

comori.org
 CÂNTĂRI CREȘTINE PREZENTĂRI AUTORI BIBLIA LINK-URI INFORMAȚII CONTACT 

Categorii  Categorii / Personaje biblice / Ilie: „Un profet al Domnului” / 10. Iordan: Carul de foc

Adunarea / Biserica

Biblia - Studiu biblic 10. Iordan: Carul de foc

Biografii  Hamilton Smith
Căsătorie și familie

Chemarea în lucrare

Diverse
În această viaţă ieşită din comun şi plină de evenimente, Ilie trece de la o
Dumnezeu minune la alta, iar scena finală este cea mai mare minune dintre toate.
Întrebări și răspunsuri Nu este călătorie mai remarcabilă decât această ultimă zi a drumului său
de la Ghilgal la Iordan. Condus de Duhul lui Dumnezeu, el trece prin
Noul Testament
locuri care vorbesc, într-un mod uimitor, despre Dumnezeu ocupându-
Personaje biblice Se cu Israel.

Tânărul creștin Putem observa mai întâi că profetul este însoţit de Elisei, care fusese uns
Vechiul Testament în locul său. Acum a venit timpul pentru Ilie să plece la cer, lăsându-l în
urmă pe Elisei pentru a-l înfăţişa pe pământ pe omul care fusese luat în
Viața de credință
ceruri. Punctul de pornire al slujbei lui Elisei a fost un om înălţat. El
Viața de rugăciune trebuia să fie pe pământ martorul puterii şi harului care pe drept poate
duce în ceruri un om, în ciuda păcatului, morţii şi a întregii puteri a
duşmanului.

În al doilea rând, putem observa că dacă omul de pe pământ trebuie să îl

reprezinte în mod potrivit pe cel din ceruri, atunci şi el trebuie să meargă
pe drumul care trece prin Ghilgal, Betel şi Ierihon către malurile
Iordanului, pentru ca acolo privirea lui să fie umplută de gloria înălţării.

În aceste taine măreţe, avem o imagine extraordinară a adevăratei poziţii

a creştinului care călătoreşte prin această lume. Dacă, pentru un timp,
suntem lăsaţi pe pământ, atunci aceasta este pentru a-L putea
reprezenta pe Omul care a plecat în ceruri – Hristos Isus, Omul în glorie.
Ce onoare imensă ne-a fost dată! Să rămânem, pentru puţină vreme, ca
martori pentru Hristos în lumea din care El a fost respins. Putem ocupa
doar o poziţie umilă şi obscură în această lume, însă noi suntem aici cu
un scop mult mai înalt. Nici mai mult, nici mai puţin decât a-L reprezenta
pe Hristos în sfera obişnuită a vieţii. Aceasta va lumina cu adevărat cea
mai plictisitoare viaţă şi va susţine cea mai tristă viaţă.

Pentru a fi martori corespunzători, trebuie ca în trăirea sufletelor

noastre să cunoaştem ceva din marile adevăruri prefigurate în această
ultimă zi a călătoriei. Şi noi trebuie să călătorim de la Ghilgal la Iordan şi
să-L zărim pe Omul înălţat şi glorificat în ceruri, mai înainte de a putea
manifesta ceva din harurile şi excelenţele Sale într-o lume din care El a
fost alungat.

