc o schimbare radicală a
atitudinii sale faţă de viaţă, în general. Persoana respectivă are o nouă motivaţie faţă de modul cum
face lucrurile pe care le făcea şi înainte. El este uimit de ceea ce a făcut Dumnezeu în viaţa lui. De
aceea inima lui este inundată de dragoste pentru Domnul, care devine sentimentul permanentă în
acţiunile sale. El are dorinţa de a acţiona “din toată inima, (şi) ca pentru Domnul.” După un timp
însă această atitudine tinde să se schimbe, dacă persoana respectivă nu păstrează o relaţie corectă cu
Dumnezeu. Ei devin mult mai circumspecţi, adoptând o atitudine, am numit-o, mai “pragmatică.”
Foarte mai mulţi creştini, incluzând aici şi educatorii, intră după o vreme într-o stare de
apatie, care influenţeză negativ lucrarea lor, dar mai ales destinul lor veşnic. Ne amintim că Isus
avertizează serios biserica din Efes în legătură cu pericolul pierderii dragostei dintâi, mergând până
la posibilitatea lepădării celui care se face vinovat de lipsă de dragoste pentru Dumnezeu
(Apocalipsa 2:4-5). Apatia în lucrare este semnul că în viaţa profesorului sau a predicatorului există
păcate pe care le practică şi la care încă nu a renunţat. De aceea este nevoie ca să se pocăiască.
Pocăinţa profesorului trebuie să fie un proces continuu. Aceasta îi va garanta păstrarea
entuziasmului în lucrare, şi îl va determina să comunice în permanenţă într-o atmosferă de dragoste.
Noi suntem tentaţi să coborâm standardele, ajungând la concluzia că oamenii nu merită
dăruirea noastră totală. Este adevărat că, cel puţin, unii oameni nu merită sacrificiul nostru, dar am
înţeles că Scriptura ne îndeamnă ca absolut toate lucrurile să le facem ca pentru Domnul nu ca
pentru oameni. Cu toţii suntem de acord că pentru Dumnezeu merită să facem lucrurile cât mai
bine. Conştienţi fiind că trebuie să facem toate lucrurile ca pentru Dumnezeu, vom evita capcana de
a acţiona pe baza a ceea ce ar merita unii din semenii noştri.
c) Instruirea trebuie făcută ca pentru Domnul. Pavel scrie “orice faceţi, să faceţi... ca
pentru Domnul.” Aceasta înseamnă că nici o activitate din viaţa creştinului nu trebuie să facă
excepţie de la această regulă, cu atât mai mult comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ea trebuie
făcută ca pentru Domnul. Pe lângă acţiunea propriu-zisă de comunicare a mesajului biblic,
instruirea implică şi alte activităţi care intră în acest proces. Unele din acesta ar putea fi neglijate de
către profesor. Din acest motiv suntem avertizaţi de Pavel că nu trebuie să minimalizăm importanţa
oricărei activităţi. Orice pas, mai mare sau mai mic, care intervine în proces, trebuie să fie făcut cu
conştinciozitate, ca pentru Dumnezeu. Expresia “ca pentru Domnul” plasează acţiunea profesorului
la gradul superlati; este mai mult decât a lucra din toată inima.
În preocuparea de a lucra ca pentru Dumnezeu educatorul trebuie să aibă o motivaţie
corectă. Această motivaţie corectă este însoţită de dorinţa ca Dumnezeu să fie mulţumit de modul în
care el a lucrat, chiar dacă în anumite situaţii va fi considerat de ceilalţi îngust şi lipsit de simţ
practic. Nu înseamnă că cel care caută să Îl mulţumească pe Dumnezeu, nu va lua în calcul şi
opinia oamenilor. El are în vedere importanţa părerilor altora, cautând să le evalueze în lumina
Scripturii. Pentru cel care lucrează ca pentru Domnul, Scriptura are ultimul cuvând în deciziile pe
care le ia. Nu toţi cei care folosesc versete din Biblie pentru a-şi justifica acţiunile au cu adevărat
Biblia ca etalon.
Pentru a avea o motivaţie corectă la baza acţiunilor tale este nevoie ca profesorul să afle ce
spune Biblia în fiecare detaliu, şi să asculte de vocea lui Dumnezeu care vorbeşte prin conştiinţă,
atâta vreme cât aceasta nu a fost pătată. Păstrarea unei conştiinţe nepătate se face aplicând în
totalitate Cuvântul lui Dumnezeu (2 Timotei 1:3-5,18-19).
 37

Există situaţii aşa numite “gri,” în care o acţiune poate fi legitimă pentru altul, dar nu şi
pentru tine. În asemenea situaţii, în care Biblia nu are un răspuns clar, putem apela la principiul
formulat în 1 Tesaloniceni 5:22 unde Pavel scrie: “Feriţi-vă de orice se pare rău.” Când în luarea
unei decizii te simţi neliniştit, este bine să nu mergi mai departe, să nu treci la fapte până cînd nu vei
avea deplină libertate de conştiinţă.
Pentru a înţelege rolul conştiinţei în luarea deciziilor corecte, vom prezenta o ilustraţie
sugestivă în acest sens. Se spune că cineva a trebuit să iasă într-o noapte de mai multe ori afară din
casă ca să îi poruncească câinelui să nu mai latre. Într-un târziu văzând că cânele nu vrea să tacă,
proprietarul l-a împuşcat pe câine, considerând că după aceea va putea dormi liniştit. Dar după ce el
s-a culcat au intrat în casă nişte hoţi, la care lătra câinele, şi i-au prădat casa. Deci soluţia acestui
om, de a omorî câinele pentru că lătra, nu a fost cea mai bună, dimpotrivă. Câinele din poveste
poate fi comparat cu conştiinţa noastră, care ne deranjează de multe ori pentru că ne nu ne lasă în
pace atunci când trebie să luăm o decizie cu privire la o anumită acţiune. Dar să nu procedăm ca
acest om reducând conştiinţa la tăcere. Pericolul nu va fi îndepărtat în felul acesta, ci dimpotrivă,
şansele ca să falimentăm vor creşte substanţial.
Conştiinţa este ochiul spiritual pentru pentru credincios. Dacă ochiul nu mai vede clar atunci
persoana respectivă este dezorientată, nu mai poate acţiona corect. Domnul Isus foloseşte ilustraţia
cu ochiul, care este foarte sugestivă pentru ceea dorea să comunice ucenicilor Săi în Predica de pe
munte.57
Cele două elemente, Cuvântul lui Dumnezeu şi conştiinţa, sunt necesare pentru menţinerea
unei motivaţii corecte în acţiunile pe care le întreprinde profesorul. Acestea sunt dependente una de
alta. Nu poţi menţine o conştiinţă curată dacă nu împlineşti Scriptura în totalitate şi nu poţi împlini
Scriptura în aşa fel ca să îi placă lui Dumnezeu dacă ai o conştiinţă murdară, afectată de păcat.58
Secretul vieţii spirituale, în general, şi al succesului unui profesor sau predicator, în special,
se bazează pe respectarea Cuvântului lui Dumnezeu şi păstrarea unei conştiinţe curate. În felul
acesta el va putea lucra întotdeauna ca pentru Domnul. Deoarece conştiinţa se pătează deseori, noi
vom reuşi să o curăţim numai prin pocăinţă, care se face într-o atitudine de sinceritate şi smerenie
(Iacov 4:8-10). Smerenia trebuie să fie o calitate a profesorului, care îi va asigura succesul şi în
procesul de instruire.

3) Păstrarea integrităţii
Datorită faptului că provocarea pentru cel care vrea să facă o lucrare bună, este foarte
serioasă, am considerat necesar să prezentăm etapele prin care poate trece un educator în lupta lui
pentru a lucra corect şi cinstit faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. În felul acesta profesorul va
putea să îşi verifice lucrarea pe care o face.

a. Confruntarea cu criza
După un timp, când profesorul dobândeşte o anumită experienţă în lucrare, îşi dă seama că
aplicând principiul formulat în Coloseni 3:23, are parte de multe frustrări. Consumă multă energie
fără ca elevii şi chiar şefii lor să aprecieze efortul lor, fac anumite servicii fără ca cei din jur să
observe aceste lucruri. Corectitudinea în anumite situaţii are ca şi consecinţe pierderi semnificative,
din punct de vedere material sau financiar. În această situaţie profesorul sau predicatorul încearcă să
facă o nouă evaluare a metodei de lucru. Se îndoieşte de faptul că facând toate lucrurile din toată
inima şi ca pentru Domnul procedează corect.
El se poate întreba dacă nu a fost prea naiv în modul în care a aplicat acest principiu şi
datorită acestei naivităţi a de pierdut foarte mult. Se întreabă dacă nu ar trebui să fie mai “realist,”
fructificând anumite oportunităţi, căutând să-şi protejeze poziţia, încercând să obţină unele avantaje
materiale sau sau financiare. Toate acestea intenţionează să le realizeze găsind unele portiţe care nu
par a fi condamnabile. În felul acesta mintea profesorului sau a predicatorului începe să se frământe
cu aceste provocări, dând naştere unei crize care conduc spre luarea unor decizii.
Vezi Matei 6:19-34.
57

Vezi T. Burton Pierce, Etica lucrătorului creştin: Un ghid pentru lucrătorii plini cu Duhul Sfânt, traducător: Ioan
58

Bochian, Satu Mare: Editura Life Publishers International, 1999, p. 20, Carl F. Henry, Etica personală, (Oradea:
Editura Cartea Creştină, 2004), p. 483 ş.urm.
 38

b. Tentaţia de a adopta unele soluţii aparent mai pragmatice

Putem observa că omul găseşte imediat o cale aparent mai avantajoasă, “mai pragmatică.” O
pune în aplicare şi ea dă rezultate immediate: material, financiar şi social. Pentru un anumit timp se
bucură de soluţiile noi aplicate. În această situaţie apare nevoia justificării faptelor săvârşite, pentru
a-şi linişti conştiinţa. Un predicator îşi poate zice: “Se pare că am procedat corect. În felul acesta am
evitat un pericol; am eliminat concurenţa sau un alt gen de problemă. Măsurile de protecţie sunt
legitime. Uneori simţi nevoia de a te “descurca.”
Pentru o vreme, după deciziile pragmatice luate, nimic nu pare să se fi schimbat. Totul pare
să decurgă în mod normal, ca mai înainte. Dar după o perioadă el observă că nu mai are acelaşi
entuziasm în predare sau predicare. Oamenii nu mai sunt la fel de interesaţi de measajele sale, nu
mai sunt entuziasmaţi de lecţiile sale. Realizează că nu mai dă acelaşi randament şi începe din ce în
ce mai des să-şi pună întrebarea: “Oare ce se întâmplă?” Încearcă să se consoleze cu ideea că în
activitatea pe care o depui mai sunt şi zile mai rele. Presupune că este doar o stare trecătoare. 59 Însă
va observa că acea stare persistă. Acest lucru va continua să îl neliniştească din ce în ce mai mult.
Cei care îl ascultă încep să observe că s-a întâmplat ceva rău cu profesorul sau cu predicatorul lor;
el nu mai este tot atât de eficient cum era mai înainte. Situaţia devine din ce în ce mai neclară şi
este tot mai greu de controlat. Ce se întâmplă? Predicatorul va încearca să găsească o explicaţie
pentru situaţia prin care trece, pentru că lucrurile pe care omul le poate explica, le poate şi controla.
De aceea este normal ca el să caute întotdeauna explicaţii pentru orice situaţie. Oswald Chambers
afirma că : “Nu este nimic miraculos sau misterios în lucrurile pe care le putem explica. Noi putem
conduce sau controla ceea ce putem explica, de aceea este natural să încercăm să explicăm totul.” 60
În situaţia prezentată mai sus există pericolul ca predicatorul să explice greşit ceea ce se
petrece în viaţa lui, considerând că este vorba de o situaţie întâmplătoare, deoarece trăim într-o
lume capricioasă. Deşi omul are în general explicaţii pentru situaţiile la care reflectă, totuşi
realitatea este că de foarte multe ori acestea sunt incorecte. Când se iau hotărâri greşite, chiar
profesorii sau liderii spirituali pot ajunge să nu mai vadă clar realitatea. Şi acest lucru se datorează
faptului că au început să facă compromis sau să negljeze principiile biblice, pe care ei personal le
comunicau altora.
Fiind în această stare, învăţătorul în loc să fie o sursă de informare pentru cei care îl ascultă,
ajunge o sursă de dezinformare. O mare nenorocire este când cei chemaţi să fie călăuze pentru alţii,
sunt ei înşişi orbi. De aceea Isus îi acuză pe învăţătorii legii din vremea lui, considerându-i mai
vinovaţi decât pe ceilalţi, pentru că dacă ei nu mai văd lucrurile corect atunci tot poporul trăieşte
într-o ignoranţă. Această stare de lucruri are consecinţe negative asupra întregii comunităţi. Isus le
spune liderilor spirituali din vremea aceea: “Vai de voi cărturari (învăţători) şi farisei făţarnici!
Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să
intre nu-i lăsaţi să intre” (Matei 23:13), iar mai departe în acelaşi capitol Isus îi numeşte pe cărturari
“povăţuitori orbi.” (v. 16).
În Vechiul Testament Dumnezeu îi acuză pe preoţii din vremea lui Osea, care aveau
misiunea de a învăţa pe popor căile lui Dumnezeu, iar ei nu mai comunicau această cunoaştere
adevărată. Consecinţa acestui faliment din vremea lui Osea a fost gravă deaorece era pusă în
pericol însăşi existenţa poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu afirmă: “Poporul Meu piere din lipsă
de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa şi Eu te voi lepăda şi nu-Mi vei mai fi preot.”
Acceptarea compromisului în viaţa educatorului conduce la eşec în procesul de instruire. În vremea
lui Osea, preoţii nu practicau învăţăturile pe care le comunicau altora.61
Wiersbe vorbea despre importanţa conducătorilor într-o naţiune, făcând o afirmaţie care se
aplică şi liderilor spirituali din zilele noastre. Rolul lor este de a călăuzi naţiunea, prin comunicarea
principiilor biblice, care ar trebui să fie normative pentru comunitate. El îl afirma că: “după cum nu
este mai mare binecuvântare pentru o naţiune sau un popor decât să le dea Dumnezeu conducători
credincioşi, sinceri şi drepţi, tot aşa nu este un blestem mai mare pe care Dumnezeu să-l trimită
peste un popor în lumea aceasta decât să le dea îndrumători orbi, degeneraţi, fireşti, lipsiţi de
59
W. E. Sangster accentuează importanţa caracterului celui care comunică în cartea sa The Craft of Sermon
Construction, Philadelphia: Westminster Press, f.a., p. 11-28, unde autorul face o pledoarie în favoarea predicării.
60
Vezi cartea lui Oswald Chambers Ce am mai bun pentru Cel Prea Înalt. op.cit., meditaţia din 18 iulie.
61
vezi discuţia de mai sus despre secretul succesului lui Isus în contrast cu falimentul cărturarilor din vremea Lui.
 39

entuziasm şi nepregătiţi.”62 Îndrumătorii orbi, care nu văd ei înşişi lucrurile corect, oferind o
învăţătură neclară, sunt un blestem pentru o întreagă naţiune. Compromisul afectează negativ
procesul de instruire, destinul celor instruiţi şi al educatorilor.
Când oamenii vor să ignore un principiu încep să filosofeze pentru a găsi o portiţă de
scăpare pentru justificarea neascultării lor. Cuvântul lui Dumnezeu este simplu de înţeles dar foarte
greu de împlinit, mai ales atunci când Dumnezeu ne cere să plătim un preţ mare în schimbul
ascultării. Dar ascultarea de Dumnezeu este singura cale corectă care trebuie urmată. Şi dacă
această condiţie este respectată, atunci Dumnezeu va răsplăti orice efort sau cost pe care cineva l-a
plătit pentru a nu se compromite.

c. Nevoia de a persevera
Dacă profesorul doreşte să culeagă cu bucurie roadele muncii lui, el trebuie să fie
perseverent. Dascălul creştin trebuie să fie gata să sufere pentru Cuvântul pe care îl predică altora.
Dacă nu este dispus chiar să sufere, înseamnă că pentru el mesajele pe care le transmite nu au
valoare reală; ca urmare nu merită să fie urmate şi împlinite. Înseamnă că predicatorul transmite un
mesaj fals. El face această muncă cu scopul de a-şi menţine poziţia, pentru a-şi câştiga existenţa. În
acest caz mesajul nu are valoare în sine, ci el slujeşte ca mijloc pentru atingerea unui scop egoist al
dascălului.
Pe cei care au o atitudine greşită faţă de mesajul biblic, Pavel îi avertizează: “Dacă numai
pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre
oameni!” (1 Corinteni15:19). Aceştia sunt demni de toată compătimirea. Ei au pierdut o ocazie
extraordinară pe care le-a dat-o Dumnezeu de a face o lucrare atât de nobilă, ca aceea de comunica
altora Cuvântul adevărat şi scump al Lui Dumnezeu pe care îl conţine Biblia, pentru care merită să
fi gata oricând să suferi dacă este cazul. Vestea bună este că orice dascăl care a eşuat în acest
domeniu poate avea un nou început, corectându-şi atitudinea. Mesajul biblic este singurul mesaj
care poate aduce speranţă oricărui om care ajunge să îl creadă şi îl trăiască în viaţa lui, inclusiv în
viaţa celui care îl transmite.
Un obstacol în calea perseverării până la capăt, poate fi dorinţa de a avea lucruri materiale.
În pilda tânărului bogat, Isus vorbeşte despre dificultatea pe care o întâmpină bogaţii în dorinţa lor
de a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Isus le spune ucenicilor: “'Cât de anevoie vor intra în în
împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!' Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac,
decât să intre un om bogat în împărăţia lui Dumnezeu!” (Marcu 10:23, 25). Dificultatea intrării
bogaţilor în Împărăţia lui Dumnezeu nu o reprezintă bogăţiile în sine, ci ea se datorează
ataşamentului bogaţilor faţă de bogăţiile lor şi nu de Dumnezeu. Bogaţilor le vine foarte greu să
reziste ispitei de a se încrede în bogăţiile lor. Ucenicii trebuie să de dovadă de loialitate deplină
numai faţă de Dumnezeu. Ucenicii au fost mitaţi de afirmaţi lui Isus cu privire la dificultatea intrării
bogaţilor în Împărăţia lui Dumnezeu. În acest context Petru vrea să afle care sunt avantajele celor
care se ataşează cu toată inima de Domnul. El întreabă: “Iată că noi (ucenicii) am lăsat totul, şi te-
am urmat” (Marcu 10:28), la care Isus le răspunde: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi
lăsat casă, sau faţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii sau holde pentru Mine şi
pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi,
surori, mame copii şi holde împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor viaţa veşnică” (Marcu 10:29-
30).
Binecuvântările celui care decide să-L slujească în felul acesta pe Dumnezeu sunt deosebite.
Ele vor fi mult mai mari decât ceea ce acesta ar putea obţine prin efort propriu. Mai mult, cel care
alege să-L slujească pe Cristos cu lepădare de sine va primi şi viaţa veşnică în minunata Împărăţie a
lui Dumnezeu, care urmează să vină. Dar Isus are grijă să nu omită faptul că toate aceste mari
binecuvântări vor veni “împreună cu prigoniri.”
Un alt obstacol pentru care profesorul este ispitit să renunţe este necazul. Cei care sunt
confruntaţi cu necazul trebuie să îl privească dintr-o perspectivă corectă.

Modul tipic de a privi viaţa creştină este că ea înseamnă eliberare de necazuri. De fapt, ea este eliberare în
necazuri, ceea ce este cu totul altceva… Dacă eşti copil al lui Dumnezeu, cu siguranţă vei întâlni necazuri, dar

Citatul este preluat din cartea lui Waren W. Wiersbe, Criza integrităţii, traducător: Gheorghe Cioruţă, Bucureşti:
62

Editura Stephanus, 1996, p. 40.

 40
Isus spune să nu fi surprins când vin. “În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu (Isus) am biruit lumea.”
(vezi Ioan 14:33) El spune că nu ai de ce să te temi…Dumnezeu nu ne dă o viaţă biruitoare; El ne dă viaţă pe
măsură ce biruim. Lupta vieţii este cea care ne întăreşte puterea. Dacă nu există strădanie nu există putere…
Imediat ce accepţi strădania, primeşti puterea. Dumnezeu nu dă niciodată putere pentru mâine sau pentru
ceasul următor, ci numai pentru osteneala şi efortul de acum. Suntem tentaţi să întâmpinăm necazurile dintr-un
punct de vedere firesc. Dar omul lui Dumnezeu se bucură atunci când este zdrobit de greutăţi care par de
neînvins, deoarece victoria în acea situaţie este cu totul imposibilă pentru oricine în afară de Dumnezeu. 63

Creştinul nu este scutit de necazuri, însă el trebuie să înţeleagă că Dumnezeu îi garantează

victoria în timp ce el se va lupta cu necazurile. Dumnezeu îi dă putere dacă decide să intre hotărât
în luptă. Dacă are o atitudine corectă în necazuri, creştinul va fi pătruns de un sentiment de aşteptare
plină de speranţă şi curiozitate, pentru că el este conştient că cel care îl poate ajuta în aceste
circumstante este numai Dumnezeu, care în mod cert va interveni. Când dascălul sau predicatorul
va avea o atitudine biblică faţă de necazuri, el trebuie să se aştepte la recompensă. Dumnezeu nu va
lăsa nerăsplătit nici cel mai mic efort. Isus spune că “oricine va da de băut numai un pahar de apă
rece..., nu-şi pierde răsplata (Matei 10:42).
La prima vedere nu este nimic deosebit în umblare, dar cu toate acestea continuitatea în
umblare este testul adevăratei forţe de care poate da dovadă cineva. Umblarea “este testul tuturor
calităţilor stabile şi trainice. Să 'umbli şi să nu oboseşti' este nivelul cel mai înalt posibil al puterii.
Cuvântul umblare este folosit în Biblie pentru a exprima caracterul.” 64 Dacă educatorul va persevera
până la capăt, va fi încununat de succes. Vom reţine faptul că sfârşitul lucrării va demonstra
valoarea unui profesor sau a unui predicator. Pavel este un exemplu pozitiv de adevărat dascăl care
a perseverat până la capăt (2 Timotei 4:6-8). Exemplul ideal este Domnul Isus Cristos care a trăit
până în cel mai mic detaliu mesajul pe care la predicat, dându-Se exemplu ucenicilor (Ioan 13:13-
15).
Exemplul personal al dascălului este o forţă pozitivă incontestabilă. Un exemplu de
predicator luptător, care a încercat să îşi pătreze integritatea, este Spurgeon. Considerăm că unul din
secretele sale care i-au asigurat succesul în comunicare a fost refuzul de a se compromite. 65Dacă
avem un respect deosebit pentru aceşti dascăli, este tocmai pentru că au fost dispuşi să plătească
uneori foarte scump pentru ca să rămână consecvenţi mesajului pe care l-au comunicat altora.
Marea provocare pentru cititorul care este implicat în lucrarea de dascăl sau predicator este dacă
doreşte să urmeze exemplele pozitive ale înaintaşilor săi.66

D. COLABORAREA CU DUHUL SFÂNT ÎN PROCESUL DE COMUNICARE

În următoarea secţiune dorim să subliniem faptul că reuşita comunicării nu depinde numai
de cel care transmite mesajul. Ea este dependentă în mare măsură de Dumnezeu care intervine
efectiv în procesul comunicării. Din acest motiv este necesar să discutăm despre asistenţa pe care o
oferă Duhul Sfânt dascălului, în acest demers. Aşa numitul prinţ al predicatorior din secolul al XIX-
lea, Charles Haddon Spurgeon, în cartea sa intitulată: „Sfaturi pentru predicatori,” alocă un spaţiu
însemnat rolului Duhului Sfânt în predicare.67

1) Importanţa Duhului Sfânt în comunicare

În discursul de la cina cea de taină, Isus îi informează pe ucenici că după înălţarea Lui la cer,
va trimte Duhul Sfânt care „vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus
Eu” (Ioan 14:26). Referindu-se la tehnica întocmirii unui mesaj biblic, Robinson recunoaşte că
63
Acest citat a fost luat din Oswald Chambers, op.cit. , meditaţia zilnică din 2 august.
64
Vezi Oswald Chambers, op.cit., meditaţia din 20 iulie.
65
Spurgeon a luptat împotriva diluării Evangheliei, a controversei care susţinea naşterea din nou prin intermediul
botezului, şi a avertizat biserica de pericolul de a fi influenţată de ereziile moderne, cunoscută sub denumirea de
controversa “Down-Grade.” Consultă cartea lui Iain H. Murray, Spurgeon cel uitat, Edinburgh: Banner of Truth Trust,
1995, publicată iniţial în 1966.
66
Vezi secţiunea referitoare la modele de inspiraţie pentru profesori şi predicatori, unde am vorbit despre Pavel, Luther
şi Jan Hus.
67
Charles Haddon Spurgeon, Sfaturi pentru predicatori, traducător: Monica Dan şi Cristina Badea, Bucureşti: Editura
Stephanus, 1998, p. 178-194.
 41

Duhului Sfânt are un rol deosebit în lucrarea de transmitere a mesajului. El susţine că acel concept
biblic care este dezvoltat în mesaj, va fi aplicat de Duhul Sfânt, mai întâi la personalitatea şi
experienţa predicatorului, şi apoi prin intermediul predicatorului, la ascultătorii acestuia.68
Putem observa că un rol foarte important în comunicarea mesajului, îl are Duhul Sfânt. El
are misiunea de a pune în aplicare acel concept biblic care a fost extras din Scriptură în urma unui
studiu exegetic corect, şi în urma unei structurări homiletice corespunzătoare (vezi secţiunea a II-a
din această carte). Nu este suficient să se respecte toate regulile teoretice prezentate în această
lucrare. Eficienţa mesajului este, într-o mare măsură, dependentă de lucrarea Duhului Sfânt. Putem
afirma că rolul Duhului Sfânt în garantarea succesului comunicării, este mult superior pregătirii
teoretice corespunzătoare a celui care transmite mesajul.
Acest lucru îl putem demonstra amintind faptul că în prima jumătate a secolului al XX-lea,
mulţi predicatori din ţara noastră nu aveau o pregătirea teologică deosebită. Cu toate acestea am
observat că mesajul Scripturii, transmis prin oameni cu o educaţie teologică relativ redusă, a avut un
impact deosebit asupra celor ce îi ascultau. Secretul reuşitei acestor predicatori nu depindea de
pregătirea lor teologică, ci de asistenţa Duhului Sfânt, care era evidentă în mesajele lor.
Deşi astăzi, mulţi predicatori au o pregătire teologică corespunzătoare, totuşi pericolul
falimentării în transmiterea mesajului rămâne. În aceste cazuri putem observa că ceva lipseşte în
mesajele lor. Problema lor nu este lipsa unei analize serioase a textului, nici structura homiletică
(vezi partea a II-a a lucrării). Ceea ce lipseşte în mesajele unor predicatori este viaţa, puterea, pe
care o dă numai Duhul Sfânt. Rolul Duhlui Sfânt în comunicarea mesajului Biblic este prezentat de
Isus în cuvintele spuse chiar înainte de a se despărţi de ucenicii Lui, pentru a se înălţa la cer. În acea
împrejurare Isus îi face conştienţi pe ucenici de faptul că misiunea lor principală, şi a noastră, este
aceea de a comunica lumii întregi, mesajul Evangheliei.
Ucenicii au fost conştienţi lucrarea de comunicare a mesajului divin nu se poate face fără
ajutorul de neînlocuit al Duhului Sfânt. Isus îi informează pe ucenici că înainte de a începe lucrarea
propriu-zisă propovăduire a mesajului, ei au nevoie de puterea Duhului Sfânt care să îi însoţească.
În momentul în care Isus făcea afirmaţia de mai sus, înainte de Rusalii, Duhul Sfânt nu fusese trimis
de Dumnezeu peste Biserică, şi de aceea Isus îi avertizează pe ucenici să nu pornească în această
misiune fără însoţirea Duhului Sfânt.
Isus îi asigura de protecţie, pe cei care vor continua lucrarea de propovăduire a evangheliei.
El spunea: “Voi veţi primi o putere, când se va coborâ Duhul Sfânt peste voi, şi-mi veţi fi martori în
Ierusalim, în Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului“ (Fapte 1:8). Promisiunea lui Isus
este la fel de valabilă şi pentru noi, care trăim după evenimentul coborârii Duhului Sfânt la
cincizecime. Profesorul va fi conştientizat că atunci când comunicăm mesajul Scripturii, el depinde
în totalitate de puterea Duhului Sfânt.
Comunicarea Scripturii este sortită eşecului dacă încercăm să ne bazăm doar pe pregătirea şi
inteligenţa noastră. Noi avem nevoie mai mare de asistenţa Duhului Sfânt decât de pregătirea
teoretică corespunzătoare în domeniul comunicării. Deşi această afirmaţie pare să minimalizeze
importanţa instruirii teoretice, totuşi ca nişte creştini sinceri şi loiali mesajului pe care îl comunicăm
trebuie să recunoaştem acest adevăr. Un predicator care se bazează în exclusivitate pe intruirea
teoretică seamănă cu personajul lui John Bunyan, din cartea Călătoria creştinului: Calea spre
fericirea de veci, numit: Bun-de-Gură, care îi întruchipează pe acei creştini cu numele. „Creştinul de
nume vorbeşte totdeauna de înţelegere şi pricepere prin citit şi studiu şi niciodată nu zice că trebuie
să trăieşti în inima ta şi să laşi să lucreze Duhul lui Dumnezeu... Există oameni foarte bine orientaţi
în ce priveşte învăţătura adevărată şi sănătoasă, foarte destoinici să înveţe pe alţii şi totuşi neavând
viaţă în ei înşişi.”69
Participarea Duhului Sfânt în procesul de communicare este cu mult mai importantă decât
competenţele însuşite de un dascăl, şi care sunt necesare întocmirii unui mesaj. Duhul este acela
care dă viaţă mesajului nostru şi lucrarea lui nu poate fi înlocuită cu nimic altceva, nici măcar cu
cea mai bună metodă de întocmire a unui mesaj, pe care ar sugera-o cel mai mare specialist în
comunicare. Ca urmare predicatorul şi profesorul trebuie să fie conştient că principalul colaborator,
care va garanta reuşita în comunicarea mesajului biblic este Duhul Sfânt. El trebuie să se asigure că
acest Participant de onoare este prezent în proces (1 Corinteni 2:9-16).

68
Vezi Haddon Robinson, Biblical Preaching, 1980, op.cit. p. 30.
69
Vezi John Bunyan, Călătoria creştinului: calea spre fericirea de veci, Bucureşti: Editura Stephanus, 1998, p. 97.
 42

Bineînţeles că nu vom contesta nici un moment rolul deosebit pe care îl are echiparea
teoretică a celui care comunică. Însuşirea cunoştinţelor teoretice necesare întocmirii şi transmiterii
unui mesaj este o condiţie principală pentru a avea eficienţă maximă. Efortul de asimilare a
cunoştinţelor necesare unei comunicări corespunzătoare, demonstrează hărnicia celui care
comunică. Noi ştim că Dumnezeu îl binecuvintează pe lucrătorul harnic (2 Tesaloniceni 3:7-13).

2) Condiţiile participării Duhului Sfânt în comunicare

După ce am înţeles cât de important este ca să îl avem pe Duhul Sfânt ca ajutor în procesul
de transmitere a Cuvântului lui Dumnezeu, dorim să aflăm cum putem face ca El să aibă toată
libertatea de a-şi împlini rolul. În scopul acesta vom încerca să arătăm ce trebuie să facem pentru ca
Duhul Sfânt să colaboreze cu noi în această misiune. Cel care comunică trebuie să se respecte două
condiţii, şi anume: a) să accepte în mod personal călăuzirea Duhului Sfânt şi b) să conştientizeze
faptul că Duhul Sfânt este Cel care îi convinge pe ascultători. Vom analiza mai pe larg cele două
condiţii menţionate.

a. Să accepte în mod personal călăuzirea Duhului Sfânt

Profesorul trebuie să permită Duhului Sfânt să lucreze mai întâi în viaţa lui. În definirea
mesajului biblic, Robinson susţinea că Duhul Sfânt trebuie să aplice, în primul rând, adevărul biblic
prezentat în mesaj, la viaţa celui care comunică. 70 Cel care nu aplică mesajul la viaţa lui, nu poate
avea succes în lucrare. Profesorul trebuie să accepte personal intervenţia Duhului în viaţa lui,
printr-o decizie a voinţei. Pavel scrie creştinilor din Galatia: “umblaţi cârmuiţi de Duhul” (Galateni
5:16a). Din aceste cuvinte înţelegem că a umbla călăuzit de Duhul Sfânt este o poruncă care intră
în responsabilitatea omului.
Tot apostolul Pavel porunceşte creştinilor din Efes: “Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18b).
Plinătatea Duhului Sfânt este o poruncă pe care credinciosul trebuie să o respecte. Vom vedea că
această stare cerută de Scriptură este condiţionată de comportamentul credinciosului. Această
poruncă de umplere cu Duhul Sfânt, este pusă de Pavel în contrast cu practicarea beţiei: “Nu vă
îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18). Pavel îi
sfătuieşte pe efeseni ce să evite pentru a beneficia de umplerea cu Duhul Sfânt, şi apoi îi învaţă ce
trebuie să facă pentru a se bucura de plinătatea Duhului.
Umblarea prin Duhul presupune ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Profesorul se va afla
în permanenţă în expectativă, conştient că în orice moment Duhul poate interveni în acţiunile pe
care le întreprinde, determinând rezultatele pe care le produce mesajul comunicat în viaţa elevilor.
Sfatul pe care îl oferim dascălilor este: „Tu, fă-ţi datoria cât se poate de bine şi lasă apoi rezultatele
în seama Domnului.”71 Liderul spiritual, a cărui misiune principală este comunicarea Cuvântului,
trebuie să înveţe să colaboreze cu Duhul Sfînt în lucrarea lui.
În mod tacit, este răspândită ideea că indiferent de modul în care educatorul îşi trăieşte viaţa,
el va beneficia de asistenţa Duhului Sfânt. Astfel că mulţi se roagă pentru putere în lucrarea lor, de
la Duhul Sfânt, şi aşteaptă ca Dumnezeu să le răspundă la rugăciune, în timp ce umblarea lor este
departe de ceea ce cere Dumnezeu. Să nu uităm că umblarea prin Duhul este o poruncă pentru
credincios. Aceasta înseamnă că el trebie să ia iniţiativa de a asculta de Cuvânt, pentru ca mai apoi
Duhul lui Dumenzeu să îşi facă partea, atât de necesară pentru reuşita comunicării Scripturii.
Observăm că şi porunca pe care o dă Pavel galatenilor, de a umbla cârmuiţi de Duhul Sfânt,
este prezentată în contrast cu o altă poruncă. El spune: “Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi
împliniţi poftele firii pământeşti” (Galateni 5:16). Pavel vorbeşte de două atitudini pe care le poate
avea cel credincios, atitudini care se află la poluri opuse. El poate decide ca să se lase dirijat de
Duhul lui Dumnezeu (fiind preocupat să aplice Cuvântul lui Dumnezeu), sau se poate lăsa călăuzit
de dorinţele firii pământeşti, ignorând astfel dorinţa Duhului. Din acest pasaj înţelegem că dacă
cineva ascultă de dorinţele fireşti nu mai este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Vom reţine că
umblarea sub călăuzirea Duhului Sfânt intră în responsabilitatea noastră directă. Dumnezeu îşi va
face întotdeauna partea când noi ne-am făcut-o pe a noastră.
70
Vezi Haddon Robinson, Biblical Preaching, 1980, op.cit. p. 30.
71
Vezi cursul de echipare pentru lideri ale organizaţiei Campus Crussade for Christ, Evanghelizare: Manual NLTC,
Nivelul I, Notitele instructorului, Cursurile de echipare pentru lideri ale organizaţiei Campus Crussade for Christ, p. 46.
 43

Dacă profesorul sau predicatorul va permite Duhului Sfânt să aplice mesajele, mai întâi, la
viaţa lui personală, atunci el a făcut un pas important în comunicarea eficientă a Cuvântului lui
Dumnezeu. Vom susţine că acesta este cel mai importat aspect în comunicarea Cuvântului lui
Dumnezeu. Vom trece acum la cea de a doua condiţie pe care cel care comunică trebuie să o
îndeplinească, pentru a se bucura de asistenţa Duhului Sfânt.

b. Să conştientizeze faptul că Duhul Sfânt este Cel care îi convinge pe ascultători

Predicatorul sau profesorul trebie să fie conştient că mesajul pe care el îl transmite nu va
avea efectul aşteptat fără lucrarea de convingere, pe care o face Duhul Sfânt celor care îl ascultă.
Comunicarea Scripturii nu este o comunicare pur umană. Ea este o lucrare divină în care profesorul
sau predicatorul este un instrument de transmitere a voii lui Dumnezeu. Din acest motiv atunci
când vorbeşte, instructorul trebuie să fie într-o permanentă expectativă în vederea experimentării
intervenţiei Duhului Sfânt. Duhul este Cel care va participa de fiecare dată la lecţia sau predica
prezentată, clarificând mesajul pentru cei care îl ascultă. Comunicarea Cuvântului nu este o simplă
teorie. Cei care predică sau predau Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să înveţe să Îl aştepte pe Duhul
Sfânt ca să intervină, de fiecare dată când ei fac această lucrare. Această realitate va fi conştientizată
tot mai bine de predicator, în timp şi prin exersare.
Cei care ignoră acest aspect vor pierde esenţa comunicării. Isus este la lucru prin Duhul Sfât,
împreună cu cei care transmit Cuvântul lui Dumnezeu. Această promisiune a prezenţei lui Cristos o
găsim în „Marea însărcinare,” dată ucenicilor în Matei 28:18-20. “Isus…le-a zis: 'Toată puterea
Mi-a fost dată în cer şi pe pământ…Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile…Şi învăţaţi-i să
păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu (Isus) sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului (italicele îmi aparţin).”
Toată puterea pe care o deţine Cristos este pusă la dispoziţia noastră, atunci când noi
comunicăm altora Cuvântul Domnului. Isus va fi cu noi în fiecare minut şi secundă a vieţii noastre,
în timp ce noi căutăm să ne îndeplinim misiunea încredinţată. Din acest text putem observa că
Dumnezeu va fi prezent cu noi în fiecare zi când ne vom îndeplini misiunea de a face ucenici,
propovăduind Evanghelia. Profesorul şi predicatorul au capacitatea de a declanşa puterea lui
Dumnezeu atunci când comunică mesajul biblic. Pavel descrie lucrarea îndeplinită de
propovăduitori în cuvintele: „Noi suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi ca şi cum Dumnezeu
ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2
Corinteni 5:21). Iar când scrie romanilor, Pavel recunoaşte că puterea divină l-a însoţit în această
misiune: „Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru, pe care să nu-l fi făcut Hristos în mine, ca
să aductă Neamurile la ascultarea de El; fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea
semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că de la Ierusalim şi ţările de
primprejur, până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos” (Romani 15:18-19).
Petru, la rândul lui, exprimă atât de bine realitatea puterii divine la îndemâna credincioşilor, în 2
Petru 1:2, unde spune că: „dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin
cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui.” Ca ispravnici ai harului lui Dumnezeu,
predicatorii şi profesorii care transmit Cuvântul au posibilitatea de a pune în mişcare puterea lui
Dumnezeu, atunci când se lasă la dispoziţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 4:1-5).
De fapt Isus porunceşte tuturor credincioşilor să facă această lucrare de predicare a
Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10:9). Câtă cinste i se face profesorului sau predicatorul, să aibă
ca slujbă permanentă lucrarea de comunicare a Cuvântului lui Dumnezeu, care este oricum
obligatorie pentru orice creştin. Spre deosebiere de ceilalţi, el este plătit să facă această lucrare. De
aceea responsabilitatea lui este cu mult mai mare. El ar trebui să-şi îndeplinească misiunea cu multă
conştiiciozitate şi pasiune.
Istructorul ar trebui să se străduiască ca să comunice cât mai eficient mesajul biblic. De la el
se aşteaptă să dea celorlalţi creştini exemplu corect de comunicare a Cuvântului lui Dumnezeu.
Dascălul trebuie să fie un exemplu şi în modul în care ştie să aştepte intervenţia Duhului Sfânt în
procesul de comunicare a Cuvântului. Dacă creştinii, care îşi petrec cea mai mare parte a timpului
cu alte preocupări pentru a-şi câştiga existenţa, nu vor reuşi să se inspire de la profesorii sau
predicatorii implicaţi total în această lucrare de comunicare a Cuvântului lui Dumnezeu, atunci de la
cine vor putea ei să înveţe?
 44

Datorită instruirii în domeniu, de care a avut parte, predicatorul are o responsabilitate sporită
în ceea ce priveşte transmiterea mesajului biblic. În plus, el trebuie să manifeste o atitudine de
aşteptare a intervenţiei Duhului lui Dumnezeu în procesul de comunicare. Profesorul va trebui să
apeleze la imaginaţie în ceea ce priveşte realizarea unei atmosfere corespunzătoare de aşteptare a
intervenţiei divine în timpul comunicării. El trebuie să creeze condiţii pentru aceasta, prin
rugăciune, citire, timp de meditaţie şi alte mijloace incluse în planul de instruire, prin care îi va
determina pe cei care îl ascultă să înveţe a-I da voie Duhului Sfânt să intervină în proces.
Aşa cum am observat, dascălul va putea să favorizeze intervenţia Duhului Sfânt în viaţa
ascultătorilor, în două moduri: 1) Dacă va permite Duhului Sfânt să aplice mesajul, mai întâi la
viaţa lui; devenind în felul acesta şi un model de inspiraţie pentru cei care îl ascultă. 2) Cel de-al
doilea mod folosit de profesor se referă la crearea unei atmosfere de aşteptare pentru a permite
Duhlui Sfânt să intervină în viaţa ascultătorilor.72 Determinând audienţa să facă anumite aplicaţii
practice pe baza mesajului transmis, participanţii vor putea să experimenteze în viaţa lor prezenţa
Duhului Sfânt.
La acest punct, considerăm că este necesar să prezentăm câteva modele concrete de dascăli
care au pus în aplicare principiile de comunicare prezentate de noi până aici.

E. MODELE DE INSPIRAŢIE
Din analiza pe care am făcut-o până la acest moment, am înţeles cât de important este
exemplul profesorului în influenţarea participanţilor la proces. De aceea am considerat necesar ca în
următoarea secţiune să prezentăm trei exemple de dascăli eminenţi din istoria creştinismului, care
pot sluji ca modele de inspiraţie pentru profesorii şi predicatorii din vremea noastră. 73 Aceştia şi-au
însuşit cunoştinţele teoretice necesare în comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu la nivelul cel mai
înalt posibil pentru comunitatea căreia au slujit, fiind în acelaşi timp conştienţi că succesul nu
depinde numai de pregătirea lor ci el atârnă şi de intervenţia lui Dumnezeu în acest proces.
Exemplul celor trei mari predicatori şi profesori poate constitui un model pentru cititorul care aspiră
să devină profesor sau predicator.
În această secţiune ne vom ocupa de apostolul Pavel, de Martin Luther şi de Jan Hus.
Alegerea acestor oameni a fost făcută pentru a ilustra modul în care cunoştinţele teoretice şi puterea
Duhului Sfânt au fost în mod practic la lucru, în activitatea de comunicare a Scripturii, în viaţa celor
trei importanţi dascăli ai creştinismului. Efectele concrete ale aplicării celor două condiţii impuse în
activitatea unui profesor, diferă de la caz la caz. Nu spunem că cei care respectă aceste condiţii vor
ajunge să facă ce a făcut apostolul Pavel, Martin Luther sau Jan Hus, deoarece Duhul Sfânt este cel
care decide în legătută cu impactul lucrării fiecărui dascăl sau predicator. Ceea ce putem spune cu
certitudine este că Dumnezeu se foloseşte de fiecare profesor gata să acţioneze comform cerinţelor
prezentate în Scriptură. Modul în care Dumnezeu alege să se folosească de fiecare dascăl este
decizia Lui, şi noi trebuie să acceptăm ca să se facă voia Sa în viaţa şi în lucrarea noastră.

1) Apostolul Pavel
(1)
Pavel a avut o pregătire teologică de invidiat pentru cei din vremea lui. El a fost un ilustru
predicator, profesor, misionar şi scriitor. A studiat în şcoala lui Gamaliel, un profesor renumit din
vremea lui (vezi Fapte 22:3, 5:34). Dumnezeu s-a folosit de el ca să scrie cea mai mare parte din
Noul Testament.74 Am observat în cuprinsul acestei lucrări că Pavel are o poziţie principală în ceea
ce priveşte principiile educaţiei creştine prezentate în Noul Testament. El oferă informaţiile de bază
72
Despre mecanismele necesare pentru experimentarea intervenţiei divine vom vorbi când vom prezenta metoda
propriu-zisă de întocmire a unui mesaj. Vezi secţiunea referitoare la scrierea aplicaţiilor.
73
Andrew W. Blackwood, în cartea sa Preaching from the Bible, Grand Rapids: Baker Book House, a III-a imprimare,
1979, iniţial tipărită în 1941, vorbeşte despre importanţa modelelor pentru predicatori, pe care el le-a luat din Noul
Testament, din rândul părinţilor bisericii şi dintre predicatorii moderni, p. 15-33. Vezi de asemenea cartea lui Donald E.
Demaray, Pulpit Giants: What Made Them Great, Chicago: Moody Press, 1973, în care prezintă portretul a 25 de
predicatori faimoşi din trecut şi din prezent, cu scopul de a descoperi care a fost secretul succesului lor. Printre aceştia
sunt menţionaţi Augustin, Jonathan Edwards, Charles Haddon Spurgeon, John Wesley, Charles Finney, Billy Graham,
Martin Luther, D. L. Moody, G. Campbell Morgan, etc.
74
Vezi discuţia din acest volum referitoare la strategia corectă folosită în comunicare: transmiterea mesajului.
 45

referitoare la importanţa mesajului Scripturii (2 Timotei 3:16-17), la necesitatea comunicării acestui

mesaj (Romani 10:9), la audienţa căreia i se adresează (2 Timotei 2:2), şi la colaborarea cu Duhul
Sfânt în acest proces (Romani 6-9; 1 Corinteni 2:1-3:9; 12-14; Galateni 5: 16-26; Efeseni 5:15-20,
etc.)
Pentru a face o lucrare bună este necesar să fie îndeplinite condiţiile discutate în această
carte. Însă pentru a realiza acest lucru, dascălul trebuie să fie dispus să persevereze, să meargă până
la capăt. Această hotărâre îi cere profesorului şi predicatorului să fie dispus a plăti preţul lucrării.
Un aspect important subliniat de Pavel, are de a face cu acceptarea suferinţei, care derivă din
decizia de a propovădui mesajul Scripturii. Prin contrast cu perspectiva lui Pavel, observăm o lipsă
de responsabilitatea a lucrătorilor în ceea ce priveşte înţelegerea acestei dimensiuni a slujirii. Pavel
este un mare dascăl şi predicator. El a primit de la Dumnezeu mandatul de a comunica Cuvântul
Său, într-un câmp de misiune foarte larg. Analizând atitudinea lui, vom observa că el şi-a îndeplinit
responsabilitaeta cu succes. Pavel a înţeles clar ce are de făcut ca să reuşească, când Isus l-a chemat
de pe drumul Damascului. Sfatul pe care l-a primit la începutul carierei lui de predicator şi învăţător
al Cuvântului, ne este prezentat în vedenia pe care a avut-o Anania despre Pavel, în care Dumnezeu
îi spune lui Anania: “Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu (să
predice, să înveţe) înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta
tot ce trebuie să sufere pentru numele Meu” (Fapte 9:15-16).
Dumnezeu îl face conştient pe Pavel că această lucrare presupune multă jertfă. Mulţi creştini
care intră în această lucrare pornesc cu o concepţie greşită. Ei se aşteaptă doar la aplauze, la
aprecieridin partea celor care îi ascultă, şi la succes. Pavel a auzit chiar din gura Domnului Isus că
predicarea Cuvântului presupunere mult sacrificiu şi suferinţă. Isus este foarte deschis cu cei care
intenţionează să se implice în această lucrare. El nu încearcă să îi atragă, arătându-le doar partea
luminoasă a slujbei. Cel care se implică trebuie să fie conştient de costul pe care trebuie să fie
dispus să-l plătească.
De aceea, profesorul sau predicatorul trebuie să audă în mod personal ceea ce i-a spus
Dumnezeu altădată unui mare învăţător şi predicator al Cuvântului - Pavel: “îi voi arăta tot ce
trebuie să sufere pentru numele Meu” (Fapte 9:16). Principiul este valabil şi astăzi pentru cei care se
înrolează în această lucrare. Suferinţa despre care se vorbeşte aici se referă în primul rând la
respingerea pe care o va experimenta cel care comunică Cuvântul lui Dumnezeu din partea
ascultătorilor, care se poate materializa în prigoană, închisoare sau chiar sacrificiu suprem. Vorbind
despre mentalitatea unui ucenic adevărat, care are ca misiune principală răspândirea Evangheliei,
Isus spune: “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copii
săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” ( Luca 14:26). În
acest verset Isus arată că loialitatea faţă de Dumnezeu, implică multă durere, multe probleme şi
neînţelegere din parte celor jur. Dar fără această loialitate nimeni nu poate fi ucenicul Lui: “Dacă
vine cineva la mine şi nu urăşte pe tatăl său…, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu”
( Luca 14:26). Nu înseamnă că trebuie să îi urâm pe cei dragi sau pe noi înşine. Verbul “a urâ” se
referă aici la „a prefera” întotdeauna pe Isus când este vorba să Îl punem în cântar cu alte valori sau
persoane. În cazul în care vom fi puşi în situaţia să alegem între a fi loiali celor dragi sau a ne cruţa
viaţa, şi între a fi loiali lui Dumnezeu, noi vom alege, fără să stăm pe gânduri, să fim loiali lui
Dumnezeu. Nu există un alt mod de a-L mulţumi pe Dumnezeu în afară de acesta. Verdictul lui
Isus pentru cel care nu respectă aceste cerinţe este clar: “nu poate fi ucenicul Meu” ( Luca 14:26b).
Considerăm că dascălul trebuie să fie în primul rând un ucenic al lui Cristos.
Ne vom limita la aceste informaţii în legătură cu acest mare dascăl pe care Dumnezeu l-a
folosit într-un mod deosebit în comunicarea şi învăţarea Cuvântului, deoarece afirmaţiile lui sunt
folosite pe tot parcursul acestei lucrări, ca argumente de bază în ceea ce priveşte principiile de
comunicare. Frecvenţa referirilor la Pavel, din conţinutul acestei cărţi, este o dovadă că el este un
nume de referinţă în ştiinţa comunicării Scripturii, şi un model pentru dascălii creştini. 75

2) Martin Luther

75
Pentru mai multe informaţii despre Pavel se poate consulta prima parte a acestei cărţi, la secţiunea despre metodele
folosite de profesor în procesul de comunicare, responsabilitatea profesorului de la secţiunea despre pârghiile folosite de
profesor, despre adoptarea unei strategii corecte în procesul de educaţie, etc.
 46

Vom prezenta în continuare un alt dascăl important al creştinismului, care a avut un impact
deosebit asupra creştinismului. Martin Luther fost un predicator, preot şi profesor deosebit, cu
doctorat în teologie. În cartea lui, Timothy George îl descrie pe Luther astfel: “Luther a fost un
teolog biblic. Acest lucru poate pur şi simplu însemna că Luther a fost un profesor de exegeză
biblică, mai precis de exegeză a Vechiului Testament, la Universitatea din Wittenberg.”76
Dumnezeu s-a folosit de Martin Luther ca să iniţieze reforma bisericii în secolul al XVI-lea,
pentru că acesta poseda cunoştinţe teologice deosebite, fiind profesor de telologie şi fiind motivat
de dorinţa de a găsi odihna sufletului - salvarea, pe care nu o aflase până atunci, cu toate că era
slujitor al Bisericii Catolice.77
Prin perseverenţa lui în ceea ce priveşte studiul Scripturii, el ajunge în final să descopere un
adevăr teologic, care i-a revoluţionat viaţa şi a declanşat o reformă internaţională în rândul Bisericii
Catolice. Este vorba despre o înţelegere nouă a versetelor din Romani 1:16-17, în ceea ce priveşte
justificarea prin credinţă,78 care a devenit doctrina de bază a protestanţilor.
Motivat de practica greşită a vânzării de indulgenţe, iniţiată de Papa Leon al X-lea, cu
scopul colectării de fonduri pentru construirea Catedralei Sfântul Petru din Roma, Luther
formulează cele nouăzeci şi cinci de teze în semn de protest. În aceste teze, el condamna vânzarea
indulgenţelor, de către călugărul dominican Johann Tetzel. În introducerea la teze, Luther se
prezintă pe sine ca „magister în artele liberale şi în Sfânta Scriptură,” 79 acuzând, în teza 54, faptul că
„Cuvântului lui Dumnezeu i se face nedreptate, atunci cînd într-o predică i se acordă acelaşi timp,
ba mai puţin, decât vorbăriei despre indulgenţe” (Luther; 2003, p. 123). Observăm din aceste
cuvinte, aprecierea pe care Luther o acordă transmiterii mesajului biblic. El se plângea de faptul că
Scriptura nu este predicată suficient în serviciile divine din biserică.
Punctul forte al lui Luther a fost seriozitatea în ceea ce priveşte studierea Cuvântului. Vom
susţine că acesta a fost şi unul din factorii care a determinat succesul său. El a ajuns să înţeleagă
bine conţinutul mesajului bilbic, pe care l-a comunicat mai departe, obţinând rezultate deosebite.
Această caracteristică trebie să fie prezentă în viaţa oricărui profesor sau predicator care vrea să
reuşească în activitatea lui.
Luther a fost conştient şi de intervenţia divină în procesul de comunicare. El însuşi
recunoaşte că Dumnezeu a fost Acela care a dat putere mesajului său. În una din predicile sale,
vorbind de efectul pe care l-a avut mesajul lui adresat papalităţii, el afirma: “Pur şi simplu am
învăţat, am predicat şi am scris Cuvântul lui Dumnezeu; altminteri n-am făcut nimic. Apoi, în timp
ce dormeam…Cuvântul a slăbit papalitatea în aşa măsură încât niciodată un prinţ sau un împărat nu
i-a făcut atâtea stricăciuni. Eu n-am făcut nimic. Cuvântul a făcut totul.” 80 Observăm că Luter era
conştient de intervenţia divină care a însoţit mesajul pe care el la transmis. Acest Cuvânt predicat a
reuşit să realizeze ceea ce nici prinţii sau împăraţii nu au reuşit cu toată puterea lor, deoarece Duhul
lui Dumnezeu a fost la lucru. Timothy George comentează acest citat sesizând un alt aspect
important pe care orice dascăl de succes trebuie să-l îndeplinească, şi anume: aplicarea mesajului
predicat la viaţa predicatorului. El observa că: “Luther l-a înfruntat pe papă…a intervenit în crize
politice, a învăţat pe alţii, a predicat… Cu siguranţă a fost un împlinitor al Cuvântului, nu doar un
ascultător.”81
Deducem că Luther a îndeplinit două condiţii necesare unui dascăl de succes: pregătirea
teoretică şi aşteptarea intervenţiei Duhului lui Dumnezeu în lucrarea pe care a iniţiat-o.

3) Jan Hus
76
Vezi Timothy George, Teologia reformatorilor, Oradea: Editura Institutului Biblic “Emanuel,” 1998. p. 67.
77
În cazul lui Martin Luther nu ne referim la viaţa lui de umblare cu Dumnezeu care poate fi considerat un subiect
controversat, ci noi vrem să spunem că ceea ce l-a ajutat pe Luther să prezinte un mesaj atât de aşteptat de creştini în
acea vreme, care a avut un efect extraordinar pentru creştinism în secolele care au urmat, şi anume: justificarea prin
credinţă, a fost puterea Duhului Sfânt. Mesajul lui Luther este o licărire de lumină venită de la Duhul Sfânt pentru
creştinii dornici să fie într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Pentru mai multe informaţii consultă cartea lui Timothy
George, Teologia reformatorilor, Oradea: Editura Institutului Biblic “Emanuel,” 1998. p. 61-125.
78
Vezi John Stott, Epistola către Romani, traducător: I Ciobanu, (Cluj Napoca: Editura Logos, 2000, publicată iniţial
în 1994), p. 15-16.
79
Consultă Martin Luther, Scrieri, din Colecţia Reforma, vol. 1, traducător Petru Frona, Cluj-Napoca: Logos, 2003, p.
123. Vezi şi teza 50 a lui Luther din aceeaşi carte, p. 128.
80
Citat din cartea lui Gordon Rupp, Luther’s Progress to the Diet of Worms, p. 99, înregistrat în volumul lui Timothy
George, Teologia reformatorilor, p. 64.
81
Idem.
 47

Ultimul model de profesor şi predicator, care a fost folosit în mod deosebit de Dumnezeu, pe
care dorim să îl amintim, este Jan Hus. El îndeplinea cele două condiţii: pregătire teoretică
corespunzătoare şi deschiderea pentru intervenţia Duhului Sfânt în lucrarea de comunicare a
mesajului biblic. Am dorit să îl menţionăm la urmă, cu riscul de a nu respecta ordinea cronologică
în care au trăit aceşti oameni, pentru că scopul nostru este să oferim ca un ultim exemplu, un dascăl
care pentru mesajul pe care l-a predicat şi l-a predat elevilor a trebuit să plătească cu viaţa.
Atitudinea lui Hus demonstrează importanţa pe care o are aplicarea mesajului la viaţa personală a
profesorului sau a predicatorului. Este condiţia necesară pentru ca mesajul transmis să fie însoţit de
puterea Duhului lui Dumnezeu.
Jan Hus a fost preot catolic şi profesor de teologie la Universitatea din Praga. El a fost
influenţat de lucrările înaintaşului său John Wycliff (decedat în 1384), un alt dascăl de succes, un
teolog englez, care a fost gata să împletească cunoştinţele sale teologice cu curajul de a apăra
adevărul pe care îl predica. Considerăm că nu a fost o coincidenţă faptul că Hus l-a avut ca model
pe Wycliff. El a fost motivat să urmeze modelul înaintaşului său, învăţând de la acesta şi curajul de
care a dat dovadă. Beneficiind de o pregătire temeinică, şi fiind inspirat de exemplul înaintaşului
său Wycliff, Hus a avut un impact deosebit în întreaga Boemie, prin mesajele sale predicate la
începutul secolului al XV-lea, în Capela Betlemska din Praga.
În urma studierii Cuvântului, Hus a descoperit că liderii bisericii oficiale de pe vremea lui nu
aplicau şi nu predicau în mod corespunzător mesajul Scripturii. Ca urmare, el a început să denunţe
acest lucru în predicile sale de la Capela Betlemska, în auzul a câtorva mii de credincioşi care îl
ascultau în fiecare duminică. Aceste mesaje ale lui Hus nu au fost pe placul clerului Bisericii
Catolice din acea vreme. Zvonul despre ceea ce învăţa Hus în Praga a ajuns la urechile papei. Ca
urmare, Hus este invitat în 1415 la Conciliul de la Konstanz, ca să de socoteală de învăţătura pe care
o transmite. Primind asigurări din partea regelui Carol al IV-lea că va fi protejat, el a acceptat
invitaţia. Însă ajuns acolo, Conciliul a decis ca promisiunile ereticilor să nu fie respectate. Ca
urmare Hus a fost arestat şi ars pe rug.
Acest mare profesor şi predicator al Cuvântului lui Dumnezeu a murit, dar efectul mesajelor
sale a continuat să fie simţit puternic de către cei care l-au ascultat sau i-au citit cărţile. După
moartea lui, datorită influenţei prin mesajele sale şi prin exemplul personal al vieţii sale, precum şi
datorită impactului pe care l-a avut reforma iniţiată de Luther, mai târziu, în secolul al XVI-lea,
Boemia s-a transformat dintr-o ţară cu religie catolică într-o ţară majoritar protestantă -husită
(aproximativ 80% din populaţie).82
Mesajele lui, şi mai ales faptul că a plătit cu viaţa pentru ceea ce a predicat, au influenţat
Boemia. Moartea lui a declanşat un conflict politic, cunoscut sub numele de „Războaiele Husite.”
influenţa lui Hus s-a simţit şi în afara Boemiei. El a avut un impact deosebit asupra lui Martin
Luther, care a fost inspirat de acesta pentru a realiza aşa numita „Reforma lui Luther.” Observăm
cum mesajul şi exemplul personal al dascălilor a avut o influenţă deosebită asupra urmaşilor. Hus a
fost influenţat de Wycliff, iar mai târziu Luther a fost influenţat de Hus. Jan Hus şi John Wycliff
sunt consideraţi predecesorii lui Luther în declanşarea refornei. Timothy George înregistrează
faptul că “la un moment dat Luther a fost constrâns să mărturisească: 'Cu toţii suntem husiţi
acum'”83
Este important să descoperim care a fost secretul mesajelor acestui mare profesor şi
predicator: Jan Hus. Omul acesta a avut o educaţie teologică de excepţie, care l-a ajutat în studierea
Scripturii, în întocmirea şi comunicarea mesajelor sale, pe care le-a predicat în serviciile divine de
la Capela Betlemska, precum şi în predarea cursurilor pentru studenţii de la Universitatea Carol din
Praga.
Dar folosirea cunoştinţelor teoretice nu ar fi fost suficiente pentru ca mesajele sale să aibă
impactul pe care l-au avut. Au mai fost mulţi alţi profesori de teologie, poate la fel de pregătiţi şi
talentaţi ca profesorul şi predicatorul Jan Hus, şi cu toate acestea mesajele lor nu au avut nici pe
departe efectul mesajelor lui Hus. Secretul puterii mesajelor sale a constat în acea identificare totală

82
În anul 1621, soarta Boemiei a fost schimbată în urma războiului declanşat de catolici împotriva protestanţilor husiţi.
Pe data de 21 iunie a aceluiaşi an au fost ucişi 26 de lideri protestanţi în piaţa principală a oraşului Praga. Numele lor
sunt menţionate pe o un epitaf ridicat în cinstea acestor eroi. În cinstea lor poporul ceh a gravat în pavajul pieţei oraşului
vechi, în faţa pietrei ridicate în memoria acestor eroi, 26 de cruci din marmură albă.
83
Vezi Timothy George, op.cit., p. 44.
 48

a lui Hus cu mesajele comunicate. El credea ceea ce spunea altora şi era gata să trăiască mesajele pe
care le predica. El a fost gata chiar să moară pentru adevărul prezentat altora. Ne putem întreba de
ce a fost Hus dispus să rişte atât de mult? Nu era el satisfăcut de poziţiile pe care le deţinea la acea
vreme? El era rectorul Universităţii Carol din Praga, era preot catolic, şi un predicator renumit, pe
care îl ascultau în fiecare duminică, cu plăcere, mii de oameni. De ce şi-a pus în pericol viaţa şi
poziţia socială pe care o deţinea?
Probabil pentru mulţi profesori şi predicatori din zilele noastre, acest risc este cosiderat ca
fiind lipsit de înţelepciune şi necugetat. De-a lungul istoriei creştinismului, au fost puţini aceia care
au fost în stare să facă ceea ce a făcut Jan Hus.84 Dar el a riscat pentru că a crezut că ceea ce spune
altora este adevărul, şi acest adevăr merită să fie cunoscut şi trăit de el şi de cei care îl ascultau.
Pentru Hus adevărul Bibliei era chiar mai important decât viaţa lui. De aceea a fost dispus să-şi rişte
viaţa pentru mesajele biblice pe care le transmitea altora.
Pentru a scoate în evidenţă hotărârea lui Jan Hus de aplica în mod personal ceea ce a
predicat, vom prezenta ultima lui scrisoare care conţine rugăciunea pe care, se afirmă că a scris-o în
închisoarea din Kostanz, în 1415, înainte de a fi ars pe rug. El scria:

Sunt deosebit de încurajat de afirmaţia lui Cristos, “Ferice de voi când oamenii vă vor urâ”… este o afirmaţie
deasebită….dar este greu să o trăieşti, pentru că ea ne cere să ne bucurăm în aceste necazuri… Este uşor să o
citeşti cu voce tare şi să o comentezi, dar este greu să o trăieşti în viaţă. Până şi acest brav Soldat, Domnul
nostru Isus, cu toate că ştia că va învia din nou în a treia zi, după cină, a fost tulburat în duh. În acelaşi fel,
ostaşii lui Cristos, privind la conducătorul lor, Regele Gloriei, au avut de purtat o mare luptă. Ei au trecut prin
foc şi prin apă, dar cu toate acestea nu au pierit, ci au primit cununa vieţii, acea cunună glorioasă, pe care, cred
cu tărie, Domnul mi-o va da şi mie - şi ţie de asemenea, cei care suntem apărători înflăcăraţi ai adevărului,
precum şi tuturor celor care Îl iubesc pe Domnul Isus cu o dragoste statornică… O, Sfinte Cristoase, atrage-mă
şi pe mine după Tine, aşa slab cum sunt, fiindcă dacă Tu nu ne atragi, noi nu Te putem urma. Întăreşte duhul
meu, pentru ca să am această voinţă. Dacă carnea este neputincioasă, fă ca harul Tău să ne ajute; să vină
aproape şi să ne urmărească, pentru că fără Tine, noi nu putem merge de dragul Tău spre o moarte cruntă. Dă-
mi o inimă neînfricată, o credinţă dreaptă, o speranţă neclintită, o dragoste desăvârşită, pentru ca de dragul Tău
eu să îmi dau viaţa în răbdare şi cu bucurie. Amin!
Scrisă în închisoare, în lanţuri, în ajunul zilei amintirii lui Ioan Botezătorul. 85

Considerăm că aceste cuvinte sunt grăitoare pentru a înţelege caracterul acestui mare dascăl
şi predicator, care poate fi luat ca model pentru dascălii şi predicatorii de astăzi. Hus a demonstrat
în realitate ce înseamnă să mergi până la sacrificiu suprem pentru a susţine mesajul comunicat
altora.

