LUMINA CEA ADEVĂRATĂ

Revista misionară pentru toți și fiecare

Nr. 4/2022
 NU TÂRÎ CRUCEA, CI SUS CU EA PE
UMERI!1
Fiul meu! Toți oamenii au câte o cruce. Nu este
casă în care să nu afli câte un fel de „cruce”. Du-te în casa
bogatului și vei afla acolo „cruci” cu mult mai mari și mai
grele decât în bordeiul săracului. Numai că cei mai mulți
poartă aceste „cruci” fără nici-un folos de mântuire
sufletească. Pentru cei mai mulți, crucea încercărilor și
necazurilor este un fel de „nenorocire”, un fel de „soartă
crudă”, un fel de „făcătură”, un fel de „blestem”. Cei mai
mulți își târăsc crucea ca pe un blestem, ca pe o soartă
crudă de care nu pot scăpa. Iar, neputând scăpa de ea, o
târăsc după ei. O poartă de silă și, dacă ar putea, ar
zvârli-o cât colo. O astfel de „cruce” n-are nimic cu
mântuirea sufletului. Cei ce o poartă, o poartă în zadar.
„Cruce” aceasta este și un fel de rușine. Purtătorii
ei se rușinează de ea. Umblă să-și acopere fața, să nu-i
vadă lumea. Să nu afle lumea „nenorocirea” și „pacostea”
ce-a dat peste ei. Să nu afle lumea de „crucea” din casa
lor. Deci, iubitul Meu, nu-ți târî crucea ca pe un necaz de
care nu poți scăpa. Ci, sus cu ea, pe umeri! Numai o cruce
purtată pe umeri poate fi o cruce mântuitoare.
Și nu te rușina de crucea ta! Ci, dimpotrivă, te
laudă cu ea și te bucură de ea. Și spune tuturor pe tot
locul că tocmai crucea din casa ta și din viața ta te-a
ajutat să afli Crucea și Jertfa Golgotei Mele.

Din cartea preotului Iosif Trifa „Ia-ți crucea ta!”, p. 9-10.

1
 RUGĂCIUNEA

Da! Așa este Doamne, Tu ne trimiți crucea, dar

noi ne îngrozim de ea. Tu ne îmbii crucea, dar noi
fugim de ea. Și dacă nu scăpăm de ea, o purtăm ca pe
un blestem, ca pe o nenorocire. O, atâția și atâția
oameni umblă cu crucea pe la vrăjitori, pe la
cărturărese. Pe acolo își închipuie că pot afla
„rosturile” ei și pot scăpa de ea.

O, Doamne Iisuse, și eu vedeam în crucea vieții

mele o „făcătură”, o „soartă vitregă”, un „blestem”. Și
numai după ce am aflat Crucea și Jertfa Ta, aflat-am
că blestemul era o binecuvântare și suferința un
înger. Numai după ce am aflat Crucea Ta, am înțeles
crucea mea și am început să o iubesc ca pe un înger
din cer, trimis să ajute mântuirea mea. Ca pe un
înger care m-a dus la Golgota.

Până la sfârșit, voi purta cu drag, Iisuse

Doamne, pe umerii mei crucea suferinței. Și voi vesti
pe tot locul darul și ajutorul ce ni-l dă purtarea
acestei cruci. Și voi striga pe orice suflet să-și ia cu
drag crucea pe umeri și să o poarte ca pe un
neprețuit dar și ajutor de mântuire sufletească.

Continuare în numărul viitor!

 CATEHISMUL CREȘTINULUI
DREPTCREDINCIOS2
CREDINȚA
24. Ce este credința?
Credința este puterea prin care primim ca adevăr
neîndoielnic tot ce a descoperit Dumnezeu și învață
Sfânta Biserică pentru mântuirea noastră. Prin credință
cunoaștem ceea ce nu putem vedea și adeverim ceea ce
nădăjduim de la Dumnezeu. De aceea, Sf. Apostol Pavel
zice: „Credința este adeverirea celor nădăjduite și
dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1).
Cuprinsul credinței, adică învățătura Bisericii, este
cuprinsul Descoperirii dumnezeiești. Creștinul ortodox
este dator să cunoască bine cuprinsul credinței sale,
pentru a nu fi amăgit de numeroasele învățături greșite
și deșarte.
25. Unde se cuprinde învățătura credinței creștine?
Învățătura credinței creștine se cuprinde, pe scurt,
dar cu cuvinte lămurite, în Simbolul de Credință, care a
fost alcătuit de Sfinții Părinți la Întâiul Sinod Ecumenic
de la Niceea și la Al Doilea Sinod Ecumenic de la
Constantinopol.
26. Ce este Simbolul de Credință?