Ghilgal a fost punctul de plecare în această zi memorabilă. La Ghilgal,

Israel a fost pus deoparte  pentru Dumnezeu prin circumcizie şi tot
acolo, după circumcizie, Dumnezeu a putut spune poporului “Astăzi am
îndepărtat dispreţul Egiptului de peste voi” (Iosua 5:9 
). Acolo a fost
tăiată carnea şi acolo dispreţul Egiptului a fost îndepărtat. La Marea 
Roşie ei au fost izbăviţi din Egipt, dar până când nu au fost circumcişi pe
malurile Iordanului, ocara Egiptului nu a fost îndepărtată.
Cunoaştem din Epistola către Coloseni faptul că circumcizia este
imaginea “dezbrăcării trupului cărnii”. Prin moarte am fost eliberaţi de
acel lucru rău, pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte carne. Dar
acea izbăvire este în moartea lui Hristos, iar credinţa acceptă faptul că
noi am murit cu Hristos. Bazat pe acest fapt măreţ, avem următorul
îndemn: “Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ” (Coloseni
3:5 
). În acelaşi timp, apostolul ne spune şi ce sunt aceste mădulare:
“curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie”. Este important să
reţinem că acestea nu sunt mădularele trupului, ci mădularele cărnii.
Mădularele trupului trebuie date lui Dumnezeu (Romani 6:13 
),
mădularele cărnii trebuie să fie puse în moarte. Şi, din nou, nu carnea
este cea pe care trebuie să o dăm morţii, ci mădularele cărnii. Problema
cărnii a fost tratată la cruce. Credinţa acceptă aceasta, dar în umblarea
noastră zilnică trebuie să tăiem orice caracter al cărnii – acele lucruri
urâte şi rele în care am trăit atunci când eram în lume. În măsura în care
aceste lucruri sunt încă vizibile în noi, în aceeaşi măsură ocara Egiptului
este încă asupra noastră. Deoarece toate aceste lucruri declară nu doar
faptul că noi am fost în lume, ci şi felul vieţii pe care l-am trăit în lume, şi
astfel devin o ocară pentru noi. Dar dacă aceste dovezi ale cărnii sunt
tăiate şi nu mai sunt vizibile, atunci ocara Egiptului este îndepărtată,
deoarece dacă aceste lucruri sunt îndepărtate, atunci nimeni nu poate
spune ce fel de oameni am fost atunci când trăiam în lume. Această
punere în moarte a mădularelor cărnii este Ghilgalul creştinului şi, după
cum Iosua, în timpul victoriilor sale, se întorcea mereu la Ghilgal, tot la fel
şi creştinul, după fiecare nouă victorie, trebuie să fie atent la
manifestarea cărnii şi să o respingă fără ezitare. Acesta este primul pas
al călătoriei, iar importanţa lui nu poate fi subliniată îndeajuns. Dacă
trebuie să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri, cât de
necesar este ca fiecare manifestare a cărnii să fie judecată şi respinsă pe
deplin!

Betel este următoarea etapă. Semnificaţia profundă a acestui loc

renumit este dată de istoria lui Iacov. În călătoria sa de la Beer-Şeba la
Haran, el a dat de un loc sigur în care a zăbovit toată noaptea. Având
pământul ca pat şi o piatră ca pernă, el s-a culcat. Domnul i-a apărut într-
un vis dându-i trei promisiuni necondiţionate acestui pribeag (Geneza
28:10-15 
).

1. Despre ţară – îi va fi dată lui Iacov ca sămânţa sa. Israel a primit

stăpânirea ţării, dar a pierdut-o din cauza responsabilităţii. Şi totuşi ei nu
au stăpânit-o niciodată potrivit cu această promisiune pe baza harului
suveran.

2. Despre Israel – sămânţa lui Iacov. Se vor înmulţi ca nisipul pământului

şi se vor împrăştia de la vest la est, de la nord la sud şi prin Israel, toate
familiile pământului vor fi binecuvântate.

3. Despre Iacov însuşi. Timp de douăzeci de ani el va fi un pribeag,

înfruntând greutăţi şi pericole, dar el este asigurat de Domnul că va fi cu
el, îl va ţine şi îl va aduce înapoi în ţară. “Nu te voi părăsi”, zice Domnul,
“până când nu voi face ceea ce ţi-am promis”.

Astfel, Betelul mărturiseşte credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu

faţă de poporul Său în asigurarea unui loc pentru ei, în păstrarea lor
pentru un loc şi în a-i ţine şi a-i purta astfel pe fiecare pentru ca niciunul
să nu piară, oricât de greu şi de lung ar fi drumul.