84
Nu vom trece cu vederea faptul că în evoluţia lucrurilor din acea vreme, Hus a fost influenţat şi de contextul social,
religios şi politic din perioada respectivă.
85
Acest citat este luat din cartea lui E.H. Broadbent, The Pilgrim Church, p.124-125. Îi sunt recunoscător domnului Dr.
Wesley Brown, capelanul Seminarului Teologic Baptist Internaţional din Praga, pentru că mi-a furnizat o copie a
acestei scrisori, după care am făcut traducerea în această carte. Domnul Dr. Wesley Brown m-a ajutat să cunosc mai
bine viaţa acestui mare om Jan Hus, facilitându-mi posibiltatea de a participa la două vizite în Praga unde domnia sa a
fost ghid şi a vorbit cu multă pasiune şi dragoste despre Jan Hus şi despre adepţii lui în Praga. Dr. Brown citea această
rugăciune, de fiecare dată la încheierea vizitei pe care o făcea cu turiştii la Capela Betlemska din Praga (Praga, 2002).
 49

PARTEA A II-A: ASPECTE LEGATE DE TEHNICA

COMUNICĂRII CUVÂNTULUI

CAPITOLUL 3: TIPURI DE MESAJE BIBLICE

Până acum am prezentat anumite aspecte generale legate importanţa, de pregătirea şi de
comunicarea mesajelor biblice. În continuare dorim să prezentăm mai multe tipuri de mesaje
biblice, pe care le putem folosi în lucrarea de comunicare a Scripturii. În final, ne vom concentra în
special asupra metodei expozitive de întocmire mesajelor biblice. În cazul în care vom stăpâni
această metodă, ne va fi uşor să învăţăm a compune şi mesaje textuale sau subiective, pe care le
putem considera excepţii ale mesajului expozitiv.86 În cazul celorlalte două metode vom prezenta
doar caracteristicile lor specifice. Nu vom mai repeta acele aspecte comune cu metoda expozitivă pe
care o vom descrie în detaliu. Am ales să prezentăm în detaliu metoda expozitivă deoarece este cea
mai pretenţioasă, şi deoarece, dacă o stăpânim pe aceasta, celelalte două metode sunt uşor de
asimilat. Metoda expozitiva se grefează pe structura homiletică de bază care trebuie să se
regăsească şi în celelalte două metode: textuală şi subiectivă. Toate tipurile de mesaje trebuie să
cuprindă şase elemente de bază care reprezintă structura homiletică al oricărui tip de mesaj biblic, şi
anume:

(1) Introducerea
(2) Propoziţia predicii
(3) Propoziţia de tranziţie
(4) Ideile principale
(5) Ideile secundare
(6) Concluzia

În acest capitol vom prezenta cele trei tipuri de mesaje care respectă în general metoda de
analiză exegetică şi de organizare homiletică ce va fi prezentată în capitolele următoare. 87 Dorim ca
86
Compară definiţiile celor trei tipuri de mesaje prezentate mai jos.
87
Vezi cartea lui W. E. Sangster, The Craft of Sermon Construction, op.cit., unde autorul clasifică mesajele în funcţie
de structura organizatorică, p. 62-102. O altă clasificare este din perspectivă psihologică, p. 103-118. Andrew W.
Blackwood, în cartea sa Preaching from the Bible, op.cit., vorbeşte despre mesaje biografice, despre serii de mesaje
biografice, despre predicarea pe paragrafe din Sciptură, predicarea dintr-un întreg capitol sau dintr-o carte întreagă din
Biblie, p. 52-181.
 50

în acest capitol să prezentăm o definiţie succintă a fiecărui tip de mesaj, prezentând avantajele şi
dezavantajele celor trei tipuri de mesaje principale, subliniind caracteristicile specifice ale fiecăruia.
În cazul mesajului subiectiv vom prezenta şi principalele sale subgrupe. Considerăm că pentru a
înţelege modul de construire a mesajului subiectiv este necesar să facem o analiză mai amănunţită,
deoarece acesta se deosebeşte mai mult de celelalte două tipuri de mesaje biblice: expozitiv şi
textual.

1. MESAJUL EXPOZITIV

A. Definirea mesajului expozitiv

În continuare vom oferi două definiţii ale mesajului expozitv date de doi specialişti
recunoscuţi în domeniul predicării expozitive, şi anume: Stephen Olford, şi Haddon Robinson.
Aceste definiţii ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce înseamnă predicarea expozitivă şi apoi vom
încerca să formulăm o definiţie proprie a ceea ce înseamnă predicarea expozitivă.

Explicarea şi proclamarea Scripturii (Stephen Olford)

Definiţia lui Stephen Olford este preluată din cartea pe care a scris-o în 1998 intitulată
Predicarea expozitivă.88 Cartea amintită este importantă mai ales pentru faptul că ea prezintă
predicarea expozitivă din multe puncte de vedere. Autorul ei vorbeşte despre aspecte ale
comunicării care sunt comune mai multor tipuri de mesaje. Olford demonstrează o cunoaştere
teoretică şi practică temeinică a acelor aspecte, datorită experienţei bogate în domeniu, şi a
succesului pe care l-a avut în comunicare. Cartea poate fi considerată o mică enciclopedie pentru
predicatori, deoarece oferă informaţii despre mai multe aspecte cu care se confruntă un predicator în
această complexă misiune.
Olford dă următoarea definiţie acestui tip de mesaj biblic: „Predicarea expozitivă este
explicarea şi proclamarea, împuternicită de Duhul (Sfânt), a textului Cuvântului lui Dumnezeu,
ţinând cont de semnificaţia istorică, contextuală, gramaticală şi doctrinală a repectivului pasaj, cu
scopul specific de a determina un răspuns care să transforme viaţa auditoriului în asemănarea cu
Cristos.”89
El consideră că este important să includă în definţie “explicarea şi proclamarea” ca elemente
esenţiale ale comunicării Cuvântului lui Dumnezeu cu ajutorul metodei expozitive. Vom fi de
acord că cele două elemente sunt importante în definirea corectă a comunicării. Predicarea
expozitivă va avea ca obiectiv principal, explicarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu. Pe de altă
parte, este necesară stabilirea unei modalităţi corespunzătoare de prezentare a adevărurilor conţinute
în mesaj. Acest aspect al proclamării Cuvântului lui Dumnezeu este dezvoltat în detaliu în carte sa.90
Olford vorbeşte în definiţia lui şi despre rolul pe care îl are Duhul Sfânt în comunicarea
Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum afirmam anterior, participarea Duhului Sfânt este crucială
pentru reuşita comunicării.91
În definiţie el mai spune şi că sursa predicării expozitive este textul Scripturii. Olford
vorbeşte şi despre faptul că acest text trebuie studiat după anumite reguli de interpretare bine
stabilite. Predicarea expozitivă este prezentarea “textului Cuvântului lui Dumnezeu, ţinând cont de
semnificaţia istorică, contextuală, gramaticală şi doctrinală a repectivului pasaj.” Descrierea făcută
mai sus este caracteristică modului de compunere a mesajelor expozitive. În pregătirea mesajului
expozitiv, textul biblic se va studia respectând contextul istoric, analizându-l din punct de vedere
gramatical, şi observând adevărurile teologice (doctrinele) pe care acesta le conţine. 92 Olford

88
Stephen Olford şi David Olford, Predicarea expozitivă, traducător Corneliu Simuţ, Oradea: Editura Institutului Biblic
“Emanuel,” 2000.
89
Vezi cartea Predicarea expozitivă, op.cit. p. 95.
90
Despre proclamarea Cuvântului, Olfod vorbeşte în cea de a treia secţiune a cărţii sale Predicarea expozitivă , op.cit.
p. 245-353.
91
Despre rolul Duhului Sfânt în comunicare, vezi David Olford, op.cit., în special paginile 49-58 şi 275-285. Vezi de
asemenea în acest volum secţiunea referitoare la rolul Duhului Sfânt în comunicarea mesajului.
92
Vom specifica însă că această definiţie poate să sufere anumite completări, şi chiar modificări (vezi definiţia pe care
am propus-o referitoare la predicarea expozitivă).
 51

sesizează, cum era de aşteptat, necesitatea unei abordări serioase a pasajului biblic în cazul
întocmirii unui mesaj expozitiv.
În definiţia sa, el face referire şi la audienţa căreia predicatorul i se adresează. Cel care
compune un mesaj expozitiv trebuie să păstreze în minte scopul pe care îl are în transmiterea
mesajului, ţinând seama de cei care îl ascultă. 93 Predicatorul trebuie să ştie care sunt obiectivele sale
atunci când comunică altora Cuvântul lui Dumnezeu. Olford afirmă că predicatorul predică “cu
scopul specific de a determina un răspuns care să transforme viaţa auditoriului în asemănarea cu
Cristos.” El aşteaptă din partea ascultătorilor un răspuns pozitiv faţă de Dumnezeu, care să ducă în
final la transformarea vieţii, prin puterea Duhului Sfânt.

Prezentarea unui singur concept (Haddon W. Robinson)

O altă definiţie a mesajului expozitiv a fost formulată de Haddon W. Robinson a cărui carte
Biblical Preaching, publicată în 1980,94 a devenit manualul de bază pentru cursurile de homiletică
din foarte multe colegii şi seminarii din Statele Unite ale Americii, şi din alte ţări. 95 Aria principală
de concentrare a cărţii este descrierea unei metode concrete de întocmire a unui mesaj expozitiv.
Din cele 220 de pagini ale conţinutului cărţii, Robinson alocă 160 de pagini pentru descrierea
metodei expozitive de compunere a unui mesaj. Se ocupă de alte aspecte care intervin în procesul
de predicare, ulterior întocmirii propriu-zise a mesajului, doar în ultimele 25 de pagini. 96 El este
preocupat în mod deosebit să ofere cititorului o metodă de predicare expozitivă.
Definiţia pe care o dă Robinson acestui tip de mesaj biblic este: “Predicarea expozitivă este
comunicarea unui concept bibic, derivat şi transmis printr-un studiu istoric, gramatical şi literar al
pasajului în contextul său, concept pe care Duhul Sfânt îl aplică mai întâi la personalitatea şi
experienţa predicatorului, şi apoi îl aplică prin el la ascultătorii lui.”97
Robinson specifică elementele principale care nu au voie să lipsească dintr-un mesaj
expozitiv. Robinson menţinează în definiţie, că în întocmirea mesajului expozitiv predicatorul va
selecta doar un singur concept din Scriptură: “predicarea expozitivă este comunicarea unui concept
bibic.” Faptul că Robinsom include acest element chiar la începutul definiţiei, demonstrează cât de
importantă este concentrarea asupra unui singur concept biblic în compunerea unui mesaj expozitiv.
Referitor la metoda folosită pentru extragerea acestui concept, observăm că există asemănare între
cele două definiţii prezentate mai sus, Robinson (1980) şi Olford (1998), în sensul că pentru
descoperirea şi prezentarea conceptului, se va face “un studiu istoric, gramatical şi literar al
pasajului în contextul său.”
Deosebirea dintre cele două definiţii constă în faptul că Robinson se concentrează asupra
extragerii unui singur “concept bibic, derivat şi transmis printr-un studiu istoric, …” ceea ce nu
este specificat în definiţia lui Olford, care vorbeşte despre necesitatea studierii textului biblic ales
pentru întocmirea mesajului expozitiv. Considerăm însă că este foarte important să se menţioneze
în definiţie faptul că metoda expozitivă se concentrează în mod special asupra analizei acelui singur
concept sau temă, pe care o conţine textul, şi pe care intenţionăm să o dezvoltăm în mesaj. Textul
pe care îl alegem pentru predică poate să conţină mai multe concepte sau teme, dar noi nu ne vom
concentra decât asupra acelui concept pe care vrem să îl dezvoltăm în mesajul nostru.
Robinson este foarte atent să includă în definiţie un alt element foarte important, şi anume,
disponibilitatea predicatorului de a permite Duhului Sfânt să aplice acel concept biblic mai întâi la
93
Despre importanţa scopului în procesul de comunicare a Scripturii, Rick Waren în cartea sa Preaching with purpose
(Predicarea condusă de scop), p.1-4, subliniază în mod deosebit cât de important este ca predicatorul să-şi stabilească,
încă de la început, scopul pe care îl urmăreşte când face acest lucru. Waren este recunoscut prin faptul că accentuează
importanţa scopului în orice lucrare. Este bine cunoscută cartea sa Biserica condusă de un scop bine definit -Versiunea
internaţională, Produsă de Purpose Driven Ministries (www.purposedriven.com), 2000, unde vorbeşte despre nevoia
stabilirii scopurilor precise în lucrarea din biserică. Acest volum a fost publicat în româneşte sub titlul: Biserica o
pasiune, o viziune: Creşterea ei fără compromiterea misiunii şii a mesajului, traducător: Laurenţiu Păşcuţi, Oradea:
Life Publishers, 2002.
94
Haddon W. Robinson, Comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu, tradusă în limba româna, în seria de manuale pentru
BEE, cu permisiunea Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1986. Cartea a fost republicată sub numele de Arta comuicării
adevărului biblic, Cluj: Logos, 1998.
95
Vezi dedicaţiile făcute pe coperta acestei cărţi – în special cea realizată de Donald S. Euler.
96
Vezi Haddon W. Robinson, Biblical Preaching: The Development and Delivery of Expozitory Messages, Grand
Rapids: Baker Book House, 1980.
97
Definiţia a fost preluată din cartea lui Haddon W. Robinson, Comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu, op.cit., p. 16.
 52

viaţa lui personală şi apoi să lase ca Duhul Sfânt să aplice acel concept la viaţa celor care ascultă
mesajul lui. El specifică în definiţie că predicatorul lasă ca acel concept să fie aplicat de “Duhul
Sfânt…mai întâi la personalitatea şi experienţa predicatorului, şi apoi îl aplică prin el la
ascultătorii lui.” Acest aspect a fost discutat de noi în această carte, la discuţia despre rolul Duhului
Sffânt în comunicarea mesajului.

Preocupare pentru aplicarea mesajului (Definiţia noastră)

Bazaţi pe cele două definiţii prezentate mai sus, referitoare la predicarea expozitivă vom în
cerca să formulăm o definiţie proprie, cu scopul de a introduce şi alte elemente pe care le
considerăm importante în definirea corectă a unui mesaj biblic. Ca urmare, înainte de a formula
definiţia noastră, considerăm că este necesar să atragem atenţia asupra a încă două elemente care nu
au fost formulate direct în definiţiile anterioare, şi anume: intoducerea unor ilustraţii pentru
clarificarea ideilor mesajului şi preocuparea pentru formularea unor aplicaţii corespunzătoare pentru
ascultători.
Scrierea ilustraţiilor, şi a aplicaţiilor sunt două elemente cărora predicatorul trebuie să le
acorde o importanţă deosebită atunci când formulează mesajele sale. Deşi autorii mai sus menţionaţi
dezvoltă pe larg aceste aspecte în cărţile lor, totuşi ele nu se regăsesc în definiţiile lor. Considerăm
că este foarte importantă introducerea în definiţia predicii a unei expresii referitoare la scrierea
ilustraţiilor şi aplicaţiilor. Despre importanţa acestui aspect vom vorbi când vom evalua în detaliu
fiecare element al definiţiei noastre.
Definiţia pe care o propunem este: Predica expozitivă presupune extragerea şi comunicarea
unui singur concept dintr-un text biblic, respectând regulile exegetice şi homiletice
corespunzătoare. Predicatorul va avea grijă să formuleze ilustraţii şi aplicaţii concrete, care vor fi
folosite de Duhul Sfânt pentru aplicarea acelui concept la viaţa lui şi la viaţa ascultătorilor săi.
În continuare vom analiza definiţia noastră, luând pe rând fiecare element menţionat.

2) Comunicarea unui singur concept

În primul rând, un mesaj expozitiv se concentrează în exclusivitate asupra unui singur
concept preluat din textul biblic ales. Nu este permis ca într-un mesaj expozitiv să ne ocupăm de
mai multe concepte sau teme pe care le abordează textul biblic selectat. Vom alege din textul biblic,
o singură temă, chiar dacă pasajul respectiv poate conţine şi alte teme importante. Respectarea
acestui principiu ne ajută să comunicăm eficient adevărurile din Scriptură. Vom prezenta în
continuare câteva dezvantaje pe care le are prezentarea a două sau mai multe concepte din Biblie.
(1) Cel care comunică va fi tentat să analizeze în mod supreficial acele teme. Acest
lucru se poate datora lipsei de timp în pregătire a celui care transmite mesajul. Pentru a face un
studiu serios al adevărurilor care urmează să fie transmise este nevoie de timp, pe care predicatorul
nu îl are la dispoziţie. Ca urmare cel care comunică va face compromis atunci când are de ales între
pregătirea temeinică a mesajului şi obiectivul său de aborda acele concepte. El va fi forţat să fie
superficial în analiza acelor teme.
Pe de altă parte, chiar dacă predicatorul ar avea timpul necesar studierii a două sau mai
multe concepte din textul respectiv, el poate părea superficial în prezentare şi datorită timpului
limitat care îi este afectat în cadrul serviciului divin. El trebuie să se încadreze în anumite limite
temporale când predică. În acest caz el va fi forţat să renunţe la anumite rezultate ale studiului făcut
acasă pentru că nu se încadrează în timpul care i-a fost oferit. Deci şi într-un caz şi în altul: lipsa de
timp afectat pregătirii sau pentru comunicarea mesajului poate duce la superficialitate în
comunicare.
(2) Comunicarea mai multor concepte într-un singur mesaj duce la scăderea
randamentului. Un alt dezavantaj în cazul comunicării mai multor concepte este că, eficienţa
mesajului scade atunci când se încearcă comnicarea mai multor teme în cadrul aceluiaşi mesaj. Şi
aici putem distinge două efecte negative în prezentarea a mai mult de un concept biblic într-un
mesaj. Predicatorul va întâmpina probleme în ceea ce priveşte structurarea mesajului. Cel care
comunică va avea mari dificultăţi în organizarea logică a mesajului. Cel care construieşte mesajul
depune mai mult efort în structurarea mesajului, efort care nu aduce rezultate pozitive în acest caz,
deoarece dezvoltarea a două sau mai multe teme în acelaşi mesaj, complică lucrurile. Vom asista la
 53

depăşirea capacităţii de asimilare a mesajului de către cei care ascultă. Simplitatea în organizarea
logică a mesajului este un element foarte important care contribuie sporirea capacităţii de reţinere a
mesajului. Folosirea unui singur concept biblic în întocmirea unui mesaj uşurează reţinerea
conţinutului; şi acesta este scopul comunicării. Este necesar să respectăm acest principiu pe care la
formulat şi Hadon Robinson în definiţia lui.98
Ca urmare, susţinem că într-un mesaj trebuie să analizăm un singur concept, pentru că în
felul acesta vom avea suficient timp ca să ne pregătim pentru întocmirea mesajului, vom reuşi să
ne încadrăm în timpul alocat pentru prezentarea mesajului, şi vom evita astfel efortul suplimentar,
inutil, pe care îl presupune structurarea unui mesaj care conţine mai multe teme. Este mai simplu
pentru cel care comunică să organizeze mesajul în jurul unui concept decât să îl grefeze pe două sau
mai multe teme sau concepte biblice.
Acest aspect, al folosirii unui singur concept în întocmirea unei predici îl diferenţiază pe
Robinson de Olford. De aici derivă şi o înţelegere diferită a ceea ce înseamnă predicarea expozitivă
pentru cei doi autori menţionaţi mai sus. Se pare că din perspectiva lui Olford nu putem face o
delimitare clară între metoda expozitivă şi metoda textuală, pe care o vom prezenta mai jos. El scrie
că “esenţa predicii expozitive constă în dedicarea faţă de expunerea şi proclamarea adevărului care
se află” în textul biblic ales. “Preocuparea primă şi esenţială în pregătirea predicii trebuie să fie
stabilirea cu acurateţe a adevărului din text.” 99 Pe de altă parte, cu o pagină mai jos, el ne
informează că metoda de predicare pe care o promovează în această carte este cea “textual-
tematică.”100 Din perspectiva cărţii de faţă, el nu face diferenţiere între metoda expozitivă şi metoda
textuală de întocmire a mesajelor biblice.
Prezentarea, în predică, a unui singur concept din textul biblic, nu este o cerinţă impusă în
mod expres în metoda propusă de Olford. El face doar o sugestie predicatorilor, de a se concentra
asupra temei dominante a textului analizat: “îi încurajăm pe predicatori să îşi focalizeze predicarea
înspre tema şi învăţătura dominantă a textului.” 101 În acelaşi timp el vorbeşte despre “pericolul unei
predici care doar 'trece în revistă' un text mai lung,” în sensul că predicatorul va generaliza şi
sistematiza textul, “fără a analiza atent detaliile şi influenţa argumentului” (Olford; 2000, p. 130).
Grija lui Olford nu este concentrarea asupra unei singure teme, ci “credincioşia explicării textului în
context”(Olford; 2000, p. 130), doarece “scopul expunerii textual-tematice este să comunice
adevărul sau adevărurile esenţiale ale testului din Scriptură” (Olford; 2000, p. 131). Aici se face
referire la posibilitatea comunicărilor mai multor concepte şi teme esenţiale din text; ceea ce
contravine definiţiei prezentate de Robinson şi de noi în această lucrare.
În privinţa conceptului sau a temei pe care o vom alege pentru predicare, vom mai adăuga şi
faptul că nu întotdeauna ideea de bază dintr-un text (ideea exegetică) trebuie să fie conceptul pe
care îl alege predicatorul pentru întocmirea mesajului său. Poate exista o anumită temă secundară
în textul biblic pe care cel care comunică ar dori să o dezvolte în mesajul său.
În ceea ce priveşte modul de structurare homiletică a predicii, Olford vorbeşte însă de
nevoia descoperirii acelei idei principale din text, care “devine primul 'sunet' care trebuie auzit,” 102
dar se pare că pentru Olford predicarea expozitivă înseamnă altceva decât ceea ce înţelege
Robinson. Deşi Olford scoate în evidenţă importanţa ideii de bază a mesajului, el nu insistă atât de
mult asupra folosirii unui singur concept central în structurarea homiletică a predicii expozitive.
Robinson acordă un întreg capitol din cartea lui descoperirii şi formulării acestui concept
central.103 Considerăm că acest lucru este important, deoarece în felul acesta putem face o delimitare
clară şi corectă între tipul de predică expozitivă de alte tipuri de predici. Ne referim aici, mai ales, la
diferenţierea între predica expozitivă şi predica textuală. Olford doreşte să scoată în evidenţă
aspecte diferite de cele propuse de Robinson, şi de noi, în definirea predicii expozitive. Urmărind
elementele pe care le include în definiţie, putem înţelege care sunt aspectele importante, pentru
Olford, în întocmirea unui mesaj expozitiv. El foloseşte termenul “expozitiv” diferit de Robinson şi
de noi. Pentru Olford predicarea expozitivă înseamnă expunerea (sau prezentarea) pe care
predicatorul o face, bazat pe un anumit pasaj din Scriptură. Din punctul nostru de vedere această

98
Vezi definiţia lui Haddon W. Robinson prezentată mai sus.
99
Vezi cartea lui Stephen Olford, op.cit. p. 129.
100
Ibid., p. 130.
101
Ibid., p. 130.
102
Ibid., p. 171-172.
103
Vezi Robinson, op.cit., capitolul 2, p. 23-34.
 54

definiţie este incompletă, deoarece neglijează importanţa prezentării unui singur concept. Apoi,
putem spune că definiţia lui Olford se aplică mai degrabă predicii textuale decât predicii
expozitive.104
După cum aminteam deja, tipul de predicare prezentat de Olford este “'expunerea textual –
tematică.”105 Metoda lui de întocmire a predicilor este cea textuală. Însă el numeşte acest tip de
mesaje: prediăcă expozitivă. Olford nu discută în mod specific despre modul de formulare a ideilor
secundare într-o predică expozitivă, care este considerat criteriul principal de diferenţiere între cele
două tipuri de predici: expozitivă şi textuală.106 Deşi nu dorim să fim prea tehnici în descrierea
metodelor, vom observa că este util să facem diferenţa între metoda expozitivă, care este total
dependentă de textul biblic, şi metoda textuală care presupune o mai mare independenţă faţă de
textul biblic. Pe de altă parte dorim să păstrăm această diferenţiere pentru a oferi predicatorilor o
metodă cât mai riguroasă de studiere şi expunere a Scripturii, care este metoda expozitivă, aşa cum
o prezentăm în cartea noastră.
Vom adăuga faptul că abordarea unui singur concept sau a unei singure teme, este valabilă
în cazul întocmirii oricărui tip de mesaj biblic, fie el expozitiv, textual sau subiectiv. Însă, aşa cum
vom observa în continuare, spre deosebire de mesajele expozitive şi textuale, mesajele subiective
selectează o singură temă, pe care nu o extrag dintr-un anumit text biblic.

Dacă dorim să fim mai exacţi în ceea ce priveşte structurarea homiletică a unui mesaj
expozitiv, va fi nevoie să ţinem cont de elementele de bază care intră în structura homiletică a unui
mesaj biblic. Astfel că definiţia mesajului expozitiv ar putea fi:

Mesajul expozitiv presupune ca predicatorul să extragă şi să comunice un singur concept

dintr-un text biblic, respectând regulile de exegeză şi homiletică corespunzătoare; concept care să
fie aplicat de ascultători. Propoziţia mesajului, propoziţia de tranziţie, ideile principale şi ideile
secundare vor fi extrase din accelaşi text.

Observăm că în cazul mesajului expozitiv toate elementele care formează structura

homiletică, şi anume: propoziţia predicii, propoziţia de tranziţie, ideile principale şi ideile
secundare, sunt extrase dintr-un singur pasaj biblic.
În privinţa textului biblic, predicatorul trebuie să aleagă un pasaj suficient de lung, din care
să poată extrage toate elementele componente: propoziţia predicii, propoziţia de tranziţie, ideile
principale şi ideile secundare.
În întocmirea mesajului expozitiv predicatorul este totalmente dependent de pasajul biblic
respectiv. Textul biblic poate fi format dintr-un singur paragraf, sau predicatorul poate alege mai
multe paragrafe, un capitol, o secţiune dintr-o carte, o întregă carte, 107 o grupare de cărţi din
Scriptură, sau chiar să folosească întreaga Biblie. Pentru întocmirea predicilor bazate pe secţiuni
mai mari din Biblie, este nevoie de o capacitate deosebită de selecţie a ideilor din acea secţiune.
Predicatorul va fi determinat în anumite situaţii să facă astfel de predici. Dacă vrea să analizeze
întreagă carte într-un singur mesaj, va fi nevoit să folosească textul întregii cărţi. Acelaşi procedeu
se aplică şi când se predică dintr-o secţiune mai mare decât o carte din Scriptură.
Există anumite avantaje în prezentarea unor astfel de mesaje. Audienţa va avea o privire de
ansamblu asupra unei cărţi, a unui grup de cărţi din Vechiul sau Noul Testament, sau asupra întregii
104
Predica textuală prezintă ca şi predica expozitivă un singur concept biblic. Ea îşi extrage, de asemenea, toate ideile
principale din textul biblic ales, dar în predica textuală predicatorul poate folosi şi alte texte biblice pentru scrierea
ideilor secundare. În cazul predicii expozitive toate ideile secundare se extrag din acelaşi text biblic. Din acel text se
mai scoate şi conceptul de bază (sau propoziţia predicii), ideile principale şi ideile secundare. Se pare că Olford nu caută
să facă diferenţă între predici din punctul de vedere a textului biblic din care predicatorul îşi extrage ideile secundare.
Pentru el, predica textuală şi predica expozitivă intră în aceeaşi categorie: mesaje expozitive. Pentru a înţelege
diferenţa dintre cele două metode de predicare, consultă secţiunea referitoare la principalele tipuri de mesaje biblice, din
în această carte.
105
Vezi Olford, op.cit. p. 130.
106
Diferenţa dintre cele două tipuri de predici: expozitivă şi textuală poate fi făcută dacă se urmăreşte textul sau textele
din care se extrag ideile secundare.
107
G. Avery Lee publică o carte intitulată Preaching from Eclesiastes: Viewing present-day problems with realistic
wisdom and the reconciling love in Christ, Nashville: Broadmann Press, 1958, în care include o serie de predici din
cartea Eclesiastul, texte pe care le prezintă prin comparaţie cu pasaje din Noul Testament. Observăm că şi în cazul
întocmirii mesajelor expozitive, există tot felul de posibilităţi de a combina textele biblice.
 55

Scripturi. Vom recunoaşte că în pregătirea unor asemenea mesaje se cere o pregătire temeinică. Cel
care comunică trebuie să posede cunoştinţe mai vaste referitoare la contextul scrierii cărţii sau
grupului de cărţi vizat, la data scrierii, la autorul cărţii sau cărţilor, la scopul scrierii, la mesajul
secţiunii studiate şi la organizarea ei, etc.
Pregătirea unei asemenea predici este benefică nu doar pentru audienţă ci şi pentru cel care o
pregăteşte şi o transmite. El va trebui să depună un efort susţinut pentru a-şi însuşi anumite
cunoştinţe, devenind un predicator mai echipat, mai pregătit şi mai competent.

B. ARGUMENTE BIBLICE CARE SUSŢIN PREDICAREA EXPOZITIVĂ

Dacă dorim să descoperim originile metodei expozitive pe care o recomandăm în această
carte, vom ajunge la concluzia că, chiar dacă nu într-o formă identică cu cea prezentată de noi, ea
poate fi întâlnită chiar pe paginile Bibliei. Vom găsi, de asemenea, pasaje din Scriptură care
reprezintă argumente în favoarea folosirii unei metode expozitive de comunicare a mesajelor. În
Noul Testament întâlnim anumiţi termeni greceşti care scot în evidenţă modul de expunere a
Cuvântutului lui Dumnezeu, folosit de apostolii şi alţi predicatori menţionaţi pe paginile lui. În
continuare vom prezenta câteva verbe greceşti care demonstrează că cei care au predicat în Noul
Testament s-au conformat, într-o măsură mai mare sau mai mică, metodei expozitive de prezentare
a Cuvântului lui Dumnezeu. Iată care sunt cei mai reprezentativi termeni în acest sens.

1) “A expune” -  (ekthitemi). Verbul care explică cel mai bine predicarea
expozitivă este  (ekthitemi), care se poate traduce prin “a expune,” “a abandona,” sau “a
explica.”108 Termenul este folosit în Faptele Apostolilor pentru a descrie abandonarea copilului
Moise de către părinţii lui pe malul râului Nil. “Şi când a fost lepădat (j–ektethentos, o
formă gramaticală a verbului amintit mai sus), l-a luat fiica lui Faraon” (Fapte 7:21). Verbul
jektethentos), este un participiu la diateza pasivă (un aorist), descriind acţiunea de a
expune ceva în aşa fel încât să fie văzut fără probleme de oricine. Acest lucru s-a întâmplat cu
Moise care a fost abandonat pe malul Nilului de către părinţii lui şi în felul acesta a fost expus la
vederea tuturor dar şi la tot felul de pericole.
De aici provine denumirea metodei de întocmire a mesajelor biblice, pe care noi o numim
expozitivă. Cel care comunică, lasă descoperit Cuvântul lui Dumnezeu înaintea audienţei căreia i se
adresează; îl expune în faţa ascultătorilor. Acelaşi verb este folosit şi în Faptele Apostolillor 28:23,
unde ni se spune că Pavel predica Cuvântul lui Dumnezeu, imediat după sosirea lui la Roma, după
călătoria aceea plină de peripeţi, şi urma să fie judecat de Cezarul roman. Pavel nu pierde vremea
aşteptând pasiv, şi imediat începe să predice Evanghelia unui grup de iudei. Autorul spune că
“Pavel le-a vestit (exetitheto – o formă a aceluiaşi verb la imperfect, diateza medie)
Împărăţia lui Dumnezeu, şi le-a adus dovezi, şi a căutat să-i încredinţeze…despre lucrurile
privitoare la Isus.” Pe baza acestor texte, putem spune că predicarea expozitivă presupune
prezentarea în mod deschis şi pe înţeles a Cuvântului lui Dumnezeu în aşa fel încât el să poată fi
priceput de ascultători.

2) “A depune mărturie” -  (marturomai). Un alt termen folosit în Noul

Testament, care sprijină ideea că apostolii şi vestitorii Cuvântului menţionaţi în text foloseau o
metodă de predicare de tip expozitiv, este verbul  (marturomai) care se poate traduce
prin “a mărturisi, a depune mărturie, a afirma, a insista, a implora.” 109 Cuvântul vorbeşte despre
acţiunea de a prezenta un mesaj încercând să demonstrezi, să convingi audienţa cu argumente.
Acest cuvânt este folosit de apostolul Pavel vorbind despre lucrarea sa de predicare: „am mărturisit
j (marturomenos) înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de
la ce au spus profeţii şi Moise” (Fapte 26:22). In 1 Tesaloniceni 2:12 Pavel explica modul in care a
vestit Cuvântul tesalonicenilor. “Vă sfătuiam, va mângâiam şi vă adeveream 

Vezi Rienecker, 1980, p. 276.

108

Vezi BAGD, op.cit. , p. 494.

109
 56

(marturomenoi)” (1 Tesaloniceni 2:11-12). În acest caz cuvântul are şi sensul de implorare şi de

perseverare (vezi şi Efeseni 4:17). Termenul evidenţiază insistenţa şi implorarea cuiva cu scopul de
a-l convinge. Înţelegem că în procesul de comunicare, predicatorul trebuie să insiste pentru a
demonstra autenticitatea mesajului biblic. Predicarea Cuvântului presupune să depui şi un efort
susţinut (perseverare) pentru a te face înţeles.
Acelaşi termen este folosit de Pavel şi în Galateni 5:3, unde se străduieşte mult pentru a-i
convinge pe galateni de inutilitatea tăierii împrejur. „Şi mărturisesc  (marturomai)
încă odată oricărui om care primeşte tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea.”

3) “A afirma în mod solemn” -  (diamarturomai). Noul Testament

foloseşte şi un alt verb pentru a se referi la modalitatea de prezentare expozitivă a Scripturii. Acest
verb provine din aceeaşi rădăcină a verbului  (marturomai) pe care l-am prezentat
mai sus. Este vorba de verbul  (diamarturomai) care înseamnă “ a depune
mărturie în favoarea cuiva (într-un mod solemn), a avertiza, a declara.”110
Acest verb ne informează că predicarea Cuvăntului trebuie să se facă cu pasiune, pledând în
mod convingător în favoarea lui Dumnezeu. Acest termen scoate în evidenţă acea dispoziţie de a te
dărui cu scopul de a clarifica mesajul transmis. De fapt din aceeaşi rădăcină se trage şi substantivul
 (martus) cu referire la cineva care „witnessed unto death” (plăteşte mărturia cu moartea),
„martirul” (BAGD; 1991, p. 494). Înţelegem că pentru a fi eficient în lucrarea de predicare a
Cuvântului trebuie să fi dispus şi la sacrificiu suprem. Pavel mărturiseşte acest adevăr presbiterilor
din Efes: „Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi
sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primito de la Domnul Isus, ca să vestesc
 (diamarturasthai) Evanghelia harului Său” (Fapte 20:24).
Verbul  (diamarturomai) ne informează de asemenea că predicarea
Cuvântului trebuie să se facă într-o atitudine solemnă caracterizată de reverenţă din parte
predicatorului şi din parte audienţei.
Este interesant să observăm că în versetul din Faptele Apostolilor 28:23, pe care l-am
menţionat mai sus, autorul îl descrie pe Pavel, care predica celor din Roma, folosind două verbe
importante, pe care le-am folosit ca argumente biblice pentru predicarea expozitivă. Aceste verbe
sunt:  (ekthitemi) şi  (diamarturomai). Putem spune că Pavel a fost
preocupat să vestească Cuvântul lui Dumnezeu cu claritate, pe înţelesul ascultătorilor, folosind
argumente convingătoare, într-o atmosferă de reverenţă şi cu un spirit de dăruire.

4) “A explica” - (epiluo). Un alt verb folosit în Scriptura care susţine predicarea

expozitivă este (epiluo) care se poate traduce “a explica, a interpreta, adecide” 111 Autorul
Evangheliei după Marcu foloseşte acest verb când vorbeşte despre Domnul Isus care explica
ucenicilor în particular anumite pilde. Isus vorbea mulţimii numai în pilde ”dar când era singur la o
parte, epeluen - o formă a verbului la imperfect) lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile”
(Marcu 4:34). Isus expunea (explica) ucenicilor săi aspecte mai greu de înţeles din mesajul Său.
Acest verb scoate în evidenţă preocuparea celui care vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu de a
clarifica acele probleme care nu pot fi înţelese uşor de către ascultători. Predicatorul trebuie să îşi
organizeze în aşa fel activitatea, încât să îşi facă timp pentru explicarea problemelor mai complicate
întâlnite în textul biblic prezentat. Există tendinţa ca cei care vestesc Cuvântul să treacă cu vederea
aspectele dificile pe care le întâmpină în text, deoarece lămurirea lor presupune un efort în plus, iar
unii sunt prea comozi pentru a plăti acest preţul. Din această cauză predicatorii pot deveni
superficiali, dovedind astfel lipsă de profunzime în expunerea lor. Isus este şi în acest caz un model,
prin faptul că nu trecea nepăsător peste întrebările ucenicilor care doreau să primească explicaţii
suplimentare în cazul mesajelor mai greu de înţeles. Mesajul expozitiv cere ca predicatorul să
muncească pentru a clarifica şi acele aspecte mai dificile din text.
Din termenii analizaţi mai sus, am înţeles că predica expozitivă presupune explicarea în mod
deschis şi pe înţeles a Cuvântului lui Dumnezeu în aşa fel încât el să poată fi priceput de
ascultători. predicatorul trebuie să insiste pentru a demonstra autenticitatea mesajului biblic.
Predicarea Cuvântului presupune să perseverezi, să insişti pentru a te face înţeles. Predicarea
110
BAGD, p. 186.
111
BAGD, p. 295-296.
 57

Cuvântului trebuie să se facă într-o atitudine solemnă caracterizată de reverenţă. Pentru întocmirea
mesajului expozitiv predicatorul trebuie să muncească pentru a clarifica şi acele aspecte mai greu de
înţeles din text.

La finalul acestui subpunct, suntem îndreptăţiţi a afirma că metoda expozitivă ar trebui să fie
metoda de bază pe care să o folosească un predicator. Walter Kaiser Jr., susţine acelaşi lucru când,
pe un ton oarecum ironic, afirma că predicatorii ar trebui să predice doar odată la cinci ani o predică
subiectivă şi după aceea să îşi ceară imediat iertare de la Dumnezeu că a predicat-o. 112 Nu
împărtăşim neapărat aceeaşi perspectivă, însă considerăm că metoda expozitivă trebuie să rămână
principalul tip de mesaj pe care predicatorul să îl folosească în comunicarea Scripturii. Acest lucru
este cu atât mai adevărat pentru predicatorii fără prea multă experienţă, pentru a evita interpretarea
greşită a anumitor texte biblice care sunt scoase de context, cum se poate întâmpla în cazul
mesajelor subiective şi chiar al celor textuale.
Considerăm, însă, că este bine ca să se folosească toate cele trei tipuri de metode, deoarece
după cum vom vedea există avantaje şi dezavantaje şi în cazul metodei expozitive ca în cazul
fiecărei metode. Ţinând seama de faptul că fiecare metodă are anumite avantaje, înseamnă că pentru
a beneficia de aceste avantaje este indicat să folosim fiecare din metodele prezentate în această
secţiune.

Avantajele mesajului expozitiv

În continuare vom prezenta principalele avantajele ale mesajelor expozitive pentru a vedea
de ce această metodă ar trebui să fie folosită cu precădere în comunicarea Cuvântului lui
Dumnezeu, şi care ar fi performanţele pe care le putem atinge în cazul folosirii acestei metode.

1) Metoda expozitivă îl determină cel care comunică să se concentreze asupra întregului plan al lui
Dumnezeu cuprins în Biblie. Mesajul expozitiv îl ajută pe predicator să prezite conţinutul unei
secţiuni dintr-o carte, a unei cărţi sau a mai multor cărţi din Scriptură. Cel care comunică va fi
solicitat să facă legătura dintre paragrafele aceleiaşi cărţi, sau legătura dintre mesajele mai multor
cărţii din Biblie, reuşind astfel să realizaze o privire de ansamblu asupra conţinutului Scripturii.
Metoda expozitivă îl va ajuta pe predicator să atingă acest obiectiv. Din această cauză
predicatorul va fi determiant să ia versetele din acea secţiune la rând şi să le analizeze în ordinea
în care ele apar în contextul lor original. În felul acest cel care comunică va descoperi, nu de
puţine ori, subiecte sau adevăruri care ar fi rămas neatinse dacă alegerea textelor pentru predică
ar fi făcută doar în funcţie de preferinţele predicatorului. Deoarece şi-a propus să analizeze
complet o anumită secţiune din Scriptură, el va fi forţat să abordeze şi subiecte ignorate, altele
mai dificile sau mai incomode. Ca urmare metoda expozitivă îl ajută pe predicator să cunoască
personal şi să facă de cunoscut audienţei întreg planul lui Dumnezeu conţinut în Biblie. Mesajul
expozitiv îl va ajuta pe cel care comunică să sublinieze caracterul cristocentric al predicilor,un
aspect foarte important în acest proces.113
2) Prin metoda expozitivă predicatorul va evita anumite erori care pot apărea în comunicarea
Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru este posibil deoarece metoda expozitivă îl ajută pe
predicator să urmeze structura internă a textului, eliminând la maximum ideile preconcepute pe
care le poate introduce cel care comunică mesajul biblic.
3) Folosirea acestei metode îl scuteşte pe predicator de a epuiza timp şi energie ca să caute în
fiecare săptămână subiecte şi texte pentru predici. Datorită faptului că predicatorul îşi planifică
să studieze la rând o secţiune dintr-o carte, o carte întreagă sau un grup de mai multe cărţi din
Biblie, nu trebuie să se gândească de fiecare dată când întocmeşte un mesaj ce text biblic să
aleagă, deoarece el ştie că trebuie să prezinte versetele care urmează din secţiunea respectivă.
Metoda expozitivă îi oferă predicatorului un rezervor inepuizabil de texte pentru predică.

112
Vezi Walter Kaiser Jr., Toward an Exegetical Theology, op.cit., p. 19.
113
John Piper scrie un volum în care se concentrează doar asupra caracterului teocentric al mesajelor biblice, ilustrând
acest lucru cu mesajele predicate de Jonathan Edwards. Vezi cartea lui Supremaţia lui Dumnezeu în predicare,
traducător: Daniel Tomuleţ, Oradea: Editura Cartea Creştină, 1999.
 58

4) Follosind metoda expozitivă, predicatorul va evita pericolul plafonării. El va întâlni texte biblice
din care va trebui să prezinte anumite subiecte pe care nu le stăpâneşte în mod corespunzător.
Din această cauză va fi determinat să citească mai mult pentru a se documenta în domeniul
respectiv. Va consulta reviste, articole şi cărţi cu scopul informării. În felul acesta el nu va fi în
pericol de a se plafona.
5) Predicatorul îşi va însuşi o perspectivă clară, unitară şi sistematizată a planului lui Dumnezeu
prezentat în Biblie. Printr-o abordare atentă şi unitară a textului Scripturii în contextul său, el va
reuşi să integreze întreaga diversitate de teme pe care le conţine o anumită secţiune sau carte
biblică. În felul acesta el va dobândi înţelepciune în ceea ce priveşte interpretarea
corespunzătoare a Cuvântului lui Dumnezeu.
6) Predicatorul va contribui la creşterea maturităţii spirituale a celor care îl ascultă. Instruirea
audienţei în cunoaşterea întregului plan al lui Dumnezeu conţinut în Scriptură, prin intermediul
metodei expozitive, contribuie în mod decisiv la maturizarea credincioşilor în ceea ce priveşte
cunoaşterea lui Dumnezeu şi trăirea unei vieţi creştine armonioase. Acest lucru este posibil
deoarece ascultătorii au parte de o hrană spirituală consistentă şi suficient de diversificată pentru
a creşte armonios.
7) Metoda expozitivă îi conferă predicatorului autoritate în procesul de comunicare. În
argumentaţia sa, predicatorul va apela în exclusivitate la Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare cei
care îl ascultă vor acorda o atenţie specială acestui tip de mesaje, deoarece cuvintele pe care
acesta le transmite nu exprimă păreri personale ci ele reprezintă chiar Cuvântul lui Dumnezeu.
Predicatorul face de cunoscut audienţei cuvintele Bibliei. Putem învăţa în sensul acesta de la cel
mai bun predicator şi învăţător care a trăit pe pământ, şi anume de la Domnul Isus Cristos care,
deşi era Dumnezeu, ne-a demonstrat personal că trebuie să ne bazăm mesajul pe autoritatea
acestui Cuvânt. Citind relatarea despre ispitirea Domnului nostru, observăm că El a răspuns de
fiecare dată provocărilor diavolului cu expresia: “Este scris” în Scriptură.114 Dacă Isus Însuşi a
apelat la Scriptură în argumentarea sa, înseamnă că pentru a avea autoritate în comunicare
trebuie să apelăm la Scriptură. Modul de folosire a Bibliei de către Domnul Isus scoate în
evidenţă faptul că Scriptura este cea mai importantă sursă de autoritate de pe pământ. Cu cât vom
lega mesajul mai mult de Biblie, cu atât el va avea mai multă autoritate. Cel mai potrivit mod de
a face apel la Scriptură este metoda expozitivă. Din această perspectivă, mesajul expozitiv
îndeplineşte cel mai bine condiţiile autorităţii.
8) Cu ajutorul mesajelor expozitive cel care comunică va oferi uneori răspunsuri la anumite
probleme ale audienţei în mod neintenţionat. Datorită faptului că va studia textul Scripturii,
luând în considerare fiecare aspect al conceptului biblic prezentat în text, predicatorul va aborda
anumite aspecte care corespund cu nevoile audienţei, dar despre care predicatorul nu era
conştient. Este vorba de probleme pe care, poate ascultătorii nu le mărturisesc nimănui, dar pe
care Dumnezeu le cunoaşte. În felul acesta El oferă soluţii la acele nevoi, prin intermediul
mesajului respectiv.
9) Prin mesajele expzitive, predicatorul poate răspunde la probleme pe care unii credincioşi le vor
întâmpina în viitor. Ocupându-se de anumite detalii ale textului analizat, predicatorul va oferi în
mod involuntar răspunsuri la unele întrebări care nu constituie deocamdată o problemă în
biserică, dar pe care ascultătorii le vor întâmpina într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.
Un asemenea mesaj va oferi răspunsuri la problemele care vor apărea, pregătindu-i pe ascultători
pentru asemenea situaţii. Poate fi vorba de soluţii la probleme legate de conduita morală sau de o
altă natură.
10) Metoda expozitivă poate contribui la îndepărtarea obiceiului greşit de a întocmi mesaje în
grabă şi superficial. În pregătirea mesajelor expozitive predicatorul este solicitat să citească
mereu pentru a se informa în legătură cu aspectele textului pe care nu le stăpâneşte. Pentru a
pregăti un mesaj corespunzător se cere timp şi efort susţinut. Un mesaj expozitiv nu se poate
face în grabă şi superficial. De aceea metoda expozitivă îl motivează pe predicator să îşi facă un
program serios de studiu pentru pregătire, deoarece acesta va fi obligat să identifice şi să
evalueze toate ideile principale şi secundare din textul biblic ales. El trebuie să petreacă timp
suficient pentru a identifica şi a organiza aceste idei din text.

Vezi naraţiunea despre ispitirea Domnului Isus din Matei 4:1-11, unde Isus fiind ispitit de diavolul de trei ori, îi
114

răspunde acestuia de fiecare dată cu un citat din Vechiul Testament (Deuteronom 8:3, 6:16).
 59

11) Metoda expozitivă îi conferă predicatorului prospeţime în procesul de comunicare. Datorită

faptului că metoda expozitivă presupune o abordare atentă şi sistematică a temelor biblice
întâlnite în Scriptură, predicatorul va reuşi să comunice întotdeauna învăţături noi, prezentând în
acelaşi timp mesaje cu o mare diversitate de subiecte. El va fi mereu interesant, ţinând audienţa
într-o stare de aşteptare plăcută în ceea ce priveşte ascultarea următorului mesaj.
12) Metoda expozitivă îl motivează pe cel care comunică să se bazeze pe ajutorul Duhului Sfânt
în întocmirea mesajelor. Există mai multe motive pentru care predicatorul va avea nevoie de
sprijinul Duhului Sfânt. In anumite situaţii el va întâlni texte mai grele, simţindu-se nepregătit
pentru a le aborda. Chiar dacă este harnic în pregătirea mesajului, pregătirea nu este condiţia
suficientă în înţelegerea unui text. În cazul textelor cu grad de dificultate sporit, predicatorul îşi
va cunoaşte mai bine limitele şi va simţi nevoia de a apela la ajutorul divin. El trebuie să ceară
ajutotul Duhului Sfânt pentru a întocmi un mesaj corespunzător. Este nevoie ca el să îşi formeze
obiceiul de a se baza pe ajutorul Duhului Sfânt, nu numai în cazul pregătirii mesajelor extrase
din texte mai dificile, ci şi în ceea ce priveşte impactul pe care mesajul îl va avea asupra
ascultătorilor. Cel care comunică are responsabilitatea de „a semăna” Cuvântul, în timp ce va
lăsa rezultatele în seama Duhului lui Dumnezeu.
13) Predicatorul se maturizează spiritual atunci când practică cu seriozitate metoda expozitivă.
Metoda expozitivă îl va ajuta pe acesta să parcurgă, prin intermediul mesajelor, tot planul lui
Dumnezeu cuprins în Scriptură. Însuşindu-şi tot planul lui Dumnezeu, comunicându-l altora şi
aplicîndu-l în viaţa lui particulară, se va dezvolta spirirual în mod armonios. Maturizarea
spirituală este o cerinţă imperativă pentru un lider spiritual. În poziţia pe care o deţine, el trebuie
să fie un model pozitiv pentru cei ce îl ascultă. Prin cunoaşterea şi aplicarea întregului plan al lui
Dumnezeu din Scriptură, predicatorul are o şansă deosebită de a se maturiza spiritual şi de a
deveni un exemplu de creştin evlavios.

Dezavantajele mesajului expozitiv

Mesajele expozitive au şi dezavantaje, ca orice lucru de pe pământ. Chiar dacă este

recomandată, ea nu este perfectă. Vom prezenta în continuare câteva dezavantaje ale acestei
metode, pentru a şti cum putem să le evităm.

1) Există pericolul ca subiectele dezvoltate în mesajele expozitive să nu satisfacă nevoile audienţei.

În acest caz audienţa va pierde interesul faţă de predică. Din acest motiv este necesar ca în mod
regulat cel care comunică să se informeze în legătură cu nevoile pe care le are audienţa, căutând
astfel un text care să se armonizeze cu nevoile ascultătorilor. În anumite situaţii va trebui să
apeleze la o altă metodă: textuală sau subiectivă, pentru a întocmi un mesaj potrivit ascultătorilor
lui.
2) Cel care comunică poate fi prea academic în modul de expunere a mesajului. El poate fi
preocupat în mod exagerat de detalii tehnice şi de structurarea temei abordate, ignorând
capacitatea de asimilare a audienţei. Printr-o prezentare prea academică a subiectului, există
pericolul transformării amvonului în catedră. Adaptarea stilului se va face funcţie de nivelul de
instruire al audienţei.
3) Predicatorul poate stresa audienţa încercând să prezinte prea multe informaţii într-un timp
limitat. Ascultătorii pot fi descurajaţi dacă cel care comunică încearcă să concentreze mai multe
informaţii într-un timp foarte scurt. Este necesară păstrarea unei atmosfere destinse în care
ascultătorii să recepţioneze mesajul. Ritmul alert de prezentare al informaţiilor poate fi un
impediment în sensul acesta.
4) Prin metoda expozitivă, audienţa poate fi plictisită dacă textele studiate sunt analizate prea
detaliat. Unii predicatori zăbovesc prea mult timp studiind o singură carte din Scriptură, pierzând
astfel simţul proporţiei în ceea ce priveşte comunicarea tuturor adevărurilor prezentate şi în
celelalte cărţi ale Scripturii.115

115
Bruce Wilkinson prezintă un asemenea caz, cu un predicator care timp de doi ani şi jumătate a predicat doar din
primul capitol al Epistolei către Galateni. Vezi Wilkinson, The Seven Laws of the Learner, op.cit. p. 236.
 60

5) Există pericolul de a predica din anumite pasaje biblice cu un grad de dificultate ridicat, şi care
depăşesc capacitatea de înţelegere a predicatorului. În acest caz el poate face erori de interpretare
sau poate fi superficialitate în abordarea textului.
Vom menţiona faptul că dezavantajele prezentate mai sus pot fi evitate dacă predicatorul va
fi atent în a elimina acele aspecte care împiedică comunicarea eficientă a Cuvântului lui Dumnezeu.
Tocmai din acest motiv au fost propuse mai multe metode de scriere a mesajelor biblice care să
compensenseze anumite neajunsuri pe care o singură metodă nu le poate depăşi. Vom prezenta în
continuare mesajul textual

2. MESAJUL TEXTUAL

Dorim să prezentăm în continuare metoda textuală de compunere a unui mesaj biblic. Vom
căuta să definim şi să prezentăm avantajele şi dezavantajele mesajului textual.

Definire
Mesajul textual presupune folosirea unui singur text din Scriptură, ca suport pentru
comunicare, din care se va extrage în mod obligatoriu propoziţia predicii, propoziţia de tranziţie,
ideile principale şi o parte din ideile secundare. Celelalte idei secundare vor fi preluate din alte
texte biblice.
În compunerea mesajului textual vom apela la aceeaşi metodă de analiză exegetică a textului
biblic, şi vom respecta aceeaşi structură homiletică pentru organizara mesajului, ca şi în cazul
mesajului expozitiv. Diferenţa constă în ceea ce priveşte textele biblice din care vom extrage unele
idei secundare ale mesajului. Pentru extragerea conceptului biblic prezentat în propoziţia predicii, se
vor folosi paşii exegetici, pe care îi vom analiza în această carte, la capitolul despre studiul
preliminar al întocmirii unui mesaj expozitiv.
De obicei mesajele textuale folosesc texte mai scurte din Biblie care nu conţin toate
elementele necesare structurării homiletice a unei predici. Pentru acest tip de mesaj se va alege un
text care oferă cel puţin toate ideile principale. În cazul ideilor secundare, o parte din acestea pot fi
luate din textul de bază, dar nu vom face o regulă din aceasta. Este posibil ca toate ideile secundare
să fie luate din ale pasaje biblice, mai ales în cazul în care textul nostru este foarte scurt, poate chiar
un singur verset. Acele idei principale pot fi dezvoltate cu idei secundare care se bazează pe texte
biblice preluate din diferite locuri din Scriptură. În dezvoltarea ideilor secundare care se bazează pe
alte texte biblice, altele decât textul de bază, este important să ţinem seama de contextul textului din
care am extras ideea respectivă.
Trebuie să specificăm şi faptul că pot exista mesaje combinate, pe care nu le vom dezvolta
în această lucrare, în care se pot prelua o parte din ideile principale dintr-un anumit text biblic, în
timp ce o altă parte a ideilor principale pot fi luate din alte texte. Acest tip de mesaj combinat se
poate regăsi într-o măsură mai mare sau mai mică în cele trei tipuri de metode de bază de scriere a
mesajelor biblice, propuse de noi în această lucrare.
Există o serie de avantaje pentru care cel care comunică va fi motivat ca în anumite situaţii
să apeleze la metoda textuală de întocmire a mesajelor biblice. Vom enumera câteva avantaje ale
folosirii metodei textuale.

Avantajele mesajului textual

1) Metoda textuală îi oferă predicatorului mai multă libertate decât metoda expozitivă, în
construirea unui mesaj biblic, deoarece acest tip de mesaj permite o mai bună adaptare a textului
de bază la nevoile audienţei.
2) Metoda textuală poate fi folosită cu succes în cazul întocmirii unor mesaje pentru ocazii speciale
ale bisericii. Cel care comunică va alege un anumit text biblic pentru evenimentul special, care
cuprinde cea mai mare parte a ideilor pe care doreşte să le comunice, însă acest text nu atinge
toate aspectele pe care el ar dori să le sublinieze. Deoarece nu găseşte un alt text mai potrivit
pentru evenimentul respectiv, va opta pentru această variantă. Însă el cunoaşte alte texte biblice
 61

care ar susţine aspectele neabordate în textul de bază. Ca urmare pentru dezvoltarea mesajului va
folosi acele texte pentru a completa ideile secundare.
3) Prin această metodă vor putea fi întocmite mesaje care să analizeze probleme specifice pe care
le întâmpină audienţa. Poate fi vorba de anumite texte biblice care prezintă adevărurile de bază
referitoare la un eveniment din viaţa bisericii, a unui individ sau a unei naţiuni. Însă există
aspecte ale evenimentului bisericii care nu sunt menţionate în textul respectiv. În acest caz, un
singur pasaj biblic nu va răspunde complet la problema analizată. Mesajul textual ne ajută să
rezolvăm o asemenea problemă, pe care nu am putea-o rezolva cu ajutorul metodei expozitive.
4) Metoda textuală oferă o libertate mai mare de selectare a textelor biblice pentru predică, prin
contrast cu metoda expozitivă, care presupune studierea unor paragrafe, secţiuni de cărţi sau cărţi
întregi, în ordinea în care au fost scrise. Deşi nu este o regulă generală, metoda expozitivă se
foloseşte atunci când se face o abordare sistematică a unei secţiuni sau a unei cărţi biblice.
Metoda textuală este mai flexibilă, şi ne ajută să abordăm textul biblic într-o manieră cât mai
asemănătoare nevoilor concrete ale audienţei.
5) Mesajul textual îl ajută pe un predicator să aducă în atenţia ascultătorilor texte cheie, care
abordează anumite teme de bază din Scriptură. Predica textuală îi oferă celui care comunică
posibilitatea de a prezenta adevăruri doctrinare importante, ale căror idei principale se pot regăsi
într-un singur pasaj biblic.
6) Metoda textuală oferă predicatorului posibilitatea de a crea diversitate în comunicarea
mesajelor de la un serviciu divin la altul. Diversitatea este cu atât mai importantă atunci când
predicatorul vorbeşte săptămânal aceleiaşi audienţe.

Dezavantajele mesajului textual

Metoda textuală are şi unele dezavantaje. Vom căuta în continuare, să atragem atenţia spre
cele mai importante neajunsuri ale acestei metode.
1) Există pericolul ca predica textuală să nu asigure întotdeauna o prezentare fidelă a mesajului
biblic. Acest lucru se datorează împrumutării unor idei secundare din alte texte, care au fost
scoase din contextul lor. Aceasta introduce o anumită doză de subiectivism. Cel care comunică
se poate baza în mod exagerat pe preconcepţiile sale, sau poate să fie motivat de interese
personale. În cazul în care predicatorul nu are o instruire corespunzătoare sau nu este atent la
contextul în care a fost formulat iniţial un adevăr preluat din alte texte, putem asista la o
distorsionare a mesajului biblic.
2) Se poate pierde mai mult timp căutând textul de bază pentru predica textuală. Cel care comunică
va fi pus în situaţia de a alege între mai multe pasaje, iar decizia de a se opri asupra celui mai
potrivit text, este greu de luat, necesitând uneori un timp mai îndelungat.
3) Practicarea cu preponderenţă a metodei textuale, poate duce la limitare în ceea ce priveşte o
cunoaştere completă a întregului plan al lui Dumnezeu prezentat în Biblie. Acest tip de mesaj
poate constitui o piedică în analizarea de către predicator a unor pasaje cu un grad mai ridicat de
dificultate. Cel care predică are tendinţa de a analiza textele pe care le stăpâneşte mai bine,
ignorându-le pe cele care i se par mai dificile. Acest lucru se datorează în general comodităţii,
predicatorul nefiind dispus să depună un efort susţinut pentru studierea textelor mai grele. Din
această cauză ascultătorii vor fi privaţi de oportuniatatea cunoaşterii întregului plan divin
prezentat în Scriptură.
4) Este posibil ca metoda textuală să nu ofere audienţei o înţelegere unitară a învăţăturii Sfintei
Scripturi. Prin specificul ei, metoda textuală nu se concentrează în primul rând pe structura
textului ci pe o armonizare cât mai bună între textul biblic şi nevoile audienţei. Acest obiectiv
poate crea neajunsuri în ceea ce priveşte înţelegerea în mod unitar a mesajului biblic.

3. MESAJUL SUBIECTIV

Vom prezenta în continuare cea de a treia metodă de întocmire a mesajelor biblice. Vom
încerca să o definim pentru a-i înţelege caracteristicile specifice, observând ceea ce o diferenţiază
 62

de celelalte două metode menţionate mai sus. Vom prezenta avantajele şi dezavantajele ei, pentru a
înţelege unde şi când predicatorul poate folosi cu succes acest gen de predică.

Definire
Mesajul subiectiv nu foloseşte un text biblic de bază pentru structurarea predicii. Subiectul
predicii ales de predicator controlează propoziţia, propoziţia de tranziţie, ideile principale şi ideile
secunadare ale mesajului. Versetele biblice aduse în sprijinul ideilor din mesajul subiectiv sunt
selectate în funcţie de preferinţele predicatorului.

Eticheta de „mesaj subiectiv” pentru acest tip de predică ar putea proveni din faptul că: 1)
Subiectul predicii decide modul de scriere şi organizare a mesajului. În acest caz titlul metodei este
dat de elementul de bază al acestui tip de mesaj, care este subiectul ales de predicator. 2) O altă
explicaţie pentru clarificarea etichetei date acestei metode este că acest tip de mesaj este susceptibil
subiectivismului. Metoda este caracterizată de o mai mare doză de subiectivism, deoarece deciziile
predicatorului joacă un rol important în formularea şi organizarea mesajului. Aceste decizii se iau
pe baza presupoziţiilor predicatorului, care pot fi de multe ori subiective. Din acest motiv, este
indicat ca metoda subiectivă să fie folosită mai mult în perioada de maturitate a predicatorului, când
acesta are o bază solidă în ceea ce priveşte înţelegerea mesajului Scripturii, pentru a evita anumite
erezii ce s-ar putea strecura în compunerea mesajului biblic. În predica subiectivă ideile principale
sunt derivate din subiectul predicii, fărăă a fi dependente de un singur text biblic.
Analizând definiţia de mai sus observăm că subiectul predicii este acela care controlează ideile
principale. Predica subiectivă nu are un text biblic de bază. Aceasta nu înseamnă că predica
subiectivă nu este biblică. Predica subiectivă este biblică, chiar dacă subiectul predicii nu se
regăseşte în Scriptură în forma în care este dezvoltat de predicator. Deşi ideile principale şi
secundare ale mesajului subiectiv nu se extrag dintr-un singur text biblic, ele trebuie să fie susţinute
de versete biblice, care vor fi selectate de predicator. Predicatorul are responsabilitatea de a alege
acele texte biblice care reflectă cât mai fidel adevărul formulat în ideile incluse în predică. Versetul
trebuie să argumenteze în favoarea ideii prezentate de cel care comunică.
Ca şi celelalte metode prezentate mai sus, această metodă are anumite avantaje pentru care
merită să o folosim. Vom prezenta în continuare câteva avantaje ale predicii subiective, pentru a ne
orienta în ceea ce priveşte situaţiile în care ea conferă maximă eficienţă. Vom lista şi o serie de
dezavantaje ale metodei pentru a evita anumite pericole care apar în cazul folosirii acestui tip de
mesaj. Vom observa că metoda subiectivă este un instrument foarte util, la îndemâna predicatorului,
nu numai pentru a crea diversitate în privinţa mesajelor care se transmit de la o săptămână la alta ci
şi pentru a avea un mijloc eficient de adaptare a mesajelor la nevoile audienţei.

Avantajele mesajului subiectiv

1) Metoda subiectivă poate fi folosită cu succes în cazul în care predicatorul doreşte să prezinte un
subiect ce solicită un grad mai mare de libertate în ceea ce priveşte structurarea mesajului. Însă
în acest caz este necesar ca predicatorul să posede un anumit bagaj mai mare de cunoştinţe
biblice.
2) Metoda subiectivă este recomandată şi atunci când este nevoie să abordăm anumite subiecte pe
care Biblia nu le prezintă în mod explicit, dar care reprezintă probleme serioase pentru societate.
Este vorba de subiecte cum ar fi: consumul de tutun sau de droguri, influenţa emisiunilor de
televizor asupra vieţii spirituale a unei persoane, interpretarea mişcărilor teologice de eliberare,
cum ar fi teologia negrilor, mişcarea feministă, etc. Mesajul subiectiv îl ajută pe cel care
comunică să abordeze asemenea subiecte de actualitate, care să corespundă nevoilor audienţei.
Metoda subiectivă este foarte flexibilă în privinţa folosirii textelor biblice ca argumente în
sprijinul unor teme importante pentru ascultătorii contemporani. Chiar dacă textul biblic nu
prezintă în mod explicit aceste probleme, el ne poate oferi o serie de principii care se aplică în
acele situaţii specifice.
3) Mesajele subiective sunt eficiente în cazul întocmirii unor predici doctrinare, deoarece
predicatorul are libertatea să selecteze versete din toată Biblia în susţinerea unor doctrine biblice
importante pentru audienţă.
 63

4) Predicatorul poate apela la metoda subiectivă şi când se află într-o situaţie limită, fiind solicitat
să prezinte un mesaj într-un timp foarte scurt. Metoda subiectivă poate fi un instrument util în
acest caz. În asemenea împrejurări, el poate apela la o concordanţă biblică pentru a selecta
anumite versete din care va extrage ideile principale şi secundare ale mesajului. Acest mod de
dezvoltare a unui mesaj poate fi realizat într-un timp mai scurt. Însă predicatorul trebuie să aibă
grijă ca să nu îşi formeze un obicei de a se pregăti în grabă, apelând în mod abuziv la metoda
subiectivă.

Dezavantajele mesajului subiectiv

Deşi în anumite situaţii metoda subiectivă este un instrument foarte util pentru întocmirea
mesajelor biblice, ea nu trebuie să fie folosită ca metodă de bază, mai ales în prima fază a slujirii
sale, când predicatorul nu stăpâneşte destul de bine învăţătura Scripturii. Există câteva neajunsuri
ale metodei subiective, de care trebuie să fim conştienţi.
1) Predicatorul poate deveni superficial în întocmirea mesajelor biblice. El poate folosi cu
precădere metoda subiectivă din comoditate, fără a petrece destul timp în studierea Scripturii.
2) Există pericolul formulării unor interpretări eronate a textelor biblice, atunci când se ignoră
contextul din care acestea sunt scoase. Predicatorul poate să folosească pasaje din Biblie pe care
le scoate din context şi le aplică în mod greşit. În cazul acesta se aplică regula hermeneutică: „Un
text scos din context poate deveni un pretext.”
3) Prin folosirea metodei subiective, predicatorul pierde mai mult timp în alegerea subiectului
pentru predică. Uneori îi va fi mai greu să se decidă în privinţa subiectului pe care îl va dezvolta.
Acest neajuns este eliminat în cazul mesajelor expozitive, unde cel care comunică parcurge o
carte sau o secţiune mai mare din Scriptură, luând paragrafele la rând. Metoda expozitivă îi va
oferi predicatorului, de fiecare dată, subiectul pentru următorul mesaj, care este conceptul biblic
prezentat în următoarele versete din cartea sau secţiunea pe care urmează să o abordeze.
4) Mesajul subiectiv poate tolera lipsa unei cunoaşteri temeinice a mesajului Scripturii, datorită
subiectivismului care intervine în selectarea versetelor biblice aduse în sprijinul ideilor predicii.
Metoda subiectivă este influenţată într-o măsură mai mare de presupoziţiile celui care comunică,
decât celelalte două metode amintite: expozitivă şi textuală. Predicatorul va avea o libertate mai
mare în organizarea şi interpretarea versetelor, însă cu preţul unui subiectivism sporit.
5) Folosirea abuzivă a metodei subiective poate avea ca efect lipsa de creştere spirituală a
audienţei. Printr-un proces de selecţie aleatoriu şi superficial a textelor biblice aduse ca
argumente în sprijinul ideilor mesajului, şi datorită unor interpretări superficiale ale versetelor
Scripturii, predicatorul poate falimenta în prezentarea întregului plan al lui Dumnezeu conţinut în
Biblie. Ca urmare audienţa nu va o perspectivă unitară şi completă a voii lui Dumnezeu
prezentată din Scriptură. Lipsa de maturitate spirituală poate avea consecinţe mai profunde, în
sensul că pot apărea anumite probleme de doctrină sau de morală creştină, în rândul audienţei.
6) Predicatorul poate ajunge să fie dependent de o concordanţă, în ceea ce priveşte pregătirea
mesajelor. Îşi va forma obiceiul ca după ce s-a decis asupra unui subiect, să consulte o
concordanţă biblică, de unde va selecta anumite versete care abordează tema respectivă. În
compunerea unui mesaj este nevoie de o pregătire temeinică, care nu se poate limita la selectarea
unor versete biblice care abordează aceeaşi temă. În acest caz cel comunică dă dovadă de
superficialitate în pregătirea mesajului.
7) Mesajul subiectiv îl poate ispiti pe cel care comunică să se bazeze pe talentul său oratoric,
pregătindu-se în grabă şi insuficient. Talentul este un dar binecuvântat care joacă un rol deosebit
în comunicarea mesajului, însă el contribuie într-o mică măsură la reuşita comunicării, dacă nu
este coroborat cu ceilalţi factori care intră în calcul în procesul de comunicare. Munca intensă a
predicatorului are cea mai mare pondere în garantarea succesului în comunicare. Munca de
pregătire nu poate fi compensată de talentul celui care compune mesajul.