2 Catehismul creștinului dreptcredincios. București: Basilica, 2019, p. 19-26.

 Simbolul de Credință sau Crezul este o scurtă și
limpede mărturisire a învățăturii de credință creștine. El
are 12 articole:
1. Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul,
Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și
nevăzutelor.
2. Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai
înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel
de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
3. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră
mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la
Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om.
4. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat
și a pătimit și S-a îngropat.
5. Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
7. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții,
a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.
8. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul,
Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu
Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.
9. Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească
Biserică.
10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
11. Aștept învierea morților.
12. Și viața veacului ce va să vie. Amin!
 Dumnezeu-Tatăl
27. Care este articolul 1 din Simbolul de Credință și
ce învățătură cuprinde?
Articolul întâi din Simbolul de Credință este: „Cred
întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul
cerului și al pământului, văzutelor tuturor și
nevăzutelor”. El cuprinde învățătura creștină despre
Dumnezeu cel unul în Ființă și întreit în Persoane și
despre întâia Persoană a Sfintei Treimi – Dumnezeu-
Tatăl.
Biserica învață că este un singur Dumnezeu, adică o
singură Ființă dumnezeiască; dar în Ființa dumnezeiască
cea una, trebuie să deosebim trei Persoane, fără să le
despărțim și fără să le amestecăm: Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt. Cele trei Persoane ale Dumnezeirii sunt egale,
niciuna nu este mai veche, ai mare ori mai desăvârșită
decât alta. Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este
Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu adevărat și
Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, dar nu sunt trei
dumnezei, ci un singur Dumnezeu adevărat.
Cele trei persoane dumnezeiești la un loc se numesc
Preasfânta Treime. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut
din Tatăl și Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Taina
Preasfintei Treimi este negrăit de mare; ea nu su poate
înțelege cu mintea, ci o primim numai prin credință.
Dumnezeu-Tatăl este numit Atotțiitorul pentru că
toate câte sunt, adică toate făpturile, sunt ținute sau
păstrate după planul Său, după voia și puterea Sa, El
îngrijindu-Se de toate, după înțelepciunea Sa cea
preaînaltă. Această neîntreruptă grijă părintească a lui
Dumnezeu față de lume se numește providență sau
pronie dumnezeiască.
Articolul 1 din Simbolul Credinței cuprinde mai
departe învățătura despre crearea lumii. Creatorul lumii
este Dumnezeu, „Făcătorul cerului și al pământului,
tuturor văzutelor și nevăzute”.
Lumea înseamnă cerul și pământul și tot ce este
scris în ele, afară de Dumnezeu. Lumea se împarte în
două părți, văzută și nevăzută. Cea văzută este tot ceea
ce se poate cunoaște cu simțurile omenești; iar cea
nevăzută sunt îngerii și sufletul omenesc.
Îngerii sunt ființe personale adevărate, facute de
Dumnezeu din nimic; ei sunt duhuri sau puteri
netrupești, slujitoare lui Dumnezeu. Îngerii sunt de două
feluri: buni și răi. La început, când i-a făcut Dumnezeu,
toți îngerii erau buni, dar apoi o parte dintre ei, căzând
în păcatul mândriei, s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu
și așa s-au făcut îngerii răi sau diavoli. Și, odată cu
căderea îngerilor răi, s-a ivit iadul, care este stare lor de
nefericire și locul lor de sălășluire. Îngerii cei buni au
rămas în cer, în fericire, în apropiere de Dumnezeu și-L
slujesc, fiind întăriți în bine prin har și fâcând numai cele
bune.
 Lumea văzut-o Dumnezeu tot din nimic, numai cu
cuvântul și voința Sa atotputernică, și a orânduit-o
treptat, în șase zile: în ziua întâi a făcut lumina, în a doua,
cerul văzut, în a treia, uscatul și plantele, în a patra,
luminătorii și mulțimea stelelor, în a cincea, animalele
din apă și din aer, în a șasea, animalele de pe uscat și,
mai pe urmă, pe om.