În calitate de creştini, călătorind prin această lume, cât de binecuvântaţi

suntem să avem siguranţa că acea casă spre care mergem ne este
asigurată prin aceeaşi credincioşie de neschimbat a lui Dumnezeu.
Apostolul ne poate astfel aminti că noi mergem spre “o moştenire
nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri
pentru voi”. Israel are o ţară păstrată pe pământ, iar creştinul o casă în

ceruri. Dar, mai mult, după cum Israel este păstrat pentru ţara sa, tot aşa
şi creştinul este păzit “prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o
mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă”.
Iar când vom fi în sfârşit strânşi acasă, se va vedea că niciunul din cei
care Îi aparţin nu va lipsi. Călătoria poate fi lungă, drumul poate fi greu,
împotrivirea mare, lupta aprigă – poate că deseori ne împiedicăm şi
cădem – însă cuvintele Domnului către Iacov ne sunt aplicate de către
apostol şi nouă: “Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi
părăsi”.  Dacă Ghilgalul vorbeşte despre răul de neschimbat al cărnii,
orice activitate ce trebuie respinsă, Betelul vorbeşte despre credincioşia
de neschimbat a lui Dumnezeu în care sufletele noastre se pot odihni cu
o încredere depăvârşită.

Dar în timpul profetului, mărturia Ghilgalului şi Betelului faţă de legătura

lui Dumnezeu cu Israel era doar o amintire rememorată doar prin
credinţă. La înfăţişare, Ghilgal şi Betel deveniseră mărturia pentru
păcatul poporului. Păstorul Amos acuză poporul de fărădelege la Betel şi
de înmulţirea fărădelegii la Ghilgal. Betel, locul unuia dintre viţeii de aur,
era centrul idolatriei şi, dacă ce fărădelegea idolilor era generalizată, la
Ghilgal ea era multiplicată. Credinţa lui Ilie priveşte dincolo de păcatul
groaznic al poporului şi recunoaşte că este scopul lui Dumnezeu să aibă
un popor pus deoparte pentru El Însuşi şi adus în binecuvântare doar pe
baza credincioşiei Sale neschimbate şi a harului Său necondiţionat.

Tot aşa, în ultimele zile a dispensaţiei creştine, crucea - care din punctul
de vedere al lui Dumnezeu este mărturia judecăţii cărnii - a devenit în
mâna omului un obiect de idolatrie universală şi astfel mărturia
păcatului său. Cât de mulţi se închină crucii, dar resping cu împotrivire
tot ceea ce înseamnă crucea şi Îl urăsc pe Hristos cel crucificat! Betelul,
de asemenea, - care înseamnă casa lui Dumnezeu – locul binecuvântării
pentru manifestarea a tot ceea ce Dumnezeu este în credincioşia Sa
neschimbată, a fost degradat într-o construcţie de lemn şi piatră pentru
a arăta mândria şi slava omului. Atât în timpul lui Ilie, cât şi în zilele
noastre, nimic nu dovedeşte cu atâta tărie totala ruină a ceea ce
mărturiseşte numele lui Dumnezeu ca decăderea a ceea ce este divin.
Pentru o astfel de persoană nu mai este nicio speranţă şi nu mai rămâne
nimic altceva decât judecata.

Aceasta ne este adusă în următoarea etapă a călătoriei lui Ilie. Profetul

este trimis la Ierihon, cetatea faţă de care Dumnezeu Şi-a pronunţat
osânda. Sfidându-L pe Dumnezeu, omul a reconstruit cetatea doar
pentru a atrage judecata asupra sa. Astfel Ierihonul devine martorul
judecăţii lui Dumnezeu faţă de aceia care s-au luptat împotriva poporului
Său şi s-au răzvrătit împotriva Lui. Credinţa lui Ilie anticipează faptul că
naţiunea împotrivitoare se îndrepta spre judecată, tot la fel cum credinţa
astăzi discerne faptul că creştinismul mărturisitor se grăbeşte spre
osândă.