Principii de bază pentru scrierea unui mesaj subiectiv116

116
Vezi cartea lui James Braga, How to Prepare Bible Messages, Portland: Multnomah, 1969, ediţie revizuită în 1981,
p. 25-30.
 64

Ţinând seama de faptul că mesajul subiectiv oferă predicatorului o mai mare libertate în
întocmirea mesajului, am considerat că este bine să prezentăm o serie de principii care să îl asiste pe
acesta în compunerea mesajului. Ne vom referi la modul de structurare a predicii subiective, la rolul
pe care ideile principale şi secundare îl joacă în dezvoltarea acestui tip de mesaj, precum şi la
diferite moduri de dezvoltare a ideilor principale.
1) Pentru pregătirea predicii subiective, va fi necesar să acordăm o atenţie sporită modului de
organizare a ideilor principale. Datorită faptului că nu avem un text biblic de bază pentru
întocmirea mesajului subiectiv, este necesar să ţinem seama în mod special de logica pe care o
vom folosi în organizarea ideilor principale. Logica folosită în organizarea predicii subiective va
fi dictată în mare măsură de subiectul predicii care se va regăsi în propoziţia predicii. Subiectul
predicii este conceptul care controlează întregul mesaj.
2) În structurarea ideilor principale ale unui mesaj subiectiv ne vom putea inspira după modelul de
dezvoltare al ideilor secundare, prezentat în această carte.117 Vom putea apela la dezvoltarea prin
interogaţie, la dezvoltarea cu ajutorul unor sisteme logice (de tip cronologic, geografic, biografic
etc.,) sau la dezvoltarea de tip exegetic a unor cuvinte sau expresii cheie.
3) Fiecare idee principală trebuie să contribuie în mod progresiv la completarea subiectului
predicii. Toate ideile principale pe care le conţine mesajul vor reprezenta un răspuns complet la
subiectul anunţat în propoziţia predicii.118 Suntem conştienţi că într-o predică nu vom reuşi să
analizăm în mod exhaustiv un anumit subiect, dar prin modul în care vom organiza ideile
principale discursul predicii trebuie să fie complet, în sensul că mesajul va formula un număr de
aspecte într-un mod inteligibil şi coerent, oferindu-se soluţii la problemele enunţate.
4) Ideile principale trebuie să fie susţinute de versete biblice al căror sens va fi descoperit, ţinând
seama de contexul din care ele fac parte. Vom avea grijă să nu scoatem versetele din context
folosindu-le ca pretext, pentru a susţine un punct de vedere propriu, subiectiv şi eronat. Este
nevoie să facem o exegeză corectă a versetelor aduse ca argumente în susţinerea ideilor
principale şi secundare.
5) Vom căuta să evităm la maximum ideile preconcepute în interpretare, care ar afecta înţelegerea
corespunzătoare a mesajului Scripturii. Vom avea grijă să nu citim printre rânduri idei care nu se
află în textul pe care l-am folosit ca suport biblic, dar despre care bănuim că sunt prezente acolo.

Tipuri de mesaje subiective

Chiar dacă în această lucrare am prezentat trei metode de bază pentru scrierea unui mesaj
biblic, am atras atenţia asupra faptului că fiecare din cele trei metode poate avea la rândul ei alte
subgrupe, care face ca diversificarea tipului de mesaje să crească considerabil. Este vorba de
anumite mesaje care împrumută caracteristici luate de la două sau chiar de la cele trei metode de
bază discutate în această carte.119 Pe de altă parte, această diversificare a tipurilor de mesaje din
cadrul aceleiaşi metode, este dictată şi de natura subiectului care urmează să fie comunicat. Acesta
este cazul metodei subiective. Susţineam că metoda subiectivă are anumite avantaje, care o
recomandă pentru întocmirea următoarelor tipuri de mesaje:

a. Mesaje doctrinare
b. Mesaje de tip studiu pe cuvânt
c. Mesaje de evanghelizare
d. Mesaje biografice, şi
e. Mesaje pentru ocazii speciale

Dorim ca să analizăm pe scurt câteva aspecte importante ale tipurilor de mesaje subiective
prezentate mai sus, oferind o definiţie a fiecărui tip de mesaje, şi prezentând câteva principii de bază
necesare pentru compunerea mesajului. Vom adăuga şi unele avantaje şi dezavantaje ale acestor
mesaje.

117
Vezi secţiunea referitoare la dezvoltarea ideilor secundare din această lucrare.
118
Vezi discuţia despre scrierea propoziţiei predicii din capitolul 5 al acestei cărţi.
119
Consultă cartea lui Ian Hall, Preparing and Preaching, Bible Messages, Texas: ICI Univ. Press, 1994, p. 188-222.
 65

a. Mesajul doctrinar

Definire
Mesajul doctrinar se concentrează asupra prezentării unui adevăr teologic normativ caracteristic
credinţei creştine, care este împărtăşit de una sau mai multe denominaţii.

Principii de scriere a mesajului doctrinar

Deşi este vorba despre un mesaj subiectiv care respectă cerinţele discutate mai sus, în
scrierea mesajului doctrinar trebuie să respectăm următoarele principii specifice:
 Ideile principale ale acestui tip de mesaj trebuie să clarifice aspecte ale doctrinei analizate. În
sensul acesta predicatorul va trebui să studieze cu atenţie şi anumite cărţi de teologie sistematică
sau de teologie dogmatică care să îl ajute să înţeleagă cât mai bine adevărul doctrinar pe care
urmează să îl dezvolte în mesaj.
 Predicatorul va avea grijă să facă un studiu atent al pasajelor din Scriptură pe care urmează să le
aducă ca argumente în sprijinul doctrinei, pentru a evita apariţia erorilor de interpretare. Se cere
o exegeză corespunzătoare a textelor pe care le aduce în sprijinul doctrinei. Este nevoie să
consulte toate pasajele biblice reprezentative, care fac referire la învăţătura teologică respectivă.
În felul acesta va reuşi să explice corect doctrina studiată.
 Cel care comunică se va strădui să găsească cel mai bun sistem de organizare a mesajului
doctrinar într-un mod logic şi uşor de înţeles pentru audienţă. În structurarea mesajelor
doctrinare predicatorul va trebui să ţină seama şi de logica pe care o prezintă pasajele biblice ce
vorbesc despre învăţătura respectivă. Anumite secţiuni ale mesajului trebuie să respecte o
anumită ordine logică (cronologică, secvenţială, etc.,).
 Predicatorul va studia cu atenţie capcanele în care se poate ajunge, dacă nu se face o evaluare
corespunzătoare a tuturor aspectelor învăţăturii doctrinare respective. O doctrină este un adevăr
normativ pentru comunitatea de credincioşi, şi ca urmare ceea ce afirmă predicatorul primeşte
caracter de poruncă pentru credincioşi. De aceea el va avea mare grijă să evite erorile de
interpretare.

Avantajele mesajului doctrinar

 Mesajul doctrinar îi oferă predicatorului oportunitatea să-şi însuşească şi să aprofundeze

doctrinele biblice pe care se bazează crezul creştin al comunităţii de credinţă din care face parte.
 Predicatorul poate evalua, şi eventual regândi, anumite aspecte ale doctrinelor biblice pe care le
studiază şi le comunică, adaptându-le la contextul audienţei căreia i se adresează. El poate avea
un rol important în dialogul din cadrul comunităţii creştine în vederea reformulării şi înţelegerii
corecte a învăţăturilor fundamentale ale creştinismului.
 Prin intermediul mesajelor doctrinare predicatorul oferă audienţei oportunitatea să cunoască
învăţăturile fundamentale ale creştinismului, şi mai ales doctrinele de bază ale denominaţiei
creştine din care ascultătorii fac parte.

Dezavantajele mesajului doctrinar
 În scrierea mesajelor doctrinare există pericolul ca predicatorul să forţeze sensul unui text din
Scriptură ca să susţină o anumită doctrină. În această situaţie textul biblic poate fi folosit ca un
pretext pentru a favoriza punctul de vedere personal şi subiectiv al celui care comunică.
 Există anumite doctrine care au un grad mai ridicat de dificultate în ceea ce priveşte înţelegerea
studierea şi prezentarea lor. Acest neajuns poate fi îndepărtat dacă predicatorul va petrece
suficient timp pentru studierea doctrinei, şi va consulta surse corespunzătoare pentru a se
documenta în ceea ce priveşte învăţătura biblică respectivă.
 66

 Predicatorul va fi atent ca să ofere o prezentare corectă şi completă a doctrinei. Există pericolul

subiectivismului în scrierea unei predici doctrinare. Cel care comunică va căuta să prezinte tot
adevărul despre acea doctrină.

b. Mesajul de tip “studiu pe cuvânt”

Definire
Predica de tipul „studiu pe cuvânt” se concentrează asupra unui singur cuvânt sau a unei singure
expresii din Scriptură care are o semnificaţie deosebită pentru audienţă.

Vom prezenta şi în acest caz câteva principii orientative de formulare a unui asemenea mesaj,
concentrându-ne şi asupra avantajelor şi dezavantajelor acestui mesaj.

Principii de scriere
 În formularea şi organizarea ideilor principale vom avea în vedere etimologia cuvântului folosit
în limba originală în care s-a scris textul biblic. O analiză serioasă în acest sens presupune
cunoaşterea limbilor în care a fost scrisă iniţial Scriptura (ebraica şi greaca).
 Predicatorul va cerceta şi originea acestui cuvânt sau expresii în cultura naţiunilor învecinate lui
Israel, ceea ce poate arunca lumină asupra înţelesului cuvântului sau expresiei biblice analizate.
 Stabilirea sensului cuvântului sau expresiei se va face luând în considerare contextul versetelor
în care este folosit cuvântul sau expresia respectivă.
 Pentru a descoperi sensul corect al cuvântului este necesar să consultăm toate pasajele
reprezentative din Scriptură unde acesta este folosit, pentru a nu scăpa din vedere anumite
semnificaţii ale cuvântului sau expresiei analizate, care ar conduce la concluzii greşite.

Avantaje
 Cel care comunică se va deveni un specialist în ceea ce priveşte descoperirea semnificaţiei unor
cuvinte şi expresii importante din Scriptură, dobândind experienţă utilă în acest domeniu, prin
exersare.
 Predicatorul îşi va îmbunătăţii competenţele în citirea textului biblic în limbile originale: în
ebraică şi în greacă.
 Cel care comunică dobândeşte o anumită autoritate ca şi propovăduitor al Cuvântului lui
Dumnezeu, demonstrând că este un cercetător profund şi un bun cunoscător al Scripturii.
 Audienţa va ajunge să aprecieze importanţa cuvintelor din Scriptură, reuşind în final să
aprecieze mai mult Biblia.

Dezavantaje
 Acest tip de mesaje poate deveni abstract şi fără importanţă practică pentru ascultători. De aceea
predicatorul trebuie să ia în considerare nevoile audienţei.
 Prezentarea poate fi prea academică şi plictisitoare. Pentru a pregăti un mesaj util, predicatorul
trebuie să stăpânească bine regulile de exegeză şi să aibă în vedere nivelul de educaţie al
audienţei.
 Studiul pe cuvânt poate crea confuzie cu privire la sensul unor cuvinte şi expresii importante din
Scriptură, când acestea nu sunt definite corect. Este vorba de aşa numitele erori de natură
exegetică.120

c. Mesajul de evanghelizare

120
Pentru a evita asemenea erori consutlă cartea lui D.A. Carson, Exegetical Fallacies, Grand Rapids: Paternoster
Press, a doua ediţie, 1996. Pentru aprofundarea acestui subiect vezi cartea lui James Barr, The Semantics of Biblical
Language, (Oxford: Oxford University Press, 1961).
 67

Definire
Mesajul de evanghelizare analizează un singur concept biblic preluat din Scriptură, care
vizează întoarcerea la Dumnezeu a celor necredincioşi, şi are în centrul său Persoana lui Isus
Cristos.

Deşi mesajul de evanghelizarea poate fi şi expozitiv şi textual, considerăm că metoda

subiectivă este un instrument foarte eficient în ceea ce priveşte scrierea predicilor de evanghelizare,
deoarece el poate fi foarte bine adaptat la nevoile ascultătorilor.

Principii de scriere
 Ideile principale ale predicii trebuie să fie selectate şi organizate în funcţie de tema anunţată în
propoziţia predicii.
 În predica de evangheliazare, predicatorul va folosi un ton persuasiv, pentru a-l convinge pe cel
necredincios să ia o decizie personală, pentru a crede în Cristos.
 Predicatorul va formula ilustraţiile şi aplicaţiile în aşa fel încât să îl conducă pe ascultător în
mod progresiv către acea decizie pe care se aşteaptă să o ia.
 Este recomandată formularea unor mesaje cu propoziţie de tranziţie şi concluzie de
obligativitate. În felul acesta ascultătorul este determinat să ia în serios problema abordată în
mesaj.121

Avantaje
 Mesajul de evanghelizare este un instrument util de comunicare a Evangheliei la cei
necredincioşi.
 Predicatorul va fi motivat să reflecteze la modalităţile cele mai eficiente de prezentare a
Cuvântului lui Dumnezeu pentru cei pierduţi.
 Cel care comunică îşi va dezvolta astfel talentul de evanghelist, fiind apreciat şi invitat de alte
bisericii pentru a evangheliza. Predicatorul va dobândi un loc de cinste în rândul comunităţii de
credincioşi, datorită eficienţei în lucrarea de câştigare de suflete.
 Predica de evanghelizare îl ajută pe cel care comunică să fie martor la minunea unor vieţi
schimbate prin Cuvânt. El va experimenta puterea pe care o are Scriptura asupra celor care
rătăcesc departe de Dumnezeu.

Dezavantaje

 Un neajuns al mesajului de evanghelizare este că el vizează un anumit segment al audienţei. Cei

convertiţi pot să simtă că nu au fost hrăniţi spiritual.
 Predicatorul poate fi subiectiv în analiza conceptului dezvoltat în predică. Pentru evitatea acestui
dezvantaj este nevoie ca cel care comunică să analizeze textele biblice folosite ţinând seama de
contextul din care au fost extrase, şi să stăpânească bine anumite adevăruri scripturale legate de
pocăinţă, mântuire, botez, sfinţire, etc.
 Subiectele dezvoltate în mesajele de evanghelizare pot să nu-şi atingă obiectivul dacă nu se
cunosc nevoile specifice ale audienţei şi dacă se ignoră gradul de pregătire al ascultătorilor.

121
Vezi capitolul 5 din această carte referitor la scrierea elemenetelor principale ale unei predici.
 68

d. Mesajul biografic

Definire
Mesajul biografic analizează un personaj din Scriptură, a cărui viaţă poate oferi lecţii instructive
pentru audienţă.

Principii de scriere
 Pentru formularea şi dezvoltarea ideilor principale ale mesajului biografic, predicatorul se poate
inspira din secţiunea referitoare la dezvoltarea ideilor secundare prin intermediul unor sisteme
logice de organizare, care poate fi aplicată şi pentru structurarea unui mesaj biografic.
 Organizarea mesajului biografic se va face funcţie de aspectele pe care predicatorul doreşte să le
sublinieze cu privire la personajul studiat.122 Este necesar ca cel care comunică să facă un studiu
serios al personajului pentru a înţelege aspectele principale ce ar trebui evidenţite în mesaj.
 Se vor folosi cu precădere personaje care au o influenţă pozitivă asupra ascultătorilor. În cazul
în care se alege un personaj negativ, acesta va fi prezentat în aşa fel încât mesajul să aibă în
general un ton pozitiv, optimist. Se va evita folosirea unui spirit critic la adresa ascultătorilor,
comparându-i pe aceştia cu personajul negativ.
 Lecţiile pe care le extrage predicatorul din viaţa persoanei studiate trebuie să fie argumentate cu
versete biblice. Acele lecţii trebuie să reprezinte principii general valabile. Biografiile sunt
prezentate în texte narative, din care nu putem extrage în mod direct principii corecte de
comportament. Este nevoie să consultăm alte texte mai clare, de preferinţă din literatura
didactică a Scriputrii (Proverbele, Epistolele, etc., ), care prezintă în mod explicit principii de
comportament întâlnite în viaţa presonajului analizat în mesaj.

Avantaje

 Predicile biografice sunt mai uşor de pregătit, ţinând seama că ele analizează experienţe comune
vieţii predicatorului, care au fost trăite de personajul studiat.
 Mesajele biografice sunt mai accesibile audienţei, învăţăturile din aceste predici sunt uşor de
aplicat, deoarece experienţele personajului sunt cunoscute în parte de ascultători.
 Scriptura conţine foarte multe personaje care pot oferi lecţii instructive pentru viaţa creştină.
Personajele biblice sunt o sursă bogată de inspiraţie pentru ascultători şi un bogat material pentru
întocmirea mesajelor biblice.
1)

Dezavantaje

 Predicatorul poate pierde din vedere perspectiva cristocentrică a mesajelor comunicate, atunci
când se concentrează în mod excesiv asupra personajelor prezentate.
 Ascultătorii pot fi tentaţi să-şi ia ca modele de viaţă personajele prezentate, preluând însă şi
anumite defecte ale acestora.
 Experienţa vieţii unor personaje biblice poate deveni normativă pentru ascultători şi pentru
predicator, ignorându-se alte aspecte importante ale învăţăturii Scripturii. Predicatorul poate fi
tentat să predice mai mult mesaje biografice, neglijând alte tipuri de mesaje cel puţin la fel de
importante pentru credinţă.

e. Mesajul pentru ocazii speciale

122
Vezi colecţia de predici biografice ţinute de Ţon Iosif între anii 1978-1979, Oameni mari din Vechiul Testament,
Oradea: Cartea Creştină, 2004. Se poate observa că predicile biografice pot fi şi expozitive şi textuale, nu numai
subiective. Ţon se foloseşte de anumite texte biblice ca bază pentru scrierea mesajelor biblice, ceea ce este caracteristic
mesajelor expozitive şi textuale.
 69

Definire
Mesajul pentru ocazii speciale analizează dintr-o anumită perspectivă un eveniment la care
participă audienţa.

Principii de scriere
 Selectarea subiectului unui mesaj pentru ocazii speciale este determinată de evenimentul la care
predicatorul doreşte să reflecteze. Poate fi vorba despre nuntă, botez, Cina Domnului,
înmormântare, sau alte evenimente care reprezintă un interes special pentru ascultători, cum ar fi
declanşarea unui război, o catastrofă naturală, etc.
 Formularea şi organizarea ideilor principale se va face ţinând seama de natura evenimentului şi
de aspectele pe care predicatorul doreşte să le evidenţieze în mesajul său.
 Este nevoie ca să nu se piardă din vedere caracterul biblic al mesajului dedicat unei ocazii
speciale. Pentru aceasta trebuie să se selecteze texte biblice reprezentative care să scoată în
evidenţă importanţa evenimentului din perspectivă biblică.
 Cel care comunică trebuie să dea dovadă de înţelepciune în ceea ce priveşte formularea
conţinutului mesajului pentru ocazii speciale, având grijă să nu rănească sentimentele celor
implicaţi în respectivul eveniment (binecuvântare, botez, înmormântare, etc.). El va fi atent la
afirmaţii care îi pot jigni sau răni pe cei prezenţi. Nu ne referim aici la ascunderea adevărului în
ceea priveşte păcătul. Acesta trebuie denunţat cu înţelepciune, nu folosind atacul la persoană.
Predicatorul predică întregii audienţe, nu doar unei persoane.
 Se va evita lauda exagerată a unor persoane prezente, ca şi spiritul critic direct la adresa unora
care participă la eveniment.

Avantaje

 Predicatorul are la îndemână un instrument eficient pentru întocmirea mesajelor atunci când se
iveşte o ocazie specială în biserică, şi aceste ocazii nu sunt rare în lucrarea unui predicator.
 Mesajul pentru ocazii speciale este caracterizat de o mare flexibilitate, grefându-se pe întreaga
diversitate de evenimente şi ocazii întâlnite de cel care comunică.
 Mesajul pentru ocazii speciale oferă audienţei posibilitatea de a vedea modul în care Scriptura se
aplică în situaţii concrete şi actuale ale creştinului de astăzi.

Dezavantaje

 Cel care comunică acest tip de mesaje poate fi subiectiv în prezentare, fiind influenţat de idei
preconcepute. Astfel că poate fi parţial în analiza pe care o face.
 Predicatorul poate deveni stereotipic în ceea ce priveşte construirea mesajelor pentru ocazii
speciale. În felul acesta apare dezinteresul şi plictiseala în rândul ascultătorilor. Cel care
comunică va căuta să fie cât mai creativ în ceea ce priveşte organizarea şi formularea ideilor.
 Există pericolul ca cel care comunică să transmită audienţei anumite stări de spirit caracteristice
personalităţii sale, cum ar fi: pesimism, descurajare, suspiciune, etc. În cazul în care predicatorul
este conştient de anumite tendinţe pe care le manifestă în discursul său, va avea grijă să evite
acele stări de spirit, prin autoeducare şi rugăciune.
 70

CAPITOLUL 4: STUDIUL PRELIMINAR PREGĂTIRII MESAJULUI

EXPOZITIV
Începând cu acest capitol ne vom concentra asupra procesului de întocmire propriu-zisă a
mesajului biblic. Vom avea în vedere modul de construire a fiecărui element pe care îl conţine
mesajului expozitiv, specificând atunci când este cazul, diferenţele între cele trei tipuri de mesaje
discutate la capitolul anterior. La această secţiune ne vom concentra asupra modului de extragere a
 71

conceptului pe care urmează să îl comunicăm în mesaj, precum şi asupra felului în care vom
dezvolta mesajul.

1. MODUL DE EXTRAGERE ŞI DE COMUNICARE A CONCEPTULUI

O etapă foarte importantă în întocmirea mesajului biblic expozitiv, se referă la modul de
descoperire a conceptului biblic pe care urmează să îl comunicăm. În definiţia pe care am dat-o mai
sus, spuneam că predicatorul are responsabilitatea “să extragă şi să comunice un singur concept
dintr-un text biblic, respectând regulile de exegeză şi homiletică corespunzătoare.” Robinson
afirma de asemenea că acest concept este “derivat şi transmis printr-un studiu istoric, gramatical şi
literar al pasajului în contextul său,”123 ceea ce înseamnă că se va apela la o analiză exegetică în
scopul realizării acestui obiectiv. Despre analiza exegetică menţionează şi Olford, care scria că
predicarea expozitivă urmăreşte prezentarea “textului Cuvântului lui Dumnezeu, ţinând cont de
semnificaţia istorică, contextuală, gramaticală şi doctrinală a repectivului pasaj.” 124 După cum vom
vedea, analiza contextuală, istorică, gramaticală şi doctrinală aparţine de domeniul analizei
exegetice.
În secţiunea care urmează ne vom concentra mai întâi asupra modului în care trebuie să
facem analiza exegetică a textului biblic, iar mai apoi vom discuta despre modul cum trebuie să
organizăm din punct de vedere homiletic mesajului expozitiv. Analiza exegetică a pasajului biblic
intră în domeniul studiului preliminar necesar întocmirii unui mesaj expozitiv. În acest studiu
preliminar sunt incluse aspectele importante ale exegezei unui text. Vom încerca să prezentăm un
model de analiză exegetică a textului biblic, care va conţine o serie de paşi exegetici importanţi ce
trebui să fie stăpîniţi de către cel care întocmeşte un mesaj expozitiv, şi nu numai.
Atenţionăm cititorul că deşi această metodă exegetică de analiză a fost scrisă pentru cei care
se descurcă să citească textul original al Scripturii, ea a fost adaptată pentru a putea fi folosită în
acelaşi timp şi de cei care nu stăpânesc limba greacă şi ebraică în care a fost scrisă Scriptura
creştină. Cuvintele din textul original, care au fost date ca exemple, au fost transliterate în
paranteze, imediat după fiecare cuvânt, pentru ca cititorul să îl poată pronunţa, şi pentru a înţelege
exemplele date în această carte.
Dorim să spunem că metoda de analiză exegetică propusă, deşi se aplică integral pentru
mesajele expozitive, ea se foloseşte în cazul compunerii mesajelor textuale şi subiective, de fiecare
dată când se va analiza un pasaj biblic. Pentru mesajele textuale se poate folosi din plin metoda
exegetică propusă, iar în cazul mesajelor subiective, vom aplica această metodă exegetică când vom
apela la texte biblice cu scopul argumentării ideilor din predică. Aşa cum spuneam, argumentarea
mesajului subiectiv se va face tot cu texte biblice, iar acestea necesită o evaluare exegetică.
Nu este obligatoriu ca predicatorul sau profesorul să respecte toţi paşii propuşi în această
metodă exegetică. După caz, el poate apela doar la anumiţi paşi, care îl vor ajuta să descopere
sensul corect al textului biblic. Noi îi încurajăm pe cei care doresc, să îşi însuşească toţi paşii,
deoarece în felul acesta predicatorul va dobândi competenţe în domeniul studiului exegetic, reuşind
să facă o analiză textuală profesională. Prin însuşirea metodei exegetice din această carte, munca
celui care studiază va fi mult uşurată, în sensul că el va beneficia de un metodă practică de exegeză
care s-a dovedit a da rezultatele dorite.

2. IMPORTANŢA STUDIULUI EXEGETIC

Exegeza este disciplina care urmăreşte analiza unui text ţinând seama de contextul în care
acesta se află, şi de intenţia autorului în scrierea textului respectiv. În scopul acesta, exegeza
apelează la o serie de principii pentru descoperirea sensului unui text biblic. 125 Cuvântul „exegeză”
provine din limba greacă. El are la bază verbul  care se poate traduce prin „a conduce,”

123
Vezi definiţia din cartea lui Haddon W. Robinson, op.cit., p. 30.
124
Consultă definiţia lui Stephen Olford, op.cit., p. 95.
125
În legătură cu analiza exegetică a textului biblic, consultă şi Charles W. Koller, Expository Preaching whithout
Notes, op.cit., p. 61-71.
 72

„a explica,” „a interpreta,” „a descrie” (vezi BAGD; 1991, p. 275). Din perspectivă biblică,
exegeza se referă la explicarea înţelesului unui cuvânt care se află într-un text. Ca disciplină,
exegeza caută să descopere sensul pe care îl are un text, folosind o serie de paşi caracteristici unei
metode exegetice corespunzătoare. Adevărurile descoperite în urma studiului exegetic al textului
vor fi apoi organizate, folosindu-se o structură homiletică corespunzătoare, pentru a fi comunicate
unei audienţe. Exegeza este centrală în pregătirea unui mesaj biblic, de aceea este important să
avem o metodă exegetică corespunzătoare, cu scopul de a face o interpretare corectă a Scripturii.
Ca orice altă ştiinţă umană, şi în analiza exegetică operăm cu anumite presupoziţii, pe care
nu le putem elimina în totalitate. De exemplu, în comunităţile de credinţă conservatoare se pleacă
de la ideea că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, se acceptă caracterul revelator sau
dimensiunea transcendentală a textului, se recunoaşte autoritatea divină asupra forţelor naturii
(Exod 14, Mat. 8:23-27), asupra bolilor (Marcu 3:1-12), autoritatea lui Dumnezeu asupra morţii
(Marcu 5:21-43, Ioan 11:1-46), naşterea lui Cristos din fecioară (Luca 1: 26-38; 2:1-7), învierea Lui
din morţi (Matei 28:1-10), etc.
Presupoziţiile la care apelează exegetul sunt decisive pentru rezultatele obţinute în urma
studiului. Presupoziţiile greşite vor conduce la interpretări greşite ale textului biblic. Îi vom aminti
ca un exemplu negativ pe unii din reprezentanţii raţionalismului, care operează cu unele presupoziţii
diferite de presupoziţiile teologilor neoprotestanţi. Ei considerau că Scriptura este o carte obişnuită
care trebuie interpretată prin aceleaşi metode care se aplică oricărei alte cărţi. Minunile au fost
reinterpretate în lumina raţiunii umane, pe care au folosit-o ca normă finală de evaluare a mesajului
biblic. Scopul lor a fost de a explica logic textul, respingând astfel relatările cu caracter miraculos.
Dorim să mai specificăm şi faptul că o exegeză corectă va trebui să lase o poartă deschisă
pentru eventuale modificări sau schimbări a presupoziţiilor, în urma confruntării exegetului cu
textul biblic. Trebuie să existe un dialog continuu între textul biblic analizat şi sistemul de analiză
exegetică folosit de interpret. Prin exegeză descoperim sensul unui text, iar pe de altă parte textul
biblic ne ajută să corectăm anumite presupoziţii, care se dovedesc a fi greşite. Din acest motiv
considerăm că este important să menţionăm că şi metoda exegetică propusă este supusă
modificărilor şi îmbunătăţirilor. Metoda de exegeză propusă în această carte nu poate avea
pretenţia de a fi singura metodă validă. De aceea propunem ca predicatorul sau profesorul să
consulte şi alte cărţi de exegeză pentru a folosi principiile corecte de descoperire a adevărurilor
biblice dintr-un anumit pasaj.
Pentru a face comparaţie şi cu alte modele exegetice folosite în analiza unui text biblic,
recomandăm cu căldură metoda exegetică propusă de Beniamin Fărăgău, în volumele sale din seria
Istoria Binecuvântării, cum ar fi Shema Israel, Cluj: Editura Logos, 1992, în care Fărăgău se ocupă
în mod special de această problemă, în „Anexa I” (p. 175-185); sau în primul volum al
comentariului asupra cărţii Isaia, intitulată Nădejde în întuneric: Alege viaţa acceptând soluţia lui
Dumnezeu, (Cluj: Editura Logos, 1992), poate fi consultată cea de a doua parte importantă a cărţii
intitulată: „Privire de ansamblu,” în care Fărăgău face o prezentare a profeţiei lui Isaia din
perspectiva paşilor exegetici sugeraţi de el: Privire de ansamblu, pregătirea cărţii, cu cartea prin
istorie, cu cartea prin Biblie, cu cartea prin literatură, şi concluzie (p. 25-91). Alte surse importante
în domeniul analizei exegetice şi hermeneutice sunt: Alfred Kuen, Cum să interpretăm Biblia,
traducător: Cristian Moisa, (Bucureşti: Editura Stephanus, 2002), Walter A. Hendrichsen, Cercetaţi
Scripturile, traducător Liviu Ciortuz, (Cluj: Logos, ediţia a doua 2002), Gordon Fee şi Douglas
Stuart, Biblia ca literatură, traducător: Adrian Pastor, (Cluj: Editura Logos, 1995), John Stott, Să
înţelegem Biblia, (Oradea: RomFlair Press, 1993) şi Key Arthur, Cum să studiem Biblia, din seria
Învăţătură peste învăţătură (Lugoj: Editura Cunoaşterea Cuvântului, 2001). Cititorilor de limbă
engleză le sugerăm să consulte şi cartea lui Walter Kaiser, Jr., Toward an Exegetical Theology:
Biblical Exegesis for Preaching and Teaching, Grand Rapids: Baker Book House, p. 1981. Pot fi
consultate şi Gordon D. Fee, New Testament Exegesis: A Handbook for Students and Pastors, ediţie
revizuită, Westminster, Louisville, Kentuky: John Knox Press, 1993, şi Thomas R. Schreiner,
Interpreting the Pauline Epistles: Guides to New Testament Exegesis, Grand Rapids: Baker Book
House, 1998, etc.

3. PAŞI NECESARI ÎN EXEGEZA UNUI TEXT BIBLIC

 73

Pentru o analiză corespunzătoare a unui pasaj din Scriptură este necesar să respectăm
anumiţi paşi care ne vor ajuta să descoperim sensul corect al textului studiat. În continuare vom
prezenta paşii pe care îi propunem în cadrul metodei exegetice prezentate în această carte, şi pe care
îi recomandăm în procesul de întocmire a unui mesaj expozitiv, dar nu numai.
Vom aminti aici cei zece paşi exegetici care trebuie urmaţi în cadrul studiului preliminar al
textului, înainte de a trece la întocmirea mesajului expozitiv propriu zis. Paşii pe care îi vom
prezenta nu se aplică în mod egal fiecărui tip de mesaj. Cei mai mulţi paşi din această metodă se
aplică mesajelor expozitive şi mesajelor textuale, deoarece în cazul metodei expozitive şi textuale,
conceptul care va fi analizat în acest tip de mesaje, va fi extras dintr-un text biblic. De aceea
procesul de descoperire a temei biblice presupune o analiză exegetică corespunzătoare a pasajului.
În privinţa mesajului subiectiv, acest concept poate fi luat din altă parte (vezi definiţia mesajului
subiectiv din capitolul 3 al acestei cărţi).
Este necesar să avem în vedere următorii paşi în exegeza unui text:

1) Delimitarea textului
(1)
La început vom delimita textul din care vom extrage conceptul biblic, pe care îl vom analiza
mai apoi în mesajul expozitiv sau textual. Delimitarea textului face parte din procesul de împărţire
pe paragrafe a unei cărţi din Scriptură. În cazul nostru este vorba de împărţirea pe paragrafe a cărţii
din care face parte textul biblic ales pentru predică. Paragraful este unitatea literară de bază a unei
cărţi care poate conţine două sau mai multe versete ce dezvoltă o singură idee. Împărţirea pe
paragrafe ne ajută să descoperim ideile de bază care formează cartea. Această împărţire ne ajută să
înţelegem structura generală a cărţii, care aruncă lumină asupra rolului pe care îl are paragraful sau
paragrafele alese de noi pentru predică, în înţelegerea mesajului general al cărţii din Scriptură.
Când vom face paragrafarea cărţii, vom da de asemenea câte un titlul fiecărui paragraf, care
trebuie să conţină patru sau cinci cuvinte. Fiecare titlu trebuie să exprime ideea pe care o dezvoltă
paragraful respectiv. În ceea ce priveşte lungimea titlului, pot fi şi excepţii de la regulă, uneori fiind
necesare mai mult de cinci cuvinte în formularea titului unui paragraf. Unul sau mai multe din
paragrafele delimitate în acest fel, vor reprezenta textul de bază pentru întocmirea unei predici
expozitive sau textuale.
Vom pune întrebări referitoare la începerea şi încheierea pasajului selectat pentru predică. În
felul acesta vom pricepe mai clar contribuţia specifică a textului selectat de noi la înţelegerea
mesajului cărţii din care el face parte, precum şi legătura existentă între fiecare paragraf şi cartea în
întregime. Astfel că ne vom familiariza cu modul în care autorul biblic organizează cartea din care
face parte textul ales de noi pentru predică. Prin acest procedeu vom descoperi care sunt elementele
noi aduse de fiecare paragraf, şi care formează împreună mesajul complet al cărţii respective126
Pentru identificarea unui paragraf este necesar ca de fiecare dată să punem două întrebări:
1. - Unde începe paragraful?, şi
2. - Unde se încheie paragraful?
Pentru fiecare dintre cele două întrebări, este necesar să formulăm cel puţin două argumente
care să justifice într-un anumit fel de ce am optat pentru acele propoziţii sau fraze, considerândule
un paragraf. Argumentele respective vor justifica raţiunea pentru care am ales respectiva împărţire a
versetelor. Argumentele pot fi de mai multe feluri:
 Argumente de natură gramaticală, în sensul că vom evidenţia anumite cuvinte de legătură între
propoziţii (conective – conjuncţii, prepoziţii etc.,), care determină raportul existent între
propozitiile şi ideile din text.
 Argumente de natură literară, care pot evidenţia folosirea unor figuri de stil întâlnite în text, şi în
funcţie de care se pot face anumite delimitări ale textului cărţii. Uneori vom putea identifica într-
o carte mai multe genuri literare, care pot reprezenta un criteriu de delimitare a unor paragrafe
din cartea analizată. În felul acesta vom putea face o împărţire a textului pe porţiuni mici, care
contribuie împreună la formularea întregului mesaj al cărţii. Această delimitare ne va ajuta să
selectăm un text biblic, care poate fi compus din unul sau mai multe paragrafe, şi care dezvoltă o

126
Contribuţia paragrafului la înţelegerea cărţii ca întreg va fi evidenţiată şi mai mult la pasul trei când vom face schiţa
tehnică a textului biblic folosit ca bază pentru mesajul expozitiv sau textual.
 74

singură temă; text pe care îl vom putea folosi ca pasaj de bază în întocmirea unui mesaj biblic
expozitiv sau textual.
 Argumente de natură geografică, care vor urmări împărţirea unei cărţi sau secţiuni de cărţi
ţinând seama de anumite zone geografice la care face referire autorul cărţii analizate.
 Argumente de natură istorică, prin care se urmăreşte o secţionare a cărţii în paragrafe sau
porţiuni mai mari, din perspectivă temporală, cronologică, în cazul în care în cartea respectivă,
într-o secţiune a ei sunt înregistrate evenimente istorice.
Pentru împărţirea pe paragrafe ne putem folosi de împărţirea textului biblic pe capitole şi pe
versete, aşa cum este organizată Scriptura în prezent. Vom specifica însă că, împărţirea pe capitole
şi versete, întâlnită în textul biblic nu este inspirată. Predicatorul are libertatea de a împărţii textul
biblic după cum consideră el că este mai corect. De exemplu, Cornilescu alege să includă în
paragraful din Genesa 3:1-6 şi versetul 25 din Genesa capitolul 2. El intitulează acest paragraf:
„Ispitirea femeii.” Vom observa de asemenea că în Biblia evreiască, versiunea Biblia Hebraica
Stuttgartensia (BHS), există mai multe diferenţe de împărţire pe capitole faţă de traducerea
românească Cornilescu şi faţă de alte traduceri englezeşti, germane, franţuzeşti etc. Vom da câteva
exemple în acest sens. Cartea profetului Maleahi are în traducerea Cornilescu patru capitole, în timp
ce în Biblia evreiască BHS are doar trei. Capitolul 4 din Cornilescu reprezintă ultimele şase versete
din capitolul 3 din ebraică, şi anume: versetele 19 la 23; numere care nu există în traducerea
românească, dar nici în alte traduceri amintite mai sus. Vom mai semnala şi faptul că în cartea 1
Împăraţi din limba română, capitolul 4 este mai lung cu paisprezece versete decât cel din Biblia
evreiască amintită. Versetul 1 al capitolului 5 din 1 Împăraţi, în BHS, este de fapt versetul 21 din 1
Împăraţi capitolul 4, din traducerea Cornilescu.
În ceea ce priveşte ordinea aşezării cărţilor în canonul Vechiului Testament, vom observa că
ea este diferită în Biblia evreiască faţă de cea din Biblia creştină. Vechiul Testament în Biblia
creştină se încheie cu secţiunea profeţilor, ultimul profet fiind Maleahi, în timp ce în Biblia
evreiască ultima secţiune este cea a Scrierilor (care conţine acele cărţi care nu intră în categoria
scrierilor profetice sau în grupul celor cinci cărţi ale lui Moise). Ultima carte din Biblia evreiască
este 2 Cronici. Motivul pentru care s-a făcut o reorganizare diferită a cărţilor Vechiului Testament
în Biblia creştină este de natură teologică. Creştinii au preferat să încheie Vechiul Testament cu
cărţile profetice pentru motivul că profeţii au rostit oracole care urmau să se împlinească în Noul
Testament, ele nu şi-au găsit împlinirea în Vechiul Testament. 127 Să nu mai vorbim de faptul că
iniţial, cărţile Scripturii erau scrise pe suluri separate, fără a fi atât de urgentă formarea unei liste
complete care să cuprindă cărţile canonice.
Chiar şi în ceea ce priveşte ordinea cărţilor Noului Testament, întâlnim diversitate în modul
de aranjare a lor. Vom observa că spre deosebire de alte traduceri ale Bibliei creştine, inclusiv a
traducerii româneşti, traducerea în limba germană a lui Luther plasează epistolele către Evrei şi
Iacov între epistolele 3 Ioan şi Iuda. Reorganizarea epistolelor Noului Testament, realizată de
Luther a avut de asemenea raţiuni teologice, el înţelegând că mesajul epistolei către Iacov este în
contradicţie cu mesajul epistolei către Romani şi a celorlalte cărţi.128
Aceste câteva exemple amintite mai sus demonstrează că împărţirea cărţilor Scripturii pe
capitole şi versete, precum şi organizarea lor în canon, nu este fixă în toate traducerile Bibliei. Ca
urmare, cel care studiază are libertatea să facă o împărţire proprie a textului, care să îl ajute să
descopere sensul textului biblic ales pentru întocmirea mesajului.

2) Analiza contextului
Un al doilea pas în procesul de exegeză va fi studierea contextului acelui pasaj biblic ales
pentru întocmirea predicii. Pentru a înţelege semnificaţia textului studiat este necesar să ne
informăm în legătură cu contextul din care face parte pasajul biblic studiat. Este vorba de două
contexte: contextul apropiat (paragrafele imediate, de dinainte şi de după textul pe care îl studiem),
şi contextul îndepărtat (paragrafele şi secţiunile dinainte şi de după pasajul studiat, care aparţin de
cartea din Scriptură din care face parte textul nostru, excluzând paragrafele imediate dinainte şi de
după text).
127
Această explicaţie poate fi întâlnită în cartea lui Brevard Childs, A Biblical Theologz of the Old and New Testament,
(Philadelphia: Fortress Press, 1992), p. 75.
128
Vezi Timothy George, Teologia Reformatorilor, op.cit., p. 99-100.
 75

Referitor la contextul îndepărtat, trebuie să mai adăugăm şi faptul că pe lângă considerarea

textelor dinainte şi de după pasajul studiat, vom mai lua în calcul şi informaţii legate de: autorul,
data scrierii cărţii din care face parte textul, destinatarii, scopul şi mesajul cărţii. La acest punct vom
avea în vedere şi probleme legate de geografia, istoria şi cultura la care face referire cartea. Toate
acestea ne vor ajuta să descoperim sensul textului biblic studiat ales în vederea întocmirii mesajului.
În ceea ce priveşte importanţa cunoaşterii autorului cărţii din care face parte textul nostru,
vom spune că sensul textului este determinat de intenţia autorului. Acest lucru este contrazis, mai
mult sau mai puţin, de unele şcoli de interpretare postmoderne: structuralismul,
desconstrucţionismul, care contestă rolul autorului în descoperirea sensului unui text biblic. Pentru
aceste şcoli de interpretare sensul textului rezultă din interacţiunea dintre textul propriu zis şi cititor.
La baza acestei mentalităţi stă aşa-numita „noua hermeneutică” care promovează principiul „reader-
response.”129
Un text are un singur sens, general valabil, însă acel text poate avea nenumărate aplicaţii de
la o generaţie la alta.. Interpretarea unui text poate să difere de la o perioadă la alta. Diferenţele
provin din întrebările pe care le pune fiecare generaţie acelui text. 130 Aceste întrebări diferă în
funcţie de contextul geografic, istoric, politic, cultural. De exemplu, textul din Matei 26:26 a fost
studiat de către marii reformatori, din perspectiva elementelor cinei interpretate ontologic. Ei erau
preocupaţi în special de expresia: „este trupul Meu” sau „este sângele Meu” cu referire la pâinea şi
la vinul de la cină (Mat. 26:26,28). După reformă alte generaţii de creştini au fost preocupaţi de alte
aspecte ale aceluiaşi text, şi anume: dacă trebuie să folosim pâine dospită sau azimă, sau dacă
trebuie să folosim vin sau must la Cina Domnului. 131 În prezent aceste discuţii nu mai sunt o
preocupare principală, deoarece problemele respective s-au cristalizat într-un anumit fel, în cadrul
fiecărei denominaţii. Există însă alte întrebări care îi frământă pe creştinii mileniului trei, cum ar fi:
acceptarea sau respingerea homosexualităţii, mişcarea feministă, relativitatea interpretării Scripturii,
etc., care reprezintă puncte fierbinţi în teologia secolului al XXI-lea.132
Ca şi reprezentanţi ai teologiei neoprotestante conservatoare, susţinem, pe baza Scripturii, că
Duhul lui Dumnezeu i-a inspirat pe autorii umani să scrie cărţile canonice, al căror mesaj rămâne
valabil de la o generaţie la alta. Recunoaştem că intenţia autorului divin (Duhul Sfânt) şi a celui
uman, care s-a lăsat călăuzit să scrie, au avut rolul primordial în stabilirea sensului textului. Nu
negăm faptul că în funcţie de întrebările care apar de la o generaţie la alta, vor fi accentuate diferite
aspecte ale aceluiaşi text şi vor exista mai multe aplicaţii ale aceluiaşi pasaj.
129
Vezi discuţia despre „Lumea textului,” din volumul lui Paul Ricoeur, De la text la acţiune: eseuri de hermeneutică,
vol. 2, traducător: Pop Ion, Cluj-Napoca: Echinox, 1999, p. 106-108.
130
Vezi Brueggemann, Theology of the Old Testament: Testimony, Dispute, Advocacy, Philadelphia: Fortress Press,
1997, p. 1. În legătură cu necesitatea reactualizării mesajului biblic, ca o aplicaţie la înnodarea firului cunoaşterii
umane, Ioan Pânzaru discută în cartea sa Practici ale interpretării de text, Iaşi: Polirom, 1999, p. 8.
131
Consultă de exemplu secţiunea „Disputa despre Cina Domnului,” din cartea lui Timothy George, Teologia
reformatorilor, op.cit., p. 169-186. Aici este prezentată disputa dintre Luther şi Zwingli referitoare la interpretarea
elementelor Cinei. Vezi şi perspectiva ortodoxă asupra cinei din articolul „Euharistia,” publicat în Dicţionarul de
teologie ortodoxă A-Z, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, 1994. Se poate
consulta de asemenea Dicţionar biblic, editor general: J.D. Douglas, traducători: Liviu Pup şi John Tipei, Oradea:
RomFlair Press, 1993, ediţia originală în 1962.
132
Consultă cărţile lui Trible, Phylis, God and the Rhetoric of Sexuality (OBT: Philadelphia: Fortress Press, 1978) şi
Texts of Terror. Literary-Feminist Readings of Biblical Narratives (OBT: Philadelphia: Fortress Press, 1984).
Articolul lui Arnfridur Gudmundsdottir, "Female Christ-Figures in Films: A Feminist Critical Analysis of Breaking the
Waves and Dead Man Walking" din Studia Theologica: Scandinavian Journal of Theology, vol. 56, (Taylor & Francis
Group, 2002), p. 27-43; sau Elizabeth A. Johnson, She Who Is: The Mystery of God in Feminist Theological
Discourse, (New York: Crossroad Publishing Company, 1994), Raimon Panikkar, The Intra-Religious Dialogue, ediţie
revizuită, (New York: Paulist Press, 1999). Este demn de citit articolul lui D. A. Carson, „Systematic Theology and
Biblical Theology” din New Dictionary of Biblical Theology, editori T. Desmond Alexander, Brian S. Rosner,
(Leicester, England şi Downers Grove, Illinois USA: Inter-Varsity Press, 2000), p. 89-104, unde autorul încearcă să
identifice câteva cauze care au stat la baza mentalităţii postmoderne, perioadă pe care o traversăm în prezent, şi care
ridică probleme referitoare la homosexualitate, feminism, precum şi alte aspecte legate de relativitatea interpretării
textului biblic. O carte utilă în privinţa modului de interpretare a moralei în postmodernitate este cea scrisă de
Paraschiva Pop, Regresia moralei, din Seria Teze, Oradea: Cartea Creştină, 2003. Un rol important în filosofia
postmodernă l-au avut lucrările lui Friedrich Nietzsche. Vezi Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil: Prelude to a
Philosophy of the Future, tradusă de Mariane Cowan, (Chicago: Gateway Editions, Inc., 1955, tradusă iniţial în 1909).
O contribuţie semnificativă în domeniu l-a avut şi filosofia existenţialistă a lui Martin Heidegger. Vezi lucrarea lui
Heidegger, Repere pe drumul gândirii, traducători: Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti: Editura politică,
1988.
 76

În legătură cu identificarea datei de scriere a unei cărţi, chiar şi cu aproximaţie, aceasta ne

ajută să înţelegem mai clar sensul unui text, care este determinat de perioada în care el a fost scris.
De exemplu, teologii conservatori susţin că Daniel a fost scrisă în secolul al VI-lea î.Cr.
(aproximativ în 530 î.Cr.). Pe de altă parte, alţi teologi susţin că această carte a fost scrisă în secolul
al II-lea î.Cr. (între 168 şi 164 î.Cr.), în perioada Macabeilor. În funcţie de data pentru care o vom
accepta pentru scrierea cărţii Daniel, vom avea perspective foarte diferite de interpretare a textului
cărţii. Liberalii susţin că Daniel este un gen literar de tip vaticinum ex eventu (profeţie după
eveniment).133
În privinţa identificării autorului, a datei, a destinatarilor, şi a scopului scrierii unei cărţi
biblice pe care o studiem, dorim să oferim câteva sugestii concrete. În urma citirii repetate a cărţii,
şi în urma consultării unor surse (comentarii, manuale de introducere biblică, dicţionare,
enciclopedii, etc.,) vom fi capabili să sugerăm, într-o măsură mai mare sau mai mică, informaţii
referitoare la cine a scris, când a scris, cui a scris şi pentru ce a scris cartea respectivă. 134 Pentru
identificarea acestor aspecte este util să respectăm două etape: a) stabilirea cu aproximaţie a
autorului, a datei de scriere, a destinatarilor, a scopului cărţii, etc., şi următoarea fază va trebui
includă, b) argumente care să susţină propunerea pe care am făcut-o.
De exemplu, pentru identificarea autorului cărţii din care face parte textul studiat, va trebui
să respectăm cele două etape:
- stabilirea posibilului autor, şi
- argumente aduse în sprijinul propunerii făcute. În continuare vor fi aduse cel puţin două dovezi
în susţinerea propunerilor făcute. Vom fi atenţi să aducem dovezi interne (argumente din textul
cărţii) şi dovezi externe (argumente din afara cărţii studiate – din celelalte cărţi ale Scripturii
sau din alte surse, cum ar fi cărţi de istorie, arheologie, literatură, etc.
În acelaşi fel vom proceda cu stabilirea datei de scriere a cărţii:
- vom propune o dată probabilă de scriere a cărţii, în urma unui studiu prelminar, şi
- vom formula câteva argumente pentru susţinerea datei propuse (cel puţin două argumente, care
pot fi de natură internă sau externă).
Pentru stabilirea destinatarilor cărţii din care face parte pasajul ales pentru întocmirea
predicii:
- vom stabili cu aproximaţie potenţialii destinatari, şi
- vom demonstra ipoteza propusă cu cel puţin două argumente de natură internă sau externă.
Pentru stabilirea scopului cărţii, vom proceda la fel.
- Vom formula un potenţial scop al cărţii, în urma unui studiu preliminar, şi
- vom aduce cel puţin două argumente convingătoare (interne şi/sau externe).
Dorim să subliniem faptul că de fiecare dată când facem o afirmaţie legată, în cazul nostru,
de autorul, data, destinatarii, scopul scrierii, etc., este neapărat nevoie să o susţinem cu cel puţin
două dovezi interne şi/sau externe pentru a convinge, dacă este cazul, cititorii sau ascultătorii de
fapul că propunerea este credibilă.
În privinţa folosirii acestei metode de identificare a autorului, datei, destinatarilor şi a
scopului cărţii, recomandăm ca de fiecare dată când predicăm dintr-o carte, la care nu am analizat
aceste informaţii, să se facă această analiză. În legătură cu cantitatea de de informaţii obţinute în
urma acestei analize, care se va regăsi în conţinutul predicii sau a lecţiei noastre, vom spune că
funcţie de tipul şi scopul mesajului, predicatorul va decide care din aceste informaţii vor fi
comunicate şi audienţei. Predicatorul sau profesorul nu va include material suplimentar în predică,
133
Consultă cartea lui Andrew E. Hill şi John H. Walton, A Survey of the Old Testament, Grand Rapids: Zondervan
Publishing House, 1991, p. 349-350.
134
Pentru a obţine informaţii în ceea ce priveşte contextul scrierii cărţilor Scripturii pot fi consultate manuale de
introducere în Vechiul Testament ca: Vladimir Prelipcean, Nicolae Neaga, Gheorghe Barna, Mircea Chialda, Studiul
Vechiului Testament: Petntru facultăţile de Teologie, ediţia a III-a, îngrijită de Ioan Chirilă, Cluj-Napoca: Renaşterea,
2003; Gleason Archer, A Survey of Old Testament Introduction, (Chicago: Moody Press, ediţie revizuită, 1994),
R.K. Harrison, Introduction to the Old Testament, (Grand Rapids: Eerdmans, 1969, retipărită în 1979), Andrew E. Hill
şi John H. Walton, A Survey of the Old Testament, Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1991, sau cărţi de
introducere în Noul Testament, ca cea scrisă de Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament, Grand Rapids:
Eerdmanns, ediţia BEE în română 1986, publicată iniţial în 1961; Donald Guthrie, New Testament Introduction, a iv-a
ediţie revizuită, Leicester: Apollos (Anglia) şi Downers Grove (SUA): InterVrsity Press, 1990; Stelian Tofană,
Introducere în studiul Noului Testament, vol. 1; Text şi canon. Epoca Noului Testament, Cluj Napoca: Presa
Universitară Clujeană, 1997. Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. I,
Sibiu: Teofania, 2001, etc.
 77

ci numai acele informaţii care contribuie la înţelegerea conceptului, a temei biblice pe care o
dezvoltă în predică.
În continuare, pentru a facilita studentului sau cititorului posibilitatea de a dobândi
competenţe în ceea ce priveşte folosirea metodei exetetice propuse în această carte. Vom introduce
mai multe exerciţii aplicative care să îi ofere studentului şansa de a dobândi experienţă în utilizarea
practică a paşilor exegetici ale acestei metode. Asemenea exerciţii vom formula şi la capitolul 5 al
cărţii, unde vom prezenta metoda propriu zisă de structurare homiletică a unui mesaj biblic. Acolo îi
vom oferi studentului posibilitatea de a căpăta deprinderi în formularea diferitelor elemente ale
predicii.

Exerciţiu aplicativ
Alegeţi un grup de versete din Scriptură din care aţi dori să întocmiţi o predică.
Stabiliţi cu exactitate limitele pasajului, împărţind în paragrafe cartea din care face parte
textul selectat. Respectaţi regulile referitoare la delimitarea textului, prezentate la pasul 1 din acest
capitol.
Analizaţi apoi contextul pasajului studiat, concentrându-vă asupra identificării autorului,
datei, destinatarilor şi scopului pentru care a fost scrisă cartea.
Aşa cum aminteam deja, pentru realizarea acestui exerciţiu se poate apela la manuale de
introducere biblică, la dicţionare sau enciclopedii biblice, programe de computer, cum ar fi Bible
Works, E-Sword, etc., site-uri de pe internet care abordează aceste probleme, sau la alte surse pe
care le are la dispoziţie cel care compune mesajul.

3) Schiţa tehnică a cărţii

Pentru a face o analiză mai aprofundată a contextului apropiat şi îndepărtat vom fi ajutaţi de
pasul exegetic pe care îl discutăm în continuare. Schiţa tehnica este o schiţa specială a unei cărţi
biblice, în care vor fi prezentate secţiunile principale ale unei cărţi cu referire strictă la textul biblic
ales pentru predicare. În felul acesta vom înţelege care este contribuţia pasajului respectiv la
mesajul general al cărţii. Folosindu-ne de paragrafarea întocmită anterior şi consultând anumite
cărţi de introducere biblică sau comentarii, unde putem găsi schiţa cărţii, vom putea construi schiţa
tehnică a cărţii. Schiţa tehnică urmăreşte să identifice în mod special rolul pe care textul selectat
pentru predică, luat ca reper, îl joacă în înţelegerea întregului mesaj al cărţii. Schiţa tehnică a cărţii
se deosebeşte de schiţa obişnuită întâlnită în cărţile de introducere biblică, prin faptul că ea se face
cu referire la pasajul studiat.
Vom exemplifica ceea ce am afirmat mai sus întocmind schiţa tehnică a cărţii Habacuc, cu
referire la pasajul din Habacuc 1:1-4, pe care, să presupunem că, l-am ales pentru a întocmi un
mesaj expozitiv sau textual. Vom sugera o ilustraţie preluată din domeniul construcţiilor, pentru a
înţelege rolul pe care îl are un pasaj biblic ales pentru predică, în formularea mesajului întreg al
cărţii. Pasajul studiat de noi (Habacuc 1:1-4,) poate fi privit ca o cărămidă într-un zid al unei clădiri,
care reprezintă edificiul întregii cărţi biblice. Acea porţiune de text are partea ei de contribuţie la
înţelegea edificiului complet; a structuri generale a cărţii din care face parte textul nostru.
Presupunând că în cadrul exerciţiului aplicativ de mai sus am făcut deja paragrafarea cărţii, am
putut ajunge la concluzia că primul paragraf al cărţii este cel din Habacuc 1:1-4, care s-ar putea
intitula: „Prima plângere a profetului.” În schiţa tehnică vom împărţi cartea în idei principale si
secundare, în aşa fel încât să reuşim identificarea limitelor textului pe care l-am ales pentru predică
în raport cu celelalte secţiuni şi paragrafe ale cărţii.
Regulile necesare în întocmirea unei schiţe tehnice sunt următoarele:

a. Pentru început vom înregistra toate ideile importante, care, împreună, formează
secţiunile de bază ale cărţii. O idee importantă poate include două sau mai multe paragrafe din
cartea studiată, care se grupează în jurul unei idei mai mari, ce reprezintă una din secţiunile
principale ale cărţii.
Pentru a înţelege regulile de întocmire a schiţei tehnice vom face o aplicaţie, folosind
exemplul amintit mai sus. Această procedură va fi respectată la fiecare regulă de scriere a unei
 78

schiţe tehnice. Vom continua exemplul nostru pentru a vedea cum se realizează în mod practic
schiţa tehnică.

Schiţa tehnică a cărţii Habacuc (cu referire la Habacuc 1:1-4)

I. (Prima secţiune importantă) – Prima plângere a profetului şi primul răspuns al Domnului

(Habacuc 1:1-11)
II. (A doua secţiune importantă) – A doua plângere a profetului şi al doilea răspuns al
Domnului (Habacuc 1:12-2:1-20 ).
III. (A treia secţiune importantă) – Arătarea lui Dumnezeu (teofania) şi rugăciunea
profetului (Habacuc 3:1-19).

b. În a doua fază, vom dezvolta numai acea secţiune din carte care include pasajul pe
care dorim să îl studiem. Continuând exemplul de mai sus, pe baza acestei reguli, vom observa că
va trebui să formulăm ideile secundare numai la prima secţiune, din care face parte pasajul pe care
dorim noi să îl studiem (Habacuc 1:1-4).
Astfel că în urma aplicării regulii de mai sus, schiţa tehnică a cărţii Habacuc va arăta după cum
urmează:

Schiţa tehnică a cărţii Habacuc (1:1-4)

I. Plângerea profetului şi primul răspuns al Domnului (Habacuc 1:1-2:1)

1 - Prima plângere a profetului 1:1-4
2 - Primul răspuns al Domnului 1:5-11
II. A doua plângere a profetului şi al doilea răspuns al Domnului (Habacuc 1:12-2:1-20)
III. Arătarea lui Dumnezeu (teofania) şi rugăciunea profetului (Habacuc 3:1-19)

După cum observăm, în exemplul de mai sus am scris ideile secundare doar la prima
secţiune a cărţii, deoarece textul studiat aparţine de această idee. Evaluând reprezentarea grafică a
pasajului ales pentru predică, în cadrul acestei schiţe, vom reuşi să explicăm mai bine rolul pe care
îl are această porţiune de text (Habacuc 1:1-4) în cadrul mai larg al cărţii. Vom observa că
paragraful nostru (Habacuc 1:1-4) reprezintă prima parte a secţiunii de la începutul cărţii. Aceste
versete descriu prima nemulţumire exprimată de profet în dialogul său cu Dumnezeu. Aşa cum
observăm, în a doua parte a acestei secţiuni principale a cărţii ne este prezentat răspunsul pe care îl
oferă Dumnezeu la prima nemulţumire a profetului (Habacuc 1:5-11). Concluzionăm că pasajul din
Habacuc 1:1-4 prezintă cadrul care pregăteşte scena descrisă în celelalte paragrafe ale cărţii, care
urmează. Acest text este decisiv în înţelegerea mesajului cărţii.

c. În faza a treia a întocmirii schiţei tehnice, vom împărţi mai departe doar aceea idee
secundară care include textul studiat de noi. Această împărţire va fi continuată până când
vom ajunge la unitatea de bază a schiţei noastre, care este dată de dimensiunea pasajului care
urmează să fie studiat de noi. Textul studiat este considerat unitatea de referinţă de la care nu se
mai continuă divizarea cărţii. Celelalte idei secundare care fac parte din alte secţiuni ale cărţii nu se
mai dezvoltă. Împărţirea în idei secundare se va mai face numai dacă este necesar. În cazul cărţilor
de dimensiuni mai mari, se va continua împărţirea secţiunii care cuprinde textul pentru predică în
idei tot mai secundare.
În ceea ce priveşte exemplul nostru de mai sus, ne vom opri la primele idei secundare, care
împart textul în unităţi echivalente cu pasajul studiat de noi. În cazul nostru, schiţa tehnică a cărţii
Habacuc cu referire la Habacuc 1:1-4, rămâne în forma prezentată mai sus, deoarece am atins
nivelul unităţii literare de bază (pasajul studiat).

d. După ce am finalizat împărţirea cărţii până la nivelul pasajului nostru, vom sublinia
ideea secundară care include textul nostru, pentru a o scoate în evidenţă textul ţintă al schiţei
tehnice.
 79

Schiţa tehnică a cărţii Habacuc (1:1-4)

I. Plângerea profetului şi primul răspuns al Domnului (Habacuc 1:1-2:1)

1 - Prima plângere a profetului 1:1-4
2 - Primul răspuns al Domnului 1:5-11
II. A doua plângere a profetului şi al doilea răspuns al Domnului (Habacuc 1:12-2:1-20)
III. Arătarea lui Dumnezeu (teofania) şi rugăciunea profetului (Habacuc 3:1-19)

Observăm cum întocmirea schiţei tehnice ne va ajuta să înţelegem rolul pe care îl are textul
selectat pentru întocmirea mesajului în structura generală a cărţii. Acest lucru va fi în continuare
explicat ţinând seama de relaţiile care există între ideile cuprinse în textul cărţii reprezentate
schematic. Vom lua în considerare următoarele relaţii dintre idei:
- Vom avea în vedere contribuţia pasajului studiat din perspectiva relaţiilor care există între ideile
principale ale cărţii. Din exemplul nostru, în cazul pasajului din Habacuc 1:1-4, vom căuta să
explicăm modul în care acest paragraf contribuie la înţelegerea relaţiei existente între cele trei
secţiuni (idei) principale din carte.
- Vom explica apoi contribuţia pasajului nostru la înţelegerea secţiunii principale a cărţii de care
acesta aparţine. Vom căuta în acest caz să explicăm tipurile de relaţii care există între ideile
secundare care le întâlnim la aceeaşi secţiune (idee) principală.
Pentru explicarea relaţiilor existente între secţiunile importante ale cărţii, a relaţiilor
care există între paragrafele aceleiaşi secţiuni principale, sau a relaţiilor care se stabilesc între
secţiunile principale ale cărţii şi ideile secundare ale cărţii, vom căuta să identificăm diferite tipuri
de relaţii prezente între aceste idei. Ne vom concentra asupra relaţiilor de natură gramaticală,
literară (prezenţa figurilor de stil, relaţii de tip cauză-efect, anumite progresii, sau puncte
culminante), istorică, geografică, logică, etc.135
În urma parcurgerii primilor trei paşi ai metodei de analiză exegetică, pe care i-am discutat
până la acest moment, şi anume: delimitarea textului, analiza contextului şi întocmirea schiţei
tehnice, predicatorul sau profesorul se va familiariza cu contextul apropiat şi cel îndepărtat al cărţii.
Acest lucru va fi foarte important pentru descoperirea sensului textului biblic selectat ca bază
pentru mesajul nostru.

Vom prezenta în continuare un alt model de schiţă tehnică, şi anume Schiţa cărţii
Psalmilor136 cu referire la Psalmul 121

1. Introducere - Psalmii 1-2

2. Conflictele lui David cu Saul - Psalmii 3-41
3. Domnia lui David - Psalmii 42-72
4. Crizele Asiriene din secolul al VIII- lea - Psalmii 73-89
5. Distrugerea Templului şi Exilul - Psalmii 90-106
6. Reîntoarcerea din Exil - Psalmii 107-145
A. Mila, judecata, domnia lui David - Psalmii 107-110
B. Colecţia „ Aleluia „ - Psalmii 111 –117
1. C. Domnia şi legea lui David - Psalmii 118-119
2. D. Cântările treptelor - Psalmii120-134
1. Cântare de disperare – Psalmul 120
2. Cântare de credinţă – Psalmul 121 (textul nostru)
1. 3. Cântare de victorie – Psalmul 122
2. 4....
3. 5... etc.,
4.
E. Cântări de mulţumire – Psalmii 135-137

135
Pentru un studiu detaliat al diferitelor tipuri de relaţii întâlnite într-un text biblic, consultă cartea lui Key Arthur,
Cum să studiem Biblia, din seria Învăţătură peste învăţătură (Lugoj: Editura Cunoaşterea Cuvântului, 2001).
136
Pentru întocmirea schiţei tehnice a cărţii Psalmi ne-am inspirat din volumul publicat de A. Miller şi J. Walton, A
Survey of the Old Testament, Grand Rapids: Zondervan, 1991, p. 278-279.
 80

F. Alţi psalmi ai lui David - Psalmii138 –145

7. Concluzie – Cântări de laudă – Psalmii 146-150

Observăm că am dezvoltat doar acea idee principală din cartea Psalmilor (de la puncul 6.),
care cuprinde textul nostru (Psalmul 121). Când am ajuns, în împărţirea textului cărţii, la unitatea
literară identică ca mărime cu textul nostru, ne vom opri. Am subliniat ideea care reprezintă textul
nostru, intitulată: „Cântare de credinţă.”
Vom observa că Psalmul 121 are ca şi context apropiat grupul Psalimilor 120 – 134 ,
care au ca titlu: „Cântările treptelor.” Studiind contextul apropiat vom observa că aceşti 15 psalmi
pot fi împărţiţi în 5 subgrupe a câte 3 psalmi. Pentru simplificare, în schiţa tehnică pe care am
reprezentat-o mai sus nu am mai înregistrat toţi cei 15 psalmi incluşi sub titlul: „Cântările treptelor.”
Reprezentarea nostră este suficientă pentru a înţelege din perspectivă schematică organizarea
psalmilor cu referire la Psalmul 121.