28. Care este învățătura creștină despre om?

Omul este cea mai de seamă făptură de pe pământ,
căci numai omul este făcut după chipul lui Dumnezeu și
spre asemănarea cu El și numai pe om l-a binecuvântat
Dumnezeu să crească, să se înmulțească, să umple
pământul și să-l stăpânească (Facerea 1,26-28).
Trupul omului l-a făcut Dumnezeu din pământ, iar
sufletul lui l-a creat prin suflarea dumnezeiască, odată cu
trupul. De aceea, la moarte, trupul se întoarce în pământ,
din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea
nevăzută (Eclesiastul 12,7).
Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul
nemuritor cu puterile sufletești, mintea și cugetarea,
simțirea și voia liberă, care se îndreaptă către
Dumnezeu; iar asemănarea cu Dumnezeu înseamnă
întărirea în virtute și sfințenie a acestor puteri sufletești
ale omului, până la unirea cu Dumnezeu.
29. Unde a așezat Dumnezeu pe cei dintâi oameni și
cum trăiau ei acolo?
Pe cei dintâi oameni – Adam și Eva – i-a așezat
Dumnezeu în Raiul pământesc, adică într-o mare și
frumoasă grădină în care ei își duceau viața fiind
povățuiți direct de Dumnezeu. Acolo, ei duceau o viață
fericită, în iubire față de Părintele Ceresc și
împărtășindu-se de harul Lui. Mintea primilor oameni
era luminată și fără greșeli, inima sau simțirea era curată
și fără poftele, voința era dreaptă și înclinată numai spre
bine, trupul era sănătos și fără nicio suferință.
Pentru ca să întărească prin lucrarea puterile
sufletești ale întâilor oameni și să le încerce ascultarea,
Dumnezeu Și-a arătat voința Sa către ei, dându-le o
poruncă limpede, anume să nu mănânce din pomul
cunoașterii binelui și răului, pentru că, dacă vor mânca
din acel pom, vor muri (Facerea 2,16-17). Astfel,
Dumnezeu dă porunca aceasta nu pentru a-l slăbi și
coborî pe om, ci pentru a-l întări și înălța. Dumnezeu dă
această poruncă pentru ca omul să-și poată arăta prin
fapte dragostea față de Făcătorul său și să se
statornicească în bine.
Fericirea celor dintâi oameni din Rai a ținut atât
timp cât a ținut nevinovăția lor, adică atât cât au stat în
ascultare și dragoste deplină față de Dumnezeu, păzind
porunca Lui.
30. Cum au căzut în păcat primii oameni și care este
păcatul lor?
Primii oameni au căzut în păcat așa: Diavolul
pizmuia pe oameni din Rai pentru fericirea lor și voia cu
orice preț să-i facă să o piardă. De aceea, prin viclenie, el
se apropie de ei și, înșelându-i, îi face să creadă că dacă
vor mânca din pomul oprit, adică al cunoștinței binelui și
răului, se vor face întocmai ca Dumnezeu. Astfel,
trufindu-se și ei, se lasă amăgiți și, călcând voia lui
Dumnezeu, au căzut în păcat. Așa s-a ivit răul în lumea
oamenilor, după ce, mai întâi, se ivise în lumea îngerilor.
Păcatul primilor oameni este foarte mare pentru cî
prin el s-a călcat singura poruncă pe care le-a dat-o
Dumnezeu, adică s-a călcat toată voia lui Dumnezeu
arătată lor. Păcatul este neascultare și nerecunoștință,
dar mai ales mândrie, adică dorința de a fi ca Dumnezeu,
dar fără ajutorul Lui și chiar împotriva Acestuia; păcatul
este schimbarea iubirii lui Dumnezeu cu iubirea față de
făptură, adică desprindere de Dumnezeu și alipire de
făptură.
De aceea, și urmările păcatului au fost grele:
ruperea legăturii de har cu Dumnezeu, îndepărtarea și
înstrăinarea de Dumnezeu, alungarea din Rai,
încunecarea chipului lui Dumnezeu din om, adică
întunecarea minții, stricare inimii și slăbirea voinței,
viață cu muncă grea, dureri și necazuri de tot felul.
 Vina păcatului și urmările lui au trecut de la Adam și
Eva la toți urmașii lor firești, căci toți se nasc cu păcat.
Acest păcat cu care ne naștem toți se numește păcat
strămoșesc, pentru că a fost săvârșit de strămoșii
neamului omenesc.
31. A părăsit Dumnezeu pe oameni după căderea
lor?
Dumnezeu nu a părăsit pe oameni nici după căderea
lor. Dumnezeu a făcut lumea din bunătate și, fiind
Atotbun, nu a lăsat pradă pierzării pe om, care este
făptura Lui cea mai aleasă. Chiar la scoaterea strămoșilor
noștri din Rai, Dumnezeu a făgăduit un Mântuitor
(Facerea 3,15), care să zdrobească puterea răului și să
împace pe oameni cu Dumnezeu. Mântuitorul este
Domnul nostru Iisus Hristos.
De la căderea omului până la venirea Mântuitorului
a lăsat Dumnezeu să treacă multă vreme, multe mii de
ani, în care oamenii să cunoască amărăciunea păcatului
și starea rea în care au ajuns și să convingă că nu se pot
mântui numai cu puterile lor proprii, ci cu ajutor de sus.
Dar și în această vreme, Dumnezeu S-a îngrijit de
oameni, i-a călăuzit și i-a pregătit pentru primirea
Mântuitorului, prin îndrumări și pedepse, prin Lege și
prin prorocii, ca să-L poată recunoaște atunci când va
veni.