De la Ierihon, Ilie pleacă spre Iordan. Ca şi imagine, Iordanul este râul

morţii. Prin el a trecut Israelul ca pe uscat în ţară şi acum, din nou, Ilie şi
Elisei trec pe uscat, însă pentru ei este un drum de a scăpa din ţara care
era sub judecată. Această trecere prin Iordan devine mărturia faptului că
toate legăturile dintre Dumnezeu şi Israel sunt rupte pe temeiul
responsabilităţii. Judecata este asupra lor, iar credinţa recunoaşte că
moartea este singurul mod de scăpare de apropiata judecată. Ghilgalul
ne spune că e necesară respingerea cărnii şi că ocara Egiptului trebuie
îndepărtată pentru ca Israelul să primească ţara ca moştenire. Betel
vorbeşte despre scopul suveran al lui Dumnezeu de a binecuvânta
poporul Său pe temeiul harului Său necondiţionat. Ierihon arată că
naţiunea este sub judecată pe temeiul responsabilităţii. Iordanul, că
singura cale de scăpare de judecată este prin moarte.

Oare în această călătorie tainică  nu vedem noi prefigurarea drumului

perfect al Domnului Isus în mijlocul Israelului? În El nu s-a găsit în niciun
fel ocara Egiptului. El a umblat şi a trăit în lumina credincioşiei de
neschimbat a lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale. El a avertizat
naţiunea de judecata iminentă şi a luat drumul morţii care rupea orice 
legătură cu Israelul după carne şi deschidea pentru ucenicii Săi o uşă de
scăpare din judecata care urma să vină asupra naţiunii.
Dar, dacă în Ilie vedem o prefigurare a drumului Domnului Isus prin
această lume către gloria cerească şi aceasta prin drumul morţii, în Elisei
vedem o imagine a celui credincios care se identifică din toată inima cu
Hristos, care, în duh, alege drumul ce duce afară din această lume şi
care, văzându-L pe Hristos înălţat prin cerurile deschise spre acel loc nou
din glorie, se întoarce într-o lume aflată sub judecată pentru a mărturisi,
prin har, pe Omul plecat în glorie. În timpul lui Ilie erau mulţi fii ai
profeţilor la Betel şi Ierihon, însă unul singur a mers pe drum alături de
profet. Fii profeţilor erau extrem de inteligenţi, ei îi puteau spune lui
Elisei ce urma să se întâmple, dar ei nu aveau o inimă pentru a-l urma pe
Ilie. Şi astăzi mulţi cunosc multe despre Hristos şi sunt bine educaţi în
ceea ce priveşte Scriptura, dar nu sunt pregătiţi să accepte locul afară
împreună cu Hristos şi cunosc puţin despre poziţia lor cu Hristos în
ceruri.

Prin ce putere deci, am putea întreba, este un suflet capabil să facă o

astfel de călătorie? Istoria lui Ilie ne descoperă acest secret. Cineva
remarca anumiţi paşi prin care el a fost condus să îl însoţească pe Ilie.
Primul, el a fost atras înspre Ilie. A venit o zi în viaţa lui când Ilie “a trecut
pe lângă el” şi şi-a aruncat mantaua asupra lui. Şi nu a fost oare o zi
măreaţă şi în viaţa noastră când Domnul Isus S-a apropiat de noi şi noi
am venit sub puterea harului Său şi cu bucurie am “alergat după” El? Dar,
ca Elisei, cu toate că am fost atraşi spre Hristos, totuşi existau legături
naturale care ne ţineau. Nevoia noastră şi harul Său L-au făcut pe Hristos
foarte frumos, însă El nu avea primul loc în noi. Cu toate acestea, în viaţa
lui Elisei a venit un timp când legăturile naturale s-au rupt şi apoi citim:
“Şi s-a ridicat şi a mers după Ilie şi i-a slujit”. Este un lucru să fii mântuit
prin Hristos –  sub adăpostul mantiei Sale -, însă este o cu totul altă
etapă în viaţa noastră atunci când ieşim înainte cu hotărâre pentru a-I
servi – să Îi slujim. Înseamnă aceasta că renunţăm la îndeletnicirile
noastre pentru a-L urma pe el, că întoarcem spatele caselor, soţiilor şi
copiilor noştri? Nu neapărat. Dar înseamnă că în timp ce cândva ne
îndeplineam îndatoririle având în vedere doar un scop egoist, acum
Hristos devine scopul nostru. În vreme ce un copil nemântuit trebuie să
îşi asculte părinţii pentru că aşa este drept, dincolo de dragostea
naturală, copilul mântuit va asculta deoarece aceasta Îi face plăcere lui
Hristos. Şi când Hristos devine astfel scopul, poate fi cu adevărat spus că
mergem după El şi că Îi slujim.