4) Traducerea textului din original

Vom continua acum cu prezentarea celorlalţi paşi exegetici ai metodei propuse. Trebuie să
specificăm faptul că acest pas nu poate fi parcurs în totalitate de cei care nu au studiat limbile în
care s-a scris iniţial Scriptura creştină. Însă o parte din studiul pe care îl vom prezenta aici poate fi
realizat şi de cei neiniţiaţi; ceea ce va reprezenta un mijloc suplimentar în înţelegerea textului biblic
studiat. Pe parcursul prezentării paşilor, vom oferi informaţii utile referitoare la modul în care cei ce
nu cunosc limba ebraică şi greacă să poată totuşi beneficia de anumite rezultate pe care le oferă
procesul de parcurgere al acestui pas, şi al paşii următori care, în mod normal, presupun
cunoaşterea şi folosirea limbilor biblice.137
Începând cu pasul 4, ne vom concentra în mod deosebit asupra pasajului pe care l-am
selectat ca suport în întocmirea mesajului nostru. Traducerea din original ne ajută să cunoaştem
care au fost cuvintele folosite de autorul cărţii, reuşind în felul acesta să lămurim anumite aspecte
legate de semnificaţia unor termeni sau expresii neclare, şi care au rămas neclare şi după traducerea
Scripturii în versiunea românească.138
Prin traducerea textului din original vom reuşi să clarificăm anumite probleme textuale,
cauzate de dificultatea găsirii unui echivalent corespunzător pentru un cuvânt din textul original,
atunci când s-a realizat traducerea Scripturii într-o altă limbă. Se recunoaşte faptul că o traducere a
Scripturii din original este deja interpretare, de aceea prin realizarea unei traduceri proprii a textului
din original, putem verifica interpretarea pe care au dat-o unor cuvinte sau expresii din original
traducătorii versiunilor autorizate a Scripturii în diferite limbi.
O asemenea verificare este utilă şi în cazul traducerii expresiei biblice: „binevoieşti să înveţi
pe un om cu privire la aceste lucruri,” din 2 Samuel 7:19, cu privire la încheierea legământului
davidic. De fapt expresia respectivă din original este una simplă (vezot
torat haadam) care literal s-ar traduce: „şi aceasta este lege pentru om.” Deşi expresia nu este uşor
de interpretat în contextul respectiv, considerăm că această traducere simplă oferă lumină în ceea ce
priveşte intepretarea textului respectiv. Traducerea literală înregistrată mai sus este semnificativ
diferită de cea folosită în traducerea românească Cornilescu sau în traducerea englezească King
James Version (KJV), sau chiar în New American Standard Bible (NASB). Traducerea literală
propusă mai sus, sugerează faptul că legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu David este lege
pentru om.139
137
Pentru traducerea textului Vechiului Testement din original ne vom folosi de versiunea în ebraică a Scripturii: Biblia
Hebraica Stuttgartensia (BHS), Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaf, 1990, iar pentru traducerea textului Noului
Testament din greacă ne putem folosi de The Greek New Testament, editori: Kurt Aland, Matthew Black, Carlo M.
Martini, Bruce M. Metzger, and Allen Wigren, ediţia a III-a, United Bible Societies, 1966, retipărită în 1983.
138
Vezi discuţia referitoare la funcţiile Cuvântului lui Dumnezeu, unde spuneam că în traducerea Cornilescu (1923),
cuvântul original paideea este tradus prin „să dea înţelepciune,” iar sensul cuvântului în original este „să
instruiască.”
139
Consultă în acest sens şi explicaţia acestei expresii făcută de Walter Kaiser Jr., Toward an Old Testament Theology,
(Grand Rapids: Zondervan, 1978), p. 154. Versiunea engleză Revised Standard Version (RSV) traduce expresia: „thou...
hast shown me future generations” (tu... mi-ai arătat (în sensul de instruit în legătură cu) generaţiile viitoare), care de
 81

În legătură cu sursele pe care le putem folosi pentru a traduce, recomandăm cu căldură

procurarea de către student a unui lexicon Brown-Driver-Briggs (BDB),140 a unei concordanţe ca
cea realizată de Even Shoshan,141 sau a altor surse echivalente. Se poate apela la lexiconul lui
William L. Holladay142 Cei care nu se descurcă cu limba ebraică şi greacă pot apela pentru ajutor la
Concordanţa Strong.143 Această concordanţă prezintă toate cuvintele din Scriptură din traducerea
englezească KJV, înregistrate în ordine alfabetică. Sub fiecare cuvânt listat în concordanţă sunt
înregistrate referinţele biblice şi citatele în care se foloseşte cuvântul respectiv în Scriptură. În
stânga versetelor este înregistrată referinţa biblică, iar în dreapta versetului este înregistrat numărul
de ordine al cuvântului folosit în original, care reprezintă numărul intrării în dicţionarele de ebraică
şi greacă care se află la sfârşitul acestei concordanţe.
Este important să amintim că dacă în conţinutul concordanţei sunt date mai multe versete în
care se foloseşte acelaşi cuvânt în original, numărul respectiv din dreapta, nu se mai repetă la
fiecare verset, ci se reprezintă prin două virgule alăturate, ridicate. În cazul în care pentru acelaşi
cuvânt folosit în traducerea englezească se foloseşte un alt cuvânt în original, se va scrie numărul
respectiv corespunzător cuvântului în original din dicţionarul ebraic sau grec de la final.
Pentru a găsi cuvântul folosit în original, este nevoie să consultăm dicţionarul ebraic sau
grecesc de la sfârşitul acestei concordanţe, care conţin cuvintele folosite în textul original al
Scripturii creştine. În dicţionarele de la sfârşitul concordanţei se înregistrează cuvântul în limba
ebraică sau greacă, urmat de transliterarea lui (scrierea cuvântului cu litere latine); ceea ce îl va
ajuta pe cel ce studiază să pronunţe cuvântul, chiar dacă nu cunoaşte ebraica sau greaca. În
dicţionar ni se dau şi sensurile de bază ale cuvântului respectiv în limba engleză. În felul acesta,
chiar şi cel neiniţiat poate să consulte anumite cuvinte sau expresii din original, al căror sens
doreşte să îl cunoască.
Vom mai reţine faptul că numerele din stânga versetelor, întâlnite în cuprinsul concordanţei
se referă la unul din dicţionarele din limba ebraică sau ebraică de la sfârşitul concordanţei. Când
numărul se scrie în dreptul versetelor din cărţile Vechiului Testament, el ne direcţionează spre
dicţionarul ebraic de la sfârşitul concordanţei. Când numerul din stânga se aplică versetelor din
Noul Testament, suntem orientaţi către dicţionarul din limba greacă – limbă în care a fost scris Noul
Testament.
O altă concordanţă utilă mai ales pentru cei care nu cunosc ebraica sau greaca este cea scrisă
de Robert Young.144 Aceasta este mai uşor de consultat decât concordanţa Strong, deoarece
cuvintele din traducerea englezească sunt prezenate în ordine alfabetică, iar aceste cuvinte sunt
urmate de scrierea cuvântului în original, în ebraică şi apoi în greacă. În conţinutul principal al
concordanţei, versete biblice sunt însoţite de cuvântul original. În felul acesta este mai uşor pentru
cititor să afle cuvântul original folosit în fiecare referinţă biblică înregistrată acolo. La sfârşitul
concordanţei există două indexuri ale lexiconului pentru cuvintele din ebraică şi respectiv din
greacă. În aceste indexuri sunt înregistrate cuvintele din original, în ordine alfabetică. La fiecare
cuvânt sunt date sensurile posibile ale cuvântului. Această parte finală seamănă cu dicţionarele în
ebraică şi greacă din concordanţa Strong, despre care am discutat.
Este foarte important să menţionăm faptul că în prezent, predicatorul sau profesorul poate
consulta programe speciale pentru calculator, care îi uşurează foarte mult munca de cercetare. Unul
din cele mai utile programe este Bible Works, care are mai multe versiuni. Un alt program folositor,
care are avantajul că este gratuit, este E-Sword. Aceste programe pot fi considerate adevărate
biblioteci electronice. Ele conţin dicţionare, lexicoane şi comentarii, enciclopedii şi o întreagă serie
asemenea nu este o traducere literală.
140
Vezi Brown, Francis, et.all,. The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius Hebrew and English Lexicon, (Massachusetts:
Hendrickson, 1979.
141
Abraham Even Shoshan, A New Concordance of the Bible: Thesaurus of the Language of the Bible Hebrew and
Aramaic Roots, Words, Proper Names Phrases and Synonyms, (Jerusalem: „Kiryat Sefer” Publishing House Ltd.,
1990).
142
Vezi William L. Holladay, A Concise Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament, Grand Rapids:
Eerdmans, şi Leiden: E.J. Brill, 1988, care se bazează pe lexiconul din limba germană scris de Ludwig Koehler
şi Walter Baumgartner. Poate fi folosită şi concordanţa editată de Gerhard Linkowsky, Konkordanz zum
hebraischen Alten Testaments, ediţia a II-a, Stuttgart: Wurttemhergische Bibelanstalt, 1958.
143
Vezi James Strong, Strong's Exhaustive Concordance of the Bible with Brief Dictionaries of the Hebrew and Greel
Words of the Original, with references to the English Words, Lynchburg: The Old-Time Gospel Hour, f.a.
144
Consultă concordanţa lui Robert Young, Analitical Concordance to the Bible, World Bible Publishers, Inc., f.a.
 82

de unelte pentru studiul Scripturii. Cei care vor căuta un cuvânt scris în engleză vor putea afla
informaţii complete despre cuvântul respectiv în original, precum şi alte date de care este interesat
cel care studiază.
Observăm că în felul acesta, şi cei neiniţiaţi în cunoaşterea limbilor în care s-a scris
Scriptura în original, pot beneficia de informaţiile textului original apelând la sursele menţionate
mai sus sau la alte surse. Dorim să specificăm faptul că aceste metode de căutare a cuvintelor
originale nu poate înlocui niciodată cunoaşterea propriu zisă a limbilor biblice. Probleme legate de
gramatică sau de altă natură, nu pot fi înţelese în totalitate decât dacă cineva învaţă limba ebraică şi
limba greacă. De aceea îi încurajăm, mai ales pe cei tineri şi care au posibilitatea, să urmeze
anumite cursuri de iniţiere în cunoaşterea acestor limbi, fie într-un seminar teologic sau într-un alt
program educaţional unde poate dobândi deprinderi în acest domeniu.

5) Analiza cuvintelor şi expresiilor cheie

Următorul pas exegetic din metoda propusă se referă la studierea cuvintelor şi a expresiilor
importante din textul biblic. După ce am tradus textul din original, vor rămâne anumite semne de
întrebare în legătură cu stabilirea sensurilor unor cuvinte de care depinde în mare măsură
înţelegerea textului biblic studiat. De aceea ne vom concentra în continuare asupra acelor cuvinte şi
expresii cheie întâlnite în pasajul studiat. Acest pas este extrem de important în analiza exegetică a
textului bilbic ales pentru predică.
Vom da un exemplu în sensul acesta. Pentru a înţelege versetul din Naum 1:3 care este
tradus în versiunea Cornilescu prin expresia: „Domnul este îndelung răbdător..., ” dar care în
original (ebraică) este (Yahweh erek afaim). Expresia
 (erek afaim), tradusă prin „îndelung răbdător” în versiunea Cornilescu, s-ar
traduce literal prin: „nări lungi.” Pe baza acetei expresii, ne-am convins că este necesară o analiză
atentă a expresiei respective. În Naum 1:3, dar şi în alte versete din Vechiul Testament unde
întâlnim această expresie, ea nu poate fi tradusă literal. Făcând o analiză a modului în care expresia
este folosită în Vechiul Testament şi în alte surse, vom ajunge la concluzia că ea reprezintă o
metaforă pentru descrierea atitudinii de îndelungă răbdare a divinităţii (Exod 34:6, Numeri 14:18,
Neemia 9:17) sau a unui om (Proverbe 14:29, 25:15). Ne-am convins încă odată de faptul că este
foarte important să facem o analiză atentă a cuvintelor sau expresiilor cheie din textul biblic pe care
îl alegem pentru întocmirea unui mesaj.
Chiar dacă unii dintre cititori nu stăpânesc limbile biblice, ei pot să parcurgă acest pas
exegetic, prin respectarea instrucţiunilor date de noi la pasul patru, referitor la traducerea din
original a textului. Ei pot apela la concordanţe ca: Strong, Analitical Concordance a lui Young, sau
la un program pe calculator de tipul Bible Works, care îi vor asista în acest demers.145
La acest pas vom pătrunde în structura internă a textului nostru. Analiza cuvintelor cheie ne
ajută să clarificăm anumite probleme legate înţelegerea sensului textului biblic. Când vom vorbi
despre metoda propriu zisă de structurare homiletică a unei predici, vom vedea că în multe cazuri,
vom dezvolta ideile principale sau ideile secundare, prin simpla analiză a unor cuvinte sau expresii
cheie. În anumite situaţii, ideile principale sau ideile secundare reprezintă de fapt explicaţia pe care
predicatorul o dă rezultatelor obţinute de el în urma analizei verbale a unui asemnea cuvânt sau
expresii cheie.
Analiza cuvintelor cheie poate fi şi un test al seriozităţii cu care predicatorul sau profesorul
abordează textul biblic în mesajul său. Analiza cuvintelor sau a expresiilor cheie necesită o muncă
intensă, timp suficient alocat acestei evaluări; însă efortul respectiv va fi răsplătit de Dumnezeu.
Capacitatea de a evalua aceste cuvinte cheie poate reprezenta un criteriu de evaluare a
conştiinciozităţii şi eficienţei predicatorilor sau profesorilor. Profunzimea mesajelor unui predicator
este dată în mare măsură şi de această dimensiune. Trebuie să recunoaştem că există destul de puţini
predicatori dispuşi să muncească cu seriozitate în acest domeniu, să aloce suficient timp şi efort
pentru a analiza în mod corespunzător cuvintele şi expresiile cheie ale textelor biblice. Însă cei care
sunt dispuşi să plătească preţul pot fi identificaţi cu uşurinţă.

Pentru a învăţa despre modul în care se folosesc concordanţele amintite mai sus citeşte informaţiile de la pasul
145

anterior (4).
 83

Pentru a face analiza cuvintelor cheie este nevoie să folosim un tabel special de analiză, care
va conţine următoarele coloane (vezi tabelul de mai jos):
 În prima coloană, intitulată: „Cuvinte/expresii cheie din original,” vor fi înregistrate
cuvintele sau expresiile pe care predicatorul le consideră importante pentru stabilirea
sensului acelui text biblic. Este vorba de acele cuvinte sau expresii de a căror înţelegere
atârnă stabilirea înţelesului respectivului pasaj biblic. În această primă coloană vom
înregistra cuvintele şi expresiile în limba originală. În tabelul de mai jos vom da un
exemplu de analiză a cuvântului  aşa cum este întâlnit în Genesa 15:7.

MODELE DE TABEL CU ANALIZA CUVINTELOR CHEIE

Cuvinte / Traduceri posibile Traducerea preferată Surse folosite

expresii cheie (autor, titlu,
din original pagină)
Genesa
15:7

Un alt exemplu de cuvânt cheie, luat de această dată din Noul Testament este anwqen
(anothen), din Ioan 3:3, tradus „din nou” în versiunea Cornilescu. Interpretul poate fi interesat
de semnificaţia acestui termen folosit în avertizarea pe care Isus i-o adresează lui Nicodim:
„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui
Dumnezeu.” Putem investiga semnificaţia expresiei „din nou,” folosită în traducerea
românească. Interesul nostru este deosebit mai ales dacă ţinem seama că este vorba despre o
condiţie sine qua non pentru cineva care vrea să ajungă la Dumnezeu. Versetul mai sus
menţionat este folosit ca bază pentru învăţătura despre naşterea din nou susţinută de
neoprotestanţi. Descoperirea sensului expresiei din original (greacă) este importantă pentru
definirea doctrinei amintite.

Cuvinte / Traduceri posibile Traducere preferată Surse folosite

expresii cheie (autor, titlu,
din original pagină)
anwqen Ioan
3:3

- În cea de a doua coloană, pe care am intitulat-o „Traduceri posibile,” vom înregistra

sensurile cele mai importante pe care le are cuvântul sau expresia respectivă în diferite pasaje din
Vechiul Testament. În această coloană vom înregistra diferitele moduri în care poate fi tradus
cuvântul sau expresia din original. În funcţie de context, un cuvânt sau o expresie poate primi
sensuri diferite. Ca un exemplu, putem să amintim expresia din Iona 1:3, unde ni se relatează că
profetul Iona a fugit „departe de faţa Domnului.” Însă cititorul se va întreba cum este posibil ca un
om să fugă departe de Dumnezeu, când un alt verset biblic ne spune că nicăieri nu ne putem
ascunde de faţa Domnului. În Psalmul 139:7b, psalmistul se întreabă retoric: „unde voi fugi departe
de Faţa Ta?”146
Pentru a descoperii sensurile pe care le are un cuvânt în original, vom apela la lexiconul
Brown – Driver – Briggs (BDB) în care sunt înregistrate cuvintele din Vechiul Testament în

ordinea alfabetică, de la Alef ( )la Tav ( 
), în funcţie de rădăcina lor. Vom căuta în acest
lexicon, pagina în care este prezentat cuvântul nostru şi vom descoperi că autorii lexiconului au

146
În urma analizei pe care o vom face, vom ajunge la concluzia că sensul expresiei „departe de faţa Domnului” din
Iona 1:3 trebuie înţeleasă în sensul de: „în afara graniţelor ţării lui Israel,” locul geografic spre care Dumnezeu are
mereu faţa îndreptată. Nu vom interpreta expresia în sens ontologic, ca în Psalmul 139:7b.
 84

înregistrat mai multe sensuri ale cuvântului; sensuri notate cu cifre arabe îngroşate, urmate de un
punct îngroşat.
1. … Primul sens important al cuvântului analizat...
2. …Al doilea sens important al cuvântului nostru...
3. …Al treilea sens important... etc.,
După fiecare cifră îngroşată este scris un sens al cuvântului, urmat de referinţe biblice ale
cuvântului; de versete în care acesta este folosit cu sensul menţionat anterior. Autorii mai oferă
şi alte informaţii cu privire la sensul respectiv. Sugerăm ca cei neiniţiaţi în a lucra cu lexiconul
BDB să preia sensurile importante semnalate prin cifrele îngroşate, împreună cu câteva
referinţe biblice mai reprezentative, unde cuvântul se foloseşte cu sensul respectiv. Aceste
informaţii le vom introduce în coloana a doua. Chiar dacă cuvântul respectiv are în BDB mai
multe sensuri posibile, noi vom selecta doar acele sensuri mai semnificative din punctul nostru
de vedere.
De exemplu, la cuvântul (ereţ) lexiconul BDB oferă cinci sensuri
principale posibile, din care noi am selectat doar trei, care ne ajută să lămurim semnificaţia
cuvântului  (ereţ) din textul studiat, şi anume: Sensul (1... ) unde cuvântul
(ereţ) are sensul de „pământ,” „glob pământesc.” Acest sens este folosit în versetul din
Genesa 18:18: „toate neamurile pământului (globului). Vom observa că alte versete unde cuvântul
are sensul amintit mai sus, sunt cele din Ieremia 25: 26,29,30 şi Isaia 37:16,20.
Un alt sens (2... ) de bază al cuvântului înregistrat în BDB este cel de „ţară,” „teritoriu.”
Citind referinţele biblice care urmează în BDB, vom descoperi că termenul (ereţ) este
folosit cu acest înţeles în Genesa 10:10: „ţara Şinear.” Acelaşi sens al cuvântului poate fi observat şi
în Eclesiastul 10:16: „vai de tine Ţară.”
Al treilea sens de bază din BDB pentru cuvântul analizat de noi în tabelul cuvintelor cheie
este (3...) „pământ,” „moştenire.” Texte biblice reprezentative unde cuvântul se traduce cu acest
sens, sunt Exodul 4:3: „Aruncă-l (toiagul) la pământ” (cu sensul de sol) şi Rut 2:10.
Pentru descoperirea sensurilor cuvintelor sau expresiilor din textul studiat putem apela şi la
alte surse cu ar fi: Gerhard Linkowsky şi Leonhard Rost, Konkordanz zum hebraischen Alten
Testament, (Stuttgart: Wurttembergische Bibelanstalt, ediţia a doua 1958). Deşi este scrisă în
germană, ea poate fi consultată şi de cei care cunosc limba engleză sau latină, deoarece sensurile
principale ale unui cuvânt din ebraică sunt oferite cititorului în cele trei limbi. Un avantaj al acestei
concordanţe este că pentru fiecare cuvânt înregistrat sunt listate toate versetele din Vechiul
Testament. Ca urmare, studentul are posibilitatea să numere şi frecvenţa repetării unui cuvânt în
Vechiul Testament; de câte ori se repetă acel cuvânt în Vechiul Testament. Dezavantajul
concordanţei Linkonwsky constă în faptul că textele sunt prezentate fără a ni se spune care sunt
sensurile specifice ale cuvântului într-un anumit verset, aşa cum am fost obişnuiţi în cazul BDB.
Textele din Scriptură sunt înregistrate în concordanţa Linkowsky, în limba ebraică.
O altă sursă de referinţă care ne ajută să descoperim sensurile cuvintelor cheie din Noul
Testament, în limba greacă, este concordanţa BAGD,147 care este realizată în mod asemănător cu
lexiconul BDB pentru limba ebraică. O sursă importantă de analiză a cuvintelor Noului Testament
în greacă este cea scrisă de Fritz Rienecker, A Lingvistic Key to the Greek New Testament, editat de
Cleon L. Rogers, Jr., (Grand Rapids: Zondervan, 1980), care are şi ediţii mai elaborate şi mai noi.
Deşi oferă informaţii mai sumare, totuşi pentru analiza verbală a cuvintelor din limba greacă se
poate folosi şi volumul: Dicţionar Grec-Român,148

În coloana a 2-a vom lista sensurile pe care le are cuvântul studiat în Scriptură, înregistrând
referinţa exactă de unde am extras sensul respectiv, după modelul de mai jos.

147
Vezi William R. Arndt şi F. Wilbur Gingrich, Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early
Christian Literature, Chicago şi Londra: University of Chicago Press, 1979, retipărită în 1999. Este o trducere şi o
adaptare a celei de a V-a ediţii, revizuită şi lărgită de F. Wilbur Gingrich şi Fredrerick W. Danker, publicată iniţial de
Walter Bauer, în 1958 (BAGD).
148
Vezi şi D. Barnuţiu, E. Hubert, J. Kovacs, Dicţionar Grec-Român pentru studiul cuvintelor Noului Testament, Cluj:
Editura Teologos, 1999.
 85

MODEL DE TABEL CU ANALIZA CUVINTELOR CHEIE DIN EBRAICĂ (Genesa 15:7):

Cuvinte / Traduceri posibile Traducerea Surse folosite

expresii preferată (autor, titlu,
originale pagină)
1. „Pământ” (glob, pământ)
Genesa 18:18 „toate neamurile
pământului (globului).
- Ieremia 25: 26,29,30 (vezi şi Isaia
37:16,20).
Genesa 2. „Ţară,” „teritoriu.” Genesa 10:10.
15:7 „ţara Şinear”
- Eclesiastul 10:16 „vai de tine ţară”.
3. „pământ,” „moştenire” Exodul
4:3 „Aruncă-l la pământ (toiagul)”
(sensul de sol). Vezi şi Rut 2:10.

În acelaşi fel vom proceda şi în cazul descoperirii sensurilor posibile pentru

cuvintele originale din Noul Testament, unde textul este scris în limba greacă. Vom
continua cu exemplul de analiză a unui cuvânt grecesc, şi anume: analiza termenului
anwqen (anothen) „din nou” (Cornilescu), întâlnit în Ioan 3:3. Vom observa că există mai
multe sensuri ale cuvântului în Noul Testament, şi anume: Sensul 1. „de deasupra” în sens
spaţial (Iacov 3:15). Acest sens este folosit şi în Ioan 3:31, unde Ioan mărturiseşte despre Isus
ca venind din cer, „Cel ce vine din cer” (traducerea Cornilescu). În acest verset se foloseşte
acelaşi cuvânt anwqen (anothen). Acelaşi sens este folosit şi în Iacov 1:17, unde autorul
scrie că „orice dar desăvârşit este de sus anwqen (anothen).” Sensul 2 al termenului
analizat este: „de la început” purtând ideea de temporalitate. Termentul este folosit de Luca în
versetul din 1:3, unde autorul îl informează pe destinatarul său despre modul în care a făcut
cercetări pentru scrierea evangheliei sale: „Teofile...după ce am făcut cercetări cu deamăruntul
asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia ( anwqen - anothen) lor”), şi Sensul 3 al
cuvântului este de: „încă odată,” „din nou,” ca în Galateni 4:9 unde Pavel îi mustră pe creştinii
din Galatia: „vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase,
cărora vreţi să vă supuneţi din nou (anwqen - anothen)?” (vezi BAGD; 1991, p. 77).
Vom încerca să prezentăm mai jos modul cum informaţiile din BAGD ar trebui înregistrate
în tabelul analizei cuvintelor şi expresiilor importante.

MODEL DE TABEL CU ANALIZA CUVINTELOR CHEIE DIN GREACĂ (Ioan

3:3):

Cuvinte / Traduceri posibile Traducerea Surse folosite

expresii cheie preferată (autor, titlu,
din original pagină)
 86

anwqen 1. „de deasupra” în sens spaţial

Ioan 3:3 2. - Iacov 3:15 „înţelepciunea aceasta nu vine
de sus anwqen (anothen)”.
3. - Ioan 3:31 „Cel ce vine din cer anwqen
(anothen)”(traducerea Cornilescu)
4. - Iacov 1:17, unde autorul scrie că „orice dar
desăvârşit este de sus anwqen
(anothen).”
2. „de la început,” purtând ideea de
temporalitate.
3. - Luca 1:3 „Teofile...după ce am făcut
cercetări cu deamăruntul asupra tuturor
acestor lucruri de la obârşia (anwqen -
anothen) lor”).
3. „încă odată,” „din nou,” Galateni 4:9 „vă
mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături
începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi
să vă supuneţi din nou (anwqen -
anothen)?”

- În a treia coloană a tabelului cuvintelor şi expresiilor cheie, numită „Traducerea

preferată,” vom înregistra sensul cuvântului cheie care se potriveşte cel mai bine în textul nostru.
După ce am decis în privinţa sensului potrivit al cuvântului analizat, din punctul nostru de vedere,
este nevoie să aducem cel puţin două argumente în sprijinul sensului propus de noi pentru cuvântul
sau expresia respectivă. Argumentele pot fi de natură internă (din text) sau externă (din afara
textului). În felul acesta vom arăta raţiunea pentru care am optat pentru sensul respectiv.
Există situaţii în care înţelegerea corespunzătoare a unui cuvânt cheie presupune luarea în
considerare a mai multor sensuri ale cuvântului. Însă în această situaţie trebuie să fim suficient de
atenţi pentru a nu introduce în text sensuri pe care autorul biblic nu le-a intenţionat niciodată. Una
din slăbiciunile renumitului dicţionar de teologie a Noului Testament, publicat în limba engleză de
către Gerhard Kittle, în zece volume mari, Theological Dictionary of the New Testament, (TDNT).
este tocmai lipsa de discernere a sensurilor cuvintelor în diferite contexte. 149 Din acest motiv James
Barr a criticat dicţionarul, în cartea sa The Semantic of Biblical Languages, (Oxford: Oxford
University Press, 1961).
În continuare vom exemplifica modul de identificare a sensului unui cuvânt cheie, urmat de
argumente care să susţină opţiunea pentru un anumit sens al cuvântului analizat. Vom folosi cele
două cuvinte menţionate mai sus. Analiza concretă a celor două cuvinte cheie va fi benefică pentru
cititor, deoarece el va vedea cum se face în mod practic studiul exegetic al cuvintelor şi expresiilor
importante dintr-un text biblic.

MODEL DE TABEL CU ANALIZA CUVINTELOR CHEIE DIN EBRAICĂ (Genesa

15:7):

Cuvinte / Traduceri posibile Traducerea preferată Surse

expresii folosite
originale (autor,
titlu,
pagină)

149
Consultă cartea lui D.A. Carson, Exegetical Falacies, Grand Rapids: Paternoster - Baker Books, a II-a ediţie, 1999,
iniţial publicată în 1996, în special paginile 27-64.
 87

1. Pământ (glob, pământ)  Am optat pentru Francis

- Genesa 18:18 „toate neamurile Sensul 2: „ţară,” care Brown, The
pământului (globului). este cel potrivit în New
- Ieremia 25: 26,29,30 (vezi şi Genesa 15:7. Brown-
Isaia 37:16,20). 1. Argument intern. Driver-
Genesa 2. Ţară, teritoriu. Genesa 10:10. Dumnezeu îi promite Briggs-
15:7 „ţara Şinear” lui Avraam o ţară, pe Gesenius
- Eclesiastul 10:16 „vai de tine care o compară cu o Hebrew and
ţară”. altă ţară, din care English
3. „pământ” (moştenire, sol) acesta a ieşit: „te-am Lexicon
-Exodul 4:3 „Aruncă-l la pământ scos din Ur din with an
(toiagul)” (sensul de sol). Rut Haldea” (Genesa Appendix
2:10. 15:7b). Containing
2. Argument extern: the Biblical
Cartea Iosua vorbeşte Aramaic,
despre împlinirea Massachus
promisiunii din etts,
Genesa 15:7. Israel a Hendrickso
intrat în posesia ţării n
Canaan „Domnul a Publishers,
dat lui Israel toată 1979, p. 75-
ţara” (Iosua 21:43). 76.

Vom da cel de-al doilea model de completare a coloanei a 3-a a tabelului cuvintelor
şi expresiilor cheie, luând de această dată un verset din Noul Testament, din Ioan 3:3.
 88

MODEL DE TABEL CU ANALIZA CUVINTELOR CHEIE DIN GREACĂ (Ioan 3:3)

Cuvinte / Traduceri posibile Traducerea preferată Surse

expresii cheie folosite
din original (autor,
titlu,
pagină)
anwqen 5. „de deasupra” în sens spaţial Cuvântul anwqen William
Ioan 3:3 6. - Iacov 3:15 „înţelepciunea aceasta (anothen) poate conţine toate F. Arndt
nu vine de sus anwqen trei sensurile: spaţial (din şi F.
(anothen)”. cer), temporal (origine) şi
Wilbur
7. - Ioan 3:31 „Cel ce vine din cer repetabilitate (din nou).
anwqen (anothen)”(traducerea 1. Argument extern pentru Gingrich,
Cornilescu) sensul 1. A Greek-
8. - Iacov 1:17, unde autorul scrie că 2. - În Ioan 1:12-13 citim: English
„orice dar desăvârşit este de sus „celor ce cred... le-a dat Lexicon of
anwqen (anothen).” dreptul să se facă copii ai
lui Dumnezeu; născuţi... the New
4. „de la început,” purtând ideea de
din Dumnezeu.” Testamen
temporalitate.
3. Argument extern pentru t and
5. - Luca 1:3 „Teofile...după ce am
sensul 1. Petru ne Other
făcut cercetări cu deamăruntul
informează că creştinii au
asupra tuturor acestor lucruri de la Early
fost „născuţi din nou dintr-
obârşia (anwqen- anothen) lor”). o sămânţă care nu poate Christian
3. „încă odată,” „din nou,” având putrezi” din Dumnezeu (1 Literature
ideea de repetare Galateni 4:9 „vă mai Petru 1:23, cf. ). , Chicago
întoarceţi iarăşi la acele învăţături 4. Argument extern pentru
începătoare, slabe şi sărăcăcioase, şi
sensul 2. Ioan 3:31
cărora vreţi să vă supuneţi din nou vorbeşte despre originea London,
(anwqen - anothen)?” lui Isus „din cer,” care este Universit
aceeaşi şi pentru cel născut y of
anwqen (anothen), din Chicago
cer. Press,
5. Argument intern. Nicodim
a înţeles expresia în sensul 1979, p.
3, de repetare a naşterii 77.
„un om bătrân. Poate el să
intre a doua oară în
pântecele maicii sale?”
(Ioan 3:4), la care Isus
încuviinţează, arătând că
este vorba de o repetare la
nivel spiritual a procesului
naşterii (Ioan 3:6-7).

- În ceea ce priveşte completarea coloanei a 4-a, intitulată „Surse folosite,” aici vom
înregistra dicţionarele, lexicoanele, numele programelor de calculator (ca Bible Works, E-Sword,
etc.,), sau alte surse cu ajutorul cărora am descoperit sensul cuvintelor sau expresiilor cheie din
textul biblic analiza. Este important să menţionăm autorul şi titlul sursei, precum şi pagina sau
 89

paginile din care am preluat acele informaţii (vezi cele două tabele de mai sus, în care am completat
şi coloana a patra).
În privinţa modului de scriere a datelor bibliografice, amintim că titlurile cărţilor se scriu cu
italice sau se subliniază. În redactarea unui mesaj scris este nevoie să mai adăugăm şi informaţii
referitoare la oraşul, numele editurii, şi anul când a fost publicată. 150 Este obligatoriu să fie
înregistrate toate sursele consultate. În felul acesta cei care vor fi interesaţi să aprofundeze studiul
unor cuvinte sau expresii cheie analizate de predicator sau profesor, să se poată informa.
Tabelul cu analiza cuvintelor cheie poate fi folosit şi în cazul întocmirii altor tipuri de
mesaje, diferite de cel expozitiv, şi anume: textual sau subiectiv. În cazul mesajului textual
procedeul va fi similar cu cel folosit în compunerea mesajului expozitiv, cu diferenţa că unele
cuvinte şi expresii cheie vor fi luate şi din alte texte biblice folosite ca argumente pentru susţinerea
ideilor secundare ce nu aparţin textului de bază. Analiza cuvintelor cheie se face şi în cazul
mesajelor subiective, care deşi nu folosesc un text biblic de bază, ele sunt tot mesaje biblice,
deoarece sunt argumentate cu texte biblice. În cazul anumitor texte biblice folosite în argumentarea
ideilor unei predici subiective, vor apărea situaţii în care va fi nevoie să analizăm unele cuvinte şi
expresii mai importante. Atunci vom întocmi tabelul cuvintelor cheie discutat mai sus. În cazul
mesajelor expozitive vom putea include cuvinte cheie preluate şi din alte texte, diferite de textul de
bază, atunci când vom apela la alte versete biblice ca argumente suplimentare pentru susţinerea
ideilor mesajului, sau în cazul în care vom folosi un alt text biblic ca ilustraţie pentru o anumită idee
din mesaj (vezi secţiunea referitoare la scrierea ilustraţiilor din acest volum).

6) Diagramarea textului
Următorul pas exegetic este întocmirea diagramei textului. După parcurgerea paşilor
anteriori, şi anume: întocmirea schiţei tehnice, traducerea pasajului din original şi realizarea
tabelului cu analiza cuvintelor şi expresiilor cheie întâlnite în textul biblic în original, următorul pas
necesar în direcţia descoperirii mesajului pe care îl conţine textului nostru va fi construirea
diagramei. Este indicat ca diagramarea să se facă în limba originală în care s-a scris textul biblic
(ebraică sau greacă). Astfel că vom putea reprezenta structura pe care a intenţionat-o autorul
textului original, folosind cuvintele intenţionate de acesta. Diagramarea textului este folositoare şi
în cazul în care folosim doar o traducere a Scripturii din original, în cazul nostru traducerea
românească. Chiar dacă se vor pierde anumite detalii pe care le conţine textul original, diagramarea
este benefică în descoperirea mesajului textului biblic.
Diagrama ne ajută să vedem şi din perspectivă grafică modul în care este structurat pasajului
biblic studiat. Diagrama scoate în evidenţă relaţiile care există între cuvintele şi între propoziţiile
din text. Prin reprezentarea schematică folosită în diagramare, vom putea observa propoziţiile
principale (independente) şi propoziţiile secundare (subordonate, dependente) care compun textul.
Diagrama obţinută poate constitui instrument util pentru întocmirea mesajelor expozitive şi
textuale, dearece ea va scoate în evidenţă relaţiile de coordonare sau de subordonare între ideile
textului. Diagrama uşurează procesul descoperirii ideilor principale ale textului, prin modul în care
aceste idei sunt reprezentate grafic în diagramă (mai ales în cazul diagramei bloc), precum şi
identificarea ideilor secundare care aparţin de o anumită idee principală. Diagrama contribuie deci
la vizualizarea structurii textului şi a evoluţiei logice a ideilor sale. Vom reuşi astfel mai uşor să
urmărim cu exactitate structura textului biblic în întocmirea mesajelor expozitive şi textuale.
Există mai multe tipuri de diagrame pe care le putem folosi în diagramarea textului nostru.
Printre cele mai folosite sunt: diagrama liniară şi diagrama bloc. Vom prezenta în continuare modul
de realizare a celor două tipuri de diagrame amintite.

Diagrama liniară
Pentru a face diagrama liniară ne vom folosi de anumite reprezentări grafice convenţionale,
cu scopul de a obţine o vizualizare cât mai corespunzătoare a textului studiat. Aceste convenţii ne
vor ajuta să structurăm ideile principale şi ideile secundare ale textului nostru. Vom prezenta în
150
Pentru a învăţa modul în care se înregistrează sursele bibliografice, dar şi alte informaţii utile referitoare la
întocmirea şi redactarea unui referat. Vezi manualul lui William Giles Campbell, Stephen Vanghan Ballou şi Carole
Slade, Form and Style: Theses, Reports, Term Papers, (Boston: Houghton Mifflin Company, 1990).
 90

continuare câteva simboluri convenţionale importante care ne vor ajuta în reprezentarea grafică a
diagramei liniare.151 Simbolurile propuse în această lucrare sunt doar o variantă posibilă de
reprezentare. Predicatorul sau profesorul poate să-şi construiască un model propriu de reprezentare,
care să i se potrivească cel mai bine.
O primă schemă pe care o putem folosi în întocmirea diagramei liniare poate fi folosită
pentru reprezentarea grafică a unei propoziţii simple care conţine doar subiectul şi predicatul. În
acest caz putem folosi o reprezentare după modelul de mai jos, unde subiectul este despărţit de
predicat printr-o bară verticală care intersectează linia orizontală.

SUBIECT │ PREDICAT

Vom da ca exemplu cel mai scurt verset din Biblie: Ioan 11:35, care conţine doar subiect şi
predicat.

ISUS PLÂNGEA

În cazul în care propoziţia noastră conţine şi un complement direct, putem folosi o

reprezentare în care complementul direct este plasat după predicat, despărţit de acesta printr-o linie
verticală care nu intersectează linia orizontală, aşa cum se întâmplă în cazul separării dintre subiect
şi predicat.

SUBIECT PREDICAT COMPLEMENT DIRECT

Un exemplu de propoziţie cu subiect, predicat şi complement direct poate fi întâlnit în

versetul din Genesa 15:6

„AVRAM A CREZUT PE DOMNUL”

Dacă întâlnim în textul pe care îl studiem o propoziţie care are subiect, predicat şi un
complement indirect, subiectul şi predicatul vor putea fi reprezentate după modelul de mai sus, iar
complementul indirect se va scrie după predicat, separat de acesta printr-o linie oblică înclinată spre
stânga, după modelul de mai jos.

SUBIECT PREDICAT COMPLEMENT INDIRECT

O asemenea construcţie gramaticală este întâlnită în Romani 13:1.

„ORICINE SĂ FIE SUPUS STĂPÂNIRILOR”

Cuvintele de legătură se pot reprezenta prinr-o linie oblică sub partea de vorbire pe care o
determină. De exemplu, dacă într-o propoziţie cu subiect predicat şi complement direct avem un
cuvânt de legătură (conectiv) care determină subiectul propoziţiei, acesta se poate reprezenta astfel:

Reprezentările grafice convenţionale au fost preluate din cartea lui Thomas R. Schreiner, Interpreting the Pauline
151

Epistles, op.cit., p. 79-95.

 91

SUBIECT PREDICAT COMPLEMENT DIRERCT

În ceea ce priveşte reprezentarea relaţiei dintre ideile principale şi secundare, vom specifica
faptul că ideile secundare din text vor fi legate de ideile principale în funcţie de partea de vorbire a
propoziţiei de care depind aceastea. În cazul în care ideea secundară se leagă de predicatul
propoziţiei principale, putem proceda astfel:

SUBIECT │ PREDICAT

1)
SUBIECT PREDICAT

Dacă avem mai multe propoziţii secundare subordonate unei propoziţii principale, vom
putea reprezenta construcţia gramaticală astfel:

SUBIECT PREDICAT

SUBIECT PREDICAT
SUBIECT PREDICAT

Vom prezenta în continuare un exemplu de diagramare liniară a versetului din Ioan 3:16.
Vom mai specifica faptul că acolo unde subiectul propoziţiei este subînţeles îl vom pune în
paranteză.

Dumnezeu a iubit lumea

(El) a dat Fiu

oricine crede El
 92

Din reprezentarea grafică de mai sus am observat că în cazul în care într-o propoziţie
subiectul sau predicatul nu este formulat explicit, trebuie să scriem subiectul sau prediatul implicit
în paranteză. În exemplul de mai sus, unde pronumele personal „El,” este subiect implicit pentru
propoziţia secundară „(El) a dat Fiu." Deoarece pronumele nu este formulat de autorul textului noi
l-am pus în paranteză (El).

Un alt exemplu de diagramă liniară pe care îl vom prezenta se referă la textul din Efeseni
6: 11-17;

(Voi) îmbrăcaţi-vă armătura

(voi) puteţi ţinea piept uneltirilor

Diagrama bloc

Aşa cum afirmam, există mai multe metode de diagramare a unui text biblic. 152 Dorim să
oferim o alternativă la diagrama liniară, care ar putea fi preferată de unii în anumite situaţii.
Diagrama liniară ne ajută să reprezentăm structura textului, folosindu-ne de anumite reprezentări
grafice, ceea ce reprezintă un mare avantaj în privinţa posibilităţilor de vizualizare a unui text prin
intermediul unor scheme sugestive. Însă această diagramă are şi un dezavantaj, în sensul că
întocmireaei nu este la îndemâna oricui, deoarece ea comportă un grad ridicat de complexitate în
ceea ce priveşte stăpânirea unui sistem coerent de reprezentări grafice ale ideilor şi cuvintelor unui
text, precum şi o imaginaţie bogată pentru schematizarea textului. Din acest motiv, considerăm că
este util să prezentăm şi diagrama bloc ca pe o alternativă, care este mai uşor de realizat.
Dorim să prezentăm acum modul în care se construieşte o diagramă bloc. În cazul diagramei
bloc vom aşeza propoziţiile în funcţie de importanţa lor, respectând următorii paşi:
 Pentru început, vom scrie ideile principale ale textului în partea din stânga foii.
 Vom contiuna să înregistrăm ideile secundare mai în spre dreapta. Cu cât ideile pe care
le conţine textul vor avea o tot mai mică importanţă, cu atât ne vom deplasa tot mai spre
marginea din dreapta a foii.
 Vor exista situaţii în care o propoziţie secundară nu este înregistrată de autor imediat
după propoziţia principală de care ea depinde. Când întocmim diagrama bloc nu este
obligatoriu să respectăm ordinea în care au fost scrise ideile în textul biblic. Predicatorul
are dreptul să facă o altă organizare a ideilor ţinând seama de relaţiile gramaticale de
coordonare sau subordonare din text.
 Vom aşeza fiecare propoziţie subordonată imediat sub propoziţia principală de care
aparţine, dar vom avea grijă să respectăm rangul propoziţiilor (importanţa lor),
folosindu-ne de un grupaj de linii verticale paralele (care pot fi imaginare) trasate pe
foaie sau pe ecranul computerului, în mod vizibil, sau care să existe doar în mintea celui
152
Vezi de exemplu modelele folosite de Key Arthur, în cartea: Cum să studiem Biblia, op.cit.
 93

ce întocmeşte diagrama. Cu cât scade importanţa ideilor, acestea se vor alinia tot mai
înspre dreapta paginii sau ecranului.
 Ideile de acelaşi rang (importanţă) se vor găsi pe aceaşi linie verticală trasată sau
imaginară a paginii. Vom avea un număr de linii verticale (trasate sau imaginare), funcţie
de numărul de ranguri (grade de importanţă) în care se încadrează ideile textului biblic
studiat.
 Sugerăm ca scrierea cuvintelor de legătură să se facă pe un rând, separat de ideile
textului, folosindu-se astfel câte un rând special pentru acestea. În felul acesta ele sunt
scoase în evidenţă mai uşor. Predicatorul poate şi să le încercuiască, scriindu-le pe
acelaşi rând cu propoziţia de care aparţin. Evidenţierea cuvintelor de legătură (a
conectivelor) este importantă, deoarece ele ne ajută să descoperim relaţiile în care se află
ideile textului nostru: de coordonare, de subordonare.

Dacă ar fi să reprezentăm modul în care se aşează ideile unui text biblic într-o diagramă
bloc, această reprezentare ar putea arăta astfel:

Pp1
Ps1 _______________________________
Ps2 _________________________
Ps1'_______________________________
Pp2 ___________________________________

Pp – este simbolul pentru propoziţiile principale dintr-un text.

Ps – se referă la propoziţiile secundare de diferite ranguri, după cum sunt reprezentate în
reprezentarea de mai sus. În această reprezentre observăm că Ps1 şi Ps1' sunt de acelaşi rang; la fel
şi Pp1 şi Pp2.

Vom prezenta mai jos două exemple de diagramare bloc a unui text biblic. Primul exemplu
se referă la pasajul din Efeseni 5:18,19.

(v.18) Nu vă îmbătaţi de vin

aceasta este destrăbălare

Dimpotrivă,

fiţi plini de Duh

(v.19) vorbind (în original verbul este la participiu) între voi

cu
 psalmi
 cântări de laudă
 cântări duhovniceşti

Vom observa că relaţia dintre versetele 18b şi 19 este una de subordonare, deoarece versetul
19 începe cu un participiu prezent la diateza activă (lalountej), care exprimă modul de
exersare a umplerii cu Duhul Sfânt.153

Cel de-al doilea exemplu de diagramă bloc pe care îl vom prezenta acum se bazează pe
textul din Efeseni 6:11-13.

(v.11) Înbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu

153
Vezi Rogers; 1980, p. 538.
 94

ca să
└ puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Celui Rău
(v.12) căci
└ noi n-avem de luptat împotriva cărnii
ci
└ împotriva domniilor ...
(v,13) De aceea
Luaţi toată armătura lui Dumnezeu....

Referitor la întocmirea diagramei bloc este util să facem următoarele observaţii:

- Cel care studiază are libertatea să folosească un sistem propriu de aranjare a ideilor. Însă va
avea grijă ca să scoată în evidenţă structura pasajului studiat. De exemplu, va căuta să scrie în
aşa fel cuvintele de legătură, plasându-le pe un rând separat, încercuindu-le sau subliniindu-le,
pentru ca să iasă în evidenţă modul în care acestea contribuie la structurarea ideilor pe care le
conectează.
- Trasarea anumitor linii verticale reale sau imaginare în diagramă se poate aplica şi pentru
expresii sau cuvinte, nu numai pentru propoziţii întregi sau idei complete din text.
- În diagrama pe care o întocmim, nu este obligatoriu să prezentăm în detaliu toate ideile
principale sau toate ideile secundare pe care le conţine textul. Acest lucru constibuie la o
simplificare a diagramei bloc a textului. Simplificarea ne ajută să observăm mai uşor relaţiile
dintre idei şi propoziţii. Vor fi scrise complet ideile care contribuie la înţelegerea acelui singur
concept (în cazul mesajelor expozitive sau textuale), care va constitui baza pentru formularea
propoziţiei predicii. Vom reţine faptul că textul studiat poate să abordeze mai multe concepte,
însă pe noi ne interesează doar unul (vezi definiţia predicii expozitive).
- Pot exista situaţii când conceptul pe care îl alegem pentru predică aparţine de o idee secundară
a textului. Nu numim predică expozitivă doar cea care foloseşte ca şi concept pentru propoziţia
predicii doar ideea mare (ideea exegetică) a textului respectiv.

Odată cu realizarea diagramei textului (liniară sau bloc) putem spune că am parcurs paşii
exegetici care vizează structura gramaticală a pasajului biblic. Însă după cum vom vedea, stabilirea
sensului textului biblic nu este dependentă doar de cunoaşterea structurii gramaticale. În text vor fi
întâlnite şi probleme de o altă natură: istorică, literară, teologică care vor fi rezolvate în paşii pe care
urmează să îi prezentăm în continuare.

7) Analiza istorică
La acest pas vom fi interesaţi să descoperim anumite aspecte legate de evenimentele istorice
la care face referire textul nostru. Vom avea în vedere problemele de natură istorică întâlnite în text,
pe care nu le cunoaştem sau nu le stăpânim. Analiza istorică este o continuare, o aprofundare a
analizei contextului discutat la pasul 2. Diferenţa este că la analiza istorică ne vom concentra asupra
acelor evenimente istorice la care face referire în mod specific textul studiat.
Vom căuta să înţelegem personajele, evenimentele, dar să identificăm şi locurile geografice
la care face referire textul biblic, atunci când descrie evenimentele. Deşi suntem la pasul numit
analiza istorică, vom fi interesaţi să aflăm şi informaţii de natură geografică, care ne ajută să facem
localizarea unui oraş, identificare traseului unui drum la care face referire textul, etc.
La analiza istorică se poate pune problema identificării unor expresii întâlnite în pasajul
biblic, care ţin de un anumit context istoric la care face referire textul nostru, şi al căror semnificaţie
nu o mai putem dezlega. Va fi nevoie să studiem despre anumite practici sau obiceiuri care erau
prezente în perioada la care face referire textul, şi pe care noi nu le mai putem înţelege datorită
distanţei în timp, între perioada despre care vorbeşte textul şi vremea noastră. De exemplu, în
Deuteronom 22:9 Dumnezeu porunceşte lui Israel să nu samene în ogorul său „două feluri de
 95

seminţe.” În Deuteronom 22:11 li se porunceşte să nu poarte „o haină ţesută din două fire, din lână
şi in unite împreună,” iar în versetul 12 li se impun: „să faci ciucuri la cele patru colţuri ale hainei
cu care te vei înveli.”
Pentru a face analiza istorică a unui pasaj, va trebui să apelăm la alte texte biblice care pot
face lumină în legătură cu contextul istoric respectiv.154 Ne vom folosi, de asemenea, de surse din
domeniul istoriei, cum ar fi: dicţionare şi enciclopedi biblice, cărţi de arheologie, sau anumite
programe de computer care conţin surse cu caracter istoric sau teologic. 155 Lămurirea unor aspecte
de natură istorică sau geografică poate contribui în mod semnificativ la înţelegerea mesajului unui
text biblic. Analiza istorică este un aspect important în studiul exegetic al pasajelor biblice.
În întocmirea unui mesaj nu este nevoie să ne concentrăm asupra tuturor aspectelor de
natură istorică pe care le ridică textul. Vom avea în vedere în special acele probleme istorice care
considerăm că trebuie cunoscute pentru înţelegerea textului.

8) Analiza literară
(7)
Un alt pas exegetic includ în metoda propusă în această carte este analiza literară. Studierea
textului biblic folosit pentru întocmirea mesajului presupune şi o analiză literară a acestuia. Deşi
paşii exegetici pe care i-am discutat mai sus fac referire într-un fel sau altul la analiza literară, 156
totuşi este necesar să facem o investigare atentă a textului din punct de vedere literar. Acest studiu
va ţine seama de următoarele domenii: analiza semantică, analiza sintactică, evaluarea genului, a
stilului folosit de autorul care a scris textul, precum şi probleme legate de atmosfera prezentă în
text.157
Din punct de vedere lingvistic, putem afirma că cuvintele reprezintă materia primă folosită
de cel care comunică în scris sau oral. Cuvintele reprezintă pentru un text, sau pentru un discurs,
ceea ce sunt cărămizile pentru o construcţie. Sensul cuvintelor analizate izolat de context, nu ne

154
În legătură cu aplicarea ciucurilor la colţurile hainelor, se putea apela la texte ca cel din Numeri 15:38 sau
Deuteronom 6:4-9, unde se insistă asupra recapitulării poruncilor, folosindu-se şi unele obiecte, ca ciucurii.
155
Putem sugera aici cărţi ca cea a lui Leon Wood, A Survey of Israel's History, ediţie revizuită şi lărgită de David
O'Brien, Grand Rapids: Zondervan, 1986, initţial publicată în 1970; sau Dicţionarul Biblic,, redactor principal: J.D.
Douglas, etc, traducători: Liviu Pup şi John Tipei, (Oradea: Editura „Cartea Creştină,” 1995 ), sau Pat Alexander,
editor coordonator, Enciclopedia Bibiei: Viaţa şi vremurile, mesajul şi înţelesurile – Un ghid comprehensiv, Cluj:
Editura Logos, 1996. Consultă de asemenea şi cartea lui Dumitru Abrudan şi Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
(Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii Ortodoxe Române, 1994). Recomandăm şi constultarea
seriilor de volume scrise de Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984. În privinţa programelor de computer am amintit deja programul Bible Works, E-Sword, sau
Teophilus, etc.
În cazul în care este interesat de istoria bisericii, predicatorul sau profesorul poate apela la Earle E. Cairns,
Creştinismul de-a lungul secolelor: O istorie a Bisericii creştine, Oradea: Cartea creştină, 1997; Ludwig Hertling,
Istoria bisericii, traducător: Emil Dumea, Editura Ars Longa, 2001; Emanoil Băbuş, Introducere în istoria bisericească
universală, Bucureşti: Sofia, 2003; În cartea lui Gene Fedele, Eroi ai credinţei: O relatare inspiratoare şi ilustrată a
2000 de ani de creştinism, Oradea: Editura Casa Cărţii, 2004, este inclus şi portretul lui Pavel şi al altor părinţi
bisericeşti ca: Ignaţius Atanasie, Augustin, etc.
156
Vezi paşii referitori la întocmirea schiţei tehnice, analiza cuvintelor şi expresiilor cheie şi diagramarea textului
studiat, care implică într-o anumită măsură analiza literară. Schiţa tehnică clarifică relaţia dintre textul studiat şi cartea
din care el face parte. Analiza cuvintelor şi expresiilor cheie, analizează din punct de vedere semantic sensul termenilor
importanţi din text. Diagramarea textului contribuie la înţelegerea relaţiilor de natură sintactică a cuvintelor din
propoziţii şi fraze.
157
În legătură cu evaluarea aspectelor amintite mai sus poate fi consultată cartea lui Robert A. Traina, Methodical Bible
Study: A New Approach to Hermeneutics, Grand Rapids: Francis Asbury Press of Zondervan Publishing House, 1985,
publicată iniţial în 1952. Despre atmosfera pe care o prezintă textul el vorbeşte la pagina 71.
 96

oferă o perspectivă completă asupra mesajului pe care îl comunică textul. Anumite cuvinte pot avea
sensuri neclare în textul nostru, altele pot avea semnificaţii teologice specifice. De aceea sarcina
celui care studiază este de a clarifia mesajul acelui pasaj, descoperind sensurile ascunse ale
cuvintelor şi expresiilor ţinând seama de relaţiile care se stabilesc între ele în textul analizat.
În privinţa analizei din punct de vedere semantic, adică a evaluării sensurilor cuvintelor
pe care le conţine textul biblic analizat, am discutat mai în detaliu la pasul 5, unde am vorbit despre
analiza cuvintelor şi expresiilor cheie. La capitolul despre analiza semantică este necesar să mai
adăugăm faptul că, în cele mai multe cazuri, un anumit cuvânt va avea un singur sens într-un text
dat. Ca urmare vom căuta să descoperim acel sens intenţionat de autor. În scopul acesta va fi
necesar să răspundem la câteva întrebări, care ne-au devenit deja familiare, de la analiza cuvintelor
şi expresiilor cheie, şi anume:
- Care sunt sensurile posibile ale cuvântului?
- Care din aceste sensuri se potriveşte cel mai bine în context?
- Cum mai este folosit cuvântul de către acelaşi autor sau de către alţi autori în alte texte biblice
sau chiar în literatura extrabiblică a vremii respective? În sensul acesta ne vom putea folosi de
dicţionare, lexicoane sau concordanţe biblice (vezi la analiza cuvintelor cheie de mai sus).
- Ne vom întreba de asemenea dacă cuvântul analizat are anumite sensuri speciale, care nu sunt
prezentate în mod explicit în text?
- Vom căuta să vedem dacă există alte sinonime sau antonime ale cuvântui folosit în textul
nostru, care ne-ar putea ajuta să înţelegem, prin comparaţie sau contrast, sensul cuvântului
respectiv.
Un alt domeniu de interes în privinţa analizei literare, îl reprezintă evaluarea din punct de
vedere sintactic a cuvintelor şi propoziţiilor din textul studiat. 158 Este vorba despre funcţiile pe care
le au cuvintele în propoziţie sau propoziţiile în fraze. Vom căuta să descoperim relaţiile care există
între cuvintele sau între propoziţiile din textul nostru. Ne interesează în mod special acele părţi de
vorbire care ar putea influenţa interpretarea pasajului nostru, cum ar fi:
- prezenţa sau absenţa articolului hotărât
- timpul şi diateza verbului
- cazul substantivelor şi al pronumelor
- topica cuvintelor în propoziţie
- prepoziţiile sau conjuncţiile prezente în text
- prezenţa verbelor finite, la care vom analiza timpul, diateza şi modul,
- prezenţa în text a verbelor nepersonale de la modul infinitiv şi participiu,
- folosirea participiului cu rol atributiv, circumstanţial, cauzal, etc.,
- analiza felului în care adjectivele din text determină anumite părţi de vorbire din propoziţie sau
frază,
- studierea adverbelor prezente în pasajul biblic.
La analiza literară vom fi interesaţi şi de genul literar în care a fost scris textul nostru:
naraţiune, poezie, literatură de înţelepciune, parabolă, epistolă, pildă, literatură didactică, etc.159
Într-un fel vom analiza un text poetic şi în altfel unul didactic. În textul poetic vor predomina
figurile de stil, în timp ce în textul didactic se pune accentul pe sensul literal al cuvintelor şi
expresiilor. Din acest motiv, o preocupare deosebită a celui care studiază este de a analiza şi
figurile de stil semnificative, care contribuie la înţelegerea mesajului textului studiat.
În studierea textului biblic este necesar să fim atenţi şi la atmosfera pe care o descrie textul.
Pentru a înţelege tonul şi atmosfera textului ne vom uita după cuvinte care descriu stări sufleteşti, ca
bucurie, încântre, tristeţe, durere, etc. Putem da ca exemplu expresia folosită de Pavel:
158
Pentru documentarea în privinţa analizei semantice şi sintactice a unui text în limba română este indicat să se
consulte cartea Mioarei Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti: Editura Academiei, 1986, sau cea a lui Irimia
Dumitru, Gramatica limbii române, ediţia a II-a (Iaşi: Polirom, 2004). A apărut deja Gramatica limbii române, editată
de Academia română în 2006. Va fii utilă folosirea Dicţionarului explicativ al limbii române, editori Ion Coteanu, et.al.,
Bucureşti: Editura Academiei, 1984, sau ediţia nouă a aceluiaşi dicţionar DEX, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan,”
ediţia a II-a, (Bucureşti: Editura Univers enciclopedic, 1996). A apărut deja Gramatica limbii române, editată de
Academia română în 2006.
159
O sursă foarte utilă în acest domeniu este cartea scrisă de Gordon D. Fee şi Douglas Stuart, Biblia ca literatură,
traducător Adrian Pastor, Cluj-Napoca: Editura Logos, 1995, retipărită în 1998. Vezi de asemenea Gordon D. Fee, New
Testament Exegesis: A Handbook for Students and Pastors, ediţie revizuită, Louisville: Westminster şi John Knox
Press, 1993, editată iniţial în 1983.
 97

„schilodească-se odată cei ce vă tulbură” din Galateni 5:12, care exprimă o stare de indignare din
partea autorului faţă de iudeii care predicau necesitatea tăierii împrejur. Vom căuta să observăm şi
alte construcţii literare folosite de autor pentru a comunica. Este important de observat şi stilul
adoptat de autor în comunicare. Stilul se referă la acele caracteristici specifice ale autorului, care îl
fac unic prin modul de exprimare propriu.160

9) Analiza teologică
(9)
La acest pas vom căuta să descoperim adevărurile teologice pe care le conţine textul. Ne
vom concentra asupra acelor adevăruri teologice din text care contribuie la înţelegerea mesajului
biblic pe care dorim să îl comunicăm în predică. Este important să descoperim adevărurile teologice
mai semnificative din text, pentru a vedea în ce măsură pasajul bibic studiat contribuie la
formularea revelaţiei biblice prezentată în cartea respectivă.161
În analiza teologică, vom fi preocupaţi să identificăm adevărurile noi pe care le prezintă
textul. Ne interesează să observăm dacă adevărurile teologice din textul se regăsesc şi în altă parte
în cărţile Scripturii care au fost scrise îaintea cărţii pe care noi o studiem. Vom consulta apoi cărţile
Scripturii care au fost scrise după data scrierii textului studiat, pentru a vedea situaţiile în care
adevărul descoperit în pasajul studiat a fost reiterat după momentul scrierii lui. În felul acesta ne
vom putea face o perspectivă corectă asupra progresului revelaţiei divine în istoria salvării omenirii.
Vom da un exmplu pentru a clarifica acest aspect. Vom observa că ideea justificării prin credinţă
formulată în Habacuc 2:4b „cel neprihănit va trăi prin credinţă,” a fost formulată iniţial înaintea lui
Habacuc, în Genesa 15:6, unde autorul cărţii ne informează că datorită faptului că Avraam a crezut
promisiunea lui Yahweh referitoare la înmulţirea seminţei lui, această atitudine i-a fost considerată
neprihănire. „Avraam a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.”
Putem spune că afirmaţia din Genesa 15:6 este o aplicaţiei particulară a adevărului teologic
formulat în Habacuc 2:4b, în sensul că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu iar această credinţă l-a
ajutat să se bucure în viaţă, de ceea ce i-a promis Dumnezeu. Ca urmare, ceea ce a experimentat
Avraam (înmulţirea urmaşilor), este rezultatul credinţei lui. Habacuc va generaliza mai târziu acest
caz particular spunând că: „cel neprihănit va trăi prin credinţă,” aşa cum s-a întâmplat şi cu Avraam
care a crezut pe Dumnezeu.
Continuând firul evoluţiei adevărului referitor la justificarea prin credinţă, vom descoperi că
un alt pasaj în care este formulat adevărul din Habacuc 2:4b se află în Isaia 7:9. În acest verset
avem o formulare negativă a adevărului. Este vorba despre avertizarea pe care o adresează Isaia
regelui Ahaz. Isaia îl îndeamnă pe Ahaz să îşi pună încrederea în Dumnezeu în războiul pe care
urma să-l poarte împotriva Israelului de Nord şi a Siriei (Războiul Siro-Efraimit – 735 î.C.). Isaia îi
spune lui Ahaz: „Dacă nu credeţi, nu veţi sta în picioare.” De această dată avem un exemplu
negativ în persoana lui Ahaz, care refuză să se încreadă în promisiunea lui Dumnezeu. Am observat
modul în care adevărul teologic din Habacuc 2:4b se regăseşte în secţiunile Scripturii care s-au scris
înainte de Habacuc.
După ce am evaluat evoluţia diacronică a adevărurilor textului anterior momentului în care
s-a scris cartea din care face parte pasajul pe care îl studiem, vom urmări modul în care adevărul sau
160
În ceea ce priveşte analiza figurilor de stil, a atmosferei textului, precum şi alte aspecte legate de studiul biblic,
consultă cartea lui Robert Traina, Methodical Bible Study: A New Approach to Hermeneutics, Grand Rapids: Francis
Asbury Press of Zondervan Publishing House, 1985, publicată iniţial în 1952.
161
Pentru analiza adevărurilor teologice din textul Scripturii pot fi consultate cărţi de teologie biblică ca de exemplu:
Hans Klein, Viaţa binecuvântată; Scurt cuprins al învăţăturilor biblice, Bucureşti: Blueprint, 2004; Negoiţă, Atanasie,
Teologia biblică a Vechiului Testament (Bucureşti: Editura 'Credinţa Noastră', 1992); Walter Kaiser Jr. Toward an
Exegetical Theology, Grand Rapids: Baker Book House, 1981; Smith, Ralph, Old Testament Theology: Its History,
Method, and Message, (Nashville: Broadman & Holman Publishers, 1993); Brevard Childs, A Biblical Theology of
the Old and New Testament (Philadelphia: Fortress Press, 1993), Brueggemann, Walter. Theology of the Old
Testament: Testimony, Dispute, Advocacy, (Minneapolis: Fortress Press, 1997). Pot fi consultate cărţi de teologie a
Noului Testament, cum ar fi: Ladd, G. E., A Theology of the New Testament, (Grand Rapids: Eerdmans, 1974).,
Guthrie, Donald, New Testament Theology, (Illinois: Inter-Varsity Press, 1981), precum şi alte cărţi de teologie biblică.
Studentul poate apela, pentru comparaţie, şi cărţi de teologie sistematică cum ar fi: Milllard Erickson, Teologie creştină,
3 vol., traducător: Elena Jorj, (Oradea: Cartea Creştină, 1995); Wayne Grudem, Teologie Sistematică: Introducere în
doctrinele biblice, traducător: Dinu Moga, Oradea: Editura Făclia, Editura Universităţii Emanuel, 2004, original
publicată în 1994. Când consultă mai ales cărţi de teologie sistematică, studentul va fi atent să nu introducă în textul
studiat adevăruri teologice care nu sunt prezente în textul biblic, dar pe care le găseşte în anumite surse consultate.
 98

adevărurile din text sunt reiterate în cărţile Vechiului şi Noului Testament care urmează după data
scrierii cărţii noastre. Dacă vom continua cu exemlul de mai sus, referitor la Habacuc 2:4b, vom
putea observa evoluţia adevărului după momentul scrierii cărţii Habacuc. Vom vedea că adevărul se
regăseşte în Noul Testament, în Evrei 10:37-38, în Romani 1:17 şi în Galateni 3:8. În ultimele două
referinţe amintite Pavel dezvoltă doctrina justificării prin credinţă, un adevăr foarte important în
învăţătura Noului Testament. Observăm deci că justificarea prin credinţă are rădăcini în Vechiul
Testament (Genesa 15:6, Isaia 7:9, Habacuc 2:4b). Această învăţătură a căpătat seminificaţii noi în
istoria creştinismului, mai ales în secolul al XVI-lea, odată cu reforma lui Luther, Calvin şi Zwingli.
Justificarea prin credinţă a fost învăţătura pentru care Luther reacţionat împotriva papalităţii,
declanşând cunoscuta reformă religioasă creştină din acea vreme.162
Exemplul de mai sus demonstrează cât de importantă este studierea evoluţiei diacronice a
adevărurilor teologice pe care le conţine textul biblic analizat, pentru a înţelege progresul revelaţiei
în cadrul canonului creştin. Cel care studiază evoluţia adevărurilor teologice din text are
responsabilitatea de a observa similarităţile şi diferenţele care intervin în această dezvoltare
teologică a revelaţiei biblice, în raport cu textul nostru, luat ca referinţă. Detaliile respective sunt
utile pentru a descoperi modul în care a evoluat un anumit adevăr în procesul revelaţiei cuprinse în
canonul creştin.
Un alt exemplu care ne ajută să înţelegem importanţa evaluării evoluţiei teologice a
adevărurilor unui text biblic, poate fi cel din 2 Samuel 24:1, unde se afirmă că Domnul l-ar fi ispitit
pe David. Există o aparentă confuzie în acest sens. În 2 Samuel 24:1 autorul spune că “Domnul...a
stârnit pe David...zicând: 'Du-te şi fă numărătoarea poporului.'” Din acest text am putea deduce că
Dumnezeu este sursa ispitirii lui David. Confuzia se accentuează dacă citim mai departe versetul
din 1 Cronici 21:1, unde cronicarul scrie că “Satana s-a sculat împotriva lui Israel, şi a aţâţat pe
David să facă numărătoarea lui Israel.” Cum să înţelegem aceste relatări aparent contradictorii, care
descriu acelaşi eveniment? Se pune întrebarea dacă există două surse ale ispitei: Satana şi
Dumnezeu?
Pentru a înţelege această dificultate, va fi util să vedem modul în care este abordată
problema ispitirii în Noul Testament. Iacov 1:13 ne informează că “nimeni, când este ispitit să nu
zică: 'sunt ispitit de Domnul.' Căci Dumnezeu....nu ispiteşte pe nimeni.”
Pe baza celor trei referinţe care abordează învăţătura despre ispitire, vom putea da o
explicaţie satisfăcătoare în legătură cu sursa ispitei. Analizând cronologic evoluţia învăţăturii, vom
ajunge la concluzia că revelaţia este progresivă, Dumnezeu nu a putut face de cunoscut toată
revelaţia dintr-o dată. Cărţile lui Samuel au fost scrise în secolul al X-lea înainte de Cristos, iar
cărţile 1 şi 2 Cronici au fost scrise în secolul al V-lea înainte de Cristos. Autorul Cronicilor care a
trait cu 500 de ani după Samuel, a avut o mai bună înţelegere a revelaţiei, deoarece au fost scrise
mai multe carţi canonice. După 500 de ani cronicarul a înţeles mai bine că Satana este cel care
ispiteşte. Însă Iacov, după alţi mai bine de 500 de ani, clarifică definitiv problema isptirii, spunând
că “Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni.” Cum explicăm totuşi contradicţia dintre cele două texte din
Vechiul Testament? Analizând cele două pasaje din perspectiva discuţiei de mai sus, înţelegem că
Dumnezeu are un rol în mecanismul ispitei, El este cel care îngăduie ispita, o tolerează. Deci într-
un fel, pe baza textului din 2 Samuel 24:1, înţelegem că Dumnezeu a îngăduit ca David să fie ispitit
de Satana. Însă, Satana este autorul ispitirii lui David.
Descoperirea adevărurilor teologice din textul biblic şi evaluarea lor în contextul canonic
creştin este un pas important în analiza exegetică a textului, preliminară întocmirii propriu zise a
unei predici.