Continuare în numărul viitor!

 ISTORIOARE DUHOVNICEȘTI
Dialogul unui diavol bătrân cu unul mai tânăr 3

Un tânăr diavol:
- Cum ai trimis în iad atâtea suflete??
Bătrânul diavol:
- Prin frică!
Cel tânăr:
- Bravo! De ce le era frică? Război? Foamete?
Bătrânul:
- Nu...De o boală!
Cel tânăr:
- Nu s-au îmbolnăvit? Nu erau pe moarte? Nu a
existat niciun leac?
Bătrânul:
-... s-au îmbolnăvit. Au murit. Exista un leac...
Cel tânăr:
- Nu înțeleg...
Bătrânul:
- Au crezut din greșeală că singurul lucru pe care
trebuie să-l păstreze cu tot prețul este VIAȚA!!!
Nu s-au îmbrățișat....Nu s-au salutat...S-au
îndepărtat unul de celălalt! Au renunțat la toate
contactele umane...La tot ce este uman! Au rămas fără
bani. Și-au pierdut locul de muncă. Dar au să se teamă
pentru viața lor chiar dacă nu mai aveau nici măcar
pâine. Au crezut tot ce-au auzit, au citit ziare și au crezut

3
C. S. Lewis „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”.
orbește tot ce au citit. Au renunțat la libertate. Nu au mai
plecat de acasă. Nu au mers nicăieri. Nu și-au vizitat rude
și prieteni.
Lumea s-a transformat într-un mare lagăr de
concentrare, cu prizonieri voluntari.
Au acceptat totul!!! Doar pentru a supraviețui unei
alte zile mizerabile...
Nu au trăit, au murit în fiecare zi!
A fost ușor să le iau sufletele mizerabile...
VERSURI CREȘTINE
ODINIOARĂ ȘI ACUM
Aruncându-ne în urmă
Ochii noștrii sufletești
Către anii din vechime
A vieții creștinești,
Mintea noastră se uimește
De sfințenia de-atunci,
Limba fară grai rămâne,
Ne simțim ca niște prunci.
Căci vedem păgânătatea
Dând război necontenit
Adunările creștine
Din Apus și Răsărit.
Și aflăm credința sfântă
Ca un foc atunci arzând
Iar Biserica în culmea
Biruințelor șezând.
Adâncindu-ne mai tare
În trecutul departat
Al Bisericii creștine
Gândul nostru stă mirat:
Uriași vedem în față
Pe străbunii credincioși,
Noi suntem pe lângă dânșii
Toți, pitici neputnicioși.
CE SUNT EU FĂRĂ DE DOMNUL?

Ce sunt eu fără de Domnul?

Sunt un praf de oase reci,
Hrana viermilor din groapă
Şi a muncilor de veci!
Mintea mea fără de raza
Luminărilor de sus
Este beznă nesfârşită
După „veşnicul Apus”.
Ochii mei fără privirea
Spre Părintele Ceresc,
Sunt ca ochelarii negrii
A celor care orbesc!
Gura mea, fără mişcarea
Darului lui Dumnezeu,
Este clopot fără limbă,
Fără glas fiind mereu.
Însuşi biata mea ureche,
Fără Duhul Lui Cel Sfânt,
Este zdreanţă agăţată,
Care tremură în vânt.
Iar la mâini şi la picioare,
Dacă Domnul nu dă spor,
Lucrul meu – atunci – şi mersul
Este veşnic pierzător!
Fără darul Sfintei Troiţe,
Eu sunt vierme stricător,
Căci, trăind fără lumină,
Fără de nădejde mor!

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

 BISERICA GHIDIGHICI
locul care unește oamenii!

Fondatorul și redactorul revistei:

Prot. mitr. Dr. Maxim Melinti
Biserica Ortodoxă Ghidighici
mun. Chișinău, MD-2088, s. Ghidighici,
str. Ștefan cel Mare, 55
tel: 022-71-01-49, 0792-56-111
e-mail: bisghidighici@gmail.com
www.biserica-ghidighici.md
C/F: 1014620010144

Tiraj 500 ex. Publicația se oferă gratis