Dar, pe măsură ce Îl urmăm pe Hristos, creştem în cunoaşterea lui

Hristos şi aceasta ne conduce către o etapă următoare a vieţii sufletelor
noastre, devenim ataşaţi de El. Acest aspect este ilustrat într-un mod
mişcător în viaţa lui Elisei. De trei ori, în timpul ultimei zile a acestei
călătorii, el îi poate spune lui Ilie: „nu te voi lăsa”. Acesta este limbajul
unei inimi care este ţinută prin dragoste. Iar dragostea este pusă la
încercare. La Ghilgal, Betel şi Ierihon, Elisei este încercat prin cuvintele lui
Ilie: „Stai aici, te rog”, doar pentru a întâlni triplul răspuns repetat „nu te
voi lăsa”. Deşi drumul lui Ilie duce la Betel, cetatea viţelului de aur, la
Ierihon, cetatea blestemului şi la Iordan, râul morţii, totuşi Elisei îl va
urma prin puterea dragostei. Aşa după cum Rut a putut să spună în
vremea ei „încotro vei merge tu voi merge şi eu”, iar cei doisprezece au
putut să spună într-un timp ulterior, când mulţi I-au întors spatele şi nu
au mai mers cu El: "Doamne, la cine să plecăm?”. Harul i-a atras înspre
Hristos, iar dragostea i-a ţinut cu Hristos.

Mai mult de atât, ataşamentul inimii conduce la identificare deplină cu

Ilie. De trei ori în timpul acestei ultime zile a călătoriei Duhul lui
Dumnezeu foloseşte cuvintele “ei amândoi”, vorbind despre identificare.
La Ierihon “au mers amândoi”. La râu “ei amândoi au stat lângă Iordan”,
iar când apele au fost lovite “au trecut amândoi pe uscat”. Dragostea
găseşte plăcere să accepte faptul că noi am fost identificaţi cu Hristos în
locul judecăţii, la apele morţii.

În plus, dacă am fost identificaţi cu Hristos în moarte, atunci este pentru
a putea păstra părtăşia dulce cu El în înviere şi aspectul acesta este, de
asemenea, prefigurat în această frumoasă istorisire, deoarece, trecând
pe un pământ nou prin râul morţii, citim: “...pe când mergeau ei încă şi
vorbeau”. Poate că suntem mântuiţi de mulţi ani, dar mergem şi vorbim
noi încă cu Hristos în timp ce străbatem calea noastră?

Cât de binecuvântat marchează Elisei calea pe care cel credincios este

condus să Îl urmeze pe Hristos, afară din această lume condamnată la
judecată, către locul Său nou al gloriei învierii. Atraşi către El în har,
ataşaţi de El în dragoste, identificaţi cu El în moarte şi bucurându-ne de
părtăşia cu El în înviere.