10) Extragerea principiilor

Ultimul pas exegetic înregistrat de noi, care face parte din metoda de analiză exegetică
propusă în această carte se referă la extragerea principiilor din textul biblic studiat. După ce am
analizat textul în contextul îndepărtat, am stabilit care este contribuţia lui la înţelegerea mesajului
întregii cărţi biblice din care acesta face parte (schiţa tehnică), am realizat şi analiza propriu zisă a
textului (traducerea din original, analiza cuvintelor şi expresiilor cheie, diagramarea, analiza

162
Vezi cartea lui Timothy George, Teologia reformatorilor, op.cit.
 99

literară, istorică, literară, şi teologică), este nevoie să adunăm rezultatele studiului exegetic, căutând
să formularea principiile pe care le conţine textul analizat.
Principiul este un adevăr general valabil extras din textul biblic, care conţine o singură idee.
Vom căuta să extragem din text acele principii care contribuie la clarificarea mesajului pe care
dorim să îl întocmim pe baza acelui text. Pentru a extrage aceste principii ne putem folosi de
diagrama bloc sau liniară pe care am construit-o mai înainte. Diagrama ne ajută să identificăm mai
uşor relaţiile structurale dintre ideile comunicate de text. Este util să vedem modul în care sunt
reprezentate grafic şi înregistrate ideile principale şi secundare a textului studiat. Configuraţia
ideilor din diagramă ne pot ajuta în descoperirea şi formularea principiilor.
Pentru formularea principiilor ne vom folosi de un aşa numit tabel cu principii. Acesta va
conţine trei coloane: prima coloană înregistrează numărul curent al principiului formulat; adoua
coloană va conţine principiul propriu zis formulat, iar în a treia coloană vor fi înregistrate
argumentele care susţin că principiul respectiv se regăseşte în pasajul biblic studiat. Argumentele
explică modul în care un anumit principiu se regăseşte în acel text biblic. În felul acesta vom
explicita relaţia dintre adevărul formulat în principiu şi pasajul Scripturii. Argumentele pot fi
incluse în predica noastră, în măsura în care ele vor aduce lumină în ceea ce priveşte clarificarea
mesajului. Uneori argumentele aduse în susţinerea principiilor pot fi folosite ca idei secundare ale
predicii.
În continuare vom prezenta câteva observaţii care merită a fi luate în considerare atunci când
formulăm principiile:
 Nu întotdeauna principiile pot fi extrase în mod direct din text. Uneori principiile sunt
prezentate în mod indirect. Un asemenea exemplul este înregistrat în Fapte 5:1-11, unde suntem
informaţi că Anania şi Safira au minţit pe Duhul Sfânt. Pe baza acestui caz particular, se poate
formula un principiu: „Dumnezeu îi condamnă pe cei care mint.”
 Un principiu se formulează în cuvinte proprii, nu se acceptă scrierea lui cu ajutorul citatului
biblic care conţine principiul.
 După fiecare principiu formulat vom scrie referinţa biblică exactă, pentru a arăta de unde am
extras principiul.
 Imediat după înregistrarea referinţei vom adăuga citatul biblic din care am extras principiul.
Observaţiile făcute până aici se aplică şi în cazul formultării argumentelor care susţin principiile,
şi anume: formularea argumentului în cuvinte proprii, menţionarea referinţei biblice şi a citatului
biblic pe care se bazează argumentul.
 Principiile vor fi formulate ca adevăruri general valabile. Ele nu vor conţine nume propri, cu
exepţia numelor Trinităţii.
 Nu vom folosi conjuncţia „şi,” care leagă mai multe idei. Principiul trebuie să conţină o singură
idee.
 În anumite situaţii, principiile pot fi preluate din tabel pentru a fi folosite ca idei principale ale
predicii, iar argumentele aduse în susţinerea principiilor pot fi folosite ca idei secundare ale
mesajului pe care îl construim. Însă nu dorim să facem o regulă din aceasta.
 Vor exista situaţii în care vom dori să extragem principii bazate pe ideile secundare ale textului,
atunci când conceptul biblic pe care dorim să-l dezvoltăm în predică se regăseşte într-o idee
secundară a pasajului biblic.
 Recomandăm ca în susţinerea unui principiu să fie aduse cel puţin două argumente.

Vom prezenta în continuare exemple de tabele cu principii. Vom scoate un principiu din
Efeseni 5:18, prezentând şi argumentele care îl susţin.
 100

Tabel cu principii (Efeseni 5:18)

Nr. PRINCIPII ARGUMENTE
principiu
Biblia interzice beţia (Efeseni 5:18a) 1) Argument 1. Beţia duce la destrăbălare
“… nu vă îmbătaţi de vin …” (Efeseni 5:18b), “… aceasta este
destrăbălare.”
1 Argument 2. Beţia este prezentată în
contrast cu starea creştinului umplut cu Duhul
Sfânt (Efeseni 5:18c), “… dimpotrivă, fiţi
plini de Duh.”

Un alt exemplu de tabel cu principii pe care îl vom prezenta în continuare, va avea în vedere
pasajul din Efeseni 6:11-17.

Tabel cu principii (Efeseni 6:11-17)

Nr. PRINCIPII
principiu
Scriptura vorbeşte despre necesitatea
echipării cu armura lui Dumnezeu
1 (Efeseni 6:11), „îmbrăcaţi-vă cu toată
armura lui Dumnezeu.”
Biblia prezintă elementele
componente ale armurii divine
2 (Efeseni 6:14-17) „având mijlocul
încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu
platoşa neprihănirii, ... ” (v.14), ....
ARGUMENTE
Argument 1. Cu scopul de a face faţă
atacurilor diavolului (Efeseni 6:11), „ca să
puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor
diavolului.”
Argument 2. Pentru a fi biruitori (Efeseni
6:13), „să rămâneţi în picioare, după ce veţi
fi biruit totul.”
Argument 3. Pentru a rezista momentelor
critice (Efeseni 6:13) „ca să vă puteţi
împotrivi în ziua cea rea.”
Argument 1. Adevărul (Efeseni 6:14)
„având mijlocul încins cu adevărul... ”;
Argument 2. Neprihănirea (Efeseni 6:14)
„îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, ... ”
Argument 3. Credinţa (Efeseni 6:15) „luaţi
scutul credinţei,... ” etc

După ce am parcurs toţi paşii exegetici incluşi în metoda de analiză exegetică pe care am
descris-o până aici, culminându cu extragerea principiilor din textul biblic studiat, suntem în măsură
să trecem la cea de a doua etapă importantă de întocmire a predicii, şi anume: organizarea din punct
de vedere homiletic a mesajului. Este vorba de structurarea propriu zisă a predicii.
Înainte de a trece la această etapă, considerăm că este important să facem o serie de remarci
în legătură implementarea celor zece paşi exegetici discutaţi până aici. Vom specifica faptul că cei
zece paşi reprezintă un model de analiză exegetică propusă de autorul acestor rânduri, care se
regăsesc într-o formă sau alta în metodele exegetice studiate în licee teologice şi seminarii la cursuri
de exegeză pe Vechiul şi Noul Testament.
Aşa cum afirmam mai sus, cititorii care nu au avut posibilitatea de a studia într-un seminar
teologic pot beneficia din plin de metoda exegetică propusă aici. Deşi nu neapărat în această ordine
sau în această formulare, paşii prezentaţi în acest capitol constitue etapele principale care intră într-
un model exegetic obişnuit. Cartea de faţă a fost scrisă în aşa fel încât cititorul să-şi însuşească un
model de analiză exegetică necesar construirii unei predici sau studierii în particular a unui pasaj
din Scriptură.
Singurii paşi la care cititorul neiniţiat va avea probleme sunt: pasul (4) referitor la traducerea
textului din original şi pasul (5) referitor la analiza cuvintelor şi expresiilor cheie din text. Însă pasul
(5) poate fi parcurs, dacă cititorul va ţinea seama de indicaţiile date pentru cei neiniţiaţi în privinţa
consultării unor concordanţe, lexicoane, dicţionare de specialitate sau programe specializate pe
calculator.
 101

Parcurgerea paşilor exegetici este foarte importantă şi benefică pentru cel care pregăteşte un
mesaj biblic. Aceşti paşi au un rol deosebit în efectuarea unei analize exegetice corecte a textului
biblic. De aceea considerăm că stăpânirea limbilor originale în care s-a scris Biblia creştină este un
instrument nepreţuit în descoperirea sensului textelor biblice.
Dar pentru cei care nu au posibilitatea de a studia într-un program organizat, însuşirea
acestei metode, chiar cu neajunsurile amintite, este de un mare ajutor în studierea personală a
Scripturii, şi implicit pentru întocmirea mesajelor biblice. Prin dobândirea unor competenţe în
domeniu analizei exegetice, rezultatele celui care întocmeşte un mesj biblic vor fi superioare, prin
comparaţie cu rezultatele obţinute înainte de a-şi fi însuşit metoda prezentată aici. Predicatorul
trebuie să se aştepte la aprecieri concrete din partea ascultătorilor. Însă adevăratul câştig constă în
faptul că predicatorul va deţine o metodă utilă de analiză a textului, reuşind astfel să studieze şi să
comunice mai bine mesajul Scripturii.

Exerciţiu aplicativ
Continuaţi analiza exegetică a textului biblic evaluat la exerciţiul aplicativ 1, realizând de această
dată:

- traducerea textului din original

- schiţa tehnică a pasajului,
- diagrama linară sau diagrama bloc,
- analiza cuvintelor şi expresiilor cheie din text, studiind cel puţin 3 cuvinte sau expresii cheie,
- analiza literară a textului,
- analiza istorică,
- analiza teologică şi
- extragerea principiilor din text.
-
 102

CAPITOLUL 5: STRUCTURAREA HOMILETICĂ A MESAJULUI BIBLIC

După ce am analizat din punct de vedere exegetic textul ales pentru predică, trecându-l prin
cei zece paşi ai metodei propusă în capitolul anterior, vom trece la cea de a doua etapă a procesului
de întocmire a mesajului, şi anume: organizarea din punct de vedere homiletic a predicii. La această
fază vom căuta să structurăm adevărurile descoperite în urma studiului exegetic anterior, într-o
anumită logică care să rezulte într-un mesaj coerent. Pentru structurarea corespunzătoare a ideilor
extrase dintr-un text este necesar să folosim o serie de reguli de organizare homiletică. 163 Indiferent
de metoda folosită: expozitivă, textuală sau subiectivă, orice mesaj va conţine cele şase elemente
de bază care intră în structura sa homiletică. Ideile descoperite în urma analizei exegetice vor fi
organizate într-un mesaj coerent, folosind următoarea structură homiletică:

1. Introducerea
2. Propoziţia predicii
3. Propoziţia de tranziţie
4. Ideile principale
5. Ideile secundare
6. Concluzia.

Reţinem că în privinţa ordinii pe care o vom respecta în construirea acestor elemente,

introducerea şi concluzia vor fi ultimele care vor fi dezvoltate.
Subliniem faptul că principiile homiletice folosite în întocmirea unui mesaj expozitiv, se
aplică pentru toate tipurile de mesaje biblice. Deosebirea dintre aceste tipuri de mesaje va apărea
cînd va fi vorba de identificarea sursei din care se vor extrage acele elemente de bază ale structurii
homiletice. Sursa folosită pentru organizarea homiletică a unui mesaj expozitiv este una singură, şi
anume: textul biblic din care am extras conceptul sau tema pe care dorim să o prezentăm în predică.
Extragerea conceptului de bază din Scriptură, se va face parcurgând cei zece paşi exegetici,
din studiul preliminar. În privinţa organizării ideilor din text, ne vom folosi de cele şase elemente
componente caracteristice oricărei structuri homiletice. Realizarea unui mesaj expozitiv
corespunzător presupune o exegeză corectă a pasajului studiat şi o organizarea homiletică care să
respecte cele şase elemente amintite.
Înainte de a parcurge elementele principale care intră în organizarea unei predici, indiferent
de tipul ei, este necesară etichetarea fiecărui element pe care îl parcurgem. Se poate folosi un sistem
propriu de etichetare. Vom căuta să scoatem în evidenţă prin subliniere, încercuire, etc., etapele
importante pe care le conţine mesajul. 164 Semnalizarea secţiunilor principale ale predicii îl ajută pe
predicator să reţină mai bine conţinutul predicii şi să urmărească schiţa predicii cu mai multă
uşurinţă, în procesul comunicării mesajului.
163
W. E. Sangster, vorbeşte în cartea sa The Craft of Sermon Construction, op.cit., despre metode de pregătire a
mesajelor biblice, dar într-un mod mai greu de urmărit şi fără o structură bine definită. Acest lucru este înţeles şi pentru
că această carte a fost scrisă la începutul secolului al XX-lea, p.151-185.
164
Pentru a înţelege mai bine importanţa şi modul practic de etichetare al unui mesaj, consultă schema din „Anexe,” de
la sfârşitul acestei lucrări, care ilustrează un mod de etichetare.
 103

O predică trebuie să fie bine organizată. Predica trebuie să dezbată o singură idee clar
formulată, pe care predicatorul o va urmări pe tot parcrsul mesajului său. Această idee unică a fost
numită de noi „un singur concept.” În construirea predicii vom avea grijă să respectăm acea
progresie logică care să poată fi observată în prezentarea mesajului. Respectând cu grijă etapele
amintite mai sus vom reuşi să evităm greşeala de a formula idei cu conţinut asemănător, redundant,
realizând astfel un mesaj coerent şi plăcut pentru ascultători. O structurare atentă a predicii îl ajută
pe cel care comunică să-şi organizeze bine timpul expunerii, îi oferă un simţ al progresului în
transmiterea mesajului şi îl conştientizează în legătură cu proporţionarea corectă a timpului afectat
comunicării fiecărei secţiuni principale a predicii. Dacă mesajul este bine organizat, audienţa va
putea să urmărească evoluţia logică a ideilor. Organizarea corespunzătoare a mesajului este
benefică atât pentru predicator cât şi pentru audienţă în ceea ce priveşte memorarea, reamintirea şi
reproducerea ideilor importante din predică.165
În paginile care urmează vom discuta despre modul de întocmire a fiecărui element care
intră în structura homiletică a unei predici.

1. SCRIEREA INTRODUCERII
Prin introducere, cel care comunică pregăteşte audienţa, încercând să-i convingă ascultătorii că
este important să asculte acest mesaj. Introducerea pentru o predică are rolul pe care îl are o uşă de
intrare intr-o clădire; în sensul că ea facilitează accesul în clădirea propriu zisă. Tot aşa şi
introducerea îl motivează pe ascultător să fie atent la conţinutul mesajului. În nici un caz,
introducerea nu trebuie să fie mai lungă de un sfert din mesajul propriu-zis. Considerăm că am fost
foarte indulgenţi când am sugerat această proporţie. Cu toate acestea este important ca predicatorul
să facă o introducere corespunzătoare, deoarece ea contribuie într-o mare măsură la pregătirea
atmosferei pentru recepţionarea mesajului de către ascultători. Există însă pericolul ca predicatorul
să facă o introducere prea lungă, şi în acest caz să fie nevoit să scurteze conţinutul predicii datorită
lipsei de timp. În acest caz ascultătorii nu mai reuşesc să pătrundă suficient în “clădire,” deoarece
ei au stat prea mult la “uşă.”
Introducerea are menirea de a capta atenţia ascultătorilor şi de a le menţine interesul cu
privire la mesajul care urmează să fie comunicat. Cu ajutorul introducerii, predicatorul va încerca să
demonstreze că mesajul său merită să fie ascultat. Din acest motiv o structurare corespunzătoare a
introducerii este importantă. 166

Ce să evităm în introducere?
În prezentarea introducerii predicatorul va căuta să evite următoarele aspecte:
 Se va feri de o exprimare prea pretenţioasă, de un limbaj tehnic, pe care ascultătorii nu îl cunosc.
Acest lucru va distrage atenţia audienţei de la mesajul propriu zis. Ascultătorii vor rămâne cu
gândul la acei termenii noi folosiţi de predicator şi nu vor mai urmări desfăşurarea mesajului.
 Predicatorul nu va lăuda în mod exagerat anumite persoane sau pe sine. Acest lucru poate crea
reacţii adverse în rândul audienţei şi va distrage atenţia.
 Se va evita folosirea informaţiilor care nu au o legărură directă cu mesajul propriu zis. Oricât de
interesante i se vor părea, predicatorul trebuie să se abţină de a le include dacă ele nu au nimic în
comun cu mesajul. Predicatorul va putea introduce acele informaţii dacă le găseşte un loc
potrivit în mesajul său.
 Predicatorul va evita să îşi ceară scuze de la amvon. În cazul în care face o afirmaţie greşită va
trebui să informeze audienţa, spunând că rectifică ceea ce a spus, sau va relua ideea pe care a
greşit-o fără a se scuza. Cel care comunică trebuie să dea dovadă de demnitate şi autoritate
atunci când proclamă Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel îl îndeamnă pe Timotei: “Nimeni să nu-ţi
dispreţuiască tinereţea ci fii o pildă pentru credincioşi în vorbire, în purtare…” (1Timotei 4:12).
 În general nu este indicat să facem de cunoscut audienţei ideile principale ale mesajului, chiar în
introducere. Prezentarea ideilor pe rând, va menţine o anumită tensiune pozitivă în rândul
audienţei, care va stârni curiozitatea, necesară pentru menţinerea interesului audienţei, pe tot
165
Vezi Charles W. Koller, Expository Preaching whithout Notes, op.cit., p. 20-27.
166
Vezi ce spune şi W. E. Sangster, în cartea sa The Craft of Sermon Construction, op.cit., în legătură cu
caracteristicile unei introduceri eficiente, p.132-134.
 104

parcursul mesajului. Excepţie de la această regulă o fac mesajele cu un grad mai mare de
dificultate, cum sunt predicile doctrinare. În acest caz, prin amintirea la început a ideilor
principale, ascultătorii vor putea să urmărească mai uşor evoluţia mesajului.

Părţile principale ale introducerii

Toate ideile din introducere trebuie să conducă către acel concept central, extras din textul
biblic ales pentru predică, în cazul mesajelor expozitive şi textuale. Conceptul central va fi ultimul
formulat în introducere, sub denumirea de propoziţie a predicii.
Orice introducere trebuie să conţină patru părţi principale:

a. 1) Afirmaţia introductivă
b. 2) Ilustraţia introducerii
c. 3) Textele biblice care susţin afirmaţia introductivă, şi
d. 4) Propoziţia predici
e.
Vom prezenta acum în detaliu fiecare element principal al unei introduceri.

1) Afirmaţia introductivă
Prima propoziţie din predică este afirmaţia introductivă. Ea este un adevăr general valabil,
ceea ce înseamnă că nu va conţine nume proprii, cu excepţia numelui lui Dumnezeu. În formularea
ei nu se foloseşte conjuncţia “şi.” Afirmaţia introductivă încearcă să ne familiarizeze cu acel unic
concept pe care urmează să îl prezentăm în conţinutul predicii noastre. Conceptul respectiv va fi
formulat explicit în ultima parte a introducerii, în aşa numita „propoziţie a predicii,” pe care o vom
analiza mai jos. În cazul mesajelor expozitive şi textuale afirmaţia introductivă este legată de
conceptul preluat din textul biblic de bază care urmează apoi să fie dezvoltat în predică. În cazul
mesajelor subiective afirmaţia introductivă este legată de subiectul predicii, care a fost ales de
predicator. Prin afirmaţia introductivă predicatorul urmăreşte să facă legătura dintre nevoile
audienţei şi conceptul biblic care urmează să fie prezentat, în cazul mesajelor expozitive şi textuale,
sau să facă legătura dintre nevoile audienţei şi tema abordată în predica subiectivă. Vom avea grijă
să formulăm în aşa fel afirmaţia introductivă încât ea să cuprindă nevoia audienţei. În cazul
formulării afirmaţiei introductive pentru mesajele expozitive şi textuale, avem responsabilitatea de a
armoniza în aceeaşi afirmaţie introductivă şi textul biblic împreună cu nevoile audienţei. În ceea ce
priveşte mesajele subiective, afirmaţia introductivă nu este dependentă de un anumit text din
Scriptură ci doar de nevoia audienţei pe care dorim să o analizăm în conţinutul predicii.
Pentru a înţelege mai bine cum să formulăm părţile principale ale introducerii, dar şi
elementele principale care intră în structura homiletică a unui mesaj biblic, vom oferi cititorului un
exemplu practic, după fiecare descriere a modului de întomire a unei părţi din predică. În felul
acesta, dacă vom pune cap la cap toate exemplele practice, la finalul acestui capitol vom obţine o
predică expozitivă. Exemplul nostru se va baza pe textul din Iacov 1:22-25. În afară de exemplul
din Iacov, vom mai oferi şi alte exemple, atunci când considerăm că este necesar.

Exemplu:

Afirmaţia introductivă (Iacov 1:22-25): Mulţi oameni susţin că sunt credincioşi dar în realitate
nu toţi cei care susţin, sunt ceea ce pretind.

După ce am formulat afirmaţia introductivă, vom trece la următoarea parte importantă a

introducerii, şi anume: prezentarea unei ilustraţii care clarifică afirmaţia introductivă.

2) Ilustraţia introducerii
Înainte de prezentarea ilustraţiei introducerii este nevoie să explicăm audienţei care este
relaţia dintre ilustraţia respectivă şi afirmaţia introductivă. Înainte de prezentarea ilustraţiei este
 105

absolut necesară o explicaţie care să arate în ce sens ilustraţia pe care urmează să o prezentăm
contribuie la clarificarea ideii pe care o dezvoltăm în predică. Această explicaţie face trecerea de la
afirmaţia introductivă către ilustraţia introducerii. Explicaţia va trebui să arate legătura directă
dintre cele două părţi principale ale introducerii. În introducere nu vom prezenta ilustraţii care n-au
legătură cu afirmaţia introductivă, indiferent cât de interesante ar fi acestea. Introducerea nu are ca
scop crearea unei atmosfere de destindere, sau producerea bunei dispoziţii. Prin această ilustraţie
vom exemplifica adevărul formulat în ideea introductivă care vizează nevoia audienţei, din
perspectiva conceptului care urmeaza să fie elaborat în mesaj. În mod indirect, în cazul mesajelor
expozitive şi textuale, va trebui să ne gândim la relaţia existentă între ilustraţie şi conceptul biblic
care va fi formulat în propoziţia predicii.
După ce am prezentat ilustraţia, uneori va fi nevoie să concluzionăm cu o observaţie care să
arate în mod concret legătura între afirmaţia introductivă şi ilustraţia pe care tocmai am prezentat-o.
Pentru lămurirea afirmaţiei introductive este indicat să ne limităm la două sau trei ilustraţii.
Pentru a prezenta ilustraţii reprezentative în raport cu problemele audienţei ce urmează să fie
dezvoltate în mesaj, este bine să facem o listă cu manifestările concrete ale nevoii audienţei pe care
dorim să o abordăm. Vom căuta să fim cât se poate de specifici. Vom alege ilustraţiile cele mai
sugestive din acest punct de vedere. Simptomele specifice menţionate vor convinge ascultătorii că
afirmaţia introductivă este reală.
În scrierea ilustraţiei introducerii este important să reţinem următoarele aspecte:
 Ilustraţia va avea rolul de a exemplifica adevărul formulat în afirmaţia introductivă.
 Putem da una sau mai multe ilustraţii pentru clarificarea afirmaţiei introductive. Acestea au rolul
de a susţine afirmaţia introductivă.
 Vom da o explicaţie la începutul şi la sfârşitul ilustraţiei pentru a scoate în relief relaţia dintre
ilustraţie şi afirmaţia introductivă.
 Vom fi atenţi să nu prezentăm aceste ilustraţiile cu scopul de a ataca o anumită persoană din
audienţă.
 Să nu dăm cazuri reale negative din rândul audienţei. Se poate da ca ilustraţie un exeplu pozitiv
din rândul audienţei. Însă este nevoie de multă înţelepciune în folosirea unor exemple din
adunare.
 Este interzis să nu folosim exemple concrete din activitatea de consiliere spirituală proprie, din
biserica unde slujim. Atunci când predicatorul doreşte să prezinte un anumit caz, este necesar să
să ceară permisiunea persoanei la care intenţionează să facă referire. Se cere multă delicateţe în
prezentarea introducerii.
 Ilustraţiile prezentate în introducere nu trebuie să conţină şi soluţii de rezolvare ale problemei
adresate, ci doar manifestări vizibile ale problemei.
 Ilustraţiile introductive pot fi luate din viaţa bisericii, dacă acestea nu vizează un caz singular, ci
ele reprezintă o problemă generală în biserică.
 Ilustraţiile introductive pot fi luate din diferite domenii ale vieţii.
Informaţii suplimentare referitoare la folosirea ilustraţiilor vor fi prezentate mai jos la
secţiunea despre scrierea ilustraţiilor. În continuare vom prezenta un exemplu de ilustraţie a
introducerii, pe baza textului din Iacov 1:22-25.

Exemplu:

Ilustraţia introducerii (Iacov 1:22-25). (Pentru început vom explica relaţia dintre afirmaţia
introductivă şi ilustraţia pe care urmează să o prezentăm). Pentru a demonstra faptul că afirmaţia de
mai sus (afirmaţia introductivă) este adevărată, doresc să vă relatez o întâmplare. Cineva a povestit
că vizitând o mănăstire din Moldova a văzut că o bărânică a aprins o lumânare în faţa icoanei cu
persoana lui Cristos. Icoana era aşezată în partea dreaptă, la intrarea în mănăstire. După aceea s-a
deplasat în stânga, unde era un tablou cu iadul, în care era reprezentat Satan şi îngerii lui. Bătrânica
a aprins o lumânare şi în faţa acelui tablou. Intrigat de cele văzute, persoana care se uita la
bătrânică s-a dus să o întrebe de ce a aprins o lumâre şi în faţa lui Satan. Bătrânica îi răspunde:
“Maică! Cine mai ştie pe mâna cui voi ajunge în lumea cealaltă? De aceea eu vreau să mă pun bine
şi cu unu şi cu altul.”
 106

(Este bine să facem o scurtă observaţie referitoare la legătura dintre afirmaţia intruductivă şi
ilustraţia care tocmai a fost prezentată). Această femeie credea despre sine că este credincioasă, dar
în urma gestului ei, ne îndoim că ea era cu adevărat credincioasă.
După prezentarea ilustraţiei vom trece la cea de a treia parte importantă a introducerii, şi
anume: vom aduce unul sau mai multe texte din Scriptură care să susţină afirmaţia introductivă.

3) Texte biblice care susţin afirmaţia introductivă

În alegerea textelor biblice care susţin afirmaţia introductivă vom ţine seama şi de conţinutul
propoziţiei predicii, pe care urmează să o includem în ultima parte a introducerii. Aceste textele
biblice trebuie să facă legătura dintre afirmaţia introductivă şi propoziţia predicii. Vom căuta
pasajul sau pasajele biblice care susţin cel mai bine afirmaţia şi ilustraţia introductivă a mesajului ce
urmează să fie comunicat. Vom căuta să armonizăm afirmaţia introductivă, ilustraţia
introducerii, textul biblic de susţinere a afirmaţiei introductive cu nevoia ascultătorilor, pe care
dorim să o adresăm în mesaj.
Înainte de a aminti textul sau textele biblice pe care dorim să le aducem în sprijinul
afirmaţiei introductive, este bine să dăm o explicaţie, în care vom informa audienţa în legătură cu
aspectele pe care le clarifică textul biblic, în raport cu problema ridicată în afirmaţia introductivă. În
felul acesta ascultătorii vor fi convinşi de armonia existentă între părţile principale ale introducerii
discutate mai sus. De prea multe ori mesajul nu dă rezultatele aşteptate, tocmai pentru că
predicatorul îi lasă pe ascultători să tragă cele mai multe concluzii, sau să găsească conexiunile între
ideile prezentate în mesajul său. Însă presupoziţiile predicatorului nu sunt justificate, deoarece de
cele mai multe ori audienţa nu va sesiza, aşa cum crede el, relaţiile dintre idei, şi nu va trage
concluziile, pe care bănuieşte el că sunt evidente, fără a mai fi nevoie de explicaţiile sale.
În anumite situaţii va fi utilă explicarea pe scurt a contextului din care face parte textul
biblic propus ca argument în sprijinul afirmaţiei introductive. În cazul în care nu suntem suficient de
informaţi, este nevoie să consultăm anumite comentarii biblice, care aduc lămuriri despre situaţiile
concrete în care autorul a scris textul respectiv. De exemplu, dacă dorim să formulăm o afimaţie
introductivă în care să facem referire la dragostea creştinjă, putem folosi ca text pentru susţinerea
afirmaţiei câteva versete din 1 Corinteni 13. În acest caz ar putea fi necesară prezentarea contextui
în care Pavel scrie aceste rânduri. Cartea vorbeşte despre certuri între fraţii din Corint, ei fiind
împărţiţi în partide. Se menţionează despre un caz grav de curvie între membrii bisericii; alţii erau
mândrii de cunoştinţele lor, etc. Aceste manifestări ale corintenilor se potrivesc uneori cu situaţia
audienţei căreia îi vorbeşte predicatorul. În mijlocul unor frământări similare cu cele descrise în 1
Corinteni, predicatorul ar putea sugera ascultătorilor săi posibilitatea de a opta pentru dragostea
creştină ca soluţie la crizele existente.
În selectarea textelor care vor susţine afirmaţia introductivă, vom reţine faptul că nu trebuie
să forţăm textul biblic ca să se potrivească în toate detalile pe care le presupune situaţia
experimentată de audienţă. Va fi necesară o ajustare. Uneori va fi nevoie să renunţăm la anumite
aspecte ale nevoii concrete din biserică pentru a armoniza cât mai bine afirmaţia introductivă cu
textul Scripturii. Se poate renunţa la acele aspecte pe care predicatorul nu intenţionează să le
adreseze în mesajul său. Va păstra însă acele probleme pe care doreşte să le dezvolte în predică. În
anumite situaţii vom considera că un singur text nu argumentează satisfăcător în favoarea afirmaţiei
introductive. În acest caz putem apela şi la alte texte care aduc unele completări necesare.
Când înregistrăm textul sau textele biblice aduse în sprijinul afirmaţiei şi a ilustraţiei
introductive, este obligatoriu să dăm referinţa biblică exactă, să cităm acea porţiune din pasaj care
scoate în evidenţă nevoia pe care vrem să o abordăm în mesajul nostru. Nu vom fi zgârciţi în
privinţa citării de versete biblice în mesajul nostru. Citarea versetelor biblice conferă autoritate
mesajului nostru.
După ce predicatorul a prezentat textul sau textele biblice pentru susţinerea afirmaţiei
introductive, va fi necesar să dea o altă explicaţie care să evidenţieze legătura dintre textul biblic şi
propoziţia predicii care urmează să fie formulată în continuare.
Vom prezenta în continuare exemplu nostru pentru a înţelege mai bine cum se procedează în
cazul includerii textelor biblice ca argumente în sprijinul afirmaţiei introductive.
 107

Exemplu:

Text biblic în sprijinul afirmaţiei introductive bazat pe Iacov 1:22-25: (La început vom da o
scurtă explicaţie care să arate relaţia dintre afirmaţia introductivă şi textul biblic care urmează să fie
prezentat, apoi menţionăm şi prezentăm textul). Domnul Isus atrage atenţia ucenicilor în legătură cu
pericolul de a se autoînşela în privinţa credinţei pe care o au. În Matei 7:21, după ce a dat acele
învăţături minunate, Isus concluzionează la sfărşitul predicii de pe munte: “Nu orişicine – Mi zice
'Doamne, Doamne!' va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în
ceruri.”
(Vom da în continuare o explicaţie care să scoată în evidenţă modul cum se relaţionează
textul biblic citat mai sus şi propoziţia predicii, pe care urmează să o analizăm). Din afirmaţia lui
Isus observăm că pentru a fi acceptat în Împărăţia lui Dumnezeu – obiectivul final al unui
credincios autentic, trebuie să avem o atitudine corectă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.
La acest punct ar trebui să înregistrăm cea de a patra parte principală a introducerii care este
propoziţia predicii.

4) Propoziţia predicii
Deoarece propoziţia predicii face parte atât din introducere cât şi din seria elementelor
principale ale oricărei structuri homiletice a unei predică, la acest moment ne limităm doar să
afirmăm că ea va fi discutată în secţiunea următoare. Propoziţia face parte şi din introducerea
predicii şi din conţinutul predicii. Această poziţie arată că ea reprezintă acea parte a mesajului care
include tema principală ce va fi dezvoltată ulterior în cuprinsul predicii.
Vom continua acum să prezentăm elementele principale care intră în organizarea homiletică
a unui mesaj biblic.

2. FORMULAREA PROPOZIŢIEI PREDICII

Dorim să atragem atenţia că pentru realizarea unui mesaj biblic coerent, predicatorul trebuie
să acorde o importanţă deosebită procesului de descoperire a propoziţiei predicii. Formularea
corectă a propoziţiei este importantă deoarece întregul mesaj biblic evoluează în jurul ei. Propoziţia
predicii este o afirmaţie general valabilă care prezintă conceptul central al mesajului, formulat într-
un mod clar şi concis. Propoziţia încapsulează în ea ideea de bază a predicii care a fost introdusă cu
ajutorul afirmaţiei introductive, a ilustraţiei şi a textelor biblice care argumentează în favoarea
afirmaţiei introductive (discutate mai sus). Propoziţia predicii reprezintă o singură idee, care
urmează să fie dezvoltată pe întreg parcursul mesajului.
În formularea propoziţiei trebuie să avem grijă ca aceasta să includă nevoia audienţei pe care
predicatorul doreşte să o dezvolte în mesajul său. Propoziţia predicii este o afirmaţie laconică dar
concentrată, care încapsulează în ea o serie de aspecte, cum ar fi: conceptul central al predicii,
nevoia sau problema pe care o are audienţa, textul biblic care stă la baza dezvoltării predicii, şi
soluţia de rezolvare a problemei, pe care o propune predicatorul. Soluţia vizează ceea ce oamenii
trebuie să schimbe în viaţa lor spirituală ţinând seama de conceptul de bază care va fi abordat în
predică.
Formularea unei propoziţii corecte şi complete presupune un efort deosebit din partea
predicatorului. Chiar dacă este formată din câteva cuvinte, predicatorul va trebui să aloce un timp
îndelungat descoperirii şi formulării propoziţiei predicii (ca şi a propoziţiei de tranziţie, care va fi
discutată după aceea). Nu este de mirare că mulţi predicatori nu au o propoziţie a predicii corectă în
mesajele lor. În cazul mesajelor expozitive şi textuale, propoziţia predicii trebuie să fie extrasă din
textul biblic de bază.
Propozitia poate fi comparată cu un vârf de sageată care străpunge întregul mesaj al
predicatorului, determinând toate elementele de bază ale unei predici. De aceea este important să
dăm o explicaţie clară care să demonstreze audienţei logica trecerii de la textul biblic care susţine
afirmaţia introductivă către propozitia predicii.
Vom reaminti faptul că metoda de compunere a elementelor de bază care intră în structura
homiletică a unei predici, se aplică oricărui tip de mesaj biblic (expozitiv, textual sau subiectiv), cu
observaţia că în cazul predicilor expozitive şi textuale, elementele sunt dependente atât de conceptul
 108

central cât şi de textul biblic din care acesta a fost extras, în timp ce pentru mesajele subiective,
elementele structurii homiletice sunt dependente doar de conceptul central, selectat în funcţie de
decizia predicatorului. În mesajul expozitiv şi textual, propoziţia predicii se extrage din textul biblic
ales pentru predică, iar în cazul mesajului subiectiv, subiectul predicii determină formularea
propoziţiei şi a celorlalte elemente componente.

Părţi principale ale propoziţiei predicii

Propoziţia predicii conţine la rândul ei două elemente principale:
a. Subiectul propoziţiei şi
b. Predicatul propoziţiei.

Formularea subiectului propoziţiei. Pentru descoperirea subiectului propoziţiei vom pune

întrebarea: “Despre ce vorbeşte textul biblic?” Textul poate să se refere la un eveniment un
personaj, să descrie o stare, etc. Subiectul propoziţiei se referă la tema de bază pe care predicatorul
va alege să o discute pe tot parcursul mesajului. El trebuie să descopere subiectul propoziţiei în
urma studierii pasajului biblic. După formularea subiectului vom căuta să descoperim şi predicatul
propoziţiei.
Formulatea predicatului propoziţiei. Pentru identificare predicatului propoziţiei ne vom
folosi de întrebările: “Ce spune textul despre subiectul descoperit mai sus?” sau “Cum descrie
textul nostru subiectul?” Predicatul propoziţiei descrie o acţiune sau o stare a subiectului
propoziţiei, pe care l-am identifiat mai sus. Predicatul trebuie să conţină un verb care caracterizează
acţiunea sau starea subiectului.

Exemplu:

Vom da în continuare un exemplu de formulare a subiectului şi predicatului propoziţiei

folosind textul din Iacov 1:22-25.

Subiectul propoziţiei este: „Cuvântul lui Dumnezeu,” iar

Predicatul propoziţiei este: „Modul de relaţionare a oamenilor la Cuvânt”

După ce am identificat subiectul şi predicatul, suntem în măsură să formulăm propoziţia

completă a predicii, care trebuie să combine într-o anumită logică cele două elemente: subietul şi
predicatul propoziţiei. În formularea propoziţiei este obligatoriu să includem şi referinţa biblică
exactă a textului din care am extras-o. Menţionarea referinţei biblice în propoziţie, conferă
autoritate mesajului şi mesagerului, deoarece audienţa este atenţionată că discursul nu îi aparţine
predicatorului ci este al lui Dumnezeu, fiind extras din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vom include o
referinţă biblică în cazul mesajelor subiective. Propoziţia predicilor subiective va trebui să conţină
în locul referinţei biblice cuvântul: „Scriptura” sau un alt sinonim pentru Biblie. Ca urmare,
propoziţia completă a predicii din Iacov 1:22-25 ar putea fi:

Propoziţia: Iacov 1:22-25 (referinţa biblică) ne informează că oamenii se relaţionează diferit la

(predicatul) Cuvântul lui Dumnezeu (subiectul).

În propoziţia de mai sus avem cele două elemente de bază: subiectul şi predicatul, precum şi
referinţa biblică exactă.
Alte observaţii importante pe care predicatorul trebuie să le ia în considerare în formularea
propoziţiei predicii sunt:
 Propoziţia predicii nu trebuie să conţină nume proprii cu excepţia numelui lui Dumnezeu. Va
trebui să includem: subiectul, predicatul şi referinţa biblică, formulate după modelul unui adevăr
general valabil.
 Propoziţia nu va conţine conjuncţia „şi,” deoarece ea cuplează mai multe idei. Propoziţia trebuie
să aibă o singura idee.
 109

Tipuri de propoziţii ale predicii

Pentru evitarea monotoniei în activitatea de comunicare a Scripturii, este bine să folosim mai
multe modele de formulare a propoziţiei. Vom prezenta patru modele de formulare a propoziţiei
unui mesaj biblic:
 propoziţie imperativă,
 propoziţie didactică,
 propoziţie interogativă, şi
 propoziţie hortativă.

Cunoaşterea mai multor tipuri de propoziţii îl va ajuta pe cel care comunică să aibă
posibilitatea de a alege cel mai potrivit model pentru mesajul său. Cunoscând mai multe modalităţi
de formulare a propoziţiei, predicatorul va putea să diversifice modul de formulare a propoziţiei,
evitând astfel monotonia. Vom prezenta acum cele patru modele de propoziţii şi vom da exemple de
asemenea propoziţii, cu scopul de a-l ajuta pe cel care citeşte să înţeleagă cum se construieşte în
mod practic fiecare tip de propoziţie de mai sus.

- Propoziţia imperativă. În acest tip pe propoziţie cel care comunică va căuta să îl convingă pe
ascultător de responsabilitatea pe care o are faţă de mesajul biblic ce urmează să fie prezentat. În
cazul propoziţiei imperative se vor folosi verbe de modalitate, ca de exemplu: “Ar trebui să…,”
“Este necesar să…..” etc.167

Exemplu:

Propoziţie imperativă bazată pe Iacov 1:22-25: Textul din Iacov 1:22-25 ne conştientizează de
faptul că este necesar să verificăm în ce relaţie ne aflăm faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

- Propoziţia didactică. Acest model de propoziţie urmăreşte formularea simplă a conceptului

central conţinut în pasajul biblic, aşa cum se întâlneşte în prezentarea prelegerilor. Predicatorul va
formula în manieră academică adevărul central al textului, care urmează să fie dezvoltat în mesaj.

Exemplu:

Propoziţie didactică bazată pe Iacov 1:22-25. În Iacov 1:22-25 este prezentat modul de raportare a
omului la Cuvântul lui Dumnezeu.

Modelul propoziţiei didactice a fost folosit de noi când am dat primul exemplu de formulare
a propoziţiei predicii.

- Propoziţia interogativă. În acest caz propoziţia se va scrie sub formă de întrebare. La acest tip
de propoziţie ideile principale ale mesajului vor constitui răspunsuri la întrebarea formulată în
propoziţia predicii.

Exemplu:

Propoziţie interogativă bazată pe Iacov 1:22-25: În ce relaţie se pot afla oamenii faţă de Cuvântul
lui Dumnezeu, în lumina textului din Iacov 1:22-25?

- Propoziţia de tip hortativ (sau de îndemnare). Prin acest tip de propoziţie, audienţa este
îndemnată să ofere un răspundă afirmativ la mesajul care va fi comunicat. Propoziţia va fi scrisă sub
formă de îndemn. Este vorba de o exprimare mai curtenitoare decât cea folosită în cazul propoziţiei

În legătură cu verbele de modalitate consultă cartea lui Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti: Editura
167

Aacademiei, 1986, p. 153.

 110

imperative. Acest tip de propoziţie foloseşte în cuprinsul ei expresii de genul: “Haideţi să….”, sau
“ar trebui să...,” care au un caracter motivator.

Exemplu:

Propoziţie de tip hortativ bazată pe Iacov 1:22-25: Haideţi să vedem, în lumina textului din Iacov
1:22-25, dacă noi ne aflăm într-o relaţie corectă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Odată cu formularea propoziţiei predicii am ajuns la punctul în care trebuie să facem

tranziţia de la introducerea predicii către cuprinsul ei. Din acest motiv va fi nevoie să întocmim
propoziţia de tranziţie; al treilea element principal al structurii homiletice a oricărei predici.

3. FORMULAREA PROPOZIŢIEI DE TRANZIŢIE

Propoziţia de tranziţie este acea parte a predicii care construieşte puntea de legătură între
introducerea predicii şi cuprinsul ei. Ţinând seama de faptul că propoziţia de tranziţie face parte din
procesul de pregătire a ascultătorilor pentru recepţionarea conţinutului mesajului, ea trebuie să fie
formulată în aşa fel încât să capteze atenţia şi să stârnească interesul audienţei pentru predică.
Predicatorul se va folosi de introducere şi de propoziţia de tranziţie pentru a convinge ascultătorii în
legătură cu importanţa mesajului care urmează să fie transmis. Propoziţie de tranziţie ne ajută să
transformăm soluţia propusă de propoziţia predicii în anumite acţiuni personale, care au în vedere
schimbări de comportament, ce vizează rezolvarea nevoii adresate în mesaj.
Formularea corectă a propoziţiei de tranziţie este foarte importantă pentru structurarea
corespunzătoare a conţinutului predicii. În funcţie de modul în care formulată tranziţia depinde
claritatea mesajului. Printr-o articulare corespunzătoare a propoziţiei de tranziţie vom obţine un
mesaj coerent şi unitar. Propoziţia de tranziţie ne ajută să scoatem în evidenţă, într-un mod logic,
soluţia propusă în mesaj pentru rezolvarea problemei adresate, prin intermediul ideilor principale
ale mesajului.
Propoziţia de tranziţie conţine în mod obligatoriu trei părţi principale, şi anume:

1) Ideea concesivă
2) Cuvântul cheie, şi
3) Propoziţia predicii

Formularea propoziţiei de tranziţie este una din cele mai pretenţioase şi dificile operaţii pe
care trebuie să le parcurgă predicatorul în întocmirea mesajului. La început, va fi nevoie de un timp
mai îndelungat pentru rezolvarea acestui element component al structurii homiletice a unei predici.
Dar pe măsură ce va exersa tot mai mult, predicatorul va căpăta deprinderi în formularea propoziţiei
de tranziţie. Formularea tranziţiei poate fi considerată o artă, şi ea presupune atât un efort susţinut,
necesar pentru a da forma corespunzătotare propoziţiei de tranziţie, cât şi multă imaginaţie în
formulare. Dificultatea formulării tranziţiei constă în stabilirea părţilor principale care o compun, şi
care se află într-o relaţie de interdependenţă. Aceasta înseamnă că nu poţi identifica corect ideea
concesivă dacă nu ai anumite informaţii despre celelalte două elemente. Acest lucru este valabil şi
în cazul identificării cuvântului cheie, care necesită o cunoaştere prealabilă a ideii concesive şi a
propoziţiei predicii. După ce au fost identificate părţile principale ale propoziţiei de tranziţie,
predicatorul trebuie să apeleze la imaginaţie pentru a combina aceste elemente, în aşa fel ca ele să
se armonizeze într-o frază logică şi motivatoare. Formularea propoziţiei de tranziţie are un rol
crucial în a convinge audienţa de importanţa mesajului.
Vom arăta modul în care se identifică şi se formulează cele trei părţi principale ale
propoziţiei de tranziţie.

1) Ideea concesivă
 111

Ideea concesivă este exprimată printr-un un verb la gerunziu. Acest verb se scrie primul în
propoziţia de tranziţie. Ca exemple de verbe la gerunziu folosite mai frecvent cu rol de idee
concesivă putem menţiona: „cunoscând,” „înţelegând,” „respectând,” „aplicând,” etc. Cele mai
folosite verbe cu rol de idee concesivă sunt verbele de acţiune. Este normal să fie aşa, deoarece
ideea concesivă are menirea de a-l motiva pe ascultător să pună în practică mesajul ce urmează a fi
comunicat de predicator.
Ideea concesivă este cea care substituie întrebarea de bază la care va răspunde mesajul biblic
ce va fi transmis. Pentru o identificare corectă a ideii concesive, trebuie să ne străduim a descoperi
întrebarea cea mai potrivită, care va avea ca răspuns conceptul central, ce se regăseşte în propoziţia
predicii. În loc de a ne adresa în mod direct printr-o întrebare, care să fie inclusă în propoziţia de
tranziţie, ca de exemplu: „cine, ce, cum, unde, de ce, etc., să realizăm o anumită acţiune propusă de
predicator pentru audienţă, vom înlocui acea întrebare cu un verb la gerunziu. Acel verb trebuie să
reprezinte în mod indirect prima parte a răspunsului la acea întrebare, care dezvăluie acţiunea ce
trebuie întreprinsă în direcţia aplicării soluţiei propuse pentru nevoia adresată în mesaj, şi exprimată
prin conceptul central formulat în propoziţia predicii. Ideea concesivă reprezintă, de fapt, un mod de
reformulare a întrebării la care răspunde propoziţia predicii.
Discutam anterior despre dificultatea identificării şi formulării propoziţiei de tranziţie, care
este determinată de interdependenţa părţilor principale ce o compun. Deşi ideea concesivă se aşează
prima în propoziţia de tranziţie, cel care întocmeşte mesajul va trebui să facă o analiză preliminară,
în care să prospecteze posibilul cuvânt cheie al tranziţiei, să reţină propoziţia predicii, precum şi o
familiarizare cu ideile principale ale mesajului. Avem de a face cu un proces circular, în sensul că,
ni se cere să descoperim elementele tranziţiei, pe care trebuie să le cunoaştem într-o anumită
măsură, înainte de a le identifica. Vom reţine că, deşi ideea concesivă se scrie prima în propoziţia de
tranziţie, ea se va formula după ce am descoperit cuvântul-cheie. Este necesară cunoaşterea
cuvântului cheie, deoarece acesta determină tipul de idee concesivă pentru care vom opta în
propoziţia de tranziţie. Despre cuvântul cheie vom discuta în secţiunea următoare.
Cunoaşterea cuvântului cheie este o condiţie pentru descoperirea celei mai potrivite întrebări
la care răspunde, în mod indirect, ideea concesivă. Pentru aceasta va fi util să scriem sub formă de
întrebare propoziţia predicii pe care am analizat-o mai sus. Forma interogativă a propoziţiei este un
instrument care ne ajută să identificăm cuvântul cheie. Forma interogativă poate să nu apară în
mesajul scris, dar ea va repetată de mai multe ori în timpul prezentării lui, pentru a reaminti
ascultătorilor conceptul de bază analizat în predica respectivă. Reţinerea conceptului analizat în
propoziţia predicii, contribuie la o mai uşoară asimilare a conţinutului mesajului de către ascultători.
Vom prezenta un exemplu de descoperire a ideii concesive, folosindu-ne de textul din Iacov
1:22-25. Pentru aceasta ne vom reaminti care este propoziţia predicii (vezi mai sus). Observam că
propoziţia din Iacov 1:22-25 făcea referire la atitudinea oamenilor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.
O întrebare potrivită la care răspunde propoziţia de mai sus ar fi: „Care este atitudinea oamenilor
faţă de Cuvânt, ţinând seama de textul din Iacov 1:22-25”.
Reformularea acestei întrebării se va face folosind un verb la gerunziu, care ar putea fi:
„ascultând,” „cunoscând,” „îndeplinind,” etc. Ţinând seama de informaţiile preliminare pe care le-
am obţinut cu referire la celelelte părţi principale a propoziţiei de tranziţie (cuvântul cheie,
propoziţia predicii), precum şi o cunoaştere prealabilă a ideilor principale a mesajului, am stabilit ca
idee concesivă - verbul la gerunziu să fie: „comparând.”

2) Identificarea cuvântului cheie

A doua parte principală a propoziţiei de tranziţie este cuvântul cheie. Descoperirea
cuvântului cheie este un proces dificil, însă este foarte important să găsim cuvântul cheie
corespunzător. Cuvântul cheie caracterizează toate ideile principale ale mesajului nostru. Pentru a
identifica corect cuvântul cheie, este necesar să punem întrebarea potrivită, conceptului central
dezvoltat în predică. Acest cuvânt cheie va fi întotdeauna un substantiv la plural. Raţiunea
pentru care cuvântul cheie trebuie să fie un substantiv plural este pentru că el trebuie să
caracterizeze ideile principale ale predicii, care în general sunt mai multe, nu doar una singură.
Câteva exemple de cuvinte cheie care se folosesc mai des sunt: “adevăruri,” “lecţii,” “lucruri,”
“consecinţe,” etc.
 112

Cuvântul cheie clasifică, dă nume, ideilor principale ale predicii. Dacă am alege ca şi cuvânt
cheie substantivul „legi,” atunci fiecare ideie principală a predicii va trebui să fie o lege. Dacă
cuvântul cheie este “ categorii “ atunci fiecare idee principală a mesajului va fi o categorie, la care
face referire mesajul. Pentru a găsi un cuvânt cheie potrivit putem consulta lista cuvintelor cheie de
la sfârşitul acestei cărţi.168

Exemplu: Făcând un studiu preliminar al părţilor principale ale propoziţiei de tranziţie din
Iacov 1:22-25, vom ajunge la concluzia că pentru textul din Iacov 1:22-25, putem alege ca şi cuvânt
cheie substantivul „categorii.”

Observaţii referitoare la scrierea cuvântului cheie

 Nu trebuie să confundăm cuvântul-cheie al propoziţiei de tranziţie cu cuvintele cheie la care ne-

am referit în cadrul metodei, la tabelul cuvintelor şi expresiilor importante (cheie) din textul
biblic. Cuvântul cheie al propoziţiei de tranziţie nu se va lua din textul biblic.
 Fiecare idee principală va fi dependentă de cuvântul cheie.
 Orice mesaj biblic va avea un singur cuvânt cheie inclus în propoziţia de tranziţie.
 Vom mai întâlni cuvinte cheie şi în cazul dezvoltării ideilor principale, care sunt diferite de
cuvântul cheie al propoziţiei de tranziţie.
 Cuvântul cheie are rolul de a realiza unitatea predicii.
 Cuvântul cheie se va regăsi întotdeauna în propoziţia de tranziţie, dar niciodată el nu va apărea
în propoziţia predicii.

3) Reformularea propoziţiei predicii

Deoarece despre propoziţia predicii am discutat în detaliu la pasul anterior, în ceea ce
priveşte includerea ei şi în propoziţia de tranziţie, ne vom limita să spunem că propoziţia predicii se
va regăsi în propoziţia de tranziţie. Însă de cele mai multe ori ea necesită o reformulare, pentru a se
armoniza cu celelalte părţi principale ale propoziţiei de tranziţie: ideea concesivă şi cuvântul cheie.
În reformulare propoziţiei predicii vom include şi un verb care să inspire optimism ascultătorilor,
cum ar fi: „vom putea,” „vom reuşi,” „vom avea biruinţă,” „vom avea succes, ” etc. După acest verb
vom adăuga un alt verb care să descrie obiectivul pe care preconizăm să îl atingem în urma aplicării
mesajului: „să ne schimbăm,” „să obţinem,” „să câştigăm,” „să ne evaluăm,” „să refuzăm,” etc.
După ce am descoperit părţile principale, putem să formulăm propoziţia de tranziţie.
Propoziţia de tranziţie nu va conţine conjuncţia „şi,” deoarece ea leagă două ideii, în timp ce
propoziţia de tranziţie trebuie să aibă o singură idee. Propoziţia de tranziţie nu conţine nume proprii
cu excepţie numelui divinităţii. În formularea propoziţiei de tranziţie vom folosi persoana I, plural
sau persoana a II-a singular şi plural (noi, tu, voi). Folosirea acestor pronume îl vizează în mod
direct pe ascultător, şi îl va conştientiza pe acesta în legătură cu responsabilitatea personală faţă de
mesajul transmis. Formularea corectă a propoziţiei de tranziţie oferă unitate mesajului, şi ne ajută să
înţelegem obiectivele concrete pe care le putem atinge parcurgând ideile principale ale mesajului.
În formularea propoziţiei predicii şi a propoziţiei de tranziţie este obligatoriu să introducem
şi referinţa textului biblic din care predicăm. Menţionarea referinţei biblice va da autoritate
mesajului, deoarece, în felul acesta, predicatorul îndreaptă privirile audienţei spre Scriptură, care
este recunoscută de oameni ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Propoziţia de tranziţie a unei predici
subiective nu va avea referinţă biblică, însă în acest caz vom include unul din numele pe care le are
Cuvântul lui Dumnezeu: “Scriptura...,” “Biblia...” etc., pentru a sublinia caracterul biblic al
mesajului.

Exemplu: Vom prezenta un exemplu de propoziţie de tranziţie din Iacov 1:21-25.

Ideea concesivă: „comparând”

Cuvântul cheie: “categorii”

168
Vezi lista cuvinteleor cheie de la secţiunea „Anexe.”
 113

Un exemplu de propoziţie de tranziţie bazată pe Iacov 1:22-25 ar putea fi: Comparând

(ideea concesivă) + categoriile de oameni (cuvântul cheie) + prezentate în Iacov 1:22-25
(referinţa biblică), + ne vom putea verifica atitudinea proprie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu
(propoziţia predicii).

Tipuri de propoziţii de tranziţie

Pentru varietate în comunicarea mesajului, pe lângă faptul că este necesar să cunoaştem mai
multe tipuri de propoziţii ale predicii, este important să cunoaştem mai multe tipuri de propoziţii de
tranziţie. Vom prezenta două tipuri de propoziţii de tranziţie, şi anume: propoziţie de tranziţie de
obligativitate, şi propoziţie de tranziţie de posibilitate. Predicatorul va selecta unul din aceste
modele în funcţie de aşteptările pe care le are din partea audienţei, precum şi de tipul de mesaj
pentru care optează.
În cazul în care predicatorul doreşte să accentueze responsabilitatea directă a celor care îl
ascultă, motivându-i să treacă imediat la acţiune, el va apela la modelul tranziţiei de obligativitate.
Dacă predicatorul doreşte să ofere mai multă libertate de decizie ascultărorilor, vis-a-vis de mesajul
pe care îl prezintă, el va putea folosi o propoziţie de tranziţie de posibilitate.
Vom prezenta modul în care se formulează aceste tipuri de propoziţii de tranziţie, precum şi
caracteristicile specifice fiecărui tip.

a. Propoziţia de tranziţie de posibilitate. Acest tip de tranziţie subliniază opţiunea pe care

o are ascultătorul în ceea ce priveşte împlinirea cerinţelor prezentate în mesaj. În acest caz,
propoziţia de tranziţiei de posibilitate va avea următoarea structură: “Ideea concesivă (verb la
gerunziu) + cuvântul cheie (substantiv plural) + (referinţa biblică) + (propoziţia predicii
reformulată).” Tranziţia de posibilitate respectă modelul standard, prezentat anterior, care cuprinde
ideea interogativă, cuvântul cheie şi propoziţia predicii. Acest tip de propoziţie de tranziţie a fost
dat ca exemplu, când am vorbit, în general, despre structura propoziţiei de tranziţie (vezi exemplul
de mai sus cu propoziţia de tranziţie extrasă din Iacov 1:22-25.

b. Propoziţia de tranziţie de obligativitate. În cazul acestui model vom include la

începutul propoziţiei de tranziţie o expresie cauzală de felul: “Datorită...” “Deoarece...” sau “Din
cauză că…,” însoţită de un verb de modalitate: “trebuie,” “este necesar,” etc. Propoziţia de tranziţie
de obligativitate respectă în general următoarea structură: „Datorită... + ... (cuvântul cheie)… +
(referinţa biblică)... + trebuie să … + (propoziţia predicii)…”
Un exemplu de propoziţie de tranziţie de obligativitate care foloseşte textul din Exod 20:
1-17, ar fi: “Datorită (expresie cauzală) pericolelor (cuvântul cheie) care apar în cazul
nerespectării Decalogului (propoziţia predicii), înregistrat în Exod 20:1-17 (referinţă biblică),
trebuie să luăm în serios poruncile lui Dumnezeu.”

Vom reţine faptul că că ambele tipuri de propoziţii de tranziţie vor include cuvântul cheie,
referinţa biblică şi propoziţia predicii reformulată. Predicaturul va avea uneori dificultăţi în privinţa
alegerii tipului corespunzător de propoziţie de tranziţie, care să se potrivească cel mai bine pentru
mesajul pe care doreşte să îl comunice. Pentru a decide în legătură cu tipul corespunzător de
propoziţie de tranziţie pe care să îl selectăm, va fi necesar să descoperim întrebarea la care
răspunde propoziţia predicii. Orice tip de propoziţie de tranziţie răspunde la o anumită întrebare, pe
care predicatorul o pune cu referire la conceptul de bază menţionat în propoziţia predicii. Diferenţa
dintre cele două tipuri de propoziţii de tranziţie: de posibilitate şi de obligativitate, poate fi
observată analizând întrebările pe care predicatorul le pune cu referire la conceptul central din
propoziţie. O propoziţie de tranziţie de obligativitate va răspunde la o întrebare de tipul: “De ce
trebuie?” Verbul modal ”trebuie,” scoate în evidenţă caracterul imperativ al problemei care urmează
să fie adresată în propoziţia de tranziţie. Pe de altă parte propoziţia de tranziţie de posibilitate
solicită o întrebare de tipul: “Cum… ?,“ care oferă ascultătorului o opţiune vis-a-vis de
experimentarea adevărului prezentat în propoziţia predicii.
 114

Exerciţiu:

Folosind textului biblic studiat la analiza exegetică a unui pasaj, identificaţi următoarele
elemente de bază ale structurii homiletice a unei predici:
- subiectul propoziţiei predicii,
- predicatul propoziţiei predicii,
- propoziţia predicii,
- cuvântul cheie,
- ideea concesivă şi
 formulaţi apoi propoziţia de tranziţie.

4. SCRIEREA IDEILOR PRINCIPALE

Ideile principale reprezintă secţiunile de bază ale unui mesaj organizat sistematic. Folosind
idei principale pentru structurarea predicii, predicatorul va avea claritate în expunere, unitate a
conţinutului; fiind în măsură să realizeze o analiză completă şi corectă a conceptului central
formulat în propoziţia predicii. Ideile principale îl ajută pe predicator să-şi amintească cu uşurinţă
stadiul la care se află în procesul de comunicare, iar ascultătorii vor putea să reţină mai uşor mesajul
prezentat.
Pentru scrierea ideilor principale, în cazul mesajelor expozitive şi textuale, ne putem folosi
de principiile extrase şi înregistrate în tabelul cu principii de la analiza exegetică, pe care l-am
discutat anterior în această carte.169 Din tabelul respectiv, vom selecta doar acele principii care stau
la baza formulării ideilor principale ale mesajului nostru. În general vom găsi mai multe principii
decât numărul ideilor principale ale mesajului nostru. De aceea este necesar să facem o selectare a
lor, funcţie de obiectivul nostru în procesul de comunicare. Există şi posibilitatea ca ideile
principale ale mesajului să fie extrase din anumite idei secundare ale pasajului biblic. Înseamnă că
ceea ce textul aminteşte tangenţial, predicatorul poate dori să tema principală a mesajului său.
Vorbind despre posibilitatea folosirii tabelului cu principii pentru extragerea ideilor predicii,
vom adăuga şi faptul că, în multe cazuri, ideile secundare pot fi extrase pe baza argumentelor aduse
în sprijinul principiului din care am extras ideea principală. Acest procedeu nu este însă
obligatoriu. Am încercat să îl conştientizăm pe cititor de modul în care predicatorul poate beneficia
de rezultatele analizei exegetice a textului analizat pentru a structura o predică expozitivă sau
textuală. Prezentăm mai jos o reprezentare grafică a modului în care putem folosi tabelul cu
principii pentru întocmirea unei predici expozitive sau textuale.

1Principiul 1 Ideea principală 1 Argumentul 1 Ideea secundară 1

Argumentul 2 Ideea secundară 2
2Principiul 2 Ideea principală 2 Argumentul 1 Ideea secundară 1
Argumentul 2 Ideea secundară 2

Reguli de scriere a ideilor principale

Vom prezenta acum câteva reguli necesare în procesul de scriere a ideilor secundare.

 Ideile principale se numerotează în general cu cifre romane sau arabe, nu cu litere. Cifrele
reprezintă un sistem mai facil de urmărire de către predicator a progresului pe care acesta îl face
în momentul comunicării ideilor principale ale mesajului. Reţinerea ordinii literelor poate creea
dificultăţi celui care comunică, mai ales dacă predica are mai mult de patru idei principale.
 Ideile principale trebuie să fie dependente de propoziţia predicii, formulată mai sus. Ele
reprezintă soluţii parţiale ale problemei formulată în propoziţie.
169
Vezi capitolul 5 din acest volum.
 115

 Ideile principale depind de cuvântul-cheie al propoziţiei de tranziţie.

 Toate ideile principale ale unui mesaj expozitiv şi textual trebuie să fie luate din acelaşi text
biblic.
 Ideile principale se formulează în cuvinte proprii; nu se folosesc citate din textul biblic pentru
formularea ideii principale. De regulă, ideile principale se vor formula în propoziţii complete.
 Ideile principale trebuie să fie formulate ca un adevăr general valabil. Ele nu vor conţine nume
proprii cu excepţia numelui lui Dumnezeu. Formularea ideilor principale ca adevăruri general
valabile are ca obiectiv includerea fiecărui ascultător în mesaj. În felul acesta toţi cei prezenţi vor
fi interesaţi de problema abordată în predică, deoarece îi priveşte în mod direct.
 După ce am formulat ideea în cuvinte proprii, trebuie să dăm referinţa biblică din care am extras
ideea, menţionând cu exactitate cartea, capitolul, versetul sau porţiunea de verset din care am
extras idea. Referinţa trebuie să fie cât mai exactă.
 După referinţă, trebuie să dăm şi citatul citatul biblic adresat anterior, din care am extras ideea.
 Ideile principale trebuie să fie simetrice între ele, în modul de formulare şi în conţinutul lor.
 Ideile vor fi formulate cât mai simplu, pentru a fi uşor de reţinut. Uneori putem formula ideile,
folosind o anumită metodă care ne ajută să le memorăm mai uşor. Un mod de reţinere mai uşoară
a ideilor principale poate fi: să începem fiecare idee principală cu aceeaşi literă din alfabet, cum
ar fi cazul prezentării unui mesaj din Judecători 3:7-11, care prezintă un aşa numit ciclu al
pocăinţei, şi anume:

I. Păcat (Judecători 3:7)
II. Pedeapsă (Judecători 3:8)
III. Pocăinţă (Judecători 3:9a)
IV. Pace (Judecători 3:9b-11)
1.
 Pentru enumerarea ideilor principale se mai poate folosi şi acrostihul – prima literă a fiecărei idei
principale începe cu o anumită literă, iar aceste litere citite pe verticală formează un cuvânt sau
literele alfabetului în ordine. Autorii textului Vechiului Testament au folosit acest stil poetic
(vezi Psalmul 119, Plângerile lui Ieremia 1-4, etc.,). De exemplu, în cazul în care avem o predică
cu patru idei principale care vizază problema comportamentului uman, putem folosi următoarele
litere la începutul fiecărei idei:
A ...Ideea 1
D... Ideea 2
A...Ideea 3
 M...Ideea 4
Citind pe verticală prima literă a fiecărei idei principale, obţinem numele Adam, care este
generic pentru umanitate.

 Aceste artificii se pot folosi pentru ca ideile principale să fie mai uşor de reţinut.
 Ideile principale vor fi aranjate într-o logică propusă de predicator. Într-o anumită măsură,
predicatorul va trebui să ţină seama şi de logica pe care o respectă textul biblic, în cazul
mesajelor expozitive şi textuale.
 Ideile principale nu vor fi scrise neapărat în ordinea în care sunt întâlnite în textul biblic.
Predicatorul are libertatea de a propune o progresie proprie a ideilor, şi în funcţie de obiectivul
urmărit în procesul de comunicare a mesajului.
 Ideile principale, în totalitatea lor, trebuie să ofere un răspuns complet la problema enunţată în
propoziţie. Ideile principale luate împreună trebuie să reprezinte o soluţie completă la problema
enunţată în propoziţia predicii.
 Ideile principale trebuie să fie exclusive – să nu se repete ideile principale ale mesajului,
folosindu-se doar alte cuvinte, de la o idee la alta.
 Ideile principale trebuie formulate clar şi concis.
 Vom căuta să formulăm un număr minim posibil de idei principale. Vom evita compunerea
unui mesaj stufos.
 Ideile principale trebuie subliniate sau scrise în aşa fel încât să fie observate uşor (etichetate –
vezi anexa referitoare la etichetarea ideilor unui mesaj biblic, de la sfârşitul cărţii).
 116

 Fiecare ideie principală trebuie să conţină o singură idee; trebuie să evităm conjuncţiile “şi”,
“sau,” “de asemenea” etc. Acest tip de conjuncţii leagă împreună mai multe idei. Am observat că
regula de faţă este valabilă şi pentru propoziţia predicii şi pentru propoziţia de tranziţie.
 În formularea ideilor este indicată folosirea unui limbaj literal, pentru claritate în exprimare. Nu
se recomandă folosirea limbajului metaforic, pentru ca ascultătorii să poată recepţiona uşor ideile
prezentate.
 Predicatorul va avea grijă să formuleze diferit ideile principale, de la o duminică la alta, pentru a
evita monotonia. Diversitatea elimină monotonia, care poate constitui o piedică în calea
receptării mesajului.170

Exemplu: Vom prezenta în continuare un model de formulare a ideilor principale apelând la textul
deja cunoscut, din Iacov 1:22-25.

Propoziţia predicii: Iacov 1:22-25 ne informează că oamenii se raportează diferit la Cuvântul lui
Dumnezeu.

Propoziţia de tranziţie: Comparând categoriile de oameni prezentate în Iacov 1:22-25 ne vom

putea verifica atitudinea proprie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Ideile principale vor fi:

I. Categoria ascultătorilor (Iacov 1:22a) “Fiţi... nu numai ascultători.”

II. Categoria împlinitorilor (Iacov 1:22a) ”Fiţi împlinitori ai Cuvântului…”

Lista de verificare a ideilor principale

Pentru reuşi o formulare corespunzătoare a ideilor principale, considerăm că este utilă
prezentarea unei liste de verificare a ideilor principale, la care predicatorul poate să apeleze în
momentul formulării, sau la sfârşitul înregistrării lor.

 Ideile principale au fost etichetate corespunzător pentru a putea fi uşor observate?

 Ideile au fost formulate ca adevăruri general valabile?
 Ideile principale nu conţin conjuncţia “şi?”
 A fost inclusă referinţa biblică exactă şi citatul din Scriptură pe care se bazează ideea?
 Ideile principale sunt derivate exact din acelaşi cuvânt cheie?
 Ideile principale sunt luate din textul biblic de bază (în cazul predicilor expozitive şi textuale)?
 Fiecare idee constituie o soluţie parţială la problema anunţată în propoziţia predicii?
 Ideile sunt organizate în mod logic?
 Ideile principale nu se repetă?
 Ideile principale nu se suprapun?
 Ideile sunt simetrice în ceea ce priveşte modul de formulare a lor?


5. FORMULAREA IDEILOR SECUNDARE

170
Vezi Charles W. Koller care, în cartea sa Expository Preaching whithout Notes, op.cit., p. 72-74, vorbeşte despre
un cuvânt cheie necesar în formularea propoziţiei predicii, deşi el nu susţine că acesta trebuie să fie un substantiv plural,
ca în cazul de faţă. Considerăm că respectarea regulii ca să avem ca şi cuvânt cheie un substantiv plural este justificată
şi utilă, deoarece mesajul nostru conţine mai mult de o idee principală, iar cuvântul cheie trebuie să includă toate ideile
principale ale mesajului.
 117

Vom prezenta acum cel de-al cincilea element principal al structurii homiletice a oricărei
predici, şi anume: formularea ideilor secundare. În general, ideile principale se dezvoltă cu ajutorul
ideilor secundare. O idee principală poate conţine două sau mai multe idei secundare. În cazul în
care ideile principale nu conţin idei secundare, vom dezvolta în mod simplu ideea principală
respectivă. În dezvoltarea ideii principale, nu putem folosi doar o singură idee secundară.
În general numerotarea ideilor principale se face cu cifre arabe sau romane iar numerotarea
ideilor secundare se face cu litere. Această regulă nu este obligatorie, predicatorul putând opta
pentru o altă variantă. Însă este necesar să numerotăm ideile unei predici, în aşa fel încât să putem
deosebi ideile principale de cele secundare.
În descoperirea şi formulare ideilor secundare este obligatoriu să descoperim cuvântul cheie
al ideii principale pe care dorim să o dezvoltăm cu ajutorul mai multor idei secundare. Acest cuvânt
cheie este diferit de cuvântul cheie al propoziţiei de tranziţie şi de cuvintele cheie ale celorlalte idei
principale. Cuvântul cheie al ideii principale conferă simetrie conţinutului şi modului de formulare a
ideilor secundare ce depind de aceeaşi idee principală. Identificarea cuvântul cheie al unei idei
principale se face după aceleaşi reguli care au fost discutate la propoziţia de tranziţie a predicii. În
anumite situaţii este posibil să optăm pentru acelaşi cuvânt cheie, care a fost identificat la propoziţia
de tranziţie. În acest caz trebuie să reţinem faptul că aceasta este doar o coincidenţă. Cuvântul cheie
al propoziţiei de tranziţie nu are nici o legătură cu cuvântul cheie al ideilor principale.
Fiecare idee principală are propriul cuvânt cheie, care determină toate ideile ei secundare.
În mod normal numărul ideilor principale dintr-un mesaj ar trebui să fie egal cu numărul cuvintelor
cheie conţinut în mesaj, la care trebuie să adăugăm cuvântul cheie al propoziţiei de tranziţie.
Pentru a înţelege mai bine explicaţia referitoare la numărul cuvintelor cheie pe care le are un
mesaj, precum şi modul de organizare al mesajului, este util să consultăm schiţă cu structura de
bază a unui mesaj biblic din această carte.171

A. DEZVOLTAREA IDEILOR SECUNDARE

După ce am decis în legătură cu numărul şi conţinutul ideilor secundare ale unei idei
principale, ne punem problema modului în care vom dezvolta aceste idei. Există mai multe moduri
de a dezvolta ideile secundare, şi anume:

1) Dezvoltarea prin interogaţie. Dezvoltarea ideii secundare în acest mod se face punând o
anumită întrebare ideii principale de care aparţine ideea secundară pe care doresc să o
dezvolt. Va trebui să găsesc o întrebare corespunzătore, la care să răspundă cu adevărat
textul biblic (în cazul mesajelor expozitive şi textuale), sau care să satisfacă nevoile
audienţei şi să corespundă în acelaşi timp cu învăţătura Scripturii (în cazul mesajelor
subiective).
2)
3) Dezvoltarea cu ajutorul unor sisteme logice. În acest caz predicatorul poate apela al un
sistem logic de organizare a ideilor secundare care aparţin aceleiaşi idei principale a
mesajului (cronologic, geografic, biografic, etc.,).
4) Dezvoltarea prin analiză exegetică a unor expresii sau cuvinte importante din textul
biblic. Acest mod de dezvoltare a ideilor secundare se bazează pe analiza exegetică a unor
cuvinte sau expresii cheie din textul biblic ales pentru predică.

Predicatorul va trebui să decidă modul de dezvoltare al ideilor secundare, în funcţie de

inspiraţia pe care o are, de cerinţele logice impuse de text sau de tema pe care a ales să o dezvolte în
predică, precum şi de limitele pe care le impune pasajul biblic selectat. În dezvoltarea ideilor
secundare ale aceluiaşi mesaj se pot folosi toate cele trei moduri. Acest lucru înseamnă că pentru
dezvoltarea a două idei secundare care aparţin de aceeaşi idee principală, se pot folosi metode
diferite. De exemplu, pentru o idee secundară se poate folosi metoda interogativă, iar pentru cealaltă
putem apela la metoda exegetică sau la metoda de structurare logică. Însă pentru aceeaşi idee
secundară se va folosi un singur mod de dezvoltare.

171
Vezi anexa referitoare la modul de etichetare a mesajului, de la finalul cărţii.
 118

Pentru mesajele expozitive şi textuale, selectarea metodei de dezvoltare a ideilor secundare

poate fi impusă de textul biblic. În acest caz predicatorul are mai puţină libertate de alegere a
metodei de dezvoltare a ideilor secundare. Mesajele expozitive şi textuale ne forţează să respectăm
structura textului biblic.
Este important să reţinem că metodele de dezvoltare a ideilor secundare se aplică foarte bine
şi în cazul identificării, formulării şi organizării ideilor principale ale unui mesaj.
Vom prezenta în continuare în detaliu cele trei moduri de dezvoltare a ideilor secundare
amintite.

1) Dezvoltarea prin interogaţie

Prima metodă de dezvoltare a ideilor secundare este cu ajutorul întrebărilor. Este foarte
important să descoperim cele mai corecte întrebări, la care răspunde textul nostru. Există pericolul
ca să forţăm textul biblic să răspundă la anumite întrebări care nu au legătură cu acel pasaj. De
aceea este important ca predicatorul să facă o analiză prealabilă a textului studiat pentru a decide în
privinţa întrebărilor pe care să le formuleze. Din păcate, acest lucru se întâmplă foarte des în rândul
predicatorilor, care deşi pretind că întocmesc o predică expozitivă sau textuală, pun multe întrebări
la care pasajul studiat nu răspunde în realitate. Apoi ei încearcă să răspundă la acele întrebări,
răspunsuri care reprezintă de fapt dezvoltarea ideii secundare. Se face în felul acesta o exegeză falsă
a textului. Un asemenea predicator poate prezenta anumite învăţături corecte din punct de vedere
doctrinar, însă aceste învăţături nu se găsesc în textul la care el se referă. O asemenea abordare duce
la diminuare autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu în procesul de comunicare.
Cele mai importante întrebări pe care le putem folosi în dezvoltarea prin interogaţie sunt:
cine?, ce?, unde?, cum?, când? şi de ce? Pentru dezvoltarea unei idei secundare vom alege o singură
întrebare dintre cele menţionate. Răspunsul la una din întrebările pe care am selectat-o, reprezintă
dezvoltarea propriu zisă a ideii secundare respective. A pune două întrebări, înseamnă a dezvolta
două idei secundare. Vom mai specifica şi faptul că la o singură întrebare pe care o punem unui text
putem descoperi două sau mai multe răspunsuri. Acest lucru este posibil şi corect.

Exemplu:

Vom da un exemplu de dezvoltare prin interogaţie bazaţi pe textul din Iacov 1:22-25. Am
descoperit deja că ideile principale ale mesajului nostru sunt:

I. Categoria ascultătorilor (Iacov 1:22a) “Fiţi... nu numai ascultători…”

II. Categoria împlinitorilor (Iacov 1:22a) ”Fiţi împlinitori ai Cuvântului…”

Vom căuta în continuare să dezvoltăm prima idee principală cu ajutorul a două idei
secundare. Aşa cum spuneam, pentru fiecare idee principală dezvoltată cu ajutorul ideilor
secundare, trebuie să descoperim cuvântul cheie al respectivelor idei secundare. În urma studierii
textului biblic putem ajunge la concluzia că cuvântul cheie pentru ideile secundare care aparţin de
prima idee principală este: “caracteristici.” Bazaţi pe textul din Iacov 1:22-25, putem pune
următoarea întrebare pentru descoperirea cuvântului cheie al primei idei principale, şi anume:
Care sunt „caracteristicile” (cuvânt cheie) ascultătorilor? Vom descoperi două caracteristici ale
ascultătorilor, care vor fi de fapt cele două idei secundare ale primei idei principale:

I. Categoria ascultătorilor (Iacov 1:22a) “Fiţi... nu numai ascultători…”

1) A. Ei aud Cuvântul (Iacov 1:23), “…dacă ascultă cineva Cuvântul ….”

2) B. Ei nu aplică Cuvântul (Iacov 1:23-24), “…dacă ascultă cineva Cuvântul şi nu-l împlineşte
cu fapta seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi după ce s-a privit,
pleacă şi uită îndată cum era…”
3)
 119

(Vom căuta să dezvoltăm ideea secundară B prin interogaţie. Vom pune întrebarea: „Care sunt
funcţiile oglinzii?” La această întrebare vom găsi două răspunsuri care vor reprezenta
conţinutul ideii secundare B, şi anume:)

2) (1) Oglinda reflectă realitatea (Iacov 1:23) “…un om care îşi priveşte faţa firească într-o
oglindă; …”
3)
(Urmează să mai adăugăm aici o ilustraţie şi o aplicaţie – vezi secţiunea de mai jos referitoare la
fomularea ilustraţiilor şi aplicaţiilor)

(2) Oglinda are rolul de corectare (Iacov 1:23-24) “…un om care îşi priveşte faţa firească
într-o oglindă; şi după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era…”

(Urmează să mai adăugăm în continuare o ilustraţie şi o aplicaţie – vezi secţiunea de mai jos
referitoare la ilustraţii şi aplicaţii)

II. Categoria împlinitorilor (Iacov 1:22a) „Fiţi împlinitori ai Cuvântului…”

(A doua idee principală rămâne deocamdată nedezvoltată)

Vom trece acum la al doilea mod de dezvoltare al ideilor secundare.

2) Dezvoltarea cu ajutorul unor sisteme logice

Această metodă de dezvoltare a ideilor secundare presupune folosirea unor modele de

organizare logică. Printre modelele care pot fi folosite pentru dezvoltarea unei idei secundare
putem aminti: sisteme cronologice de organizare, sisteme biografice, geografice, etc. În selectarea
unui asemenea sistem trebuie să ţinem seama de conţinutul textului biblic studiat. Dacă textul
descrie un personaj, ne vom putea gândi să optăm pentru un sistem biografic de dezvoltare.
Şi în cazul selectării unui sistem de dezvoltare biografic, va fi necesar să vedem mai exact
care vor fi aspectele pe care le prezintă textul, dar şi ce am dori noi să scoatem în evidenţă cu
privire la personajul analizat. Vom decide dacă persoana respectivă trebuie prezentată din
perspectivă genealogică, din perspectiva contextului social în care trăieşte, din punct de vedere al
evoluţiei personale: al competenţelor pe care le are, a caracterului, a carierei, a realizărilor obţinute
sau a reputaţiei sale. În alte situaţii va fi benefic să studiem acea persoană, având în vedere o
profeţie care s-a făcut în trecut cu privire la naşterea, copilăria, păcatele, pocăinţa lui, slujirea,
succesele, binecuvântarea, eşecurile, moartea şi urmaşii acestuia.

În cazul mesajelor expozitive şi textuale, optarea pentru un anumit sistem de dezvoltare al

ideii secundare se va face ţinând seama de informaţiile pe care predicatorul le descoperă în textul
biblic studiat. Dacă, abordând un pasaj biografic constatăm că acesta nu face referire la unele dintre
aspectele pe care am fi dorit să le includem în sistemul biografic propus noi pentru dezvoltarea ideii
respective, va trebui să renunţăm la acele aspecte, concentrându-ne doar asupra informaţiilor pe are
le furnizează textul.
În cazul în care dorim să evaluăm relaţiile sociale pe care le stabileşte un anumit personaj,
despre care vrem să discutăm în mesajul nostru, va trebui să ţinem seama de modul în care persoana
respectivă se raportează la partenerul de viaţă, la copii, la părinţi, la subalterni, la autorităţi, la
prieteni, etc. Un asemenea model poate fi folosit în cazul textului din Coloseni 3:18-25. Acele
relaţii pot fi studiate având în vedere vecinii, părinţii, copiii, credincioşii, necredincioşii şi relaţia
cu Dumnezeu.
Dacă textul pe baza căruia dezvoltăm ideea secundară vorbeşte despre un eveniment sau o
succesiune de evenimente istorice, vom opta pentru un sistem cronologic. Aceste evenimente pot fi
analizate ţinând seama de timpul în care ele s-au desfăşurat, de locul petrecerii lor, de relaţia dintre
evenimentul studiat şi evenimente anterioare, de consecinţele care au rezultat în urma desfăşurării
evenimentului, de participarea umană la eveniment şi de indiciile referitoare la intervenţia divină în
 120

evenimentul respectiv. Va fi uneori nevoie să ţinem seama de coordonata timp din perspectiva
trecutului, prezentului şi viitorului. Un model de dezvoltare istorică poate fi aplicat şi în cazul
pasajului din 2 Împăraţi 17:7-23, care prezintă evenimentul plecării Împărăţiei de Nord a lui Israel
în Exilul asirian, în 721 î.C.
În situaţia în care textul folosit pentru întocmirea predicii descrie o progresie geografică,
vom folosi un sistem geografic de dezvoltare. De exemplu, dacă studiem versetele din Judecători
16:1-21, referitoare la povestea lui Samson şi Dalila, putem fi folosi un sistem geografic de
organizare. În aceste versete asistăm la o progresie geografică evidentă. În versetul 1, acţiunea se
desfăşoară la Gaza, în versetul 3 acţiunea se desfăşoară “pe vârful muntelui din faţa Hebronului,”
iar în versetul 4 acţiunea se petrece “în valea Sorec.”
Dacă în ideea pe care dorim să o dezvoltăm se face referire dimensiuni fizice, atunci trebuie
să ţinem seama de toate datele care intră în discuţie în acel text, ca de exemplu: lungime, lăţime,
înălţime şi adâncime. Poate fi vorba de folosirea unui asemenea sistem de dezvoltare, atunci când
discutăm despre construirea cortului întâlnirii (Exod 26:1-30), construirea altarului (Exod 27:1-8), a
curţii cortului (Exod 27:9-19), etc. Acelaşi sistem se poate aplica în cazul textelor care fac referire
la construirea Templului de la Ierusalim (1 Împăraţi 6) etc.
Dacă textul biblic vorbeşte despre o anumită sursă, în dezvoltarea logică a ideii putem avea
în vedere: natura sursei, capacitatea ei, efectele pe care le produce ea. Dacă studiem versetele din
Romani 1:16-17, ne putem referi la Evanghelie ca sursă a mântuirii. Vom studia despre natura ei –
care este divină (“este puterea lui Dumnezeu”), apartenenţa ei: Evanghelia este a “lui Cristos,” şi
despre efectele ei: mântuirea (“pentru mântuirea fiecăruia”) şi neprihănirea (“în ea este descoperită
o neprihănire pe care o dă Dumnezeu”).
După cum am observat şi din exemplele pe care le-am prezentat mai sus, există o mare
diversitate de sisteme de dezvoltare logică pe care le poate folosi cel care dezvoltă ideile secundare.
Predicatorul va trebui să ţină seama atât de informaţiile concrete ale ale textului biblic analizat (în
cazul mesajelor expozitive şi textuale), apelând în acelaşi timp şi la imaginaţie, atunci când va
încerca să construiască acel sistem logic de organizare.

3) Dezvoltarea prin analiză exegetică

Una din cele mai importante metode de dezvoltare a ideilor secundare se face cu ajutorul
analizei de tip exegetic a unui cuvânt sau a unei expresii cheie din pasajul studiat. 172 În multe cazuri
vom descoperi că în dezvoltarea unei idei secundare va trebui să ne concentrăm în exclusivitate
asupra analizei unui cuvânt sau expresii, pe care o considerăm importantă în înţelegerea sensului
acelui text. Pentru acest tip de dezvoltare ne vom folosi de tabelul cu analiza cuvintelor şi
expresiilor cheie, prezentată în detaliu la capitolul 4 al acestei cărţi, unde am discutat despre acest
subiect. Explicarea de către predicator a conţinutului coloanelor tabelului amintit poate fi luată
foarte bine ca dezvoltare propriu zisă a unei ideii secundare. Vom da un exemplu concret în sensul
acesta.

Exemplu:

Să presupunem că dorim să dezvoltăm exegetic o idee secundară a mesajului nostru bazat pe

textul din Ioan 3:3 (vezi discuţia despre analiza verbală a acestui verset de la capitolul 4). Aşa cum
am văzut la tabelul cu analiza cuvintelor şi expresiilor cheie, dacă alegem să analizăm cuvântul
anwqen (anothen) „din nou” (în versiunea Cornilescu) întâlnit în acest verset, putem alege să
dezvoltăm o idee bazată pe acest text, explicând pur şi simplu ceea ce este înregistrat în coloanele
tablului respectiv, pe care noi l-am făcut la capitolul 4 al acestei cărţi.
Vom informa ascultătorii că intenţionăm să aflăm semnificaţia expresiei „din nou,” folosită
în traducerea românească. Vom căuta să îi motivăm pe ascultători spunându-le că este important să
aflăm sensul corect al cuvântului, deoarece observăm că Isus leagă problema naşterii din nou,
termenul din greacă pe care l-am amintit mai sus, de moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Studierea

Pentru explicarea termenului „ exegeză” vezi capitolul 4 al acestei cărţi, unde am prezentat o metodă de analiză
172

exegetică a textului biblic.

 121

acestui termen din original este importantă pentru înţelegerea învăţăturii despre naşterea din nou
susţinută de neoprotestanţi.
Vom trece apoi la explicarea tabelului propriu zis, specificând că termeneul anwqen
(anothen), întâlnit în Ioan 3:3, şi tradus prin: „din nou” în versiunea românească Cornilescu, este
folosit în Noul Testament cu mai multe sensuri, şi anume:
a. O traducere a lui ar fi: „de deasupra,” în sens spaţial (Iacov 3:15). Cuvântul este folosit
cu acest sens în Ioan 3:31, unde Ioan Botezătorul mărturiseşte despre Isus ca venind din cer, „Cel ce
vine din cer” (traducerea Cornilescu). Vom specifica faptul că aici se foloseşte acelaşi cuvânt
anwqen (anothen). Termenul mai este folosit cu acelaşi sens şi în Iacov 1:17, unde autorul scrie
că „orice dar desăvârşit este anwqen (anothen) de sus.”
b. Al doilea sens al cuvântului analizat este: „de la început,” purtând ideea de temporalitate.
Termentul este folosit de Luca în versetul din 1:3, unde autorul îl informează pe destinatarul său
despre modul în care a făcut cercetări pentru scrierea acestei evanghelii: „Teofile...după ce am făcut
cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri de la anwqen (anothen) obârşia lor”).
c. Al treilea sens al cuvântului este: „încă odată,” „din nou,” ca în Galateni 4:9, unde Pavel
îi mustră pe creştinii din Galatia: „vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi
sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou (anwqen - anothen)?” (vezi BAGD; 1991, p. 77).
După ce am finalizat de explicat prima coloană, vom continua să prezentăm cea de a treia
coloană a tabelului, numită: „traducerea preferată.” La această fază vom prezenta ascultătorilor care
din sensurile prezentate anterior (în coloana a doua) este sensul potrivit al cuvântului cheie în textul
nostru. Vom decide în legătură cu traducerea care se potriveşte cel mai bine în pasajul analizat de
noi. Această opţiune se va face după ce evaluăm toate sensurile posibile prezentate anterior.
După ce am notat sensul potrivit al cuvântului, din punctul nostru de vedere, vom aduce cel
puţin două argumente în sprijinul sensului cuvântului, sau al expresiei analizate – în alte situaţii, cu
scopul de a demonstra logica pentru care am propus sensul cuvântului sau expresiei respective. În
felul acesta vom explica raţiunea pentru care am optat pentru sensul propus de noi. Argumentele
respective se vor formula ţinând seama de sensurile posibile ale cuvântului sau expresiei, pe care le-
am menţionat anterior, dar pe care le-am eliminat. În aceste argumente vom menţiona motivele
pentru care am renunţat la acele sensuri. Argumentele pot fi de natură externă (din afara textului)
sau de natură internă (din textul studiat).
Vor exista situaţii în care înţelegerea corectă al cuvântului sau expresiei analizate discutată
de noi în mesaj, presupune luarea în considerare a mai multor sensuri ale cuvântului, pe care le-am
înregistrat în coloana a doua referitoare la sensurile posibile ale cuvântului sau expresiei analizate.
Posibilitatea anunţată mai sus pare să se aplice în exemplul nostru. Cuvântul anwqen (anothen)
include toate trei sensurile înregistrate în coloana a doua a tabelului analizei verbale: sensul spaţial
(naştere din cer), sensul temporal (originea naşterii) şi ideea de repetabilitate (naştere din nou, încă
odată). Pentru a ne susţine punctul de vedere vom aduce următoarele argumente:
Putem formula un argument extern pentru susţinerea primul sens al termenului (de
spaţialitate). Pasajul din Ioan 1:12-13 vorbeşte despre locul acestei naşteri (de sus): „celor ce cred...
le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi... din Dumnezeu.” Un argument extern
pentru al doilea sens (origine), este adus de Petru, care ne informează că creştinii au fost „născuţi
din nou dintr-o sămânţă care nu poate putrezi” din Dumnezeu (1 Petru 1:23, cf. ).
Un alt argumentul extern tot pentru al doilea sens (de origine, sursă), poate fi preluat din
Ioan 3:31, unde se vorbeşte despre originea lui Isus, care a venit „din cer.” Este vorba despre
aceeaşi origine, comună atât pentru Cristos cât şi pentru creştin. Creştinul are parte de o naştere
anwqen (anothen), din cer.
Vom aduce şi un argument intern pentru susţinerea celui de-al treilea sens al termenului
analizat. Observăm că Nicodim a înţeles termenul, ca repetare a naşterii unui „om bătrân. Poate el
să intre a doua oară în pântecele maicii sale?” (Ioan 3:4), la care Isus încuviinţează, arătând că este
vorba de o repetare a procesului naşterii, la nivel spiritual (Ioan 3:6-7).
În ceea ce priveşte explicarea coloanei a patra a tablelului cu analiza verbală, intitulat:
„Surse folosite,” predicatorul va decide în funcţie de audienţă, dacă va menţiona sau nu sursele pe
care le-a consultat: dicţionare, lexicoane, programe de calculator (cum ar fi programele Bible
Works, E-Sword) sau alte surse pentru a descoperi sensul cuvintelor sau expresiilor cheie din textul
 122

biblic. Chiar dacă informarea audienţei în legătură cu sursele folosite este opţională, predicatorul
are responsabilitatea să înregistreze în scris uneltele folosite, menţionând autorul şi titlul sursei,
precum şi pagina sau paginile din care a preluat informaţiile.
După cum am observat în exemplul şi în observaţiile menţionate mai sus, acest gen de
explicare tabelului analizei verbale fi considerată un model de dezvoltare corespunzătoare a unei
idei secundare cu ajutorul analizei exegetice.
Vom specifica faptul că în afară de explicarea tabelului, predicatorul este obligat să includă
în dezvoltarea ideii secundare: o ilustraţie şi o aplicaţie, care să-i ajute pe ascultători să înţeleagă
mai bine adevărul care a fost prezentat în cadrul respectivei idei secundare. De fapt, în metoda de
întocmire a unei predici din această carte, fiecare idee secundară trebuie să conţină cel puţin o
ilustraţie şi o aplicaţie. Despre acest aspect vom discuta în secţiunea următoare. Considerăm că la
finalul prezentării celor trei metode de dezvoltare a ideilor secundare, este important să facem o
evaluare a felului în care trebuie să dezvoltăm aceste idei. Pentru aceasta am formulat o listă cu
principii care trebuie să se regăsească în ideile noastre secundare.

Listă de evaluare a ideilor secundare

Când scriem ideile secundare vom urmării ca ele să se încadreze în criteriile care au fost
înregistrate în lista de mai jos.
 Ideile secundare vor fi etichetate corespunzător pentru a putea fi uşor observate.
 Ideile secundare trebuie să fie dependente de cuvântul cheie al ideii principale de care acestea
aparţin.
 Ideile secundare trebuie să fie asemănătoare între ele din punct de vedere al formulării (să fie
simetrice).
 Vom avea grijă ca ideile secundare să nu se suprapună sau să se repete; adică, să nu formulăm
aceeaşi idee secundară în cuvinte diferite, considerând că avem de fapt două idei secundare.
 Fiecare idee principală trebuie să fie un adevăr general valabil. Să nu folosim nume proprii, cu
exepţia numelui divinităţii.
 Să evităm a formula ideile secundare folosind un limbaj figurativ.
 Ideile secundare trebuie să exprime cu exactitate adevărurile pe care le conţine textul biblic.
Această regulă este valabilă în cazul mesajelor expozitive şi textuale. Regula se aplică într-o
anumită măsură şi mesajelor subiective, în sensul că ideile secundare ale predicii trebuie să fie
susţinute cu texte biblice. Textele biblice respective trebuie să nu fie forţate să spună lucruri pe
care doreşte predicatorul, dar care nu se află în acele texte.
 Fiecare idee secundară trebuie să reprezinte un pas înainte în ceea ce priveşte atingerea
obiectivului propus, şi anume: în prezentarea soluţiei de rezolvare a problemei menţionate în
propoziţia predicii.
 Ideile secundare nu trebuie să conţină conjuncţia “şi“ sau o altă conjuncţie care leagă două sau
mai multe idei împreună.
 Orice idee secundară trebuie să fie urmată de referinţa biblică şi de citatul biblic pe care aceasta
se bazează.
 Fiecare idee secundară trebuie să conţină şi o ilustraţie şi o aplicaţie, care ne ajută să înţelegem
mai bine şi să aplicăm adevărul formulat aici.
 O idee secundară trebuie să reprezinte un răspuns la o singură întrebare.

Ideile secundare ca model de organizare şi dezvoltare a ideilor principale

În această secţiune scurtă dorim să facem o observaţie importantă pentru cel care întocmeşte
mesaje biblice. El va trebui să reţină faptul că cele trei metode de dezvoltare a ideilor secundare se
aplică în aceeaşi măsură şi în cazul organizării şi dezvoltării ideilor principale ale unui mesaj.
 123

Pentru o mai bună înţelegere a acestui aspect vom da ca exemplu pasajul din Faptele Apostolilor
22:1-16, unde Pavel povesteşte evenimentul convertirii sale.

Propoziţie predicii: Textul din Faptele Apostolilor 22:1-21 ne ajută să înţelegem ce se petrece în
viaţa unui om care se întâlneşte cu Domnul Isus Cristos.

Propoziţia de tranziţie: Cunoscând etapele prezentate în Faptele Apostolilor 22:1-21, vom putea
verifica dacă am avut parte de o întâlnire reală cu Isus Cristos.

Ideile principale vor fi organizate după un sistem cronologic (perioade de timp – etape).

I. Prima etapă – viaţa omului înainte de convertire (Fapte 22:3-5) „am fost crescut” „am
învăţat,” „am prigonit.”
II.
III. A doua etapă – momentul convertirii (Fapte 22:6-11) „A strălucit o lumină mare din cer”
(Fapte 22:6) „am căzut la pământ” (Fapte 22:7) „am auzit un glas” (Fapte 22:7)
IV.
V. A treia etapă – viaţa după momentul convertirii (Fapte 22:11-21), „A venit la mine un om”
(Fapte 22:12) „el mi-a zis” (Fapte 22:13) „vei fi martor” (Fapte 22:15).

Ultima idee principală poate fi dezvoltată la rândul ei după un sistem cronologic. Cuvântul
cheie al acestei idei secundare ar putea fi: „fazele.” Cele trei porţiuni de citat de mai sus
prezintă două faze prin care trece cel convertit, şi anume:

A. Părtăşie – îl caută fraţii (Fapte 22:12) „a venit la mine un om.”

B. Implicare – chemare la slujire (Fapte 22:13) „el mi-a zis,” (Fapte 22:15) „vei fi martor.”

Am observat modul în care se pot aplica cele trei metode de dezvoltare a ideilor secundare:
metoda interogativă, metoda sistemelor logice şi metoda exegetică, şi în cazul organizării şi
dezvoltării ideilor principale ale unei predici. Este vorba doar de o folosire la o scară mai largă a
metodelor, în sensul că, de această dată, cele trei metode se aplică pentru modul de organizare şi
dezvoltare a ideilor principale, şi nu pentru dezvoltarea ideilor secundare, despre care am vorbit mai
înainte.

Trecerea de la o idee la alta

Este foarte important ca trecerea de la o idee la alta să se facă în mod corespunzător. Vom
prezenta în continuare modul în care putem face o trecere corespunzătoare de la o idee principală la
alta, precum şi trecerea de la ideea principală la ideile secundare ale ei.

Trecerea de la o idee principală la alta

Când trecem de la o idee principală la următoarea idee principală, trebuie să dăm o

explicaţie logică prin care să justificăm de ce este nevoie să discutăm despre următoarea idee, la
care dorim să trecem. Nu este corect să facem o trecere de felul următor: “Am analizat prima idee,
să trecem la ideea a doua.”
Trecerea de la o idee la alta se va face ţinând seama de conţinutul celor două idei între care
se face tranziţia, menţionând asemănările dintre ele, precum şi elementul nou pe care-l conţine idea
ce urmează să fie formulată. Menţionarea elementelor noi pe care le prezintă următoarea idee
principală, justifică raţiunea introducerii ei în predică.
Trecerea se va face având în vedere propoziţia predicii şi cuvântul cheie, care ne oferă
informaţii în legătură cu simetria şi logica ideilor principale ale mesajului nostru.

Exemplu:
 124

Vom oferi un exemplu de trecere de la o idee principală la alta:

Analizând ideile principale din Iacov 1:22-25 vom putea formula o trecere corectă între cele
două idei principale, în felul următor:

I. Categoria ascultătorilor (Iacov 1:22a) “Fiţi... nu numai ascultători…”

Trecerea de la prima idee la cea de a doua va putea fi formulată astfel:

“Iacov nu se opreşte doar la categoria ascultătorilor, care sunt condamnaţi în acest pasaj, ci
merge mai departe, informându-ne că există o altă categorie de oameni care se raportează
corect la Cuvântul lui Dumnezeu, şi anume: (şi acum enunţăm ce de a doua idee principală)

II. Categoria împlinitorilor (Iacov 1:22a) ”Fiţi împlinitori ai Cuvântului…”

Dorim să prezentăm câteva observaţii utile în ceea ce priveşte formularea corespunzătoare a

trecerilor dintre ideile principale.

Observaţii

 Nu trebuie să confundăm trecerea de la o idee principală la alta cu propoziţia de tranziţie a

predicii, care reprezintă şi ea o trecere, dar de o altă natură.
 Şi în cazul ideilor secundare care aparţin de aceeaşi idee principală, trebuie să formularea treceri
de la o idee la alta. Va trebui să dăm o scurtă explicaţie care să confirme logica abordării unei
noi idei secundare.
 Va fi nevoie să formulăm o scurtă explicaţie şi atunci când trecem de la ideea principală către
ideile secundare care dezvoltă acea idee. Este important să specificăm că în acea trecere de la
ideea principală la ideile sale secundare, trebuie să includem în mod obligatoriu şi cuvântul cheie
al respectivei idei principale. Nu trebuie să confundăm cuvântul cheie al unei idei secundare cu
cuvântul cheie al propoziţiei de tranziţie. Cuvântul cheie al unei idei principale contribuie la
organizarea logică a ideilor secundare cu ajutorul cărora se dezvoltă respectiva idee principală.

Treceri între celelalte idei ale predicii

Este necesar să realizăm treceri corespunzătoare şi atunci când facem tranziţia de la ideile
principale către ideile secundare, şi în cazul trecerii de la o idee secundară la o altă idee secundară.
Trebuie să dăm o explicaţie corespunzătoare pentru ca ascultătorii să înţeleagă raţiunea pentru care
se trece la următoarea idee, şi pentru a înţelege relaţia care există între acele idei.
Am observat că pentru a trece de la propoziţia predicii la ideile principale a fost necesar să
formulăm o trecere pe care am numit-o propoziţia de tranziţie. În acelaşi fel, este important să
formulăm clar trecerea de la o idee la alta, de fiecare dată când trecem la o nouă idee care formează
structura de bază a mesajului nostru.
Trebuie să evităm formularea unor treceri care menţionează doar progresul de la un număr la
altul al acelor idei secundare. Un exemplu de asemenea trecere incorectă ar fi: „Am analizat ideea I,
vom trece acum la ideea a II-a.” Aceasta este o formulare abstractă, care nu spune nimic despre
conţinutul ideilor între care se face legătura.
În cazul trecerilor de la enunţul unei idei principale către ideile ei secundare, precum şi la
tranziţia de la o idee secundară la alta, ne vom folosi de cuvântul cheie al ideii principale respective,
pe care l-am analizat când am vorbit despre dezvoltarea ideilor principale cu ajutorul ideilor
secundare. Cuvântul cheie îi va informa pe ascultători în legătură cu logica folosită de predicator
pentru dezvoltarea acelei idei principale.
În formularea trecerilor de la o idee secundară la alta se vor lua în considerare atât aspectele
comune ideilor respective, pentru a se scoate în evidenţă elementele de legătură între idei, cât şi
aspectele care diferenţiază ideile între care se face trecerea, pentru a sublinia elementele noi pe care
 125

le aduce ideea următoare, justificând astfel progresul pe care îl face predicatorul în comunicarea
mesajului.

Pentru ilustrare vom da câte un exemplu de trecere corectă din fiecare categorie de treceri
menţionate mai sus, folosindu-ne de schiţa din Fapte 22:1-21, prezentată anterior. Vom prezenta un
model de trecere de la ideea principală I la ideea principală II, şi un model de trecere la ideea
secundară A la ideea secundară B care aparţin de ideea principală III.

I. Prima etapă – viaţa omului înainte de convertire (Fapte 22:3-5) „am fost crescut” „am
învăţat,” „am prigonit”

Trecere de la ideea principală I la ideea principală II: Din perspectiva Scripturii, existenţa
omului nu se limitează doar la viaţa pe care a experimentat-o începând cu naşterea. El trebuie să
aibă parte de o nouă experienţă, care este numită:

II. A doua etapă – momentul convertirii (Fapte 22:6-11) „A strălucit o lumină mare din cer”
(Fapte 22:6) „am căzut la pământ” (Fapte 22:7) „am auzit un glas” (Fapte 22:7)
III.
IV. A treia etapă – viaţa după momentul convertirii (Fapte 22:11-21), „A venit la
mine un om” (Fapte 22:12) „el mi-a zis” (Fapte 22:13) „vei fi martor” (Fapte 22:15).
Cuvântul cheie al acestei idei principale ar putea fi: „faze.” În cazul tranziţiei de la ideea
principală III către prima ei idee secundară, cuvântul cheie al ideii principale este: „fazele.”
Vom avea grijă ca să nu confundăm cuvântul cheie al propoziţiei de tranziţie cu cuvintele
cheie ale ideilor principale.

Trecerea de la ideea principală III la ideea ei secundară A: Textul din Fapte 22:1-21 scoate în
evidenţă faptul că omul odată mântuit nu rămâne într-o stare pasivă. După momentul convertirii,
credinciosul parcurge mai multe faze, după cum vom vedea în continuare.

A. Părtăşie cu fraţii – pe Pavel îl caută Anania (Fapte 22:12) „a venit la mine un om.”

Trecerea de la ideea secundară A la ideea secundară B: Deşi în viaţa unui credincios ce s-a
întors la Dumnezeu, părtăşia cu fraţii este un lucru minunat, ea nu este singurul lucru deosebit. În
contextul părtăşiei, creştinul primeşte şi o responsabilitate... (acum citim ideea secundară B)

B. Încredinţarea unei misiuni – Pavel este chemat la slujire (Fapte 22:13) „el mi-a zis,”
(Fapte 22:15) „vei fi martor.”

B. SCRIEREA ILUSTRAŢIILOR
6.
Două din responsabilităţile celui care comunică Scriptura sunt: de a face în aşa fel încât ea
să fie înţeleasă din punct de vedere teoretic, şi de a îi ajuta pe ascultători să înţeleagă modul în care
ea poate fi aplicată în mod concret în viaţa lor. În afară de explicarea textului discutată până la acest
punct, predicatorul are şi responsabilitatea de a ilustra adevărurile extrase din Scriptură, şi de a
formula aplicaţii corespunzătoare. Vom analiza în continuare cele două responsabilităţi importante
ale celui care comunică Cuvântul lui Dumnezeu, şi anume: ilustrarea şi aplicarea. 173 Vom face o
analiză generală a acestor aspecte ale comunicării, urmând ca să prezentăm şi un exemplu practic de
scriere a ilustraţiilor şi a aplicaţiilor.

Ilustrarea adevărurilor

173
W. E. Sangster scrie un volum întreg care se referă numai la ilustraţii. Vezi cartea sa The Craft of Sermon Ilustration,
Philadelphia: Westminstrer Press, f.a., în care vorbeşte despre locul şi rolul ilustraţiilor, despre tipuri de ilustraţii, surse
de ilustraţii şi despre greşeli în folosirea ilustraţiilor.
 126

Predicatorul are datoria de a găsi acele ilustraţii care să facă cât mai clare pentru audienţă
adevărurile conţinute în mesaj. Ilustraţiile luate din relitate sau fictive - inventate de predicator, îl
vor ajuta pe ascultător să înţeleagă autenticitatea mesajului pentru prezent. Predica fără ilustraţii
este ca o casă fără geamuri.
Există pericolul de a neglija ilustrarea adevărurilor descoperite din text, aspect atât de vital
în comunicare. Sunt mai multe motive pentru care predicatorii sunt tentaţi să omită folosirea
ilustraţiile într-un mod corespunzător.
Există ideea falsă că ilustraţiile dau o notă de superficialitate conţinutului unui mesaj. Se
consideră că cei predicatorii care se respectă nu folosesc ilustraţii. De aceea mesajul care conţine
doar adevăruri doctrinare, fără ilustraţii, este calificat ca o hrană tare. Această mentalitate se
datorează faptului că anumiţi predicatori au folosit ilustraţiile în mod greşit în mesajele lor. Unii
predicatori nu prezentau în mesajele lor un anumit concept biblic, ci discursul lor se compunea din
mai multe ilustraţii alese la întâmplare, care au fost puse cap la cap şi care nu formau un mesaj
coerent. Criteriul de selectare a respectivelor ilustraţii era impactul emoţional pe care îl produceau
acestea în rândul audienţei. Ca urmare, interesul acestor predicatori era să culeagă aplauze imediate.
Aceste aşa numite „mesaje” nu analizau un singur concept biblic, ci înşiruiau mai multe ilustraţii
interesante, întrerupte din când în când de câte un verset biblic care să se potrivească cu acele
ilustraţii. În acest caz, textul biblic este folosit cu scop auxiliar, pentru a sprijini ilustraţiile. Avem
de a face cu o situaţie necorespunzătoare, deoarece într-un mesaj biblic corect, ilustraţiile au rol
auxiliar, slujind la clarificarea conceptului biblic prezentat, şi nu invers.
Un alt motiv pentru care predicatorii nu folosesc ilustraţii suficiente în mesajele lor, este
pentru că se cere un efort susţinut ca să caute ilustraţii pentru fiecare idee secundară prezentată în
mesaj. Este adevărat că descoperirea ilustraţiilor potrivite pentru un anumit mesaj presupune un
efort deosebit. Este nevoie de mult timp pentru a le selecta şi a le formula. Însă cei care vor depune
efortul de a găsi ilustraţii potrivite pentru fiecare idee secundară din mesaj, vor constata că mesajul
va avea un impact mult mai mare asupra audienţei.
Un ultim motiv amintit aici, pentru care predicatorii nu folosesc ilustraţiile în mod
corespăunzător, este ignoranţa. De aceea dorim să subliniem că cei care nu folosesc cel puţin o
ilustraţie pentru fiecare secundară,174 cu scopul clarificarea adevărurilor prezentate, pierd mult din
eficienţa mesajului. Ignorarea procesului de ilustrare corespunzătoare, este una din principalele
cauze care îi face pe mulţi predicatori şi profesori să fie plictisitori.

Scrierea ilustraţiilor
După ce am dezvoltat ideea secundară prin una din cele trei metode prezentate anterior, este
necesar să scriem o ilustraţie care să clarifice adevărul ideii secundare analizate. O ilustraţie este
modalitatea prin care predicatorul reuşeşte să clarifice o problemă cu ajutorul unui exemplu. În
cazul în care ideea principală nu concţine idei secundare, ea va fi dezvoltată după regulile
dezvoltării ideilor secundare. Uneori se poate folosi o ilustraţie şi înainte de a trece la ideile
secundare ale unei idei principale, când predicatorul consideră că o asemenea ilustraţie explică mai
bine adevărul prezentat. Nu facem însă o regulă din a înregistra o ilustraţie la începutul unei idei
principale.
Înainte de prezentarea unei ilustraţii, este necesar să dăm o explicaţie prin care să arătăm în
ce sens ilustraţia respectivă contribuie la înţelegerea ideii pe care o dezvolt în predică. Explicaţia
dinaintea ilustraţiei va trebui să arate legătura directă dintre ilustraţia pe care o vom prezenta şi
ideea secundară sub care aceasta este prezentată. Explicaţia ilustraţiei va arăta motivul pentru care
prezentăm acea ilustraţie. Predicatorul trebuie să explice atât la început cât şi la sfârşit modul în
care se leagă ilustraţia de ideea secundară sau principală pe care o clarifică. În mod indirect va
trebui să existe o legătură şi între ilustraţie şi propoziţia predicii (conceptul central analizat), chiar
dacă predicatorul nu va fi preocupat în mod conştient de a observa această legătură directă.
Predicatorul va fi atent ca prin modul de formulare a ilustraţiei să nu îndrepte atenţia audienţei într-
o direcţie diferită de cea propusă în propoziţia predicii. Din acest motiv este nevoie să se accentueze
174
Pot exista excepţii în legătură cu scrierea ilustraţiilor la fiecare idee secundară a unui mesaj, în cazul predicilor
doctrinare, unde este mai dificil să ilustreazi anumite idei abstracte. Dar de fiecare dată predicatorul trebuie să facă tot
posibilul pentru a găsi ilustraţii, utile pentru clarificarea acestor idei. Efortul lui va fi răsplătit.
 127

acel aspect al ilustraţiei care aduce lumină asupra idei secundare sau principale pe care ilustraţia o
clarifică.
Trebuie să reţinem că ilustraţiile sunt elemente secundare ale mesajului nostru, în sensul că
ele slujesc pentru clarificarea ideilor principale şi secundare ale mesajului. Nu trebuie să facem din
ilustraţii un scop în sine. Ilustraţiile trebuie formulate cât mai succint. Vom avea grijă să nu luăm
prea mult din timpul afectat pentru comunicarea mesajului.
În continuare dorim să prezentăm câteva aspecte mai importante pe care trebuie să le luăm
în considerare în scrierea ilustraţiilor, şi anume: tipuri de ilustraţii, surse din care să extragem
ilustraţiile, reguli de scriere a ilustraţiilor, precum şi modul în care să folosim ilustraţiile.

Tipuri de ilustraţii

Vom putea folosi mai multe tipuri de ilustraţii în mesajele biblice. În predică putem folosi ca
ilustraţii:
 Povestiri adevărate care prezintă o anumită experinţă.
 povestiri imaginare – o poveste imaginară care subliniază un anumit adevăr (poate fi o
anecdotă)
 anumite citate semnificative – se poate folosi un citat care să sublinieze adevărul ideii pe
care a dezvoltat-o. În această categorie intră versetele biblice. Folosirea citatelor biblice este
unul din cele mai eficiente moduri de a ilustra un adevăr, deoarece ele reprezintă Cuvântul
autoritar al lui Dumnezeu, şi audienţa este familiarizată cu aceste texte.
 prezenterea unor parabole - o analogie, o comparaţie prin intermediul cărei este scos în
evidenţă un adevăr moral,
 alegoria - o comparaţie prin care un lucru este descris cu ajutorul altui lucru,
 folosirea figurilor de stil. Pot fi incluse anumite figuri de stil ca: metafora sau hiperbola.
Metafora este o comparaţie implicită. Un exemplu de metaforă ar fi: „Cu Hristos putem
umbla pe ape,” ceea ce înseamnă că noi putem face lucruri imposibile cu Dumnezeu, ca în
cazul lui Petru, care a umblat pe mare.175 Hiperbola implică o exagerare intenţionată pentru a
sublinia un adevăr.
 se poate apela la contrast – două idei care se află în opoziţie una faţă de celaltă,
 poate fi inclusă o strofă sau mai multe dintr-o poezie,
 folosirea unor obiecte cu sens simbolic. Lecţiile de tip obiect presupun folosirea unui obiect
material cu scopul de a prezenta un adevăr.
 predicatorul poate apela la o secvenţă scurtă dintr-o dramă, în care unul sau doi actori joacă
anumite roluri. Acest lucru se poate întâmpla şi la începutul predicii, ca o introducere.

Surse de ilustraţii
Printre cele mai importante surse la care predicatorul poate apela pentru ilustraţii, vom
menţiona:
 Biblia - pe care o considerăm cea mai eficientă sursă de ilustraţii. Cei mai mulţi
ascultători sunt familiarizaţi cu conţinutul Scripturii, înţelegând bine povestirile şi textul
ei. Din acest motiv ascultătorii vor înţelege mai uşor ilustraţiile biblice. Mai mult, Biblia
reprezintă norma de comportament pentru creştini, ea având autoritate absolută asupra
ascultătorilor, deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu. Folosirea textelor biblice ca
ilustraţii pentru predică reprezintă, de asemenea, o şansă de a apela la alte versete şi în
cazul mesajelor expozitive, care ne obligă să extragem dintr-un singur text atât ideile
principale cât şi cele secundare.
 Pot fi consultate anumite cărţi speciale cu ilustraţii pentru predici.
 Revistele şi ziarele reprezintă o sursă bună de ilustraţii.
 Inspiraţie pentru scrierea ilustraţiilor pot reprezenta evenimentele care se petrec în jurul
nostru. De aceea predicatorul trebuie să fie un bun observator a ceea ce se întâmplă în

175
Vezi titlul cărţii lui John Ortberg, Dacă vrei să umbli pe apă, trebuie să cobori din barcă, Arad: Editura Majesty
Press International, 2004.
 128

jurul lui. El va fi atent la ceea ce se petrece viaţa bisericii şi în comunitatea în care

trăieşte.
 Predicatorul îşi poate folosi imaginaţia pentru a formula ilustraţii fictive. 176 În cazul în
care foloseşte ilustraţii imaginare, el trebuie să informeze ascultătorii despre acest lucru.
Va fi nevoie să folosească expresia: „ Să ne imaginăm...” Însă ilustraţiile imaginare
trebuie să fie credibile, în sensul că ar fi posibil ca ele să se întâmple în realitate.
 Ilustraţiile pot fi luate din literatura ştiinţifică. În acest caz putem prelua o explicaţie
pentru descrierea unui fenomen prezentat în textul biblic. De exemplu, referitor la ideea
că lumea este făcută din lucruri care nu se văd (Evrei 11:3), putem apela la explicaţii
ştiinţifice referitoare la compoziţia materiei: atomii, electronii ce compun materia, şi care
nu pot fi văzuţi cu ochiul liber.
 Uneori se pot consulta cărţi de istorie. Ca ilustraţii din domeniul istoriei, pot fi aduse
anumite informaţii din istorie care să ofere mai multă claritate pentru înţelegerea unor
pasaje din Biblie. De exemplu, profeţiile din cartea lui Daniel, care fac referire la
împărăţia Greciei, pote fi înţelese mai bine consultând istoria antică a Greciei din vremea
lui Alexandru Macedon.
 Literatura poate fi de asemenea o sursă inepuizabilă de ilustraţii. Lectura îi va oferi
predicatorului o bogată sursă de ilustraţii. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la artă
în general
 Mass-media poate fi o altă sursă importantă de ilustraţii pentru întocmirea mesajelor
biblice.177

Observaţii legate de formularea ilustraţiilor

Cel care comunică poate să folosească un sistem personal de colectare a ilustraţiilor. El
poate folosi un caiet în care înregistrează ilustraţii interesante, pe care le aude sau le citeşte. Aceste
ilustraţii pot fi aranjate pe subiecte, în anumite plicuri sau dosare. În cazul în care el pregăteşte un
mesaj cu un anumit subiect, va căuta plicul în care are ilustraţiile referitoare la tema respectivă.
Când prezentăm ca ilustraţie o întâmplare reală trebuie să avem grijă să prezentăm faptele cu
exactitate. Dacă ilustraţia a fost preluată dintr-o anumită sursă, este bine să specifică numele sursei,
precum şi alte informaţii despre ea În felul acesta întărim credibilitatea afirmaţiilor făcute în
ilustraţie. Este indicat ca predicatorul să nu folosească ca ilustraţii cazuri concrete din biserica unde
slujeşte sau din activitatea lui de consiliere. Niciodată nu va folosi ca ilustraţii cazuri din
activitatea de consiliere pentru care pastorului i s-a cerut să păstreze confidenţialitatea. El poate să
folosească astfel de ilustraţii doar atunci când cere permisiunea persoanelor care sunt implicate în
povestea respectivă. Acest lucru este important în special când ilustraţia pune persoana implicată
într-o lumină negativă. Predicatorul va evita să dea ca ilustraţii cazuri concrete dintr-o biserică
locală, atunci când acestea sunt foarte recente, sau când se adresează unei audienţe care ar putea
recunoaşte personajele prezentate. Nu se va folosi ca ilustraţie un caz izolat din biserică pentru a-l
prezenta în plenul audienţei. Putem folosi ilustraţii din viaţa bisericii dacă ele scot în evidenţă o
problemă generală în biserică.
Este bine ca predicatorul să evite a se prezenta pe sine ca exemplu pozitiv atunci când acest
lucru ar putea fi interpretat ca laudă personală. Cel care comunică poate să prezinte din când în când
exemple negative din viaţa personală, pentru a nu da impresia falsă că el este perfect. El trebuie să
fie un model şi atunci când este vorba de rezolvarea unor crize. Ascultătorii care îl cunosc, vor fi
încurajaţi de exemplul dat în legătură cu modul în care a rezolvat o problemă dificilă din viaţa lui.
Cei care îl ascultă vor fi motivaţi să îi urmeze exemplul.
Ilustraţiile vor fi formulate cu mult tact pentru a-şi atinge scopul, de a clarifica o anumită
idee din mesajul prezentat, şi nu de a stârni anumite reacţii nedorite. Va avea grijă ca prin folosirea
ilustraţiilor să nu jignească sau să nu folosească un limbaj nepotrivit.

176
Andrew W. Blackwood, în cartea sa Preaching from the Bible, op.cit., foloseşte un capitol întreg din cartea lui
pentru a vorbi despre importanţa imaginaţiei în procesul de predicatre, p.197-215.
177
Vezi W. E. Sangster, The Craft of Sermon Ilustration, op.cit., p. 46-76. Consultă de asemenea cartea lui Haddon
Robinson Predicarea biblică, op.cit. p. 102-107, în legătură cu rolul, folosirea şi sursele de ilustraţii.
 129

Va avea grijă să nu folosească foarte frecvent aceeaşi ilustraţie. El va căuta să diversifice

tipul de ilustraţii pe care le foloseşte, precum şi sursele de ilustraţii la care apelează. Se acceptă ca
predicatorul să folosescă mai multe ilustraţii luate din Scriptură.
În formularea ilustraţiilor este important să avem în vedere audienţa căreia ne adresăm. În
funcţie de audienţa care ne ascultă va trebui să alegem vocabularul şi modul de prezentare al
ilustraţiei. Dacă avem o audienţă mai bine educată, putem folosi un vocabular mai elevat, iar dată
înaintea noastră se află o audienţă cu un nivel de pregătire mai scăzut, vom evita neologismele şi
termenii tehnici în prezentare.
Ilustraţiile vor fi etichetate, pentru a putea fi uşor observate în momentul comunicării. Cel
care comunică are libertatea de a folosi un sistem propriu de etichetare, prin folosirea unor
simboluri, prin sublinierea începutului ilustraţiei, prin încercuire, etc. Etichetarea elementelor
principale ale predicii principale uşurează reţinerea mesajului de către predicator.
Menţionăm că un exemplu de scrierea a ilustraţiilor va fi dat după ce vom analiza modul de
formulare a aplicaţiilor, pentru a arăta cum la o idee secundară trebuie să includem atât o ilustraţie
cât şi o aplicaţie.

C. SCRIEREA APLICAŢIILOR

Importanţa aplicaţiilor
Aplicaţia reprezintă cel mai important element al mesajului pe care-l pregătim. Aplicaţia
trebuie să reprezinte punctul culminant al mesajului, şi ca urmare predicatorul are nevoie de
suficient timp pentru a gândi şi a formula complet fiecare aplicaţie. Domnul Isus Cristos când şi-a
început lucrarea publică pe pământ, a început să predice următorul mesaj adresat oamenilor:
„Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:14-15). Primul cuvânt cheie al mesajului lui Cristos
este imperativul: „Pocăiţi-vă,” care înseamnă „schimbaţi-vă mintea.” 178 Domnul Isus avea ca şi
obiectiv al predicii sale schimbarea ascultătorilor, schimbare care începe de la nivelul minţii. Isus
este modelul pentru predicatorii şi profesorii creştini. Ei trebuie să predice în aşa fel încât să
favorizeze schimbarea celor care îi ascultă. Rostul predicării este schimbarea ascultătorilor.
Există predicatori care predică având scopuri greşite. Analizând concepţia predicatorilor în
legătură cu scopul predicării, descoperim că unii dintre ei au probleme în înţelegerea scopului pe
care ar trebui să îl urmărească atunci când proclamă Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi au motivaţii
egoiste, urmărind ca prin mesajul lor să îi încânte pe ascultători, să impresioneaze, etc. Însă toate
aceste motivaţii sunt greşite.
Deşi îndemnarea oamenilor la schimbare nu atrage întotdeauna reacţii favorabile din partea
audienţei, dacă predicatorul sau profesorul doreşte să fie eficient, el trebuie să fie conştient că
misiunea lui este de a încuraja ascultătorii să ia o decizie în vederea schimbării. Şi acest obiectiv
poate fi realizat dacă predicatorul munceşte cu conştinciozitate pentru formularea corespunzătoare a
aplicaţiilor mesajului său. Partea aplicativă a unui mesaj este formată din ilustraţie şi aplicaţie.
Predicatorii care predică mesaje ce urmăresc să încânte urechea prin oratorie sau prin folosirea unui
stil elevat, blochează procesul pocăinţei, al schimbării oamenilor. Ei nu fac tot ceea ce intră în
responsabilitatea lor pentru a-i ajuta pe ascultători să se pocăiască, şi în final să le favorizeze
intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. În această postură se aflau fariseii şi cărturarii din vremea lui
Isus (Matei 23:13). Scopul lui Dumnezeu în lucrarea de proclamere a Evangheliei este
răscumpărarea oamenilor, care implică schimbarea lor. Aceşti predicatori nu comunică tot planul lui
Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:28).
Predica trebuie să fie o prezentare progresivă a unui singur concept biblic, sau din
perspectivă biblică, ce culminează cu aplicaţia. Aplicaţia ne arată cum adevărul unei idei secundare
sau principale poate fi pus în practică ascultători, într-un mod specific, concret, actual, prin
intermediul evenimentelor observabile, devenind în final parte a comportamentului ascultătorilor.
Aplicaţia reprezintă obiectivul final al mesajului biblic predicat. Ea ne arată cum adevărul
unei idei secundare sau principale poate fi experimentat de ascultători, devenind asfel o trăsătură
specifică a omului care este dispus să-şi însuşească acel adevăr. Aplicaţia face ca adevărurile

178
Vezi Fritz Rienecker, Lingvistic Key to the Greek New Testament, op.cit, p. 88-89.
 130

mesajului biblic să nu ramână doar nişte noţiuni abstracte. Prin adevărul ilustrat şi aplicat audienţa
reuşeşte să identifice experienţa proprie de viaţă cu mesajul Scripturii. Ascultătorii vor fi motivaţi
să realizeze această conexiune la nivel mental, afectiv şi comportamental, prin intermediul
imaginaţiei, a creativităţii.179
Predicatorul are responsabilitatea de a face aplicaţii pentru fiecare adevăr conţinut în ideile
secundare, care dezvoltă conceptul central anunţat în propoziţia predicii. Datorită importanţei
aplicării mesajului, considerăm că este este necesar să se facă câte o aplicaţie la fiecare idee
secundară a unui mesaj biblic. Aplicaţiile îl ajută pe ascultător să pună în practică, în detaliu, toate
adevărurile importante ale mesajului transmis. În cazul în care predicatorul va neglija să scrie
aplicaţii pentru fiecare adevăr formulat în ideile secundare, mesajul respectiv va fi sărăcit, impactul
pe care acesta trebuie să îl aibă asupra ascultătorilor, va fi mult diminuat.
În scrierea aplicaţiilor cel care comunică trebuie să formuleze în mod clar nevoia de
schimbare a ascultătorului, în conformitate cu adevărul prezentat în ideea respectivă. Obiectivul
mesajului trebuie să fie schimbarea ascultătorilor. Predicatorul va fi conştient că el nu poate să
schimbe pe nimeni. Schimbarea este lucrarea Duhului Sfânt, însă responsabilitatea predicatorului
este să formuleze cât mai concret şi mai clar aplicaţiile pentru ca ascultătorul să le pună uşor în
practică.
Predicatorul este doar „semănătorul” Cuvântului, rezultatele propovăduirii mesajului trebuie
lăsate în seama Domnului. Un propovăduitor credincios va fi afectat când ascultătorii vor fi
indiferenţi faţă de mesaj, însă nu va fi descurajat. Este bine ca predicatorul să-şi amintească pilda
semănătorului din Marcu 4:1-20, unde Isus ne informează că sămânţa, care este simbolul
Cuvântului sfânt, cade şi în diferite tipuri de sol care nu aduc roadă.
În situaţiile în care ascultătorul nu aplică adevărurile auzite, Dumnezeu şi-a împlinit totuşi
planul, folosindu-se de slujitorii Săi pentru a propovădui Evanghelia, care în ziua judecăţi, în
multe situaţii, va sluji doar ca mărturie. Evanghelia se transmite prin propovăduitori. Pavel se
întreabă retoric: „Cum vor auzi despre El (Dumnezeu) fără propovăduitor?” (Romani 10:14).
Domnul Isus, în discursul de pe muntele Măslinilor ne informează ca unul din obiectivele lui
Dumnezeu până la sfârşitul acestui veac este: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în
toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14).
Chiar dacă oamenii nu vor aplica adevărurile Scripturii, predicatorul poate avea totuşi satisfacţia că
a împlinit planul lui Dumnezeu de a răspândi Evanghelia în lume.
O aplicaţie trebuie să descrie o realitate, care a fost sau poate fi realmente trăită de anumite
persoane. Ea poate reprezenta o situaţie de viaţă imaginară (fictivă), dar care poate fi experimentată
de ascultători. O aplicaţie va fi formulată în aşa fel ca ea să poată fi uşor adaptată situaţiilor reale ale
vieţii, situaţii pe care audienţa le poate recunoaşte uşor, ca fiind parte a experienţei proprii de viaţă.
Cu ajutorul aplicaţiei audienţa va putea integra experienţele proprii de viaţă şi mesajul Scripturii.
O excepţie de la această regulă îl pot face, uneori, adevărurile prezentate în predicile
doctrinare, unde predicatorul nu va putea întotdeauna să facă aplicaţii. De exemplu, într-o predică
despre Trinitate sau despre umanitatea şi divinitatea lui Isus Cristos, nu întotdeauna vom găsi
aplicaţii practice pentru audienţă, dar de fiecare dată trebuie să ne străduim să descoperim şi să
scriem aplicaţii pentru fiecare adevăr formulat într-o idee secundară.
Observăm că foarte multe din mesajele predicatorilor sunt sărace în aplicaţii. Mulţi
predicatori buni, depun eforturi deosebite pentru a construi un mesaj bogat în învăţături teologice,
dar prea puţini dintre ei se concentrează suficient asupra dimensiunii aplicative a mesajelor lor.
Din nefericire, formularea aplicaţiilor sunt în general punctele cele mai slabe din întregul mesaj,
când ele ar trebui să fie punctele forte. Motivele pentru care predicatorii sunt superficiali în scrierea
părţii aplicative a mesajului ar putea fi:
1) Predicatorii consideră că scrierea aplicaţiilor este o preocupare secundară întocmirii
mesajului. Mulţii predicatori fac greşeala de a formula în mod superficial aplicaţiile în mesajele lor,
concentrându-se în mod deosebit pe exegeza corectă a textului. Când este vorba de aplicaţii, le
formulează vag şi prea general. Ei lasă această secţiune la urmă, ocupându-se de ea după ce au
epuizat tot timpul, pentru întocmirea predicii, cu analiza din punct de vedere teologic a textului.
Datorită aglomeraţiei în agenda zilnică, predicatorul nu mai are timp pentru conceperea şi
formularea completă a aplicaţiilor. Aceasta este o atitudine păguboasă, care dăunează unei
179
Truţa alocă un spaţiu important imaginaţiei în comunicarea scripturii. Vezi Ionel Truţa, Homiletica: Sfaturi pentru
predicatori/preoţi, Arad: Editura Candela, 2001, p. 168-173.
 131

comunicări eficiente a Cuvântului lui Dumnezeu. Însă un mesaj biblic, oricât de bine ar fi
conceput, dacă nu are aplicaţii corespunzătoare, el este incompletă. Observăm că foarte multe
mesaje sunt saturate cu conţinut teologic, care depăşeşte uneori capacitatea ascultătorilor de a
asimila acel bagaj de informaţii într-un serviciu de închinare limitat, şi pe de altă parte, aceste
mesaje sunt incomplete din punct de vedere aplicativ. Nu se păstrează proporţia corectă între
conţinutul teologic şi cel aplicativ.
2) Comoditatea îi împiedică pe unii să formuleze toate aplicaţiile necesare ale unui mesaj.
Ei consideră că ascultătorul poate să descopere în mod personal aplicaţiile pe care le conţine textul,
ca urmare, de ce să se mai străduiască el să o facă? Aceasta mentalitate este greşită. Dacă
predicatorul nu va formula în mod corespunzător aplicaţiile necesare, riscul este foarte mare ca
audienţa să nu experimenteze acel mesaj în mod practic. Scrierea aplicaţiilor cere un efort susţinut
din partea celui care întocmeşte mesajul, dar efortul va fi pe deplin răsplătit. De aceea se merită ca
predicatorul să renunţe la comoditate pentru a concepe şi formula toate aplicaţiile ideilor secundare
ale mesajului.
3) Ignoranţa poate fi un alt motiv pentru care mulţi predicatori nu formulează aplicaţii
suficiente. Tocmai de aceea am considerat că este necesar să alocăm un spaţiu mai mare discuţiei
despre conceperea ilustraţiilor şi a aplicaţiilor, arătând şi importanţa includerii lor în mesaj.
Ilustraţiile contribuie împreună cu aplicaţiile la punerea în practică a mesajului biblic. Dimensiunea
aplicativă a unui mesaj biblic, compusă din ilustraţii şi aplicaţii, trebuie să conţină aproximativ
jumătate din conţinutul unei predici, în timp ce cealaltă jumătate să fie alocată prezentării
adevărurilor teologice.
De aceea, predicatorul şi profesorul trebuie să fie conştient că are obligaţia să acorde o mare
parte din timpul alocat pregătirii mesajului pentru formularea aplicaţiilor fiecărei idei secundare.
Bruce Wilkinson, un specialist în domeniul comunicării, din Statel Unite ale Americii, a făcut o
evaluare a conţinutului mai multor mesaje ale celor mai renumiţi predicatori ai zilelor noastre. El a
analizat şi anumite mesaje reprezentative a unor predicatori din Noul Testament, cu scopul de a
vedea care este proporţia pe care aceştia o respectă între învăţătură şi aplicaţie, în mesajele lor.
Wilkinson ajunge la o concluzie interesantă în urma evaluării pe care a făcut-o. Ca urmare, el
încearcă să ne convingă în legătură cu spaţiul pe care trebuie să îl ocupe aplicaţiile în mesajele
noastre, fie că este vorba de o lecţie în clasă sau o predică prezentată la amvon. În scopul acesta
vom prezenta un citat din cartea lui, Cele 7 legi ale învăţării, care scoate la lumină anumite
rezultate interesante ale studiului său. El a fost preocupat de întrebarea referitoare la procentul de
învăţătură şi procentul de aplicaţie pe care trebuie să îl conţină un mesaj.