Ajunşi de cealaltă parte a Iordanului, afară din ţară, totul se schimbă

dintr-o dată. Abia atunci spune Ilie: “Cere ce să-ţi fac”. Harul pune
întreaga putere a unui om înălţat la dispoziţia lui Elisei. Moartea a
deschis calea pentru revărsarea harului suveran. Vai! Cât de puţin
realizăm noi faptul profund că întregul har şi puterea Hristosului înălţat
sunt la dispoziţia noastră! Ce ocazie pentru Elisei; el trebuia doar să
ceară pentru a obţine. A cerut el viaţă lungă, sau bogăţie sau putere sau
înţelepciune? Ah, nu; credinţa sa ridicându-se deasupra a tot ceea ce
inima firească şi-ar putea dori, el cere dintr-o dată o măsură dublă a
duhului lui Ilie. El realizează că dacă trebuie să rămână pe pământ în
locul lui Ilie, el va avea nevoie de duhul lui Ilie. Oare această scenă nu ne
poartă gândurile în camera de sus din Ioan 14 
? Domnul urma să Îşi
părăsească ucenicii şi să se înalţe în glorie şi cu toate că El nu spune
“Cere ce să-ţi fac?”, totuşi El spune, să zicem aşa, “voi face o cerere
pentru voi”. “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să
fie cu voi pentru totdeauna”. Cât de înceţi suntem ca să realizăm că o
Persoană divină a plecat în ceruri şi o Persoană divină S-a coborât din
ceruri pentru a locui în cei credincioşi. Iar Persoana care S-a coborât este
la fel de măreaţă ca Persoana care S-a înălţat. Dacă suntem lăsaţi pe
acest pământ pentru a fi imagine a lui Hristos ca Omul glorificat, vom
avea nevoie, după cum spunea cineva, de “o putere corespunzătoare cu
El”.

Elisei ceruse un lucru greu, totuşi acesta îi va fi dat dacă, spune Ilie, “mă
vei vedea când voi fi răpit de la tine”. “Şi a fost aşa: pe când mergeau ei
încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au descărţit pe cei doi;
şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut”. El îl vede
pe Ilie suindu-se în glorie, dar pe pământ “nu l-a mai văzut”. Apostolul
spune “şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum
nu-L mai cunoaştem astfel”. Şi care este rezultatul faptului că apostolul L-
a văzut pe Hristos în glorie? El răspunde: “Dacă este cineva în Hristos,
este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. Şi
despre acest fapt ni se relatează în această întâmplare, deoarece citim că
Elisei “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. Dar mai mult, nu
numai că el renunţă la “cele vechi”, ci el le face şi fără folos. El nu le-a
împăturit să le pună deoparte cu grijă, pentru a fi gata să fie luate din
nou în viitor, ci “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. El a
terminat cu ele pentru totdeauna. De acum înainte el este îmbrăcat cu
mantaua lui Ilie. Dar aceasta este mantaua omului care se urcase la
ceruri după ce trecuse pe la Ierihon şi prin Iordan. În mod simbolic, el
trecuse prin judecată şi moarte şi, ca rezultat, Dumnezeu este liber să îl
trimită înapoi pe Elisei cu un mesaj de har către o naţiune aflată sub
judecată. Însă pentru ca acest martor să aibă vreo putere, el trebuie să
fie cu adevărat un trimis al omului din ceruri. Ce binecuvântare a fost
aceasta în cazul lui Elisei, deoarece, pe drumul de întoarcere la Ierihon
de la scena răpirii, fiii profeţilor exclamă dintr-o dată: “Duhul lui Ilie se
odihneşte peste Elisei. Şi au venit în întâmpinarea lui şi s-au plecat până
la pământ înaintea lui”.

În acelaşi fel, văzându-L pe Hristos în glorie şi ochii noştri fiind umpluţi cu

gloriile noii creaţii, este privilegiul nostru să renunţăm la “cele vechi” şi în
puterea “Duhului de viaţă în Hristos Isus” să Îl reprezentăm pe Omul care
S-a înălţat la ceruri în aşa fel,  încât chiar lumea să fie silită să observe că 
noi am fost “cu Isus”, după cum au spus în vremea lui Elisei “duhul lui Ilie
se odihneşte peste Elisei”.
  Ilie: „Un profet al Domnului” 

9. Ahazia: Mesajul morţii

 ÎNAPOI
9. Ahazia: Mesajul morţii

 Ce cred eu despre acest articol

 Am întrebări cu privire la acest articol


Copyright © 2011-2018 Comori.Org  