Am pus întrebarea aceasta la mii de oameni din toată lumea, iar răspunsul a fost, în mod surprinzător,
acelaşi – 90% conţinut şi doar 10% aplicare. Deseori, în cadrul grupurilor care cred că Biblia este Cuvântul
insuflat de Dumnezeu, procentajul este în creştere în favoarea conţinutului, depăşind uneori 95%.
Timp de mai mulţi ani am fost un „99% pentru conţinut” şi eram mândru de asta! Nu voiam să cheltuiesc
din timpul destinat „predării adevărate” pentru chestiunile acelea practice. Dar la jumătatea drumului, m-am
împiedecat de ceva ce m-a uimit...
Am rugat-o pe secretara mea să bată la maşină trei predici recente ţinute de Charles Swindoll, pe care-l
consideram cel mai eficient predicator şi învăţător din ţară... Care credeţi că a fost procentajul apicaţiilor la
Swindoll? Peste 50%! Sigur, ceva nu era în regulă, aşa că am verificat şi alţi bine-cunoscuţi predicatori precum
Charles Stanley şi Howard Hendriks. Rezultatele erau similare. De fapt, unele dintre cele mai bune predici
conţineau mai mult de 75% aplicaţii practice!
Nu-mi venea să cred ce descopăr. Aşa că am aruncat o privire asupra istoriei Bisericii şi am întocmit o listă
cu oamenii care au fost folosiţi într-o măsură mare de Dumnezeu în generaţia lor. Predicatori – profesori ca D.
L. Moody, Jonathan Edwards, Charles Finney, Charles Spurgeon, John Wesley şi scriitori precum Dietrich
Bonhoeffer, A. W. Tozer, and Oswald Chambers. Care era procentajul? Desigur, m-am gândit eu, mulţi
dintre oamenii aceştia sunt de partea celor cu 90% în favoarea conţinutului!... Ce şoc! Moody…avea
aproximativ 70% aplicaţii!… Cu toţii aveau elemente practice într-un procent de 45-75%...
Tot ce trebuia să fac era să găsesc echilibrul dintre conţinut şi aplicare în predicile scrise prin inspiraţia lui
Dumnezeu. În sfârşit, puteam să-mi demonstrez teoria privitoare la cele 90 de procente. Habar n-aveam că
urma să am parte de surpriza vieţii mele... Am început cu Romani, deoarece e cea mai doctrinară carte din
Biblie. Sigur, aici se pune mare accent pe conţinut! … Cea mai doctrinară carte din Biblie are opt capitole
axate pe conţinut şi opt capitole de aplicaţii practice. Egal!… Epistola lui Iacov... se apropie de 80% aplicaţii
practice… 1Petru. Peste 60% aplicaţii…
Într-un act final de disperare, am copiat principalele predici ale lui Hristos. Predica de pe Munte (Matei 5-
7) are cu mult peste 65% aplicaţii. Cuvîntarea din Camera de Sus (Ioan 13-17) m-a copleşit cu bogăţia
aplicaţiilor. Pasaj după pasaj reflecta acelaşi procentaj. Hristos a fost Regele Aplicării!... dacă doriţi să predaţi
 132
ca Isus, atunci pregătiţi-vă, deoarece aplicarea va trebui să depăşească 60%. Poate acest lucru vă pare o
revoluţie; cu excepţia cazului în care, desigur, doriţi să fiţi incluşi în rîndurile lui Moody, Swindoll, Stanley,
Hendricks, Spurgeon, Wesley, Pavel, Petru, Iacov…
Este răspunderea profesorilor să explice aplicabilitatea Scripturii în vederea schimbării vieţii. Cel puţin
50% lecţiile pe care le predăm ar trebui să se concentreze asupra aplicării. 180

Reguli de scriere a aplicaţiilor

În continuare vom prezenta o listă de reguli utile în formularea unor aplicaţii corecte.
 Înainte de prezentarea aplicaţiei este necesar să facem o scurtă introducere pentru a arăta cum se
leagă aplicaţia care va fi prezentată de adevărul ideii secundare şi de ilustraţia ei. Nu este
necesară întotdeauna şi formularea unei concluzii la sfârşitul aplicaţii.
 Aplicaţia trebuie să răspundă nevoilor audienţei, să se refere la contextul în care trăiesc
ascultătorii. Vom urmări ca aplicaţiile folosite în mesaj să fie conformitate cu experienţa
ascultătorilor. Trebuie ca cei care ascultă să se poată identifica cu situaţia pe care o prezintă
aplicaţia formulată.181
 Aplicaţia trebuie să fie captivantă. Ea va stârni interesul dacă este îndeplinită prima regulă
prezentată mai sus. Pentru a formula aplicaţii cât mai interesante predicatorul trebuie să-şi facă
timp să cunoască membrii bisericii pentru a şti care sunt problemele şi nevoile acestora.
Predicatorul trebuie să depună un efort susţinut pentru a formula aplicaţia în aşa fel încât
ascultătorul să se poată identifica uşor cu acea situaţie propusă de cel care comunică.
 Aplicaţia trebuie să depindă de adevărul pe care îl conţine ideea secundară de care aparţine. În
aplicaţie va fi formulată nevoia de schimbare a ascultătorilor în conformitate cu adevărul
respectiv. Aplicaţia vizează comportamentul. Scopul celui care prezintă mesajul este să-i
determine pe cei care îl ascultă să-şi modifice în sens pozitiv comportamentul, în conformitate cu
adevărurile prezentate.
 În aplicaţie vor fi formulate sugestii concrete, realizabile, de implementare a adevărului formulat
în ideea secundară. Putem să prezentăm anumite situaţii imaginare. Aceste aplicaţii pot fi
inventate de predicator, însă ele trebuie credibile şi posibile.
 Aplicaţiile vor fi măsurabile. Cel care ascultă mesajul, trebuie să poată face o evaluare a
modului în care sarcina formulată în aplicaţie poate fi îndeplinită. Ascultătorul trebuie să se
poată verifica dacă a îndeplinit sau nu cerinţele aplicaţiei. Aplicaţile trebuie să fie măsurabile din
punct de vedere al timpului, spaţiului şi al activităţilor. Aplicaţiile prea generale, care nu
stabilesc un timp bine delimitat şi rezonabil, şi nu descriu o acţiune posibil de realizat de către
ascultători, nu va avea un efect deosebit.
Vom da un exemplu de aplicaţie prea generală – greşită: “Pe baza textului din Evrei 10 :
25 putem formula următoarea aplicaţie: „Fraţilor! trebuie ca fiecare dintre noi să frecventăm regulat
serviciile de închinare ale bisericii noastre.” Acest aplicaţie nu este corectă deoarece ea nu este
măsurabilă. Acum vom da un exemplu de aplicaţie masurabilă, corectă, pe baza textului din
Evrei 10:25: „Propuneţi-vă ca luna aceasta să veniţi la toate serviciile de închinare de după masă.
Haideţi să facem acest effort. A veni la serviciile de închinare de după masă, este un obiectiv posibil
de realizat, şi în schimb vom câştiga o nouă experienţă care poate influenţa pozitiv restul vieţii
noastre.
 Aplicaţia trebuie să fie formulată cu claritate. Ea trebuie să fie cât se poate de simplă pentru ca
audienţa să înţeleagă uşor ce are de făcut.
 Este nevoie ca aplicaţia să fie rezonabilă, şi anume: să poată fi realizată într-un timp relativ
scurt şi cu resursele pe care ascultătorii le au la dispoziţie.
 În scrierea aplicaţiilor vom folosi, în general, persoana a II-a singular sau plural (tu, voi). În
felul acesta audienţa se va simţi responsabilă faţă de mesajul comunicat. Acest mod de adresare
este mai eficient, deoarece fiecare ascultător înţelege că aplicaţia îl vizează în mod personal.
Când folosim pronumele personal, persoana I, plural sau singular, ascultătorii se pot eschiva,
considerând că referirea la „noi” nu îl include neapărat şi pe el.

180
Vezi Bruce Wilkinson, op.cit. p. 128-131 (original), şi traducerea în limba română, p.131-134.
181
Vezi ce spune şi W. E. Sangster, în cartea sa The Craft of Sermon Construction, op.cit., în legătură cu lucruri pe
care trebuie să fie evitate în întocmirea mesajelor, care sunt valabile şi pentru formularea aplicaţiilor p.186-204.
 133

 Predicatorul nu va predica niciodată un mesaj pe care nu este dispus să-l aplice mai întâi în viaţa
lui. El are responsabilitatea să prezinte tot planul Lui Dumnezeu (toată Scriptura). Dacă
predicatorul nu este dispus să aplice în viaţa lui un anumit adevăr biblic, înseamnă că el nu este
dispus să trăiască tot Cuvântul Lui Dumnezeu. Unii predicatori sunt atenţi să nu facă această
greşeală. Ca urmare eii nu predică ceea ce nu aplică. Astfel că ei sunt selectivi în privinţa textelor
biblice din care predică. Din acest motiv, ocolesc acele pasaje pe care nu le trăiesc. Astfel că ei
ciuntesc Cuvântul lui Dumnezeu, fiind necredincioşi Cuvântului scris. Cei care procedează în
felul acesta se descalifică din poziţia de mesager al lui Dumnezeu.
 Se pot prezenta mai multe ilustraţii şi aplicaţii la aceeaşi idee secundară. Predicatorul va avea
grijă ca să nu exagereze, folosind prea multe ilustraţii sau aplicaţii, ignorând astfel proporţia
corespunzătoare între partea de învăţătură şi cea aplicativă a fiecărei idei secundare.
 Aplicaţiile vor fi semnalate printr-o etichetă sau printr-o anumită subliniere, pentru a fi uşor
observate în procesul comunicării mesajului (vezi anexa 1 de la sfârşit).

Exemplu de folosire a ilustraţiilor şi aplicaţiilor pe baza textului din Iacov 1:22-25.

Ideile principale ale textului din Iacov 1:22-25 erau:

I. Categoria ascultătorilor (Iacov 1:22a) “Fiţi... nu numai ascultători…”

4) A. Ei aud Cuvântul (Iacov 1:23), “…dacă ascultă cineva Cuvântul ….”

5) B. Ei nu aplică Cuvântul (Iacov 1:23-24), “…dacă ascultă cineva Cuvântul şi nu-l împlineşte
cu fapta seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi după ce s-a privit,
pleacă şi uită îndată cum era…”
6)
4) (1) Oglinda reflectă realitatea (Iacov 1:23) “…un om care îşi priveşte faţa firească într-o
oglindă; …”
5)
(Urmează să mai adăugăm aici o ilustraţie şi o aplicaţie – vezi secţiunea de mai jos referitoare la
ilustraţii şi aplicaţii)

(2) Oglinda are rolul de corectare (Iacov 1:23-24) “…un om care îşi priveşte faţa firească
într-o oglindă; şi după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era…”

(Vom încerca să scriem o ilustraţie şi o aplicaţie pentru această idee secundară)

ILUSTRAŢIE: (Introducerea ilustraţiei:) Dorim să prezentăm o ilustraţie care să scoată în

evidenţă rolul corectiv al oglinzii, care în textul nostru este asemănată cu Scriptura. (Ilustraţia
propriu-zisă:) Se spune despre un frate pastor că într-o duminică dimineaţa, grăbindu-se să
ajungă la serviciul de închinare nu s-a mai uitat în oglindă şi şi-a pus la gât, în grabă, două
cravate. (Concluzia ilustraţiei:) Fratele pastor a fost carghios cu două cravate la gât. Acest
lucru s-a datorat faptului că nu s-a uitat în oglindă înainte de a pleca la biserică. Oglinda are
rolul de a ne corecta comportamentul. Iacov ne spune în acest text că Biblia este ca o oglindă în
care se uită cineva.

APLICAŢIE: (Introducerea aplicaţiei:) După cum oglinda te ajută să îţi corectezi ţinuta şi
înfăţişarea fizică, tot aşa Cuvântul lui Dumnezeu te ajută să îţi corectezi comportamentul.
(Aplicaţia propriu-zisă:) Iacov spune în acest text că unii au o atitudine nepotrivită faţă de
Cuvânt, deoarece după ce îl aud, se comportă ciudat, ignorând ceea ce au auzit. Din această
cauză ei devin caraghiosi din punct de vedere spiritual, aşa cum s-a întâmplat şi cu fratele pastor
care nu s-a uitat în oglindă şi a mers la biserică cu două cravate.
Cât din predicile pe care le asculţi la biserică sau din pasajele biblice pe care le citeşti la
timpul tău devoţional, pui în practică în viaţa ta? Nu cumva eşti şi tu caraghios din punct de
vedere spiritual, deoarece cunoşti foarte multe adevăruri din Scriptură, dar nici nu te gândeşti să
le pui în aplicare?
 134

Nu te mulţumi doar „să te uiţi” în oglinda Cuvântului ca să vezi cum arăţi, ci încearcă să faci
ceea ce îţi cere Biblia pentru a fi corespunzător voii lui Dumnezeu.

II. Categoria împlinitorilor (Iacov 1:22a) „Fiţi împlinitori ai Cuvântului…”

6. CONCLUZIA PREDICII

Elemente componente ale concluziei

După ce am dezvoltat mesajul cu ajutorul ideilor principale şi secundare, este nevoie să
finalizăm cu o concluzie. Concluzia este recapitularea sub formă de rezumat a conţinutului
mesajului. Concluzia îl ajută pe ascultător să reţină principalele aspecte care au fost prezentate în
cuprinsul predicii. Formularea concluziei trebuie să scoată în evidenţă evoluţia progresivă şi logică
a adevărurilor principale a predicii. Cele mai importante adevăruri ale mesajului prezentat se
regăsesc în ideile principale ale sale. De aceea concluzia va trebui să includă ideile principale care
au fost dezvoltate anterior. În concluzie ideile principale se repetă în forma lor iniţială sau se
reformulează respectând modelul propoziţiei de tranziţie. Concluzia îl ajută pe ascultător să reţină
ideile principale, pentru ca mai apoi să poată aplica adevărurile mesajului prezentat.182
O concluzie corectă trebuie să conţină următoarele elemente componente:

1) Ideea concesivă
2) Cuvântul cheie
3) Referinţa biblică
4) Recapitularea ideilor principale ale mesajului prezentat, şi
5) Propoziţia predicii - reformulată

Observăm că o concluzie corectă conţine toate elementele pe care le-am întâlnit la

propoziţia de tranziţie, la care mai trebuie să adăugăm şi ideile principale ale mesajului. Vom
prezenta în continuare fiecare element component al unei concluzii.

1) Ideea concesivă
Pentru descoperirea ideii concesive ne vom folosi de modelul discutat la propoziţia de
tranziţie. Ideea concesivă a concluziei va fi similară cu ideea concesivă a propoziţiei de tranziţie. În
funcţie de modelul de propoziţie de tranziţie pentru care am optat în construirea mesajului nostru,
putem avea două modele de concluzii: de obligativitate şi de posibilitate. Ca şi în cazul modelului
de scriere a propoziţiei de tranziţie, la începutul concluziei vom scrie ideea concesivă, care va fi
formulată în funcţie de tipul de propoziţie de tranziţie folosit la începutul mesajului: 183 propoziţie de
tranziţie de obligativitate sau de posibilitate. Dacă propoziţia de tranziţie este de obligativitate,
înseamnă că trebuie să folosim o concluzie de obligativitate. Dacă propoziţia de tranziţie a
mesajului nostru este de posibilitate, va trebui să folosim o concluzie de posibilitate.
În cazul în care se cere să formulăm o concluzie de obligativitate, vom include la începutul
concluziei expresiile: “datorită...” “deoarece...” sau “din cauză că…” însoţite de un verb modal de
tipul: “trebuie,” “este necesar,” etc. Concluzia de obligativitate va respecta în general modelul
propoziţiei de tranziţie de obligativitate.
Dacă avem o concluzie de posibilitate, aceasta va respecta modelul propoziţiei de tranziţie
de posibilitate, în sensul că ideea concesivă va fi un verb la gerunziu. Vom folosi la începutul
concluziei verbul la gerunziu pe care l-am folosit la propoziţia de tranziţie, sau un sinonim al
acestuia. Considerăm că putem să folosim în locul verbului la gerunziu o expresie sinonimă, care
include verbul respetiv dar la viitor. Această expresie ar putea fi: “Dacă vom + verbul…”
182
Vezi ce spune şi W. E. Sangster, în cartea sa The Craft of Sermon Construction, op.cit., în legătură cu elementele
componente ale concluziei mesajului biblic, p.137-150. El include ilustrarea şi aplicarea în concluzie, ceea ce nu
corespunde cu metoda propusă în această lucrare. Considerăm că ilustrarea şi aplicarea îşi au locul în cuprinsul
mesajului şi nu în concluzie, unde este bine doar să se recapituleze ideile principale ale predicii.
183
Vezi secţiunea referitoare la cele două tipuri de propoziţii de tranziţie prezentate în această carte.
 135

2) Cuvântul cheie
Ceea ce trebuie să mai adăugăm aici, este că cuvântul cheie al concluziei va fi acelaşi cu
cuvântul cheie al propoziţiei de tranziţie. Cuvântul cheie va fi acel substantiv plural, din propoziţia
de tranziţie, care caracterizează toate ideile principale ale predicii. El va fi inclus imediat după ideea
concesivă.

3) Referinţa biblică
Observaţiile pe care le-am făcut despre referinţa biblică a propoziţiei de tranziţie sunt
valabile şi cu privire la concluzie. În concluzie este nevoie să includem şi referinţa exactă a textului
biblic pe care se bazează predica. Afirmaţia de mai sus este valabilă doar în cazul mesajelor
expozitive şi textuale. Când compunem un mesaj subiectiv, vom scrie în locul referinţei, expresii
ca: „Scriptura,” „Cuvântul lui Dumnezeu,” „Biblia,” pentru a conştientiza audienţa că mesajul este
biblic, chiar dacă nu este luat dintr-un singur pasaj din Scriptură. Referinţa biblică exactă se
introduce, în general, imediat după cuvântul cheie.

4) Recapitularea ideilor principale

Indiferent de tipul de concluzie pe care îl vom folosi, trebuie să includem şi ideile principale
ale predicii. Ideile principale vor putea fi repetate în formă identică cu cea din cuprinsul predicii,
sau vor fi reformulate în aşa fel încât să obţinem o concluzie care să respecte toate regulile
gramaticale şi literare ale limbii. Ideile principale pot fi reformulate în aşa fel încât să iasă în
evidenţă aspectele pe care predicatorul doreşte să le sublinieze. Recapitularea ideilor se poate face
în ordinea în care au fost prezentate sau într-o altă ordine, aleasă de predicator.
Recomandăm ca în concluzie, ideile principale să fie reformulate, şi să nu se repete ca în
cuprinsul predicii. În felul acesta se va creea diversitate în modul de expunere a predicii. Se poate
folosi acrostihul sau alte artificii de prezentare, pentru a reţine cu mai multă uşurinţă ideile
pincipale.

5) Reformularea propoziţiei predicii

Când întocmim concluzia, va trebui de obicei să reformulam propozitia predicii, pentru ca
aceasta să se armonizeze cu celelalte elemente ale concluziei: ideea concesivă, cuvântul cheie,
referinţa biblică şi repetarea ideilor principale. În reformularea propoziţiei vom avea în vedere ca să
îi determinăm pe ascultători să ia o decizie în ceea ce priveşte aplicarea adevărului pe care
propoziţia îl conţine. În cazul concluziilor de posibilitate, vom introduce în propozitie o expresie
care să inspire optimism, ca de exemplu: “vom reuşi să…,” “vom beneficia de..., ” “ne vom bucura
de” etc.
După cum afirmam deja, în formularea propoziţiei predicii sugerăm folosirea pronumelui
personal persoana a-I-a plural, care împreună cu o expresie de genul: “vom reuşi..., ” stârneşte
interesul ascultătorilor şi îi motivează în ceea ce priveşte experimentarea mesajului prezentat.
În cazul în care predicatorul a folosit o concluzie de obligativitate, nu va mai include
expresii de genul: “vom reuşi să..., ” “vom beneficia de...,” deoarece acestea oferă ascultătorului o
opţiune, în timp de concluziile de obligativitate au un caracter imperativ. Concluziile de
obligativitate folosesc expresii de genul: “trebuie să...,” care cer o expresie de felul: „pentru ca
să...,” care nu lasă loc pentru opţiuni, ci prezintă în mod clar şi indiscutabil soluţia care se impune.

Formularea propriu zisă a concluziei

După ce am prezentat separat elementele principale ale unei concluzii, suntem în măsură
să arătăm modul în care ar trebui formulată concluzia, care să includă toate elementele amintite.
 136

Astfel că, o concluzie de obligativitate va respecta următoarea structură: „Datorită (ideea

concesivă)... + (cuvântul cheie)… + (referinţa biblică)... + trebuie să … + (recapitularea ideilor
principale)... + pentru ca să... (propoziţia predicii reformulată)…”
Un exemplu de concluzie de obligativitate pentru un mesaj care se bazează pe textul din
Exod 20:1-17, ar putea fi:

“Datorită (ideea concesivă) pericolelor (cuvântul cheie) care survin în urma nerespectării
Decalogului (propoziţia predicii reformulată – prima parte), înregistrat în Exod 20:1-17 (referinţă
biblică), poruncile lui Dumnezeu referitoare la: I. ... II. ... etc., (repetarea ideilor principale ale
mesajului) trebuie să fie tratate cu toată seriozitatea” (ultima parte a propoziţiei).

În ceea ce priveşte exemplul de mai sus, observăm că reformularea propoziţiei s-a făcut în
două etape: prima parte a propoziţiei este scrisă imediat după cuvântul cheie, iar a doua parte a
propoziţiei a fost înregistrată după ce au fost recapitulate ideile principale ale predicii (partea a II-a).
Predicatorul trebuie să apleleze la imaginaţie pentru a formula o concluzie cât mai clară şi mai
sugestivă.

În cazul în care dorim să formulăm o concluzie de posibilitate, ea va trebui să respecte

următorul model: „Dacă vom (ideea concesivă)+ (verbul din propoziţia de tranziţie sau un
sinonim)... + (cuvântul cheie)… + (referinţa biblică)... + (recapitularea ideilor principale)... + vom
reuşi să (un verb motivator)… + (propoziţia predicii)…”
Un exemplu de concluzie de posibilitate care foloseşte textul din Iacov 1:22-25 ar putea fi
următorul:

“Conştientizând faptul că (ideea concesivă - verbul tranziţiei sau un sinonim) din perspectiva
textului din Iacov 1:22-25 (referinţa biblică) există două categorii de oameni (cuvântul cheie), şi
anume: categoria ascultătorilor şi categoria împlinitorilor (recapitularea idelor principale) vom
fi încurajaţi (un verb motivator) să ne înscriem în categoria celor care împlinesc Cuvântul lui
Dumnezeu, având astfel o atitudine corectă faţă de Scriptură (reformularea propoziţiei predicii).

Din exemplul de mai sus înţelegem că în formularea propoziţiei putem pune accentul pe
acele idei principale care dorim ca să rămână în memoria audienţei. În cazul nostru este vorba de
evidenţierea categoriei împlinitorilor. Acest mod de accentuare a ideilor are menirea de a ajuta
audienţa să reţină adevărul sau adevărurile din mesaj care urmează să fie aplicate.
Observăm că ambele tipuri de concluzii vor include cuvântul cheie, referinţa biblică,
recapitularea ideilor principale şi propoziţia predicii reformulată. Aşa cum afirmam mai sus,
mesajele subiective nu includ o referinţă biblică în formularea concluziei, însă în acest caz va trebui
să includem în locul referinţei biblice o expresie de tipul: “Scriptura...,” “Biblia...” etc., pentru a
sublinia caracterul biblic al mesajului.

Reguli de scriere a concluziei

Pentru a formula corespunzător concluzia predicii, este necesar să luăm în considerare
câteva regulile de scriere a unei concluzii corecte. Ele îl vor ajuta pe predicator să facă o verificare
corespunzătoare a concluziei mesajului pe care l-a întocmit.184

- Concluzia trebuie să conţină următoarele elemente principale:

I. Ideea concesivă
II. Cuvântul cheie
III. Referinţa biblică
IV. Recapitularea ideilor principale şi
V. Propoziţia predicii.
184
Vezi Haddon Robinson, op.cit. p. 115-118. Informaţii suplimentare referitoare la concluzia predicii oferă Stephen
Olford, op.cit. p. 203-207. Trebuie să menţionăm faptul că, mai ales Stephen Olford, are un diferit mod de înţelegere a
structurării concluziei ca şi a întregii organizări a predicii, în general. El oferă, însă, informaţii utile pentru cel care vrea
să întocmească un mesaj biblic.
 137

 Concluzia trebuie să fie formulată pozitiv. Vom evita folosirea negaţiei în formularea
concluziei. Formularea negativă a concluziei diminuează din impactul pe care mesajul îl poate
avea asupra ascultătorilor. Formularea pozitivă inspiră optimism în ceea ce priveşte aplicarea
mesajului.
 Concluzia trebuie să fie scurtă. Dacă este prea lungă, audienţa poate pierde din vedere esenţialul
mesajului, conţinut în cele cinci elemenete principale ale concluziei amintite mai sus.
 Concluzia trebuie formulată în aşa fel încât să îi stimuleze pe ascultători să pună în practică
adevărul prezentat în propoziţia predicii.
 Concluzia trebuie să inspire optimism ascultătorilor. Obiectivul predicatorului trebuie să fie
împlinirea de către ascultători a voii lui Dumnezeu, prezentată în mesaj, cu un sentiment de
bucurie şi de aşteptare.
 Predicatorul nu trebuie să stârnească anumite emoţii pe care el nu le trăieşte în realitate, cu
scopul de a impresiona. Această atitudine (să plângi fără să simţi nevoia de a plânge) poate duce
la reacţii adverse din partea ascultătorilor.
 În concluzie nu vom mai adăuga informaţii noi. Odată ce am promis audienţei că urmează să
concluzionăm mesajul, nu mai putem adăuga informaţii suplimentare. În momentul respectiv
este obligatoriu să formulăm strict concluzia fără a mai adăuga alte idei, oricât de interesante ni
s-ar părea. În concluzie, nu vom mai dezvota sau argumenta pe marginea conceptului care a fost
deja dezvoltat în mesaj. Nu vom adăuga ilustraţii sau glume doar pentru crea bună dispoziţie.
 Vom avea grijă să formulăm concluzia în mod diferit de la un mesaj la altul, pentru a evita
monotonia în procesul de comunicare a mesajelor de la o săptămână la alta.
 După scrierea concluziei vom întocmi introducerea predicii. Acum este momentul potrivit când
avem toate informaţiile despre mesaj şi ştim ce trebuie să introducem. Introducerea va respecta
regulile prezentate la secţiunea unde am vorbit despre acest element principal al mesajelor
biblice.

Exerciţiu aplicativ

Întocmiţi un mesaj expozitiv complet pe baza textului biblic analizat la exerciţiile aplicative
anterioare. Mesajul trebuie să conţină toate elemente de bază ale structurii homiletice a oricărei
predici:
 Introducerea,
 Propoziţia
 Propoziţia de tranziţie
 Idei principalele
 Idei secundare
 Ilustraţii
 Aplicaţii, şi
 Concluzia

7. FORMULAREA TITLULUI MESAJULUI

În modelul de întocmire a unei predici, pe care l-am propus în această carte, afirmam că
structura homiletică de bază a unui mesaj biblic conţine şase elemente de bază, pe care tocmai le-
am analizat. În continuare dorim să introducem un element suplimentar, pe care îl considerăm
opţional în întocmirea mesajelor, şi anume: titlul predicii. Nu este obligatoriu ca o predică să aibă
titlu, însă acesta îşi justifăcă prezenţa dacă reuşeşte să sporească interesul ascultătorilor pentru
recepţionarea predicii. În cazul în care dorim să punem titlu, acesta trebuie să respecte următoarele
condiţii:

 Titlul trebuie să exprime ideea din propoziţia predicii. El are menirea de a prezenta printr-o
formulare scurtă şi sugestivă conţinutul mesajului care urmează să fie comunicat.
 În anumite situaţii conceptul preluat din textul biblic studiat, şi prezentat în propoziţia predicii,
poate sluji foarte bine ca titlu pentru predică, fără reformulări semnificative.
 138

 Formularea titlului se va face ţinând seama de audienţă căreia predicatorul i se adresează, şi de

ocazia în care se transmite mesajul. Se va folosi un vocabular potrivit cu nivelul audienţei,
pentru ca el să poată fi priceput de ascultători.
 Ocazia comunicării mesajului poate influenţa modul de formulare a titlului, în sensul că
predicatorul poate să facă o legătură între conceptul central pe care îl va analiza şi evenimentul
care a determinat prezentarea mesajului (nuntă, botez, binecuvântare, etc.).
 Vom căuta să formulăm un titlu scurt. Este indicat ca el să fie de aproximativ patru sau cinci
cuvinte. Titlurile lungi pot să diminueze interesul audienţei faţă de mesajul care urmează să fie
comunicat.
 Se cere ca titlul să fie interesant. Titlul trebuie formulat în aşa fel încât să atragă atenţia
ascultătorilor şi de a stârni interesul ascultătorilor pentru conţinutul mesajului care urmează să fie
prezentat. Predicatorul va apela la imaginaţie pentru a scrie un titlu care să îi motiveze pe
ascultători să recepţioneze mesajul pe care îl propune.
 Titlul nu trebuie să conţină întotdeauna o propoziţie completă, cu subiect şi predicat.
 Putem folosi un limbaj figurativ în formularea titlului.

Vom prezenta câteva modele de titluri care să îl orienteze pe predicator în vederea

formulării corespunzătoare a titlului unui mesaj biblic.
“ Răspunsul lui Dumnezeu cu privire la ....”
“ Ce spune Biblia despre ...? “
“Ce se întâmplă când nu te mai pocăieşti?”
“Cum să reacţionezi la durere?”
“Plăcerile tale vorbesc despre destinul tău”
“ Cum să învingem descurajarea? “
“Importanţa rugăciunii”
“ De ce nu primim răspuns la toate rugăciunile?”
“Cum poţi să ai pace în mijlocul furtunii?”
“ Cum să-ţi administrezi banii?“
“ Cinci obiective ale unei biserici locale”

După ce am analizat cele şase elementele principale care intră în structura homiletică a unei
predici, la care am adăugat şi formularea titlului, putem spune că avem un model complet de
întocmire a unui mesaj biblic.
 139

CAPITOLUL 6: ÎNCHEIERE

În acest volum ne-am concentrat asupra procesului de comunicare a Scripturii, luând în

special în considerare aspecte privind pregătirea şi expunerea mesajului biblic.
În prima parte, referitoare la aspecte generale legate de comunicarea Scripturii, am discutat
despre scopul comunicării textului biblic, înţelegând că predicarea Cuvântului lui Dumnezeu este
importantă datorită funcţiilor pe care el le are. Tot aici am prezentat şi reguli de comunicare a
mesajului biblic. Am înţeles că procesul comunicării este atât o ştiinţă cât şi o artă. Am observat că
trebuie să cunoaştem anumite reguli de comunicare. Cel care întocmeşte mesajul are anumite
responsabilităţi privind pregătirea mesajului la nivel intelectual, emoţional şi practic, precum şi
responsabilitatea faţă de participanţii la proces.
Nu trebuie să fie neglijată nici responsabilitatea predicatorului faţă de sine şi colaborarea cu
Duhul Sfânt în procesul de comunicare. Am considerat că este important ca cel care comunică să
aibă şi anumite modele de inspiraţie în lucrarea nobilă pe care o face. Am făcut referire la trei
modele reprezentative din istoria creştinismului, şi anume: Apostolul Pavel, Martin Luther şi Jan
Hus.
În cea de a doua parte a volumului, ne-am concentrat asupra problemelor legate de tehnica
comunicării Scripturii. În capitolul 3 am discutat despre tipuri de mesaje biblice. Am înţeles că este
important să existe o anumită diversitate în ceea ce priveşte întocmirea acestor mesaje. În acest
volum am prezentat mai multe tipuri de mesaje pe care le-am clasificat în funcţie de sursa din care
extragem cele şase elemente de bază, care intră în structurii homiletică a oricărui tip de mesaj.
Există situaţii în care un singur text biblic ales ca sursă principală pentru predică nu oferă toate
răspunsurile la nevoia pe care predicatorul doreşte să o adreseze într-un anumit mesaj. Predicatorul
va dori să abordeze uneori probleme, pentru care va fi nevoit să apeleze la mai multe texte biblice,
care îi oferă răspunsul corespunzător.
Mai mult, folosirea în permanenţă a unui singur model de întocmire a unui mesaj, crează
monotonie, ascultătorii reacţionând negativ faţă de acelaşi tipar. Din acest motiv, considerăm că
este necesar să prezentăm mai multe metode de compunere a mesajelor biblice. În funcţie de
modelul folosit, se vor obţine diferite tipuri de mesaje biblice: expozitive, textuale şi subiective.
 140

Am văzut că pentru întocmirea mesajului expozitiv se foloseşte un singur text biblic ca sursă
pentru predică, care va fi analizat exegetic, parcurgând cei zece paşi preliminari. Din acelaşi text
se extrag toate cele şase elemente de bază pentru structurarea homiletică a mesajului.
Mesajul textual se diferenţiează de mesajul expozitiv în sensul că pentru scrierea unor idei
secundare a predicii se poate apela şi la alte texte biblice. Nu mai este obligatoriu ca predicatorul să
fie legat de un singur text atunci când scrie ideile secundare ale mesajului. Cel care comunică poate
extrage anumite idei secundare din textul de bază, însă cel puţin o idee secundară va fi luată din alt
text.
Mesajul subiectiv se deosebeşte mesajul expozitiv şi de mesajul textual prin faptul că pentru
întocmirea lui nu se impune folosirea unui singur text biblic. Predicatorul va alege o temă (un
subiect), care va constitui sursa pentru organizarea şi dezvoltarea mesajului. Mesajul subiectiv este
tot un mesaj biblic. Pentru argumentarea ideilor principale şi secundare, predicatorul se va folosi de
mai multe texte biblice pe care le va selecta din toată Biblia în funcţie de subiectul pe care îl
abordează şi de preferinţele sale. Am putea spune că acest mesaj se numeşte subiectiv din două
motive: (1) pentru să subiectul este sursa mesajului, şi (2) pentru că alegerea textelor pentru
susţinerea subiectutui predicat se face funcţie de preferinţele predicatorului, ceea ce denotă o
anumită doză de subiectivism. Am înţeles că toate cele trei metode au şi avantaje şi dezavantaje. Ca
urmare fiecare dintre ele sunt recomandate pentru a fi folosite în anumite situaţii.
Am susţinut că la începutul carierei de predicator, cel puţin pentru o anumită perioadă,
metoda expozitivă ar fi cea mai indicată pentru comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece ea
îl ajută pe predicator să respecte cu rigurozitate structura textului biblic, evitând în felul acesta
multe erori de interpretare a Scripturii.
Dar şi celelalte două metode: cea textuală şi subiectivă, au avantajele lor, şi vor da rezultate
deosebite dacă predicatorul le va stăpâni şi va fi căuta să le folosească într-un mod corespunzător.
Metoda expozitivă de întocmire a mesajelor biblice este şi cea mai pretenţioasă şi mai greu de
asimilat. După ce predicatorul îşi va însuşi această metodă, îi va fi foarte uşor să şi le însuşească şi
pe celelalte două. De aceea ne-am concentrat în aceasă lucrare asupra metodei expozitive.
În capitolul 4 am discutat despre studiul preliminar pregătătirii mesajului expozitiv,
analizând modul de extragere şi de comunicare al conceptului de bază prezentat în predică, arătând
importanţa studiului exegetic în întocmirea unui mesaj biblic, şi prezentând zece paşi din modelul
exegetic pe care l-am propus aici: delimitarea textului, analiza contextului, schiţa tehnică a cărţii,
traducerea textului din original, analiza cuvintelor şi expresiilor cheie, diagramarea textului, analiza
istorică, analiza literară, analiza teologică şi extragerea principiilor.
Am trecut apoi la modul de organizare homiletică a mesajului biblic. În capitolul 5 al cărţii,
am vorbit despre scrierea introducerii, despre elementele principale ale introducerii: afirmaţia
introductivă, ilustraţia introducerii, texte biblice care susţin afirmaţia introductivă şi propoziţia
predicii. În privinţa propoziţiei predicii am discutat despre elementele componente ale propoziţiei şi
despr e tipuri de propoziţii ale predicii. Spuneam că pentru formularea propoziţiei de tranziţie
trebuie să avem în vedere cele trei elemente care o compun, şi anume: ideea concesivă, cuvântul
cheie, şi propoziţia predicii. Am susţinut că este necesar să folosim mai multe tipuri de propoziţie
de tranziţie.
La secţiunea despre scrierea ideilor principale, aminteam că este nevoie să ţinem seama de
câteva reguli de scriere a ideilor principale şi modul în care vom face trecerea de la o idee principală
la alta. Pentru formularea ideilor secundare am recomandat două metode de dezvoltare a acestora:
dezvoltarea prin interogaţie, dezvoltarea cu ajutorul unor sisteme logice, şi dezvoltarea prin analiză
exegetică. Spuneam că modul de dezvoltare al ideilor secundare poate fi luat ca model de
organizare şi dezvoltare a ideilor principale. Am insistat de asemenea asupra formulării unor treceri
importante de la o idee la alta.
Legat de scrierea ilustraţiilor, am vorbit despre ilustrarea adevărurilor, scrierea ilustraţiilor,
tipuri de ilustraţii şi despre surse de ilustraţii. Am prezentat apoi şi aspecte referitoare la scrierea
aplicaţiilor. Am insistat asupra importanţei folosirilor aplicaţiilor într-un mesaj biblic, prezentând şi
câteva reguli de scriere a aplicaţiilor.
Am înţeles că orice mesaj bibic se va încheia cu o concluzie. Am prezentat elemente
componente ale concluziei, şi anume: ideea concesivă, cuvântul cheie, referinţa biblică a textului
predicii, recapitularea ideilor principale, şi reformularea propoziţiei predicii.
 141

Deşi nu este inclus ca element de bază al unui mesaj biblic, am discutat la final şi despre
titlul predicii. Am spus că formularea unui titlu pentru mesaj poate fi utilă în anumite situaţii.
Susţineam că este necesar să luăm în considerare câteva condiţii pentru formularea lui. La finalul
acestui volum am adăugat câteva anexe care îl vor ajuta pe predicator să compună un mesaj biblic.
Aceste anexe prezintă ca model diferite tipuri de mesaje biblice, discutate în carte: mesajul textual
şi mesajul subiectiv, îl ajută pe cel care scrie un mesaj să eticheteze corect secţiunile şi elementele
importante ale mesajului, să selecteze cuvintele cheie ale mesajului apelând la lista de cuvinte cheie,
şi să folosească fişa de întocmire a unui mesaj, care îi va uşura munca de compunere a predicii.

ANEXE

1. MODEL DE PREDICĂ EXPOZITIVĂ

Text de bază pentru predică: Apocalipsa 2:1-7

Introducerea
Afirmaţia introductivă: În general, oamenii folosesc două metode pentru a ajunge la Dumnezeu:
metoda performanţelor - care este greşită, şi metoda pocăinţei - care este corectă.

Ilustraţie: În ceea ce priveşte prima metodă - a performanţelor, cei ce o folosesc consideră că dacă,
în viaţa lor, vor face mai multe fapte bune decât rele, Îl vor convinge pe Dumnezeu să îi accepte în
împărăţia Lui. Această mentalitate este falsă!

Text: Pavel clarifică faptul că în Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate intra pe baza faptelor bune. În
Efeseni 2:8-9 el scrie: “căci prin har aţi fost mântuiţi prin credinţă... Nu prin fapte, ca să nu se laude
nimeni.”

Ilustraţie: Referitor la modalitatea corectă de apropiere de Dumnezeu - metoda pocăinţei,

observăm că Noul Testament promovează această perspectivă.

Text: În Matei 3:2, Ioan Botezătorul îşi începe mesajul său cu imperativul „Pocăiţi-vă, căci
Împărăţia cerurilor este aproape.”

Text: În Marcu 1:14-15, evanghelistul ne informează că Domnul Isus şi-a început lucrarea publică
cu acelaşi mesaj al pocăinţei. „După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea, şi propovăduia
 142

Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: 'S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.
Pocăiţi-vă...'”

Text: În Romani 1: 16-17 citim că Evanghelia pocăinţei îi oferă păcătosului o neprihănire care îi
acordă acestuia dreptul de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Pavel scrie că această Evanghelie
„este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede... deoarece în ea este descoperită
o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă...”

Text: Despre această neprihănire pe care o dăruieşte Dumnezeu omului, vorbeşte Pavel, în 2
Corinteni 5:21, unde el scrie că Isus Cristos ne este oferit ca şi neprihănire autentică: “Pe Cel ce n-a
cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în
El.” Din acest verset înţelegem că Evanghelia scoate în evindenţă un transfer profitabil pentru om.
Când acesta se pocăieşte, omul aruncă păcatul său asupra lui Cristos, iar Dumnezeu ne oferă în
schimb neprihănirea Sa.

Propoziţia predicii:
Subiectul: pocăinţa;
Predicatul: a înceta să

Formularea completă: Textul din Apocalipsa 2:1-7 ne vorbeşte despre pericolul care ne paşte când
încetăm să ne mai pocăim.

Propoziţia de tranziţie:

Ideea concesivă: verb la gerunziu – “Conştientizând”

Cuvântul cheie: substantiv plural – în cazul nostru “consecinţe”
Propoziţia predicii: reformularea propoziţiei predicii de mai sus

Formularea propoziţiei de tranziţie: Conştientizând consecinţele prezentate în Apocalipsa 2:1-7,

care apar atunci când încetăm a ne mai pocăi, vom fi motivaţi să continuăm acest proces până la
capăt.

Observaţie: În propoziţia de tranziţie vom căuta să includem o încurajare, prin care să motivăm
audienţa să împlinească ceea ce se afirmă în propoziţie. Vom folosi de regulă expresia: “vom reuşi
să…,” în cazul nostru: „vom fi motivaţi să...”. În felul acesta oferim ascultătorului optimism în
privinţa experimentării personale a mesajului.

Ideile principale ale predicii

I. Omul care nu se mai pocăieşte intră în conflict cu Dumnezeu

În Apocalipsa 2:5, Isus se adresează Bisericii din Efes: “Pocăieşte-te…, altfel voi veni la
tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Ilustraţie: Observăm că în primele trei capitole din Apocalipsa, Domnul Isus în persoană are câte
un mesaj pentru fiecare din cele şapte biserici locale din Asia Mică. În aceste mesaje El repetă
frecvent o poruncă: “Pocăieşte-te!” Această poruncă este însoţită de o avertizare, care scoate în
evidenţă reacţia de împotrivire a lui Dumnezeu faţă de cei care nu se pocăiesc.

Text 1: Versetul din Apocalipsa 2:16, adresat Bisericii din Pergam, spune: “Pocăieşte-te dar. Altfel
voi veni la tine curând şi mă voi război…”.

Text 2: Isus vorbeşte în Apocalipsa 3:3 Bisericii din Sardes: “Pocăieşte-te! Dacă nu veghezi …voi
veni ca un hoţ…”.
 143

Textele amintite mai sus exprimă în mod direct conflictul care ia naştere între Dumnezeu şi cel care
refuză să se pocăiască.

Chiar dacă există şi alte explicaţii pentru ceea ce s-a întâmplat cu bisericile din Asia Mică în istoria
bisericii, aş îndrăzni să susţin faptul că, cel puţin pentru unele din ele istoria vorbeşte. Dacă
încercăm să urmărim împlinirea cuvântului lui Isus Cristos adresat acestor şapte biserici locale din
Asia Mică, putem ajunge la concluzia că în prezent nu au rămas decât ruinele lor. În zona respectivă
(Turcia de azi), populaţia majoritară este musulmană. Indiferent de alte explicaţii pe care le putem
da în legătură cu destinul acestor biserici locale, putem afirma că dispariţia de pe hartă a acestor
biserici locale, şi stingerea creştinismului din această regiune poate fi interpretată şi ca refuzul
acestor credincioşi de a lua în serios avertizarea lui Cristos de a se pocăi.185

Aplicaţie: Mesajul adresat de Cristos bisericilor din cartea Apocalipsa, este valabil şi pentru
biserica noastră. Hristos ne porunceşte să ne pocăim, şi în acelaşi timp ne avertizează ce se întâmplă
dacă nu ascultăm de această poruncă.
Pocăinţa este o problemă personală, nu generală, fiecare membru din biserica noastră este
direct răspunzător de soarta acestei biserici. Noi formăm biserica. De atitudinea noastră depinde
binecuvântare, care vine în urma pocăinţei, sau pedeapsa, care urmează datorită refuzului de a ne
pocăi.
Cuvântul folosit de Isus pentru formularea poruncii pocăinţei este metanohson
(metanoeison), care se poate traduce prin „schimbaţi-vă gândirea!” În Apocalipsa 2:5, verbul se
repetă de două ori. Verbul metanohson (metanoeison) implică ideea de întrerupere continuă
cu modul actual de viaţă. Aceasta indică faptul că pocăinţa este un proces continuu. Pocăinţa poartă
ideea de schimbare permanentă a modului vechi de viaţă.186
Întrebare: De când nu te-ai mai schimbat într-un anumit domeniu din viaţa ta?

Ilustraţie: Oamenii au tendinţa să creadă că atunci când te converteşti, te pocăieşti, te laşi de

fumat, de băut, de curvie, de înjurat etc, şi după aceea vei fi toată viaţa pocăit. Din acest motiv cei
mai mulţi membrii din biserică nu se maturizează din punct de vedere spiritual.
Text: Această stare a fost bine surprinsă de autorul epistolei către Evrei în versetul 5:12: “Voi care
demult trebuia să fiţi învăţători … aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare”.

Aplicaţie: Verifică listele din Noul Testament, cum ar fi cea din Efeseni 4.22-31 şi vezi care sunt
domeniile în care nu te-ai pocăit încă. Observăm că pocăinţa este un proces care trebuie să se
întâmple în fiecare zi în viaţa noastră. Cine se opreşte din procesul pocăinţei cade în păcatul
fariseismului. Acea persoană consideră că a umbla cu Dumnezeu înseamnă a respecta condiţiile pe
care noi oamenii le impunem altora, ignorând păcatele pe care noi le practicăm. În general avem
tendinţa de a impune oamenilor anumite standarde morale, pe care noi le împlinim cu uşurinţă, dar
trecem cu vederea anumite aspecte pe care noi nu le împlinim.

Ilustraţie: În Predica de pe munte, Isus îl numeşte făţarnic pe omul care îi condamnă pe alţii, dar la
el nu vede nimic de acuzat. În Matei 7:3-5, Isus afirmă: “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi
nu te uiţi la bârna din ochiul tău…”

Ilustraţie: Cel mai mare blestem al fariseilor nu este făţărnicia ci faptul că ei trăiesc într-o
minciună, fără să fie conştienţi de lucrul acesta – adică se autoînşeală. În loc ca să se maturizeze
spiritual în urma procesului pocăinţei, ei se plafonează, deoarece undeva în timp s-a întrerupt
procesul pocăinţei.

Aplicaţie: Dacă te-ai oprit undeva pe drum în procesul pocăinţei, tu eşti în pericol să te plafonezi,
să nu mai creşti spiritual. Nu te mulţumi cu faptul că te-ai schimbat în anumite domenii: că nu mai
185
Pot fi invocate şi alte motive, ca: invaziile musulmanilor în această regiune, etc., însă deşi Scriptura tace în legătură
cu pocăinţa lor în urma mesajului primit din partea lui Isus Cristos, dezrădăcinarea creştinismului din această regiune,
poate fi explicată prin ignorarea poruncii pocăinţei şi a avertizărilor care au fost făcute de Însuşi Cristos.
186
Vezi Lingvistic Key, op. cit., p. 815.
 144

bei, nu mai fumezi, nu mai înjuri, nu mai dansezi, etc. Continuă procesul pocăinţei. Caută să vezi în
listele cu păcate menţionate în Noul Testament, care sunt domeniile în care nu te-ai schimbat, nu te-
ai pocăit! Dacă nu vei continua acest proces eşti în pericol de a intra în conflict cu Dumnezeu – un
lucru de nedorit

II. Omul care nu se mai pocăieşte pierde dragostea dintâi

Isus adresându-se bisericii din Efes, leagă dragostea dintâi de pocăinţă. În Apocalipsa 2.4-5,
Isus afirmă: “Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai pierdut dragostea dintâi…Pocăieşte-te şi întoarce-
te la faptele tale dintâi”.

Isus consideră că lipsa dragostei dintâi este o problemă foarte gravă pentru credincioşi. El ameninţă
că va părăsi biserica din Efes dacă continuă să rămână în această stare de nepăsare – de lipsă de
dragoste.

Aplicaţie: Acum vă rog să vă gândiţi: câţi dintre voi, care v-aţi pocăit, cu doi sau mai mulţi ani în
urmă, mai aveţi aceeaşi pasiune pentru Dumnezeu ca la început. Ce se întâmplă cu credincioşii după
o anumită vreme de la convertirea lor? Majoritatea îşi pierd dragostea dintâi. Care este motivul
pierderii pasiunii pentru Dumnezeu? Unii îşi doresc sincer să revină la dragostea dintâi. Dar nu
reuşesc, şi nu ştiu care este soluţia revenirii la dragostea dintâi.
Răspunsul este exact în aceste versete din Apocalipsa 2:4-5. Dragostea dintâi este legată în
mod direct de procesul pocăinţei „ţi-ai pierdut dragostea dintâi…Pocăieşte-te...” Credincioşii îşi
pierd pasiunea pentru Dumnezeu pe drum, deoarece ei încetează procesul pocăinţei. În momentul
convertirii aveai atâta dragoste să mergi la biserică, să citeşti Scriptura, să te rogi, dar acuma toate
acestea au devenit o obişninţă, care nu-ţi mai produc atâta bucurie. Dumnezeu condamnă această
stare de pasivitate.
La început dragostea pentru Dumnezeu era fierbinte pentru că erai foarte aproape de
momentul pocăinţei. Înţelegem că soluţia pentru păstrarea dragostei dintâi pentru Dumnezeu este să
practici în permanenţă pocăinţa. Omul care se pocăieşte în fiecare zi de anumite păcate, păstrează
dragostea dintâi; el are pasiune pentru a merge la părtăşie cu fraţii, pentru a sluji într-un fel sau altul
pe Dumnezeu. Credinciosul care se pocăieşte de fiecare dată când este nevoie, reuşeşte să-L
slujească pe Dumnezeu cu dragoste. El va fi ferit de tendinţa de a transforma slujirea într-o serie de
ritualuri, pe care le interpretează ca nişte obligaţii necesare pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu.

Aplicaţie: Dacă aşa stau lucrurile, te întreb: De când nu ai mai renunţat la un obicei nepotrivit? Sau
la un păcat din viaţa ta? Nu uita! cu cât pocăinţa este mai recentă, cu atât dragostea ta este mai
fierbinte. Încurajarea pe care vreau să v-o dau este că există posibilitatea ca dragostea ta dintâi să nu
scadă, ba dimpotrivă ea poate să crească din zi în zi tot mai mult în viaţa ta. Păcatul este acela care,
dacă este tolerat în viaţa mea, îmi întunecă ochii să nu-L mai văd pe Dumnezeu şi să nu-L mai
iubesc cu pasiune.
Aş vrea să îţi aminteşti că Dumnezeu cunoaşte starea ta, păcatele în care te complaci, şi care
au dus la răcirea dragostei tale pentru Dumnezeu.

Ilustraţie: Isus repetă bisericii din Laodicea, în Apocalipsa 3.14-21, expresia: “Ştiu faptele tale...”
Nu uita că Dumnezeu ştie ceea ce faci şi tu. El ştie “că nu eşti nici rece, nici în clocot…” Ca urmare
Isus continuă cu o avertizare şi cu un sfat, pentru creştinii din Laodiceea: „am să te vărs din gura
Mea… fi plin de râvnă, dar şi pocăieşte-te”.

Aplicaţie: Dumnezeu nu acceptă o slujire făcută din obligaţie, fără pasiune pentru El. Practicarea
zilnică a pocăinţei păstrează vie acea dragoste fierbinte pentru Dumnezeu.

Ilustraţie: Isus ne informează în Matei 24.12 că păcatul stinge dragostea. El spunea că în zilele din
urmă: “din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.”

Aplicaţie: Dumnezeu ne porunceşte ca să facem toate lucrurile motivaţi de dragostea pentru El.
Câte lucruri faci doar din obligaţie pentru Dumnezeu? Nu uita, ele nu sunt primite de Dumnezeu!
 145

Relaţia pe care o acceptă Dumnezeu între noi şi El este una de dragoste fierbinte, de pasiune şi
devotament total.

Slujirea lui Dumezeu presupune anumite acţiuni dificile pe care nu le putem face dacă nu avem o
relaţie corespunzătoare cu El. Numai în momentul în care vom avea o asemenea relaţie cu
Dumnezeu vom fi în stare să îi iubim chiar şi pe vrăşmaşii noştri.

Ilustraţie: Oswald Chambers în cartea Ce am mai bun pentru Cel Prea Înalt, afirmă că Dumnezeu
vrea să ne demonstrăm dragostea noastră faţă de El slujindu-i pe alţii. Şi în turma Lui „Isus are nişte
oi extraordinar de ciudate, nişte oi murdare, care împung rău, nişte oi care s-au rătăcit! (Dar)
Dragostea lui Dumnezeu nu acordă atenţia prejudecăţilor omului firesc din mine. Dacă-L iubesc pe
Domnul meu, nu mă las condus de temperamentul meu, de firea mea; trebuie să hrănesc oile
Lui.”187
Dumnezeu pretinde să nu pierdem această dragoste dintâi pentru El, pentru ca să fim în stare să-L
slujim cu devotament.

Aplicaţie: Nu uita că unul din cele mai mari păcate care sting dragostea noastră pentru Dumnezeu
este egoismul. Nu poţi să-l iubeşti în acelaşi timp şi pe Dumnezeu şi pe tine! Trebuie să-ţi
răstigneşti eul. Isus înainte de a se înălţa la cer le descoperă ucenicilor un secret al reuşitei
Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. În Ioan 13:35, la cina cea de taină, Isus afirmă: “Prin aceasta
vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” Dar pentru a
păstra această dragoste este necesar să reţinem ceea ce afirma Isus în Apocalipsa 2:5: “… întoarce-
te la faptele tale dintâi.” A te întoarce înseamnă „a te pocăi,” „a schimba direcţia.” Pocăinţa a fost
prima acţiune pe care ai făcut-o imediat ce l-ai cunoscut pe Dumnezeu, şi care a declanşat acel
sentiment de dragoste fierbinte pentru Dumnezeu.

Concluzie:
Dacă vom lua seama la consecinţele care urmează, atunci când încetăm să ne mai pocăim,
aşa cum sunt prezentate în textul din Apocalipsa 2:1-7, şi anume:
I. Intrăm în conflict cu Dumnezeu, şi
II. Pierdem dragostea dintâi,
Vom fi motivaţi să continuăm acest proces până la capătul vieţii. Amin!

2. MODEL DE PREDICĂ TEXTUALĂ

Textul de bază: Luca 4:1-13

Introducerea
Afirmaţia introductivă: Viaţa este presărată cu capcane care pot marca în mod nefericit tot restul
drumului unei persoane.

Ilustraţie: Un exemplu clasic în sensul acesta este prezentat în cartea Judecători 16. În acel episod
Samson cedează în faţa insistenţei unei femei - Daliala, care prin viclenie reuşeşte să îl convingă pe
Samson să îi destăinuie acesteia care era secretul puterii sale. Această destăinuire l-a costat scump
pe Samson. Filistenii i-au scos ochii, l-au pus în închisoare, în lanţuri, şi l-au forţat să învârtă la
râşniţă (Judecători 16:21). Ba mai mult, a fost badjocorit, şi în final şi-a găsit sfârşitul (Judecători
15:22-31).
187
Oswald Chambers în cartea Ce am mai bun pentru Cel Prea Înalt, op.cit., meditaţia din 03 Martie.
 146

Cu Samson s-a întâmplat ceea ce scrie Eclesiastul în capitolul 7 cu versetul 26. „Şi am găsit
că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt
nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.”

Ilustraţie: Un alt exemplu ne este oferit de autorul cărţii Iosua, unde Dumnezeu îi avertizează pe
evreii care intraseră recent în noua ţară – Canaan, că dacă nu vor izgoni neamurile păgâne din ţară,
acestea vor ajunge să fie o capcană pentru ei. Acele popoare „vă vor fi o cursă şi un laţ, un bici în
coaste şi nişte spini în ochi, până veţi pierii de pe faţa acestei ţări bune pe care v-a dat-o Domnul
Dumnezeul vostru.”

Text: Noi putem să numim aceste capcane: ispite. Ispita reprezintă o capcană pentru om. Prin
ispită, omul este păcălit să facă o alegere greşită. Aceste capcane pot marca în mod negativ tot
restul vieţii noastre. Însă Scriptura ne oferă o asigurare foarte importantă în legătură cu apariţia
acestor capcane în viaţa noastră.
În 1 Corinteni 10:13, Pavel ne informează că Dumnezeu a planificat ca aceste capcane care
ne apar în drum să poată fi biruite de noi. El scrie: „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fie
potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste
puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda”

Propoziţia predicii:
Textul din Luca 4:1-13 ne poate ajuta să biruim ispitele.

Propoziţia de tranziţie:
Însuşindu-ne lecţiile pe care le prezintă Luca 4:1-13 vom reuşi să ieşim triumfători din ispite.

I. Ispita nu este păcat

Această lecţie o putem deduce din versetul 2 al textului nostru, unde ni se spune că Însuşi Domnul
Isus „a fost ispitit de diavolul.”

Ilustraţie: Despre ispitirea Domnului Isus vorbeşte mai în detaliu autorul epistolei către Evrei în
versetul 4:15. Acolo el spune „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile
noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.”

Din acest verset putem înţelege că Domnul Isus, deşi a fost „fără păcat” el a fost totuşi ispitit. Ca
urmare nu putem spune că omul care este ispitit automat el a păcătuit.

Aplicaţie: Conjuncţia adversativă „dar” face separarea clară între Isus care a fost ispitit şi totuşi nu
a păcătuit, şi noi oamenii despre care nu se poate spune că ne-am oprit înainte de a păcătui. Noi
oamenii suntem vinovaţi de a fi mers mai departe decât a fi doar ispitiţi. Noi am căzut în capcană –
în păcat.

Ilustraţie: Această separare între ispită şi păcat o prezintă şi Iacov 1:14-15. Iacov scrie că „fiecare
este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit” (Iacov 1:14). Din această afirmaţie
desprindem faptul că ispita este o momeală. Iacov continuă în ultimul verset cu adverbul de timp
„apoi” care arată că după el urmează o altă fază care urmează ispitirii, şi anume: înfăptuirea
păcatului. El scrie acolo: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului.”

Aplicaţie: Aş dori să scot în evidenţă că, iniţial, când apare ispita – ca provocare din exteriorul
nostru, ea nu este păcat. Ea a venit şi la Domnul Isus.
 147

Ispita ne apare ca o ocazie care se iveşte, şi ţi se pare că nu poţi să-ţi permiţi să o pierzi. Ispita
bulversează priorităţile noastre. Un anumit timp nu mai reuşim să discernem ceea ce este bine şi
ceea ce este rău.

Ilustraţie: Pentru a înţelege mai bine, aş dori să comparăm ispita cu butonarea unei telecomande
de la televizor. Să presupunem că dorim să căutăm un canal TV pe care se transmite un program
religios. Şi în acest proces al căutării, în timp ce butonăm telecomanda dăm peste un canal care
transmite un film porno. Imediat tresărim. Secvenţele de film ne stârnesc poftele. Orice om poate fi
afectat de aceste imagini. Dar aceasta nu înseamnă că tu care ai dat din întâmplare peste acest film
ai păcătuit. Nu tu ai pus acel film în grila de programe TV, şi probabil că nici nu vei reuşi să elimini
asemenea filme, pentru că nu ai autoritatea necesară.

Aplicaţie: La fel se întâmplă şi în viaţa noastră. Ca şi bunonarea telecomandei, în viaţă întâlnim

diferite situaţii surprinzătoare, care ne stârnesc poftele. Faptul că cineva a creat acele situaţii, sau că
ele s-au petrecut independent de voinţa ta, nu constituie un păcat, chiar dacă împrejurările
respective au provocat poftele tale. Tu, deocamdată nu ai nici o contribuţie în această afacere. Tu
eşti doar o victimă. Se pune întrebarea: Când ajungi să fi vinovat în acest proces?

Ilustraţie: Pentru a înţelegem când ia naştere păcatul în procesul ispitirii, aş dori să revenim la
ilustraţia cu butonarea telecomandei. Am ajuns din întâmplare în faţa unor secvenţe murdare. Dacă
eu văd acele imagini porno şi ele mă atrag, însă imediat voi muta de pe acel canal ca să caut postul
pe care se transmite o emisiune creştină, eu nu voi fi vinovat de păcat. Păcatul apare însă în
momentul în care, eu dau din întâmplare peste acele imagini murdare, şi mă hotărăsc în mintea mea
să mai zăbovesc la acel film porno. Şi încep să savurez acele imagini. În momentul respectiv eu am
săvârşit păcatul, pentru că am decis în mod deliberat să rămân. Păcatul apare în momentul când eu
implic voinţa mea de a viziona acel film murdar.

Aplicaţie: Aşa se întâmplă cu ispita. Când din exterior suntem provocaţi într-un fel sau altul, şi
poftele noastre sunt stârnite, noi nu suntem vinovaţi. Vinovaţi devenim în momentul când cu mintea
noastră decidem în mod personal să mai zăbovim şi să rămânem acolo. Dacă trecem imediat mai
departe fără să fim de acord să participăm la acele situaţii, nu suntem vinovaţi de păcat. În acest caz
am fost doar ispitiţi.

II. Ispita poate fi biruită

Dorim să vedem în continuare modalităţile (cuvântul cheie al ideii principale) prin care putem birui
ispita.

A. Poţi birui ispita prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Domnul Isus ne-a dat un exemplu în sensul acesta. Observăm din textul nostru că de fiecare dată
când Isus a fost ispitit de diavolul a răspuns făcând apel al Scriptură. De fiecare dată Isus Îşi începe
răspunsul Său la ispita diavolului cu expresia: „Este scris...” (Luca 4:4,8,10).

Când diavolul Îi propune să transforme o anume piatră în pâine Isus apelează la textul din
Deuteronom 8:3 „omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui
Dumnezeu.” (Luca 4:4). Pe lânga recunoaşterea autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu în domeniul
spiritual, Isus scoate în evidenţă că acest Cuvânt este mai important decât hrana trupului.

Când diavolul Îi propune lui Isus să i se închine lui, Isus răspunde cu un verset din Deuteronom 6:3.
„Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai lui să-I slujeşti” (Luca 4:8).
 148

Când diavolul Îl provoacă pe Isus să se arunce jos de pe acoperişul Templului, Isus reacţionează
folosind un pasaj tot din Deuteronom, din capitolul 6 cu versetul 16, care spune: „Să nu ispiteşti pe
Domnul, Dumnezeul tău.”

Analizând versetele pe care Isus le foloseşte ca să se împotrivească ispitelor diavolului, putem trage
concluzia că El a studiat recent cartea Deuteronomul.

Aplicaţie: Dacă vrei să biruieşti ispita, împotriveşte-te ei folosind Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru
a cunoaşte Cuvântul trebuie să îţi planifici un timp regulat de studiere a Cuvântului. Acel Cuvânt pe
care îl studiezi va veni în întâmpinarea nevoilor tale spirituale şi a crizelor prin care treci.

Ilustraţie: Când vorbeşte despre armura pe care trebuie să o aibă credinciosul pentru a avea
biruinţă în lupta împotriva lumii spirituale a Celui rău, Pavel spune că Scriptura este armă de
ofensivă în această bătălie. „Luaţi ... sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni
6:17).

B. Nu te lăsa copleşit de sentimentul vinovăţiei

Unul din pericolele care adâncesc criza, atunci când vine ispita este că deşi ispita nu este un păcat,
diavolul va căuta să te convingă că tu deja ai păcătuit, pentru că ţi-a fost stârnită o poftă printr-o
anumită împrejurare.

Diavolul va căuta să ne simţim vinovaţi înainte ca noi să fi acţionat în vreun fel. Aceasta este o
stratagemă pe care o foloseşte Cel rău. Important este ca să nu te laşi păcălit. Pentru că atunci când
ajungi să te simţi deja vinovat, ai tendinţa de a renunţa a te mai împotrivi ispitei, considerându-te
deja învins. Însă nu este adevărat. Am înţeles din prima idee principală de mai sus că ispita nu este
păcat.

Aplicaţie: Atenţie! Ispita reduce drastic orizontul tău de acţiune. Ea caută să te orbească. Ţi se pare
că singura soluţie este să mergi mai departe în direcţia propusă de Cel rău prin ispita care a apărut.
provocarea

Ilustraţie: Pentru a avea o perspectivă corectă asupra ispitei şi pentru a evita înşelăciunea
diavolului de a ne simţi vinovaţi deja în momentul apariţiei ispitei, de care noi nu suntem
responsabili, vreau să ne amintim de o imagine care se foloseşte în acest caz, şi anume: „Nu poţi
opri păsările să zboare deasupra capului tău, dar le poţi opri să-şi facă cuib pe capul tău.”

Aplicaţie: Păsările simbolizează ispita, iar „a opri păsările să-şi facă cuib în capul tău” ar
reprezenta consimţământul pe care tu poţi să îl dai vis-a-vis de provocarea diavolului, şi care
reprezintă deja înfăptuirea păcatului.

Ilustraţie: Aminteşte-ţi ce spune Dumnezeu despre eliberarea credinciosului de sub puterea

diavolului, în Romani 8:1-2. „Acum dar nu mai este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos
Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului... legea Duhului
de viaţă m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.”

Aplicaţie: Eliberează-te de orice sentiment de vinovăţie care te-ar putea ţine legat, şi te-ar face mai
vulnerabil în faţa ispitei.

C. Bazează-te pe ajutorul lui Dumnezeu pentru biruinţă.

Pentru a birui ispita, este folositor să cunoaştem metodele pe care le foloseşte diavolul ca să ne
ademenească. Însă trebuie să recunoaştem că chiar dacă ne vom informa în mod serios în legătură
cu tacticile pe care le foloseşte diavolul pentre a ne face să cădem în ispită, suntem încă vulnerabili.
 149

Ilustraţie: Pentru a înţelege acest adevăr, aş dori să facem o comparaţie între noi oamenii
vulnerabili în faţa ispitelor, şi nişte peşti. Noi suntem la fel de vulnerabili cum sunt peştii în faţa
pescarilor. Să ne imaginăm că peştii ar face un consiliu general în care ar analiza problema: „Cum
putem să ne protejăm de pescari. După intense discuţii, s-ar ajunge la concluzia că peştii trebuie să
fie atenţi ca atunci când vor observa în apă o râmă îndoită să nu o mănânce, pentru că foarte
probabil, în interiorul râmei se află cârligul pescarului. Râmnele se pot consuma doar daca sunt
drepte.” Însă chiar dacă peştii ar respecta această dispoziţie, ei vor rămâne în continuare
vulnerabili, deoarece pescarii au încă nenumărate metode de a-i prinde pe peşti. Una din metode
poate fi: năvodul, care îi poate lua pe peşti prin surprindere, fără să se folosească râme îndoite.

Aplicaţie: La fel ca şi în cazul peştişorilor noştri, oricât de mult ne-am documenta, noi oamenii
râmânem vulnerabili în faţa atacurilor lui Satan.

Ilustraţie: Autorul Apocalipsei ne atenţionează că avem de înfruntat un duşman foarte periculos şi

viclean: „balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, ... înşeală întreaga lume”
(Apocalipsa 12:9).

Aplicaţie: Diavolul are capacitatea de a-i păcăli pe toţi oamenii. Din acest motiv noi avem nevoie
de ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea să biruim ispita.

Şi în acest sens putem să îl luăm ca exemplu din nou pe Domnul Isus, care a apelat la ajutorul
Tatălui pentru a birui ispita. În timpul cât a fost ispitit, Isus a postit. „Isus... a fost ispitit de diavolul
timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea” (Luca 4:1-2).

Ilustraţie: Deşi într-un alt context, totuşi Isus menţionează şi în altă parte necesitatea de a apela la
ajutorul lui Dumnezeu, prin post şi rugăciune. În Matei 17:21, Isus le spune ucenicilor că „acest soi
de dragi nu iese afară decât cu rugăciune şi post.”

Concluzie:
Dacă ne vom însuşi lecţiile pe care le prezintă textul din Luca 4:1-13, şi anume:

I. Conştientizând faptul că ispita nu este un păcat, şi că

II. Ispita poate fi biruită,
III. A. Prin Cuvântul lui Dumnezeu,
IV. B. Luptând împotriva sentimentului de vinovăţie pe care diavolul încearcă să îl inoculeze în
mintea omului, şi
V. C. Bazându-ne pe ajutorul lui Dumnezeu,
Vom reuşi să biruim ispitele pe care diavolul le aşează înaintea noastră.

3. MODEL DE PREDICĂ SUBIECTIVĂ

Introducerea
Afirmaţia introductivă: Nu este de ajuns să primeşti un dar minunat, trebuie să ştii şi cum să te
bucuri de el.

Ilustraţie: Să ne imaginăm că cineva primeşte cadou un telefon celular cu cameră video. Deşi ni se
pare ireal, să presupunem că persoana respectivă nu cunoaşte facilităţile pe care le are acest aparat.
 150

El a primit şi un manual de utilizare a telefonului, însă din comoditate el nu se deranjează să

citească această carte, preferând să descopere la ce este bun darul său. La un anumit moment dat,
observă că pe ecran este afişată ora, şi decide ca să folosească telefonul ca ceas de buzunar.
Să presupunem că cei din jur ar încerca să îi explice toate posibilităţile darului său, dar el refuză
categoric.

Această ignoranţă îl împiedică pe omul nostru să se bucure cu adevărat de darul pe care l-a primit.
Aparatul l-ar putea ajuta să comunice cu cei dragi, care se află la distanţe mari. Ar putea să sune şi
să fie sunat. Ar avea şi posibilitatea de a-l vedea pe interlocutor, prin intermediul camerei video.

De ce am dat această ilustraţie?

Text: Apostolul Pavel scrie că cel care îl primeşte pe Cristos primeşte un dar deosebit de la
Dumnezeu, şi anume: o viaţă nouă. În 2 Corinteni 5:17 citim: „Căci dacă este cineva în Cristos, este
o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

Ne întrebăm dacă aceste cuvinte exprimă o realitate pe care o poate experimenta credinciosul? Este
posibil ca toate lucrurile din viaţa noastră să devină noi? Ne uităm în viaţa noastră şi nu vedem o
înnoire totală a vieţii noatre, uneori nici măcar o înnoire parţială. Ce se întâmplă? Cuvântul lui
Dumnezeu nu prezintă adevărul, este el o afirmaţie demagogică şi lipsită de sens?
Răspunsul la această întrebare este un categoric „Nu!” Isus afirmă despre cuvintele Sale, că
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). Cuvintele lui
Dumnezeu exprimă întotdeauna adevărul. Dacă viaţa noastră nu se înnoieşte, vinovatul nu este
Dumnezeu, care ne-a dăruit viaţa nouă, ci noi.

Lucrarea de înnoire se face în parteneriat: Dumnezeu colaborează cu omul. Dacă această

colaborarea este întreruptă, atunci înoirea vieţii nu mai are loc. Trebuie să dăm la o parte orice
comoditate şi să studiem cu seriozitate „manualul vieţii noi,” care este Biblia. Ignoranţa nu face
decât să împiedice manifestarea vieţii noi pe care am primit-o ca dar de la Dumnezeu.

Propoziţia predicii:
Scriptura ne învaţă despre viaţa nouă pe care o dăruieşte Dumnezeu celor care îl primesc pe Cristos
ca Mântuitor.

Propoziţia de tranziţie:
Cunoscând caracteristicile noii vieţi, aşa cum sunt prezentate în Scriptură, vom reuşi să ne bucurăm
din plin de minunatul dar oferit de Dumnezeu celor credincioşi.

Ideile principale ale predicii

I. O naştere nouă
Ilustraţie: Despre naşterea din nou ne vorbeşte autorul Evangheliei după Ioan în capitolul 3:1-13,
atunci când prezintă dialogul dintre Domnul Isus şi Nicodim.
În acest dialog, Isus intervine brusc şi hotărât, pentru a răspunde întrebării pe care Nicodim
nu a reuşit să o pună. Isus care cunoştea gândurile oamenilor intră direct la subiect, explicând modul
în care cineva poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan foloseşte o expresie
specifică doar lui: „Adevărat, adevărat îţi spun...” (Ioan 3:3), pentru a scoate în evidenţă seriozitatea
afirmaţiilor pe care urma să le facă. Repetiţia cuvântului „adevărat, adevărat” nu mai este întâlnită
la ceilalţi evanghelişti. Cu alte cuvinte, Isus îi spune lui Nicodim: „Tratează cu toată seriozitatea
afirmaţiile pe care urmează să le fac!”
 151

Apoi Isus continuă cu afirmaţia importantă: „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate
vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).
Înţelegem că afirmaţia este foarte serioasă, deoarece şi în versetul 5, Isus repetă în aceeaşi
formulă ceea ce a spus mai sus. „Adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi
din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Din acest verset înţelegem că este
vorba despre o natură spirituală, care se naşte în mine: „din Duh.” Observăm că este diferenţă ca de
la cer la pământ între natura materială a fiinţei noastre şi natura spirituală. În versetul 6 Isus
specifică acest lucru, când spune: „Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh,
este duh.”
Importanţa afirmaţiei lui Isus legată de accesul în Împărăţia lui Dumnezeu este demonstrată
şi de insistenţa Lui în a sublinia ceea ce a spus. În versetul 7, Isus insistă: „Nu te mira că ţi-am zis:
'Trebuie să vă naşteţi din nou.'”

Analizând textul de mai sus, înţelegem că naşterea din nou este o condiţie sine qua non pentru a
moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Ca urmare, considerăm că este necesar să ne concentrăm asupra
semnificaţiei termenului „naştere din nou,” pe care nici cărturarul Nicodim nu a priceput-o. El Îl
întreabă pe Isus: „Cum se poate naşte un om bătrân?” (Ioan 3:4)

Aplicaţie: Dacă naşterea din nou este o condiţie necesară pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu,
te întreb: „Ce ştii tu despre naşterea din nou?” „Eşti tu un om născut din nou?” Ce ştii tu despre
viaţa nouă pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce cred în El? Problema este foarte serioasă. Ca
urmare vom studia semnificaţia termenului.

Pentru a descrie acest concept, al naşterii din nou, Isus foloseşte termenul grecesc anwqen
(anothen) care are cel puţin două sensuri (cuvântul cheie al acestei idei principale), şi care ne vor
ajuta să pricepem la ce s-a referit Isus când a spus că cel care vrea să moştenească împărăţia lui
Dumnezeu trebuie să se nască din nou.188

Primul sens al cuvântului grecesc anwqen (anothen) este acela de:

A. Un nou început
Termenul este folosit cu acest sens în Luca 1:3 unde autorul vorbeşte despre modul în care
s-a documentat în legătură cu viaţa Mântuitorului de la începuturi. El scrie: „Teofile...după ce am
făcut cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia (anwqen - anothen)
lor”).
Aşa cum este normal la orice naştere, şi naşterea din nou se caracterizează de un nou
început.

Ilustraţie: Când un om ascultă sau citeşte Cuvântul lui Dumnezeu, în viaţa lui se întâmplă un
miracol. El este născut din nou. El are parte de un nou început în viaţa lui. Despre acest miracol,
vorbeşte tot evanghelistul Ioan, în prologul său, când vorbeşte despre întruparea lui Cristos. „A
venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în
Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge nici din voia
firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:11-13). Observăm că cei care Îl
primesc pe Cristos, adică cred Cuvântul Său, primesc o nouă naştere – din Dumnezeu.

Aplicaţie: Va aduc o veste bună, vouă celor care încă nu l-aţi primit pe Cristos, care nu aţi crezut
până acum Cuvântul Evangheliei. Faceţi o rugăciune scurtă, cu credinţă, de felul: „Doamne Isuse!
Vreau să Te primesc şi eu în viaţa mea. Dăruieşte-mi şi mie această nouă viaţă. Fă-mă şi pe mine un
copil al Tău! Cred că Tu ai făcut acest lucru în viaţa mea şi Îţi mulţumesc. Amin!” Dacă Te-ai rugat
cu credinţă această rugăciune, tu eşti deja un copil al lui Dumnezeu, şi ai parte de un nou început pe
care ţi-l oferă naşterea din Dumnezeu.

Acest cuvânt a fost analizat exegetic în capitolul 4 al acestei cărţi. Vezi tabelul cu analiza verbală a cuvintelor din
188

Noul Testament, discutate la capitolul amintit.

 152

Ilustraţie: Pentru a înţelege cum se manifestă acest nou început în viaţa unui credincios aş dori să
prezint o ilustraţie. Se spune că un soldat credincios a fost solicitat de comandatul său să-i explice
cât mai concis. Soldatul îi cere comandatului să-i permită a prelua comanda pentru câteva minute,
iar comandantul să fie dispus să execute câteva ordine de la el. Comandatul acceptă, iar soldatul îi
ordonă: „Înainte marş!” După ce comandantul face câţiva paşi, soldatul dă o altă comandă: „La
stânga-mprejur!” La care comandantul se întoarce cu 180 de grade din direcţia iniţială. După care
soldatul îi ordonă superiorului său: „Înainte marş!” şi „Pe loc repaus!” Apoi soldatul spune:
„Domnule comandant, aceasta este viaţa de credinţă, aceasta este pocăinţa. Până la un anumit
moment, am mers într-o direcţie. La un moment dat, L-am întâlnit pe Cristos care mi-a schimbat
total direcţia de drum. Din acel moment am avut parte de un nou început. Am apucat în direcţie
opusă direcţiei iniţiale.

Aplicaţie: Când te-ai întors la Dumnezeu ai fost născut din nou. Şi acest lucru este demonstrat de
noul început din viaţa ta. Dacă până acum ai alergat împreună cu prietenii şi vecinii tăi în aceeaşi
direcţie. Ai căutat să câştigi mulţi bani, să fii cineva, să ai anumite lucruri materiale, în momentul
când te-ai întâlnit cu Cristos, când ai fost născut din nou, tu nu mai ai acelaşi drum. Tu ai făcut „la
stânga împrejur,” şi ai un nou început. Nu mai ai aceleaşi visuri, aceleaşi dorinţe şi ambiţii pe care
le-ai avut până atunci. Nu mai ai aceeaşi direcţie de drum cu prietenii şi colegii tăi care nu Îl cunosc
pe Dumnezeu. Tu ai avut parte de un nou început. Este acest lucru o realitate a vieţii tale? Poate că
Dumnezeu ţi-a arătat noua direcţie pe care să o urmezi, însă tu în încăpăţânarea ta ai continuat să
mergi în aceeaşi direcţie, ca mai înainte. Ai alergat ca şi vecinii şi prietenii tăi necredincioşi, după
anumite lucruri materiale, să-ţi cumperi maşina pe care ai visat-o, să îţi construieşti casa pe care ţi-
ai dorit-o, să urci din punct de vedere social, etc., dar Dumnezeu te îndeamnă în aceste momente să
faci „la stânga împrejur.”

Cuvântul grecesc anwqen (anothen) folosit de Ioan în a descrie naşterea din nou, nu sugerează
doar ideea unui nou început, ci el mai are şi un al doilea sens, şi anume:

B. O nouă adresă
Cuvântul se poate traduce şi prin: „de deasupra,” interpretat în sens spaţial, geografic. Cu
acest sens foloseşte cuvântul Iacov în epistola sa. În Iacov 3:15 autorul vorbeşte negativ despre
înţelepciunea lumii, spunând că „înţelepciunea aceasta nu vine de sus anwqen (anothen).” Acelaşi
autor foloseşte termenul pentru a arăta originea darurilor bune. În Iacov 1:17, citim că „orice dar
desăvârşit este de sus anwqen (anothen).”
Ioan Botezătorul, referindu-se la originea lui Cristos foloseşte acelaşi termen, pe care
Cornilescu îl traduce cu „cer.” În Ioan 3:31 el afirmă despre Isus: „Cel ce vine din cer anwqen
(anothen)” (traducerea Cornilescu). Înţelegem că acelaşi termen care este tradus prin naştere din
nou în Ioan 3:3, este folosit şi în Ioan 3:31, ceea ce sugerează faptul că cel născut din nou are o
nouă adresă: undeva „sus” sau „cerul.”

Aplicaţie: Reţine faptul că tu, prin naşterea din nou ai o nouă adresă. Tu ţi-ai schimbat adresa; de
pe pământ în cer.

Ilustraţie: Pentru a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă cu cineva care este născut din nou, îţi
propun să-ţi imaginezi că te afli într-un complex comercial cu mai multe etaje, în care se află nişte
scări rulante care coboară. Să ne imaginăm că toată lumea coboară cu aceste scări, iar tu vrei să urci
pe aceleaşi scări. Oamenii care coboară te vor întreba: „Dar tu ce faci?” „De ce urci?” „Nu vezi că
aici toată lumea coboară, merge în jos?” „Tu de ce mergi în sus, de ce nu mergi ca noi, cu noi?”

Aplicaţie: Cam aşa se întâmplă cu un om născut din nou. El are o nouă adresă, undeva „sus,” şi
pentru că are o adresă diferită decât ceilalţi semeni ai săi, el va deranja, pentru că nu merge în
aceeaşi direcţie, el urcă iar ceilalţi coboară.
 153

Te întreb: „Cum te simţi aici pe pământ? Te simţi acasă?” Dacă te simţi acasă, înseamnă că tu încă
n-ai schimbat adresa, nu ai fost născut din nou, sau trăieşti în ignoranţă.

Ilustraţie: Aş vrea să ilustrez condiţia credinciosului născut din nou cu ceea ce spune Isus în
rugăciunea Sa din Ioan 17. În Ioan 17:14,16 Isus vorbeşte cu Tatăl despre situaţia ucenicilor Săi în
lume, afirmând: „Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea ia urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum
Eu nu sunt din lume.” În versetul 16 Isus repetă: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din
lume.” Înţelegem de ce lumea îi urăşte pe cei născuţi din nou, din Dumnezeu, pentru că ei şi-au
schimbat adresa, nu mai sunt din lume. Ei aparţin de aceeaşi adresă la care poate fi găsit şi Isus.

În ceea ce priveşte statutul celor născuţi din nou pe pământ, autorul epistolei către Evrei, vorbind
despre oamenii mari ai credinţei, spune că aceştia au mărturisit „că sunt străini şi călători pe
pământ... arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii...doreau o patrie mai bună, adică o patrie
cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-i este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit
o cetate” (Evrei 11:13,14,16).

Dar viaţa nouă pe care am primit-o în dar de la Dumnezeu, pe lângă naşterea nouă, mai are şi o altă
caracteristică specifică, şi anume:

II. O minte nouă

Aşa cum după naşterea fizică copilul trebuie să treacă prin mai multe etape până să ajungă la
maturitate, la o dezvoltare deplină ca om, tot aşa Dumnezeu a ales ca cel născut din nou să urmeze,
după naştere, un proces necesar pentru dezvoltarea lui deplină şi armonioasă. În vederea dezvoltării
lui spirituale Dumnezeu l-a înzestrat pe om şi cu o minte nouă.

Înnoirea omului nu se petrece peste noapte. Ea presupune un proces care se realizează treptat. Vom
reţine faptul că această înnoire depinde şi de omul care se află în acest proces. Şi participarea
omului la înnoirea vieţii sale se face prin intermediul minţii.

În Romani 7:24-25 Pavel vorbeşte despre o luptă care se dă în interiorul unui om care a primit viaţa
nouă de la Dumnezeu. Din acel moment, în el există două firi: una spirituală şi una materială –
pământească. El descrie această luptă din interiorul lui astfel: „O nenorocitul de mine! Cine mă va
izbăvi de acest trup de moarte?” (v.24). Însă Pavel nu rămâne pesimist, ci în următorul verset
continuă: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu... Astfel dar, cu mintea, eu slujesc lui Dumnezeu; dar
cu firea pământească slujesc legii păcatului” (v.25). Pavel ne dezvăluie secretul biruinţei împotriva
firii vechi – pământeşti, care este ascultarea de îndemnurile minţii noi.

În aceeaşi epistolă, Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Roma să îşi folosească facultăţile minţii noi
pentru a discerne care este voia lui Dumnezeu pentru ei. El scrie: „Să nu vă potriviţi chipului
veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui
Dumnezeu cea bună plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2).

Dorim în continuare să analizăm mai în detaliu modul în care mintea nouă ne ajută să ne reînnoim
viaţa. Mintea are două funcţii (cuvântul cheie al ideii principale II) importante, şi anume: A. Mintea
gândeşte, şi B. Mintea ia decizii. Vom analiza mai în detaliu aceste două funcţii ale minţii pentru a
vedea cum ea contribuie la înnoirea omului nostru spiritual.

A. Mintea gândeşte
Una din funcţiile importante ale minţii este că ea gândeşte, evaluează informaţiile pe care le
primeşte.

Ilustraţie: Pentru a înţelege modul în care mintea nouă ne ajută să ne dezvoltăm viaţa nouă vom
aminti faptul că Pavel ne îndeamnă în Romani 6:11 „voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii
 154

pentru Dumnezeu.” Aş dori să vă atrag atenţia asupra verbului „socotiţi-vă” din acest verset. Ce
înseamnă să ne socotim? Înseamnă să ne considerăm sau să gândim despre noi.

Aplicaţie: Scriptura ne îndeamnă să gândim despre noi înşine, să ne considerăm pe noi ceea ce
spune Dumnezeu spune că suntem. Când Dumnezeu îţi spune că eşti copilul Său (Ioan 1:12) tu te
consideri pe tine fiu de Dumnezeu. Când El îţi promite în multele şi dificilele necazuri prin care
treci, că „pacea lui Dumnezeu...vă va păzi inimile şi gândurile” (Filipeni 4:7), tu te încrezi pe deplin
în protecţia divină. Tu te consideri pe tine ceea ce spune Dumnezeu că eşti şi nu ceea ce crezi tu că
eşti. Tu nu mai asculţi de mintea veche, de raţiunea ta firească ci eşti hotărât să asculţi de ceea ce
spune Dumnezeu că eşti.

Ilustraţie: Mintea noastră nouă este ca o antenă care recepţionează semnale din lumea lui
Dumnezeu. Isus îi informează pe ucenici în Ioan 14:26, că după plecarea Sa din mijlocul lor „Duhul
Sfânt pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte
tot ce v-am spus Eu.” În acest verset ni se spune că Dumnezeu comunică cu cei născuţi din nou prin
intermediul minţii. El ne aduce aminte, adică: ne pune în minte voia Sa pentru noi. Aceasta
înseamnă că „aducerea aminte” este metoda prin care Dumnezeu comunică cu cei născuţi din nou.

Aplicaţie: Dai tu atenţia cuvenită minţii noi pe care Dumnezeu a pus-o în tine la naşterea din nou?
Eşti destul de receptiv la ceea ce pune Duhul Sfânt în mintea ta nouă? Dumnezeu ne dăruieşte o
minte nouă pentru a comunica voia Sa omului. Eşti conştient de faptul că ai primit o minte nouă?
Tratezi cu destulă seriozitatea ceea ce îţi aduce aminte Dumnezeu? Ce recepţionezi tu zilnic cu
mintea ta? Mintea este ca o moară, ceea ce pui în ea aceea vei scoate în final. Dacă mintea ta se
concentrează asupra telenovelelor, sau te gândeşti numai la cum să câştigi mai mulţi bani, etc.,
atunci acelea vor fi informaţiile pe care mintea ta le va procesa. La ceea ce te gândeşti aceea te va
marca!

Deci, mintea te ajută să creşti în viaţa ta nouă, dacă te consideri ceea ce Dumnezeu spune în
Cuvântul Său că eşti. Însă mintea contribuie la înnoirea vieţii noastre şi prin intermediul celei de-a
doua funcţii importante pe care ea o are, şi anume:

B. Mintea ia decizii
După ce omul evaluează informaţiile pe care le primeşte, el trece la o etapă superioară, şi anume:
luarea deciziilor. Deciziile vizează un plan superior al vieţii noi şi anume: acţiunea,
comportamentul. Pentru a înţelege mai bine această funcţie importantă a minţii pentru schimbarea
noastră, dorim să facem o conexiune între minte şi pocăinţă. Cuvântul pentru pocăinţă în limba în
care s-a scris Noul Testament este metanoia (metanoia), care se poate traduce prin „schimbarea
minţii.”189 Pocăinţa este o practică continuă a omului nou.

Ilustraţie: Isus când Şi-a început lucrarea publică, răspândea acelaşi mesaj: „Pocăiţi-vă (adică
schimbaţi-vă mintea)” oameni buni. Luaţi decizii de a vă schimba modul de a gândi şi
comportamentul (Marcu 1:14-15).

Aplicaţie: Când vezi că ideile tale intră în contradicţie cu gândirea lui Dumnezeu ai
responsabilitatea de a decide cu mintea nouă să acţionezi în conformitate cu voia lui Dumnezeu care
este înregistrată în Scriptură. Cea mai grea muncă de lămurire este să te convingi pe tine însuţi că
trebuie să acţionezi în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu şi nu după voinţa ta.

Ilustraţie: Pavel scrie corintenilor că cei născuţi din nou supun orice gând al lor ascultării de
Cristos. „Noi răsturnăm izvodirile minţii... şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos” (2
Corinteni 10:5). Responsabilitatea noastră este să supunem gândirea veche minţii noi pe care am
primit-o la naşterea din nou. În felul acesta vom reuşi să creştem în omul cel nou, ajungând la
maturitate.

189
Vezi Lingvistic Key, op.cit., p. 88.
 155

Concluzie:

Dacă vom lua în considerare caracteristicile noii vieţi, pe care le-am prezentat în mesajul nostru, şi
anume:
I. Să fim conştienţi de naşterea din nou, care este caracterizată de
II. A. Un nou început şi
III. B. O nouă adresă, şi
IV. Dacă vom fi atenţi să gândim şi să acţionăm în conformitate cu mintea nouă pe care am
primit-o de la Dumnezeu, prin
V. A. Rolul minţii de a evalua şi
VI. B. Rolul minţii de a lua decizii în vederea schimbării,
vom reuşi să ne bucurăm din plin de minunatul dar, viaţa nouă, oferit de Dumnezeu celor
credincioşi. Amin!
 156

4. ETICHETAREA PREDICII

În redactarea formei finale a predicii este obligatorie semnalarea secţiunilor şi a punctelor

principale ale predicii cu ajutorul unor etichete. Aceste etichete se înregistrează în schiţă. De
exemplu, ideile principale şi cele secundare se subliniază sau se scriu cu litere mari.
În continuare vom prezenta un model de structurare a unui mesaj biblic, respectând anumite
convenţii în ceea ce priveşte etichetarea secţiunilor predicii.

Introducere

Propoziţie

Propoziţie de tranziţie
(Cuvânt-cheie)

I. Ideea principală 1 (I.P.)……………………………...........… “citat” (referinţă)

(Cuvânt cheie I.P.1)

Trecerea I.p.1-I.p.2 A. Ideie secundară (I.S.)1 ……..”citat (referinţă)

B. I.S. 2…………………………..”citat”(referinţă)

II. Ideea principală 2 …………………………… “citat” (referinţă)

(Cuvânt cheie I.P.2)
A. I.S. 1…………
Trecerea B. I.S. 2…………
C. I.S. 3.…………

III. Ideea principală 3 ……………………………… “citat” (referinţă)

(Cuvânt cheie I.P.3)

9) A. I.S. 1 …………..”citat” (referinţă)

B. I.S. 2………….”citat” (referinţă)
 157

4. LISTĂ DE CUVINTE CHEIE

Vom prezenta în continuare o listă de cuvinte cheie care îl vor ajuta pe cel ce studiază să nu
se limiteze doar la trei sau patru cuvinte cheie în toate predicile sale:
A:
Abuzuri, activităţi, acuzaţii, adevăruri, afirmaţii, alternative, amintiri, angajamente, anotimpuri,
apărători, apăsări, aplicaţii, argumente, arme, articole, asigurări, aspecte, aspiraţii, atitudini, atribute,
avertismente, axiome,
B:
Beneficii, binecuvântări, blocade, bucurii,
C:
Calificări, calităţi, cantităţi, capricii, categorii, cauze, căderi, căi, călăuze, călăuziri, cărţi, căutări,
câştiguri, ceremonii, chei, chemări, chestionări, cicatrici, circumstanţe, citate, comenzi, comparaţii,
comploturi, concepţii, concesii, corectări, credinţe, criterii, critici, culmi, culte, culturi, cuvinte;
D:
Daruri, datorii, decizii, declaraţii, defecte, deficienţe, definiţii, demascări, departamente,
descoperiri, detalii, dezvăluiri, diferenţe, directive, doctrine, domenii, dorinţe, drumuri, duşmănii;
E:
Ediţii, efecte, eforturi, elemente, evaluări, excese, exclamaţii, exemple, experimente, explicaţii,
exponente, expresii, extreme;
F:
Factori, facultăţi, familii, fapte, faţete, faze, feluri, filozofii, finalităţi, formalităţi, forme, forţe,
fraze, funcţii, fundamente;
G:
Garanţii, gânduri, generalităţi, grade, greşeli, griji, grupuri ;
H:
Handicapuri, hotărâri ;

I:
Idealuri, idei, idoli, iluminări, ilustrări, imitaţii, impedimente, imperative, imperfecţiuni,
implementări, implicatii, imposibilităţi, impresii, incertitudini, incidente, instrucţiuni, insuccese,
invitaţii, iritaţii ;
Î:
Împărţiri, înbunătăţiri, începuturi, încrederi, încurajări, încurcături, îndemnuri, îndoieli, îndurări,
înfrângeri, îngeri, îngrădiri, îngrijorări, întâlniri, întămplări, întinderi, întrebări, înţelegeri, învăţături
;
J:
Judecăţi, justificări ;
L:
Lecturi, lecţii, legături, legi, libertăţi, limite, liste, locuri, lovituri, lucrări, lumini ;
M:
Manifestări, materiale, mândrie, măsuri, membrii, menţiuni, metode, minţi, misiuni, mistere,
mişcări, modele, materie ;
N:
Naraţiuni, naturi, necesitate, necorespunzător, nenorocire, nevoi, nivele, neînţelegeri, nopţi, norme,
note, nume, numere ;
 158

O:
Obiceiuri, obiective, obişnuinţe, obligaţii, observaţii, obstacole, ocazii, ocupaţii, opţiuni, onoruri,
origini ;
P:
Parabole, paradoxuri, paragrafe, paralele, parcele, particularităţi, partide, paşi, păcate, părţi, peceţi,
pedepse, percepţii, perechi, perfecţiuni, performanţe, pericole, perioade, persoane, personalităţi,
petiţii, piese, planuri, pofte, porunci, posibilităţi, poveri, poziţii, practici, precauţii, pregătiri,
prescripţii, presupuneri, pretenţii, preziceri, priceperi, primejdii, principii, privilegii, priviri,
probleme, procese, produse, profiluri, promisiuni, propuneri, proteste, provizii, provocări, puncte,
puteri ;
R:
Rânduri, răsplătiri, răsplăţi, răspunsuri, reaţii, realităţi, recomandări, recorduri, referinţe, regiuni,
reglementări, reguli, relaţii, respingeri, restricţii, revelaţii, rezultate, ridicări, riscuri, roluri,
rugăciuni, rugăminţi, rute ;
S:
Sacrificii, sarcini, satisfăcuţi, schimbări, scuze, secrete, secvenţe, selecţii, semne, sentimente,
servicii, sfaturi, sfere, siguranţe, simboluri, simptome, sisteme, situaţii, slăbiciuni, solicitări, soluţii,
sortimente, speranţe, state, stimulente, stresuri, subiecte, suferinţe, supărări;
Ş:
Şabloane, şcoli ;
T:
Tactici, talente, temelii, temeri, tendinţe, teorii, teste, teze, tipuri, timpuri, titluri, triumfuri ;
U:
Unitaţi , urme ;
V:
Vacanţe, valori, variaţii, varietate, vederi, verificări, violări, vinovăţii, visuri, viziuni, vocaţii ;
Z:
Zicale
 159

5. FIŞĂ DE ÎNTOCMIRE A UNUI MESAJ

În continuare vom prezenta o fişă care îl ajută pe student să întocmească un mesaj biblic.
Această listă poate fi utilizată pentru fiecare mesaj întocmit, mai ales la început, când cel care
compune mesajul nu cunoaşte foarte bine ordinea fiecărui element al predicii. Formularul de mai
jos îl va orienta uşor pe cel care întocmeşte un mesaj.
Această listă îi aminteşte studentului tot ceea ce trebuie să cuprindă un mesaj biblic.
Astfel că predicatorul nu va omite anumite părţi principale. Fişa îi va reaminti şi caracteristicile
importante pe care trebuie să le aibă o secţiune din cadrul mesajului.
Importanţa acestei fişe se datorează şi faptului că ea reprezintă un rezumat foarte util al
metodei prezentate în această carte. Cititorul poate apela la această fişă pentru a recapitula
elementele principale ale mesajului, precum şi pentru a îşi reaminti mai uşor elemente principale ale
structurii mesajului şi regulile de scriere a diferitelor secţiuni pe care le conţine un mesaj.
Folosind această listă, studentul va economisi timp, în ceea ce priveşte clarificarea
structurii mesajului, timp pe care îl poate investi în compunerea şi şlefuirea propriu zisă a
mesajului. Şi pe deasupra, informaţia rezumată în această fişă îl ajută să reţină uşor metoda
propusă.
Fişa de mai jos nu va fi completată întotdeauna în întregime. Completarea fişei depinde
de numărul ideilor principale şi secundare pe care le are mesajul ce urmează să fie întocmit, şi de
alte caracteristici specifice pe care le are noul mesaj şi pe care noi nu le-am inclus în listă.
Această listă poate fi folosită ca foaie de lucru în întocmirea fiecărui mesaj, dacă va fi multiplicată
din această carte de către posesorul cărţii.
De aceea sugerăm, mai ales începătorilor, care au intrat în posesia acestei cărţi, să
multiplice acest formular şi să îşi facă o copie pentru fiecare mesaj nou, pe care urmează să îl
întocmească.

TITLUL _____________________________________________________________
_____________________________________________________________
( original , captivant , concis )

AFIRMAŢIA INTRODUCTIVĂ: Să fie specifică, clară , relevantă, un adevăr general valabil.

________________________________________________________________________________
__________________________________________
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________

ILUSTRAŢIE: Să fie concretă, să prezinte situaţii care corespund cu realitatea, să se refere la

afirmaţia introductivă şi să corespundă cu ideile principale din mesaj.
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________

TEXTELE BIBLICE PENTRU SUSŢINEREA AFIRMAŢIEI INTRODUCTIVE:

1. Citatul biblic _________________________________________________________

____________________________________________________”__(Referinţa biblică).________

2. Citatul biblic _________________________________________________________

____________________________________________________”__(Referinţa biblică).________
 160

PROPOZIŢIA: (“ Noi putem / noi trebuie + Subiectul propoziţiei + Predicatul

propoziţiei)______________________________________________________________________
____________________________________________
_____________________________________________________________

PROPOZIŢIA DE TRANZIŢIE: (Ideea concesivă + cuvântul cheie +

propoziţia)_____________________________________________________

_____________________________________________________________
( Formulează propoziţia de tranziţie alegând una din cele două modele prezentate mai jos)

Varianta A – “Datorită + cuvântul cheie + referinţa textului + propoziţia predicii______

________________________________________________________________________________
__________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________
_____________________________________________________________

Varianta B – Verb la gerunziu + cuântul cheie + referinţa textului + propoziţia predicii..

________________________________________________________________________________
__________________________________________
___________________________________________________________________________

Înainte de a trece mai departe asigură-te că stăpâneşti regulile prezentate în lista de verificare
a ideilor principale, şi lista cu regulile de scriere a ilustraţiilor şi aplicaţiilor.

IDEILE PRINCIPALE ( Vor fi numerotate şii subliniate pentru a fi uşor observate):

I._______________________________________________________________________________
_____________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________

IDEILE SECUNDARE : Cuvântul cheie, verifică lista de dezvoltare a ideilor secundare.

1_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)____________________

________________________________________________________________________________
 161

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

2_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)______________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

3_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)__________________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________
 162

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

4_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)__________________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

TRECEREA ( Este trecerea de la o idee principală la alta. Să nu confundăm tranziţia cu propoziţia

de tranziţie )__________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

II.______________________________________________________________________________
______________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________

IDEILE SECUNDARE : cuvântul cheie; verifică lista de dezvoltare a ideilor secundare.

1_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
 163

________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE(Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)____________________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

2_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)______________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

3_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)__________________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
 164

________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

4_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)__________________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

TRECEREA ( Este trecerea de la o idee principală la alta. Să nu confundăm tranziţia cu propoziţia

de tranziţie )__________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

III._____________________________________________________________________________
______________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________

IDEILE SECUNDARE : cuvântul cheie; verifică lista de dezvoltare a ideilor secundare.

1_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
 165

Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )

_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)____________________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

2_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)______________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

3_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________
 166

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)__________________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

4_______________________________________________________________________________
__________(Referinţa biblică)_______________

(Citatul biblic) “_________________________________________________

_____________________________________________________________
Dezvoltarea (explicarea ideii secundare )
_____________________________________________________________
_____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

ILUSTRAŢIE (Consultă regulile de scriere a ilustraţiior)__________________

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

TRECEREA ( Este trecerea de la o idee principală la alta. Să nu confundăm tranziţia cu propoziţia

de tranziţie )__________________________________
________________________________________________________________________________
__________________________________________

APLICAŢIE (Să fie specifică, să aibă în vedere comportamentul, să fie rezonabilă şi măsurabilă,
realizată într-un timp anume şi derivată din soluţia propusă in ideea
principală_________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
_______________________

CONCLUZIE :

(“Ca urmare” sau “verb la gerunziu + Recapitularea ideilor principale )

I.________________________________________________________
II._______________________________________________________
 167

III._______________________________________________________
IV._______________________________________________________
+ Propoziţia predicii reformulată

BIBLIOGRAFIE
 168

SURSE PRIMARE

Biblia Hebraica Stuttgartensia (BHS), Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaf, 1990.

The Greek New Testament, editori: Kurt Aland, Matthew Black, Carlo M. Martini, Bruce
M. Metzger, and Allen Wigren, ediţia a III-a, United Bible Societies, 1966,
retipărită în 1983.
Biblia în traducerea engleză Revised Standard Version (RSV)
Biblia, traducerea Cornilescu (1923)
Noul Testament – Psalmii, ediţia a II-a, Dillenburg: Gute Botschaft Verlag, 1998.
Brown, Francis, et.all,. The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius Hebrew and English
Lexicon, (Massachusetts: Hendrickson, 1979).
Dicţionarul Biblic, redactor principal: J.D. Douglas, etc, traducători: Liviu Pup şi John
Tipei, (Oradea: RomFlair Press, 1993, ediţia originală în 1962).
Dicţionarul explicativ al limbii române, editori Ion Coteanu, et.al., Bucureşti: Editura
Academiei, 1984.
DEX, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan,” ediţia a II-a, (Bucureşti: Editura Univers enciclopedic,
1996).
Kittel, Gerhard şi Gerhard Friedrich, editori,Theological Dictionary of the New Testament,
(Grand Rapids: Eerdmans, 1973).
Linkowsky, G., Konkordanz zum hebraischen Alten Testaments, ediţia a II-a, Stuttgart:
Wurttemhergische Bibelanstalt, 1958.
Shoshan, Abraham Even, A New Concordance of the Bible: Thesaurus of the Language of the
Bible Hebrew and Aramaic Roots, Words, Proper Names Phrases and
Synonyms, (Jerusalem: „Kiryat Sefer” Publishing House Ltd., 1990).
William R. Arndt şi F. Wilbur Gingrich, Greek-English Lexicon of the New Testament and Other
Early Christian Literature, Chicago şi Londra: University of Chicago Press, 1979,
retipărită în 1999. Este o trducere şi adaptare a celei de a V-a ediţii, revizuită şi lărgită de
F. Wilbur Gingrich şi Fredrerick W. Danker, publicată iniţial de Walter Bauer, în 1958.

SURSE SECUNDARE

Abrudan, Dumitru, şi Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, (Bucureşti: Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii Ortodoxe Române, 1994).
Alexander, Pat, editor coordonator, Enciclopedia Bibiei: Viaţa şi vremurile, mesajul şi
înţelesurile – Un ghid comprehensiv, Cluj: Editura Logos, 1996.
Archer, Jr., Gleason, A Survey of Old Testament Introduction, (Chicago: Moody Press, ediţie
revizuită, 1994).
Arthur, Key , Cum să studiem Biblia din seria Învăţătură peste învăţătură (Lugoj: Editura
Cunoaşterea Cuvântului, 2001)
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti: Editura Academiei, 1986.
Barr, James, The Semantics of Biblical Language, (Oxford: Oxford University Press, 1961).
Barr, James, The Semantics of Biblical Language, (Oxford: Oxford University Press, 1961).
Băbuş, Emanoil, Introducere în istoria bisericească universală, Bucureşti: Sofia, 2003.
Kubo, Sakae, A Reader's Greek-English Lexicon of the New Testament and A Beginner's Guide for
the Translation of the New Testament Greek, (Grand Rapids: Zondervan, 1975).
Fedele, Gene, Eroi ai credinţei: O relatare inspiratoare şi ilustrată a 2000 de ani de
creştinism, Oradea: Editura Casa Cărţii, 2004.
Bărnuţ, Daniel, Emeric Hubert, Jozsef Kovacs Dicţionar Grec român pentru studiul Noului
Testament, Cluj-Napoca: Teologos, 1999.
Blackwood, Andrew W., Preaching from the Bible, Grand Rapids: Baker Book House, a III-a
imprimare, 1979, iniţial tipărită în 1941.
Braga, James, How to Prepare Bible Messages, Portland: Multnomah, 1969, ediţie revizuită în
1981.
 169

Bria, Ion, „Euharistia,” publicat în Dicţionarul de teologie ortodoxă A-Z, Bucureşti: Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, 1994.
Briggs, John, “God, Time and History,” în The History of Christianity, editor principal Tim
Dowley, (Oxford: Lion Publishing, 1977, retipărită în 1990).
Broadbent, E.H., The Pilgrim Church, ??? p.124-125, preluat de la Dr. Wesley Brown.
Brueggemann, Walter. Theology of the Old Testament: Testimony, Dispute, Advocacy,
(Minneapolis: Fortress Press, 1997).
Bunyan, John, Călătoria creştinului: calea spre fericirea de veci, Bucureşti: Editura Stephanus,
1998.
Cairns, Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor: O istorie a Bisericii creştine, Oradea:
Cartea creştină, 1997.
Carson, D. A., „Systematic Theology and Biblical Theology," din New Dictionary of Biblical
Theology, editori T. Desmond Alexander, Brian S. Rosner, (Leicester, England şi
Downers Grove, Illinois, USA: Inter-Varsity Press, 2000), p. 89-104.
Carson, D. A., Exegetical Falacies, Grand Rapids: Paternoster - Baker Books, a II-a ediţie, 1999,
iniţial publicată în 1996.
Carter, Tom, editor, 2200 Quotantions form the Writings of Charles H. Spurgeon: Arranged
Topically or Textually, Indexed by Subject, Scripture, & People, Grand Rapids: Baker
Books, 1988.
Chambers, Oswald, Ce am mai bun pentru Cel Prea Înalt. Oradea: SMR, meditaţia din 18 iulie.
Childs, Brevard, A Biblical Theology of Old and New Testament (Philadelphia: Fortress Press,
1993)???.
Childs, Brevard, Old Testament Theology in a Canonical Context, (Philadelphia: Fortress Press,
1985).
Demaray, Donald E., Pulpit Giants: What Made Them Great, Chicago: Moody Press, 1973.
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984 (abordează secolul 1 îC??).
Dyrness, William, Themes in Old Testament Theology, (Paternoster Press, 1979).
Eliade, Mircea, Eseuri: Mitul eternei reîntoarceri, Mituri, vise şi mistere, traducător în franceză:
Maria şi Cezar Ivănescu, (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1991, publicată iniţial în 1957).
Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, traducător în franceză: Mariana Noica, (Bucureşti:
Humanitas, 1992).
Erickson, Milllard, Teologie creştină, 3 vol., traducător: Elena Jorj, (Oradea: Cartea Creştină,
1995).
Evanghelizare: Manual NLTC, Nivelul I, Notitele instructorului, Cursurile de echipare pentru
lideri ale organizaţiei Campus Crussade for Christ.
Fărăgău, Beniamin, Nădejde în întuneric, vol. 1 şi 2 (Cluj: Logos, 1992).
Fărăgău, Beniamin, Ieremia, vol. II – 14-38, din seria Istoria binecuvântării, Cluj: Logos,
1997.
Fărăgău, Beniamin, Shema Israel, (Cluj: Logos, 1992).
Fee, Gordon D., şi Douglas Stuart, Biblia ca literatură, traducător Adrian Pastor, Cluj-Napoca:
Editura Logos, 1995, retipărită în 1998.
Fee, Gordon D., New Testament Exegesis: A Handbook for Students and Pastors, ediţie revizuită,
Louisville: Westminster şi John Knox Press, 1993, editată iniţial în 1983.
Gaebelein, Frank E., Tiparul Adevărului lui Dumnezeu: Problemele integrării în
învăţământul creştin, Oradea: Editura Cartea Creştină, 1994.
Gilkey, Langdon, Through the Tempest: Theological Voyages in a Pluralistic Culture, editor:
Jeff B. Pool, (Mineapolis: Fortress, 1991).
Gudmundsdottir, Arnfridur "Female Christ-Figures in Films: A Feminist Critical Analysis of
Breaking the Waves and Dead Man Walking" din Studia Theologica: Scandinavian Journal
of Theology, vol. 56, (Taylor & Francis Group, 2002), p. 27-43.
Guthrie, Donald, New Testament Introduction, a iv-a ediţie revizuită, Leicester: Apollos (Anglia)
şi Downers Grove (SUA): InterVrsity Press, 1990.
Guthrie, Donald, New Testament Introduction, Leicester: Apolos şi Downer Grove, 1990.
Guthrie, Donald, New Testament Theology, (Illinois: Inter-Varsity Press, 1981).
Hall, Ian, Preparing and Preaching, Bible Messages, Texas: ICI Univ. Press, 1994
 170

Harrison, R.K., Introduction to the Old Testament, (Grand Rapids: Eerdmans, 1969,
Heideger, Martin, Nietzsche, vol. 1, The Will to Power as Art, trad. David Farrell Krell, (San
Francisco: Harper & Row, Publishers, 1979).
Heidegger, Martin, Repere pe drumul gândirii, traducători: Thomas Kleininger şi Gabriel
Liiceanu, Bucureşti: Editura politică, 1988.
Hendricks, Howard, Predarea care schimbă vieţi: Şapte căi autentice care vor da viaţă predării
tale, traducere de Bogdan Rodica, Oradea: Editura Shalom, 1999.
Hendrichsen, Walter A. Cercetaţi Scripturile, traducător Liviu Ciortuz, (Cluj: Logos, ediţia a
doua
2002)
Henry, Carl F., Etica creştină personală, (Oradea: Editura Cartea Creştină, 2004).
Hertling, Ludwig, Istoria bisericii, traducător: Emil Dumea, Editura Ars Longa, 2001.
Hill, Andrew E., şi John H. Walton, A Survey of the Old Testament, Grand Rapids:
Zondervan Publishing House, 1991.
Ilca, Anton, Pedagogia comunicării educaţionale, (Arad: Editura Universităţii Aurel Vlaicu, 2003).
Irimia Dumitru, Gramatica limbii române, ediţia a II-a (Iaşi: Polirom, 2004).
Johnson, Elizabeth A., She Who Is: The Mystery of God in Feminist Theological Discourse, (New
York: Crossroad Publishing Company, 1994).
Kaiser, Jr., Walter , Toward an Exegetical Theology: Biblical Exegesis for Preaching and Teaching,
Grand Rapids: Baker Book House, 1981.
Klein, Hans, Viaţa în multiplele ei perspective: Scurt cuprins al învăţăturilor biblice,
traducător, Alexandru A. Muntean, (Bucureşti: Editura Blueprint, 2004).
Knight, George W., The Pastoral Epistles: A Commentary on the Greek Text, Grand Rapids:
Paternoster Press, 1992.
Koller, Charles W., Expository Preaching whithout Notes, Grand Rapids: Baker Book House, a- v-
a tipărire, 1969.
Kuen, Alfred, Cum să interpretăm Biblia, traducător: Cristian Moisa, Bucureşti: Editura Stephanus,
2002.
Ladd, G. E., A Theology of the New Testament, (Grand Rapids: Eerdmans, 1974).
Leavitt, Guy P., Predarea cu succes, Oradea: Societatea Misionară Română, 1985.
Lee, G. Avery, Preaching from Eclesiastes: Viewing present-day problems with realistic wisdom
and the reconciling love in Christ, Nashville: Broadmann Press, 1958.
Luther, Martin, Scrieri, din Colecţia Reforma, vol. 1, traducător Petru Frona, Cluj-Napoca:
Logos, 2003.
Martens, Elmer A., God's Design: A Focus on Old Testament Theology, (Grand Rapids şi
Leicester: Baker Book House Company şi Inter-Varsity Press, 1981).
Mihoc, Vasile, Daniel Mihoc şi Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. I.,
ediţia a doua, (Sibiu: Editura Teofania: 2001).
Miller, Calvin, Spirit, Word and Story: A Philosophy of Marketplace Preaching, Grand Rapids:
Baker Books, a doua imprimare, 1996.
Murray, Iain H., Spurgeon cel uitat, Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1995, publicat iniţial în
1966.
Negoiţă, Atanasie, Teologia biblică a Vechiului Testament (Bucureşti: Editura 'Credinţa Noastră',
1992).
Nietzsche, Friedrich, Beyond Good and Evil: Prelude to a Philosophy of the Future,
tradusă de Mariane Cowan, (Chicago: Gateway Editions, Inc., 1955, tradusă iniţial în
1909).
Oddens, Donald L., Vezi Expository Preachind 731: Note de Curs, Minneapolis: Central Baptist
Seminary, 1998.
Olford, Stephen, şi David Olford, Predicarea expozitivă, traducător Corneliu Simuţ, Oradea:
Editura Institutului Biblic “Emanuel,” 2000.
Ortberg, John, Dacă vrei să umbli pe apă, trebuie să cobori din barcă, Arad: Editura Majesty Press
International, 2004.
Panikkar, Raimon, The Intra-Religious Dialogue, ediţie revizuită, (New York: Paulist Press,
1999).
 171

Pânzaru, Ioan, Practici ale interpretării de text, Iaşi: Polirom, 1999.

Patapievici, Horia-Roman, Discernământul modernizării: 7 conferinţe despre situaţia de fapt,
(Bucureşti: Humanitas, 2004).
Peterson, Roger, The Teacher’s Seven Laws - Note de curs, (Minesota, Central Baptist Seminary,
2000). Bruce H. Wilkinson. The Seven Laws of the Learner: Textbook Edition. Oregon:
Multnomah Press, 1992.
Phelps, Austin, The Theory of Preaching, preluat din cursul lui Donald L. Oddens,
Expozitory Preaching: Note de curs, 1998.
Pierce, T. Burton, Etica lucrătorului creştin: Un ghid pentru lucrătorii plini cu Duhul Sfânt,
traducător: Ioan Bochian, Satu Mare: Editura Life Publishers International, 1999.
Piper, John, Supremaţia lui Dumnezeu în predicare, traducător: Daniel Tomuleţ, Oradea:
Editura Cartea Creştină, 1999.
Pop, Paraschiva, Regresia moralei, din Seria Teze, Oradea: Cartea Creştină, 2003.
Prelipcean, Vladimir, Nicolae Neaga, Gheorghe Barna, Mircea Chialda, Studiul Vechiului
Testament: Petntru facultăţile de Teologie, ediţia a III-a, îngrijită de Ioan Chirilă, Cluj-
Napoca:
Renaşterea, 2003
Ricoeur, Paul, De la text la acţiune: eseuri de hermeneutică, vol. 2, traducător: Pop Ion, Cluj-
Napoca: Echinox, 1999.
Rienecker, Fritz, A Lingvistic Key to the Greek New Testament, editat de Cleon L. Rogers, Jr.,
Grand Rapids: Zondervan, 1980.
Robinson, Haddon W., Biblical Preaching: The Development and Delivery of Expozitory Messages,
Grand Rapids: Baker Book House, 1980.
Robinson, Haddon W., Comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu, tradusă în limba româna, în
seria de manuale pentru BEE, cu permisiunea Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1986.
Cartea a fost republicată sub numele de Arta comuicării adevărului biblic, Cluj: Logos,
1998.
Ruthven, Jon, Expository Preaching: Class Notes, VA, Regent University, 1992.
Schreiner, Thomas R., Interpreting the Pauline Epistles: Guides to New Testament Exegesis,
Grand Rapids: Baker Book House, 1998
Semen, Petre, Arheologia biblică în actualitate, (Iaşi: Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, 1997)
Smith, Ralph, Old Testament Theology: Its History, Method, and Message, (Nashville:
Broadman & Holman Publishers, 1993).
Stott, John R. W., Portretul predicatorului: Studii asupra unor termeni din Noul
Testament, Cluj: Editura Logos, 1999.
Stott, John R. W., Puterea predicării, traducător: Emanuel Conţac, Cluj: Logos, 2004, publicată în
original în 1982.
Stott, John, Să înţelegem Biblia, Oradea: RomFlair Press, 1993.
Strong, James, Strong's Exhaustive Concordance of the Bible with Brief Dictionaries of the
Hebrew and Greel Words of the Original, with references to the English Words, Lynchburg:
The Old-Time Gospel Hour, f.a.
Talpoş, Vasile, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, Editura Lumina Lumii, 1994.
Tenney, Merrill C., Studiu al Noului Testament, Grand Rapids: Eerdmanns, ediţia BEE în
română 1986, publicată iniţial în 1961.
Thomas R. Schreiner, Interpreting the Pauline Epistles, op.cit., p. 79-95.
Timothy George, Teologia reformatorilor, Oradea: Editura Institutului Biblic “Emanuel,”
1998.
Tracy, David, Plurality and Ambiguity: Hermeneutics, Religion, Hope, (Chicago: University of
Chicago Press, 1987).
Traina, Robert A., Methodical Bible Study: A New Approach to Hermeneutics, Grand Rapids:
Francis Asbury Press of Zondervan Publishing House, 1985, publicată iniţial în 1952.
Trible, Phylis, God and the Rhetoric of Sexuality (OBT: Philadelphia: Fortress Press, 1978).
Trible, Phylis, God and the Rhetoric of Sexuality (OBT: Philadelphia: Fortress Press, 1978).
Trible, Phylis, Texts of Terror. Literary-Feminist Readings of Biblical Narratives (OBT:
 172

Philadelphia: Fortress Press, 1984).

Trible, Phylis, Texts of Terror. Literary-Feminist Readings of Biblical Narratives (OBT:
Philadelphia: Fortress Press, 1984).
Truţa, Ionel, Homiletica: Sfaturi pentru predicatori/preoţi, Arad: Editura Candela, 2001.
Tofană, Stelian, Introducere în studiul Noului Testament, vol. 1; Text şi canon. Epoca Noului
Testament, Cluj Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1997.
Ţon, Iosif, Oameni mari din Vechiul Testament, Oradea: Cartea Creştină, 2004.
Vladimir Prelipcean, Nicolae Neaga, Gheorghe Barna, Mircea Chialda, Studiul Vechiului
Testament: Pentru facultăţile de Teologie, ediţia a III-a, îngrijită de Ioan Chirilă, Cluj-
Napoca: Renaşterea, 2003.
von Rad, Gerhard, Old Testament Theology: The Theology of Israel´s Traditions, vol. 1 şi vol. 2,
(London: SCM Press, 1975, publicată iniţial în 1957 şi în 1960).
W. E. Sangster, The Craft of Sermon Ilustration, Philadelphia: Westminstrer Press, f.a.
Walter Kaiser Jr. Toward an Exegetical Theology, Grand Rapids: Baker Book House, 1981.
Walter Kaiser Jr., Toward an Old Testament Theology, (Grand Rapids: Zondervan, 1978).
Waren, Rick, Predicarea condusă de scop, ???
Waren, Rick, Biserica condusă de un scop bine definit -Versiunea internaţională, Produsă de
Purpose Driven Ministries (www.purposedriven.com), 2000.
Waren, Rick, Biserica o pasiune, o viziune: Creşterea ei fără compromiterea misiunii şii a
mesajului, traducător: Laurenţiu Păşcuţi, Oradea: Life Publishers, 2002.
Waren W. Wiersbe, Criza integrităţii, traducător: Gheorghe Cioruţă, Bucureşti: Editura
Stephanus, 1996.
Wayne Grudem, Teologie Sistematică: Introducere în doctrinele biblice, traducător: Dinu
Moga, Oradea: Editura Făclia, Editura Universităţii Emanuel, 2004, original publicată în
1994.
Wilkinson, Bruce, Cele 7 legi ale învăţării: cum să înveţi aproape orice practic pe oricine,
traducător: Odet Ferentinos, (Cluj: Logos, 2003).
Wilkinson, Bruce, The 7 Laws of hte Learner: „How to teach almost anything to practically
anyone,” Course Workbook, Atlanta: Walk Thru the Bible Ministries, 1988.
Wilkinson, Bruce, The 7 Laws of the Learner: „How to teach almost anything to
practically anyone,” Atlanta: Walk Thru the Bible Ministries-Multnomah Press, 1992.
William Giles Campbell, Stephen Vanghan Ballou şi Carole Slade, Form and Style: Theses,
Reports, Term Papers, (Boston: Houghton Mifflin Company, 1990).
William L. Holladay, A Concise Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament, Grand
Rapids: Eerdmans, şi Leiden: E.J. Brill, 1988, care se bazează pe lexiconul din limba
germană scris de Ludwig Koehler şi Walter Baumgartner
Wood, Leon, A Survey of Israel's History, ediţie revizuită şi lărgită de David O'Brien, Grand
Rapids: Zondervan, 1986, initţial publicată în 1970.
Young, Robert, Analitical Concordance to the Bible, World Bible Publishers, Inc., f.a.
 173

ABREVIERI

BAGD William R. Arndt şi F. Wilbur Gingrich, Greek-English Lexicon of the New

Testament and Other Early Christian Literature, Chicago şi Londra: University of
Chicago Press, 1979, retipărită în 1999
BDB The New Brown – Driver – Briggs – Geseius Hebrew and English Lexicon With an
Appendix Containing the Biblical Aramaic
BHS Biblia Hebraica Stuttgartensia, Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaf, 1990

DEX Dicţionarul explicativ al limbii române, editori Ion Coteanu, et.al., Bucureşti:
Editura Academiei, 1984
KJV Biblia în traducerea engleză Kings James Version
LXX Septuaginta
NASB New American Standard Bible
RSV Biblia în traducerea engleză Revised Standard Version

TDNT Theological Dictionary of the New Testament, Kittel, Gerhard şi Gerhard Friedrich,
editori,(Grand Rapids: Eerdmans, 1973).

CUPRINS

COMUNICAREA SCRIPTURII: ASPECTE PRIVIND PREGĂTIREA ŞI

EXPUNEREA MESAJULUI BIBLIC
 174

PARTEA I: ASPECTE GENERALE LEGATE DE COMUNICAREA

SCRIPTURII

CAPITOLUL 1: SCOPUL COMUNICĂRII TEXTULUI BIBLIC

1. INTRODUCERE
2. FUNCŢIILE CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU
1) Instruire
2) Mustrare şi îndreptare
3) Edificare
4) Mângâiere
5) Motivare
6) Înţelepciune
7) Salvare
8) O asigurare în comunicare
3. ALTE DIMENSIUNI ALE SCOPULUI COMUNICĂRII SCRIPTURII

CAPITOLUL 2: REGULI GENERALE DE COMUNICARE A MESAJULUI

BIBLIC
1. ELEMENTE IMPORTANTE ÎN DEFINIREA MESAJULUI BIBLIC
A. COMUNICAREA CA ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ (WALTER KAISER JR.)
Comunicarea este o ştiinţă
Comunicarea este o artă
B. COMUNICAREA ÎN RAPORT CU TEOLOGIA ŞI CU PARTICIPANŢII LA PROCES
(VASILE TALPOŞ)
2. DEFINIREA TERMENILOR
3. REGULI DE COMUNICARE
A. RESPONSABILITATEA PRIVIND PREGĂTIREA MESAJULUI
Pregătirea mesajului
Cunoaşterea mesajului
1) Cunoaşterea la nivel intelectual
2) Cunoaşterea la nivel emoţional
4) Cunoaşterea la nivel practic
5)
B. RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE PARTICIPANŢII LA PROCES
Atragerea atenţiei
Menţinerea interesului
Folosirea celor mai potrivite modalităţi de comunicare
1) Mijloacele de comunicare
2) Pârghiile folosite în procesul de comunicare
Motivarea participanţilor pentru rezolvarea problemelor analizate în mesaj
Convingerea participanţilor de importanţa mesajului
1) Să dea teme de casă
2) Să verifice temele de casă
3) Să-şi exprime aprecierea faţă de cei conştiincioşi
4) Să repete periodic aspectele esenţiale ale mesajului
Orientarea participanţilor spre sursele utile pentru rezolvarea problemelor
Adoptarea unei strategii corecte în procesul de instruire

C. RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE SINE

1) Transformarea interioară
2) Dăruirea în lucrare
3) Păstrarea integrităţii
a. Confruntarea cu criza
 175

b. Tentaţia de a adopta unele soluţii aparent mai pragmatice

c. Nevoia de a persevera
ci.
D. COLABORAREA CU DUHUL SFÂNT ÎN PROCESUL DE COMUNICARE
1) Importanţa Duhului Sfânt în comunicare
2) Condiţiile participării Duhului Sfânt
a. Să accepte călăuzirea Duhului Sfânt
b. Să conştientizeze faptul că Duhul Sfânt îi convinge pe ascultători

E. MODELE DE INSPIRAŢIE
1) Apostolul Pavel
2) Martin Luther
3) Jan Hus

PARTEA A II-A: ASPECTE LEGATE DE TEHNICA COMUNICĂRII

CUVÂNTULUI

CAPITOLUL 3: TIPURI DE MESAJE BIBLICE

1. MESAJUL EXPOZITIV
A. Definirea mesajului expozitiv
Explicarea şi proclamarea Scripturii (Stephen Olford)
Prezentarea unui singur concept (Haddon W. Robinson)
Preocupare pentru aplicarea mesajului (Definiţia noastră)
1) Aplicarea mesajului
2) Comunicarea unui singur concept
B. Argumente biblice care susţin predicarea expozitivă
Avantajele mesajului expozitiv
Dezavantajele mesajului expozitiv
2. MESAJUL TEXTUAL
Definire
Avantajele mesajului textual
Dezavantajele mesajului textual
3. MESAJUL SUBIECTIV
Definire
Avantajele mesajului subiectiv
Dezavantajele mesajului subiectiv
Principii de bază pentru scrierea unui mesaj subiectiv
Tipuri de mesaje subiective
a. Mesajul doctrinar
b. Mesajul de tip: “Studiu pe cuvânt”
c. Mesajul de evanghelizare
d. Mesajul biografic
e. Mesajul pentru ocazii speciale

CAPITOLUL 4: STUDIUL PRELIMINAR PREGĂTIRII MESAJULUI

EXPOZITIV
1. MODUL DE EXTRAGERE ŞI DE COMUNICARE A CONCEPTULUI
2. IMPORTANŢA STUDIULUI EXEGETIC
3. PAŞI NECESARI ÎN EXEGEZA UNUI TEXT BIBLIC
1) Delimitarea textului
2) Analiza contextului
Exerciţiu aplicativ 1
 176

3) Schiţa tehnică a cărţii

4) Traducerea textului din original
5) Analiza cuvintelor şi expresiilor cheie
6) Diagramarea textului
Diagrama liniară
Diagrama bloc
7) Analiza istorică
8) Analiza literară
9) Analiza teologică
10) Extragerea principiilor
Exerciţiu aplicativ 2

CAPITOLUL 5: STRUCTURAREA HOMILETICĂ A MESAJULUI BIBLIC

1. SCRIEREA INTRODUCERII
Ce să evităm în introducere?
Elementele principale ale introducerii
1) Afirmaţia introductivă
2) Ilustraţia introducerii
3) Texte biblice care susţin afirmaţia introductivă
4) Propoziţia predicii

2. FORMULAREA PROPOZIŢIEI PREDICII

Elementele componente ale propoziţiei
Tipuri de propoziţii ale predicii

3. FORMULAREA PROPOZIŢIEI DE TRANZIŢIE

1) Identificarea ideii concesive
2) Identificarea cuvântului cheie
3) Reformularea propoziţiei predicii
Tipuri de propoziţii de tranziţie
Exerciţiu aplicativ 3

4. SCRIEREA IDEILOR PRINCIPALE

Reguli de scriere a ideilor principale
Lista de verificare a ideilor principale
Trecerea de la o idee principală la alta

5. FORMULAREA IDEILOR SECUNDARE

6.
A. DEZVOLTAREA IDEILOR SECUNDARE
1) Dezvoltarea prin interogaţie
2) Dezvoltarea cu ajutorul unor sisteme logice
3) Dezvoltarea prin analiză exegetică
Ideile secundare: un model de organizare şi dezvoltare a ideilor principale
Lista de evaluare a ideilor secundare
Trecerea de la o idee la alta
Trecerea de la o idee principală la alta
Treceri între celelalte idei ale predicii

B. SCRIEREA ILUSTRAŢIILOR
Ilustrarea adevărurilor
Scrierea ilustraţiilor
Tipuri de ilustraţii
Surse de ilustraţii
Observaţii legate de formularea ilustraţiilor
 177

C. SCRIEREA APLICAŢIILOR
Importanţa aplicaţiilor
Reguli de scriere a aplicaţiilor

6. CONCLUZIA PREDICII
Elemente componente ale concluziei
1) Ideea concesivă
2) Cuvântul cheie
3) Referinţa biblică a textului predicii
4) Recapitularea ideilor principale
5) Reformularea propoziţiei predicii
Formularea concluziei
Reguli de scriere a concluziei
Exerciţiu aplicativ

7. FORMULAREA TITLULUI MESAJULUI

CAPITOLUL 6: ÎNCHEIERE

ANEXE
1. MODEL DE PREDICĂ EXPOZITIVĂ
2. MODEL DE PREDICĂ TEXTUALĂ
3. MODEL DE PREDICĂ SUBIECTIVĂ
4. ETICHETAREA PREDICII
5. LISTĂ DE CUVINTE CHEIE
6. FIŞA DE ÎNTOCMIRE A UNUI MESAJ

BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI