The Preacher and His Preaching

SCHIȚĂ DE CONȚINUT
Dedicație
Cărți scrise de Alfred P. Gibbs
Prefață
Prefețe
Introducere
Capitolul 1.CALIFICĂRILE PREDICATORULUI
I. El trebuie să fie regenerat

1. Posibilitatea autoînșelării
2. Descrierea unor astfel de simpli profesori
3. Nevoia de asigurare a predicatorului de mântuire II. El
trebuie să-L iubească pe Domnul Isus
1. Iubirea lui Hristos, motiv de constrângere
2. Exemplul lui Hristos în iubire
3. Îndatorirea ucenicilor Săi III.
El trebuie să iubească sufletele
1. Este posibil să iubești să predici și să nu
iubești sufletele 2. Pasiunea lui Hristos pentru
suflete
3. Necesitatea unei estimări corecte a valorii unui suflet
Capitolul 2. CALITĂȚILE PREDICATORULUI
(continuare) IV. El trebuie să fie

un student al Bibliei 1. El trebuie
să o cunoască prin citirea ei
2. Trebuie să o citez din memorie
3. Trebuie să o studiezi prin aplicare sârguincioasă: Trebuie
să fie un D.D.D.D.D.D.D. V. Trebuie să fie un om de
rugăciune.
1. Exemplul nostru în rugăciune
2. Încurajarea noastră în
rugăciune (1) Re garding every
detail of his life (2) Eac h aspect
of his service
(3) Pra yer în viața lui Pavel
VI. El trebuie să fie curat în
viața lui 1. Necesitatea
absolută a acesteia
2. Amenințarea
inconsecvenței 3. Pericolul
proeminenței
Capitolul 3. (continuare)
CALITĂȚILE PREDICATORULUI
VII. El trebuie să fie potrivit

pentru lucrare 1. Potrivit din
punct de vedere spiritual
(1) Gif ted to predica
(2) Mu st dezvolta darul. Cadoul ar trebui
să fie: (a) Cove ted
(b) Stirr ed up
(c) Deve loped prin
exerciții (d) Se poate
pierde prin neglijență (3) În
o atmosferă spirituală 2. În
formă din punct de vedere
fizic
(1) Valoarea trupului (2)
Trupurile noastre sunt ale
Domnului (3) Valoarea
sănătății bune
CALITĂȚILE PREDICATORULUI
3. Mental apt
(1) pericolul fanatismului (2)
necesitatea unei gândiri
sănătoase 4. Potrivirea din
punct de vedere educațional
(1) e nevoie de ea
(2) e avantajul ei (3)
e dispoziția ei (a)
Biblia
(b) O bibliotecă go od
(c) Corr espondență cursuri
(d) Scriere ing
(e) Criti cism
Capitolul 5.CHEMAREA PREDICATORULUI
I. Este individual
1. I nvolvărează o abordare
personală a inimii 2. Născută într-
o atmosferă spirituală
3. Vine în mijlocul activității crești ne
II. Ea este definitivă
III. Este variată în funcție de circumstanțe. Câteva
exemple: IV. Nu implică în mod necesar un serviciu
cu normă întreagă
1. Nici o distincție în Noul Testament între "clerici" și "laici" 2.
Răul profesionalismului în lucrarea Domnului
V. Elementele care se combină pentru a constitui o
chemare divină 1. Îndemnul lăuntric al Duhului Sfânt
2. Un cuvânt precis din Scriptură pentru a aprofunda
convingerea 3. Compasiunea inimii
4. Sfatul creștinilor evlavioși
5. Cuvântul și acțiunea unui slujitor al lui Dumnezeu
călăuzit de Duhul Sfânt 6. Ordinea divină a
providențelor lui Dumnezeu
7. Recomandarea adunării de acasă a cuiva
Capitolul 6.NECESITATEA DE A PREDICA
I. Mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru

răspândirea Evangheliei 1. Ordinea divină
trasată (Rom. 10:9-17)
2. însărcinarea divină dată (Matei 28:18-20) 3.
Programul divin în curs de realizare
4. Termenii divini examinați
II. Predicarea este o mărturie a
faptelor Evangheliei 1. Definiția unei
mărturii
2. Scopul unui martor
3. Evanghelia este o manifestare a adevărului lui
Dumnezeu 4. Mărturie ilustrată în Faptele
Apostolilor
III. Predicarea este mijlocul de a genera credință în cel
care o ascultă 1. Credința presupune o revelație anterioară
2. Credința are nevoie de un obiect
3. Credința, condiția esențială a mântuirii
NECESITATEA PREDICĂRII
IV. Predica este mijlocul prin care sufletele sunt regenerate

1. Cuvântul este viu
2. Cuvântul este dătător de
viață 3. Cuvântul dezvoltă
viața
V. Predicarea este mijlocul prin care ascultătorul
este zidit 1. Tripla dorință a lui Pavel (Col. 1:28-29)
2. Cele șapte lucrări ale Cuvântului lui Dumnezeu (2 Tim.
3:15-17) 3. Trei scopuri ale slujbei (Ef. 4:12)
VI. Predicarea este responsabilitatea solemnă a tuturor celor
astfel înzestrați 1. O necesitate impusă predicatorului
2. O încredere încredințată fiecărui
predicator 3. O datorie care trebuie
plătită de fiecare predicator
4. Cauzele și tragedia unei slujbe neîmplinite (1)
Firea r omului
(2) Slo tatea
(3) Sel fishness
(4) Th pledoaria "fără talent"
(5) Unj udged păcatul și mondenitatea vieții
NECESITATEA PREDICĂRII
VII. Predicarea trebuie să atingă întreaga personalitate a

ascultătorului 1. Personalitatea definită
2. Personalitatea exprimată
3. Trebuie să se facă apel la întreaga personalitate și să fie
câștigată pentru Hristos 4. Pericolul de a face apel doar la o
parte a personalității
5. Intelectul
(1) Un înzestrare de la Dumnezeu
(2) Enl țiați prin Cuvânt (3) Ap
pealed to în Scripturi 6. Emoțiile
7. Testamentul
(1) Go d o respectă și nu o constrânge niciodată
(2) Go d cere o predare necondiționată a
acesteia (3) predicatorul trebuie să ceară o
decizie din partea ei (4) nu trebuie să fie nici
o forțare a voinței
(5) Tes t de predicare adevărată
8. Un studiu al cuvântului "inimă" în Scriptură
Capitolul 9.SPRIJINUL PREDICATORULUI
I. Scriptura și predicatorii cu normă întreagă: Chemați, echipați,

lăudați și trimiși
II. Aceștia ar trebui să fie susținuți de sfinți (1 Cor. 9:1-
23) 1. Autoritatea lui Pavel declarată: Cele patru
întrebări (vs.1-3)
2. Dreptul lui Pavel la întreținere declarat (vs. 4-6)
3. Dovada lui Paul a dreptului său la întreținere: Cele patru apeluri
(vs. 7-13) 4. Concluzia inevitabilă (v. 14)
III. Dreptul lui Pavel de a fi sprijinit a renunțat prin har
(vs. 15-23) 1. Predicatorul trebuie să fie independent
de om
2. Predicatorul este singurul responsabil în
fața Domnului pentru (1) Domeniul lui Hi s
(2) Nat ura de lucru
(3) Metode de
lucru pe care le
folosește
3. Determinarea predicatorului
(1) Pentru predica evanghelia
în mod liber
(2) Să caute prin toate mijloacele să câștige suflete
Capitolul 10. PERICOLELE PREDICATORULUI
I. Pericolul familiarității nejustificate cu lucrurile

divine II. Pericolul unei vieți incoerente
III. Pericolul neglijării propriei vieți spiritual e IV.
Pericolul nesimțirii față de nevoile celorlalți
V. Pericolul profesionalismului și nebunia de a te lua pe tine
însuți prea în serios
VI. Pericolul compromisului
1. I în raport cu propria
viață 2. I n raport cu ceilalți
3. I în legătură cu slujirea Cuvântului
VII. Pericolul popularității
Poem: Calea servitorului
Capitolul 11. PREDICA ȘI STRUCTURA EI: DEFINIȚIA
I. Definiția unei predici 1.

Un discurs oral
2. Pentru mintea
populară 3. Pe baza
adevărului scriptural 4.
Tratate în mod elaborat
5. Cu scopul de a convinge II.
Structura predicii
Capitolul 12. :
PREDICA ȘI STRUCTURA EI TEXTUL
I. Definiția sa
II. Necesitatea
sa
III. Selecția sa și câteva principii de orientare
IV. Interpretarea sa. Trebuie să fie
interpretată: 1. Cu onestitate
2. I n lumina contextului
său 3. I n lumina limbii sale
4. I n lumina istoriei biblice, a manierelor și
obiceiurilor 5. I n lumina învățăturii generale a
Scripturii
6. I n lumina semnificației sale tipice
7. I n lumina învățăturii sale dispensaționale
Capitolul 13.PREDICA ȘI STRUCTURA EI: TEMA
I. Definiția sa
II. Alegerea sa, cu exemple III.
Avantajele enunțării IV.
Metode de afirmare
1. Logic
2. Retorică
3. Alte câteva exemple
Capitolul 14.PREDICA ȘI STRUCTURA EI: INTRODUCEREA
I. Definiția acesteia
II. Scopul ei: Patru obstacole de depășit III.
Importanța ei
IV. Câteva sugestii cu privire la aceasta
V. Câteva surse din care poate fi extrasă, cu exemple din fiecare dintre ele
Capitolul 15. :
PREDICA ȘI STRUCTURA EI DISCUȚIA
II. Necesitatea diviziunilor în cadrul
discuțiilor III. Scopul diviziunilor
IV. Șapte reguli referitoare la aceste diviziuni
V. Metode de a le enunța
1. Forma logică 2.
Forma retorică
3. Forma interogativă, cu câte un exemplu pentru
fiecare VI. Modalități de discuție
1. Explicația
2. Observația
3. Elementele unei predici satisfăcătoare
Capitolul 16. :
PREDICA ȘI STRUCTURA EI CONCLUZIA
II. Câteva sugestii cu privire la aceasta: Ar
trebui să fie 1. Scurt
2. Variat
3. Real
4. Personal
5. Pointed
6. Concluzia
7. Elementele unei adrese bune
Capitolul 17.MODURI DE LIVRARE
I. Citire
1. Avantajele
2. Dezavantajele
II. Recitarea
1. Avantajele
2. Dezavantajele III.
Extemporaneitate 1.
Avantajele
2. Dezavantajele
Capitolul 18.TIPURI DE PREDICI: MĂRTURIA PERSONALĂ
1. Exemplul lui Hristos

2. Exemplul lui Pavel
I. Definiția mărturiei personale II. Valoarea
ei
III. Importanța lui IV.
Sugestii despre cum să o
spunem V. Pericolele ei
Capitolul 19.TIPURI DE PREDICI: PREDICA EXPOZITIVĂ
I. Definiția predicii expozitive II.

Avantajele ei
III. Pericolele pe care le prezintă
IV. Câteva sugestii privind pregătirea
lui V. Câteva exemple de schițe pentru
el
1. Binecuvântarea divină (Evr. 13:20-21)
2. Mântuirea neprihănită a lui Dumnezeu
(Rom. 10:1-17) 3. Evanghelia după Pavel (1
Cor. 15:1-8)
Capitolul 20.TIPURI DE PREDICI: PREDICA TEXTUALĂ
I. Definiția predicii textuale II.

Avantajele acesteia
III. Dezavantajele acesteia
IV. Câteva sugestii privind pregătirea unei
schițe pentru ea V. Câteva exemple de schițe
pentru ea
1. Evanghelia în șapte cuvinte (Efeseni 2:8)
2. 2. Invitația minunată a lui Hristos (Matei
11:28) 3. Șapte fapte cu privire la mântuire
(Ioan 10:9)
Capitolul 21. TIPURI DE PREDICI: PREDICA TOPICĂ
I. Definiția predicii tematice II.

Avantajele ei
III. Dezavantajele acesteia
IV. Indicații despre cum să pregătești o schiță pentru ea și
șapte întrebări V. Câteva exemple de schițe tematice
1. Nașterea din nou (Ioan
3:1-9) 2. Răscumpărarea
(Rom. 3:19-31)
Capitolul 22. TIPURI DE PREDICI: PREDICA DESPRE INCIDENTUL ISTORIC
I. Definirea incidentului istoric Predică II.

Avantajele acestuia
IV. Câteva exemple de schițe de
predică 1. Cei zece leproși (Luca 17:11-
19)
2. Atingerea credinței (Marcu 5:25-34)
Capitolul 23. TIPURI DE PREDICI: PREDICA BIOGRAFICĂ
I. Definiția predicii biografice II. Avantajele

ei
III. Sugestii despre cum să pregătiți o schiță pentru aceasta
IV. Exemplu de schiță pentru aceasta: Enoh (Gen. 5:18, 21-24; Evr. 11:5)
Capitolul 24. TITLUL PREDICII
I. Avantajul acesteia
II. Câteva principii care ar trebui să ghideze
selecția sa III. Metode de enunțare a titlului
IV. Câteva titluri culese de la predicatori faimoși
Capitolul 25. PREGĂTIREA PREDICII
I. Necesitatea lui 1. I
t este esențial
2. I t este scripturală: Schița unui predicator despre predicare (Eccl.
12:9-12) 3. I t este sensibilă
II. Selectarea subiectului
1. Trebuie să existe o rugăciune serioasă și hotărâtă
2. Este posibil ca subiectul să fi fost imprimat anterior în
minte 3. Poate că subiectul a fost deja ales
4. Subiectul poate să fi fost sugerat prin ascultarea unui alt
predicator 5. Poate că citirea unei cărți de predici l-a sugerat
6. Este posibil ca un eveniment actual să fi dus la aceasta
7. Nevoile audienței vor ajuta la determinarea acestuia.
Capitolul 26.PREGĂTIREA SCHIȚEI DE PREDICĂ
I. Începeți devreme
II. Citiți frecvent pasajul din Scriptură III.
Căutați pasaje paralele în Biblie.
IV. Citiți porțiunea din Scriptură în alte versiuni
V. Folosiți Concordanța
VI. Concentrează-te pe subiect sau pe text, cu multă hârtie la
îndemână VII. Tabulați aceste gânduri în ordinea lor logică
VIII. Ar trebui să se pregătească acum o
introducere IX. Trebuie planificată o
concluzie
Capitolul 27. ȘI A
PREGĂTIREA ILUSTRAȚIILOR SCHIȚEI DE PREDICĂ
I. Ar trebui să se pregătească acum ilustrații

adecvate 1. Scopul lor de șapte feluri
2. Selecția lor
3. Sursa lor
II. Acum consultați alți scriitori
III. Condensați numeroasele pagini pe
o singură pagină IV. Repetați cât mai
des posibil
V. Încredințați-o lui Dumnezeu cu umilință, cu rugăciune și cu credință
Capitolul 28. :
COLECTAREA MATERIALULUI SELECTAREA UNEI BIBLIOTECI
I. Necesitatea unei biblioteci atent selecționate

II. Valoarea acesteia
1. Pentru a permite cărților să
înlocuiască Biblia 2. Multe cărți sunt
dăunătoare din punct de vedere
pozitiv 3. Pentru a sacrifica calitatea
în favoarea cantității
Capitolul 29. :
COLECTAREA MATERIALULUI PE PLAN TOPIC
I. Conținutul acestei biblioteci: Patruzeci și patru de subiecte, aranjate topic
Capitolul 30. :
COLECTAREA MATERIALULUI ORGANIZAREA UNEI BIBLIOTECI
I. Un index de carduri aranjate:

1. Topic
2. Textual
II. Un dulap de arhivare aranjat:
1. Topic, cu o listă alfabetică sugestivă de subiecte
2. Textual
III. Lectura largă este esențială
1. Biblia trebuie să fie cartea
preeminentă 2. Istoria, antică și modernă
3. Poezie
4. Biografii
5. Clasicii
6. Predici
7. Publicații periodice
8. Reviste seculare
9. Tracturi
evanghelice bune 10
. Ziarul IV. O carte
de gândire
V. Însemnări din discursurile altor predicatori
VI. Trebuie dezvoltat "obiceiul omiletic" 1. Prin
observare
2. Prin practică
Capitolul 31.ROSTIREA PREDICII
I. Câteva tipuri de livrare: cele șapte tipuri ale episcopului

Wakefield II. Nevoia de autodisciplină: cei șapte "tu însuți" din 1
Timotei
Capitolul 32. :
ROSTIREA PREDICII MANIERE
I. Umilință, dar nu servilism

II. Serios, dar stăpân pe sine
III. Curtenitor, dar
credincios
IV. Dezvoltă-i imaginația, dar evită să exagerezi V.
Bună dispoziție, dar fără a fi frivolă
VI. Înfățișare îngrijită, dar nu elegantă VII.
Bărbătesc, dar nu imită pe nimeni altcineva
Capitolul 33. (Partea I)

LIVRAREA LIMBAJULUI DE PREDICARE
I. Limbajul folosit trebuie să fie simplu

1. Evitați propozițiile complicate
2. Cuvintele trebuie să fie simple
Capitolul 34. :
ȚINUTUL PRELEGERII Partea a II-a)
LIMBAJUL (
II. Limba folosită trebuie să fie exprimată gramatical 1.

Limba are un fundament gramatical
2. Sunt disponibile multe cărți
excelente 3. Valoarea unei lecturi
ample
4. Valoarea unui mentor bun
5. Câteva greșeli frecvente în
limba engleză III. Limbajul trebuie
să fie energic
1. El ar trebui să fie un student al cuvintelor specifice
2. Ar trebui să caute să adauge cuvinte noi în vocabularul său
3. Ar trebui să studieze figurile de stil:
șaptesprezece exemple 4. Ar trebui să evite
expresiile învechite
5. El trebuie să fie atent în folosirea titlurilor divine
IV. Limba folosită trebuie să fie pronunțată corect 1. Un
dicționar bun este esențial
2. Este utilă o Biblie care se
pronunță singură 3. Fiți un cititor
avizat
4. Mesajul bine îmbrăcat de Dr. Norman Bartlett
Capitolul 35. :
ROSTIREA PREDICII VOCEA LUI
I. Posibilități ale vocii II. Cele

patru puteri ale vocii III. Cele trei
înălțimi ale vocii IV. Scopul vocii
V. Câteva exemple slabe de voce 1.
Mormăitorul
2. The Yeller
3. Cântecul de cântec
4. Monotonul
5. The Voice-dropper
6. Repetitorul
7. Curățătorul de gât
8. The Meanderer
VI. Câteva sfaturi despre cultivarea vocii
1. Fiecare individ este o personalitate distinctă
2. Valoarea cultivării vocii, cu un articol de J. H. Manins
Capitolul 36. ROSTIREA PREDICII: AUDIENȚA
I. Ar trebui să aibă grijă de publicul său

1. I t impune respectul publicului
2. I t permite vorbitorului să urmărească reacția
publicului 3. I t îi permite să vadă dacă publicul se simte
confortabil
II. Ar trebui să aibă grijă de timpul
său
1. El ar trebui să afle durata serviciului (1)
Pla nde în limitele timpului desemnat (2) Sta
rt la timp
(3) En d la timp
2. Atunci când împărțiți o ședință cu altcineva,
respectați timpul acestuia 3. Mai bine să lași un public
cu dorință decât cu dezgust 4. Ar trebui să se țină de
promisiunea făcută publicului său
Capitolul 37.ROSTIREA PREDICII: TEMA
I. Caracteristicile acestei epoci actuale

II. Necesitatea predicării și învățării Scripturii III.
Calitățile unei predici eficiente
IV. Distincția dintre un evanghelist și un învățător V.
Cele șapte adevăruri cardinale ale Evangheliei
1. Nevoia de Evanghelie, sau ruina prin cădere
2. Furnizarea Evangheliei, sau răscumpărarea prin sânge 3.
Porunca Evangheliei, sau pocăința față de Dumnezeu
4. Condiția Evangheliei: primirea lui Hristos ca Mântuitor și Domn
5. Rezultatul Evangheliei, sau regenerarea prin Duhul Sfânt
6. Solemnitatea Evangheliei, sau responsabilitatea ascultătorului
7. Pedeapsa pentru respingerea Evangheliei: pedeapsa veșnică
VI. Administrarea: o îndeplinire fidelă a mandatului de administrator al
Evangheliei
Capitolul 38.ROSTIREA PREDICII: REZULTATELE
I. Dumnezeu a promis
rezultate II. Numai
Dumnezeu poate da rezultate
III. Trebuie să se ferească să creeze
rezultate IV. Trebuie să se aștepte la
rezultate
1. Oferiți posibilitatea de a continua conversația
2. Fiți pregătiți să lucrați personal cu sufletele
neliniștite 3. Căutați să faceți o lucrare temeinică
cu un suflet
Capitolul 39.CITIREA PUBLICĂ A SCRIPTURILOR
I. Este un text
scriptural II.
Este
important
III. Este adesea efectuată cu neglijență
IV. Câteva cauze ale citirii neprofitabile a Scripturii 1.
Omisiunea de a menționa în mod clar locul în care se
află pasajul
2. Eșecul de a enunța clar cuvintele
3. Neaccentuarea corectă a cuvintelor și frazelor 4.
Eșecul de a pronunța corect cuvintele
5. Eșecul de a citi în mod deliberat
6. Eșecul de a limita lungimea pasajului biblic V.
Câteva sugestii pentru remedierea acestei situații
1. Pasajul trebuie citit și recitit în particular 2. Se
notează cu atenție toate cuvintele care necesită
accentuare 3. Se caută toate numele proprii pentru
pronunție
4. Atenție strictă la semnele de punctuație
5. Pasajul să fie anunțat clar și de cel puțin două ori
6. Să citească pasajul în mod clar, deliberat, cu respect și
cu sentiment. 7. Biblia este o capodoperă literară
VI. Câteva pasaje din Scriptură sugerate pentru lectura practică
Capitolul 40. CRITICA PREDICILOR
I. Înfățișarea fizică a predicatorului II.

Predicația predicii
III. Învățătura care a fost dat ă IV.
Ilustrațiile care au fost folosite V.
Aplicația făcută
VI. Concluzia
VII. Predica în ansamblu
Capitolul 41. RUGĂCIUNEA PUBLICĂ
I. Definiția sa
II. Cerințele scripturale ale rugăciunii publice
1. I t trebuie să fie
inteligent 2. I t trebuie
să fie inteligibil 3. I t
trebuie să fie
edificatoare
III. Câteva cauze ale rugăciunilor
nedeslușite 1. Rostite pe un ton prea
scăzut
2. I t a fost prea lung
3. I t a fost prea implicat
4. Rugăciunea a fost, în realitate, o
mică predică 5. I nu conținea prea
multe repetiții
6. I t conținea o utilizare excesivă a titlurilor divine
CONCLUZIA: Poem: Ce ar trebui să fie o predică
Învățătura, interpretarea și aplicarea Scripturii, de A. E. Horton Despre

APENDICE
autor
PREFAȚĂ
Am citit cu interes și apreciere probele acestei cărți, "Predicatorul și

predica sa". Timp de câțiva ani am avut privilegiul de a conduce cursuri de
omiletică la Școala biblică de vară din Guelph și la Hamilton, și sunt de părere
că această carte ar fi un manual excelent pentru astfel de cursuri, care se țin
acum într-un număr tot mai mare de centre.
La fel ca în cazul tuturor cărților domnului Gibbs, mult material este
împachetat într-un spațiu mic, iar fiecare capitol conține o mulțime de sugestii
utile. Ilustrațiile diferitelor tipuri de predici sunt de neprețuit.
Inutil să mai spunem că această carte va fi un avantaj nu numai pentru
clasele de omiletică, ci și pentru mulți tineri care au făcut exerciții și care nu au
norocul de a avea astfel de oportunități. Este o adevărată plăcere să scriu
prefața și să o trimit la drum cu dorința sinceră ca ea să cadă în mâinile tuturor
tinerilor care au o inimă mișcată să răsune Cuvântul vieții.
H. G.
Lockett Hamilton, Ontario,
Canada
Martie, 1939
PREFACES
PREFAȚĂ LA A TREIA EDIȚIE
O a treia ediție a devenit necesară și este trimisă, revizuită și mai mult și

cu mai multe materiale adăugate.
Aceasta include un articol foarte bun al regretatului Dr. Norman Bartlett,
din cadrul Institutului Biblic Moody din Chicago. Acesta a apărut inițial în The
Moody Monthly și este reprodus aici, în întregime, cu permisiunea sa foarte
amabilă. Este, într-adevăr, o contribuție valoroasă la subiectul acestui volum.
În timp ce această ediție era pregătită pentru publicare, bunul meu prieten,
Albert E. Horton, misionar timp de mulți ani în Africa de Vest portugheză, a
scris o serie excelentă de articole intitulate Învățătura, interpretarea și
aplicarea Scripturii. Acestea au apărut în The Witness, din Londra, Anglia. Cu
permisiunea foarte amabilă a domnului Horton, aceste articole splendide au
fost adăugate, ca apendice, la acest volum. Ele trebuie citite în legătură cu
capitolul doisprezece.
De asemenea, îi sunt îndatorat bunului meu prieten, J. H. Manins, din
Noua Zeelandă, pentru extrasele din articolul său intitulat Predica, care se
găsește în capitolul treizeci și cinci.
Titlul acestei cărți a fost schimbat din "A Primer on Preaching" în "The
Preacher and His Preaching". Ea merge mai departe cu aceeași dorință ca și
edițiile anterioare, gloria Domnului și edificarea poporului Său.
A.P.G.
Chicago, Illinois
1951
PREFAȚĂ LA A CINCEA EDIȚIE
Avem din nou privilegiul de a publica o nouă ediție a acestei cărți.

Recomandarea unor reviste valoroase precum Light and Liberty, The Sunday
School Times, The Witness (Anglia) și The Moody Monthly a fost foarte
încurajatoare.
Această a cincea ediție este publicată spre slava Celui a cărui întrupare,
viață, cuvinte, moarte înlocuitoare, înviere și glorificare au făcut posibilă atât
mântuirea predicatorului, cât și propovăduirea Evangheliei harului lui
Dumnezeu.
A. P.
G. Waynesboro, Georgia
1964
PREFAȚĂ LA PREZENTA EDIȚIE
Prezenta ediție a fost întărită cu câteva note de subsol noi. De asemenea,

în capitolul douăzeci și nouă am folosit paranteze, [ ], pentru a adăuga câteva
volume alese la lista de cărți recomandate. Acele note de subsol care nu sunt
scrise de A. P. Gibbs sunt identificate ca fiind scrise de editor. Am adăugat, de
asemenea, indici ai subiectului și ai Scripturii. Ne-am limitat strict modificările
din corpul manuscrisului la chestiuni gramaticale sau la mici probleme de
punere în pagină, cu excepția cazurilor în care am descoperit o eroare de citare
sau ca în cazul unei ilustrații nepotrivite folosite în capitolul Treizeci și trei, pe
care am ales să o ștergem. Doresc să le mulțumesc personal lucrătorilor de la
Walterick Publishers pentru viziunea și perseverența cu care au dus la bun
sfârșit acest proiect. Rosa Lea Williams și Athena Thomas au fost de mare
ajutor. Corectarea doamnei Jean Jarrett și a lui Rodney Geiger a fost de
neprețuit. De asemenea, acest proiect nu ar fi fost niciodată pus în format
digital fără sacrificiile lui Patrick Carder, Don Herrington, Dave și Steve Price
și Andy Ott. Și, în cele din urmă, lui Bob și Kazue Price, mulțumirile mele
sincere pentru generozitatea, ospitalitatea și sfaturile lor înțelepte.
Fie ca Domnul cel viu să aibă plăcerea de a folosi acest volum pentru a
pregăti următoarea generație să proclame bogățiile nemărginite ale lui Hristos.
JOHN BJORLIE
Grand Rapids, MI Octombrie,

2002
INTRODUCERE
Cu siguranță că nu poate exista nicio îndoială cu privire la importanța

extraordinară și la necesitatea supremă a pregătirii prin rugăciune și a
prezentării eficiente a mesajului Evangheliei. Aceasta este o chestiune care
preocupă nu numai Biserica lui Dumnezeu în general, ci și pe fiecare creștin în
parte.
Ne confruntăm cu faptul dureros că mâna morții subțiază rândurile
predicatorilor mai în vârstă. Una câte una, mâinile lor fără nervi au renunțat la
torța Evangheliei pe care au purtat-o cu atâta credință în timpul vieții. Cine va
lua locul acestor veterani încercați și de încredere și va aduce "lumina
glorioasei Evanghelii a lui Hristos" celor care stau în întunericul păcatului, al
ignoranței, al indiferenței, al superstiției și al necredinței? În mod evident,
există un singur răspuns la această întrebare. Credincioșii mai tineri trebuie să
umple golurile din rândurile acestei armate galante.
Fiecărui credincios îi vine porunca clară și fără echivoc a Domnului și
Stăpânului său: "Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice
făptură" (Marcu 16:15). Cu scopul de a-i ajuta pe tinerii creștini să
îndeplinească această sarcină dată de Dumnezeu, a fost scrisă această carte. Ea
este destinată în primul rând începătorilor și a fost intenționat simplificată,
astfel încât tânărul credincios să poată înțelege cu ușurință principiile
elementare care guvernează pregătirea și prezentarea mesajului evanghelic. În
cazul în care se dorește o tratare mai completă a subiectului, există multe cărți
bune disponibile. Broadus, despre Pregătirea și rostirea predicilor, se va
dovedi de neprețuit.
Toate trimiterile din Scriptură indicate ar trebui să fie consultate și notate
cu atenție, deoarece sunt esențiale pentru înțelegerea subiectului. Este de o
importanță vitală să știm ce spune de fapt Cuvântul lui Dumnezeu și să fim
capabili să îl cităm corect. Numai acest lucru va da siguranță predicatorului și
autoritate mesajului său. Un singur "Așa vorbește Domnul" bine citat este mai
bun decât zece mii de repetări ale acelei expresii banale: "Pot afirma fără teama
de a fi contrazis cu succes"! Prima se bazează pe o revelație divină, în timp ce
cealaltă se bazează pe o presupunere umană și failibilă.
Nu este necesar să spunem că autorul nu pretinde nici originalitatea în
enunțarea acestor principii care guvernează pregătirea necesară pentru
predicare, nici o exemplificare a acestora în propria sa slujire. În cazul în care
aceste pagini se vor dovedi a fi un mijloc de mai bună pregătire a creștinilor
pentru
slujba înaltă și sfântă încredințată lor de către Domnul și Stăpânul lor, autorul
se va simți mai mult decât răsplătit.
Ar trebui să fie evident pentru toți că citirea și studiul acestei cărți nu va
conferi niciunui credincios darul de a predica sau de a preda Cuvântul lui
Dumnezeu. Nici un curs la vreo școală biblică sau seminar teologic nu va reuși
acest lucru. Toată citirea de cărți sau ascultarea de prelegeri nu poate crea
niciodată capacitatea de a predica sau de a preda. Numai Dumnezeu poate
împărtăși poporului Său acest dar al rostirii publice. Scopul acestei cărți este
doar acela de a-l ajuta pe creștin să dezvolte orice dar pe care îl are în această
direcție. O școală biblică sănătoasă din punct de vedere scriptural, oricât de
excelentă ar fi, nu trebuie privită ca o "fabrică de predicatori" (un loc în care
bărbați și femei fără talent și fără chemare sunt transformați în mod misterios și
mecanic în predicatori și învățători înzestrați spiritual și chemați de Dumnezeu
prin simpla ascultare a unei serii de prelegeri sau prin promovarea anumitor
examene).
Un dar spiritual, la fel ca viața însăși, nu poate fi împărtășit de om. El
trebuie să fie dat de Dumnezeu Însuși. Odată ce a fost împărtășit, poate și ar
trebui să fie dezvoltat printr-o pregătire corectă, în direcția cea mai potrivită
pentru a fi de folos lui Dumnezeu în viitor și pentru a-i binecuvânta pe alții.
Trei cuvinte ar trebui să fie clar înțelese și păstrate distincte în gândurile
noastre: dar, cunoaștere și abilitate. Darul, sau talentul, vine de la Dumnezeu.
Cunoașterea provine din studierea cu rugăciune, concentrată și conștiincioasă a
Cuvântului lui Dumnezeu. Abilitatea se dezvoltă pe măsură ce darul este
exercitat într-o atmosferă de spiritualitate (Ef. 4:11-12; 2 Tim. 1:6; 1 Pet. 4:10).
Subiectul principal al acestei cărți este omiletica. Prin aceasta se înțelege știința
și arta care guvernează pregătirea și rostirea predicilor. Cuvântul provine
probabil de la "omilie", un discurs. Alții cred că termenul provine din
combinația a două cuvinte: "homos", o vorbă, și "illa", o companie.
Rețineți distincția dintre cuvintele "știință" și "artă". Prin "știință" se
înțelege cunoașterea clasificată. Prin "artă" se înțelege aplicarea și utilizarea
acestor cunoștințe. Una este să ai o cunoaștere teoretică a unui subiect și alta
este să fii capabil să utilizezi aceste cunoștințe, în cel mai bun mod, pentru a le
transmite altora. Această artă, bineînțeles, se obține în mare parte prin practică.
Astfel, fiecare predicator, pentru a folosi un termen militar, este pe "K. P." :
"K" însemnând cunoaștere, iar "P" însemnând practică. Cunoașterea a fost
definită ca fiind gândirea, în timp ce practica constă în a face. Un băiat, rugat
să definească agricultura, a răspuns: "Agricultura este ceva asemănător cu
agricultura, numai că agricultura înseamnă a face". Așa că putem spune:
"Omiletica este ceva asemănător cu predicarea, numai că a predica înseamnă a
face".
Subiectul omileticii implică mai multe lucruri: considerarea calificărilor
esențiale ale unui predicator; necesitatea urgentă a predicării; importanța
pregătirii corespunzătoare a materialului de predicare, inclusiv a materialului
de predicare, descoperire și aranjare; și cele mai bune mijloace de a asigura
prezentarea și receptarea eficientă a mesajului. Astfel, importanța subiectului
poate fi ușor de apreciat.
În măsura în care predicarea este mijlocul stabilit de Dumnezeu pentru
răspândirea Evangheliei printre cei nemântuiți și, de asemenea, pentru a-i
învăța pe credincioși despre Cuvântul lui Dumnezeu, orice încercare de a spori
eficiența predicării și a învățării merită o analiză serioasă din partea fiecărui
credincios. Se va recunoaște cu siguranță că există mult loc de îmbunătățire în
ceea ce privește calitatea predicării și a învățăturii de astăzi. Multe predici au
fost pierdute pentru un auditoriu din cauza lipsei de ordine în ele. S-au spus
multe lucruri bune, dar acestea au fost atât de amestecate încât numai o minte
cu discernământ le putea descoperi. Adresele amestecate, ca și ouăle
amestecate, devin curând o dietă foarte monotonă. Nevoile primordiale ale
predicii sunt: o pregătire mai atentă a predicii; o mai bună aranjare logică a
materialului; o prezentare îmbunătățită, clară și puternică a adevărului; și, mai
presus de toate, o mai mare cultivare a acelor calități spirituale care sunt
fundamentale pentru orice predică.
Deși principiile de bază care guvernează omiletica pot părea oarecum
aride și neinteresante și poate pentru unii chiar inutile, este esențial ca ele să fie
înțelese dacă se dorește ca ele să fie de vreun folos durabil. Principiile
fundamentale ale muzicii, artei, matematicii, științei și predării nu au prea mult
farmec pentru începător, dar trebuie învățate cu multă migală, pas cu pas, dacă
se dorește ca subiectul să fie stăpânit vreodată. Deși procesele elementare pot fi
privite ca o corvoadă supărătoare și pot deveni extrem de monotone pentru
elev, totuși, competența rezultată compensează cu mult munca depusă. Nu
există o cale regală către succes. Acesta se obține prin muncă asiduă, iar
obiectivul trebuie să fie mereu în vedere.
Aceste indicații omiletice, deși par noi și ciudate pentru un începător, vor
fi perfect evidente pentru o persoană cu ani de experiență în predicare. Scopul
acestei cărți este doar acela de a accelera procesul de învățare pentru începător
și de a economisi astfel câțiva ani din timpul său foarte prețios! Tabla
înmulțirii poate fi învățată, fără îndoială, prin experiență, dar ea este mai
repede asimilată pe de rost.
Valoarea dezvoltării a ceea ce a fost numit pe bună dreptate "obiceiul
omiletic" în primii ani de viață nu poate fi supraestimată. Odată ce principiile
fundamentale ale omileticii au fost stăpânite, va deveni o a doua natură să
aranjezi materialul de predică în ordine logică. Acest lucru, la rândul său, va
face ca prezentarea sa să fie ordonată și, în consecință, eficientă.
Se va realiza, desigur, că numai dacă aceste principii directoare sunt
studiate îndeaproape, aplicate individual și practicate în mod consecvent,
studentul va fi cu adevărat ajutat în sarcina sa. A memora pur și simplu aceste
principii, în scopul de a
promovarea unui examen, înseamnă să nu treci un examen.
Aceste sugestii au fost deja folosite ca bază pentru o serie de prelegeri
despre omiletică la Școala Biblică Emaus. Este de sperat că nu se va întâmpla
cu aceste prelegeri ceea ce s-a spus cândva despre prelegere în general, și
anume că "este adesea mijlocul prin care notele lectorului sunt transferate în
caietul studentului, fără să treacă prin capul niciunuia dintre ei!".
Una dintre legile de bază care guvernează predarea este: "Nu poate exista
o impresie fără o expresie corespunzătoare". Aplicarea personală și
perseverentă a acestor principii în activitatea proprie este cea care va determina
valoarea lor pentru student în pregătirea și prezentarea mesajului evanghelic și
a învățăturii.
Vom încerca să discutăm cel puțin șapte subiecte principale referitoare la
predicator și la predicarea sa:
CALIFICĂRILE PREDICATORULUI CHEMAREA
PREDICATORULUI
NECESITATEA DE A PREDICA
PREDICA ÎN SINE; DEFINIȚIA , STRUCTURA ȘI TIPURILE EI PREGĂTIREA PREDICII

ADUNAREA MATERIALELOR STRÂNGEREA
MATERIALULUI ROSTIREA PREDICII
Domnul nostru Iisus Hristos a făcut din treburile Tatălui Său obiectul
suprem al vieții Sale pe pământ. Prima Lui declarație înregistrată a fost: "Nu
știți că trebuie să Mă ocup de treburile Tatălui Meu?". (Luca 2:49). El nu s-a
odihnit până când nu a putut mărturisi triumfător: "Te-am proslăvit pe pământ;
am terminat lucrarea pe care Mi-ai dat-o să o fac" (Ioan 17:4).
Înainte ca Hristos să părăsească pământul pentru a se înălța la dreapta
Maiestății de sus, El le-a spus ucenicilor Săi: "Cum M-a trimis Tatăl Meu, așa
vă trimit și Eu pe voi" (Ioan 20:21). Astfel, fiecare creștin este un trimis; ales,
chemat, însărcinat și echipat de Domnul său pentru a face afaceri pentru El
într-o lume care L-a disprețuit și L-a respins și care, la rândul ei, îi va disprețui
și îi va respinge pe cei care Îi numesc numele. Cuvintele pe care regina
Elisabeta le-a adresat lui Sir Walter Raleigh nu sunt lipsite de semnificație
pentru noi. În timp ce neînfricatul explorator se pregătea să pornească într-una
dintre călătoriile sale, ea a spus: "Fă din afacerea mea afacerea ta, iar eu voi
face din afacerea ta afacerea mea".
Cea mai mare afacere de pe acest pământ este afacerea lui Dumnezeu.
Ambiția fiecărui creștin ar trebui să fie aceea de a "sluji neamului său, după
voia lui Dumnezeu" (Fapte 13:36). Fie ca "Domnul secerișului" să trezească
inimile fiecărui cititor la o mai mare conștientizare a minunatelor sale privilegii
și la o mai fidelă îndeplinire a responsabilităților sale solemne în ceea ce
privește proclamarea veștii bune a mântuirii lui Dumnezeu! În acest fel, fiecare
va deveni mai bine pregătit pentru a face afaceri pentru Cel Unic
care l-a salvat prin harul Său și care a devenit acum Stăpânul suprem al vieții
sale și Stăpânul absolut al slujirii sale (Ioan 13:13-15).
CALIFICĂRILE PREDICATORULUI
Scriptura ne învață în mod clar că prin Cuvântul lui Dumnezeu, aplicat de

Duhul lui Dumnezeu, sufletele sunt trezite la simțul nevoii lor de păcătoși
vinovați și sunt conduse să se odihnească în jertfa înlocuitoare a lui Hristos în
numele lor, să se încreadă în El ca Mântuitor și să-L mărturisească drept
Domn.
Acest lucru se realizează de obicei, deși nu întotdeauna, prin prezentarea
orală a Evangheliei de către un creștin. Persoana care proclamă Evanghelia este
numită "predicator", iar prezentarea mesajului evanghelic este descrisă ca fiind
"predicarea Evangheliei" (Rom. 10:14; cp. 1 Cor. 1:17; 2 Cor. 10:14).
Nu putem separa predicatorul de predicarea sa. Într-un mod foarte real,
omul este mesajul său: predicatorul este proclamația sa: vorbitorul este
predica sa. Omul din spatele mesajului este cel care îi determină greutatea, căci
în acest domeniu, ca și în orice altceva, calitatea este de preferat cantității.
Acest fapt a fost cel pe care Pavel l-a avut în vedere când i-a scris lui
Timotei: "Ai grijă de tine însuți și de învățătură; rămâi în ele; căci, făcând
aceasta, te vei mântui atât pe tine însuți, cât și pe cei care te ascultă" (1 Tim.
4:16). Acest pasaj din Scriptură a fost cel care a sugerat titlul cărții
Predicatorul și predica sa. Emerson a remarcat odată: "Ceea ce ești vorbește
atât de tare încât lumea nu poate auzi ceea ce spui!". Școala Stony Brook are ca
motto excelent: "Caracterul înaintea carierei". Poate că cea mai bună definiție a
predicării a fost cea dată de Henry Ward Beecher, care a declarat că este
"adevărul prin personalitate".
Pavel, scriindu-le credincioșilor din Tesalonic, pe care fusese folosit
pentru a-i conduce la Hristos, a putut spune: "Voi sunteți martori, și Dumnezeu
de asemenea, cât de sfânt, drept și nevinovat ne-am purtat între voi, cei care
credeți" (1 Tes. 2:3- 10). Domnul nostru, când a fost întrebat de farisei: "Cine
ești Tu?", a răspuns: "Același pe care vi l-am spus la început" (Ioan 8:25). Cu
alte cuvinte, Hristos a declarat: "Eu sunt ceea ce am spus". El a fost
exemplificarea vie a doctrinei Sale. Înainte de a fi predicat un cuvânt din
Predica de pe Munte, El o demonstrase în viața Sa în timpul celor treizeci de
ani de obscuritate în Nazaret. El a exemplificat astfel în viața Sa ceea ce a
expus cu buzele Sale.
Având în vedere aceste lucruri, să ne punem întrebarea: "Care sunt
calificările esențiale ale unui predicator?". Vom dedica ceva timp examinării
condițiilor prealabile care sunt necesare celui care caută să predice sau să
învețe Cuvântul lui Dumnezeu.
I. TREBUIE S Ioan 3:3-7)
Ă FIE REGENERAT (
1. Posibilitatea autoînșelării
Pentru mulți, afirmația că un predicator trebuie să fie născut de sus poate
părea evidentă. Cu toate acestea, rămâne faptul că există literalmente sute de
predicatori care nu au experimentat niciodată puterea regeneratoare a Duhului
lui Dumnezeu. Ei nu știu nimic despre ceea ce înseamnă să fii mântuit prin
harul lui Dumnezeu prin credința personală în Hristos. Însuși Fiul lui
Dumnezeu a fost cel care l-a anunțat solemn pe unul dintre cei mai religioși,
mai morali și mai sinceri oameni din vremea sa: "Adevărat, adevărat îți spun
că, dacă un om nu se naște din nou [de sus], nu poate vedea Împărăția lui
Dumnezeu" (Ioan 3:3).
Pentru acești slujitori neregenerate, predicarea este doar o profesie sau un
mijloc de trai. Ei o văd ca fiind în aceeași clasă cu medicina, dreptul,
contabilitatea, învățământul, afacerile, armata, marina sau serviciul civil etc. Ei
au fost "educați teologic", "hirotoniți", "au primit ordinele sfinte", "au intrat în
slujbă" și și-au asumat titlul de "reverend"; dar în tot acest timp nu au fost
niciodată născuți de sus. În consecință, ei nu sunt decât niște păcătoși pierduți
și vinovați, morți în greșelile și păcatele lor, și în drum spre o veșnicie de
întuneric și negură pentru totdeauna! Cât de teribil de tragic este acest lucru! În
multe cazuri, acești oameni sunt în mod natural inteligenți, morali, cu înclinații
religioase, cultivați, elocvenți și, adesea, posedă personalități fermecătoare;
totuși, ei sunt absolut în întuneric în ceea ce privește realitățile spirituale și sunt
abisal de ignoranți în ceea ce privește calea de mântuire a lui Dumnezeu.
Dr. Thomas Chalmers, unul dintre cei mai mari predicatori scoțieni de
acum o sută de ani, a mărturisit că a predicat timp de zece ani înainte de a fi
regenerat. Un predicator pe nume Haslam, contemporan cu Billy Bray, minerul
din Cornwall, a fost salvat în propriul amvon în timp ce predica! În ultimii ani,
un tânăr ministru s-a plâns asociației ministeriale din orașul său cu privire la un
semn pe care îl văzuse pe un cort unde se țineau servicii de evanghelizare. El a
protestat cu indignare față de propagarea unei astfel de erezii care, conform
semnului, anunța: "Celui care nu lucrează, dar crede în Cel care îi justifică pe
cei nelegiuiți, credința lui îi este socotită ca neprihănire". El a făcut apel la
asociație să ia măsuri oficiale împotriva celor care făceau publicitate la o astfel
de "învățătură blasfemiatoare!". Un predicator bătrân, un creștin adevărat, s-a
ridicat și l-a informat pe tânărul pastor, spre marea sa jenă, că cearta lui nu era
cu predicatorii din acel cort, ci cu Cuvântul lui Dumnezeu, căci cuvintele de pe
pancartă erau un citat direct din Biblie! Murray McCheyne a declarat că cea
mai tristă priveliște de pe pământ era să vezi un predicator mort, predicând
păcătoșilor morți Cuvântul viu al Dumnezeului viu!
2. Descrierea unor astfel de simpli profesori
Hristos i-a asemănat pe conducătorii evrei din vremea Sa cu "conducătorii
orbi ai orbilor"
(Mat. 15:14). Citim în Psalmul 50:16: "Dar celor răi, Dumnezeu le spune: "Ce
ai de făcut ca să vestești legile Mele, sau ca să iei în gura ta legământul
Meu?"". Petru se referă la falșii profeți din vremea sa ca la "fântâni fără apă" (2
Pet. 2:17). Acestea par primitoare pentru călătorul obosit și uscat, dar nu oferă
nimic cu care să-și potolească setea. Dumnezeu declară că: "Omul firesc nu
primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, pentru că sunt o nebunie pentru el, și
nu le poate cunoaște, pentru că sunt percepute duhovnicește" (1 Cor. 2:14). Din
conversațiile cu soldații creștini care s-au întors în țară, reiese că capelanii
salvați și evanghelizatori au fost mai degrabă excepția, decât regula.
3. Necesitatea asigurării de mântuire a predicatorului însuși
Fiecare dintre cei care caută să prezinte Cuvântul lui Dumnezeu altora
trebuie să fie sigur că a experimentat el însuși nașterea din nou. El ar trebui să
poată mărturisi cu sinceritate: "Iată, Dumnezeu este salvarea mea; mă voi
încrede și nu mă voi teme, căci Domnul este tăria mea și cântecul meu; El a
Iehova
devenit și salvarea mea! " (Isa. 12:2). Pavel putea să citeze: "Am crezut și de
aceea am vorbit", iar apoi a adăugat cu încredere: "Și noi credem și de aceea
vorbim" (2 Cor. 4:13). El putea să se refere la colegii săi de muncă în
Evanghelie ca la cei "ale căror nume sunt în cartea vieții" (Fil. 4:3; cp. Luca
10:20; Apoc. 20:15).
Am putea parafraza, în mod avantajos, cuvintele unui cunoscut imn:
Voi, învățători și predicatori, luați aminte la

Cuvântul rostit atât de solemn de Isus,
Domnul;
Și să nu fie în zadar acest mesaj pentru voi:
"Trebuie să vă nașteți din nou!"
Numai în momentul în care predicatorul este pe deplin asigurat, în propria

sa inimă, din Cuvântul lui Dumnezeu, că este "acceptat în preaiubit" și
"îndreptățit în mod gratuit prin harul Său, prin răscumpărarea care este în
Hristos Isus", el poate face apel cu încredere și putere la ascultătorii săi să fie
"împăcați cu Dumnezeu" (Efeseni 1:6; Romani 3:24; 2 Corinteni 5:20).
Ultima dată când citim despre apostolul Pavel, acesta este descris ca fiind
"predicând împărăția lui Dumnezeu și învățând cu toată încrederea cele ce
privesc pe Domnul Isus Hristos, fără ca nimeni să i-o interzică" (Faptele
Apostolilor 28:31). Siguranța și încrederea predicatorului, în ceea ce privește
propria sa mântuire, se transmite audienței și poartă convingerea realității
acesteia. Persoana care poate spune cu smerenie, dar cu îndrăzneală: "Știu în
cine am crezut și sunt încredințat că El este în stare să păzească ceea ce I-am
încredințat pentru ziua aceea"; poate fi sigur că auditoriul va fi impresionat de
propria sa încredere în Mântuitorul său și de mântuirea pe care a experimentat-
o (2 Tim. 1:12).
II. TREBUIE
EL SĂ-L IUBEASCĂ PE DOMNUL Ieșu
1. Iubirea lui Hristos trebuie să fie mobilul constrângător al întregii sale

slujiri
Pavel a scris: "Căci dragostea lui Hristos ne constrânge, pentru că noi
judecăm astfel că, dacă Unul a murit pentru toți, atunci toți au murit; și că El a
murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci
pentru Cel care a murit pentru ei și a înviat" (2 Corinteni 5:14-15). A predica
dintr-un simț al datoriei, deși este necesar, nu este suficient. Numai în măsura
în care dragostea lui Hristos este motivul care o împinge, predicarea cuiva va
avea vreo valoare. De aceea, nevoia imperativă este de devotament personal al
inimii față de Hristos.
Expresia "dragostea lui Hristos" apare de trei ori în Scriptură. În Efeseni
3:19, se vorbește despre ea ca despre ceva ce trebuie să fim aduși să cunoaștem
într-un grad din ce în ce mai mare. Astfel, ea trebuie să fie studiul nostru
suprem. În 2 Corinteni 5:14- 15 este descrisă ca fiind motivul esențial și
constrângător în toată slujirea noastră de sacrificiu pentru El. În Romani 8:35-
39 este prezentată ca fiind ceea ce nici o putere, vizibilă sau invizibilă, nu ne
poate despărți. Astfel, ea devine, în mijlocul tuturor vicisitudinilor vieții,
puterea de susținere a credinciosului.
Fiul lui Dumnezeu a declarat: "Dar pentru ca lumea să știe că Eu iubesc
pe Tatăl; și cum Mi-a dat Tatăl poruncă, așa fac și Eu" (Ioan 14:31). Cu mult
timp înainte de întruparea Sa, El a spus prin buzele lui David: "Jertfă și
sacrificiu nu ai dorit... Atunci am spus: Iată, Eu vin, în volumul cărții este scris
despre Mine: "Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeul meu; da, legea Ta este în
inima mea" (Ps. 40:6-8, cp. Evr. 10:5-10).
Dragostea lui Hristos pentru Tatăl Său L-a adus pe pământ în supunere
voluntară față de voința și cuvântul Său. Această dragoste constrângătoare L-a
condus până la Ghetsimani, unde S-a rugat: "Nu voia Mea, ci a Ta să se facă".
Ea L-a călăuzit până la Gabata, unde "Și-a dat spatele celor ce-L loveau și
obrazul celor ce-I smulgeau părul". L-a determinat să meargă la Golgota, unde
a permis de bunăvoie ca Dumnezeu "să pună asupra Lui nelegiuirea noastră a
tuturor". Singur, pe acea cruce, El a suferit toată judecata unui Dumnezeu sfânt
împotriva păcatelor noastre și a murit pentru a asigura răscumpărarea noastră
veșnică (Luca 22:42; Isaia 50:6; 53:6). Domnul nu cere poporului Său să facă
ceea ce nu a făcut El Însuși. În dragostea constrângătoare, ca și în orice altceva,
El este exemplul suprem al credinciosului (vezi 1 Petru 2:21).
3. Îndatorirea către ucenicii Săi
Domnul nostru a subliniat această iubire constrângătoare pentru El însuși
și după învierea Sa, în însărcinarea pe care i-a dat-o lui Petru. Pe malul lacului
Galileii și lângă grămada de pești care fuseseră prinși în mod miraculos,
Domnul nostru i-a spus lui Petru: "Simon, fiul lui Iona, Mă iubești mai mult
decât aceștia?" (Fără îndoială că se referea la pești.) Observați răspunsul lui
Petru: "Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc".
După această mărturisire a iubirii sale pentru Hristos, Domnul i-a spus: "Paște
mieii Mei". Această întrebare a mai fost repetată de două ori, ca și cum ar fi
vrut să sublinieze marea necesitate a acestei iubiri esențiale pentru Hristos ca
dinamică care să impulsioneze orice slujire pentru El (Ioan 21:1-19).
Petru pare să fi pus bine la inimă această lecție, căci scrie în epistola sa:
"Hristos... pe Care, nevăzându-L, Îl iubiți; în Care, deși acum nu-L vedeți,
crezând, vă bucurați cu bucurie nespusă și plină de slavă" (1 Pet. 1:7-8). Ioan,
prin Duhul Sfânt a declarat: "Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi pe
noi" (1 Ioan 4:19). Pavel s-a bucurat de faptul binecuvântat că "Dragostea lui
Dumnezeu este răspândită în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost
dat" (Rom. 5:5).
Văzând că dragostea pentru Hristos este atât de esențială pentru
propovăduirea lui Hristos, se cuvine ca fiecare credincios să se roage:
Mai multă iubire pentru Tine, o, Cristos, mai

multă iubire pentru Tine; Ascultă rugăciunea pe
care ți-o fac în genunchi;
Aceasta este rugămintea mea sinceră - mai multă
iubire, o, Cristos, pentru Tine, mai multă iubire
pentru Tine!
III.TREBUIE SĂ IUBEASCĂ SUFLETELE
1. Este posibil să iubești să predici, fără să-i iubești pe cei cărora le

predici
Un avocat poate dezvolta o mare abilitate în profesia sa fără să-și iubească
neapărat clienții. Un medic se poate bucura de un mare succes fără să-și
iubească pacienții. Un om de afaceri se poate ridica pe culmile marii
prosperități fără să-și iubească clienții. Dar un predicator nu poate fi niciodată
un adevărat lucrător pentru Hristos fără o pasiune profundă pentru sufletele
pierdute cărora le predică Evanghelia harului lui Dumnezeu.
Este o experiență palpitantă să poți influența o audiență cu elocvența ta,
dar acest lucru poate deveni cu ușurință o capcană, dacă este separat de
dragostea pentru suflete. Un predicator i-a spus odată doctorului Bonar: "Îmi
place să predic". Bunul doctor i-a răspuns: "Îi iubești pe oamenii cărora le
predici?". Există o anumită proeminență pe care predicarea i-o conferă
predicatorului, care nu este lipsită de atracția sa pentru carne. Dragostea de
publicitate, de a se bucura de lumina reflectoarelor, de a auzi laudele oamenilor
și de a curta popularitatea a ruinat mulți predicatori. Inima lui, "fiind înălțată de
mândrie", l-a făcut să "cadă în osânda diavolului" (1 Tim. 3:6).
Următoarea povestire, extrasă dintr-o revistă de actualitate, va servi pentru
a ilustra amenințarea acestei ispite subtile la care sunt predispuși toți
predicatorii. Se intitulează "Visul unui muncitor".
M-am așezat într-un fotoliu, obosit de munca mea. Munca mea a fost
severă și prelungită. Mulți Îl căutau pe Hristos și mulți Îl găsiseră. În ceea
ce mă privește, eram bucuros în munca mea. Frații mei erau uniți.
Predicile și îndemnurile mele își arătau în mod evident efectul asupra
ascultătorilor mei. Biserica mea era plină de oameni.
Obosit de munca mea, m-am pierdut curând într-un fel de stare de semi-
uitare.
Dintr-o dată, un străin a intrat în cameră, fără niciun "bateți" sau
"Intrați" preliminar. Avea asupra sa măsuri, agenți chimici și instrumente,
ceea ce îi dădea un aspect foarte ciudat.
Străinul a venit spre mine și, întinzând mâna, mi-a spus: "Cum îți este
zelul?". Am presupus că întrebarea trebuia să fie legată de sănătatea mea,
dar am fost încântat să aud ultimele sale cuvinte. Eram destul de bine
mulțumit de zelul meu și nu mă îndoiam că străinul va zâmbi când îi va
cunoaște proporțiile.
Imediat am conceput-o ca pe o cantitate fizică și, introducând mâna în
sân, am scos-o la iveală și i-am prezentat-o pentru inspecție.
A luat-o și, punând-o în cântarul său, a cântărit-o cu atenție. L-am auzit
spunând: "O sută de kilograme!". Cu greu mi-am putut reprima o notă
audibilă de satisfacție; dar i-am surprins privirea serioasă în timp ce nota
greutatea și am văzut imediat că nu trăgea nicio concluzie finală, ci
intenționa să își continue investigația. A sfărâmat masa în atomi, a pus-o
în creuzetul său și a pus creuzetul în foc. Când masa s-a topit, a scos-o și a
pus-o la răcit. La răcire s-a închegat și, când a fost pusă pe vatră, a
prezentat o serie de straturi sau stratificații, care, la atingerea ciocanului,
s-au destrămat și au fost testate și cântărite, străinul luând note
amănunțite pe măsură ce procesul se desfășura.
După ce a terminat, mi-a prezentat biletele și mi-a aruncat o privire de
tristețe și compasiune amestecate, în timp ce ieșea din cameră fără să
spună nimic, cu excepția lui "Dumnezeu să te salveze!".
"Notele" se citesc după cum urmează:
Analiza zelului lui Junius, un candidat la coroana de glorie

Mă tulburase felul ciudat de a fi al străinului și mai ales privirea și
cuvintele de despărțire; dar când am privit figurile, inima mi s-a scufundat
ca de plumb în mine.
Am făcut un efort mental pentru a contesta corectitudinea înregistrării,
dar am fost surprins într-o dispoziție mai onestă de un oftat audibil al
străinului (care se oprise în hol). Am strigat: "Doamne, salvează-mă!" și
am îngenuncheat la scaunul meu, cu hârtia în mână și cu ochii fixați pe ea.
Imediat a devenit o oglindă și mi-am văzut inima reflectată în ea.
Înregistrarea era adevărată!... Am văzut-o, am simțit-o, am mărturisit-o,
am deplâns-o și l-am rugat pe Dumnezeu să mă salveze de mine însumi cu
multe lacrimi. Apoi, cu un strigăt puternic de angoasă m-am trezit.
Mă rugasem cândva pentru a fi salvat de iad, dar rugăciunea pentru a fi
salvat de mine însumi era acum nespus mai ferventă și mai chinuitoare.
Nu m-am liniștit până când nu am judecat, mărturisit și m-am întors de la
lucrul rușinos și nu am cunoscut harul Său restaurator.
Când truda pelerinajului meu se va sfârși, voi îngenunchea în ceruri la
picioarele divinului Alchimist și îl voi binecuvânta pentru revelațiile din
acea zi.
Să nu așteptăm până la scaunul de judecată al lui Hristos pentru a ne fi

analizat zelul. "Dacă am vrea să ne judecăm pe noi înșine, nu am fi judecați" (1
Cor. 3:9-15; Rom. 14:10; 1 Cor. 11:31). Îndemnul Scripturii este acesta:
"Fiecare să-și dovedească [să-și cerceteze] propria lucrare" (Gal. 6:4).
2. Luați în considerare pasiunea lui Hristos pentru suflete
Viața pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, ca "slujitor al lui
Iehova", este din nou exemplul predicatorului despre ceea ce înseamnă să
iubești sufletele. Compasiunea Sa plină de har, solicitudine, tandrețe și iubire
este pretutindeni evidentă în cele patru Evanghelii, care conțin scurta relatare a
slujbei Sale. Este instructiv să remarcăm numeroasele ocazii în care se afirmă
că: "El a avut compasiune". Inima Lui se îndrepta cu dragoste către păcătoșii
pierduți și vinovați pe care venise să îi "caute și să îi mântuiască" (Luca 19:10).
Ni se spune că a avut milă de: orbii în întunericul lor (Matei 20:34);
leproșii în necurăția lor (Marcu 1:40); bolnavii în slăbiciunea lor (Matei
14:14); cei flămânzi în nevoia lor (Matei 15:32); cei fără prieteni în
singurătatea lor (Marcu 6:34) și cei îndurerați în durerea lor (Luca 7:13).
Compasiunea a fost definită ca fiind "a simți durerea din inima unei alte
persoane". Dragostea se măsoară întotdeauna prin sacrificiul făcut în numele
celui iubit. Ni se spune că "Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine însuși
pentru ea" (Ef. 5:25). Predicatorul care iubește cu adevărat sufletele, se va
dărui fără rezerve și din toată inima sarcinii de a le câștiga pentru Hristos.
1 Corinteni 13 conține marele poem al lui Pavel despre super-excelența
iubirii. În el descoperim că dragostea este: mai mult decât putem spune (v. 1);
mai mult decât avem (v. 2); și mai mult decât putem da (v. 3). Fără ea, toate
celelalte daruri sunt mai mult decât inutile și, într-adevăr, degenerează într-o
amenințare spirituală. Această iubire nu trebuie confundată cu un simplu
sentiment, de tip moale, dulceag și bolnăvicios. Dragostea poate mustra,
pedepsi și avertiza. Iubirea lui Pavel pentru credincioșii din Corint a fost cea
care l-a determinat să scrie așa cum a făcut-o, să le expună cu atâta fidelitate
neajunsurile și să-i mustre cu severitate pentru inconsecvențele lor. El a trebuit
să se plângă: "Cu cât vă iubesc mai mult, cu atât mai puțin sunt iubit" (2 Cor.
12:15).
3. Nevoia unei estimări corecte a valorii sufletului
Trebuie să vedem întotdeauna oamenii ca pe niște suflete care au trupuri,
mai degrabă decât ca pe niște trupuri care au suflete. Cuvintele lui Hristos
trebuie să ne cuprindă inimile. "Ce-i va folosi unui om dacă va câștiga toată
lumea și își va pierde sufletul?" (Marcu 8:36). Acest lucru ar trebui să ne
impresioneze, ca nimic altceva, cu privire la valoarea extraordinară a unui
suflet. Cineva a spus: "Nu există nimic măreț în această lume în afară de om; și
nu există nimic măreț la om în afară de sufletul său". Trebuie să estimăm
valoarea sufletului prin prețul pe care Hristos l-a plătit pentru a-i asigura
răscumpărarea, chiar sângele Său cel mai prețios. Prin urmare, trebuie să-l
privim pe om și să-i estimăm valoarea, nu după mărimea contului său bancar,
poziția sa în lume, legăturile sale familiale, educația sa, hainele sale, culoarea,
rasa sau limba sa; ci trebuie să-l privim și să-l prețuim ca pe unul pentru care
Hristos a murit.
Pavel, când a contemplat orbirea spirituală și împietrirea inimii lui Israel,
a exclamat: "Aș vrea să fiu eu însumi blestemat de Hristos pentru frații mei,
rudele mele după trup" (Rom. 9:3). Este oare de mirare că Dumnezeu l-a
folosit atât de puternic în slujba sa de predicare și de învățătură? Moise, marele
conducător al lui Israel, s-a ridicat și el la înălțimi mari atunci când a mijlocit
pentru națiunea sa păcătoasă. El a spus: "Totuși, acum, dacă Tu le vei ierta
păcatul lor-; iar dacă nu, șterge-mă, Te rog, din cartea Ta pe care ai scris-o"
(Exod 32:32). Aceste exemple ar trebui să fie suficiente pentru a ne readuce în
inimile noastre această cerință esențială a unei iubiri pentru suflete, dacă
slujirea noastră trebuie să fie ceea ce ar trebui să fie.
CALIFICĂRILE PREDICATORULUI ( )
CONTINUARE
IV. BIBLIEI
EL TREBUIE SĂ FIE UN STUDENT AL
Un predicator trebuie să fie un om al

Cărții 1. El trebuie să o cunoască
citind-o
Este esențial ca un predicator să cunoască bine cartea din care predică.
Pentru a preda matematica, trebuie să cunoști matematica. Ce ați crede despre
un "profesor de muzică" care nu știe muzică; sau despre un "profesor de
engleză" care nu știe engleză? Cel care este chemat să predice Biblia, este
chemat și să studieze Biblia, pentru că nu poate exista una fără cealaltă; prima
o necesită pe ultima. La fel ca David, fiecare predicator ar trebui să poată
mărturisi: "O, cât iubesc legea Ta!". (Ps. 119:97).
Predicatorul ar trebui să cunoască Biblia ca întreg, iar acest lucru poate fi
realizat doar prin citirea Bibliei din scoarță în scoarță. Întreaga Biblie poate fi
citită în cincizeci și patru de ore, citind cu o viteză de două sute cincizeci de
cuvinte pe minut. Citind trei capitole din Vechiul Testament dimineața și două
capitole din Noul Testament în fiecare seară, Vechiul Testament poate fi citit o
dată pe an, iar Noul Testament de două ori pe an. Cu siguranță că nu este un
preț prea mare de plătit pentru o cunoaștere funcțională a acestei Cărți de cărți.
El trebuie să-și facă și să-și ia timp pentru citirea devoțională a Bibliei,
pentru folosul sufletului său. Este posibil să fii atât de ocupat să cultivi
grădinile altora, încât este posibil ca propria grădină să fie neglijată. Se poate
ca cineva să fie atât de ocupat cu hrănirea altora, încât el însuși să devină
subnutrit. S-a subliniat că există două tipuri de cititori: cei care trec printr-o
carte și cei care permit ca o carte să treacă prin ei.
Vaca umilă ne poate oferi o lecție valoroasă în acest sens. Ea se hrănește
pe pășunea bogată fără să se gândească deloc să ofere laptele ei altcuiva. Ea
mănâncă iarba pentru a-și satisface propriul apetit. Când a mâncat tot ce și-a
dorit, se culcă mulțumită, aduce înapoi ceea ce a mâncat și mestecă. Laptele și
smântâna bogată rezultată, pe care le oferă, sunt pur și simplu accesorii pentru
ea. A fost pur și simplu rezultatul inevitabil al satisfacerii propriei dorințe. În
mod similar, pe măsură ce creștinul citește Biblia pentru a-și împrospăta
propriul suflet și a-și satisface propriul apetit spiritual, iar apoi caută să
mediteze la ceea ce a citit, el va fi capabil să ofere altora laptele bogat și
"sincer al
Cuvântul" de care au nevoie (1 Pet. 2:2).
2. Trebuie să fie capabil să o citeze din memorie
Acest lucru necesită ca el să memoreze anumite versete și pasaje din
Biblie. Acest lucru îi va fi de mare ajutor în fața publicului său, deoarece Biblia
este autoritatea și instanța sa finală de apel. Ea este ultimatumul lui Dumnezeu
pentru umanitate (vezi Evrei 1:1-3). A fi capabil să citezi corect și
impresionant un pasaj din Scriptură îl va grava în mintea ascultătorului,
deoarece nu va lăsa audiența să aibă nicio îndoială cu privire la autoritatea
divină a mesajului.
Poate că cea mai bună metodă de memorare a textelor din Biblie este de a
lua un număr de cărți de vizită mari și goale, din carton de bună calitate.
Scrieți pe o parte a cardului locația din Scriptură, cum ar fi Romani 6:23. Pe
cealaltă parte scrieți întregul verset și memorați temeinic cuvintele propriu-zise
ale textului. Adăugați o carte pe zi la această listă și revizuiți-o cât mai des
posibil. În decurs de un an va exista un teanc de 365 de cărți, iar memoria va fi
devenit un tezaur de o valoare inestimabilă. O parte din aceste cartonașe pot fi
luate cu autobuzul, avionul sau trenul și pot fi revăzute în mod constant până
când toate pot fi repetate corect, fie prin indicarea locației versetului, fie prin
citarea versetului din locația dată. Cu cât cineva le poate folosi mai des citindu-
le, cu atât va deveni mai priceput în această artă valoroasă și foarte utilă.
3. El trebuie să o studieze prin aplicarea sârguincioasă
Nu există o cale regală sau ușoară către cunoaștere. Ea vine prin studiu
perseverent și minuțios. Cineva a spus că "studiul constă în aplicarea șezutului
pantalonilor pe șezutul scaunului, până în momentul în care subiectul este
stăpânit!". Menținerea acestui punct de contact este cea care necesită o
determinare serioasă și plină de abnegație. Este un lucru să citești, să auzi sau
să vorbești despre studiu; este cu totul altceva să îl faci și, și mai dificil încă, să
continui să îl faci. Acesta este, totuși, singurul mod în care un subiect poate fi
stăpânit.
Un irlandez își însoțea fiul pe un vapor care urma să-l ducă în
S.U.A. În timp ce nava părăsea docul, el a strigat: "Nu uita, băiete, să folosești
bine cele trei oase!". Un trecător l-a întrebat pe tată: "Ce ai vrut să spui prin
expresia "Amintește-ți cele trei oase"?". Bărbatul a răspuns: "Ei bine, utilizarea
corectă a acestor trei oase este secretul oricărui succes. Primul os este osul
dorinței. Prin folosirea lui, un om este menținut aspirând după succes. Al
doilea os este maxilarul. Folosindu-l bine, el poate învăța de la oamenii
înțelepți cea mai bună cale de a deveni un om de succes. Al treilea os este
coloana vertebrală. Folosindu-l, el poate continua să se străduiască în mod
constant până când obține succesul pe care îl caută."
Geniul a fost definit în mod adecvat ca fiind "o capacitate infinită de a se
chinui". Studiul este prețul care trebuie plătit pentru cunoaștere; fiecare
predicator trebuie să fie pregătit să plătească acest preț, altfel nu va deveni
niciodată un predicator de valoare al
Evanghelie, sau învățător al Cuvântului. El trebuie să facă din Biblie "omul
sfatului său" și, comparând cu sârguință Scriptura cu Scriptura și "lucrurile
duhovnicești cu cele duhovnicești", să ajungă la o cunoaștere completă a Cărții
cărților ca întreg (1 Cor. 2:13).
Fiecare predicator ar trebui să devină un D. D. D. D. D. D. D. D. Adică să
studieze Biblia:
(1) Cu sârguință. Acest lucru necesită măsuri eroice și o hotărâre sfântă
de a nu permite ca nimic să împiedice. Poate fi necesar să vă treziți cu o
jumătate de oră mai devreme dimineața, dar timpul va fi bine investit.
(2) Cu devotament. El trebuie să permită Bibliei să vorbească propriei
sale inimi și să slujească la propriile nevoi spirituale înainte de a putea sluji la
nevoile altora.
(3) Cu discernământ. El trebuie să învețe să "facă distincție între lucrurile
care diferă" (Fil. 1:10, margo.). El trebuie să studieze astfel încât să "împartă
corect Cuvântul adevărului" (2 Tim. 2:15). Toate Scripturile referitoare la un
subiect trebuie consultate înainte de a putea ajunge la o concluzie corectă cu
privire la acesta. De aici necesitatea de a compara ceea ce spune această
Scriptură cu ceea ce afirmă alte Scripturi.
(4) Din punct de vedere doctrinar. El trebuie să înțeleagă marile doctrine
ale Bibliei. Cuvintele sănătoase, plus doctrina sănătoasă, fac un credincios
sănătos și un predicator sănătos, a cărui predică sănătoasă ar trebui să lase
audiența "sănătoasă în credință". Citiți 1 Timotei 1:10; 2 Timotei 1:13; 4:3; Tit
1:9,13; și Coloseni 2:7.
(5) În mod dispensațional. El trebuie să afle unde se află în raport cu
programul actual al lui Dumnezeu, sau poate descoperi că se află în
contradicție cu Dumnezeu și cu planul Său pentru acest veac.
Dacă cititorul ajunge la concluzia că este o muncă grea, să fie sigur că a
ajuns cu siguranță la o înțelegere corectă a problemei! Este o muncă grea, dar o
muncă măreață și pentru cel mai bun Maestru pe care cineva l-ar putea avea
vreodată. Cuvintele lui David pot fi meditate în această privință. "Nici nu voi
oferi Domnului... ceea ce nu m-a costat nimic" (2 Sam. 24:24).
O doamnă i-a spus odată Lordului Northcliffe: "Thackeray s-a trezit într-o
dimineață și s-a trezit celebru". Lordul Northcliffe a răspuns: "Când a răsărit
acea dimineață, Thackeray scria opt ore pe zi de cincisprezece ani. Omul care
se trezește și se trezește celebru nu a dormit!"
V. TREBUIE SĂ FIE UN OM DE RUGĂCIUNE
S-a spus foarte bine: "Cine vrea să vorbească mult la om pentru

Dumnezeu, trebuie să vorbească mult la Dumnezeu pentru om". O slujire fără
rugăciune este deopotrivă neputincioasă și lipsită de folos. Teologia trebuie să
fie însoțită întotdeauna de generozitate. Multă rugăciune este egală cu multă
putere; puțină rugăciune este egală cu puțină putere; nicio rugăciune este egală
cu nicio putere. Dumnezeu pune la dispoziția fiecărui credincios o forță care
poate "mișca mâna care
mișcă lumea și aduce izbăvirea jos." Înțelept este, într-adevăr, cel care
apreciază în mod corect și folosește în mod consecvent această forță
extraordinară. Este încă adevărat că "Cei ce așteaptă pe Domnul își vor înnoi
[schimba] puterea; se vor înălța cu aripi ca de vulturi, vor alerga și nu vor
obosi, vor umbla și nu vor slăbi" (Isaia 40:31).
Splendida definiție a lui Alexander Whyte despre rugăciune merită
memorată. "Rugăciunea este exercitarea unei voințe care este liberă în cadrul
unei voințe care este suverană." Cu alte cuvinte, rugăciunea nu schimbă voința
lui Dumnezeu, ci îl aliniază pe credincios cu voința lui Dumnezeu, astfel încât
el cere acum ceea ce Dumnezeu dorește să-i dea ca răspuns la rugăciunea
credincioasă. Acesta a fost lucrul acesta pe care l-a avut în vedere Ioan când a
scris: "Dacă cerem ceva după voia Lui, El ne ascultă; și dacă știm că ne
ascultă, orice am cere, știm că avem cererile pe care le-am dorit de la El" (1
Ioan 5:14-15). Astfel, în timp ce credinciosul este liber să Îi ceară lui
Dumnezeu tot ceea ce dorește, Dumnezeu nu promite să îndeplinească cererea
decât dacă aceasta este în conformitate cu voia Sa suverană. De aceea, este
nevoie ca fiecare creștin să se roage: "Facă-se voia Ta".
Ne vom gândi la două lucruri în ceea ce privește rugăciunea: exemplul
nostru și încurajarea noastră.
1. Exemplul nostru în rugăciune
Încă o dată, să "privim la Isus" și, din viața Sa pe pământ ca slujitor
perfect al lui Dumnezeu, să învățăm locul și valoarea rugăciunii. Trebuie să ne
amintim mereu că, în calitate de Fiu al Omului, El și-a trăit viața: în supunere
voluntară față de voința Tatălui, sub controlul absolut al Duhului Sfânt și în
ascultare perfectă față de Cuvântul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Domnul
nostru Și-a trăit viața pe pământ, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat și Fiu al
Omului, prin aceleași mijloace prin care creștinii trebuie să-și trăiască viața pe
pământ: în dependență de Tatăl, conduși și împuterniciți de Duhul Sfânt și
ascultând de Scripturi. Această viață de dependență de Tatăl Său a fost
evidențiată în două moduri.
(1) Prin propria Sa mărturie. "Fiul nu poate face nimic de la Sine însuși,
ci ceea ce vede că face Tatăl... Eu nu pot face nimic de la Mine însumi; după
cum aud, judec; și judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci
voia Tatălui Meu care M-a trimis" (Ioan 5:19, 30).
(2) Printr-o viață de rugăciune. El a afirmat: "Oamenii trebuie să se roage
întotdeauna și să nu slăbească", iar apoi a ilustrat valoarea acesteia prin
parabola femeii necăjite (Luca 18:1-8).
În Evanghelia după Luca, care îl prezintă pe Hristos în mod special ca Fiu
al Omului, citim despre multe exemple ale vieții Sale de rugăciune. El este
descris ca rugându-se la botezul Său (Luca 3:21). S-a retras din mulțime pentru
a fi singur cu Dumnezeu în rugăciune (Luca 5:16). El "a stat toată noaptea în
rugăciune" pe vârful muntelui și
după aceea și-a ales ucenicii (Luca 6:12). S-a rugat înaintea marii mărturisiri a
lui Petru (Luca 9:18). "În timp ce se ruga", pe muntele transfigurării, "chipul
feței Sale s-a schimbat" (Luca 9:29). În timp ce "se ruga", unul dintre ucenicii
Săi, mișcat de exemplul Său, I-a spus: "Doamne, învață-ne să ne rugăm". Ca
răspuns la această rugăminte, El i-a învățat frumoasa rugăciune numită în
general "rugăciunea Domnului", dar care, în realitate, este rugăciunea
ucenicilor (Luca 11:1-4). S-a rugat pentru Petru, ca credința lui să nu dea greș
(Luca 22:32). S-a rugat în Ghetsimani: "Nu voia Mea, ci a Ta să se facă" (Luca
22:42). S-a rugat pentru vrăjmașii Săi în timp ce-L băteau în cuie pe cruce
(Luca 23:34). După ce a rostit strigătul triumfător: "S-a sfârșit!", ni se spune că
S-a rugat: "Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez Duhul Meu". După ce a spus
aceasta, Și-a plecat capul și Și-a dat drumul la duhul Său (Luca 23:46).
Astfel, se vede că viața Domnului nostru a fost trăită în atmosfera
rugăciunii. În ultimele ore ale slujbei Sale pământești, El a vorbit mult despre
rugăciune (citiți Ioan 14-16). Niciun credincios nu poate rămâne nemișcat când
citește minunata rugăciune consemnată în Ioan 17, în care Hristos a mijlocit
pentru ucenicii pe care urma să-i părăsească în curând. S-a rugat pentru ei:
Păstrarea (vs. 9-12); Separarea (vs. 13-19); Unificarea (vs. 20-21); și
Glorificarea (vs. 22-26). Deducția din toate acestea este cu siguranță evidentă.
Din moment ce Domnul nostru a pus un asemenea accent pe rugăciune în
propria Sa viață, cu atât mai mult ar trebui să o facem noi, cei care pretindem
să călcăm pe urmele Sale (1 Pet. 2:21)?
2. Încurajarea noastră în rugăciune
Cuvântul lui Dumnezeu este unitar în mărturia sa despre necesitatea și
marea valoare a rugăciunii. Fiecare credincios este atât îndemnat, cât și
încurajat să se roage (citiți Matei 6:5-13). Prin urmare, fiecare creștin ar trebui
să fie rugător:
(1) În ceea ce privește fiecare detaliu al vieții sale . Nimic nu este prea
neînsemnat ca subiect de rugăciune. Tatăl nostru ceresc "știe că avem nevoie
de toate aceste lucruri" și a promis că ni le va da "după bogăția Sa în slavă, prin
Hristos Isus" (Matei 6:32-33; Fil. 4:19).
De fapt, ni se spune: "Nu vă îngrijiți [plini de griji, neliniștiți] pentru
nimic, ci în toate, prin rugăciune și cereri, cu mulțumiri, să faceți cunoscute
cererile voastre lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice
pricepere, va păzi inimile și mințile voastre, prin Hristos Isus" (Fil. 4:6-7). O
veche zicală spune că "rugăciunea schimbă lucrurile"; dar ea face mai mult
decât atât: ea schimbă creștinii!
(2) În ceea ce privește fiecare aspect al slujirii sale pentru Domnul .
Hristos le-a spus ucenicilor Săi: "Cu adevărat secerișul este mare, dar lucrătorii
sunt puțini; rugați deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul
Său" (Matei 9:37-38). Orice slujire trebuie să fie sfințită prin rugăciune.
Creștinul
trebuie să se roage pentru a fi îndrumat în slujirea Sa. El va face bine să
pledeze ca David: "Pentru Numele Tău, condu-mă și călăuzește-mă" (Ps. 31:3).
Are nevoie să se roage pentru înțelepciune, iar Dumnezeu este dispus să
răspundă la rugăciunile sincere și credincioase (In. 1:5-7). Are nevoie să se
roage pentru curaj, tărie și putere, deoarece caută să-L slujească pe Domnul, și
nu va cere în zadar (vezi Fapte 4:23-31 și Is. 40:28-31). Congregației care
căuta un predicator i s-a pus întrebarea: "Cât de mare predicator vreți?". Ei au
răspuns: "Unul care este suficient de mare pentru a ajunge la cer în genunchi!".
(3) Proeminența rugăciunii în viața lui Pavel . Chrysostom spunea despre
Pavel: "Înalt de trei coți, el atingea cerul". Deși mic din punct de vedere fizic,
el era un gigant din punct de vedere spiritual, iar rugăciunea nu a jucat un rol
neînsemnat în atingerea unei asemenea înălțimi spirituale. Este suficient să
citim câteva dintre rugăciunile sale, care sunt consemnate în epistolele sale,
pentru a ne da seama de valoarea pe care o acorda rugăciunii (vezi Ef. 1:16-23;
3:14-19; Fil. 1:4; Col. 1:12; 1 Tes. 1:2). Nu numai că se ruga pentru
credincioși, dar le cerea și rugăciunile lor în numele său (Rom. 15:30; 2 Cor.
1:11; Fil. 1:19; 1 Tes. 5:25; Col. 4:3). Marea nevoie de astăzi este de mai mulți
oameni de tipul lui Epafras, despre care Pavel a spus că "se străduia mereu cu
ardoare pentru voi în rugăciuni" (Col. 4:12, cp. 1 Tim. 2:1-4).
Având în vedere importanța rugăciunii, cuvintele lui Tennyson ar trebui
să ajungă, cu o forță deosebită, la fiecare credincios:
Mai multe lucruri se fac prin rugăciune

Decât visează această lume. De aceea, vocea ta să se
ridice ca un izvor pentru mine zi și noapte.
Căci ce sunt oamenii mai buni decât oile sau
caprele Care hrănesc o viață oarbă în creier,
Dacă, cunoscându-L pe Dumnezeu, nu ridică mâinile de rugăciune,
Atât pentru ei înșiși, cât și pentru cei care îi numesc prieteni.
VI. EL TREBUIE SĂ FIE CURAT ÎN VIAȚĂ
Zicala lumii, "Curățenia este aproape de evlavie", ar trebui să fie

schimbată în: "Curățenia este evlavie", în ceea ce-l privește pe credincios.
1. Necesitatea absolută a acesteia
Dictonul divin este: "Fiți curați, voi care purtați vasele Domnului" (Isaia
52:11). Un predicator al Evangheliei, dintre toți oamenii, ar trebui să fie mai
presus de orice reproș în viața sa. Este esențial ca el să aibă "o bună reputație
față de cei de afară", adică față de cei care nu fac profesia de creștini (1 Tim.
3:6-7). Astfel, orice vestitor al Evangheliei sau învățător al Cuvântului ar trebui
să aibă "o bună reputație" din partea sferelor domestice, comerciale, sociale și
ecleziastice în care se mișcă. El
trebuie nu numai să predice doctrinele Cuvântului lui Dumnezeu, ci și să
"împodobească în toate lucrurile învățătura lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru"
(Tit 2:10). Această "împodobire" constă în onestitate în afaceri, sinceritate în
vorbire, moralitate în viață, integritate în minte, echilibru în temperament,
corectitudine în fapte și evlavie în caracter. Acestea sunt calitățile care vorbesc
mai tare decât cuvintele. S-a spus foarte bine că creștinismul nu vine în lume
cu un tarif gratuit, ci întotdeauna este asociată o datorie (vezi Tit 2:11-14).
Filipeni 2:15-16 rezumă acest echilibru esențial între buze și viață.
Dorința lui Pavel pentru credincioșii din Filipi era: "Ca să fiți fără vină și fără
prihană, fii ai lui Dumnezeu, fără mustrare, în mijlocul unui neam strâmb și
pervers, în mijlocul căruia străluciți ca niște lumini în lume, propovăduind
Cuvântul vieții." Iată viața consecventă care susține mărturia persistentă:
strălucirea vieții și ținerea în față a luminii Cuvântului vieții! Ce combinație
ideală, într-adevăr!
Cineva a spus: "Dacă nu există în noi ceea ce este mai presus de noi, vom
ceda curând în fața a ceea ce ne înconjoară". Un tânăr predicator a primit odată
acest sfat bun de la un credincios în vârstă: "Ai grijă de caracterul tău și
Domnul va avea grijă de reputația ta". Caracterul este ceea ce este o persoană;
reputația este ceea ce cred alții despre acea persoană. Dumnezeu este mult mai
preocupat de ceea ce suntem decât de ceea ce facem; pentru că ceea ce suntem
determină valoarea a ceea ce facem. Fericirile din Matei 5:1-11 sunt de fapt
"atitudini de a fi", pentru că ele sunt atitudini de a fi. Hristos descrie
binecuvântarea persoanei care "este" ceva, cum ar fi "sărac în duh", sau cel
care "plânge" etc. Așadar, este o descriere a caracterului unei persoane.
2. Amenințarea inconsecvenței
Prin viețile inconsecvente ale celor care Îi mărturisesc numele și predică
Cuvântul Său, cauza lui Hristos a fost afectată mai mult decât orice altceva.
Pavel, prin Duhul Sfânt, pune câteva întrebări iscoditoare: "Așadar, tu, care
înveți pe altul, nu te înveți pe tine însuți? Tu, care predici că omul nu trebuie să
fure, furi?...Tu, care ai oroare de idoli, comiți un sacrilegiu? Tu, care te lauzi
cu legea, prin încălcarea legii, îl necinstești pe Dumnezeu? Căci numele lui
Dumnezeu este hulit printre neamuri prin tine, după cum este scris" (Rom.
2:21-24).
Rețineți, de asemenea, că inconsecvența vieții face ca atât doctrina lui
Dumnezeu, cât și Cuvântul Său să fie blasfemiate (vezi 1 Tim. 6:1; Tit 2:5). Se
consemnează că Natan i-a spus lui David, cu privire la dublul său păcat de
adulter și crimă: "Din cauza acestei fapte, ai dat un mare prilej vrăjmașilor
Domnului să hulească" (2 Sam. 12:14). Timpul a dovedit cât de adevărată a
fost această afirmație. Un om a spus odată despre un predicator cu o viață
lejeră, dar elocvent: "Când este la amvon, mi-aș dori să nu fi fost niciodată
ieși; când va ieși, aș vrea să nu se mai întoarcă niciodată!"
Cu ani în urmă, se cânta un refren bun, ale cărui cuvinte erau următoarele:
Ceea ce ești, vorbește atât de tare

Lumea nu poate auzi ceea ce spui!
Se uită la mersul tău,
Nu vă ascult discuția,
Te judecă după acțiunile tale din fiecare
zi. Nu credeți că veți înșela
Pretinzând ceea ce n-ai știut niciodată,
Căci ei știu că ești
Prin ceea ce pot vedea...
Vor judeca doar după viața ta!
Cineva a spus odată, în apărarea unui predicator care era acuzat că duce o
viață imorală: "Dar el este solid în ceea ce privește ispășirea". Răspunsul pe
care l-a primit a fost: "Ce rost are să fie sănătos în ceea ce privește ispășirea,
dacă ispășirea nu-l face sănătos?".
Lumea râde cu o bucurie nefirească atunci când un predicator este
descoperit că duce o viață de duplicitate și rușinea lui este publicată în
străinătate. Cu câtă plăcere profită de ocazie și o folosesc ca scuză pentru a
rămâne în păcatele lor. Astfel, ei se ascund în spatele inconsecvenței sale și
spun cu dispreț: "Dacă el este o mostră a ceea ce este un creștin, atunci cu
siguranță nu vreau să devin unul!" Persoana care ia locul unui predicator al
Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie pregătită să plătească prețul pe care o
astfel de poziție îl cere pe bună dreptate. El va trebui să evite chiar și "aparența
răului", pentru ca numele Domnului și lucrarea Domnului să nu fie discreditate
(1 Tes. 5:22). Cineva a spus odată despre un predicator a cărui slujire, deși nu
era spectaculoasă, era foarte mult folosită de Dumnezeu: "Nu pot să înțeleg
puterea predicatorului tău. Nu văd mare lucru în el". Celălalt a răspuns:
"Motivul puterii lui este că în spatele fiecărei predici se află treizeci de ani de
viață sfântă!"
3. Pericolul proeminenței
Un predicator ocupă un loc mult mai important în ochii publicului decât
cei care nu iau parte la predicare. Prin urmare, există necesitatea unei umblări
circumspecte corespunzătoare înaintea oamenilor (Ef. 5:15-16). Un ceas de
buzunar și un ceas public au același scop, acela de a da ora. Dacă un ceas se
strică, doar proprietarul este afectat; dar dacă un ceas public se strică, sute de
oameni sunt induși în eroare. Astfel, o poziție proeminentă atrage după sine o
necesitate și o responsabilitate mult mai mare pentru o viață consecventă.
Aceasta va implica
judecarea de sine fără milă, despărțirea de toate păcatele cunoscute și, în unele
cazuri, negarea lucrurilor legitime ale vieții, pentru ca mărturia lui Hristos și
"slujba să nu fie blamate" (1 Cor. 6:12; 2 Cor. 6:3).
Alpiniștii, care caută să escaladeze vârfurile înalte, o fac pentru plăcerile
sale. Cu toate acestea, ei nu sunt însă inconștienți de pericolele sale. În
consecință, ei își iau toate măsurile de precauție pentru a-și asigura un
echipament adecvat. De asemenea, ei au grijă să se mențină într-o formă fizică
bună, astfel încât să-și poată menține echilibrul. Fiecare emoție este însoțită de
riscul unei răsturnări de situație, ceea ce îi menține în permanență în alertă.
Aplicați acest lucru la cel care caută să fie un purtător de cuvânt pentru
Dumnezeu, și nevoia de precauție spirituală vigilentă va fi ușor de observat.
Una este să începi bine și alta este să continui și să termini în același mod (vezi
Ga1. 5:7).
Poate că unul dintre cele mai frecvente defecte ale unui predicator este
acela de a exagera. Uneori, incidentele pe care le descrie sunt atât de puternic
colorate de imaginația sa înzestrată, încât principalii protagoniști, care au
figurat inițial în poveste, nu le-ar recunoaște niciodată! Atunci când se descrie
un incident real, trebuie să se respecte cu strictețe faptele cazului și să se
declare adevărul, tot adevărul și nimic altceva decât adevărul. Acest obicei
nefastă de a exagera face ca un public de o sută de persoane să devină două
sute cincizeci. De asemenea, el se profilează în experiențele predicatorului.
După cum a spus altcineva: "Tot ceea ce vede, tot ceea ce deține sau cu ce vine
în contact este cel mai bun, cel mai strălucitor și cel mai frumos. Bucuriile lui
sunt cele mai mari, durerile cele mai acute și nu există nimic obișnuit la el". În
timp ce imaginația este o mare binefacere, ea poate deveni, de asemenea, o
nenorocire atunci când este legată de exagerare. Să ne ferim de acest obicei
prost, căci aduce mult discredit asupra lucrării Domnului.
În timp ce discutăm subiectul exagerării, poate că nu ar fi rău să atragem
atenția asupra tendinței actuale, în unele cercuri, de a se lăsa pradă unor zboruri
nebunești de imaginație. Mai rău, tendința de a face reclamă la abilitățile
anumitor predicatori, profesori și cântăreți etc. Superlativele sunt îngrămădite
peste superlative în încercarea de a asigura cititorul, sau ascultătorul, că toți cei
care vin să asculte această persoană minunată vor fi atât foarte onorați, cât și
foarte privilegiați. Publicul este invitat să asculte: "Cel mai talentat, elocvent și
dinamic vorbitor care a onorat vreodată orașul cu prezența sa ilustră".
Este de temut că, uneori, predicatorul însuși devine o parte a acestei forme
de autopublicitate. Ea are o mare savoare de panou publicitar de circ, sau de
mijlocul unui târg, cu negustorii săi care își strigă cu voce tare marfa și invită
publicul să vină să vadă "cea mai uimitoare expoziție de pe pământ". Adjective
precum "minunat", "minunat", "extraordinar", "emoționant", "înspăimântător"
și "colosal" sunt termeni obișnuiți la acești oameni. Servitorul
Domnului, totuși, ar trebui să-și amintească întotdeauna că este un "ambasador
al lui Hristos" și doar un slujitor al Celui care "s-a făcut pe Sine însuși fără
reputație" (Fil. 2:7; cf. Prov. 27:2).
În timp ce publicitatea este un bun real, nu ar trebui să i se permită
niciodată să degenereze într-o "minciună-abilitate"! Deși cu siguranță ar trebui
să fie făcută cât mai atractivă posibil, nu ar trebui să i se permită să depășească
limitele bunului gust. Ea ar trebui să fie caracterizată de adevăr și formulată în
termeni compatibili cu smerenia creștină. Cât de bine ar fi dacă s-ar putea
spune despre fiecare predicator născut din nou ceea ce s-a afirmat, atât de
frumos și de simplu, despre unul cu mult timp în urmă: "A fost un om trimis de
Dumnezeu, al cărui nume era Ioan" (Ioan 1:6). Cine și-ar putea dori o laudă
mai mare decât aceasta?
Descrierea pe care o face Luca despre chemarea și însărcinarea lui Ioan
Botezătorul este semnificativă (vezi Luca 3:1-3). Observați cum el atrage mai
întâi atenția asupra celor mari din această lume, asupra celor înalți și puternici
ai țării: Tiberiu Cezar, Ponțiu Pilat, Irod, Filip, Ana și Caiafa. Apoi ajunge la
punctul culminant al descrierii sale. Pe fundalul acestor oameni de faimă
lumească, el spune: "Cuvântul Domnului a venit la Ioan, fiul lui Zaharia, în
pustie; și a venit în toată țara de lângă Iordan, predicând". Astfel, Dumnezeu i-
a ocolit pe cei așa-numiți înțelepți, puternici și nobili, și a pus mâna și a dat
puterea Sa unui om smerit și evlavios din pustie (vezi și 1 Cor. 1:26-29).
CONTINUARE
VII. TREBUIE SĂ FIE APT PENTRU MUNCĂ
Atunci când Dumnezeu cheamă o persoană la slujba Sa, El o pregătește și

o echipează pentru aceasta, căci "poruncile lui Dumnezeu sunt înzestrarea
Lui". Când Dumnezeu dorește ca una dintre creaturile Sale să zboare, îi dă
aripi pentru a o pregăti pentru sfera în care va trăi, se va mișca și va avea ființa
sa. Ne vom gândi la condiția fizică a predicatorului în patru sensuri: spiritual,
fizic, mental și educațional.
1. El ar trebui să fie apt din punct de vedere spiritual
În mod deliberat, am plasat-o prima în listă, deoarece este cea mai
importantă.
(1) El trebuie să fie înzestrat de Domnul pentru a predica sau a preda în
public. Nu toți creștinii sunt înzestrați spiritual pentru a predica sau a preda în
public. Am subliniat deja, în introducerea acestei cărți, că toată educația din
lume nu va reuși niciodată să transmită acest dar cuiva. Efeseni 4:7-16 clarifică
perfect acest fapt: "Când S-a înălțat (Hristos) la ceruri, a dat daruri oamenilor...
și a dat pe unii apostoli, pe alții profeți, pe alții evangheliști, pe alții pastori și
învățători, pentru desăvârșirea (maturizarea) sfinților, pentru lucrarea de slujire,
pentru zidirea trupului lui Hristos". Primele două daruri, "apostoli și profeți",
aparțin temeliei și nu mai sunt necesare (Ef. 2:20-22). Sfera evanghelistului se
află în principal în cariera păcatului, unde, prin dinamita Evangheliei
propovăduite, sufletele sunt eliberate din condiția și poziția lor prin natură
(Rom. 1:16). Pastorii, prin grija lor evlavioasă față de aceste "pietre vii", caută
să le modeleze. Apoi, printr-o folosire iscusită a Cuvântului lui Dumnezeu,
învățătorii sunt folosiți pentru a-i edifica, sau a-i zidi în credința lor cea mai
sfântă.
Deși fiecare credincios nu are darul de evanghelist, pastor sau învățător,
fiecare creștin este un martor hirotonit pentru Hristos. În această calitate, el
este atât privilegiat de Domnul, cât și responsabil față de acesta să
mărturisească altora despre puterea mântuitoare, păstrând și satisfăcătoare a lui
Hristos. Domnul le-a spus ucenicilor Săi: "Voi Îmi veți fi martori" (Fapte 1:8).
În Ioan 15:16, Mântuitorul este consemnat spunându-le urmașilor Săi: "Nu voi
M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit pe voi, ca să mergeți
și să aduceți roade și roadele voastre să rămână". Aceasta este "puternica
rânduială a mâinilor străpunse", care este partea fiecărui credincios. Nu există
în Noul Testament o rânduială umană pentru evangheliști, pastori și învățători.
Singura rânduială care este descrisă acolo este pentru bătrâni: cei care, datorită
vârstei, experienței și evlaviei caracterului, sunt astfel pregătiți să preia
supravegherea într-o adunare de
credincioși (vezi Fapte 14:23; Tit 1:5).
Faptul că un creștin este înzestrat de Domnul să evanghelizeze sau să
predea în public nu îl plasează pe această persoană într-o castă superioară, sau
într-o clasă profesională, sau îl ridică deasupra celorlalți sfinți. Atunci când
predică sau învață Cuvântul lui Dumnezeu, el își exercită pur și simplu acest
dar special, care i-a fost dat, ca pentru Domnul. Prin urmare, nu există niciun
motiv pentru el să adopte un aer superior, ca și cum ar fi mai bun decât ceilalți
creștini sau distinct de aceștia. Fiecare credincios are darul său și, pe măsură ce
fiecare își exercită acest dar în spiritul unei dependențe umile față de Domnul,
întreaga adunare este edificată, sau zidită (vezi 1 Cor. 12:1-14:31).
Noul Testament nu știe nimic despre această distincție nefirească, întâlnită
în creștinătatea de astăzi, între așa-numitul "cler" și "laici". O astfel de
distincție nu este, în mod categoric, de la Dumnezeu, ci de la om. Ea a fost
introdusă la începutul secolului al doilea și a dus la nenumărate răutăți în anii
care au urmat.
Din cele de mai sus, putem deduce cu siguranță că credinciosul care
urmează să predice sau să învețe în public trebuie să fie beneficiarul unui dar
distinct, care i-a fost dat de Domnul înălțat pentru acest scop special.
(2) El trebuie să încerce, prin toate mijloacele care îi stau în putere, să
dezvolte acest dar. Nu este suficient ca un creștin să posede acest dar al
exprimării publice; el trebuie, de asemenea, să îl dezvolte.
(a) Acest dar ar trebui mai întâi să fie râvnit cu ardoare . Credinciosul
este îndemnat să "râvnească cu ardoare la cele mai bune daruri" (1 Cor. 12:31).
I se spune să "urmărească caritatea [dragostea] și să dorească daruri spirituale,
dar mai degrabă să profețească" (1 Cor. 14:1). "Profetizare" are aici forța de a
spune mai departe, și nu de a prevesti. Se referă la abilitatea de a expune
Cuvântul lui Dumnezeu spre zidirea ascultătorului. Un profet, în acest sens,
este cel care este capabil să comunice altora gândul Domnului. Încă o dată,
Pavel îi îndeamnă pe credincioși și spune: "De aceea, fraților, râvniți să
profețiți" (1 Cor. 14:39). Din aceste Scripturi reiese clar că predicatorul trebuie,
în primul rând, să aibă o dorință profundă și sfântă de a fi un purtător de cuvânt
al Domnului. Această dorință, implantată de Domnul în credincios, trebuie
apoi lăsată să se dezvolte nestingherită în atmosfera de rugăciune, de studiu
biblic, de viață evlavioasă și de participare activă la lucrarea Domnului.
(b) Acest dar, atunci când este primit, trebuie să fie "stârnit". Pavel i-a
scris lui Timotei: "De aceea îți aduc aminte să trezești darul lui Dumnezeu,
care este în tine" (2 Tim. 1:6). Darul trebuie tratat în același mod ca și zahărul
pe care îl punem în ceai sau în cafea. Dacă nu este agitat, se va scufunda la
fund și nu va fi de niciun folos. Toată agitația unei cești nu va îndulci niciodată
conținutul ei, dacă zahărul nu a fost pus înăuntru. De asemenea, tot zahărul pus
în ceașcă nu va fi de nici un folos dacă nu este amestecat. Atât zahărul, cât și
amestecarea sunt necesare. Încercarea de a încerca să
a stârni un dar care nu este în noi va stârni curând probleme în jurul nostru din
partea celor care trebuie să ne asculte! Trebuie să luăm aminte la cuvintele lui
Solomon: "Cine se laudă cu un dar fals este ca norii și vânturile fără ploaie"
(Prov. 25:14). Acești predicatori vânjoși nu aduc ploi răcoritoare de
binecuvântare, deoarece ei nu spun nimic la extrem de mult timp! Auditoriul
este cel mai bun judecător dacă avem sau nu acest dar de a predica sau de a
învăța în public Cuvântul lui Dumnezeu. Testul scriptural este: "Lăsați profeții
să vorbească... și ceilalți să judece" (1 Cor. 14:29).
Această trezire a unui dar se realizează prin aplicarea serioasă la sarcină,
prin multă rugăciune fierbinte, prin studiu biblic sârguincios și prin folosirea
constantă a ceea ce posedăm deja din punct de vedere material. A "stârni"
sugerează un efort din partea celui care îl stârnește, iar acest cuvânt are un
sunet nedorit pentru unii. Astfel, există două laturi în această chestiune a
darului: cea divină și cea umană. Este prerogativa lui Dumnezeu să dea darul,
sau talentul; a noastră este să îl stârnim prin studiu asiduu, aplicare fidelă și
folosire constantă.
(c) Acest dar trebuie dezvoltat prin exercițiu . Darul se îmbunătățește
odată cu utilizarea și devine mai strălucitor prin lustruire constantă. La fel cum
priceperea în muzică, în artă sau în orice altă profesie poate fi obținută doar
prin exercițiu constant, tot așa darul predicării și al învățăturii trebuie dezvoltat
prin exercițiu constant. Suntem cu toții înclinați să invidiem pianistul expert
sau predicatorul talentat și poate că nu prea apreciem cât de mult efort
concentrat se află în spatele produsului finit. S-a spus foarte bine că "nouă
zecimi din inspirație constă în transpirație!". Biblia o spune astfel: "După cum
fiecare a primit darul, așa să slujească și el unul altuia, ca niște buni
administratori ai harului multiplu al lui Dumnezeu... Dacă cineva slujește, să o
facă după priceperea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să fie
slăvit în toate lucrurile prin Isus Hristos, căruia I se cuvine lauda și stăpânirea
în vecii vecilor. Amin!" (1 Pet. 4:10-11).
Se va observa că se spune că acest dar este o administrare. Creștinului i-a
fost încredințat doar pentru ca el să îl investească în cel mai bun mod posibil în
numele Domnului său. Hristos a folosit două parabole pentru a ilustra două
aspecte diferite ale acestui adevăr. În parabola lirelor, fiecare slujitor a primit o
sumă egală, cu porunca stăpânului său: "Ocupă-te [fă-ți treaba] până voi veni"
(Luca 19:12-27). Astfel, în această parabolă, fiecare slujitor era responsabil în
mod egal cu toți ceilalți slujitori. Fiecare creștin a primit un anumit dar și, prin
urmare, este direct responsabil față de Domnul său în ceea ce privește modul în
care îl folosește în timpul vieții sale. În parabola talanților, fiecare slujitor a
primit o sumă diferită. "Fiecăruia, după cum îi stă în putință". Aici accentul nu
este pus pe responsabilitate, ci pe capacitate (Matei 25:14-30). Prin urmare, toți
slujitorii lui Hristos sunt egali în ceea ce privește responsabilitatea, dar nu și în
ceea ce privește capacitatea. Responsabilitatea a fost bine definită ca fiind
"răspunsul uman la capacitatea divină". Lira ar putea
ilustrează Evanghelia, care a fost încredințată fiecărui credincios și cu care
trebuie să caute să câștige suflete pentru Stăpânul său. Talanții ilustrează
diferitele măsuri de daruri pe care Hristos le-a dat poporului Său.
(d) Acest dar se poate pierde prin neglijență . Pavel l-a îndemnat pe
Timotei: "Nu neglija darul care este în tine". El a scris cu privire la un altul:
"Spune-i lui Archippus: Ai grijă de slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca să
o împlinești" [sau să o umpli din plin] (1 Tim. 4:14; Col. 4:17). Este din păcate
posibil ca un creștin, din neglijență, să nu-și împlinească slujba pe care i-a dat-
o Domnul. Fie ca Domnul să ne izbăvească de o slujbă neîmplinită! Nu este
lipsit de semnificație faptul că șervețelul în care servitorul necredincios a
înfășurat lira și talantul era pânza de sudoare, pe care servitorii din acea vreme
obișnuiau să și-o lege în jurul taliei pentru a fi la îndemână atunci când ocazia
o cerea. Acest om a argumentat, de fapt: "Având în vedere că nu intenționez să
fac nicio muncă pentru stăpânul meu sau să mă supun vreunui inconvenient în
numele lui, nu va fi nevoie de cârpa mea de sudoare cu care să mă șterg pe
frunte. Prin urmare, o voi transforma într-un giulgiu în care să-mi îngrop darul,
mă voi odihni și îi voi lăsa pe alții să facă munca" (Luca 19:20-21).
Există un principiu care apare în natură numit "legea atrofiei". Aceasta
decretează că orice funcție a unui membru al corpului care este întreruptă în
mod intenționat face ca acel membru să își piardă capacitatea de a funcționa.
De exemplu, persoana care refuză să își folosească picioarele își va pierde
capacitatea de a merge. Mușchii care controlează aceste membre, prin
nefolosire, se vor atrofia, sau se vor irosi. Există așa-numiții "bărbați sfinți" din
India care și-au ținut brațele atât de mult timp încât nu le mai pot lăsa jos.
Există un caz înregistrat al unei femei care, pentru că a fost părăsită, a făcut un
jurământ de tăcere timp de cincizeci de ani. După ce această perioadă a expirat,
a încercat să vorbească, dar a constatat că nu poate; corzile vocale i se
atrofiaseră din cauza nefolosirii lor îndelungate.
Dacă Dumnezeu a înzestrat și a chemat o persoană să predice, iar aceasta
neglijează sau refuză să își exercite acest dar, își va pierde această abilitate și
va descoperi că nu poate predica. Să punem la inimă faptul solemn că ceea ce
nu folosim, vom pierde! Poetul a exprimat acest lucru astfel:
Un talent strălucitor a fost al meu cu mulți

ani în urmă, "Folosește-l", a spus Dătătorul:
"și va crește mai strălucitor. L-am folosit:
cum a strălucit! Și apoi, într-o zi, Pentru un
simplu capriciu, mi-am pus darul deoparte.
L-am lăsat neatins în timp ce anii treceau;
Astăzi îl caut, dar dar darul meu a dispărut!
Atunci când un dar dat de Dumnezeu este lăsat să iasă din circulație din
cauza
efort necesar pentru a o menține în viață, molia și rugina se vor combina pentru
a-și face treaba mortală. Amândouă sunt tăcute în activitatea lor, dar ce ravagii
fac cu comorile tezaurizate și nefolosite (Matei 6:19-20)! Există literalmente
mii de creștini în mijlocul nostru care ar fi putut fi predicatori și învățători
onorabili ai Cuvântului, dar care au neglijat să-și dezvolte darul din cauza
efortului și a sacrificiului pe care le implică. Peste viețile lor, care pentru unii
pot părea reușite, trebuie scris cuvântul trist "eșec". Scaunul de judecată al lui
Hristos, la care trebuie să se prezinte fiecare creștin, va aprecia în mod corect
adevărata valoare a întregii noastre slujiri. Cu această ocazie, Domnul și
Stăpânul nostru va împărți răsplata sau pierderea (1 Cor. 3:10-17). Să ne fie
nouă să auzim de pe buzele Sale recomandarea: "Bine, slugă bună și
credincioasă... intră în bucuria Domnului tău" (Mat. 25:21).
(3) Acest dar trebuie să fie dezvoltat în atmosfera de spiritualitate .
Darurile spirituale au nevoie de putere spirituală pentru funcționarea lor. Acest
lucru cere ca predicatorul însuși să fie spiritual. Nu putem face mai bine decât
să cităm cuvintele cu greutate ale unui onorabil slujitor al lui Hristos, regretatul
Henry Groves. Vorbind despre primii ucenici, el a spus: "Era o lucrare
spirituală pe care trebuiau să o facă, de aceea El i-a spiritualizat pe oamenii
care trebuiau să o facă. Era vorba de credință pe care trebuiau să o planteze, de
aceea El i-a făcut pe misionarii Săi oameni de credință. Trebuiau să elibereze
națiunile de idolatria aurului și a argintului, de aceea El a avut grijă ca
mesagerii Săi să nu aibă nimic. Trebuiau să elibereze popoarele de idolatria
înțelepciunii, de aceea El a avut grijă ca ei să fie priviți ca nebuni. Ei trebuiau
să elibereze lumea de idolatria puterii și a forței, de aceea El a avut grijă ca ei
să fie priviți ca slabi. Trebuiau să elibereze lumea de idolatria faimei și a
reputației, de aceea El a avut grijă ca ei să fie disprețuiți; făcându-i în toate
privințele modele ale doctrinei pe care au fost trimiși să o propovăduiască."
Cu adevărat, de aceasta are nevoie Biserica și acesta trebuie să fie scopul
tuturor celor care vor să stea în sfatul lui Dumnezeu și să acționeze pentru El,
fie în slujirea în Biserică, fie în evanghelizarea celor de afară și de departe. Ei
trebuie să trăiască ei înșiși adevărurile pe care le predau și să fie exemple ale
acelor principii divine pe care sunt trimiși să le inculce.
Pentru a-și păstra această robustețe spirituală, predicatorul trebuie să
respecte legile igienei spirituale. El trebuie să se hrănească în mod regulat cu
Cuvântul lui Dumnezeu. El trebuie să știe ce înseamnă să petreacă mult timp în
părtășie cu Dumnezeu în rugăciune și să respire astfel adânc din atmosfera
cerească. El trebuie să caute să transforme pâinea adevărului divin în sângele,
oasele, mușchii și fibrele caracterului său, printr-un răspuns prompt și
ascultător la ocaziile de slujire pentru Domnul și Stăpânul său. Acesta este
mediul spiritual în care numai el poate face o lucrare eficientă în via Domnului.
2. El ar trebui să fie în formă fizică
Vorbirea în public solicită foarte mult energia nervoasă a unei persoane.
De fapt, o oră de predică este echivalentul a opt ore de muncă fizică, din punct
de vedere al consumului de energie nervoasă. Fizicul este mai strâns legat de
spiritual decât ne imaginăm. Idealul, în ceea ce privește predicarea, este de a
avea un suflet sănătos într-un corp sănătos. Apostolul Ioan și-a dat seama de
acest lucru și i-a scris prietenului său iubit, Gaius: "Doresc mai presus de toate
ca tu să prosperi și să fii sănătos, așa cum prosperă sufletul tău" (3 Ioan 2).
(1) Valoarea corpului. Un tată creștin i-a scris fiului său, care era și el
credincios, și i-a dat următorul sfat laconic, dar bun: "Trupul tău este vehiculul
divin, prin care se exprimă Duhul Sfânt: de aceea ai mare grijă de el".
Corpurile în care trăim sunt ale noastre doar pe durata vieții noastre pe pământ.
La moarte, spiritul credinciosului merge să fie "cu Hristos", care este "mult mai
bun". La a doua venire a lui Hristos, trupul fiecărui credincios, fie că este înviat
sau răpit, va fi făcut asemenea trupului de slavă al lui Hristos (Fil. 3:21). Deși
acum este numit "trupul umilinței noastre", nu trebuie nici disprețuit, nici nu
trebuie să i se permită să ocupe prea mult din timpul sau atenția noastră. Nu
trebuie să fie nici neglijat, nici molipsit. Nu trebuie să fim nici neglijenți, nici
prea îngrijorați în privința lui. În această privință, ca și în multe alte lucruri,
trebuie să se ia în considerare echilibrul dintre partea divină și cea umană a
problemei. Dumnezeu ne-a dat corpul la naștere, dar noi trebuie să avem grijă
de ceea ce ne-a încredințat. Amintiți-vă că este imposibil ca spiritul neînsuflețit
al unui credincios să funcționeze pe pământ la eficiență maximă! Doar în timp
ce este "în trup" el poate sluji așa cum ar trebui. Trebuie neapărat să avem grijă
de trup!
De aceea, fiecare creștin ar trebui să aibă grijă la ceea ce introduce în
corpul său sub formă de hrană. El ar trebui să evite ceea ce știe, prin
experiență, că este dăunător pentru sănătatea sa fizică sau ceea ce își dă seama
că nu îl face apt pentru slujirea sa cea mai eficientă pentru Domnul. El ar trebui
să se abțină fie de la a mânca prea mult, fie de la a mânca prea puțin, și să ia
doar tipul și cantitatea de alimente necesare pentru a se menține fizic în cea
mai bună stare pentru Dumnezeu. Orice obicei care dăunează unei gândiri clare
sau unei vieți pure trebuie evitat. Obiceiuri precum consumul de băuturi
alcoolice sau fumatul ar trebui evitate ca o plagă, pentru a nu împiedica
eficiența predicării Cuvântului lui Dumnezeu. Deși este adevărat că
temperanța, și nu abstinența totală, este învățătura Scripturii, totuși, de dragul
exemplului, este mult mai bine să lăsăm strict deoparte toate lucrurile
îndoielnice.
O citire atentă a cărții Romani 14 va arăta că trebuie să ne abținem chiar și
de la ceea ce este foarte legitim, dacă acest lucru îl va face pe un frate mai slab
să se poticnească din punct de vedere spiritual. După cum spune Pavel: "Nu
este bine nici să mănânci carne, nici să bei vin, nici nimic prin care fratele tău
să se poticnească, să fie jignit sau să slăbească" (Rom.
14:21).
Credinciosul trebuie să fie atent și la ceea ce își pune pe corp. Fiecare ar
trebui să vegheze ca îmbrăcămintea purtată să fie adecvată ocaziei și în
concordanță cu cerințele unei societăți decente. Și aici ar trebui evitate
extremele, fie de splendoare vestimentară, pe de o parte, fie de neglijență
neîngrijită, pe de altă parte. Mulți lucrători creștini au fost dați la o parte din
cauza unei boli pe care au contractat-o din cauza unei vestimentații
insuficiente. O mică folosire a acelui bun oarecum neobișnuit, numit "bun
simț", l-ar fi avertizat de pericolul de a-și supune trupul unei răceli fără o
protecție adecvată. De obicei, Dumnezeu nu suspendă legile naturii în favoarea
poporului Său. Predicatorul trebuie să învețe adesea, printr-o experiență
dureroasă și costisitoare, că trebuie să fie atent cum își îmbracă trupul, astfel
încât să îl păstreze apt pentru uzul Stăpânului.
Slujitorul Domnului ar trebui să manifeste o precauție rezonabilă cu
privire la locul unde își duce trupul. Nu este aproape deloc necesar să spunem
că ar trebui să evite locurile de distracție dubioase, unde prezența sa ar aduce
ocara asupra mărturiei Evangheliei. Se aude uneori un creștin care folosește
expresia: "Îl pot lua pe Hristos cu mine oriunde mă duc". O astfel de afirmație
nu ține deloc cont de propriile cuvinte ale Domnului nostru: "Când își scoate
oile Sale, merge înaintea lor, și oile Îl urmează, pentru că Îi cunosc glasul"
(Ioan 10:4). Un creștin nu are libertatea de a-L duce pe Domnul său oriunde
dorește, dar Îl poate urma în siguranță pe Hristos oriunde îl conduce.
Bunul simț cere să nu fie asumate riscuri nejustificate pentru viața cuiva.
Ce se va spune despre un credincios care își pune capul în gura unui leu și apoi
se roagă cu fervoare: "Doamne, te rog să împiedici acest leu să mă muște de
cap?". Dacă s-ar fi rugat pentru a-și pune capul în gura leului, nu l-ar fi pus
niciodată acolo! Multe vieți creștine dintre cele mai folositoare au fost,
omenește vorbind, scurtate de moarte din cauza propriei sale nepăsări și
nepăsări. El ar fi putut trăi încă mulți ani pentru a predica Evanghelia dacă ar fi
avut o grijă rezonabilă. Numărul uriaș de decese din accidente de mașină, în
care nepoliticozitatea, nepăsarea și viteza excesivă nu joacă un rol minor, ar
trebui să vorbească cu voce tare fiecărui predicator al Cuvântului care conduce
un automobil. Cu ceva timp în urmă a apărut în The Sunday School Times un
articol intitulat Păcatul cu care ne lăudăm. Acest păcat era acela al unui creștin
care încălca legile țării prin viteză excesivă, punând astfel în pericol nu numai
propria viață, ci și viețile celor care călătoreau cu el.
În sfârșit, credinciosul trebuie să aibă grijă de ceea ce face cu trupul său.
El trebuie să evite cele două extreme: să ruginească prin lene, sau să se rupă
prin muncă excesivă. Printr-o folosire judicioasă a hranei, a exercițiilor fizice și
a odihnei, el ar trebui să încerce să își păstreze corpul în cea mai bună stare
pentru Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el ar trebui să se uzeze în slujba Stăpânului
său
serviciu. Citim în Psalmul 103:14 că "Domnul... cunoaște structura noastră, El
își aduce aminte că suntem țărână". Rețineți bine ultimul cuvânt. Mulți
predicatori par să-și imagineze că sunt făcuți din fontă, în loc de "țărână", și, în
consecință, se supun la eforturi dincolo de limitele rezistenței sale și trebuie să
fie înlăturați, prin "prostrație nervoasă", de la orice altă participare activă la
lucrarea Domnului.
Pe fiecare vagon de cale ferată este marcată, cu litere clare, capacitatea de
încărcare. Încărcarea acelui vagon peste limita sa înseamnă riscul unei
defecțiuni. Înțelept și fericit este acel predicator care își recunoaște propria
capacitate de muncă și apoi se menține în interiorul acestei limite. Cineva a
spus: "Când Satana nu poate împiedica un creștin să muncească, îi sare în spate
și îl călărește până la moarte". Se povestește povestea lui D. L. Moody și a unui
coleg predicator care așteptau un tren de noapte. Când trenul a oprit, Moody s-
a îndreptat spre vagonul de dormit Pullman. Celălalt predicator, în timp ce se
îndrepta spre vagonul de zi, a spus: "Economisesc banii Domnului". Moody a
replicat: "Îi salvez pe slujitorii Domnului".
(2) Trupurile noastre sunt ale Domnului. Biblia spune astfel: "Trupul nu
este pentru desfrânare, ci pentru Domnul și Domnul pentru trup" (1 Cor. 6:13).
Trupul creștinului aparține Domnului, la fel ca tot ceea ce ține de el. Nimic nu
poate fi mai clar: "Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care
este în voi, pe care îl aveți de la Dumnezeu și care nu este al vostru? Căci ați
fost cumpărați cu un preț; de aceea slăviți pe Dumnezeu în trupul vostru și în
duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 6:19-20).
Având în vedere că trupurile noastre nu ne aparțin, ci că suntem doar
chiriași în ele pe durata vieții noastre pe pământ, care ar trebui să fie atitudinea
noastră față de trupurile noastre? Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă niciun
dubiu cu privire la răspuns. Suntem îndemnați, în primul rând, să ne cedăm
trupurile pentru o viață neprihănită. "Dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca
niște vii din morți, și membrele voastre [adică mâinile, picioarele, limba etc.]
ca niște instrumente de neprihănire pentru Dumnezeu" (Rom. 6:13).
În continuare, credinciosul este îndemnat să-și prezinte trupul lui
Dumnezeu pentru o viață folositoare. "Vă rog, așadar, fraților, prin mila lui
Dumnezeu, să vă prezentați trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui
Dumnezeu, care este slujba voastră rezonabilă [inteligentă]" (Rom. 12:1-2).
Versetele care urmează indică faptul că această prezentare a trupurilor noastre
ne va pregăti pentru o viață de slujire devotată, utilă și plină de bucurie pentru
El.
Trupurile noastre, care I-au fost predate Lui, trebuie acum păstrate pentru
El. Pavel a mărturisit: "Îmi țin sub control trupul și îl supun, ca nu cumva, după
ce am propovăduit altora, să fiu eu însumi un naufragiat" (1 Cor. 9:27). Carnea,
sau acel principiu de dușmănie împotriva lui Dumnezeu pe care fiecare dintre
noi îl
primit prin nașterea sa fizică, se află încă în credincios. Această natură coruptă
va căuta, prin toate artele și vicleniile sale, să folosească trupul ca pe un
vehicul prin care să se exprime. Prin urmare, aceste "pofte ale cărnii" trebuie
negate cu hotărâre, iar credinciosul trebuie să se hotărască să își conducă trupul
și să nu-i permită acestuia să devină stăpânul său. Pentru a ține trupul dedesubt,
credinciosul trebuie să-și mențină în mod constant spiritul deasupra.
În cele din urmă, trupurile noastre pot fi folosite de Dumnezeu pentru
gloria Sa. David a vorbit despre acest lucru în Psalmul 92:1-3. Rețineți
cuvintele: "Este un lucru bun să mulțumim Domnului și să cântăm laude
Numelui Tău, Preaînaltul. Să arăți dimineața bunătatea Ta iubitoare și în
fiecare seară credincioșia Ta, pe un instrument cu zece coarde și pe psaltire, pe
harpă, cu un sunet solemn." Trupul ar putea fi asemănat cu acest instrument cu
zece coarde care, atunci când este pus fără rezerve în mâinile muzicianului
divin, este capabil să producă o melodie rafinată spre slava lui Dumnezeu.
Aceste zece corzi ar putea reprezenta: doi ochi pentru a citi Cuvântul Său; două
urechi pentru a auzi vocea Sa; două picioare pentru a merge pe căi bine plăcute
Lui; două mâini pentru a face cu bucurie ceea ce El cere în slujba utilă; o gură
pentru a depune mărturie pentru El; și o inimă în care El domnește suprem.
Atunci când aceste zece membre ale trupului sunt astfel predate Domnului, El
poate produce o melodie și o armonie minunate, în timp ce degetele Sale trec
peste acordurile sensibile. Nu e de mirare că Frances Ridley Havergal a scris:
"Nu e de mirare că Frances Ridley Havergal a scris:
Ia viața mea și las-o să-Ți fie

consacrată, Doamne, Ție; Ia-mi
clipele și zilele mele,
Să curgă în laude neîncetate."
(3) Valoarea sănătății. De multe ori nu se realizează acest lucru decât

atunci când este pierdută pentru un sezon și atunci, din păcate, este prea târziu.
Dr. A. T. Schofield, un distins specialist în nervi și un creștin foarte inteligent
și devotat, a scris câteva cărți bune pe care fiecare lucrător creștin ar face bine
să le citească. Nervii în dezordine și Sănătatea creștină sunt poate cele mai
cunoscute. Ele combină o percepție spirituală ascuțită, cu o cunoaștere la fel de
solidă a funcțiilor corpului uman. Rezultatul este un bun sfat practic pentru toți
cei care caută să predice.
El subliniază că cuvintele "sănătate", "întreg" și "sfânt" provin din aceeași
rădăcină, apoi îl compară pe om cu o clădire cu trei etaje. Parterul este corpul,
care, pe cât posibil, ar trebui să fie păstrat într-o stare sănătoasă. Al doilea etaj
este sufletul, care ar trebui păstrat întreg, sau într-o stare sănătoasă. Al treilea
etaj este spiritul, care ar trebui să fie păstrat sfânt. Sănătatea spirituală constă în
îngrijirea și funcționarea corespunzătoare a fiecărui etaj al acestei minunate
case.
Mulți creștini, care au fost slujitori activi și folositori ai Domnului, au fost
puși pe butuci din cauza nerespectării unor reguli simple care guvernează
sănătatea. Fiecare predicator ar trebui să-și facă o preocupare, în măsura în care
îi stă în putere, să-și păstreze trupul în cea mai bună stare posibilă pentru o
slujire eficientă în numele Celui "al Căruia este și căruia îi slujește" (Fapte
27:23).
CONTINUARE
3. Ar trebui să fie în formă din punct de vedere mental.

Sau, pentru a folosi un limbaj scriptural, el ar trebui să aibă o "minte
sănătoasă". Citim: "Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de
dragoste și de minte sănătoasă" (2 Tim. 1:7). Există, bineînțeles, diferite grade
de vigilență mentală. Ereditatea joacă un rol important în acest sens. Unii au o
capacitate mai mare decât alții, totuși fiecare ar trebui să caute să fie cel mai
bun, din punct de vedere mental, pentru Dumnezeu.
(1) Pericolul fanatismului. Un fanatic a fost bine definit ca fiind "cel care
se specializează pe un minor". Adică, ia un aspect al adevărului din Cuvântul
lui Dumnezeu și apoi îl împinge la extrem, cu excluderea totală a tuturor
celorlalte Scripturi care i-ar fi oferit un echilibru corect al adevărului în
ansamblul său. Mult discredit a fost adus predicării Evangheliei și învățăturii
Cuvântului lui Dumnezeu din cauza acestor "înclinații" mentale ale unor
predicatori. Acești oameni par a fi incapabili din punct de vedere mental să
interpreteze un verset din Scriptură sau o frază de adevăr în lumina tuturor
celorlalte versete care au legătură cu acel verset sau aspect al adevărului.
Fanatismul își are originea într-o minte dezechilibrată, deoarece caută să
denatureze un adevăr, ignorând toate celelalte adevăruri. Facem bine să ne
ferim de predicatorul care se "specializează" într-o singură linie de învățătură și
care insistă pe această temă anume de fiecare dată când vorbește. El este orb
față de toate celelalte lucruri din Scriptură, cu excepția acestui subiect preferat
al său. Cineva, vorbind pe textul "Ai credință? Să o ai singur", a adăugat: "Și s-
ar putea spune foarte bine: "Ai o înclinație? Ai-o numai pentru tine însuți!"".
(Rom. 14:22).
Diavolul este bine mulțumit dacă poate schimba un predicator de la
sarcina dată de Dumnezeu de a expune "toate Scripturile" la a călări un mic cal
de bătaie al unei linii de învățătură particulare care îi va absorbi tot timpul și
energia. Singura diferență între a călări un cal și a călări un hobby este că o
persoană se poate da jos de pe cal! Trebuie să ne amintim mereu că "toată
Scriptura este dată prin inspirație de Dumnezeu" (2 Tim. 3:16). Prin urmare,
toate Scripturile, referitoare la orice adevăr sau doctrină, trebuie examinate
înainte de a se putea ajunge la o concluzie definitivă cu privire la chestiunea în
cauză.
Ori de câte ori se permite ca o anumită linie a adevărului să devină o
obsesie, aceasta produce dezechilibru în predicator. Această linie particulară de
învățătură poate fi profitabilă la locul ei, dar atunci când este amplificată peste
orice proporție față de celelalte adevăruri ale Scripturii, devine un lucru
răutăcios și este calculat să provoace confuzie și să producă dezbinare. Poate fi
o anumită interpretare a profeției
referitoare la a doua venire a lui Hristos, sau poate consta într-un aspect al
adevărului bisericesc, sau chiar în felul de pâine și vin care ar trebui folosite la
Cina Domnului, sau într-o idee particulară cu privire la diferitele dispensații.
Este o priveliște tristă să vezi un predicator promițător, care ar fi putut fi o
putere pentru Dumnezeu, părăsindu-și sfera sa utilă de învățare a întregului
Cuvânt al lui Dumnezeu, și devenind obsedat de un adevăr minor, sau de o
teorie ciudată, sau de o interpretare ciudată a Scripturii. Această idee devine o
fascinație fatală pentru el și formează un râuleț care îi străbate mintea, în care
se scurge toată capacitatea sa de gândire. Această obsesie îi colorează întreaga
slujire. Nu contează care este tema textului pe care îl poate lua; mai devreme
sau mai târziu, el își va târî subiectul său preferat în predica sa. Trebuie să se
țină mereu minte că orice adevăr din Scriptură care este susținut în detrimentul
oricărui alt adevăr este fanatism. Mulți predicatori au fost dați la o parte din
serviciul activ tocmai din această cauză.
(2) Nevoia de gândire sănătoasă și sănătoasă. În scrisoarea către Titus,
Pavel subliniază această necesitate a sănătății mintale. În ea, el se referă la
"doctrina sănătoasă". El vorbește despre necesitatea de a fi "sănătoși în
credință". El subliniază cât de necesar este să păstrăm lucrurile "care devin
doctrină sănătoasă". El sfătuiește să se folosească de "o vorbire sănătoasă, care
nu poate fi condamnată" (vezi Tit 1:9, 13; 2:1-2,8). Vorbirea sănătoasă provine
dintr-o gândire sănătoasă, de unde și necesitatea ca un predicator să fie capabil
să gândească sănătos și sobru.
Un predicator, mai ales, ar trebui să fie capabil să se gândească în mod
clar la o propunere și să ajungă la o concluzie rezonabilă a ceea ce a citit sau a
auzit. Vigilența mentală este cu siguranță o cerință esențială pentru un
predicator. El este ocupat cu cele mai înalte și mai sublime dintre toate
adevărurile: marile doctrine despre Dumnezeu, Hristos, Duhul Sfânt, păcat,
mântuire și binele sau nenorocirea veșnică a omenirii. Cât de mare este, prin
urmare, nevoia acestei capacități de a gândi sănătos, sobru și respectuos asupra
acestor subiecte. El trebuie să fie, de asemenea, un om cu o imaginație
viguroasă, care poate vedea, în natură și în istorie, ilustrații ale adevărului pe
care dorește să-l aplice ascultătorului. Trebuie să se țină mereu minte că
Dumnezeu nu vrea ca poporul Său să fie slab de genunchi, slab de mână, slab
de inimă sau, mai puțin important, slab de cap!
4. El ar trebui să fie apt din punct de vedere educațional
Să fii găsit deficitar din punct de vedere educațional la convertire nu este
o rușine, deoarece mulți nu au avut aceleași oportunități și avantaje
educaționale ca alții. Să rămâi în mod voit și voluntar în această condiție, este
de neiertat. Fiecare creștin ar trebui să aibă acest text atârnat pe peretele casei
sale: "Blestemat să fie cel care face lucrarea Domnului cu neglijență!". (Ier.
48:10, marg.).
(1) Nevoia de ea. Cu siguranță, lucrarea Domnului cere tot ce este mai
bun din ceea ce se poate oferi. Fiecare tânăr credincios ar trebui să fie capabil
să cânte cu sinceritate:
Așa cum sunt, tânără, puternică și
liberă, Să fiu tot ce pot fi mai
bun. Pentru adevăr și dreptate și
pentru Tine, Doamne al vieții
mele, vin!
Dumnezeu nu acordă nici un preț sau valoare ignoranței. Pedeapsa

ignoranței intenționate este o ignoranță mai profundă, mai întunecată, mai
grosolană și mai abisală, până în punctul în care victima devine atât de
impregnată de ea încât devine mulțumită și chiar mândră de lipsa sa de
cunoaștere. O astfel de persoană a fost auzită odată rugându-se: "Doamne, Îți
mulțumesc că nu știu nimic!". Un alt astfel de individ a remarcat odată în fața
unui grup de oameni: "Sunt recunoscător pentru ignoranța mea". Unul dintre ei
a răspuns: "Ei bine, cu siguranță ai foarte multe motive să fii recunoscător!".
Biblia pune problema astfel: "Dacă un om (vrea) să fie ignorant, să fie
ignorant" (1 Cor. 14:38). Ideea că "orice este suficient de bun pentru lucrarea
Domnului" nu are cu siguranță niciun sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, este condamnată cu tărie. Creștinul este îndemnat să se arate
"aprobat de Dumnezeu, un lucrător care nu are de ce să se rușineze". Acest
lucru îi cere să dea tot ce are mai bun, sub forma unui studiu concentrat, a unei
pregătiri și aranjamente minuțioase și a unei prezentări serioase a materialului
de predicare. Tot ce avem mai bun din timpul, energia și abilitățile noastre
trebuie să fie pus fără rezerve la dispoziția Domnului, pentru lucrarea
Domnului. Așa cum a spus atât de concis Oswald Chambers: "Tot ce pot,
pentru cel mai înalt nivel al Lui!".
Exemplul Domnului Isus nu-i încurajează deloc pe cei care denigrează
pregătirea specială pentru lucrarea creștină. El a ales și a chemat anumiți
ucenici, iar motivul acestui act este declarat astfel: "Pentru ca ei să fie cu El și
pentru ca El să-i trimită să propovăduiască" (Marcu 3:14). În următorii trei ani,
acești bărbați s-au bucurat de compania Domnului și au fost astfel sub tutela
celui mai mare dintre toți Învățătorii, înainte de a începe să predice și să învețe
în numele Său. Erau multe lucruri pe care Hristos le spunea și pe care ei nu le
puteau înțelege, deoarece erau "nebuni și înceți la inimă să creadă" (Luca
24:25). Erau multe lucruri pe care Hristos ar fi putut să-i învețe, dar nu a vrut,
deoarece capacitatea lor era limitată. El a trebuit să spună: "Am încă multe
lucruri să vă spun, dar voi nu le puteți suporta acum" (Ioan 16:12). După
Cincizecime, așa cum promisese Hristos, Duhul Sfânt le-a readus în memorie
aceste cuvinte și le-a readus în inimă lecțiile pe care le învățase cu atâta
răbdare. Aceste lecții, la rândul lor, au devenit o mare putere în viața lor și au
dat autoritate divină slujbei lor.
Deși fariseii, orbiți de prejudecățile lor religioase, îi priveau pe acești
ucenici ca pe niște "oameni ignoranți și neînvățați", ei erau în mod categoric
nimic de acest fel (Faptele Apostolilor 4:13)! Ei erau, în realitate, cei mai bine
educați oameni din lume, pentru că fuseseră timp de trei ani sau mai mult la
cea mai bună școală din lume, școala lui Hristos! Cei care critică în mod
ignorant o școală biblică, care este condusă după liniile scripturale, să nu uite
că ea există cu același scop ca și școala lui Hristos. Acel scop este acela de a
transmite cunoștințe biblice și, în consecință, de a-i pregăti mai bine pe tinerii
credincioși pentru a cunoaște și a predica Cuvântul viu al Dumnezeului viu.
Astfel de critici să ia bine seama și să se gândească serios, sobru și inteligent la
ceea ce spun, în lumina acestui exemplu dat de Domnul Însuși.
Există o tendință din partea unor credincioși nechibzuiți de a deprecia
"erudiția", dar cu siguranță că Domnul a dat creiere poporului Său pentru ca
acestea să le folosească pentru El! Deși creierul nu este totul, majoritatea
oamenilor, inclusiv creștinii, ar găsi destul de ciudat să se descurce fără el!
Regenerarea nu-i răpește credinciosului inteligența, ci o luminează, o
înnobilează și o împuternicește pentru scopul urmărit la început, slava lui
Dumnezeu. Intelectul nostru nu ne-a fost dat pentru a fi depreciat sau depreciat,
ci pentru a fi dezvoltat pentru El.
Doi creștini erau odată angajați într-o discuție destul de aprinsă. Cel mai
educat dintre cei doi avea cea mai bună parte a discuției, iar celălalt, gândindu-
se să pună capăt, a exclamat: "Dumnezeu nu vrea cunoștințele tale, frate".
Celălalt i-a replicat calm: "Nu, este foarte adevărat, dar nici nu are nevoie de
ignoranța ta!".
Bineînțeles, nu există o "educație finalizată". Un curs de studiu pe orice
subiect este conceput pentru a pune la dispoziția studentului anumite surse de
informații și metode de studiu prin care acesta poate fi mai bine pregătit să se
autoeduce. Nu există o cale ușoară prin care o persoană să poată parcurge un
curs de studiu prescris în trei sau patru ani. Aici se află diferența dintre
cunoaștere și înțelepciune. Cunoașterea constă în acumularea intelectuală a
faptelor; înțelepciunea în capacitatea de a le corela, de a le reține și de a le
folosi în mod corect. Simpla cunoaștere, atunci când nu este însoțită de
înțelepciune, nu reușește decât să se "umfle" și este de deplâns (1 Cor. 8:1).
Predica nu există cu siguranță pentru a permite unui vorbitor să își etaleze
cunoștințele în fața unei audiențe sau să le impresioneze cu un sentiment de
cunoaștere. Un astfel de lucru este detestabil în extremis. S-a spus pe bună
dreptate: "Cunoașterea sălășluiește în capetele oamenilor, pline de gânduri
despre alți oameni; dar înțelepciunea sălășluiește în mințile atente la ale lor.
Cunoașterea este mândră, pentru că știe atât de multe; înțelepciunea este umilă,
pentru că nu știe mai mult".
Un învățător a fost trecut pe lista de promovare și un bărbat mai tânăr a
primit postul pe care își imagina că ar fi trebuit să fie al lui. El s-a plâns la
director și a spus: "Dar eu am avut douăzeci de ani de experiență ca profesor".
"Nu", a răspuns directorul, "în realitate, ați avut doar un an de experiență
repetat de douăzeci de ori!" Morala este evidentă!
Următorul citat din scrierile lui C. F. Hogg merită memorat.
"Înțelepciunea vine doar cu experiența și se dobândește prin adaptarea
cunoștințelor la nevoile și circumstanțele vieții." Prin urmare, cunoașterea
servește scopului util de a-L cunoaște mai bine, de a-L reprezenta mai bine și
de a-L prezenta mai bine pe Domnul Isus Hristos altora.
(2) Avantajul cunoașterii. Orice lucru care îl echipează mai bine pe
predicator pentru a vesti mai eficient "glorioasa Evanghelie a lui Dumnezeu
binecuvântat" merită cea mai serioasă considerație a sa (1 Tim. 1:11).
Spurgeon a spus: "Dacă pot fi un corn de berbec pentru Dumnezeu, este bine;
dar dacă sunt o trompetă de argint, este mult mai bine". Toate celelalte lucruri
fiind egale, din punct de vedere spiritual, predicatorul educat are un avantaj
decisiv față de cel needucat. Cunoașterea gramaticii și stăpânirea cuvintelor
este mai mare, precum și folosirea și pronunțarea corectă a cuvintelor prin care
este transmis mesajul. Gama sa de cunoștințe generale este mai largă, iar tot
acest bagaj de informații se va dovedi de mare folos pentru a ilustra și a duce la
îndeplinire punctele pe care dorește să le prezinte.
Îi putem mulțumi lui Dumnezeu că toți oamenii de mare învățătură nu
sunt de partea diavolului. Moise a fost un gigant intelectual. Ni se spune că era
"învățat în toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvinte și în fapte"
(Fapte 7:22). Când a făcut marea alegere pentru Dumnezeu și a întors spatele
comorilor și plăcerilor Egiptului, Dumnezeu l-a folosit cu putere ca lider al lui
Israel, inspirându-l să scrie primele cinci cărți ale Bibliei. Apostolul Pavel face
parte dintr-o categorie similară. Crescut la picioarele lui Gamaliel, cel mai
mare învățător al timpului său, a primit o educație splendidă. Când a fost adus
la cunoștința lui Hristos, a pus cu bucurie și fără rezerve tot ce era și tot ce avea
la dispoziția Domnului și Stăpânului său. Prin inspirație divină, cea mai mare
parte a Noului Testament a ajuns la noi prin intermediul penelului său.
Este suficient să ne uităm la raftul său de cărți pentru a vedea numele
onorate ale unor oameni care au combinat un grad înalt de realizări intelectuale
cu un grad mai înalt de spiritualitate. Deși acești oameni ai lui Dumnezeu sunt
acum cu Hristos, "faptele lor îi urmează", iar scrierile lor sunt încă folosite
pentru a binecuvânta și edifica poporul lui Dumnezeu.
Publicul mediu de astăzi este mai bine educat decât cel de acum o
generație. Rețelele mediatice larg răspândite au contribuit în mare măsură la
formarea unui public mult mai exigent decât era posibil acum patruzeci de ani.
În general, aceste programe media sunt redactate într-o engleză bună, clar
enunțată și corect pronunțată. Cu siguranță că nu este prea mult să ne așteptăm
ca
Predicatorul Evangheliei, cu cel mai mare și mai măreț mesaj din întreaga
lume, ar trebui să fie capabil să spună vestea cea bună într-o engleză la fel de
bună și puternică, clar enunțată și corect pronunțată.
(3) Furnizarea acesteia. Dumnezeu a anticipat și a suplinit nevoia de
educație a predicatorilor. Studentul trebuie acum să pună stăpânire pe această
prevedere și să și-o însușească prin aplicare sârguincioasă. Una este ca hrana să
fie asigurată, dar cu totul altceva este să ți-o însușești pentru tine însuți. Este
posibil ca o persoană să moară de foame în mijlocul abundenței, pur și simplu
prin simplul fapt că nu mănâncă hrana care a fost furnizată. Să ne uităm la
această prevedere abundentă pentru educația predicatorului.
(a) Biblia. Predicatorul nu va duce lipsă de facilități pentru a-și
îmbunătăți educația. Biblia este prima și cea mai importantă. De fapt, studiul
Bibliei în limba engleză este o educație magnifică în sine și educația nimănui
nu este completă fără ea. Privită doar ca literatură, ea este de neegalat. "Ea este
turnată în fiecare formă de compoziție constructivă și de bună scriere: istorie,
profeție, poezie, alegorie, reprezentare emblematică, interpretare judicioasă,
declarație literală, precept, exemplu, proverbe, disertație, epistolă, predică și
rugăciune. Pe scurt, sunt incluse toate formele raționale ale discursului uman"
(Maclagan).
Biblia este o bibliotecă în sine și, bineînțeles, trebuie să fie tovarășul
constant al predicatorului, și "Ancheta lui despre orice". Nu există nicio altă
carte în întreaga lume care să se poată, pentru o clipă, compara cu ea. Ea
eclipsează până la insignifianță totală toată literatura seculară. Predicatorul
trebuie să se satureze de Sfintele Scripturi. Acest lucru nu se poate face decât
pe măsură ce o citește și o recitește, iar aceasta devine astfel parte integrantă
din ființa sa, influențându-i și guvernându-i gândurile, cuvintele și faptele. El
trebuie să fie "un om al Cărții" și un stăpân al conținutului ei. Ar trebui să fie
capabil să citeze liber din ea și să facă astfel din frumoasa ei limbă propria sa
limbă.
(b) O bibliotecă bună. Creștinul din zilele noastre poate spune și el,
împreună cu David: "Liniile mi-au căzut în locuri plăcute; da, am o moștenire
frumoasă" (Ps. 16:6). Poate că ne dăm prea puțin seama de imensa datorie pe
care o avem față de oamenii de știință, care și-au dedicat marile lor capacități și
vastul lor bagaj de cunoștințe biblice în slujba lui Hristos și a poporului Său.
Acești oameni au lăsat în urma lor, sub formă de cărți, moștenirea valoroasă de
adevăr pe care o posedăm acum. Am face bine să profităm de ea în totalitate.
Se poate spune cu sinceritate despre eforturile lor de sacrificiu: "Alți oameni au
lucrat și voi ați intrat în munca lor" (Ioan 4:38).
Nimeni să nu disprețuiască cărțile, pentru că astfel disprețuiește ceea ce
Dumnezeu a dat. Învățătorii sunt un dar divin pentru edificarea Bisericii,
indiferent dacă slujirea lor este orală sau scrisă. Persoana care refuză în mod
nesăbuit să citească cărți scrise de oameni sănătoși
Învățătorii Cuvântului trebuie, pentru a fi consecvenți, să refuze să meargă și să
asculte pe oricare dintre ei vorbind! Făcând acest lucru, el ar fi în contradicție
cu Dumnezeu, care i-a dat în scopul specific al edificării sale (vezi Efes. 4:11-
16). Singura diferență între slujirea orală și cea scrisă este că aceasta din urmă
este probabil să fie mai profitabilă! Atunci când o persoană se angajează să
scrie în vederea publicării, ea are o grijă mult mai mare în exprimarea sa,
pentru a nu exista vreo neînțelegere a sensului său. Astfel, aceste cărți bune
așteaptă doar ocazia de a-și vărsa comorile la picioarele căutătorului
sârguincios (citiți Prov. 2:1-12; 3:13-26). În timp ce Biblia trebuie să ocupe
întotdeauna primul loc în lectura cuiva și să nu fie niciodată înghesuită, aceste
alte cărți se vor dovedi a fi un complement foarte valoros al ei și de mare folos
spiritual.
Inutil să mai spunem că nu numărul cărților de pe rafturile bibliotecii va
constitui posesia unui predicator, ci doar cele pe care și le-a însușit cu adevărat
prin lectură personală. Se poate spune cu sinceritate că multe biblioteci bune
rămân neposedate de proprietarul lor! Aceste cărți ar trebui să fie cumpărate cu
mare grijă. Trebuie să se ceară sfatul unui creștin experimentat în alegerea lor.
Este mult mai bine să ai câteva cărți cu adevărat bune decât un număr mare de
alt fel, care nu fac decât să ocupe un spațiu prețios, ca să nu mai vorbim de
cheltuiala pe care o presupune achiziționarea lor. Vom dedica destul de puțin
spațiu, mai târziu, unei liste sugestive de cărți pentru biblioteca unui predicator.
De asemenea, predicatorul ar trebui să citească destul de mult cele mai
bune lucrări din literatura laică, inclusiv istoria, poezia și clasicii. În acest fel,
el își va lărgi orizonturile, își va mări vocabularul, se va familiariza mai bine cu
engleza bună și va învăța astfel să se exprime mai bine. Este uimitor cât de
mult timp este irosit în mod inutil în decursul fiecărei douăzeci și patru de ore,
timp care ar fi putut fi folosit mult mai bine în lectură. Este întotdeauna o idee
bună să iei o carte cu tine oriunde te duci și să citești atunci când se ivește
ocazia.
(c) Cursuri prin corespondență. Există o multitudine de cursuri
disponibile, iar predicatorul se confruntă cu o galaxie de subiecte din care
poate alege pentru a răspunde nevoilor sale specifice. Emmaus Correspondence
Schoo l1 are cursuri splendide despre Scripturi care ar trebui să se dovedească
foarte utile. Apoi, din nou, cursurile de engleză, de vorbire în public sau de
jurnalism, toate vor ajuta la o mai bună pregătire a predicatorului pentru a
prezenta mesajul Evangheliei sau pentru a preda Cuvântul lui Dumnezeu.
(d) Scrierea. Predicatorul ar fi bine sfătuit să scrie cât mai mult posibil.
Acest lucru îl va ajuta în mod substanțial să dobândească atât claritatea
gândirii, cât și ușurința de exprimare. În plus, va contribui mult la corectarea
greșelilor gramaticale. Însuși efortul de a scrie este o disciplină excelentă
pentru minte, pentru că obligă o persoană să își expună faptele în mod clar și
concis. Multe gânduri confuze și exprimări ambigue ar fi putut fi evitate dacă
vorbitorul ar fi avut
scris ce ar fi vrut să spună!
(e) Critici. Predicatorul trebuie să caute și să primească cu bucurie
criticile celorlalți cu privire la subiect, expresii, pronunție, gramatică,
gesticulații, maniere și orice altceva care ar putea împiedica prezentarea
eficientă a mesajului prin intermediul său. Ne vom referi mai pe larg la această
chestiune mai târziu.
Jeff D. Day a exprimat cu finețe acest gând: "A încerca cu adevărat să
predici implică o pregătire persistentă, atentă și plină de rugăciune a predicii în
toate detaliile ei, a doctrinelor, a ordinii omiletice, a englezei viguroase, a
corectitudinii gramaticale, a pronunției adecvate a cuvintelor, a rostirii
cuceritoare, în vocalize modulate, enunțare clară și gesticulație corectă." Toate
acestea sună ca o muncă grea, și cu siguranță este, dar merită, pentru că "ziua
de plată" se apropie (Col. 3:24)!
Fie ca noi să ne rugăm nu numai pentru "înțelepciunea care vine de sus"
(Iacov 1:5-7; 3:17), ci să folosim orice ocazie pentru a ne dezvolta capacitatea
de a avea această înțelepciune. Acest lucru ne va pregăti mai bine pentru
sarcina de a fi "ambasadori pentru Hristos" și ne va permite să câștigăm "bine
ai făcut, slujitor bun și credincios" al binecuvântatului nostru Domn și Stăpân
(2 Cor. 5:20; Mat. 25:21).
Am folosit destul de puțin spațiu pentru această chestiune a calificărilor
predicatorului, și pe bună dreptate. Nu putem disocia predicatorul de
predicarea sa. Trebuie să ne amintim ordinea divină din îndemnul lui Pavel:
"Ai grijă de tine însuți și de doctrina [învățătura]" (1 Tim. 4:16).
ECS Ministries (Emmaus Correspondence School Ministries), P. O. Box

1The
1028, Dubuque, Iowa 52004-1028, are câteva cursuri splendide despre

Scripturi care ar trebui să se dovedească utile. Contactați-i pentru un catalog la
numărul de telefon 563 585 2070 sau pe web-www.ecsministries.org, de
asemenea email- ecsorders@emmaus.org. Aceasta este o slujbă-soră a Școlii
Biblice Emmaus, din Dubuque, Iowa. -EDITOR.
CHEMAREA PREDICATORULUI
Am menționat deja că fiecare predicator trebuie să fie înzestrat, chemat și

echipat de Domnul pentru "lucrarea de slujire". Toți creștinii sunt "sfinți prin
chemare", dar nu toți sunt "predicatori prin chemare" (1 Cor. 1:2). Să luăm
așadar în considerare câteva lucruri cu privire la această "chemare" divină de a
predica Cuvântul.
I. ESTE INDIVIDUALĂ SAU PERSONALĂ
Este o chestiune pur și simplu între fiecare creștin și Domnul și Stăpânul

său. Autoritatea chemării este prerogativa exclusivă a lui Hristos, căci El
cheamă pe oricine dorește. El le-a spus ucenicilor Săi: "Nu voi M-ați ales pe
Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit ca să mergeți și să aduceți roade
și roadele voastre să rămână" (Ioan 15:16). Citim că Hristos a chemat "la El pe
cine a vrut" (Marcu 3:13-14). Despre Pavel, Domnul a spus: "El este un vas
ales pentru Mine, ca să poarte Numele Meu înaintea neamurilor, a împăraților
și a copiilor lui Israel" (Fapte 9:15). Atât educația laică, cât și cea teologică
sunt complet inutile, în afara acestei chemări a Domnului.
Faptul că o persoană posedă o fluență naturală a vorbirii și o ușurință de
exprimare nu o califică, în sine, pentru a predica. Este bine, dar nu este
suficient, să ai daruri naturale și să dispui de aptitudini fizice, mentale și
educaționale. Alexander MacLaren a vorbit despre un anumit predicator care
era "fatal de fluent în vorbire". Deși aceste daruri naturale sunt necesare, ele nu
sunt suficiente. Faptul de a le poseda nu constituie o chemare la predicare.
1. Implică o relație personală cu inima, singură cu Dumnezeu
Dumnezeu este Dumnezeul individului. Nu există "producție în masă" în
această privință. Predicatorii nu sunt produși cu duzina. Domnul împovărează
inima unui individ, îl impresionează personal cu necesitatea de a predica
Evanghelia și îi dă acel îndemn sfânt de a fi un purtător de cuvânt al
dumnezeirii. Nu este lipsit de semnificație faptul că Isaia, chemat de
Dumnezeu să propovăduiască Cuvântul Său, vorbește în repetate rânduri
despre mesajul său ca despre "o povară" care trebuie să fie transmisă (Isaia
13:1; 14:28; 15:1; 17:1 etc.). Pavel a vorbit despre el ca despre o "necesitate"
pusă asupra lui și a exclamat: "Da, vai de mine, dacă nu voi propovădui
Evanghelia!". (1 Cor. 9:16). Iosua, când a căzut cu fața la pământ în fața
căpitanului oștirii Domnului, a întrebat: "Ce spune Domnul meu robului Său?".
Acolo, singur cu Domnul său, cu încălțămintea scoasă (pentru că era pământ
sfânt), Iosua și-a plecat capul, a primit chemarea și
însărcinare și apoi a plecat să facă isprăvi pentru Dumnezeu (Iosif 5:13-15).
2. Se naște în atmosfera de spiritualitate
Ea apare atunci când sufletul se bucură de părtășia cu Dumnezeu prin
citirea și meditația asupra Cuvântului Său și prin rugăciune. Credinciosul
carnal, sau creștinul lumesc, nu va ști nimic despre "glasul liniștit și mic" care
se abate asupra sufletului în astfel de circumstanțe. Cuvântul lui Samuel
adresat lui Saul are un mesaj pentru fiecare credincios: "Stai o vreme pe loc, ca
să-ți arăt cuvântul lui Dumnezeu" (1 Sam. 9:27). Această atmosferă de
spiritualitate este posibilă în măsura în care credinciosul își prezintă în mod
deliberat trupul său ca "o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, care este
slujba voastră rezonabilă" (Rom. 12:1-2). Ea vine prin rugămintea ferventă la
tronul harului de a cunoaște voia lui Dumnezeu pentru propria viață. Ea este
menținută prin ascultarea promptă de voia cunoscută a lui Dumnezeu, așa cum
se găsește în Sfintele Scripturi. Aceasta este atmosfera spirituală a chemării.
3. Ea apare de obicei în mijlocul activității creștine, nu în izolare
monahală.
Ea nu vine la creștinii leneși. În timp ce Barnaba și Saul "slujeau
Domnului", a venit chemarea divină: "Despărțiți-mă pe mine, Barnaba și Saul,
pentru lucrarea la care i-am chemat" (Fapte 13:2). În timp ce Moise își îngrijea
turma, a fost însărcinat să fie conducătorul lui Israel (Exod 3:1-2). În timp ce
Ghedeon treiera grâul, a fost ales să elibereze Israelul de asupritori (Jud. 6:11).
În timp ce Elisei era ocupat cu aratul, mantia lui Ilie a fost aruncată pe umerii
lui și Dumnezeu i-a revendicat viața (1 Împ. 19:19). În timp ce Petru era ocupat
cu pescuitul său, iar Matei cu afacerile sale, Mântuitorul a venit și i-a chemat
pe fiecare dintre ei la slujire pentru Sine (Mat. 4:18-19; Luca 5:27). În timp ce
credinciosul face ceea ce îi stă deja la îndemână, vine chemarea pentru o slujire
ulterioară. "Dacă cineva va face voia Lui, va cunoaște", a spus Hristos (Ioan
7:17). Ascultarea promptă și neîndoielnică față de ceea ce cunoaștem va duce
la alte revelații ale voii Sale. Mesajul lui Osea ar trebui să aibă glas pentru
fiecare credincios: "Atunci vom ști, dacă vom merge mai departe să-L
cunoaștem pe Domnul" (Os. 6:3).
II.ESTE DEFINIT
Deși chemarea poate veni în diferite moduri și în diferite circumstanțe, ea

este totuși distinctă. Ea îl lasă pe credincios cu certitudinea că Dumnezeu îl
dorește pentru o anumită lucrare specifică. Acest lucru, la rândul său, îi dă o
încredere bucuroasă și o îndrăzneală sfântă predicatorului, deoarece el își dă
seama de autoritatea care se află în spatele mesajului și al mesagerului.
Promisiunea: "Prezența Mea va merge cu tine și-ți voi da odihnă", îl
nelinișteștește pe suflet pentru a înfrunta cu curaj opoziția care se va arăta în
mod inevitabil. Asigurarea îmbucurătoare: "Domnul este
cu tine!" îl susține pe slujitorul Domnului, care acum își dă seama că
Omnipotența este de partea lui (Exod 33:14; Judecata 6:12).
III.
ESTE VARIATĂ ÎN FUNCȚIE DE CIRCUMSTANȚE
Un studiu al căilor prin care Dumnezeu i-a chemat pe unii dintre slujitorii
Săi pentru lucrarea pe care o avea pentru ei ar trebui să fie un exercițiu
profitabil pentru suflet. Să analizăm doar câteva dintre cele multe.
1. Abraham
Ni se spune că "Dumnezeul slavei i s-a arătat" și că i s-a făcut o chemare
precisă, cu promisiunea binecuvântării sale și, prin el, a tuturor familiilor
pământului (Fapte 7:2; Gen. 12:1-3).
2. Moses
Acest exemplu este foarte instructiv, deoarece Dumnezeu a trebuit să
învingă reticența celui pe care l-a chemat. Moise a avut multe obiecții de oferit,
dar fiecare obiecție a fost întâmpinată cu o promisiune fermă, până când Moise
a fost convins că Dumnezeu știa ce face chemându-l (Exodul 3-4).
3. Joshua
Acestui om, Dumnezeu i-a dat mai întâi o însărcinare cu o promisiune și
apoi i-a acordat o viziune a Celui care l-a însărcinat (Iosif 1:1-9; 5:13-15).
4. Gideon
A fost un om umil, care a fost salutat de Dumnezeu ca un "viteaz" și care
a fost trimis să elibereze pe Israel cu aceste cuvinte care îi răsunau în urechi:
"Du-te, în această putere a ta... nu te-am trimis eu?". Abia după ce Domnul a
făcut două minuni în favoarea sa, acest om a fost convins de chemarea și de
misiunea sa (Jud. 6:11-24).
5. Elisha
Aici era un tânăr prosper și energic. El a fost chemat brusc de Dumnezeu,
din mijlocul unei vieți pline de activități, să lase toate perspectivele sale roz de
succes în lume pentru obscuritatea comparativă a unei slujbe de jos pentru Ilie,
profetul Domnului. Ani de zile nu s-a auzit de el, până în momentul în care
stăpânul său urma să fie transportat. Atunci, anii săi de slujire credincioasă, în
secret, au fost "răsplătiți în mod deschis" și numele său a devenit o vorbă de
familie în Israel (1 Împ. 19:19-21; 2 Împ. 3:11).
6. Isaiah
Descrierea emoționantă a viziunii, chemării și însărcinării acestui mare
profet a mișcat inimile poporului lui Dumnezeu timp de două milenii și
jumătate. I-a determinat pe mulți, ca și pe Isaia, să spună, ca răspuns la
chemarea lui Dumnezeu: "Iată-mă, trimite-mă" (Isaia 6:1-13).
7. Peter
Andrei l-a adus la Mântuitorul pe acest om, în mod natural impulsiv și
energic,
evidențiind astfel valoarea evanghelizării personale. Miracolul pescuielii
supraabundente a servit pentru a oferi circumstanțele în care a venit chemarea
și însărcinarea sa (Luca 5:1-11).
Deși circumstanțele chemării au fost diferite în fiecare dintre aceste
cazuri, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu de o varietate infinită, scopul și
rezultatele au fost aceleași: gloria lui Dumnezeu, binecuvântarea celui chemat
și beneficiul celor cărora le-a fost trimis mesajul. Fiecare dintre acești oameni a
avut o experiență care a fost distinctă și din care a ieșit cu asigurarea conștientă
a chemării lui Dumnezeu către el.
IV.NU IMPLICĂ NEAPĂRAT UN SERVICIU CU NORMĂ ÎNTREAGĂ
Marea nevoie de astăzi este de predicatori sau profesori creștini care să se

poată întreține prin muncă seculară și să își dedice timpul liber predicării și
învățării Cuvântului lui Dumnezeu. Mulțumim lui Dumnezeu pentru nobila
armată care este deja angajată astfel, dar este loc și pentru mai mulți, căci
câmpul este mare, nevoia mare și lucrătorii puțini. William Carey, "părintele
misiunilor moderne", a fost întrebat odată care era treaba lui. El a răspuns:
"Afacerea mea este predicarea Evangheliei, iar eu cizmuiesc pantofi pentru a
plăti cheltuielile!"
1. În Noul Testament nu se face nici o distincție între așa-
numitele "clerul" și "laicii"
Fiecare creștin este văzut ca fiind "un slujitor", ceea ce înseamnă pur și
simplu "slujitor". Termenii "cler" și "laic" sunt absolut străini de limbajul
Noului Testament, care nu cunoaște nici unul dintre ei! Cuvântul "cler" provine
din cuvântul "cleros", tradus prin "moștenire" în 1 Petru 5:2-3. El se referă,
așadar, la tot poporul lui Dumnezeu și nu la o mică parte a credincioșilor.
Distincția actuală dintre clerici și laici, așa cum se vede acum în creștinătate,
este pur și simplu invenția omului și, fără îndoială, la instigarea diavolului. Ea
a produs un rău incalculabil, orbindu-i pe creștini cu privire la prezența
propriului lor dar și la necesitatea de a-l folosi pentru gloria lui Dumnezeu și
binecuvântarea altora. Există literalmente mii de creștini care ar trebui să fie
învățători și predicatori ai Cuvântului, dar din cauza acestei false teorii ei
rămân tăcuți. Este de temut că, în multe cazuri, ei stau sub slujba unor "clerici"
nemântuiți, care încearcă sarcina imposibilă de a expune Scripturile într-o stare
de neregenerare.
2. Răul profesionalismului în lucrarea Domnului
Acest lucru nu poate fi condamnat prea ferm. Singurele diferențe între
predicatorul cu normă întreagă și cel cu normă parțială sunt doar timpul pe care
fiecare dintre ei îl dedică pregătirii și predicării, precum și chestiunea
sprijinului financiar. Fie ca Domnul să ne izbăvească de orice gând de
profesionalism în lucrarea Domnului sau de separarea poporului Domnului în
două clase! Un
Înțelegerea lui 1 Petru 4:10 ar trebui să îi elibereze pe toți credincioșii de
această parodie a modelului scriptural. Rețineți cu atenție cuvintele. Se va
observa că nu există nici cea mai îndepărtată sugestie de profesionalism
implicată în ele. "După cum fiecare a primit darul, așa să slujească și el unul
altuia, ca niște buni administratori ai harului multiplu al lui Dumnezeu."
Creștinul care învață și predică nu face decât să se achite de sarcina pe
care Dumnezeu i-a încredințat-o. Toți credincioșii sunt "slujitori" sau servitori
ai aceluiași Stăpân și sunt angajați în aceeași slujbă, lucrarea Domnului. Noul 1
Testament ne învață în mod clar despre preoția tuturor credincioșilor. El nu

cunoaște nimic despre preoția-curatelă a câtorva credincioși, așa cum se vede
în creștinătatea de astăzi (vezi 1 Pet. 2:5-9; Apoc. 1:6; 5:10).
Se povestește despre un tânăr creștin care s-a apropiat de un credincios
mai în vârstă cu remarca: "Vreau să intru în slujba Domnului". Fratele mai în
vârstă l-a întrebat: "De cât timp ești mântuit?". El a răspuns: "De trei ani". La
aceasta, credinciosul mai în vârstă a întrebat: "Atunci în slujba cui ai fost în
ultimii trei ani?". Morala poveștii este cu siguranță evidentă!
V. ELEMENTELE CARE SE COMBINĂ PENTRU A CONSTITUI O CHEMARE DATĂ DE DUMNEZEU
Sunt multe lucruri care intră și se combină pentru a constitui această

chemare precisă a lui Dumnezeu.
1. Există îndemnul lăuntric al Duhului Sfânt , care locuiește în fiecare
credincios și care dorește să-l "călăuzească în tot adevărul" (Ioan 16:13; Rom.
8:14).
Pe măsură ce acest "Sfânt Oaspete ceresc" locuiește nestingherit în noi, El
poate să ne impresioneze inimile și să ne călăuzească gândurile spre anumite
convingeri precise cu privire la voia lui Dumnezeu pentru viață (Rom. 8:26-
27). Această călăuzire a Duhului este dificil de definit și de descris. Scoțienii
au un proverb: "Este mai bine simțită decât povestită", sau "este mai bine
experimentată decât descrisă". Fiecare credincios chemat să predice sau să
învețe trebuie să experimenteze această chemare pentru el însuși și, fără
îndoială, o va face dacă: umblă în părtășie cu Hristos, în bucuria Cuvântului lui
Dumnezeu, în ascultare de voia cunoscută a lui Dumnezeu și în comuniune cu
El prin rugăciune. Acest îndemn al Duhului nu trebuie confundat cu un
capriciu trecător sau cu o "bănuială", sau cu o idee generată de un entuziasm
carnal, care va trece curând. Mulți s-au lăsat purtați de un val de simplă
emotivitate și și-au închipuit în mod greșit că este vorba de chemarea lui
Dumnezeu la o slujire cu normă întreagă.
2. Câteva cuvinte precise din Scriptură vor servi la
aprofundarea acestei convingeri
Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat tocmai în acest scop. Pe măsură ce
căutăm să cunoaștem voia lui Dumnezeu, El nu ne va lăsa niciun dubiu, pentru
că El nu conduce niciodată contrar principiilor pe care le-a stabilit în Cuvântul
Său. Dumnezeu nu Își va lăsa poporul Său să
să se zbată în confuzie, ci îi va călăuzi, la timpul și pe calea Sa. Ascultarea
promptă de ceea ce știm va duce la o cunoaștere mai aprofundată. "Atunci vom
cunoaște, dacă vom urma să cunoaștem" (Os. 6:3). "Dacă cineva va face voia
Lui, va cunoaște" (Ioan 7:17). Habacuc a învățat valoarea acestui lucru și a
spus: "Voi sta de veghe, mă voi așeza pe turn și voi veghea să văd ce-mi va
spune El și ce voi răspunde când voi fi mustrat" (Hab. 2:1). Și Samuel a fost
învățat acest adevăr de Eli și, ca răspuns la a patra chemare a lui Dumnezeu, a
răspuns: "Vorbește, căci robul Tău ascultă" (1 Sam. 3:10).
3. Compasiunea inimii
Pe măsură ce cineva este adus să realizeze nevoia profundă a celor
nemântuiți, învață să îi privească în lumina Scripturii, ca fiind pierduți și
vinovați, neajutorați și nefăcuți, și astfel în pericol de ruină veșnică. Atunci i se
aduce în suflet convingerea că este extrem de necesar ca ei să audă mesajul
eliberator de suflete al Evangheliei. Aceasta a vrut să spună Hristos când le-a
spus ucenicilor Săi: "Ridicați ochii voștri și priviți câmpurile, căci sunt deja
albe pentru seceriș" (Ioan 4:35). Fără îndoială, în timp ce El rostea aceste
cuvinte, femeia din Samaria se întorcea la fântână, aducând cu ea pe mulți
dintre samaritenii care auziseră cuvintele ei incandescente de mărturie. Astfel,
în acest sens, însăși nevoia păcătosului devine parte din chemarea sfântului de
a răspunde acelei nevoi. Atât Proverbe 24:11-12, cât și Ezechiel 33:1-6 ar
trebui citite pe genunchi, singuri în prezența lui Dumnezeu, iar cuvintele ar
trebui lăsate să se afunde adânc în inimă. În mod corespunzător, nevoia nu
constituie în sine chemarea, ci doar oferă credinciosului ocazia de a răspunde
chemării anterioare a lui Dumnezeu.
4. Sfatul creștinilor evlavioși
Nimeni nu trebuie să subestimeze acest lucru. Acești credincioși mai în
vârstă au văzut unele dovezi ale unui dar pentru predicare în viața unui creștin.
Ei vor căuta acum să încurajeze această persoană prin sfaturile lor, bazate pe o
cunoaștere mai matură a Cuvântului lui Dumnezeu, pe o experiență mai
îndelungată în lucrarea lui Dumnezeu și pe o realizare mai matură a modului în
care Dumnezeu se poartă atât cu ei înșiși, cât și cu alții. Acest sfat, deși nu este
în sine concludent, ar trebui să fie apreciat ca un factor care contribuie la
chemarea lui Dumnezeu de a predica Cuvântul. Nimeni să nu disprețuiască
sfatul evlavios al creștinilor experimentați. Nici măcar Pavel nu a neglijat acest
lucru (Gal. 2:2). Discernământul lor superior în lucrurile lui Dumnezeu îi va
ajuta în oferirea acestui sfat dumnezeiesc.
5. Cuvântul și acțiunea unor slujitori ai Domnului înzestrați și conduși de
Duhul Sfânt
Se pare că acesta a fost unul dintre elementele care au contribuit la
chemarea lui Timotei la slujirea cu normă întreagă (Fapte 16:1-3). Dumnezeu
l-a folosit pe Pavel pentru a fi factorul decisiv în acest caz, pentru că
Dumnezeu îl înzestrase pe Pavel cu discernământ și el a văzut în Timotei pe
cineva care îi va deveni "folositor în slujire". Cât de recunoscători ar trebui să
fim față de acei frați mai în vârstă, care vor lua cu ei un om mai tânăr și le vor
permite o
puțin la întâlnire, încurajându-i astfel să își dezvolte darul. Mulți mari
predicatori ai Evangheliei au început astfel (2 Tim. 4:11).
6. Ordinea divină a providențelor lui Dumnezeu , prin care El își face
clară voința Sa prin circumstanțele vieții cuiva.
Dumnezeu poate deschide o ușă de exprimare la momentul potrivit, sau
poate închide o ușă de angajare seculară (Apoc. 3:8; 1 Cor. 16:9). În cazul unor
credincioși, mâinile lor au devenit atât de pline cu predicarea încât nu mai
puteau face dreptate cu lucrarea lor seculară și astfel au trebuit să decidă la care
să renunțe.
Cu toate acestea, trebuie să ne ferim să ne imaginăm că toate
circumstanțele din viața cuiva reprezintă ordinea divină a providenței lui
Dumnezeu. Iona, în timp ce fugea de chemarea și însărcinarea lui Dumnezeu, a
găsit o corabie care pleca din Iope, pe care s-a îmbarcat. El ar fi putut susține
că simplul fapt că nava era acolo era o dovadă că Dumnezeu dorea ca el să
călătorească cu ea! Este important să ne amintim că providențele ordonării lui
Dumnezeu, combinate cu acești alți factori, sunt cele care dau dovada
cumulativă a conducerii lui Dumnezeu.
Regretatul E.J. Pace, care a fost mulți ani caricaturistul de la Sunday
School Times, a ilustrat această chestiune de orientare într-un mod foarte
frapant. El a desenat trei raze de lumină care converg spre o prismă. Numele
primei raze era "Principiile Cuvântului lui Dumnezeu". Cea de-a doua se
intitula: "Îndemnurile Duhului lui Dumnezeu". Cea de-a treia era etichetată
"Providențele ordonării lui Dumnezeu". Pe măsură ce aceste trei raze de
lumină au convergent spre prismă, ele au ieșit prin ea într-o singură flacără de
lumină care a fost numită: "Voința lui Dumnezeu". Era deci suma totală a
acestor trei factori care o indicau. În studiul nostru asupra ei, adăugăm încă
patru factori, prin care copilul lui Dumnezeu poate ajunge să cunoască voia lui
Dumnezeu în ceea ce privește calea sa de slujire.
7. Recomandarea fraților în comuniunea din adunare
Nimeni nu ar trebui să facă pasul de a se angaja în slujirea cu normă
întreagă pentru Domnul dacă nu și-a asigurat aprobarea, părtășia și
recomandarea din toată inima a adunării din care face parte. Nicio persoană nu
este calificată pentru a deveni un judecător competent al valorii propriei sale
slujbe, deoarece este evident că va fi în mod evident predispus în favoarea sa!
Mândria spirituală a orbit ochii și a deformat înțelegerea multora în
această chestiune. Principiul scriptural este: "Lăsați profeții să vorbească... și
lăsați-i pe ceilalți să judece... Duhurile profeților sunt supuse profeților" (1 Cor.
14:29-32). Dacă frații prezbiteri duhovnicești ai unei adunări, după o analiză
corectă și plină de rugăciune, nu se simt liberi să recomande candidatul la
slujirea cu normă întreagă, atunci acea persoană ar face bine să se supună
deciziei lor, să reconsidere chestiunea și să își revizuiască estimarea anterioară
cu privire la chemarea sa.
Trebuie să ne amintim mereu că "Dumnezeu nu este autorul confuziei, ci al
pace, ca în toate bisericile sfinților" (1 Cor. 14:33). Nerespectarea intenționată
a acestei "decențe și ordine" scripturistice a dus la multe lucruri care sunt de
regretat. Scriptura nu are în vedere un "liber-profesionist". Acesta acționează
prin voință proprie și în energia cărnii, determinând un anumit curs de acțiune
și realizând propriile idei, fie în opoziție, fie în totală independență față de
frații responsabili din adunarea sa de acasă.
Fie ca fiecare credincios să fie condus să caute cu smerenie, sinceritate,
perseverență, credință și ascultare să cunoască voia lui Dumnezeu pentru viața
lui și apoi să o facă! Acest lucru necesită dependență în rugăciune de puterea
lui Dumnezeu, ascultare de călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, supunere față de
voia lui Dumnezeu, studiu sârguincios al Cuvântului lui Dumnezeu și
implicare activă în lucrarea lui Dumnezeu. La urma urmei, după cum am
observat anterior, în timp ce Pavel "slujea Domnului", chemarea lui Dumnezeu
a venit la el (Faptele Apostolilor 13:2).
Lucrătorul creștin, pentru a fi eficient din punct de vedere spiritual în
slujba sa, trebuie să fie găsit făcând lucrarea Domnului. Aceasta trebuie să fie
în conformitate cu Cuvântul Domnului și în ascultare de voia Domnului, în
timp ce se angajează în lupta Sa, Îi oferă închinare și umblă pe calea Sa. Dr. J.
H. Jowett, încheind faimoasele sale prelegeri de la Yale despre predicare, a
spus: "Fraților, chemarea voastră este foarte sfântă. Lucrarea voastră este foarte
dificilă. Mântuitorul vostru este foarte puternic, iar bucuria Domnului este
puterea voastră".
broșurile autorului: Principii scripturale ale adunării și Introducere la un

1Vezi
studiu al adevărului bisericesc.

NECESITATEA DE A PREDICA
După ce am discutat despre calificările predicatorului și am abordat

chemarea predicatorului, să analizăm acum de ce se pune un asemenea accent
pe necesitatea predicării și a predicatorilor în Cuvântul lui Dumnezeu. Vom
observa o necesitate de șapte ori.
I. PREDICAREA ESTE MIJLOCUL RÂNDUIT DE DUMNEZEU PENTRU RĂSPÂNDIREA EVANGHELIE I
1. Ordinea divină conturată

Vom începe prin a ne uita la pasajul clasic pe această temă. "Dar ce zice?
'Cuvântul este aproape de tine, în gura ta și în inima ta', adică Cuvântul
credinței pe care îl propovăduim: dacă vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Isus
și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit... Căci
oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit. Cum deci vor invoca pe Cel
în care nu au crezut? Și cum vor crede în Acela despre Care nu au auzit? Și
cum vor auzi fără un predicator? Și cum vor propovădui, dacă nu vor fi
trimiși?", după cum este scris: "Cât de frumoase sunt picioarele celor ce
propovăduiesc Evanghelia păcii și aduc vești bune!". (Rom. 10:8-9, 13-15).
Se va observa, din cuvintele în italice, că există șapte cuvinte cheie în
acest pasaj: mărturisire, mântuit, chemare, crezut, auzit, predicator și trimis.
Fiecare dintre aceste cuvinte are o legătură vitală între ele și se combină pentru
a prezenta o progresie logică a gândirii. Se va observa, de asemenea, că aceste
cuvinte procedează de la efect la cauză, apărând în ordine cronologică inversă.
Să notăm pe scurt etapele indicate.
(1) O persoană Îl mărturisește pe Hristos ca Domn al său. De ce?
(2) Pentru că este salvat. Cum a fost salvat?
(3) Prin invocarea numelui Domnului. Cum a ajuns să invoce
numele Domnului?
(4) Pentru că a crezut într-un mesaj. Cum a ajuns să creadă acest mesaj?
(5) Pentru că a auzit Cuvântul adevărului. Cum a ajuns să audă?
(6) Pentru că un predicator a proclamat Evanghelia. Cum a
ajuns predicatorul să propovăduiască?
(7) Pentru că a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiască și a
fost ascultător față de El.
comandă.
Acum, să privim pasajul în sens invers și să urmărim ordinea de la cauză la
efect.
(1) Dumnezeu trimite un predicator.
(2) El propovăduiește Cuvântul.
(3) Cineva aude Cuvântul.
(4) Această persoană crede în mesaj.
(5) Apoi invocă numele Domnului.
(6) În consecință, el este salvat prin harul lui Dumnezeu.
(7) Această persoană mântuită Îl mărturisește apoi pe Hristos ca Domn
al vieții sale.
Astfel, privit din ambele direcții, ciclul divin al harului este văzut ca fiind
complet. Predicatorul este trimis de Dumnezeu, iar păcătosul este adus la
Dumnezeu.
2. Îndatorirea divină dată
Evanghelia după Matei se încheie cu cuvintele izbitoare care au ieșit de pe
buzele Fiului lui Dumnezeu înviat. Citim: "Și Isus a venit și le-a vorbit, zicând:
"Toată puterea Mi s-a dat Mie în cer și pe pământ. Mergeți, deci, și învățați
[faceți ucenici, marg.] toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh; învățându-le să păzească toate lucrurile pe care vi le-
am poruncit; și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii
[veacului]. Amin"" (Matei 28:18-20).
Observați cele patru "toate" din această însărcinare, care se combină
pentru a contura programul divin pentru acest veac.
(1) "Toată" puterea Lui. "Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe
pământ". Nu va exista nicio lipsă de putere pentru a garanta îndeplinirea
însărcinării Sale. Omnipotența este în spatele fiecărui predicator (vezi Efeseni
1:15-23).
(2) "Totul" din parohia Sa. "Mergeți, deci, și învățați toate neamurile".
Aici este un câmp cu loc pentru toți. Wesley, pe baza acestui verset, a spus:
"Lumea este parohia mea". Există loc din belșug pentru fiecare vestitor al
Evangheliei trimis de Dumnezeu.
(3) "Totul" din programul Său. Acesta este dublu: "Botezându-i în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" și "Învățându-i să păzească toate
lucrurile pe care vi le-am poruncit". Misiunea nu se încheie cu predicarea
Evangheliei. Cei care cred și sunt mântuiți trebuie să fie botezați și apoi să fie
învățați Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât să crească în harul și cunoașterea
Sa. Astfel, noi suntem însărcinați să dăm tot adevărul lui Dumnezeu întregului
popor al lui Dumnezeu.
(4) "Totul" prezenței Sale. "Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele [literal,
în toate zilele], până la sfârșitul veacului. Amin." Iată ordinele noastre de marș
de la Comandantul Suprem. Este al nostru să ne supunem lor.
În ultimele versete ale Evangheliei după Marcu se găsește binecunoscutul
verset
însărcinare: "Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice
făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi
condamnat" (Marcu 16:15-16). Cu siguranță nu poate exista nicio îndoială în
mintea nimănui cu privire la ceea ce a vrut să spună Hristos prin aceste
cuvinte. Fiecare creștin trebuie să meargă în sfera sa particulară, care constituie
"lumea" sa, și acolo să propovăduiască Evanghelia. Hristos nu a spus: "Dacă
nu poți merge, roagă-te, sau plătește, sau trimite pe altcineva în locul tău". El a
spus: "Mergeți!". Prin urmare, este de datoria tuturor creștinilor să se supună.
Chiar înainte ca Domnul să se înalțe la cer pentru a se așeza la dreapta
Maiestății de sus, El a dat o altă însărcinare ucenicilor Săi. În lumina venirii
iminente a Duhului Sfânt, El le-a spus: "Veți primi putere, după ce Duhul Sfânt
va veni peste voi; și-Mi veți fi martori, atât în Ierusalim, cât și în toată Iudeea,
în Samaria și până la marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1:8). Prin
aceste cuvinte, Hristos a indicat sfera tot mai largă a câmpului lor de mărturie.
Astfel, de la Ierusalim, baza de pornire, până la cele mai îndepărtate hotare ale
pământului, Evanghelia urma să meargă mai departe sub forma mărturiei.
3. Programul divin în curs de desfășurare
Trebuie doar să ne întoarcem la istoria înregistrată a bisericii primare
pentru a vedea cât de bine au înțeles ucenicii misiunea Domnului lor. De
asemenea, ei au căutat, prin toate mijloacele care le stăteau în putere, să o
îndeplinească. Este semnificativ faptul că nu este menționată o clasă specială
de creștini numită "clerul", care făcea toată predicarea și învățătura, și nici
această predicare nu era limitată la apostoli.
Faptele Apostolilor 8:1 consemnează o mare persecuție împotriva
Bisericii din Ierusalim, care i-a împrăștiat pe credincioși "în toate ținuturile
Iudeii și ale Samariei, cu excepția apostolilor", care au rămas în Ierusalim. În
Fapte 11:19-21, citim ce au făcut cei din rândurile acestor credincioși atunci
când au fost împrăștiați. Ni se spune că ei "au călătorit până la Fenicia, Cipru și
Antiohia, propovăduind Cuvântul... și mâna Domnului era cu ei, și un mare
număr de oameni au crezut și s-au întors la Domnul". Acest lucru a dus la
formarea unei adunări de credincioși la Antiohia.
Toate acestea au fost realizate fără prezența sau permisiunea unui singur
apostol! Astfel, biserica din Ierusalim a fost spulberată pentru a fi împrăștiată,
iar Dumnezeu a binecuvântat în mod minunat mărturia acestor sfinți
împrăștiați. Nu există nicio mențiune despre faptul că acești credincioși
împrăștiați ar fi primit o "licență de predicare" sau că ar fi fost "hirotoniți să
predice" de către apostolii din Ierusalim. Cuvintele "predicarea cuvântului" din
Fapte 11:19 nu fac referire la un discurs formal și pot fi redate literal: "ei
bârfeau Evanghelia". Ei pur și simplu "vorbeau vestea cea bună" ori de câte ori
se ivea ocazia, și astfel au câștigat mulți pentru Domnul. Avem nevoie de mai
mulți predicatori și predicatori de acest fel astăzi!
Sunt mult prea mulți "D. D." și prea puțini "G. G." (Gospel Gossipers).
Citind Faptele Apostolilor, cineva va fi impresionat de naturalețea și de
absența totală a formalităților care au marcat răspândirea acestei mărturii
despre Hristos din partea primilor ucenici. Era o simplitate, o prospețime, un
curaj și o putere în slujirea lor. Ei se supuneau implicit însărcinării Domnului și
dovedeau din belșug prezența și puterea promisă de El. Aflăm că Ierusalimul,
Iudeea și Samaria au fost evanghelizate devreme. Începând cu Faptele
Apostolilor 10, Evanghelia și-a început călătoria spre "cele mai îndepărtate
părți ale pământului". Dacă acest ritm de progres ar fi fost lăsat să continue
neîntrerupt, lumea ar fi fost în curând evanghelizată. Din păcate, acest marș
înainte a fost lăsat să se împotmolească; dar aceasta este o altă poveste, care
necesită citirea unei cărți de încredere despre istoria Bisericii.
4. Termenii divini examinați
Un studiu al termenilor biblici pentru predicare, în limba originală a
Noului Testament, ne va arăta cât de variate sunt mijloacele de prezentare a
Evangheliei. Să analizăm patru dintre aceste cuvinte care sunt traduse prin
"predicare" în Versiunea Autorizată.
(1) "Kerusso", a vesti ca un vestitor. Acest termen este folosit pentru
proclamarea publică a Evangheliei (Mat. 11:1; Marcu 1:4; 3:14; 16:20; Rom.
10:15 etc.).
(2) "Euaggelizo", a da o veste bună. Acesta este cuvântul de la care ne vin
termenii evanghel, evanghelist și evangheliza (Matei 11:5; Luca 4:18; 7:22; 1
Cor. 1:17; Gal. 1:8; Evrei 4:2).
(3) "Katangello", a povesti amănunțit (Fapte 4:2; 13:38; 15:36; Col.
1:28). (4) "Laleo", a vorbi (Marcu 2:2; Fapte 11:19; 14:25).
Din cele 112 de ori când cuvântul "predica" se găsește în Noul Testament,
doar în șase cazuri înseamnă un discurs formal. Așadar, definiția cuvântului
"predică", în sensul Noului Testament, are mai multe fațete. Înseamnă să
vestești ca un vestitor mesajul Regelui împăraților și Domnului domnilor; să
spui vestea cea bună; să spui în mod amănunțit tot adevărul Evangheliei, fără a
ascunde nimic, ci declarând "tot sfatul lui Dumnezeu". De asemenea, cuprinde
gândul de a vorbi altora, pe măsură ce îi întâlnim pe drumuri sau în casele lor,
despre dragostea lui Dumnezeu, așa cum a fost revelată în darul Fiului Său, și
despre mântuirea pe care El a asigurat-o pentru oricine va crede în El.
O lectură a Noului Testament ne va impresiona prin faptul că cei care L-
au cunoscut pe Domnul au căutat, prin toate mijloacele, să răspândească vestea
bună a iubirii unui Mântuitor muribund, a puterii unui Mântuitor înviat și a
gloriei unui Mântuitor care va veni. Bine ar putea veni cuvântul pentru fiecare
dintre noi: "Du-te și fă și tu la fel!".
II.PREDICAREA ESTE O MĂRTURIE A FAPTELOR EVANGHELIEI
(Fapte 1:8; 10:39-42; 22:15; 1 Ioan 5:9; Fapte 26:22; Ioan 15:27)
1. Definiția unui martor
Un martor este cel care depune mărturie despre ceea ce a văzut, a auzit,
știe că sunt faptele cauzei. I se poruncește: "Spune adevărul, tot adevărul și
numai adevărul". Dumnezeu vrea ca oamenii să știe ce a făcut Fiul Său. În
consecință, El i-a citat pe toți oamenii Săi ca martori ai acestui fapt. Hristos
Însuși a declarat: "Voi Îmi veți fi martori" (Fapte 1:8). În acel discurs minunat
consemnat în Ioan 15, El a declarat că Duhul Sfânt ar trebui să mărturisească
(sau să fie martor) despre El și apoi a adăugat: "Și voi veți da mărturie, pentru
că ați fost cu Mine de la început" (Ioan 15:26-27). Astfel, credinciosul este un
co-martor împreună cu Duhul Sfânt. Ce onoare, privilegiu și responsabilitate!
2. Scopul unui martor
Mărturia implică o revelație de la Dumnezeu către credincios și o
proclamare de către credincios către om. Fiecare creștin ar trebui să poată
spune, ca și Domnul său: "Noi spunem că știm și mărturisim că am văzut"
(Ioan 3:11). Hristos a declarat că Evanghelia trebuie propovăduită ca mărturie
(Matei 24:14). Un martor poate depune fie în favoarea, fie împotriva unei
persoane. Atât acuzarea, cât și apărarea folosesc martori. Cuvintele solemne
ale Fiului lui Dumnezeu trebuie să fie meditate de toți: "Dacă cineva ascultă
cuvintele Mele și nu crede, nu-l judec; căci n-am venit să judec lumea, ci să
salvez lumea. Cine Mă respinge și nu primește cuvintele Mele, are pe Cineva
care îl judecă; cuvântul pe care l-am spus Eu, Acela îl va judeca în ziua de
apoi" (Ioan 12:47-48). Astfel, Evanghelia devine "un miros de viață" pentru cei
care cred, și "un miros de moarte" pentru cei care refuză mesajul ei (2 Cor.
2:15-17). Ea va fi fie o mărturie pentru cel credincios despre certitudinea
binecuvântării sale veșnice, fie va fi o mărturie împotriva necredinciosului și a
celui care Îl respinge pe Hristos, la marea bară de judecată a lui Dumnezeu
(Matei 12:41-42; Apoc. 20:15; Fapte 17:31).
Cel care Îl ignoră, îl respinge și îl disprețuiește pe Hristos nu va avea nicio
scuză în ziua în care Dumnezeu își va face "lucrarea ciudată" a judecății.
Scuzele ușuratice, care acum îi vin atât de ușor pe buze, vor face loc tăcerii
atunci când se va confrunta cu marele tron alb. Acolo șade Judecătorul, ai cărui
ochi sunt ca "o flacără de foc" și în fața căruia "toate lucrurile sunt goale și
deschise". Mărturia Evangheliei pe care a auzit-o și care s-ar fi putut dovedi a
fi mijlocul salvării sale, acum nu fac decât să-i asigure damnarea veșnică.
Rețineți cuvintele lui Dumnezeu către Ezechiel, martorul Său într-o dispensație
trecută: "Și ei, fie că vor asculta, fie că se vor abține... vor ști totuși că a fost un
profet printre ei". Din nou: "Tu le vei spune cuvintele Mele, fie că vor asculta,
fie că se vor abține" (Ezechiel 2:5-7).
3. Mărturia Evangheliei este manifestarea adevărului lui Dumnezeu către
oameni
Evanghelia este "manifestarea adevărului lui Dumnezeu" către oameni, iar
predicarea este mijlocul autorizat de Dumnezeu prin care acest adevăr poate fi
făcut cunoscut altora. De asemenea, citim: "Dumnezeu... a manifestat la timpul
potrivit Cuvântul Său prin predicare" (Tit 1:3; 2 Cor. 4:2). Prin urmare,
Evanghelia nu este atât o ofertă din partea lui Dumnezeu, cât o revelație din
partea lui Dumnezeu a faptelor Persoanei și lucrării lui Hristos (1 Cor. 15:1-4).
De aici rezultă necesitatea de a face cunoscute aceste adevăruri altora.
Autoritatea predicatorului constă în întregime în originea divină a mesajului
său. Dumnezeu este cel care vorbește prin el. Predicatorul nu are o demnitate
proprie pe care să se sprijine, doar Cuvântul lui Dumnezeu este cel care i-o
conferă.
În plus, mesagerul primește mesajul pe care trebuie să-l transmită. El nu
este lăsat singur în ceea ce privește conținutul acestuia. Nu este ceva care "vine
la el" de pecer, ci ceva ce se găsește scris în Scripturile adevărului. Ce am crede
despre o mamă care și-ar ruga copilul să ducă un mesaj unui vecin, iar când
copilul ar întreba care este mesajul, mama i-ar răspunde: "Oh, mesajul va veni
la tine pe măsură ce mergi!". Hagai este descris ca fiind "mesagerul Domnului
în mesajul Domnului către popor" (Hag. 1:13). O, pentru mai mulți ca Hagai!
4. Această mărturie a Evangheliei este evidențiată din belșug în Faptele
Apostolilor
Fiecare predicator ar face bine să studieze cu atenție predicile consemnate
în Faptele Apostolilor. Observați cum vorbitorul expune mai întâi marile fapte
referitoare la viața, cuvintele, faptele, moartea și învierea lui Hristos, iar apoi
aplică adevărul la inimile ascultătorilor săi. Vedeți predicile lui Petru în Faptele
Apostolilor 2:14-36, notând versetul 32; de asemenea, capitolul 3:12-26,
notând versetul 15; capitolul 4:8-12; și apărarea lui Ștefan în capitolul 7:1-54.
Vezi și discursul lui Petru către Corneliu în capitolul 10:34-43, notând versetul
39; și predica lui Pavel la Antiohia din Pisidia, capitolul 13:16-43. Apoi, priviți
predica sa de pe dealul lui Marte, capitolul 17:22-31. Un exercițiu bun ar fi să
schițați toate aceste predici înregistrate în Faptele Apostolilor și să faceți un
studiu atent al diviziunilor și conținutului lor.
Astfel, indiferent dacă oamenii vor crede sau nu, Dumnezeu dorește ca
Evanghelia să le fie prezentată. Dacă vor crede, vor fi mântuiți; dacă nu vor
crede, nu vor avea nicio scuză în ziua judecății viitoare. Predicatorul trebuie să
prezinte faptele Evangheliei în puterea Duhului Sfânt, iar apoi să lase
rezultatele în seama lui Dumnezeu.
III.
PREDICAREA CUVÂNTULUI ESTE MIJLOCUL PRIN CARE SE TREZEȘTE CREDINȚA ÎN ASCULTĂTOR
1. Credința presupune întotdeauna o revelație anterioară

"Credința vine prin auz și auzul prin Cuvântul lui Dumnezeu" (Rom.
10:17). Acest lucru poate fi verificat cu ușurință prin "Cum vor crede în Acela
despre care ei
nu ați auzit?" (Rom. 10:14). Comparați cazul lui Abel, Enoh, Noe, Avraam etc.
(Evr. 11:4, 7-8, 17). Acești oameni au acționat pe baza unui Cuvânt de la
Dumnezeu; aceasta este credința. Credința mântuitoare este încrederea
sufletului în Persoana, Cuvântul și Lucrarea lui Hristos. Aceasta se evidențiază
prin primirea de către păcătos a lui Hristos ca Mântuitor al său, prin credința în
Cuvântul lui Hristos, prin încrederea în răscumpărarea realizată de Hristos și
prin mărturisirea Domniei lui Hristos. Limbajul credinței este: "Cred în
Dumnezeu, că se va întâmpla așa cum mi s-a spus" (vezi Fapte 27:25). 1
2. Credința are nevoie de un obiect

Credința nu are nicio virtute în sine. Ea trebuie să aibă un Obiect pe care
să se bazeze cu încredere implicită. Acest obiect este Hristos, așa cum este
revelat în Scriptura adevărului și prezentat prin intermediul predicării
Evangheliei. Noi nu suntem mântuiți prin credință, ci prin credința în Persoana
și lucrarea altuia (Efes. 2:4-8). Credința puternică într-o bancă slabă i-a
determinat pe mulți să investească economiile vieții lor în ea, doar pentru a le
pierde pe toate. Banca, și nu credința lor, a fost cea care a determinat siguranța
banilor lor.
Evanghelia a fost dată "pentru ascultarea credinței între toate neamurile"
(Rom. 1:5). Scriitorul epistolei către Evrei spune despre unii: "Cuvântul
propovăduit nu le-a fost de folos, nefiind amestecat cu credința în cei care l-au
ascultat" (Evr. 4:2). Pavel putea spune despre credincioșii din Tesalonic: "Când
ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-ați auzit de la noi, nu l-ați primit ca
pe un cuvânt omenesc, ci așa cum este în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, care
lucrează cu adevărat și în voi, cei care credeți" (1 Tes. 2:13).
Credința nu trebuie să fie ocupată cu ea însăși, ci cu obiectul ei. Cu alte
cuvinte, ea trebuie exercitată și nu analizată.
Credința, credință puternică,

promisiunea vede; Și privește
numai la Dumnezeu;
Râde de imposibilități Și
strigă: "Se va face!"
O femeie evlavioasă a fost abordată odată de o persoană care a întrebat-o:

"Ești tu femeia cu o credință mare?". Ea a răspuns: "Nu, eu sunt femeia care
are credință într-un Dumnezeu mare!".
3. Credința este condiția esențială a mântuirii
Răspunsul lui Pavel la întrebarea temnicerului: "Ce trebuie să fac ca să fiu
mântuit?" a fost: "Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi mântuit" (Faptele
Apostolilor 16:30-31). Treaba predicatorului este să predice Cuvântul lui
Dumnezeu, în dependență de Domnul și în puterea Duhului Său. Aici se
încheie responsabilitatea sa. Numai Dumnezeu poate salva și El va face acest
lucru pe măsură ce păcătosul îndeplinește condiția pe care Dumnezeu a impus-
o: credința în Persoana și Lucrarea Fiului Său. "Predicați Cuvântul", a fost
Sfatul lui Pavel către Timotei (2 Tim. 4:2). Dacă predicatorul le-a furnizat
ascultătorilor suficient material pentru a trezi credința în inimile lor, iar aceștia
refuză în mod deliberat să creadă, judecata este asupra propriului lor cap.
"Oricine va auzi sunetul trâmbiței și nu se va avertiza... sângele lui va fi pe
capul lui" (Ezechiel 33:4). Bineînțeles că predicatorul care merită nu va adopta
o atitudine de "a lua sau a lăsa" față de auditoriul său, ci se va strădui, cu o
sinceritate dumnezeiască și cu o rugăminte serioasă, să îi roage pe oameni să se
"împace cu Dumnezeu" (2 Cor. 5:20).
1Vezi
broșura autorului, God's Good News.
NECESITATEA DE A PREDICA ( CONTINUARE )
IV. ,
PROPOVĂDUIREA CUVÂNTULUI SUB DUMNEZEU, ARE CA REZULTAT REGENERAREA CELOR CARE CRED
1. Cuvântul lui Dumnezeu este un lucru viu

Cuvântul lui Dumnezeu este o carte vie, dătătoare de viață, care susține
viața. "Cuvântul lui Dumnezeu este viu, [viu] și puternic și mai ascuțit decât
orice sabie cu două tăișuri" (Evrei 4:12). Petru le-a reamintit celor cărora le-a
scris că au fost "născuți din nou, nu din sămânță coruptibilă, ci din
incoruptibilă, prin Cuvântul lui Dumnezeu care trăiește și rămâne în veac... Și
acesta este Cuvântul care, prin Evanghelie, vă este propovăduit" (1 Pet. 1:23-
25).
2. Cuvântul lui Dumnezeu este dătător de viață
Ordinea divină este următoarea: mai întâi, predicarea Cuvântului; apoi,
auzirea credinței; și în final, regenerarea celor care cred. Acest fapt este
evidențiat în Efeseni 1:12-13, unde Pavel le aduce aminte sfinților din Efes
circumstanțele propriei lor mântuiri. "Ca să fim spre lauda slavei Lui, noi, care
ne-am încrezut mai întâi în Hristos. În Care v-ați încrezut și voi, după ce ați
auzit Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre; în Care, de asemenea,
după ce ați crezut [crezând], ați fost pecetluiți cu acel Duh Sfânt al
făgăduinței." Același adevăr este dezvăluit în Iacov 1:18, unde se afirmă: "Din
voia Sa ne-a născut pe noi cu Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de primii
roade ale făpturilor Sale". Hristos Însuși a declarat: "Cuvintele pe care vi le
spun Eu sunt duh și sunt viață" (Ioan 6:63).
Cuvintele lui Petru ar trebui să emoționeze sufletul fiecărui predicator al
Evangheliei. Rețineți cuvintele sale când a declarat: "Dumnezeu a făcut alegere
între noi pentru ca neamurile, prin gura mea, să audă cuvântul Evangheliei și să
creadă. Și Dumnezeu, care cunoaște inimile, le-a adus mărturie, dându-le
Duhul Sfânt, așa cum ne-a făcut nouă" (Fapte 15:7-8). Ce privilegiu de
nedescris este conferit astfel predicatorului de a fi instrumentul, sub
conducerea lui Dumnezeu, prin care păcătoșii pierduți și vinovați, care auzind
și crezând mesajul, vor fi mântuiți veșnic! Acest gând a fost cel care a cuprins
sufletul lui D. L. Moody, pe care Dumnezeu l-a folosit cu atâta putere în anii
trecuți. El a exprimat acest gând în aceste cuvinte, care ar putea deveni strigătul
de luptă al fiecărui predicator: "Buzele mele omenești, pline de Cuvântul lui
Dumnezeu!".
Următoarele cuvinte, adresate predicatorilor cu mulți ani în urmă de către
un slujitor evlavios al lui Hristos, ar trebui să trezească inima fiecărui vestitor
al Evangheliei:
"Avem în vedere un miracol; este bine să stabilim asta de la început.
Suntem trimiși să spunem ochilor orbi "vedeți", urechilor surde "auziți",
inimilor moarte "trăiți",
și chiar și unui Lazăr, care putrezea în mormânt... "Lazăr, vino afară!"...
Îndrăznim să facem asta? Vom fi înțelepți dacă vom începe cu convingerea că
suntem complet neputincioși pentru aceasta, dacă nu ne trimite și nu este cu noi
Maestrul nostru. Dar dacă Cel care ne-a trimis este cu noi, toate lucrurile sunt
posibile pentru cel care crede.
"O, predicatorule, dacă ești pe cale să te ridici în picioare pentru a arăta ce
poți face, va fi înțelepciunea ta să te așezi repede. Totuși, dacă te ridici în
picioare pentru a arăta ce poate face prin tine Domnul și Stăpânul tău
Atotputernic, atunci posibilități infinite se află în jurul tău. Nu există nici o
limită la ceea ce Dumnezeu poate realiza dacă i se permite să lucreze prin
inima și vocea ta!"
3. Cuvântul lui Dumnezeu dezvoltă viața
Însuși Cuvântul care dă viață spirituală credinciosului dezvoltă și viața pe
care a dat-o. Petru îi îndemna pe ascultătorii săi: "Ca niște prunci nou-născuți,
poftiți la laptele sincer al Cuvântului, ca să creșteți prin el" (1 Pet. 2:1-2).
Inconștient pentru el însuși, dar vizibil pentru ceilalți creștini, credinciosul se
dezvoltă spiritual și "crește în har și în cunoașterea Domnului și Mântuitorului
său, Isus Hristos", pe măsură ce se hrănește cu Scripturile (2 Pet. 3:18).
V. PREDICA ESTE MIJLOCUL PRIN CARE ASCULTĂTORUL ESTE ZIDIT ÎN CREDINȚA SA CEA MAI SFÂNTĂ
1. Dorința triplă a lui Pavel

Obiectivul triplu al slujirii lui Pavel este descris în Coloseni 1:28-
29. "Pe care Îl propovăduim, avertizând pe fiecare om și învățând pe fiecare
om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe fiecare om desăvârșit în Hristos
Isus." Nu este suficient ca un suflet să fi fost câștigat pentru Hristos și astfel
regenerat. Acel suflet trebuie acum să fie condus pe căi bine plăcute Domnului
și să fie zidit în credința Sa cea mai sfântă. Predicarea și învățarea Cuvântului
lui Dumnezeu este mijlocul prin care se realizează acest lucru. Aceasta ar
trebui să fie dorința fiecărui predicator și învățător.
Dorința inimii lui Pavel pentru zidirea poporului lui Dumnezeu este
evidențiată în discursul său de adio adresat bătrânilor bisericii din Efes. "Și
acum, fraților, vă încredințez lui Dumnezeu și Cuvântului harului Său, care
poate să vă zidească și să vă dea moștenire între toți cei sfințiți" (Fapte 20:32).
Același lucru l-a avut în vedere și Petru când și-a îndemnat colegii bătrâni.
"Păstrați turma lui Dumnezeu, care este în mijlocul vostru, luându-i în grijă, nu
prin constrângere, ci de bunăvoie; nu pentru un profit necuvenit, ci din
bunăvoință; nici ca niște stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu, ci ca niște
exemple pentru turmă" (1 Pet. 5:1-3).
2. Lucrarea de șapte feluri a Cuvântului lui Dumnezeu (2 Tim. 3:15-17)
Acest lucru se găsește în scrisoarea lui Pavel către un tânăr predicator care
avea nevoie, la fel ca noi toți, să i se întărească coloana vertebrală spirituală. Să
remarcăm cele șapte scopuri pentru care au fost date Scripturile prin inspirație
divină.
(1) Pentru a face înțelept pentru mântuire. Îl face pe păcătos înțelept în
ceea ce privește: nevoia sa de a primi mântuirea pe care Dumnezeu a prevăzut-
o, condiția prin care se primește această mântuire și asigurarea posesiei ei.
(2) Pentru doctrină. Acest cuvânt indică marile învățături fundamentale,
sau adevărurile de bază pe care se sprijină în mod sigur credința noastră.
Aceasta îl stabilește pe credincios în credința sa.
(3) Pentru mustrare. Scripturile nu numai că dezvăluie adevărul, ci și
demască orice eroare. Biblia este ca un fir cu plumb, care arată strâmbătatea a
tot ceea ce îi este potrivnic.
(4) Pentru corecție. Ea îi permite credinciosului să corecteze orice
strâmbătate de gândire sau de faptă pe care a dezvăluit-o. Îl determină să
judece eroarea și să se adapteze la voința lui Dumnezeu.
(5) Pentru învățătură în neprihănire. Adică îl încurajează să ducă o viață
de corectitudine morală, de onestitate, adevăr, sobrietate și sinceritate care va
recomanda Evanghelia celor nemântuiți printre care se mișcă. Îl va face potrivit
pentru a împodobi fiecare cerc al vieții: cel familial, social, de afaceri și
adunarea credincioșilor din care face parte.
(6) Să dezvolte maturitatea creștină. Aici, cuvântul "desăvârșit" poartă cu
sine gândul maturității sau al creșterii în har și în cunoașterea Domnului Isus
Hristos. O astfel de dezvoltare implică o experiență personală de a găsi și de a
face voia lui Dumnezeu. Aceasta, la rândul ei, îl va face pe credincios potrivit
pentru a-i învăța pe alții care sunt mai tineri în credință.
(7) Pentru a pregăti temeinic pentru toate faptele bune. Dumnezeu vrea
ca poporul Său să fie bine aprovizionat. Camerele nemobilate sunt la fel de reci
ca și creștinii nemobilați.
Acesta este efectul Cuvântului lui Dumnezeu atunci când i se permite să-
și facă loc în viața unui predicator. La oameni de acest calibru se gândea Pavel
când a scris: "Ceea ce ai auzit de la mine printre mulți martori, încredințează-le
unor oameni credincioși, care vor putea să învețe și pe alții" (2 Tim. 2:2).
3. Scopul triplu al slujbei Cuvântului lui Dumnezeu
Toată slujirea către poporul lui Dumnezeu este dată de Capul înviat, prin
cei pe care El i-a înzestrat. Aceasta are un scop triplu: "Pentru desăvârșirea
[maturizarea] sfinților, pentru lucrarea de slujire și pentru zidirea [construirea]
trupului lui Hristos" (Efeseni 4:12). Să analizăm aceste lucruri pentru câteva
momente.
(1) Maturizarea sfinților. Am abordat deja acest aspect în diviziunea
anterioară. O copilărie spirituală prelungită este într-adevăr o tragedie. Pavel a
trebuit să deplângă faptul că corintenii nu erau decât niște "prunci", din cauza
carnalității lor (1 Cor. 3:1). Galatenii, de asemenea, nu erau decât niște
"prunci", din cauza carnalității lor
legalism (Gal. 4:19). Vina, în acest caz, nu era a învățătorului, ci a elevilor (cf.
Evr. 5:12-14). Prin urmare, învățătorul trebuie să aibă ca scop să studieze, să
pregătească și să prezinte mesajul său astfel încât ascultătorii să fie conduși
spre maturitatea creștină.
(2) Activitatea ministerului. Aceasta are o aplicație variată. Uneori,
lucrarea sa poate consta în avertizarea credincioșilor (1 Tes. 5:14). Alteori, el
poate fi nevoit să mustre fără teamă (1 Tim. 5:20). Alteori, va trebui să
mângâie (1 Tes. 4:18). Oricare ar fi nevoia, predicatorul va găsi în Cuvânt tot
ceea ce este necesar pentru slujirea sa.
(3) Edificarea trupului lui Hristos. Aici este marele scop: edificarea
poporului lui Dumnezeu. Acesta este "profitul" unei adevărate slujbe în Duhul
Sfânt (1 Cor. 14:6). Din 1 Corinteni 14:31 vedem că testul decisiv al slujbei
este profitul spiritual al ascultătorilor. Orice slujire spirituală adevărată coboară
de la Dumnezeu, prin Hristos, în puterea Duhului Sfânt, prin intermediul
instrumentului uman ales pentru acest scop. S-a spus cu finețe: "Predicarea
eficientă este prezentarea inteligentă, energică și convingătoare a adevărului lui
Dumnezeu".
VI. PREDICAREA ESTE RESPONSABILITATEA SOLEMNĂ A TUTUROR CELOR CARE AU FOST ASTFEL ÎNZESTRAȚI
Am remarcat mai înainte că este responsabilitatea tuturor creștinilor să

dea mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei este următorul: "Sfințiți pe
Domnul Dumnezeu în inimile voastre și fiți totdeauna gata să dați răspuns, cu
blândețe și cu frică, oricărui om care vă cere socoteală despre nădejdea care
este în voi" (1 Pet. 3:15). Una dintre tragediile zilelor noastre este faptul că
Biserica a delegat această sarcină de mărturie unui număr relativ mic de
persoane și, astfel, adevărul responsabilității individuale a fost pus la păstrare.
În multe cazuri, acesta a fost pierdut complet din vedere.
Totuși, predicarea este diferită de mărturie. Nu toți creștinii au fost
înzestrați cu abilitatea de a expune public adevărul Evangheliei. Cei care au
primit un astfel de dar au obligația solemnă de a fi credincioși față de
încrederea lor.
1. Este o necesitate impusă fiecărui predicator
Nici un predicator nu ar trebui să aibă vreun motiv de autocompătimire
pentru că a predicat Evanghelia. El și-a făcut doar datoria, la fel ca orice alt
servitor la comanda stăpânului său. Hristos, în parabola Sa despre rob și
stăpân, a concluzionat: "Tot așa și voi, după ce veți face toate cele ce vi s-au
poruncit, spuneți: "Suntem niște robi nefolositori, am făcut ceea ce era de
datoria noastră să facem"" (Luca 17:10).
Ieremia a descoperit că predicarea era o povară pusă asupra lui, pe care
era responsabil față de Domnul să o ducă la îndeplinire. Pentru că mesajul său
făcea ca Israel să-l batjocorească, el a spus cu o ocazie: "Nu voi face pomenire
de El, nici nu voi vorbi
mai mult în numele Lui." Astfel, el a încercat să se sustragă de la datoria sa,
dar a trebuit să mărturisească: "Cuvântul Lui era în inima mea ca un foc aprins
închis în oasele mele, și am obosit de atâta răbdare, și nu am putut să stau!".
(Ier. 20:8-9; vezi și Isa. 13:1; Ezec. 12:10; Hab. 1:1; Zah. 9:1; Mal. 1:1). Pavel
a vorbit despre un îndemn asemănător de a predica și a spus: "Nevoia este pusă
asupra mea; da, vai mie dacă nu voi propovădui Evanghelia" (1 Cor. 9:16).
Nelson, în timp ce conducea flota britanică în bătălia de la Trafalgar, a făcut ca
acest semnal să fie arborat în fruntea catargului: "Anglia se așteaptă, în această
zi, ca fiecare om să-și facă datoria". De la un cap de catarg mai înalt, Domnul
nostru, "Căpitanul mântuirii noastre", dă semnalul Său: "Hristos se așteaptă, în
această zi, ca fiecare dintre slujitorii Săi să-și facă datoria".
2. Este o încredere încredințată fiecărui predicator
Evanghelia este o încredere sacră acordată fiecăruia dintre slujitorii Săi.
Citim: "Se cere la administratori ca un om să fie găsit credincios" (1 Cor. 4:2).
Pavel s-a referit la Evanghelie ca la ceva care i-a fost încredințat (1 Tim. 1:11).
La sfârșitul vieții sale, el a putut să-i scrie lui Timotei și să spună: "M-am
luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit cursul, am păstrat credința" (2 Tim. 4:7).
El a pledat cu tărie pentru Timotei și a exclamat: "O, Timotei, păzește ceea ce
ți s-a încredințat!". Va veni ziua în care fiecare slujitor va trebui să dea
socoteală Domnului și Stăpânului său despre administrarea sa. Cum va arăta
socoteala noastră în acea zi, când va fi estimată în lumina scaunului de judecată
al lui Hristos (1 Tim. 6:20; 1 Cor. 3:9- 15; Rom. 14:10)?
3. Este o datorie pe care trebuie să o plătească fiecare predicator
Pavel a declarat: "Sunt dator atât față de greci, cât și față de barbari, atât
față de cei înțelepți, cât și față de cei neînțelepți. Deci, atât cât este în mine,
sunt gata să vă propovăduiesc Evanghelia și vouă, care sunteți la Roma" (Rom.
1:14-15). Socialistul pornește de la premisa că el este un creditor și că lumea
este debitorul său. Prin urmare, el susține că lumea are obligația de a-i asigura
toate elementele esențiale ale vieții și de a face tot ce-i stă în putință pentru a-l
face să se simtă confortabil în perioada în care el onorează pământul cu
prezența sa ilustră. Creștinismul, dimpotrivă, afirmă că lumea este creditorul și
că fiecare creștin îi este dator cu Evanghelia.
Buna cuviință cere ca o persoană să își plătească datoriile corecte, iar
predicarea Evangheliei este exact acest lucru. Un tânăr, care și-a părăsit casa și
țara pentru a merge în regiunile de dincolo pentru a predica Evanghelia, i-a
spus misionarului senior când a ajuns la stația de misiune: "Am venit să-mi
plătesc datoria". El știa ce înseamnă "să i se impună necesitatea".
Cum vor auzi cei nemântuiți, care zac în întunericul păgânismului, al
ignoranței, al superstiției și al indiferenței, dacă noi, care am fost înzestrați să
proclamăm Evanghelia, nu reușim să le-o ducem?
Noi, ale căror suflete sunt luminate cu înțelepciune de sus,
vom refuza, noi, oameni nevăzători, lampa adevărului?
Mântuire! O, mântuire! Sunetul bucuriei vestește,
'Până când cea mai îndepărtată națiune a pământului va învăța numele lui
Mesia!
George Müller, fondatorul orfelinatului Ashley Down din Bristol, Anglia,

a fost, de asemenea, un predicator și un învățător al Cuvântului. Scopul său în
predicare ar trebui să devină atât o provocare, cât și un exemplu pentru fiecare
predicator. El a declarat că ambiția sa era: "să predice Evanghelia în cel mai
simplu mod posibil, pentru ca oamenii să înțeleagă cum se obține
binecuvântarea pe care păcătoșii o primesc prin credința în Hristos; să încerc să
le transmit copiilor lui Dumnezeu o cunoaștere a poziției lor în Hristos; să îi
readuc pe creștini la Scripturi; pentru a-i îndemna să testeze totul cu ajutorul
Cuvântului lui Dumnezeu și să prețuiască doar ceea ce va rezista testului; să
urmărească eliminarea sectarismului și să promoveze dragostea frățească între
creștini; să întărească credința reală și încrederea în Dumnezeul cel viu; să
încerce să-i conducă pe creștini la o separare mai reală de lume; și să se
străduiască să conducă Biserica lui Dumnezeu să aștepte a doua venire a lui
Hristos ca fiind marea ei speranță."
William Perkins, un bătrân divin puritan, obișnuia să se admonesteze pe
foaia volantă a oricărei cărți pe care o deținea scriind: "Tu ești un slujitor al
Cuvântului: vezi-ți de treaba ta!".
4. Cauzele și tragedia unei slujbe neîmplinite
O posibilitate tragică pentru un creștin este aceea de a eșua în împlinirea
scopului pentru care Hristos l-a mântuit. Aceasta a fost marea temere a lui
Pavel. El a spus: "Nimic din toate acestea nu mă mișcă și nici nu-mi prețuiesc
viața, ca să-mi termin cu bucurie cursul și slujba pe care am primit-o de la
Domnul Isus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu" (Faptele
Apostolilor 20:24).
Cât de trist este când Dumnezeu trebuie să scrie "eșec" peste o viață care a
arătat cândva mari posibilități de slujire rodnică pentru El! Ne gândim la
Samson, la Solomon, la Demas și la alții, care au început bine, dar nu au reușit
să își urmeze cursul și să împlinească scopul lui Dumnezeu în viața lor. Să
remarcăm pe scurt câteva dintre cauzele care se combină pentru a împiedica un
slujitor al Domnului să-și îndeplinească slujba de învățător al Cuvântului sau
să-și îndeplinească responsabilitățile de predicator al Evangheliei.
(1) Frica de om. "Frica de om aduce o cursă" (Prov. 29:25). Multe
persoane au fost împiedicate în slujirea lor de teama de a fi considerate
"ciudate" de către cei din lume sau chiar de către creștinii cu vederi lumești.
Predicarea adevărului nu duce la popularitate. Mulți predicatori, în încercarea
de a-și menține propria reputație, popularitate și prestigiu, au pierdut aprobarea
Domnului și Stăpânului lor. Un predicator nu ar trebui, în mod categoric, să fie
un om care să placă oamenilor. Acesta este
este posibil ca un vorbitor să "joace pentru galerie". Adică să spună doar acele
lucruri pe care știe că vor fi pe placul audienței sale, reținând în mod deliberat
adevăruri care ar trebui spuse, dar care se teme că îl vor face nepopular în
rândul publicului său. Chiar și Petru a căzut în această capcană, dar Pavel l-a
mustrat cu curaj și credință pentru inconsecvența sa (Gal. 2:11-14). Pavel putea
să mărturisească: "Dacă aș mai fi plăcut oamenilor, n-aș fi fost robul lui
Hristos" (Gal. 1:10).
Nici un predicator nu ar trebui să se mulțumească cu sine însuși, pentru că
i se spune clar că "nu trebuie să se mulțumească pe sine însuși" (Rom. 15:1).
Aceasta a fost cauza eșecului lui Samson. Când a fost mustrat de părinții săi
pentru că a căutat o soție de la filisteni, el a răspuns: "Adu-mi-o, căci îmi
place!". (Jud. 14:3). Faptul că Cuvântul lui Dumnezeu interzicea o astfel de
uniune nu a avut nicio greutate pentru el. El era hotărât să se mulțumească pe
sine însuși, cu orice preț; într-adevăr, l-a costat mult. S-a spus foarte bine că
"un om făcut de unul singur nu este decât un exemplu oribil de muncă
necalificată!".
Fiecare predicator ar trebui să aibă ca ambiție de viață să fie un plăcut al
lui Dumnezeu. Pavel a scris: "Vă rugăm, fraților, și vă îndemnăm prin Domnul
Isus... cum trebuie să umblați și cum trebuie să plăceți lui Dumnezeu" (1 Tes.
4:1; Col. 1:10). Enoh este un exemplu de umblare plăcută lui Dumnezeu și de
viață care Îl onorează pe Dumnezeu (Evr. 11:5). Pentru un creștin a fi
dezaprobat de Dumnezeu este o tragedie pentru care nu există compensație (1
Cor. 9:24-27).
(2) Trândăvia. Predicarea implică studiu, studiul înseamnă muncă, iar la
mulți acest cuvânt are un sunet nedorit. Costul, în timp, energie și negare de
sine pe care îl impune predicarea îi determină pe mulți să se sustragă de la
responsabilitate. De aceea, mulți adoptă ca motto al vieții lor limbajul
parazitului egocentric care exclamă: "Lasă-l pe George (sau pe celălalt coleg)
să o facă!" ori de câte ori se propune o slujbă pentru Domnul. Astfel, lumina
lor, în loc să fie lăsată să strălucească, este pusă "sub patul" lenei (Matei 5:15).
Descrierea făcută de Solomon despre oasele leneșe ar trebui să fie "citită,
însemnată și digerată lăuntric" de către toți (Prov. 24:30-34).
Mântuitorul nostru a spus: "Trebuie să lucrez lucrările Celui care M-a
trimis, cât este ziuă; vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra" (Ioan 9:4,
cp. Ioan 4:34; Luca 2:49). "Este oare robul mai mare decât Domnul său?" (Ioan
15:20). Din moment ce Fiul lui Dumnezeu a iubit și S-a dat pe Sine însuși
pentru noi, este prea mult pentru El să se aștepte ca noi să ne dăruim pe noi
înșine, timpul nostru, energia noastră și slujirea noastră credincioasă și
devotată pentru El? Ascultați cuvintele cutremurătoare ale acelui mare luptător
pentru Dumnezeu: "Fiți tari, neclintiți, sporind mereu în lucrarea Domnului,
căci știți că munca voastră nu este în zadar în Domnul" (1 Cor. 15:58). Ambiția
lui Pavel cu privire la viața sa pentru Hristos ar putea fi cuprinsă în următoarele
trei fraze scurte: "Renunțând la tot ceea ce împiedică, uitând eșecurile din
trecut și mergând înainte spre premiul care ne așteaptă" (Fil. 3:8,13-14).
(3) Ambiție egoistă. Sunt mulți cei care nu duc lipsă de ambiție și
energie, dar, din păcate, își dedică toate aceste eforturi pentru a-și promova
propriile interese. Ei sunt ocupați de dimineața până seara să își împăieze
propriile cuiburi, să își dezvolte propriile afaceri și să își adune conturile
bancare. Ei lasă puțin sau deloc timp pentru cel mai important lucru din viață,
lucrarea Domnului. Mulți așa-ziși oameni de afaceri "de succes", la sfârșitul
vieții, se plâng: "Am dobândit prosperitate lumească, dar viața mea a fost
irosită și pierdută în promovarea propriilor mele interese banale și egoiste!"
(vezi Marcu 8:36).
Această parabolă, spusă de un profet fără nume regelui Ahab, ar trebui să
servească scopului de a aduce acest adevăr în inimile noastre. El i-a spus
împăratului: "Robul tău a ieșit în mijlocul bătăliei și iată că un om s-a dat la o
parte și mi-a adus un om, zicând: "Păzește-l pe omul acesta; dacă va lipsi
cumva, atunci viața ta va fi pentru viața lui, altfel vei plăti un talant de argint".
Și pe când slujitorul tău se ocupa ici și colo, a dispărut!". Regele lui Israel a
răspuns: "Așa va fi judecata ta: tu însuți ai hotărât-o". La aceasta, profetul a
arătat că indulgența nepotrivită a lui Ahab față de Ben-Hadad, regele Siriei,
când îl avea în puterea sa, a fost un caz asemănător (1 Regi 20:35-43).
Să parafrazăm cuvintele acestui profet. "În timp ce slujitorul Tău era
ocupat aici și acolo, timpul meu s-a dus; talentul meu s-a dus; energia mea
spirituală s-a dus; oportunitatea mea s-a dus; bucuria mea s-a dus; entuziasmul
meu s-a dus; viața mea s-a dus!" Aceasta va trebui să fie trista mărturisire a
oamenilor care au fost prea ocupați cu ambiția egoistă pentru a petrece timp
pentru Dumnezeu. Țărmurile timpului sunt presărate cu epavele unor "ar fi
putut fi". Acești oameni au fost atât de preocupați să-și promoveze propriile
interese, încât au pierdut viața pentru Dumnezeu care ar fi putut fi a lor.
Ascunderea luminii cuiva sub obroc vorbește despre o mărturie întunecată
de afaceri. Hristos trebuie să aibă "întâietatea în toate lucrurile". Numai în
măsura în care punem lucrurile pe primul loc și le păstrăm pe primul loc, vom
însemna ceva pentru El. Dumnezeu ne poruncește să nu fim "leneși în afaceri",
ci să fim "fervenți în duh, slujind Domnului" (Rom. 12:11). Deducția evidentă
este că nu trebuie să ne angajăm în afaceri în detrimentul lucrării Domnului.
Cuvintele lui Hagai ar putea fi bine parafrazate: "Este oare timpul să vă
cufundați în afacerile voastre, când lucrarea Domnului zace risipită?". (Hag.
1:4-7). Este posibil ca "ceea ce este bun să devină dușmanul a ceea ce este mai
bun", iar a rata ceea ce este mai bun pentru Dumnezeu este cel mai rău!
(4) Scuza: "Nu am talent pentru predicare". Este un lucru destul de
obișnuit să auzim această pledoarie din partea unor oameni cărora li se cere să
se angajeze într-o anumită formă de slujire creștină. Adesea, această scuză se
datorează următoarelor cauze:
(a) Un eșec de a testa posesia unui cadou. Nimeni nu va ști vreodată dacă
are sau nu un dar pentru predicare sau învățătură până când nu va încerca cu
onestitate și perseverență. Nimeni nu învață să înoate uitându-se la alții sau
citind cărți pe această temă. Singura cale este să intri în apă și să încerci. Avem
noi
ne-am dat cu sinceritate un bun test cu privire la posesia darului de predicare
sau de învățătură? O singură încercare nu este suficientă, pentru că nimeni nu
devine competent din prima duzină de ori. Dacă, după mai multe încercări,
suntem convinși, la fel ca și audiența noastră, că nu avem niciun dar în această
direcție, foarte bine. Cel puțin, am făcut un efort onest.
(b) Eșecul de a realiza că un dar poate fi dezvoltat doar prin studiu și
exercițiu. Darul muzicii, al artei etc. se dezvoltă prin practică. Există astăzi
predicatori buni care, atunci când au început, au dat puține sau niciun indiciu
că vor deveni vreodată vorbitori talentați. Mulți renunță prea ușor și se opresc
atunci când ar fi trebuit să meargă mai departe.
(c) Un eșec de a fi plin de subiectul cuiva. Mulți dintre cei care își declară
incapacitatea de a predica Evanghelia sunt suficient de elocvenți atunci când
este introdus subiectul automobilelor! Este un caz din cele ce urmează: "Din
belșugul inimii, gura vorbește" (Mat. 12:34). Ei au studiat despre automobile,
au condus automobile și au reparat automobile și, în consecință, pot vorbi
despre automobile. Inima lor a devenit un fel de garaj, astfel încât, de fiecare
dată când gura lor se deschide, iese o mașină! Când inima este plină de Hristos,
acest lucru va fi evidențiat prin dorința de a dezvolta orice dar pe care El l-a
dat pentru a proclama glorioasa Evanghelie a harului Său. David ar putea
spune: "Inima mea este indusă într-o chestiune bună: Vorbesc despre lucrurile
pe care le-am făcut în legătură cu împăratul; limba mea este stiloul unui scriitor
pregătit" (Ps. 45:1).
Un predicator, întâlnindu-se cu un tânăr creștin de genul "nu am talent", l-
a rugat să explice mecanismul motocicletei sale. După ce acesta a descris clar
modul în care funcționa, predicatorul a spus: "Tinere, dacă ai descrie altora
calea mântuirii la fel de bine cum mi-ai descris mie funcționarea acelei
motociclete, ai fi foarte folosit de Dumnezeu!" Lecția nu a rămas fără rezultat,
căci tânărul a înțeles ideea și a început să predice Evanghelia.
(5) Păcatul nemijlocit și mondenitatea vieții . Obiceiurile și distracțiile
îndoielnice s-au combinat pentru a împiedica pe mulți creștini să-și
îndeplinească slujba pe care au primit-o de la Domnul. Acolo unde rugăciunea
și studiul Bibliei sunt neglijate, mărturisirea lui Hristos este evitată, întâlnirile
pentru părtășia din adunare nu sunt frecventate, iar păcatul din viață este lăsat
să rămână nemărturisit și nejudecat, nu poate exista nicio dezvoltare a vreunui
dar de la Domnul.
Singurul remediu pentru această stare a sufletului înapoiaților este o
mărturisire sinceră a păcatului, o întoarcere hotărâtă de la el și o revenire la
studiul Bibliei, la rugăciune, la mărturia pentru Hristos și la participarea la
întâlnirile adunării. Atunci, restaurat în fața Domnului și umblând în părtășie
cu El, darul neglijat poate fi dezvoltat și folosit pentru Hristos.
Oricare ar fi cauza eșecului de a îndeplini slujba cuiva, nu este nici o
mai puțin tragic. Există o compensație prezentă sub forma păcii sufletești, a
bucuriei și a satisfacției care vine din împlinirea lucrării pe care Dumnezeu ne-
a dat-o să o facem, ca să nu mai vorbim de promisiunea răsplătirii viitoare la
scaunul de judecată al lui Hristos. Mulți creștini care au eșuat în trecut sau care
în prezent nu reușesc să-și îndeplinească slujba, sunt bântuiți de spectrul
"omului care ar fi putut fi". Domnul să ne izbăvească de o asemenea viziune
deprimantă!
Ai putea tu în viziune să vezi

Tu însuți, omul pe care l-a
vrut Dumnezeu: Atunci nu vei mai
fi niciodată
Omul care ești, mulțumit!
NECESITATEA DE A PREDICA ( CONTINUARE )
VII. ,
PREDICA ,
PENTRU A FI EFICIENTĂ TREBUIE SĂ ATINGĂ ÎNTREAGA PERSONALITATE A ASCULTĂTORULUI
1. Personalitatea definită
Personalitatea este un lucru dificil de definit, deoarece este un lucru
oarecum complex și intangibil. Ar putea fi descrisă ca fiind suma totală a
acelor caracteristici distinctive ale calităților noastre mentale, morale și
spirituale prin care ne impresionăm semenii. Este impresia pe care o persoană o
face asupra celorlalți datorită a ceea ce este, din punct de vedere intelectual,
emoțional și volitiv; sau datorită a ceea ce știe, simte și face. Personalitatea
reprezintă suma totală a componenței unei persoane, așa cum se vede în
impactul pe care îl are asupra vieții semenilor săi.
2. Personalitatea exprimată
Fiecare individ își exprimă personalitatea în trei moduri: prin intelect, care
îi permite să dobândească, să rețină și să reproducă cunoștințele; prin emoții,
prin care reacționează la ceea ce știe; și prin voință, care îi permite să
determine și să pună în aplicare impulsurile intelectului și ale emoțiilor. Cu alte
cuvinte, fiecare persoană posedă capacitatea de a cunoaște, de a simți și de a
acționa. Deși aceste trei puteri sunt distincte, ele formează totuși o triunitate,
astfel încât fiecare activitate a intelectului, a emoțiilor și a voinței este acțiunea
omului întreg.
3. Întreaga personalitate trebuie să fie atinsă și câștigată pentru Hristos
Pentru ca o persoană să fie atinsă și câștigată pentru Hristos, trebuie să aibă
loc trei lucruri:
(1) Intelectul său trebuie să fie luminat. Acest lucru se face pe măsură ce
faptele Cuvântului lui Dumnezeu sunt făcute cunoscute în mod clar în mesajul
predicat. Am menționat mai înainte că Evanghelia nu este atât o ofertă din
partea lui Dumnezeu, cât o declarație a anumitor fapte referitoare la Persoana
și Lucrarea Fiului lui Dumnezeu.
(2) Emoțiile sale trebuie să fie trezite. Acest lucru se produce pe măsură
ce el reacționează la faptele care i-au fost prezentate în mesajul predicat.
(3) Voința sa trebuie să fie adusă la punctul și actul de decizie. Acest
lucru se realizează pe măsură ce el este convins intelectual de faptele
Evangheliei și este stârnit emoțional în favoarea Evangheliei. El decide acum
să facă ceva în această privință și își duce la îndeplinire decizia printr-un act.
4. Pericolul de a accentua prea mult apelul la o parte a personalității în
detrimentul celorlalte
Acesta este punctul în care mulți predicatori eșuează. Observați cu atenție
ceea ce urmează.
(1) Pentru a accentua apelul la intelect, în detrimentul emoțiilor și al
voința, duce la un intelectualism formal și rece. Acest lucru îl lasă pe ascultător
limpede ca o gheață și la fel de rece.
(2) Accentuarea apelului la emoții, în detrimentul intelectului și al voinței,
duce la un sentimentalism și senzaționalism spumos. Acest lucru îl lasă pe
ascultător atât de înfierbântat încât îi arde pe toți cei care îl ating.
(3) Accentuarea apelului la voință în detrimentul intelectului și al
emoțiilor duce la un individualism dur cu care nimeni nu se poate înțelege.
Fiecare dintre aceste clase este dezechilibrată, pentru că doar o parte a
personalității sale a fost atinsă. Aceasta este explicația miilor de simple profesii
goale care sunt lăsate în urma unei "campanii de trezire" moderne. Predicatorul
a vrut să obțină "rezultate" și a reușit prea bine. El a fost mai dornic să obțină
"decizii", decât să-L lase pe Dumnezeu să facă lucrarea pe care numai El o
poate face; căci "mântuirea este de la Domnul" (Iona 2:9). Numai Dumnezeu,
care a dat creaturii Sale o personalitate, poate ajunge la ea și o poate câștiga
pentru Sine. Este adevărat, El o face de obicei printr-un instrument uman,
condus și împuternicit divin, dar trebuie să o facă după liniile Scripturii.
Trebuie să atingă intelectul, emoțiile și voința ascultătorului. Acum, să
1
analizăm fiecare dintre aceste părți ale personalității umane care trebuie să fie
câștigate pentru Hristos dacă se dorește să se experimenteze mântuirea.
5. Intelectul
(1) Este o înzestrare a lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu
anumite capacități, dintre care intelectul nu este nici pe departe cea mai mică.
Există o tendință din partea unor predicatori de a deprecia intelectul, sau
facultățile de raționament ale omului, și de a se concentra pe latura emoțională
a naturii sale. O lectură a Bibliei va arăta nebunia acestui lucru. Nu fără motiv
ni se spune: "Dumnezeul acestei lumi [epoci] a orbit mințile celor care nu cred,
ca să nu le lumineze lumina glorioasei Evanghelii..." (2 Cor. 4:4). Este
adevărat că simplul raționament uman, în afară de puterea iluminatoare și
regeneratoare a Duhului Sfânt, nu poate aduce mântuirea. Cu toate acestea,
Duhul lui Dumnezeu este cel care, prin Cuvânt, luminează intelectul
păcătosului și îi permite să înțeleagă adevărurile Evangheliei care altfel nu ar
putea fi cunoscute (1 Cor. 2:14).
(2) Ea trebuie să fie luminată prin predicarea Cuvântului, așa cum este
aplicat de Duhul Sfânt. "Intrarea cuvintelor Tale luminează, dă pricepere celor
simpli" (Ps. 119:130). Prin urmare, este nevoie să predicăm Cuvântul în mod
clar, inteligibil, inteligent și puternic. Biblia vorbește despre "luminarea ochilor
înțelegerii voastre" (Ef. 1:18). David s-a rugat: "Deschide-mi ochii, ca să văd
lucruri minunate din Legea Ta" (Ps. 119:18). Numai Dumnezeu poate da
această înțelegere spirituală. Este lucrarea noastră să "propovăduim Cuvântul"
și să fim "la timp și la nesfârșit" (2 Tim. 4:2). Un Pavel poate
plantă, un Apolo poate uda, dar numai Dumnezeu poate "da roadele" (1 Cor.
3:6). (3) Trebuie să se facă apel la ea în predicare . Apostolul Pavel, în
predica sa,
este descris ca fiind "deschizând și susținând" și "argumentând și convingând"
(Fapte 17:3; 18:4). Epistola sa către Romani este poate cea mai măiestrită
expunere a unei logici clar enunțate și de necontestat pe care o avem în întregul
domeniu al literaturii. De la premisa sa la concluzia sa, el procedează, într-o
succesiune ordonată, pentru a-și dovedi afirmația. Folosind argumente bine
marcate, raționamente strânse și ilustrații puternice, el dovedește în mod
concludent afirmația pe care a afirmat-o la începutul epistolei sale.
În Evanghelii, Domnul Isus, cel mai mare dintre toți învățătorii și
predicatorii, a enunțat în mod clar și succint marile adevăruri pe care a încercat
să le transmită ascultătorilor Săi. Acest lucru este deosebit de evident în
Predica de pe Munte, unde El a căutat să raționeze pe baza propunerilor pe care
le făcuse (Matei 5:23, 29, 46 etc.). O lectură atentă a celor patru Evanghelii va
arăta cât de des Domnul nostru a enunțat un adevăr și apoi, din propozițiile pe
care le făcuse, a tras concluzii simple și logice.
Astfel, predicatorul trebuie să încerce, prin toate mijloacele care îi stau în
putere, să prezinte adevărul într-un mod cât mai clar, mai puternic, mai
inteligibil și mai inteligent posibil. El trebuie să caute astfel să ajungă și să
lumineze înțelegerea, astfel încât ascultătorul să nu rămână cu îndoieli cu
privire la ceea ce anume vrea Dumnezeu să știe. Acest lucru va necesita o
aranjare ordonată, declarații clare, argumente logice, raționamente strânse,
ilustrații grăitoare și concluzii bine aplicate.
6. Emoțiile, sau sentimentele
Prin emoții înțelegem reacțiile unui individ la impresiile făcute asupra
intelectului său. El își formează anumite concluzii cu privire la lucrurile pe care
le aude, le vede, le miroase, le gustă și le atinge. Există senzația de plăcere sau
de durere; de dragoste sau de ură; de simpatie sau antipatie; de iertare sau de
răzbunare; de generozitate sau de zgârcenie etc.
Nimic nu este atât de bine calculat pentru a stârni emoțiile ca prezentarea
poveștii Evangheliei. Pe măsură ce este prezentată atrocitatea păcatului, aceasta
ar trebui să facă ca ura față de el să umple sufletul. Pe măsură ce consecința
îngrozitoare a morții în propriile păcate este descrisă din Cuvântul lui
Dumnezeu, frica de această soartă îngrozitoare va fi emoția predominantă. Pe
măsură ce povestea iubirii Mântuitorului este desfășurată și suferințele Sale
îngrozitoare de substituire descrise, simpatia, recunoștința și dragostea vor fi
reacția. Pe măsură ce calea mântuirii este expusă simplu și cu dragoste, cu
siguranță emoțiile de speranță, bucurie și pace vor fi evidențiate.
Nimeni nu poate auzi povestea Calvarului și să rămână complet indiferent.
Provocarea la adresa emoțiilor este cu siguranță evidentă în apelul: "Oare nu
este nimic pentru voi, toți cei care treceți pe aici?" Priviți și vedeți dacă există
vreo durere ca durerea Mea, care Mi s-a făcut, cu care M-a chinuit Domnul în
ziua în care M-a
mânie aprigă" (Lam. 1:12). Astfel, întreaga poveste a Evangheliei nu este
calculată doar pentru a lumina intelectul, ci și pentru a stârni emoțiile
ascultătorului în favoarea mesajului propovăduit.
7. Testamentul
(1) Dumnezeu respectă voința omului și nu o constrânge niciodată .
Dumnezeu apelează la voință, dar nu o forțează niciodată. Mântuirea este
pentru "oricine vrea" (Apoc. 22:17). Plângerea lui Hristos a fost: "Voi nu vreți
să veniți la Mine, ca să aveți viața" (Ioan 5:40). El s-a plâns de Ierusalim și a
spus: "Aș fi vrut să vă adun... dar voi nu ați vrut" (Matei 23:37). El a strigat:
"Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea" (Ioan 7:37). Invitația Sa
către păcătos a fost: "Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi
da odihnă" (Mat. 11:28). El a declarat: "Dacă cineva vrea să facă voia Lui, va
cunoaște învățătura" (Ioan 7:17). Hristos nu este un tâlhar. El nu-Și va forța
intrarea în nicio viață. El a spus: "Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa,
voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine" (Apoc. 3:20). Hristos îl imploră și îl
avertizează pe păcătos, dar nu îl obligă să se încreadă în El ca Mântuitor.
Acesta trebuie să fie rezultatul unei decizii de bunăvoie din partea
ascultătorului.
(2) Dumnezeu cere predarea necondiționată a voinței . Voința este ultima
fortăreață din orașul Mansoul care trebuie să capituleze în fața Fiului lui
Dumnezeu. Nu poate exista nicio experiență de mântuire până când steagul alb
al capitulării nu flutură de pe catargul ei. Aducerea ascultătorului la o decizie
definitivă de a-L primi pe Hristos ca Mântuitor și la o recunoaștere a Lui ca
Domn al vieții ar trebui să fie întotdeauna scopul final al predicării
Evangheliei. O persoană poate fi convinsă din punct de vedere intelectual și
mișcată emoțional, dar până când nu consimte, printr-un act hotărât de voință,
să se încredințeze lui Hristos ca Mântuitor și Domn, nu poate exista o realizare
a eliberării de consecințele cumplite ale păcatului.
Bătălia a fost câștigată atunci când risipitorul a spus: "Mă voi ridica și mă
voi duce la tatăl meu". Inima lui, cândva mândră și voluntară, era acum umilită
în țărână. Ceremonia căsătoriei oferă o bună ilustrare a acestui fapt. Întrebarea
este pusă mai întâi mirelui: "Vrei să o iei pe această femeie ca soție de drept?".
Dacă el răspunde "da", și de obicei așa este, atunci se pune întrebarea către
mireasă. "Vrei ca acest bărbat să fie soțul tău de drept?". Dacă ea răspunde
"da", atunci totul s-a terminat, sunt soț și soție. Fiecare a vrut să se ia pe
celălalt ca soț și, respectiv, soție, cei doi sunt acum un singur trup. Hristos i-a
pus întrebarea infirmului neputincios: "Vrei să fii sănătos?" înainte de a spune:
"Ia-ți patul și umblă" (Ioan 5:6). Vezi și cazul lui Bartimeu în Luca 18:41.
(3) De aceea, predicatorul trebuie să ceară o decizie a voinței pentru
Hristos. În această privință, el "vorbește ca oracolele lui Dumnezeu", cu toată
autoritatea Cuvântului
lui Dumnezeu în spatele lui (1 Pet. 4:11). Împotriva acestei cereri de predare
necondiționată, păcătosul se poate răzvrăti și poate căuta să se "acopere", sau
să facă un compromis, încercând astfel să "salveze aparențele". Problema
trebuie să fie ținută în mod direct în fața lui. Este o chestiune pur individuală
între păcătos și Mântuitor, și nimeni altcineva nu poate lua această decizie în
locul lui. Mântuirea poate fi experimentată doar atunci când el strigă din inimă:
"Mă predau, mă predau; nu mai pot rezista! Mă scufund, prin iubire de moarte
constrâns, și Te consider pe Tine biruitor!".
(4) Toate metodele de forțare a rezultatelor prin "presiune ridicată"
trebuie evitate cu hotărâre, deoarece sunt o plagă mortală.
"Mântuirea prin formulă" și metodele de "producție în masă" nu au reușit
decât să sporească recolta deja prea abundentă de profesori de creștinism fără
viață. Aceștia au devenit o amenințare spirituală. Isteria în masă, produsă
printr-o utilizare expertă a psihologiei aplicate, și toate celelalte simple apeluri
emoționale ar trebui să fie definitiv eliminate din orice predicare a Evangheliei
sau predare a Cuvântului.
Astfel, în prezentarea și primirea Evangheliei este implicată întreaga
personalitate a omului: intelectul, emoțiile și voința. Fiecare dintre ele trebuie
atins și câștigat dacă se dorește să se experimenteze o mântuire reală. Fie ca
noi să ne pregătim în așa fel pentru această sarcină încât să fim în stare să "dăm
dovadă deplină de slujirea noastră" (2 Tim. 4:5).
(5) Testul predicării adevărate. Trei întrebări ar trebui să fie puse în
legătură cu o predică predicată. În primul rând, a luminat ea intelectul? În al
doilea rând, a fost calculată pentru a stârni emoțiile? În al treilea rând, a cerut o
decizie a voinței? Dacă răspunsul la aceste întrebări este afirmativ, a fost o
predică adevărată. L-a pregătit pe ascultător să gândească corect, să simtă
corect și să acționeze corect.
Prin urmare, vorbitorul trebuie să predice clar, inteligibil, logic și
ilustrativ, pentru a ajunge la intelect. El trebuie să predice cu sinceritate, cu
fervoare și cu sentimente, pentru a trezi emoțiile. El trebuie să predice cu
îndrăzneală, fidelitate și autoritate pentru a capta voința pentru Hristos. Un
creștin este astfel o persoană care a fost convinsă intelectual, constrânsă
emoțional și convertită volitiv. Trebuie să subliniem încă o dată că numai
Dumnezeu poate produce acest miracol al regenerării.
8. Un studiu al cuvântului "inimă" în Scriptură
Din examinarea numeroaselor sale apariții, pare clar că, prin utilizarea sa,
este implicată întreaga personalitate a omului. Uneori, cuvântul pune accentul
pe intelect; alteori, sunt subliniate sentimentele; în timp ce în multe alte cazuri,
voința pare a fi factorul dominant.
Ar putea fi de folos să ne uităm la câteva dintre aceste versete și să
observăm unde este pus accentul:
(1) Intelectul sau mintea, sediul facultăților noastre de raționament (vezi
Luca 1:51, 66; 2:35; 5:22). "Ce raționați în inimile voastre?" Observați și
expresia "inimă înțeleaptă" sau inteligentă în Exodul 28:3, 31:6 și 36:1.
(2) Emoțiile, sau sentimentele, sediul facultăților noastre reacționare. A se
vedea Luca 21:26, "inimile slăbind de frică"; Luca 24:32, "nu cumva inima
noastră ardea?"; 2 Corinteni 2:4, "neliniștea inimii"; Romani 9:2, "durere în
inima mea"; și Romani 5:5, "dragostea lui Dumnezeu răspândită în inimile
noastre".
(3) Voința, sediul facultăților noastre rezolutorii. A se vedea Fapte 4:32,
"dintr-o singură inimă"; Fapte 11:23, "hotărârea inimii"; Romani 6:17,
"ascultat din inimă"; Efeseni 6:6, "făcând din inimă voia lui Dumnezeu"; și
Romani 10:1, "dorința inimii mele".
(4) Acolo unde intelectul, emoțiile și voința par a fi combinate în cuvântul
(vezi 2 Cor. 4:6; Mat. 12:34; Rom. 10:9, etc.)
Astfel, "a crede în inimă" (Rom. 10:9) implică înțelegerea inteligentă a
adevărului Evangheliei cu mintea, reacția favorabilă a emoțiilor și
consimțământul deplin al voinței de a-L primi pe Hristos ca Mântuitor personal
și Domn al vieții. Când acest lucru a fost realizat, se poate spune că inima a
fost atinsă și câștigată pentru Hristos.
Fie ca ea să fie a noastră, să o predicăm din inimă în inimă!
1Vezi
broșura autorului, Child Evangelism: Its Delights, Dangers and Design.
SPRIJINUL PREDICATORULUI
Am stabilit anterior că subiectul Omileticii nu se referă doar la problema

predicării, ci și la predicatorul însuși. De aceea, poate că nu ar fi rău să
dedicăm puțin spațiu unei analize a chestiunii sprijinului material, sau
financiar, al acelor predicatori care își dedică tot timpul slujbei Cuvântului.
Am observat deja că singura diferență între predicatorul "cu normă
întreagă" și cel "cu jumătate de normă" este timpul dedicat lucrării Domnului și
problema sprijinului financiar. Am văzut, de asemenea, că distincția dintre
"clerici" și "laici", care apare în creștinătate, nu se găsește în Noul Testament și
este complet străină de principiile sale. Toți credincioșii sunt descriși ca fiind
"o împărăție de preoți" și ca constituind "o preoție regală" (Apoc. 1:6; 1 Pet.
2:9). Una dintre marile nevoi din zilele noastre este aceea de a avea o armată
de creștini devotați, înzestrați de Dumnezeu pentru a predica și a învăța, care să
se întrețină prin locuri de muncă seculare și să-și folosească timpul liber pentru
a sluji Cuvântul lui Dumnezeu.
Este un motiv de mare recunoștință față de Dumnezeu că un număr mare
de astfel de oameni au răspuns la chemarea și însărcinarea Domnului lor și au
mers și merg acum "pretutindeni, predicând cuvântul" (Fapte 8:4). Acești
oameni sunt la fel de mult "slujitori ai Domnului", ca și cei care își dedică tot
timpul lor acestei slujiri. Trebuie să fim mereu în gardă, pentru ca nu cumva
gândul profesionalismului să se strecoare și să ne răpească acea "simplitate
care este în Hristos" (2 Cor. 11:3). Unii dintre cei mai înzestrați predicatori și
învățători sunt cei care "se ostenesc, lucrând cu mâinile lor ceea ce este bun, ca
să aibă ce să dea celui ce are nevoie" (Ef. 4:28). Aceștia au luat la propriu
sfatul lui Pavel către credincioșii din Tesalonic. "Fă-ți treburile tale și...
lucrează cu mâinile tale" (1 Tes. 4:11).
Planul Scripturii nu este ca un număr restrâns de persoane să fie angajate
în întregime în lucrarea Domnului și să facă toată predicarea și învățătura, în
timp ce restul stau degeaba. Este ca fiecare credincios, fiind un slujitor al
Domnului, să fie pregătit pentru o anumită slujbă specială pentru Stăpân.
Fiecare creștin este un slujitor și ar trebui să fie un câștigător de suflete pentru
Domnul. Fiecare este îndemnat: "Sfințiți-L în inima voastră pe Hristos ca
Domn și fiți totdeauna gata să dați răspuns, cu blândețe și cu frică, oricărui om
care vă întreabă, o explicație a nădejdii care este în voi" (1 Pet. 3:15, R . ). Nu
.V
există
îndemnuri adresate "clerului" ca fiind diferite de cele adresate "laicilor".
Haideți să avem acest fapt bine implantat în mințile noastre, pentru că ne va
elibera de o mare parte din confuzia care există în creștinătate în acest moment
cu privire la aceste lucruri. Cu acest fapt bine înfipt în mintea noastră, să
observăm acum trei lucruri cu privire la acei creștini care își dedică tot timpul
slujbei Cuvântului lui Dumnezeu.
I.
SCRIPTURA CONTEMPLĂ PREDICATORII CU NORMĂ ÎNTREAGĂ
Atunci când în biserica primară a apărut o disensiune în legătură cu

alocarea fondurilor, apostolii i-au convocat pe ucenici și i-au sfătuit să aleagă
șapte bărbați de bună reputație care să se ocupe de aceste afaceri. "Dar", au
spus ei, "noi ne vom da neîncetat la rugăciune și la slujirea Cuvântului" (Fapte
6:1- 4). Aici, erau cel puțin doisprezece bărbați al căror timp era dedicat în
întregime lucrării Domnului. Mai târziu, când Barnaba și Pavel au fost chemați
de Duhul lui Dumnezeu și au plecat în slujire cu normă întreagă; ei au fost
lăudați de sfinți, la harul lui Dumnezeu pentru această lucrare (Fapte 13:1-4).
Tot mai târziu citim despre "bătrânii care lucrează în Cuvânt și în doctrină" și
că acești bărbați erau "vrednici de o dublă cinste", adică de sprijin financiar
pentru a le asigura nevoile fizice (1 Tim. 5:17). Acești predicatori cu normă
întreagă sunt descriși în Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind:
1. Chemat de Domnul să facă o anumită lucrare (Faptele Apostolilor
13:2) Am observat că, în timp ce erau ocupați în lucrarea Domnului, au
fost chemați. Dumnezeu nu îi cheamă pe creștinii leneși la slujirea cu normă
întreagă. Tratamentul scriptural pentru o persoană care "nu vrea să lucreze"
este "nici să mănânce" (2 Tes. 3:10). Această dietă de înfometare, deși foarte
salutară, s-ar dovedi cu siguranță a fi un leac foarte eficient în tratarea unui
leneș!
2. Echipat de Domnul
Acești oameni fuseseră înzestrați de Domnul pentru lucrarea lor (Efeseni
4:11-12). Aceste daruri, care fuseseră acordate de Domnul, fuseseră date și
pentru a fi exercitate în adunarea credincioșilor cu care bărbații erau asociați
într-o părtășie fericită. Sfinții, la rândul lor, le recunoscuseră darul, deoarece
fuseseră edificați prin el. Dovada că cineva posedă cu adevărat un dar este
recunoașterea, aprecierea și lauda acestuia de către ceilalți credincioși.
3. Recomandat de frați (Fapte 13:3)
Nu numai că a existat un exercițiu de inimă din partea celor chemați la
slujirea cu normă întreagă, dar și adunarea însăși a fost de aceeași părere în
această privință. Acest lucru se vede în faptul că, după ce au postit și s-au
rugat, și-au pus mâinile peste ei ca semn al acceptării chemării și al părtășiei
lor depline cu ei în lucrarea la care fuseseră chemați. Realizând validitatea
chemării lor, ei le-au dat identificarea lor din toată inima în această slujbă la
care îi chemase Domnul.
Trebuie remarcat că această întindere a mâinilor nu le-a dat "autoritatea de
a predica și de a învăța", sau i-a făcut "slujitori", pentru că ei făceau acest lucru
de ceva timp! În Noul Testament nu există o astfel de hirotonire a unui
predicator. Singurii credincioși a căror hirotonire este descrisă sunt prezbiterii,
iar aceștia doar prin autoritate apostolică directă, fie în persoană, fie prin cei
delegați de un apostol să facă acest lucru (Fapte 14:23; Tit 1:5). Acest act din
partea adunării din Antiohia a fost pur și simplu o expresie a părtășiei lor
călduroase cu Barnaba și Pavel. Falsitatea așa-numitei "succesiuni apostolice",
pe care se bazează romano-catolicismul și episcopalismul, nu are niciun temei
nici în Cuvântul lui Dumnezeu, nici în faptele istoriei. Trebuie să subliniem
necesitatea succesiunii apostolice, și nu a succesiunii apostolice!
Mai târziu, Pavel și Barnaba s-au întors la Antiohia "de unde fuseseră
recomandați harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o îndepliniseră"
(Faptele Apostolilor 14:26). Mai târziu, Pavel și-a ales un alt însoțitor pe nume
Sila și a plecat în cea de-a doua călătorie misionară, "fiind recomandat de frați
harului lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 15:40). Cât de simple erau toate
acestea și cât de diferite de "serviciul de hirotonire" al creștinătății, în afara
căruia, în multe cercuri, o persoană nu poate predica, nu poate boteza și nu
poate "administra elementele" Cinei Domnului! C.
H. Spurgeon, care a refuzat hirotonirea umană, obișnuia să deplânge deseori
"punerea de mâini goale pe capete goale"!
Faptul ca cineva să intre în slujire cu normă întreagă fără această
recomandare sinceră a fraților săi nu are niciun sprijin în Scriptură. Nici o
adunare, desigur, nu ar trebui să recomande vreun credincios pentru slujirea cu
normă întreagă ca predicator dacă nu s-a dovedit, de-a lungul unei perioade de
timp, a fi un slujitor al Cuvântului evlavios, consecvent, credincios, talentat și
acceptabil.
4. Trimis de Duhul Sfânt (Fapte 13:4)
Ei nu au fost trimiși de un comitet sau de o comisie misionară, ci, după ce
au fost recomandați, frații "i-au lăsat să plece" (Fapte 13:3 . ). Apoi, Duhul lui R.V
Dumnezeu a preluat controlul și i-a condus și le-a dat putere în așa fel încât o
mare binecuvântare a rezultat din slujirea lor. Cât de complet inutil este să
mergi în slujire cu normă întreagă în afară de puterea Duhului Sfânt! Toată
educația teologică, toată pregătirea misionară și toată recomandarea adunărilor
din lume nu pot pregăti o persoană pentru această sarcină exigentă. Cerința
divină este enunțată în Zaharia 4:6: "Acesta este Cuvântul Domnului... Nu prin
tărie, nici prin putere, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor".
II. SCRIPTURA INDICĂ ÎN MOD CLAR CĂ ASTFEL DE PREDICATORI CU NORMĂ ÎNTREAGĂ AR TREBUI SĂ FIE SUSȚINUȚI DE OFRANDELE DE BUNĂVOIE ALE
SFINȚILOR
Pasajul clasic pe această temă este 1 Corinteni 9:1-23, care ar trebui citit și
recitit cu atenție de către toți credincioșii. Câteva lucruri par să iasă în evidență
clar pe măsură ce capitolul este analizat. Să ne uităm la ele:
1. Autoritatea lui Pavel, ca apostol și slujitor al Domnului, este
declarată ca un fapt și dovedită a fi adevărată (vs. 1-3)
Învățătorii iudaizanți, care au devenit ciuma vieții sale, i-au urmărit pașii
lui Pavel. Ei căutau să-i aducă pe credincioșii neamuri sub robia Legii. De fapt,
ei chiar afirmau: "Dacă nu veți fi tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu
puteți fi mântuiți" (Fapte 15:1). Acești "falși frați aduși pe neașteptate" au
căutat, de asemenea, să discrediteze validitatea apostolatului lui Pavel. În multe
cazuri, au reușit prea bine în lucrarea lor rea (Gal. 2:4). Scrisoarea lui Pavel
către Galateni a fost scrisă special pentru a combate învățătura greșită a acestor
oameni legaliști. În scrisoarea sa către Corinteni, el procedează la dovedirea
autorității sale apostolice. Observați cele patru întrebări de început, fiecare
dintre ele anticipând un răspuns afirmativ:
(1) "Nu sunt eu un apostol?" Un apostol înseamnă "un trimis". El își
începe epistola: "Pavel, chemat să fie apostol al lui Isus Hristos prin voia lui
Dumnezeu" (1 Cor. 1:1). El a fost apostol prin chemare divină. Rețineți, de
asemenea, primul verset al următoarelor epistole: 2 Corinteni, Romani,
Galateni, Efeseni, Coloseni, 1 și 2 Timotei și Tit. Nimeni nu-i conferise această
onoare; ea i-a fost dată de Însuși Domnul glorificat.
(2) "Nu sunt eu liber?" El fusese eliberat din robia iudaismului și astfel
era "liber al Domnului" (1 Corinteni 7:22). Era perfect liber să își exercite toate
drepturile și puterile care îi reveneau în calitate de apostol al lui Hristos. El nu
era în robie față de niciun om și nici nu avea obligații față de vreun comitet. El
era liber să facă toată voia lui Dumnezeu și să învețe tot Cuvântul lui
Dumnezeu.
(3) "Nu l-am văzut eu pe Isus Hristos, Domnul nostru?" Aceasta pare să fi
fost o cerință esențială pentru un apostol (cf. Fapte 1:21-22). El fusese martor
nu doar la un Hristos înviat, ci și la un Hristos glorificat în ceruri. El spune în
alt loc: "Și, în cele din urmă, El a fost văzut și de mine" (1 Cor. 15:8). Această
vedere glorioasă îi revoluționase complet viața. Îl transformase dintr-un fariseu
blasfemiator și persecutor într-un sclav umil, devotat și loial al Fiului lui
Dumnezeu, pe care acum Îl iubea mai presus de toți ceilalți și pentru care
suferise ca puțini oameni.
(4) "Nu sunteți voi lucrarea mea în Domnul?" Simplul fapt că acești
corinteni deveniseră creștini era o dovadă a apostolatului său. Acesta este
gândul din 2 Corinteni 13:3-5: "De vreme ce căutați o dovadă că Hristos
vorbește în mine... Examinați-vă pe voi înșivă, pentru a vedea dacă sunteți în
credință." Simplul fapt că erau "în credință" dovedea apostolatul său și că
Hristos "vorbea în el". Acești corinteni erau astfel "pecetea apostolatului său".
2. Dreptul lui Pavel la întreținerea și susținerea poporului Domnului
declarat (vs. 4-6)
(1) Avea dreptul să mănânce și să bea, deoarece făcea lucrarea Domnului,
avea dreptul cel puțin la hrană pentru a-l susține în slujba sa.
(2) Avea dreptul să facă la fel ca ceilalți apostoli. Nu numai că putea să le
ceară să îl întrețină, dacă dorea acest lucru, dar era perfect liber, dacă era voia
Domnului, să aibă o soție care să călătorească cu el, la fel ca și ceilalți apostoli.
(3) Avea dreptul de a fi liber de serviciul secular. Era adevărat că Pavel,
în loc să se afle sub patronajul sau să aibă obligații față de corinteni, lucrase cu
propriile sale mâini. Cu toate acestea, el a făcut acest lucru doar pentru a
închide gura celor care l-ar fi acuzat că ar fi profitat de pe urma lor (Fapte
18:1-3). Același lucru l-a făcut și la Tesalonic (1 Tes. 2:8-9). În alte ocazii și în
circumstanțe diferite, el a acceptat cu bucurie darurile trimise la el ca de la
Domnul Însuși. Scrisoarea sa către filipeni a fost ocazionată de un astfel de dar
pe care l-a recunoscut cu recunoștință și frumusețe (Fil. 4:10-19).
Nimeni să nu-și imagineze că este un pas înapoi pentru un predicator cu
normă întreagă să accepte un loc de muncă laic pentru a se întreține în mod
cinstit atunci când un astfel de act devine necesar. Pavel nu a considerat că este
sub demnitatea sa să accepte o slujbă atunci când circumstanțele au justificat
un astfel de demers.
3. Patru justificări ale lui Pavel cu privire la dreptul său la sprijinul
material al poporului Domnului (vs. 7-14)
(1) Printr-un apel la natură sau la principiul care se referă la afacerile
umane. Multe ilustrații obișnuite sunt folosite pentru a sublinia acest fapt.
(a) Un soldat este susținut de țara pe care o servește. El așteaptă, pe bună
dreptate, ca guvernul său să îi satisfacă nevoile, având în vedere că întreaga sa
viață este dedicată promovării intereselor acestuia.
(b) Un fermier este susținut fizic de ferma pe care o cultivă. El ară,
seamănă, greblează, fertilizează și culege. Este prea mult să ne așteptăm ca el
să mănânce din roadele pe care a muncit atât de mult pentru a le produce?
(c) Un păstor este susținut de turma pe care o îngrijește. El are cu
siguranță dreptul la o parte din lâna oilor și din laptele de la turma pe care o
îngrijește.
(2) Printr-un apel la Scripturi (vs. 8-13). El continuă spunând: "Spun
aceste lucruri [doar] ca un om?". Nu afirmă și legea același principiu? El face
apoi apel la Cuvântul lui Dumnezeu. Din nou, el folosește câteva ilustrații
simple pentru a-și clarifica punctele de vedere.
(a) Umilul bou calcă în picioare porumbul în speranța că va mânca pentru
el. De aceea, nu trebuie să i se refuze dorința boului, căci nu trebuie să i se
pună botniță la gură (Deut. 25:4). Atunci. de fapt, el întreabă: a fost această
lege scrisă doar de dragul boilor sau nu a avut Dumnezeu în vedere un
principiu mai mare, chiar și sprijinul slujitorilor Săi? (vs. 9-10).
(b) Plugarul își face munca cu speranța că va avea parte de recolta pe care
munca sa a făcut-o posibilă.
(c) Cel care bate grâul o face cu speranța de a se împărtăși din beneficiile
muncii sale și de a se împărtăși din pâine.
(3) Printr-un apel la decența comună (v. 11). Decența comună obișnuită
cere o răsplată adecvată pentru munca depusă. Hristos a declarat: "Lucrătorul
este vrednic de plata [răsplata] sa" (Luca 10:7). A primi beneficiul muncii
depuse în numele cuiva și apoi a nu face niciun efort pentru a contribui la
susținerea lucrătorului este cea mai josnică formă de ingratitudine. De
asemenea, a primi o slujire spirituală fără a te simți responsabil să răspunzi cu
reciproca sub formă de sprijin financiar și fizic intră în aceeași categorie și
merită aceeași condamnare.
(4) Printr-un apel la precedentul levitic (v. 13). Sprijinul leviților
provenea din zeciuielile poporului lui Israel. Deși preoția aaronică a fost
desființată în Hristos (vezi Evr. 9-10), totuși principiul rămâne. Cei care își
dedică întregul lor timp predicării Evangheliei ar trebui să fie susținuți de
jertfele de bunăvoie ale poporului Domnului. Dacă toți creștinii ar conștientiza
acest fapt și și-ar îndeplini obligațiile în această privință, nu ar exista nicio
lipsă de sprijin pentru cei care sunt angajați în întregime în slujirea creștină.
Dumnezeu dorea darurile de bunăvoie ale poporului Său răscumpărat (Exod
25:2). El a subliniat în mod deosebit că dorea doar daruri "de la fiecare om care
le dă de bunăvoie cu inima". Este remarcabil faptul că, ca răspuns la acest apel,
poporul a dat cu atâta generozitate, încât a trebuit să fie reținut de la a mai
dărui în continuare (Exod. 36:6)!
Nu este lipsit de cea mai profundă semnificație spirituală faptul că două
capitole întregi din Noul Testament sunt dedicate subiectului dăruirii de
bunăvoie, liberale și sacrificiale (2 Corinteni 8-9).
4. Concluzia inevitabilă (v. 14)
Rețineți bine: "Tot așa a rânduit Domnul ca cei ce propovăduiesc
Evanghelia să trăiască din Evanghelie". Scriptura o învață foarte clar. Cel care
a fost chemat de Domnul și trimis de Domnul va fi susținut și aprovizionat de
Domnul. Acest lucru se face prin orice mijloc pe care El îl consideră potrivit,
dar de preferință prin intermediul poporului Domnului. Dacă Domnul nu a
chemat și nu a trimis un predicator, atunci cu cât mai repede acea persoană este
"înfometată", cu atât mai bine!
Slujitorul Domnului, care pleacă ascultător la porunca Lui "fără să ia
nimic de la neamuri" (3 Ioan 7), ci așteptând doar de la Domnul pentru
aprovizionarea sa, va avea toate nevoile sale satisfăcute. El poate, și probabil
că va avea parte de încercări, în care va fi testată realitatea credinței, dragostei
și ascultării sale. Pe această cale a dependenței simple doar de Domnul se află
adevărata binecuvântare pentru slujitorul cu normă întreagă al Domnului. Poate
fi "o existență de la mână la gură", dar atâta timp cât este mâna Domnului și
gura robului Domnului, cine ar vrea să
să introducă un mod mai bun de a-și satisface nevoile?
Să presupunem că un modernist, care neagă dumnezeirea esențială și
eternă a lui Hristos și inspirația divină și infailibilitatea Sfintelor Scripturi, a
intrat în slujire cu normă întreagă, așteptând doar de la Domnul pentru sprijin.
Cât de mult sprijin ar primi el de la Cel a cărui dumnezeire a negat-o și al cărui
Cuvânt l-a discreditat? Un astfel de "slujitor" modernist ar rămâne curând fără
slujbă și ar fi obligat să facă ceva util în viață, și astfel să-și câștige un trai
cinstit!
Cei care lucrează cu normă întreagă sunt îndemnați să "privească la
Domnul pentru susținerea lor". Cei care nu sunt atât de angajați pe deplin sunt,
la rândul lor, îndemnați să "privească la ei înșiși", pentru a nu eșua în
îndeplinirea obligațiilor lor. Astfel, prin dăruirea lor sistematică, proporțională,
liberală și veselă, Dumnezeu îi va folosi pentru a suplini nevoile celor angajați
în slujba cu normă întreagă pentru El.
III. DREPT
ACEST , ,
LA ÎNTREȚINERE ESTE RENUNȚAT (vs. 15-23)
PRIN GRAȚIE DE CĂTRE PAUL
1. Predicatorul trebuie să fie independent de om (v. 15)

Deși Paul și-a dovedit dreptul de a fi sprijinit de ei, el preferă să moară
decât să forțeze problema sau să își ceară "drepturile" de la cei care nu sunt
dispuși sau sunt prea puțin spirituali pentru a da. Astfel, ideea unei persoane
care negociază cu o biserică pentru un salariu anual stipulat nu își găsește
niciun sprijin aici, nici în altă parte a Scripturii. Este străină de înseși
principiile Scripturii. Singurul exemplu de "slujitor angajat" se găsește în
Judecători 17:6 până la 18:31. Acest lucru s-a întâmplat într-o perioadă în
Israel când "fiecare făcea ceea ce era drept în ochii lui". Cu siguranță că nimeni
nu ar fi dorit să urmeze exemplul acestui levit mizerabil și să-și vândă
serviciile celui mai mare ofertant!
Este de temut că mulți au făcut acest lucru și, în consecință, au degenerat
în "slujitori ai oamenilor" (1 Cor. 7:23). Acești oameni, pentru că au fost
angajați, pot fi concediați și de cei care i-au "chemat". Din cauza acestui fapt,
tentația puternică pentru predicatorul salariat este aceea de a-și potrivi predica
celor care au avut influență în asigurarea poziției sale și care acum îi plătesc
salariul. Acești oameni, la rândul lor, acționează pe baza presupunerii că cei
care "plătesc cimpoiul" pot, de asemenea, să "cheme melodia". Cât de mult mai
bună este metoda scripturală de a face lucrurile! Ea îl lasă pe predicator liber să
fie mesagerul Domnului și să declare mesajul Domnului, fără ca nimeni să
îndrăznească să-l sperie. Astfel, el își primește autoritatea, direcțiile și sprijinul
de la Domnul care l-a trimis.
2. Predicatorul este răspunzător doar în fața Domnului
Despre fiecare predicator al Cuvântului se poate spune că i-a fost
încredințată o "dispensație (administrare) a Evangheliei". Astfel, el este direct
răspunzător față de Domnul care i-a dat-o (1 Cor. 9:17). În acest fel, fiecare
predicator este responsabil în mod individual în fața lui Dumnezeu:
(1) Pentru domeniul în care lucrează . Acesta poate fi câmpul de acasă
sau câmpul din străinătate. Este toată lucrarea Domnului și face parte din
singurul mare câmp de seceriș.
(2) Pentru natura activității sale în acest domeniu . Poate fi o lucrare de
evanghelizare sau poate fi o slujbă de învățătură. Poate fi printre băieți și fete,
sau cu adulți.
(3) Pentru metodele pe care le folosește în această lucrare . El poate
folosi diagrame, diapozitive cu lanterne, tablă, flanelograf, discuții pe obiecte
etc. Nu lăsați-l pe cel care "nu le folosește" să-l judece pe cel care "le
folosește" și invers! Îndemnul divin este: "Cine ești tu, care judeci pe robul
altuia? în fața propriului său stăpân stă sau cade" (Rom. 14:1-13).
3. Determinarea predicatorului ar trebui să fie deci:
(1) Să propovăduiască Evanghelia în mod liber (v. 18). El trebuie să facă
"Evanghelia lui Hristos fără plată". Solicitarea de bani sub formă de colecte, de
la un auditoriu mixt, format din oameni mântuiți și nemântuiți, nu are nici o
justificare în Cuvântul lui Dumnezeu. Deși este adevărat că Dumnezeu îi
folosește uneori pe cei nemântuiți pentru a suplini nevoile poporului Său atunci
când ocazia o cere, este un lucru excepțional. Corbii, care erau păsări necurate
din punct de vedere ceremonial, au fost folosiți de Dumnezeu pentru a suplini
nevoia slujitorului Său Ilie (vezi 1 Împărați 17:6). "Barbarii" din Melita au
arătat lui Pavel și însoțitorilor săi "nu puțină bunătate" (Fapte 28:2). Numeroși
pionieri misionari străini au avut nevoi suplinite prin ajutorul nesolicitat al
păgânilor cărora le-a predicat Evanghelia, după cum mărturisesc biografiile
misionarilor.
Cu toate acestea, acest ajutor din partea celor nemântuiți nu ar trebui să fie
solicitat. Pavel nu a împărțit farfuria după ce a predicat Evanghelia și nu și-a
îndemnat audiența să contribuie cu generozitate la susținerea sa. Atunci când
Simon vrăjitorul i-a oferit lui Petru bani pentru puterea de a conferi Duhul
Sfânt oricui își punea mâinile, a fost mustrat cu vehemență de apostol și
informat că el "nu avea nici parte, nici sorț în această chestiune" (Faptele
Apostolilor 8:18-23). Mai mult, ni se spune că: "Jertfa celor răi este o urâciune
pentru Domnul" (Prov. 15:8).
Pavel nu și-a închiriat serviciile de predicator și nici nu a trimis vreun
indiciu voalat în scrisorile sale cu privire la nevoile sale. Am văzut scrisori de
la așa-numitele "misiuni de credință" care descriu nevoile lor, cer rugăciune și
anexează un cec în alb pentru abonamentul potențialului donator! Cuvintele
Domnului nostru ar trebui să risipească orice îndoieli care persistă în această
privință: "De bunăvoie ați primit, de bunăvoie dați" (Matei 10:8). Cu siguranță
că, dacă este vorba de lucrarea Domnului, atunci Domnul care angajează va
avea grijă și să suplinească nevoile slujitorilor Săi. Citim: "Da, el va fi susținut,
căci Dumnezeu este în stare să-l facă să stea în picioare" (Rom. 14:4).
Următoarea parodie inteligentă despre metodele moderne de mercenariat
în cercurile ecleziastice a apărut cu ceva timp în urmă într-o revistă. Ea constă
într-o scrisoare imaginară venită din partea lui Pavel ca răspuns la "chemarea
macedoneană" (Fapte 16:9).
Acesta spune astfel:
Stimați domni și frați,

Fără îndoială că vă amintiți de invitația pe care mi-ați adresat-o de a
veni în Macedonia și de a-i ajuta pe oamenii din acea zonă. Mă scuzați
dacă vă spun că sunt oarecum surprins că vă așteptați ca un om cu poziția
mea în biserică să se gândească serios la o chemare pe baza unor
informații atât de puține.
Există o serie de lucruri pe care aș dori să le aflu înainte de a vă da
decizia mea și v-aș fi recunoscător dacă mi-ați trimite o scrisoare, adresată
mie la Troas.
În primul rând, aș dori să știu dacă Macedonia este un circuit sau o
stație. Acest lucru este important, deoarece mi s-a spus că, odată ce un om
începe să lucreze într-un circuit, este aproape imposibil să se angajeze
într-o stație. Dacă Macedonia cuprinde mai mult de un loc de predicare, aș
putea la fel de bine să vă spun sincer că nu mă pot gândi să accept
chemarea.
Există un alt element important care a fost trecut cu vederea în invitația
dumneavoastră scurtă și oarecum bruscă. Nu s-a făcut nicio mențiune cu
privire la salariul pe care îl voi primi. Deși este adevărat că nu predic
pentru bani, există anumite lucruri care trebuie luate în considerare. Am
urmat un curs lung și costisitor de pregătire; de fapt, pot spune, cu o
mândrie iertătoare, că sunt un om al Sinedriului - singurul din slujba de
astăzi.
A trecut ziua în care te poți aștepta ca un om să se grăbească să intre
într-un domeniu nou fără să aibă o idee despre sprijinul pe care îl va
primi.
Am ajuns să am o poziție bună în domeniul asiatic, iar acum, dacă aș
scădea și mi-aș pierde nota, ar fi grav.
Nici nu-mi pot permite să schimb "dolar pentru dolar", cum se spune
printre noi, apostolii. Vă rog frumos să-i adunați pe bunii frați
macedoneni și să vedeți ce puteți face pentru a-i sprijini. Nu mi-ați spus
nimic despre Macedonia, în afară de insinuarea că locul are nevoie de
ajutor. Care sunt avantajele sociale? Este biserica bine organizată?
Recent am primit o ofertă frumoasă de a mă întoarce la Damasc cu o
mărire de salariu și mi s-a spus că am făcut o impresie foarte favorabilă
Bisericii din Ierusalim. Dacă va fi de ajutor pentru consiliul din
Macedonia, ați putea menționa aceste fapte. Unii dintre frații din Iudeea
au fost auziți spunând că, dacă voi continua, în câțiva ani s-ar putea să am
ceva în darul bisericii. Pentru recomandări, scrieți-i reverendului Simon
Peter, D. D., Ierusalim. Pot spune că sunt un mixer de primă clasă și
deosebit de puternic în predicarea argumentativă.
Dacă accept invitația, trebuie să stipulez două luni de concediu și
privilegiul de a participa ocazional la un turneu de conferințe. Prelegerea
mea intitulată "Peste zid într-un coș" valorează două drahme din banii
oricărui om.
Cu sinceritate,
Paul
Arthur T. Pierson a scris: "Imaginați-vă pe Filip trimițând un agent

financiar pentru a asigura o remunerație financiară adecvată pentru lucrarea sa
de evanghelizare în Samaria, sau pe Barnaba, acel fiu al mângâierii, cerând atât
de mult pe săptămână pentru slujirea sa față de noii convertiți din Antiohia. Ce
ziceți de Petru, care ezita la Iope, până când știa dacă onorariul pentru vizita sa
în Cezareea va acoperi cel puțin cheltuielile și distracția sau de Pavel făcând o
colectă pe dealul lui Marte pentru a acoperi chiria pentru casa închiriată la
Roma! Deși este legal ca cei care predică Evanghelia să trăiască din
Evanghelie, această lege poate deveni cu ușurință o acoperire pentru avariție".
(2) Să caute, prin orice mijloace, să câștige suflete pentru Hristos (vs. 19-
22)
Iată o perspectivă minunată asupra dorinței inimii apostolului Pavel. El
tânjea să vadă suflete prețioase aduse să-L cunoască pe Hristos ca Mântuitor și
Domn al lor. O, dacă versetul 22 ar fi adevărat pentru fiecare predicator! Una
este să fii evanghelic și alta este să fii evanghelist. Primul servește adevărul pe
gheață; cel de-al doilea prezintă adevărul pe foc! Predicatorul care își propune
"prin toate mijloacele să salveze pe unii" nu va duce lipsă de roade în slujba sa.
În încheierea acestui subiect al susținerii predicatorului, se poate afirma că
există sute de slujitori ai Domnului cu normă întreagă, atât în țară, cât și în
străinătate, care se uită, și nu în zadar, la Domnul pentru susținerea lor. Ei
descoperă în fiecare zi că, într-adevăr, Dumnezeu "le împlinește toate nevoile,
după bogăția Sa în slavă, prin Hristos Isus" (Fil. 4:19). Cât de mult mai bine
este acest lucru decât expedientul înțelept din lume și adesea sordid de a
negocia un salariu stipulat pentru a predica Evanghelia. Câtă dezonoare a fost
adusă creștinismului prin apelurile jalnice, adresate celor nemântuiți, pentru a
susține ceea ce se pretinde a fi lucrarea Domnului! Dacă vrem să fim
predicatori ai Cărții, atunci să ne luăm indicațiile din aceeași Carte în ceea ce
privește această chestiune a susținerii temporale.
10
PERICOLELE PREDICATORULUI
Observațiile care urmează au fost preluate în mare parte din cartea lui Dr.
J. H. Jowett, The Preacher, His Life and Work. Aceasta conține prelegerile
sale ținute cu mulți ani în urmă la Yale. Această carte, împreună cu toate
volumele sale de predici, ar fi o splendidă completare a bibliotecii oricărui
predicator. Ele sunt caracterizate de o profundă pătrundere spirituală, precum
și de modele de proză engleză. Este bine cunoscut faptul că privilegiile sunt
însoțite de pericole. Cu cât sunt mai mari privilegiile, cu atât mai mari sunt
pericolele asociate cu ele. Mulți par să creadă că un predicator trăiește o viață
fermecată și se scaldă într-o atmosferă în care puține sau nici o ispită nu poate
intra să strice sau să întunece; unde totul este calm și luminos și unde "cei răi
încetează să se mai tulbure, iar sfinții sunt cu toții în odihnă". Cu toate acestea,
nu este așa. Deși viața lui poate părea la fel de retrasă ca o grădină
împrejmuită de ziduri, de multe ori o grădină poate deveni un câmp de luptă și
un loc al
înfrângerii, așa cum a fost evidențiat
în Eden cu mult timp în urmă.
Predicatorul este mereu în pericol de a-și pierde spiritualitatea, puterea,
viziunea, utilitatea și viața pentru Dumnezeu. Mulți predicatori au descoperit
acest lucru printr-o experiență tragică și acum au fost dați la o parte, ca fiind de
prisos pentru Stăpânul său. În 2 Corinteni 11, Pavel descrie numeroasele
primejdii prin care a trecut ca vestitor al lui Hristos. El vorbește despre faptul
că a fost "în primejdii de tâlhari, în primejdii de către compatrioții mei, în
primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii printre frații mincinoși"
(v. 26). În 1 Corinteni 9:27, el vorbește despre o primejdie mai mare, care
depășea cu mult aceste pericole fizice. El spune: "Îmi țin sub control trupul
meu și îl supun, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi un
naufragiat" sau dat la o parte, ca fiind nepotrivit pentru slujirea lui Hristos.
Aceasta este primejdia spirituală la care este expus fiecare predicator. Înțelept
este cel care, fiind prevenit, se pregătește împotriva acestei posibilități
cumplite.
Sfatul lui Miles Coverdale, pe care l-a dat predicatorilor din vremea sa,
este foarte actual: "Dacă ești predicator și ai supravegherea turmei, trezește-te
să paști oile lui Hristos cu o inimă bună și nu cruța nici o osteneală pentru a le
face bine... și fii mereu cititor, îndemnând și învățând în cuvintele lui
Dumnezeu; ca poporul lui Dumnezeu să nu alerge spre alte doctrine; și ca nu
cumva tu însuți, când ar trebui să-i înveți pe alții, să fii găsit ignorant".
Totul depinde de ceea ce este predicatorul. Dumnezeu este mult mai
preocupat de acest lucru decât de ceea ce face el. În 2 Corinteni 6:4-10, Pavel
întocmește o listă a lucrurilor care au marcat slujirea sa ca fiind aprobată de
Dumnezeu. Această listă nu
menționează nimic despre predicile pe care le-a ținut, sau despre minunile pe
care le-a făcut, ci descrie doar harurile creștine pe care le-a arătat! Valoarea a
ceea ce spunem și facem este exact proporțională cu ceea ce suntem cu
adevărat în caracterele noastre.
Imnurile au fost scrise, pe bună dreptate, în numele marinarilor care se
află în "pericol pe mare". Altele au fost compuse pentru soldații care se
confruntă cu pericolele de pe câmpul de luptă. Un imn ar putea fi compus în
mod corespunzător în numele celor care se află în "pericol la amvon". Care
sunt aceste pericole deosebite la care sunt expuși predicatorii?
I.PERICOLUL UNEI FAMILIARITĂȚI NEJUSTIFICATE CU LUCRURILE DIVINE
La fel cum este posibil să trăiești în mijlocul unui peisaj maiestuos și să

pierzi sentimentul de uimire și admirație, la fel este posibil să trăiești pe
tărâmul doctrinelor sublime ale Sfintei Scripturi și să pierzi sentimentul de
respect adecvat pe care un astfel de mediu trebuie să-l ceară întotdeauna. Este
posibil să cunoaștem bine adevărurile maiestuoase ale suveranității și harului
lui Dumnezeu, și chiar să predicăm despre ele, și totuși să nu reușim să le
apreciem imensitatea, gloria și frumusețea.
Aceasta a fost lipsa fatală din partea lui Nadab și Abihu, fiii lui Aaron.
Deși erau preoții aleși, chemați și consacrați de Dumnezeu și fuseseră martori
la ridicarea cortului și la umplerea lui de slavă a Domnului, ei și-au pierdut
simțul respectului reverențios și nu au reușit să recunoască și să respecte
sfințenia intrinsecă a lui Dumnezeu. Ni se spune că au "oferit foc străin"
înaintea lui Iehova și au murit pentru temeritatea lor (Lev. 10:1-3). Același
lucru a fost valabil și pentru Israel ca națiune. Acest popor, deși fusese
răscumpărat din Egipt cu ajutorul unor semne și minuni mărețe și cu ajutorul
unor semne și minuni puternice, și avusese în permanență în fața lor semnul
vizibil al prezenței lui Iehova în mijlocul lor, în stâlpul de nor ziua și în stâlpul
de foc noaptea, totuși a permis ca familiaritatea nejustificată cu lucrurile divine
să nască dispreț în sufletele lor și s-a abătut în păcat grosolan și idolatrie.
Când un predicator, care se ocupă în mod constant de lucruri divine,
pierde spiritul de respect umil și reverențios în prezența Ființei sfinte și
glorioase pe care o slujește, este în mare pericol de a fi dat la o parte ca fiind
nedemn de a mai "sluji Dumnezeului viu și adevărat" (1 Tesaloniceni 1:9).
Ioan, ucenicul iubit, pe când se apropia de sfârșitul vieții sale lungi și
folositoare pentru Hristos, a primit o revelație a măreției, slavei și puterii
strălucitoare a Domnului său. Această viziune minunată l-a făcut să cadă la
picioarele lui Hristos "ca un mort". În acest moment, Fiul lui Dumnezeu
glorificat Și-a pus mâna dreaptă peste el și i-a spus: "Nu te teme, Eu sunt Cel
dintâi și Cel de pe urmă; Eu sunt Cel care trăiesc și am fost mort; și iată că sunt
viu în veci" (Apoc. 1:10-18). Astfel, în seara zilelor sale, acestui mare apostol
nu i s-a permis să uite slava suprafirească a Celui pe care Îl slujea.
La începutul vieții sale creștine, Pavel avea gloria transcendentă a
Domnului imprimată în mod indelebil în inima sa. El nu a pierdut niciodată
acest sentiment al măreției lui Hristos. Pe măsură ce se apropia de momentul în
care trebuia să-și pecetluiască mărturia cu sângele său, el vorbea despre
Stăpânul său ca fiind "Împăratul, veșnic, nemuritor, invizibil, singurul
Dumnezeu înțelept, Căruia I se cuvine onoarea și gloria în vecii vecilor, Amin"
(1 Tim. 1:17). Deși Îl cunoștea pe Domnul ca puțini oameni, el nu a permis
niciodată ca intimitatea strânsă cu El să degenereze într-o familiaritate
nejustificată.
De aceea, fiecare predicator trebuie să aibă în permanență în fața sa faptul
că Cel pe care îl slujește este "Domnul Hristos" (Col. 3:24). El trebuie să aibă
în minte faptul că între slujitor și Cel pe care îl slujește este distanța
incomensurabilă care există între divinitatea infinită și umanitatea finită.
"Comoara" Evangheliei a fost pusă doar în "vasul de lut", pentru ca "măreția
puterii să fie de la Dumnezeu și nu de la noi" (2 Cor. 4:6-7). Mesajul lui
Dumnezeu adresat lui Israel, în legătură cu tragedia lui Nadab și Abihu, ar
trebui să ajungă cu putere în inima fiecărui predicator: "Eu voi fi sfințit în cei
ce se apropie de Mine și, înaintea întregului popor, voi fi proslăvit" (Lev.
10:3).
II.
PERICOLUL UNEI VIEȚI INCOERENTE
Este tragic de posibil să fii un stâlp de ghidare și să nu fii un ghid, să fii un

îndemnator și să nu fii un exemplu, să le arăți altora calea și totuși să nu mergi
tu însuți pe ea. Acesta a fost păcatul cu care Hristos i-a acuzat pe farisei.
Despre ei El a spus: "Așadar, toate câte vă poruncesc să le țineți, le țineți și le
faceți; dar nu faceți după faptele lor, căci ei spun și nu fac" (Matei 23:3).
Aceasta a fost și acuzația lui Pavel împotriva iudeilor: "Deci tu, care înveți pe
altul, nu te înveți pe tine însuți? Tu, care propovăduiești ca un om să nu fure, tu
furi? Tu, care te lauzi cu legea, prin călcarea legii, îl dezonorezi pe
Dumnezeu?" (Rom. 2:21-23).
Marele pericol al unei vieți inconsecvente constă în faptul că produce
blasfemiatori ai numelui lui Dumnezeu și ai doctrinei Sale. În ceea ce privește
inconsecvențele evreilor, Pavel a trebuit să spună: "Numele lui Dumnezeu este
blasfemiat printre neamuri prin voi" (Rom. 2:24). O expresie mult prea
frecventă cu privire la unii predicatori este "predică smântână, dar trăiește lapte
degresat!". Vorbirea creștină trebuie să fie susținută și echilibrată de umblarea
creștină. Doi frați, unul doctor în divinitate și celălalt doctor în medicină,
împărțeau aceeași casă și același telefon. Într-o zi a venit un apel pentru
"doctor". Servitorul a întrebat: "Pe care doctor îl doriți: pe cel care predică sau
pe cel care practică?". În cazul predicatorului creștin, el ar trebui să fie ambele.
Un predicator nu este niciodată mai eficient pentru Dumnezeu decât atunci
când exemplifică în viața sa ceea ce expune cu buzele sale.
Este de temut că unii predicatori presupun că simpla susținere și învățare a
unei doctrine corecte este echivalentă cu o viață corectă; sau că darul și harul
sunt același lucru; sau că ortodoxia credinței nu trebuie să fie echilibrată de
ortodoxia comportamentului. În timp ce poziția și starea trebuie să fie păstrate
distincte în mintea noastră, ele trebuie să fie armonizate în viața noastră dacă
vrem să fim folosiți de Dumnezeu în proclamarea Evangheliei. Cele două
scrisori ale lui Pavel către "fiul său în credință" sunt pline de sfaturi bune
pentru predicatori. El a scris: "Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea, ci să fii
un exemplu pentru credincioși, în cuvânt, în purtare [mod de viață], în caritate,
în duh, în credință, în puritate" (1 Tim. 4:12). Lui Tit i-a scris: "În toate
lucrurile, arătându-te pe tine însuți un model de fapte bune" (Tit 2:7). Nici un
predicator nu va fi disprețuit vreodată din cauza tinereții sale dacă va arăta, în
viața sa, acea evlavie adevărată a caracterului care împodobește Evanghelia.
III.
PERICOLUL DE A NEGLIJA PROPRIA DEZVOLTARE SPIRITUALĂ
Este posibil să îi conduci pe alții în grădina regelui, să descrii frumusețea

care se află înăuntru și totuși să rămâi el însuși în afara porții. Un predicator
poate să fie elocvent cu privire la bogățiile fabuloase ale tezaurului Domnului,
și totuși să fie sărăcit în propria viață spirituală. Câți au fost nevoiți să
mărturisească cu tristețe: "M-au pus păzitor al viilor, dar propria mea vie nu
am păzit-o" (Cântarea 1:6). Un slujitor al Domnului poate deveni atât de
ocupat să cultive livezile și grădinile spirituale ale altora, încât propria grădină,
din cauza neglijenței, să degenereze într-o pustietate de buruieni.
Cuvintele cumpătate ale lui Alexander Maclaren, "prințul expunerilor",
sunt pertinente în această privință: "Noi, cei care suntem slujitori, cunoaștem
ispitele îngrozitoare ale slujbei ministeriale; cât de aproape imposibil este să le
înfruntăm dacă nu ne supunem celei mai rigide discipline sufletești; cât de
aproape imposibil este să evităm să privim Biblia ca pe un dicționar de texte;
cât de imposibil este să evităm să privim adevărurile magnifice ale
creștinismului ca pe niște arme cu care să-i atacăm pe ascultători. Pentru un
ministru care eșuează din cauza a ceea ce lumea numește imoralitate, o duzină
se instalează în monotonia superficială a profesionalismului, pentru că nu
reușesc să trăiască singuri cu Dumnezeu și pentru că singurătatea sufletului
este uitată și încetează să mai fie atmosfera în care se retrag de obicei. Râul
care va aduce prospețime multor leghe de câmpie trebuie să ia naștere în
crăpătura solitară a dealurilor singuratice și să-și ia apa din zăpezile care
scânteiază pe vârfurile lor. Pentru ca slujitorul să fie un om cu putere trebuie să
trăiască singur cu Dumnezeu."
Cuvintele Domnului nostru sunt pline de semnificație spirituală pentru toți
cei care se ocupă de Cuvântul vieții: "Ce-i va folosi cuiva să câștige toată
lumea, dacă își va pierde sufletul (viața) lui?" (Marcu 8:36). Să câștige lumea
faima oratorică,
sau capacitatea de expunere, sau exactitatea doctrinară, sau de atracție
populară, și să-și piardă propria putere spirituală, prin neglijență, este o
tragedie cu adevărat. Din nou în cuvintele lui Pavel către Timotei: "Ai grijă de
tine însuți și de doctrina ta". Observați ordinea inseparabilă: mai întâi pe tine
însuți și apoi doctrina.
Un mare învățător al cuvântului a scris cândva: "O, bucuria de a nu avea
nimic, de a nu fi nimic, de a nu vedea nimic altceva decât pe Hristos cel viu în
glorie și de a nu te îngriji de nimic altceva decât de interesele Lui aici jos. "
1
Predicatorul trebuie să citească, să mediteze și să studieze Biblia, nu în

primul rând cu scopul de a o imprima, sub forma unei predici, în mintea
ascultătorilor săi, ci pentru ca adevărul să fie ferm imprimat în inima sa și
exprimat în viața sa. Pe măsură ce ia astfel aminte la el însuși, doctrina va urma
în mod logic. Electricitatea trebuie să curgă înăuntru înainte de a putea curge
afară. Intrările predicatorului trebuie să fie mai mari decât ieșirile sale, altfel va
rezulta malnutriție spirituală. Cuvântul lui Dumnezeu către Avraam este
potrivit în acest sens: "Te voi binecuvânta... și tu vei fi o binecuvântare" (Gen.
12:2). Slujitorul Domnului trebuie să trăiască în bine ceea ce propovăduiește.
Ceea ce s-a dovedit a fi o binecuvântare și un folos pentru propriul său suflet
va deveni, fără îndoială, o binecuvântare și un folos pentru alții pe măsură ce
este transmis în predicare.
IV.PERICOLUL INSENSIBILITĂȚII FAȚĂ DE NEVOILE CELORLALȚI
La fel cum un medic se poate împietri în fața suferinței pacienților săi, la

fel și predicatorul își poate pierde capacitatea de compasiune și poate deveni
insensibil la nevoile spirituale și fizice jalnice ale altora. Este într-adevăr un
pericol atunci când un predicator nu reușește să aprecieze și să simpatizezeze
cu umanitatea suferindă atunci când aceasta vine la el pentru sfatul și
mângâierea pe care numai el le poate oferi din Cuvânt. Sunt mulți care sunt
bolnavi la trup, la minte și la suflet. Sunt cei ispitiți, cei descurajați, cei
îndoielnici și cei disperați. Sunt cei îndurerați, care plâng pierderea celor dragi
și care au mare nevoie de compasiune creștină și de mângâierea Cuvântului lui
Dumnezeu. Cât de tragic este atunci când aceștia vin la noi și sunt trimiși în
gol. Au cerut pâine și li s-a dat o piatră, din cauza nesimțirii predicatorului.
Această lipsă de simpatie față de nevoile altora a fost evidențiată de
ucenicii lui Hristos și a atras de la El o mustrare severă. Când femeia din Tir și
Sidon a strigat către Domnul pentru a-și ajuta fiica, care era posedată de un
demon, ucenicii i-au spus cu nesimțire Domnului: "Trimite-o departe, căci
strigă după noi!". Apelurile ei i-au enervat pe ucenici, care nu au reușit să
aprecieze în totalitate suferința ei sufletească. Pentru ei, ea era pur și simplu o
pacoste care le tulbura confortul și, prin urmare, trebuia redusă la tăcere; dar
Domnul s-a purtat minunat cu ea (Matei 15:21-28). Cu o altă ocazie, acești
ucenici i-au cerut Maestrului lor să trimită la plimbare mulțimea flămândă; dar
Hristos, în profunda Sa compasiune, a venit în întâmpinarea nevoii lor cu
minunea pâinilor și a peștilor înmulțiți (Matei 14:13-21). Și iarăși, pentru că
anumiți oameni nu L-au primit pe Hristos în satul lor, Iacov și Ioan au întrebat:
"Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, așa cum a
făcut Ilie?". La această dovadă a spiritului lor răzbunător, Hristos i-a mustrat și
le-a spus: "Nu știți de ce fel de duh sunteți, căci Fiul Omului nu a venit să
piardă viața oamenilor, ci să o salveze" (Luca 9, 52-56).
Este o zi tristă atunci când un predicator își pierde simpatia și
compasiunea și nu mai este capabil să "plângă cu cei ce plâng și să se bucure
cu cei ce se bucură" (Rom. 12:15). Cu toții avem nevoie să petrecem mult timp
în școala lui Hristos și să învățăm de la El. Întreaga viață a Domnului nostru a
fost caracterizată de o compasiune profundă și plină de tandrețe față de cei care
aveau nevoie de El. El nu a fost niciodată prea ocupat, sau prea obosit, pentru a
sluji mângâierea divină a umanității suferinde. Slujitorul Domnului trebuie,
prin urmare, să se ferească să fie prea ocupat, sau prea înfășurat în sine și în
propriile interese, pentru a putea intra în durerile, suferințele și nevoile altora.
Aceasta este o primejdie foarte reală și la care este expus fiecare predicator.
V.PERICOLUL PROFESIONALISMULUI
Aici pericolul constă în posibilitatea ca un predicator să spună și să facă

anumite lucruri, nu din cauza vreunui îndemn lăuntric al iubirii lui Hristos sau
a călăuzirii Duhului Sfânt, ci dintr-un simplu simț al datoriei, pentru că este
"lucrul potrivit" pe care trebuie să-l facă sau să-l spună. Predicarea poate
deveni cu ușurință o chestiune superficială și îl poate îmbrăca pe predicator cu
un aer profesional, astfel încât acesta devine rece și distant și își închipuie că
face parte dintr-o clasă aparte.
Există întotdeauna pericolul ca un predicator să devină auster și intolerant
față de criticile prietenoase și să respingă corecțiile necesare și chiar sfaturile
bune din partea celor care sunt în măsură să le dea. Un astfel de om își
imaginează că, deoarece a fost angajat în întregime în lucrarea Domnului pe
parcursul unei perioade de ani, este acum dincolo de posibilitatea de a fi
criticat de către "creștinii obișnuiți", care nu sunt "în lucrare"! Această
atmosferă de profesionalism este transmisă celorlalți într-un mod subtil, greu
de definit, dar care produce totuși un efect extrem de negativ. Predicatorul
poate să emane o atitudine de condescendență, sau să ia un aer condescendent,
sau chiar să introducă o intonație artificială a vocii. El creează impresia că
acordă o mare favoare audienței prin faptul că onorează întâlnirea cu prezența
sa. Poate că predicatorul nu este conștient de ceea ce se întâmplă, dar audiența
simte repede acest spirit de profesionalism și îl resimte pe bună dreptate. Nu
este nevoie să subliniem că un astfel de complex de superioritate complet
nejustificat este un fum în nările lui Dumnezeu, care urăște mândria în orice
formă și formă.
Clerul este un rezultat direct al acestui spirit de profesionalism în lucrurile
lui Dumnezeu. Ea a început devreme în istoria bisericii, când cei care au fost
înzestrați de Domnul să învețe și să predice au început să se formeze în clișee
și au devenit o clasă separată de frații lor. Ei au adoptat o anumită formă de
îmbrăcăminte pentru a se deosebi de "oamenii de rând" și și-au asumat un titlu
corespunzător statutului lor superior față de cei care nu predau sau predicau în
mod public. În curând au devenit o castă și au resimțit orice intruziune în
domeniul lor privilegiat. De asemenea, au început să își asume o proprietate
asupra poporului lui Dumnezeu și să exercite o "stăpânire asupra moștenirii lui
Dumnezeu", în contradicție directă cu Scripturile (1 Pet. 5:3). De asemenea
pretenții ecleziastice și de un profesionalism orgolios, să ne izbăvească
Domnul! Să ne fie nouă să umblăm cu umilință înaintea noastră, să trăim cu
sfințenie printre frații și surorile noastre din părtășia adunării și să ne ajutăm
reciproc.
Poate că ar fi cazul, în acest moment, să adresăm un cuvânt sincer și
prietenos predicatorilor cu privire la pericolul subtil și la nebunia abisală de a
se lua prea în serios. Acest lucru este valabil în special pentru acele persoane
care par să fi pierdut, sau poate că nu au avut niciodată, simțul umorului.
Acești oameni nefericiți par să lucreze sub impresia eronată că sobrietatea
comportamentului înseamnă solemnitate a manierelor.
Cu scopul de a menține "demnitatea profesiei lor" de predicatori, ei
adoptă o atitudine nefirească de formalitate rigidă și amidonoasă, își asumă un
aer de superioritate conștientă, super sfințitoare și îngâmfată, și se pare că nu
reușesc deloc să realizeze că, în încercarea lor de a părea demni, nu au reușit
decât să devină ridicoli. Ce milă ar fi pentru ei înșiși și o mai mare ușurare
pentru frații lor dacă ar putea fi aduși să se vadă pe ei înșiși așa cum îi văd
alții!
Acești predicatori par să nu aibă nici dorința, nici capacitatea de a privi o
situație în lumina tuturor circumstanțelor care o însoțesc, nici de a estima
corect proporția corectă și adecvată a lucrurilor, sau chiar de a-și forma și
menține în mod inteligent un simț echilibrat al judecății. Fiecare eveniment
care ajunge în fața lor este privit din același punct de vedere, interpretat în
conformitate cu standardele lor rigide și pline de prejudecăți care, asemenea
legilor mezilor și perșilor, nu admit nici cea mai mică posibilitate de
schimbare, relaxare sau reajustare.
Unul dintre acești indivizi, când a văzut un băiețel jucând baseball, care se
declarase salvat cu o seară înainte, i-a spus cu tristețe unui prieten: "Vezi asta?
Este exact cum am crezut, știam că profesia lui nu are nicio realitate".
Această atitudine ipocrită este de obicei acoperită cu un strat subțire de
umilință presupusă și se combină pentru a produce un aer îngâmfat și mulțumit
de sine, plus o atitudine condescendentă și condescendentă față de ceilalți.
Discursul lor abundă
cu o frazeologie ultra pioasă, bine stropită cu o ofertă generoasă de clișee
religioase uzate. Un aer pompos și pontifical de infailibilitate papală însoțește
declarațiile lor, care nu admit nicio posibilitate de eroare sau contradicție.
Atitudinea lor este: "Eu am vorbit - lăsați pământul să tacă!". Se pare că nu
sunt niciodată capabili să coboare de pe platformă sau de la amvon și, din
păcate, au permis ca poziția lor, ca predicatori, să li se urce la cap.
Dacă cineva are îndrăzneala de a le critica stilul de predicare, de a se
opune liniei lor de învățătură, de a le pune la îndoială etica sau de a-și exprima
dezaprobarea față de comportamentul lor, ei consideră toate aceste critici ca
fiind motivate de invidie și gelozie din cauza superiorității lor mentale, morale
și spirituale. Faptul că o astfel de critică ar putea apărea dintr-o dorință
autentică de a le corecta greșelile este, desigur, de neconceput pentru ei. În
consecință, cu un aer de martiriu, ei o primesc ca parte a "crucii" pe care au
fost chemați să o poarte din cauza "despărțirii" și "credincioșiei" lor față de
Domnul și a hotărârii lor de a merge pe ceea ce ei numesc "vechile căi".
Este de la sine înțeles că o astfel de îngâmfare grețoasă și o pretenție
mândră devin bolnave pentru un păcătos mântuit prin har. Ea amintește
puternic de atitudinea adoptată de fariseii din vremea lui Hristos și care a atras
cele mai aspre cuvinte de mustrare ale Sale. Ne amintim de povestea unui
senator extrem de egoist al Statelor Unite care a contractat o răceală severă
care a necesitat absența sa din senat pentru câteva zile. În timpul acestei scurte
perioade de absență, a apărut o criză politică în națiune. În prima dimineață
după ce și-a revenit din răceală, în timp ce se plimba pe străzile din
Washington, un bărbat s-a apropiat de el și l-a întrebat cu îngrijorare:
"Domnule senator, care sunt ultimele vești despre criza națională?". Marele om
a făcut o pauză în pasul său și apoi a răspuns ponderat: "Mulțumesc, mă simt
mult mai bine astăzi!".
Nici un predicator nu ar trebui să se ia prea în serios, să se considere
dincolo de critici și, mai ales, să se comporte ca un martir dacă este criticat. Și
nici să nu-și imagineze vreo clipă că darul său de a preda sau de a învăța l-a
făcut sacrosanct sau l-a ridicat într-o poziție de superioritate deasupra și
dincolo de colegii săi sfinți. Fiecare predicator ar trebui să se împotrivească cu
hotărâre și să se întoarcă cu scârbă de la ispita de a "avea despre sine o părere
mai înaltă decât ar trebui să aibă" (Rom. 12:3). Facem bine să ținem minte
cuvintele unui om înțelept care a declarat că: "regenerarea este acel proces prin
care Dumnezeu îl face pe omul natural spiritual, iar pe cel spiritual natural".
Fie ca fiecare să se hotărască ca, prin harul lui Dumnezeu, să refuze cu
fermitate să se ia prea în serios, să încerce să se ridice pe demnitatea sa, sau
chiar să se facă vinovat de snobism spiritual, sau să se comporte într-un mod
nefiresc; ci va căuta cu smerenie, sinceritate și consecvență să fie "un bun
slujitor al lui Isus Hristos, hrănit în
cuvintele credinței și ale bunei învățături" (1 Tim. 4:6).
Un reporter l-a întrebat odată pe Bernard Stanley, consilierul special al
Casei Albe, dacă președintele Eisenhower a stabilit vreo regulă strictă pentru
comportamentul personalului. "Da, și sunt foarte simple", a răspuns el. "Le-a
stabilit pentru personal imediat după ce a fost învestit și le spune fiecărui nou
membru al personalului. Ele sunt următoarele: 'Vreau ca toată lumea să
zâmbească pe aici'. Întotdeauna luați în serios munca voastră, dar niciodată pe
voi înșivă! Nu uitați să vă rugați!"".
Robert Burns, marele poet scoțian, a fost cel care a
scris: "O, dacă cineva ne-ar da un dar,
Să ne vedem pe noi înșine așa cum ne văd ceilalți;
Ne-ar scăpa de multe gafe, Și de
noțiuni prostești!
Un alt poet a spus-o astfel,

Stai deoparte și privește-te cum treci!
Gândește-te la tine ca la "el" în loc de "eu".
Alege defecte, găsește greșeli; uită că omul
ești tu, Și străduiește-te să faci ca estimarea
ta să sune adevărat.
Greșelile celorlalți atunci se vor piti și se vor
micșora, Lanțurile iubirii vor deveni mai
puternice cu o verigă puternică, Când tu, cu
"el" ca înlocuitor al lui "eu".
Ați stat deoparte. și v-ați privit trecând!
VI. PERICOLUL COMPROMISULUI
Aici pericolul constă în evitarea confruntării cu sinceritate și onestitate a

situațiilor, adevărurilor și îndatoririlor neplăcute. Atunci când o astfel de ocazie
cere o abordare fidelă și o discuție directă, subiectul este evitat sub pretextul
"tactului", "diplomației" și "genialității". Adevărul este astfel sacrificat pe
altarul compromisului, iar acest lucru duce de obicei la degenerarea situației
din rău în mai rău. Acest spirit de compromis poate fi evidențiat în multe feluri
de către predicator; și el trebuie să fie în permanență în gardă pentru a nu cădea
în această capcană. El trebuie să se ferească de compromis:
1. În legătură cu propria sa viață
Viața este alcătuită din suma totală a multor lucruri mărunte. Prin urmare,
etica unui predicator ar trebui să fie de cel mai înalt nivel. El trebuie să refuze
cu hotărâre să facă compromisuri cu păcatul în propria viață. Odată ce se joacă
cu păcatul, acesta este tolerat și apoi practicat. Prin urmare, cineva trebuie să se
conducă pe sine cu o mână de fier și să nu temporizeze cu răul sub nicio formă.
Este fatalmente ușor să condamni în alții ceea ce permiți în propria viață. Aici
se vede necesitatea constantă de a
rugăciune individuală, devoțiune, autoexaminare, umilință a inimii,
autojudecată și o viață de sacrificiu de sine în favoarea altora. Acest lucru nu
este ușor, dar este prețul pe care fiecare trebuie să-l plătească pentru utilitate.
Apoi trebuie să se ferească de compromisuri:
2. În raport cu alții
Mai ales dacă acest lucru ar trebui să fie valabil în relațiile sale cu sexul
opus. În acest sens, prietenia și nu familiaritatea ar trebui să fie cheia de boltă.
Mulți predicatori au eșuat aici și au trebuit să fie puși deoparte de la
continuarea slujirii publice pentru Domnul lor. Apoi, din nou, relațiile de
afaceri ale predicatorului ar trebui să fie cinstite. Mulți predicatori și-au ruinat
mărturia prin contractarea unor datorii pe care nu a putut și, în unele cazuri, nu
a vrut să le plătească. S-a spus despre un anumit predicator, foarte înzestrat în
slujirea Cuvântului, că nu avea "niciun simț al responsabilității financiare".
Acest lucru a devenit în cele din urmă ruina lui. Este un principiu bun să "nu
datorezi nimic nimănui" și să te hotărăști ca nicio datorie să nu fie contractată
decât dacă există toate perspectivele de a o achita în mod onorabil. În cele din
urmă, trebuie să evite compromisurile:
3. În ceea ce privește slujirea sa de Cuvânt
Fiecare predicator va face bine să țină permanent în fața sa faptul că
trăiește într-o lume caracterizată de agnosticism, modernism, liberalism și
necredință. Aceste lucruri au făcut mari incursiuni și în Biserica care
profesează, astfel încât în multe amvoane adevărurile fundamentale ale
creștinismului sunt fie ignorate, fie minimalizate, fie negate cu desăvârșire.
Așa-numita biserică modernă și-a pierdut în mare măsură controlul asupra lui
Dumnezeu, dragostea pentru Hristos, încrederea implicită în Duhul lui
Dumnezeu, cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu, simțul păcătoșeniei
păcatului, zelul pentru salvarea sufletelor, conștientizarea groazniciei iadului și
speranța în revenirea personală și literală a Domnului Isus Hristos. Ca rezultat
al acestei stări de lucruri, există o indiferență marcantă față de realitățile
veșnice în creștinătate. Acest lucru necesită o fidelitate fără compromisuri față
de adevărul Cuvântului lui
Dumnezeu. Întotdeauna există pericolul de a deveni un "predicator
crepuscular". Amurgul este un amestec de lumină și întuneric, astfel încât nu
este nici una, nici alta. Există o culoare de pânză pe care croitorii o numesc "gri
parson". Nu este nici albă, nici neagră și, în consecință, este potrivită fie pentru
o nuntă, fie pentru o înmormântare! Tentația va fi întotdeauna prezentă de a
evita anumite linii de slujire care trebuie prezentate, pentru a nu jigni anumite
persoane influente din audiență. Această "pedalare blândă" a adevărului
necesar se transformă în suavitate și urbanitate, iar acestea, la rândul lor,
deschid drumul care duce la impotență spirituală.
Există ocazii, desigur, în care este mai înțelept să evităm anumite subiecte
controversate, pentru ca nu cumva urechile audienței noastre să fie tăiate sau
ascultătorii să fie jigniți în mod inutil. Nu acest lucru este în vedere aici, ci mai
degrabă o chestiune legată de motivul care stă la baza slujbei cuiva. A fost
acest adevăr anume reținut din cauza fricii de oameni, sau a fricii de pierderea
popularității, sau a
teama de lipsa de sprijin financiar? Dacă da, atunci este un compromis și
trebuie privit ca fiind odios atât pentru Dumnezeu, cât și pentru om.
Cuvântul lui Dumnezeu către Ieremia subliniază această nevoie de
fidelitate din partea purtătorului mesajului divin: "Spune tuturor... cuvintele pe
care îți poruncesc să le spui; nu micșora nici un cuvânt" (Ier. 26:2). Observați
aceste ultime patru cuvinte: "Nu diminuați nici un cuvânt!". Trebuia să fie
adevărul și tot adevărul pe care Ieremia trebuia să-l vestească. El a fost instruit
să nu ascundă nimic. Fericit este predicatorul care poate spune auditoriului său,
așa cum a făcut Pavel: "Nu am reținut nimic din ceea ce v-a fost de folos"
(Fapte 20:20). Unul ca acesta poate spune, de asemenea, împreună cu el: "Eu
sunt curat de sângele tuturor oamenilor" (Fapte 20:26 cp. Ezechiel 33:8).
VII.PERICOLUL POPULARITĂȚII
Atracția luminii reflectoarelor și curtarea laudelor bărbaților a fost, de

asemenea, ruina multora. Întotdeauna există pericolul de a fi mai dornici să
atragem privirea aprobatoare a publicului decât pe cea a lui Dumnezeu. Citim
despre cei din zilele Domnului nostru care "iubeau mai mult lauda oamenilor
decât lauda lui Dumnezeu" (Ioan 12:43). Este mult mai ușor să devii un om al
popularității decât un om al principiilor. Mulți predicatori și-au sacrificat
puterea spirituală pe altarul popularității seculare și au trăit pentru a-și regreta
nebunia abisală.
Această dorință de popularitate oferă un teren fertil pentru cele două rele
gemene, invidia și gelozia. În loc să-L laude pe Dumnezeu pentru alți
predicatori cu daruri egale sau superioare cu al său, monstrul cu ochi verzi este
lăsat să-și facă lucrarea malefică în suflet și să devoreze spiritualitatea vieții.
Cu ani în urmă, vedetele din lumea filmului sufereau de o formă de orbire
cauzată de expunerea nejustificată la luminile strălucitoare ale studioului. Și
predicatorul trebuie să fie atent și să se ferească ca nu cumva expunerea
excesivă la luminile strălucitoare ale aprobării oamenilor să îl orbească de
importanța supremă a aprobării lui Dumnezeu.
El trebuie să-și amintească mereu că, adesea, ceea ce este "foarte apreciat
de oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu" (Luca 16:15). Atât
încrederea în sine, cât și stima de sine se combină pentru a întuneca viziunea
spirituală a cuiva asupra valorii realităților nevăzute, dar veșnice. Aceasta îl
face pe predicator să degenereze de la slujitor al lui Dumnezeu la slujitor al
omului. Pavel a hotărât ca, prin harul lui Dumnezeu, acest lucru să nu fie
niciodată valabil pentru el (Gal. 1:10).
Acestea sunt, așadar, pericole specifice la care este expus orice predicator.
Locul proeminent este, într-adevăr, locul periculos. Diavolul va căuta, prin
toate mijloacele care îi stau în putere, să provoace căderea unui slujitor al
Domnului. Cât de bine este să știm că Cel care îl mântuiește, îl cheamă, îl
însărcinează și îl echipează pe predicator este, de asemenea, capabil să-l
"păzească de cădere" și să-l prezinte "fără cusur înaintea prezenței slavei Sale,
cu bucurie nespus de mare" (Iuda 24). Sarcina nu este
ușor, dușmanii sunt atât vicleni cât și puternici, iar pericolele sunt foarte reale.
Fiecărui predicator îi vin cuvintele încurajatoare ale Domnului său: "Harul
Meu îți este de ajuns" (2 Cor. 12:9).
Nu am putea încheia acest subiect mai bine decât citând acest poem al lui
J. J. Penstone. Se intitulează: The Servant's Path.
Slujitor al lui Hristos, rămâi tare în mijlocul

batjocurii Oamenilor care îl cunosc sau îl
iubesc prea puțin pe Domnul tău; Nu te
abate de la muncă; nu înceta să avertizezi,
să consolezi și să înveți. Încrede-te în El
pentru răsplata ta: Încă câteva clipe de
suferință, și apoi
Vine dulcea odihnă din toată durerea adâncă a inimii tale.
Pentru har roagă-te mult, pentru mult ai nevoie de

har; Dacă oamenii batjocoresc cuvântul tău - ce
pot ei mai mult?
Piciorul obosit al lui Hristos îți urmărește calea
pe pământ; Dacă te-au rănit spinii, pe El L-au
străpuns mai înainte;
Mergi înainte, privește în sus, chiar dacă norii se
adună în jur; Locul tău de slujire El îl face pământ
sfințit.
Te-au părăsit prietenii și ți-au aruncat

numele ca pe un lucru fără valoare? Ia-ți
curaj atunci: Du-te și spune-i stăpânului tău,
căci și ei au făcut la fel
Pentru El, care odinioară, în răbdare, a
muncit pentru ei: Și totuși, El a fost perfect
în toată slujba de aici;
Ai eșuat de multe ori: acest lucru Îl face mai drag.
Să se ferească de autojustificare: dacă are dreptate,

Ce câștigi dacă iei din mâna lui Dumnezeu
cauza Ta? Dacă greșești, ce nu faci decât să-l
inviți pe însuși Satana, prietenul tău în nevoi,
să stea?
Lasă totul în grija lui Dumnezeu. Dacă ai
dreptate, El îți va dovedi că ai dreptate; dacă nu,
El te va ierta; de aceea la El mergi.
Nu fi robul oamenilor; gândește-te ce preț
scump a fost plătit pentru ca tu să fii robul Lui,
al cărui serviciu este libertatea desăvârșită. Lasă
acest
Ține-ți bine inima. Pretenția lui e mare pentru
tine; Nimeni nu trebuie să-ți învrăjbească
sufletul, căruia îi este dat
Să slujești pe pământ, cu libertatea Cerului.
Toate ale Lui sunt ale tale pentru a le sluji;

Frații lui Hristos de aici Au nevoie de ajutor; în
ei tu Îl slujești.
Cel mai mic dintre toți este încă membrul
Său drag; Cel mai slab a costat sângele
vieții Sale pentru a-l răscumpăra. Nu cedați
niciunui "partid" ceea ce El revendică pe
drept,
Care pe inima Sa poartă toate numele poporului Său.
Fiți înțelepți, fiți vigilenți. Oameni vicleni

îți înconjoară calea. Fii atent, căci ei caută
cu grijă Să te împiedice. Vezi să nu se
găsească-n tine Stăpânul tău motiv de
reproș. Capcana
Cei ce ți-au pus în cale se vor cuprinde apoi
pe ei înșiși, Și Dumnezeu își va dezvălui
astfel dreapta judecată.
Lipiți-vă de cei săraci, chipul lui Hristos în

ei este; Socotiți-o mare cinste, dacă vă
iubesc bine; Nimic nu vă poate răsplăti după
ce ați pierdut asta.
Deși cu cei înțelepți și bogați ar trebui să locuiești,
Stăpânul tău de multe ori ar trece pe lângă ușa ta,
Să se împărtășească cu săracii Săi mult iubiți.
"Timpul este scurt:" căutați puțin aici jos;

Bunurile pământești te-ar împovăra și te-ar trage în
jos; Să-ți ajungă hrana zilnică; nu-ți pasă să știi
Gândește-te la ziua de mâine; s-ar putea să
nu vină niciodată. Tu nu poți să pieri, căci
Domnul tău este aproape, Și grija lui
Dumnezeu îți va suplini toate nevoile.
1John
Darby, 1800-1882
11
PREDICA ȘI STRUCTURA EI
DEFINIȚIA
După ce am discutat, pe larg, despre calificările predicatorului, chemarea

sa, problema sprijinului său și ceva din pericolele sale, să trecem acum la
subiectul predicii în sine și la structura ei. Aceasta se va împărți în trei
diviziuni principale: definiția, structura și modurile de rostire a ei.
Mulți se opun cuvântului "predică" ca fiind prea "ecleziastic". Unii spun:
"Eu nu țin predici, ci doar dau un simplu cuvânt din Evanghelie". Sau "Încerc
doar să deschid Scriptura în felul meu smerit". Diferența dintre aceasta și o
predică este aceeași diferență ca între șase și o jumătate de duzină! Ca să
parafrazez o zicală celebră: "O predică, cu orice alt nume, este la fel de bună -
sau rea!"
Cuvântul "predică" își are originea într-un cuvânt latin, care înseamnă o
înjunghiere sau o împunsătură. Acest lucru indică scopul ei - acela de a-l
străpunge pe ascultător cu "sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu"
(Ef. 6:17).
I.DEFINIȚIA UNEI PREDIC I
Poate că cea mai simplă definiție este: "O predică este o formă de discurs
despre adevărul Scripturii, menită să salveze sau să edifice ascultătorul." A. T.
Pierson a definit-o ca fiind: "Un discurs rostit în numele sau în numele lui
Dumnezeu". Un altul a descris-o ca fiind: "Ceea ce se naște din unirea
adevărului unit cu cunoașterea, maturizat în meditație și trimis mai departe,
îmbrăcat în frumusețea dicțiunii." Dr. Jeff Ray o definește ca fiind: "Un discurs
oral adresat unei audiențe generale, cu scopul de a dezvălui, elabora și întări
adevărul scriptural." Poate că cea mai bună definiție a fost dată de Dr. Phelps,
care o enunță astfel: "O predică este un discurs oral adresat minții populare,
despre adevărul scriptural conținut în Biblie, tratat în mod elaborat și cu scopul
de a convinge." Să remarcăm cinci puncte din această definiție excelentă.
1. Este o adresare orală, sau vorbită
Nu este ceva care să fie citit de un public, ci auzit de acesta. Acest lucru
necesită, desigur, ca ea să fie rostită suficient de tare și enunțată atât de clar
încât toți să poată auzi distinct. În Neemia 8:8 ni se spune că cei care se
adresau poporului "citeau în carte în legea lui Dumnezeu în mod distinct și
dădeau sensul și îi făceau să înțeleagă citirea". De-ar fi ca fiecare predicator să
urmeze acest exemplu!
2. Este pentru mintea populară
Prin urmare, ar trebui să fie formulată într-un limbaj care poate fi înțeles
de toți cei prezenți. Pentru a transmite mesajul trebuie folosite cuvinte "ușor de
înțeles" (1 Cor. 14:9). Hristos a vorbit într-un limbaj pe care auditoriul său,
format în mare parte din oameni de rând
oameni, ar putea înțelege cu ușurință. Lincoln a remarcat odată că "Dumnezeu
trebuie să fi iubit oamenii de rând, pentru că a făcut atât de mulți dintre ei!". O
doamnă în vârstă, care se întorcea de la o predică, a fost întrebată cum i-a
plăcut predica. Ea a răspuns: "Nu foarte mult, pentru că am luat cu mine o carte
greșită. În loc să-mi iau Biblia, ar fi trebuit să iau un dicționar!"
3. Se bazează pe adevărul scriptural conținut în Biblie
Acest lucru elimină, dintr-o lovitură, acele mii de așa-zise predici care nu
sunt altceva decât o disertație despre cea mai recentă descoperire științifică, sau
o discuție despre ultimul roman senzațional, sau un rezumat al situației politice
actuale, sau o expunere a virtuților sau nebuniilor unui personaj celebru (citiți 1
Corinteni 15:1-5). Este bine să ne amintim că predicatorul nu a fost trimis să
reconstruiască societatea, ci să o regenereze, iar acest lucru poate fi realizat
doar prin predicarea Cuvântului viu al lui Dumnezeu.
Un predicator a spus odată: "Deși am o minte științifică și o diplomă
universitară în sociologie și filozofie, și deși sunt expert în servicii sociale și o
autoritate în Browning, și deși folosesc limbajul laboratorului științific, astfel
încât să-i amăgesc pe cei aleși să creadă că sunt un savant, și nu am un mesaj
de mântuire și de iubire a lui Hristos, sunt un nepotrivit la amvon și nu sunt un
predicator al Evangheliei" (vezi 1 Cor. 1:21-24).
Mulți predicatori s-au abătut de la misiunea dată de Dumnezeu de a
"predica Evanghelia" și de a "învăța cuvântul", pentru a atrage privirile și a
gâdila urechile oamenilor de rând. Ieremia 23:28 este potrivit în această
privință. Aici Dumnezeu declară: "Profetul care are un vis, să povestească un
vis; și cel care are cuvântul Meu, să spună cu credincioșie cuvântul Meu. Ce
este neghina față de grâu, zice Domnul?". Singurul remediu pentru această
lume săracă, blestemată de păcat, orbită de Satana, mândră, autosuficientă și
iubitoare de plăceri este Evanghelia lui Dumnezeu, predicată de un om al lui
Dumnezeu, în puterea Duhului lui Dumnezeu, așa cum este el constrâns de
dragostea lui Dumnezeu. Un astfel de predicator nu va duce lipsă de audiență,
pentru că nu există nimic atât de atrăgător ca "vechea, vechea poveste a lui Isus
și a dragostei Sale". Cuvintele lui Hristos sunt încă adevărate: "Eu, dacă voi fi
înălțat... voi atrage la Mine pe toți oamenii" (Ioan 12:32).
Hristos este un magnet puternic. Pe măsură ce El este prezentat, în toată
atracția Persoanei Sale, în toată suficiența abundentă a puterii Sale mântuitoare
și în prezența Sa satisfăcătoare, sufletele vor fi atrase spre El. "El va atrage
avarul de la aurul său, senzualistul de la poftele sale, mondenul de la plăcerile
sale și păcătosul de la nebuniile sale". Asemenea lui Pavel, predicatorul ar
trebui să poată mărturisi: "Nu m-am ferit să vă vestesc tot sfatul lui
Dumnezeu" (Fapte 20:27).
Predicatorul nu este chemat să-i distreze pe cei din lume ținându-le
prelegeri despre subiecte seculare, ci să le vestească păcătoșilor "bogățiile
nemărginite ale
Hristos" (Ef. 3:8; 1 Cor. 2:1-5). Un anumit slujitor evanghelic al unei biserici
numite "Sfântul Petru" a fost abordat de unii dintre enoriașii săi lumești cu
rugămintea de a deschide clădirea bisericii pentru o distracție frivolă. El a
răspuns: "La fel ca apostolul, după care se numește această biserică, am fost
însărcinat de Domnul să pasc oile Sale și nu să distrez caprele". Învățase că
treaba unui predicator nu este să amuze audiența, ci să o facă să mediteze.
Predicarea este prezentarea adevărului scriptural în fața ascultătorului și
acest lucru cere, desigur, ca predicatorul să fie bine familiarizat cu Sfintele
Scripturi. S-a spus foarte bine că "predicarea este, pentru cuvântul lui
Dumnezeu, ceea ce este pana pentru săgeată: este cea care o îndreaptă spre
țintă". Să nu se spună despre noi, așa cum a spus un om despre un anumit
predicator: "Are două defecte: în primul rând, nu are o predare, iar în al doilea
rând, nu are nimic de predat".
4. Acesta este tratat în mod elaborat
Adică, adevărul din Scriptură este examinat îndeaproape în raport cu
contextul său, pasajul este analizat cu atenție, sensul real al cuvintelor sale este
explicat, adevărul său este ilustrat și lecția este aplicată într-un mod logic,
inteligent și edificator. Toate acestea necesită un studiu atent și conectat, o
aranjare ordonată a materialului și o prezentare clară a discursului. Vom
discuta mai târziu despre această aranjare ordonată.
Pentru această tratare elaborată a adevărului Scripturii, trei lucruri sunt
esențiale:
retorică, gramatică și logică.
(1) Retorica are de-a face cu utilizarea materialului, cu alegerea,
adaptarea, aranjarea și exprimarea lui. Cu alte cuvinte, retorica constă pur și
simplu în a pune cuvintele potrivite în locurile potrivite. Este arta discursului și
îndemânarea în utilizarea limbii. Cuvântul provine de la "rhetor", orator.
(2) Gramatica are de-a face cu alegerea și folosirea cuvintelor care
formează mediul prin care se predică predica, precum și cu folosirea și
pronunțarea corectă a acestor cuvinte.
(3) Logica se referă la utilizarea corectă a gândirii și a puterilor raționale.
Aceasta implică faptul că argumentele pe care le folosim se bazează pe un
raționament bun și solid, care procedează, într-o succesiune ordonată, de la cel
mai mic la cel mai mare, până când ascultătorul a fost convins de
rezonabilitatea și logica argumentului.
5. Este în scopul de a convinge
Scopul suprem al predicatorului este de a câștiga atenția și de a-l convinge
pe ascultător să accepte și să se supună adevărului prezentat. Scopul
predicatorului ar trebui să fie acela de a vedea că ascultătorul nu este doar
"aproape convins", ci "cu totul convins" să accepte adevărul (Fapte 26:28-29).
Oricât de elocventă, logică și ordonată ar fi predica, ea și-a ratat ținta dacă nu
reușește să emoționeze
publicul pentru Dumnezeu.
Cineva a subliniat că, dacă eliminăm litera inițială a cuvântului "predică",
obținem "ajunge". Dacă se elimină litera inițială a acestui cuvânt, avem
cuvântul "fiecare". Astfel, a predica înseamnă a prezenta adevărul astfel încât
să ajungă la fiecare persoană din audiență. Predicarea nu este doar mărturia
experienței cuiva cu privire la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și nici nu
constă doar în îndemnuri, ci este expunerea și aplicarea clară, ordonată și
definită a adevărului pe care Dumnezeu a binevoit să îl dezvăluie în Sfintele
Scripturi.
II.
STRUCTURA PREDICII
Predica a fost comparată cu un pod care traversează prăpastia care separă

ignoranța de cunoaștere, indiferența de interes, necredința de credință și
inacțiunea de decizie. Sarcina predicatorului este de a acoperi această prăpastie
prin intermediul predicii sale și de a-l conduce pe ascultător dincolo în
siguranță. Apropierea de pod, de partea ascultătorului, o putem numi
introducere. Corpul predicii, sau discuția, formează structura principală a
podului, cu fiecare diviziune ca o coloană de susținere. Partea apropiată a
podului este concluzia, sau aplicația, prin care ascultătorul este condus spre
terenul pe care se află predicatorul. Cu siguranță că o astfel de slujbă, cu un
scop atât de înălțător, cere tot ce putem da mai bun în ceea ce privește
pregătirea atentă a materialului și prezentarea puternică a adevărului în fața
auditoriului.
În mod corect, o predică are cinci părți:
Textul, adică porțiunea din Scriptură care trebuie luată în considerare.
Tema sau subiectul care urmează să fie discutat.
Introducere.
Discuția sau corpul discursului, care cuprinde principalele diviziuni sau
puncte principale.
Concluzia.
Vom trece acum la examinarea separată a fiecăreia dintre aceste părți ale
predicii și vom intra în detalii considerabile în descrierea următoarelor
patruzeci și trei de pagini.
12
TEXTUL
I.DEFINIȚIA TEXTULUI
Cuvântul "text" provine din latinescul "textus", care înseamnă ceva țesut.
De exemplu, vezi cuvântul "textură". El denumește, așadar, țesătura
discursului. Vorbim de "textul Scripturii". Prin aceasta înțelegem toate
cuvintele din scrierile sfinte. Astfel, orice parte a Bibliei selectată pentru
expunere este numită "text".
Acest text poate consta dintr-un singur verset, sau chiar o parte a unui
verset, sau un întreg pasaj din Cuvântul lui Dumnezeu, format din mai multe
versete. Textul este, așadar, autoritatea noastră, a fundației pe care se
construiește predica. Scopul predicii este de a expune Cuvântul lui Dumnezeu,
care, la rândul său, este de a-i îndoctrina pe ascultători. Prin urmare, importanța
textului este ușor de apreciat. Vom lua în considerare trei lucruri în ceea ce
privește textul: necesitatea lui, principiile care guvernează selecția lui și
regulile de interpretare.
II. , sau de ce ar trebui să alegem o anumită porțiune din

NECESITATEA TEXTULUI
Cuvântul lui Dumnezeu?

1. Conferă autoritate mesajului
"Așa vorbește Domnul" este cel care are greutate în predică. Auditoriul
este făcut să înțeleagă că ascultă adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, și nu
simplele vaporașe ale omului.
2. Ea limitează, sau ar trebui să limiteze predicatorul la subiectul său
Acest lucru se va întâmpla cu siguranță dacă este tratat în mod
corespunzător. Din păcate, în multe cazuri, semnul din fața magazinului unui
anumit strungar de lemn ar fi potrivit pentru multe predici: "Aici se fac tot felul
de răsuciri și strunjiri!". Fericit este cel care se ține de textul său, pentru că
atunci textul se va ține, probabil, de audiența sa. Sunt mult prea mulți
predicatori care, în primul rând, iau un text; în al doilea rând, se îndepărtează
de text; și în al treilea rând, nu se mai întorc niciodată la text!
3. Ea dă unitate predicii
Prezintă o gândire completă care poate fi reținută de public. Predica nu
există decât pentru text, iar sarcina predicatorului este de a-l introduce în inima
ascultătorului.
4. Îi pregătește pe ascultători pentru discuția care va urma.
Aceasta ar trebui să le dea naștere la un șir de gânduri în minte cu privire
la ceea ce are de spus vorbitorul despre acest text. Textul, pentru predicator,
este ceea ce este un "brief" pentru un
avocat: aceasta este baza argumentului său. Mai întâi își expune succint
memoriul în fața judecătorului și a juriului, iar apoi procedează la dovedirea
afirmației sale și, dacă este posibil, la câștigarea cauzei.
5. Promovează varietatea în predicare Nu există lipsă de texte; fiecare
are un mesaj propriu adresat inimii omului. Există, totuși, unii predicatori care
par să țină aceeași predică, indiferent de textul lor! Despre ei se poate spune,
Deși zece mii sunt textul lor,
Predicile lor sunt doar una!
III.
SELECTAREA TEXTULUI
Există anumite principii generale care guvernează selecția textelor.

Acestea merită să fie luate în considerare.
1. Aveți grijă la alegerea textelor
Sentimentul textelor nu este inspirat. De exemplu, consemnarea a ceea ce
a spus Satana este inspirată, dar cu siguranță cuvintele lui nu au fost inspirate
(Iov 1:9; 2:4). Inspirația garantează adevărul înregistrării, dar nu neapărat
adevărul sentimentului exprimat. Acest lucru este valabil pentru multe dintre
cele spuse de prietenii lui Iov, cu privire la care Dumnezeu a declarat: "Voi nu
ați spus despre Mine ceea ce este drept" (Iov 42:7).
Din nou, cheia pentru o înțelegere corectă a observațiilor lui Solomon,
consemnate în cartea Eclesiastul, este că acestea se bazează pe punctul său de
vedere asupra lucrurilor așa cum apar ele "sub soare" (Ecl. 9:1-6). Observați
versetul 1: "M-am gândit în inima mea". Iată relatarea inspirată a lucrării inimii
înșelătoare a unui om. Această carte este terenul de vânătoare preferat al
cultelor false. Asigurați-vă că sentimentul este inspirat înainte de a-l folosi ca
pe un mesaj autoritar de la Dumnezeu. Mai presus de toate, aveți grijă să nu
atrageți atenția unui public nemântuit asupra unor presupuse defecte ale
copiștilor. Nu afirmați niciodată: "Acest cuvânt ar fi trebuit să fie tradus așa și
așa", pentru că acest lucru nu face decât să trezească o îndoială în mintea celor
nemântuiți cu privire la autoritatea și integritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
2. Textele, în ansamblu, trebuie să exprime o gândire completă
Textul trebuie să aibă un verb. Acesta nu trebuie să fie o formă precum
infinitul sau participiul. De exemplu, expresia "glorioasa Evanghelie a lui
Dumnezeu" poate fi folosită ca temă, dar cu greu ca text, pentru că este doar o
frază.
3. Evitați, de regulă, utilizarea textelor ciudate.
Despre decanul Swift se spune că odată a predicat unui public de croitori
din textul: "O rămășiță va fi salvată". Un alt predicator, la înmormântarea unui
copil care fusese mușcat de un câine turbat, a luat ca text: "Feriți-vă de câini".
Atât Spurgeon, cât și Broadus citează cazuri în care ciudățenia textului folosit a
distrus mesajul predicat. Amintiți-vă că textul nu este o scuză
pentru predică, ci cauza ei.
4. Fiți atenți la alegerea unor texte care promit un mare efort pe
care nu-l putem împlini în predică
Anumite texte sunt marcate de o grandoare a expresiei și conduc la o
așteptare că predica poate dezamăgi. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne menținem
în limitele propriilor noastre capacități de predicatori.
5. Nu trebuie să ne fie teamă să alegem texte familiare
Ultimul cuvânt nu a fost spus în legătură cu nici un text din Biblie, pentru
că într-adevăr "fântâna este adâncă". Dacă, totuși, un text mai puțin cunoscut
va servi scopului și va purta același adevăr, ar fi mai bine să îl alegem pe
acesta.
6. Trebuie evitată folosirea unor texte a căror interpretare nu este clară
pentru predicator.
Ceea ce nu este clar pentru vorbitor nu are șanse să fie clar pentru
ascultător. Dacă există vreo îndoială în mintea cuiva cu privire la interpretarea
textului, ar fi mai bine să aștepte până când se obține mai multă lumină asupra
lui înainte de a încerca să predice din el.
7. Ar trebui să se ia doar acele texte care atrag personal
Lui Spurgeon i s-a cerut odată să predice dintr-un anumit text. După ce s-a
gândit puțin la el, a refuzat și a dat ca motiv: "Nu mușcă". Cu alte cuvinte,
trebuie să alegem doar texte care ne aleg pe noi. Trebuie să ne ferim de ceea ce
a fost descris ca fiind "trafic de adevăruri nesimțite". Iov a trebuit să
mărturisească ceea ce mulți predicatori au trebuit să recunoască de atunci: "Am
rostit ceea ce nu am înțeles" (Iov 42:3; 38:2).
8. Textul trebuie selectat ținând cont de publicul căruia i se adresează.
Tipul de audiență și nevoile specifice ale acesteia ar trebui să influențeze
în mare măsură alegerea textului. De asemenea, ar trebui să se țină seama de
caracterul reuniunii. Poate fi o întâlnire de evanghelizare sau o lectură biblică,
o nuntă sau o înmormântare. Poate fi pentru copii sau pentru adulți. Poate fi o
întâlnire în aer liber, etc. Toate aceste lucruri trebuie luate în considerare în
alegerea textului pentru predică.
IV.INTERPRETAREA TEXTULUI
Aceasta este, poate, cea mai importantă parte a predicii. Prin "interpretare"
se înțelege: "Procesul de determinare a intenției scriitorului". Ce a vrut să
transmită scriitorul? Odată ce acest lucru a fost descoperit, interpretarea va fi
clară. Prin urmare, ne putem da seama cu ușurință cât de vitală este importanța
descoperirii adevăratei interpretări a textului. O predică poate fi corectă din
punct de vedere omiletic, dar dacă interpretarea ei este greșită, nu numai că
este un eșec, dar devine o amenințare pentru ascultător. Predicatorul trebuie să
se ferească de "manipularea înșelătoare a Cuvântului lui Dumnezeu" (2
Cor. 4:2).
Când ne gândim la interpretarea textului, trebuie să facem distincția între
exegeză și expunere. Exegeza se referă la descoperirea materialului, în timp ce
expunerea constă în expunerea a ceea ce a fost descoperit. "Exegeza vine de la
un cuvânt grecesc care înseamnă a conduce și a îndruma. Exposition, de la un
cuvânt latin, care înseamnă a expune. Exegeza scoate la iveală înțelesul ascuns;
expunerea plasează acest înțeles în ordine logică, adecvată și eficientă.
Exegeza este sarcina comentatorului; expunerea este sarcina predicatorului"
(Jeff. Ray).
A fost folosită ilustrația unui scafandru care recuperează de pe un vas
scufundat o cantitate de bijuterii. În momentul în care iese din apă, aruncă
aceste bijuterii pe o masă, într-o grămadă. Aceasta este o exegeză. Un bijutier
expert ia acum acest morman de pietre prețioase amestecate și le aranjează cu
pricepere în așa fel încât fiecare bijuterie să pună în valoare frumusețea și
farmecul celei de lângă ea. Aceasta este expunerea. Pentru a o spune mai
simplu: exegeza este descoperirea materialului pentru predică; expunerea este
expunerea materialului în predică.
Există anumite principii călăuzitoare care trebuie respectate în
interpretarea corectă a textului. Acestea trebuie notate cu mare atenție,
deoarece sunt esențiale pentru stăpânirea hermeneuticii, care este știința și arta
interpretării, în special a Scripturii. Cuvântul provine din grecescul
"hermeneutes", un interpret. Vom consacra un timp considerabil acestui
subiect, datorită importanței sale deosebite. Cum ar trebui interpretat textul
pentru a-i descoperi adevăratul sens?
1. Textul trebuie interpretat cu onestitate
Altfel spus, ar trebui să dăm crezare scriitorului că a vrut să spună exact
ceea ce spune. De câte ori un text a fost răstălmăcit pentru a se potrivi
punctului de vedere al predicatorului în locul scriitorului! Cineva a spus:
"Dacă primul sens are sens, nu căutați alt sens!". Un vechi predicator obișnuia
să spună: "Dacă este nou, nu este adevărat. Dacă este adevărat, atunci nu este
nou!". Există o bună măsură de adevăr în acest lucru. Unii oameni au o manie
pentru ezoteric, sau pentru mister. Alții iubesc spectaculosul și neobișnuitul.
Mulți suferă de ceea ce s-ar putea numi "Atenitis". La fel ca oamenii din
Atena, ei nu-și petrec timpul în nimic altceva, decât "fie pentru a povesti, fie
pentru a auzi vreun lucru nou" (Fapte 17:21). Aceasta este într-adevăr o boală
răutăcioasă.
Charles Simeon, un mare învățător de acum mulți ani, a spus, în legătură
cu adevărurile aparent contradictorii ale suveranității lui Dumnezeu și liberului
arbitru al omului: "Eu deplâng ceea ce se numește "mijlocul de aur" în materie
de interpretare biblică și susțin că adevărul nu se află la mijloc, nici într-o
extremă, ci în ambele extreme. Astfel, eu sunt un calvinist înalt uneori, și un
arminian josnic în alte momente; astfel încât, dacă extremele vă plac, eu sunt
omul vostru. Numai că nu uitați că este
nu trebuie să mergem într-o singură extremă, ci în ambele extreme. Așadar,
iubitul meu frate, dacă te voi găsi la zenit într-o parte, voi spera să te găsesc la
nadir în cealaltă."
Referitor la aceeași problemă, J. B. Watson a spus: "O antinomie este o
contradicție între două legi. În teologie, când două învățături se confruntă în
mod ireconciliabil, se spune că avem o antinomie. Antinomiile din Scriptură nu
sunt nerezonabile, ele sunt super-rezonabile. Calea credinței, în ceea ce le
privește, este de a lua toate dovezile și mărturiile Scripturii de ambele părți, la
sută la sută din valoarea lor nominală; și crezând că adevărul se află la ambele
extreme, le socotește pe amândouă pe deplin adevărate."
2. Textul trebuie interpretat în lumina contextului său
Prin aceasta se înțelege interpretarea a ceea ce precede și succede textului
analizat. S-a spus foarte bine că: "Textul, fără context, este un pretext". Așa
cum o piatră prețioasă este pusă în valoare de decorul în care se află, tot așa
textul Scripturii va sclipi de semnificație spirituală atunci când este interpretat
în raport cu contextul său. S-ar putea pune multe întrebări în legătură cu textul,
toate acestea fiind calculate pentru a face lumină asupra lui. Permiteți-ne să
sugerăm câteva: Cine a făcut afirmația sau a pus întrebarea? Către cine a fost
făcută? Care au fost circumstanțele în care a fost rostită, în ceea ce privește
timpul și locul? Care a fost scopul în mintea scriitorului sau a vorbitorului?
Să luăm, de exemplu, primul cuvânt din Maleahi 3:16: "Atunci". Acesta
este balamaua pe care se învârte adevărul acestui verset anume. El cere ca
întreaga carte să fie examinată pentru a afla care este cadrul său. Când se face
acest lucru, se va vedea că Maleahi a trăit în zile de apostazie, declin, îndoială,
întuneric și depresie. Ce a făcut această rămășiță evlavioasă din Israel? Au stat
cumva jos, cu brațele încrucișate și au lăsat pasiv lucrurile să se ducă de râpă?
Nu, într-adevăr! "Atunci, cei care se temeau de Domnul vorbeau des unii cu
alții".
De asemenea, rețineți contextul în care Luca relatează rugăciunea
Domnului: "Pe când se ruga" (Luca 11:1). Ce lumină dă aceasta asupra
cuvintelor care urmează. Să luăm acel text citat adesea de cei care cred în
doctrina "căderii": "Cel care va răbda până la sfârșit va fi mântuit". Acest text
nu ar fi folosit niciodată pentru a susține acea doctrină nescripturală dacă ar fi
interpretat în lumina contextului său. Să luăm, de asemenea, acel verset
preferat al predicatorului legalist: "Nu atingeți, nu gustați, nu mânuiți" (Col.
2:21). Contextul indică în mod clar că Pavel nu făcea decât să citeze
frazeologia legalistă a celor a căror învățătură o condamna; pentru că el a
continuat spunând: "Care toți vor pieri împreună cu cei ce folosesc".
Wycliffe, "părintele reformei britanice", merită cea mai mare atenție în
această problemă de interpretare. El a scris: "Te va ajuta foarte mult să înțelegi
Scriptura dacă vei observa, nu numai ceea ce se vorbește sau se scrie, ci și de
cui, cui, cu ce cuvinte, la ce oră, unde, cu ce intenție și în ce împrejurări, având
în vedere ce este înainte și ce urmează."
3. Textul trebuie interpretat în lumina limbajului său
Ne vom gândi la trei lucruri în această privință.
(1) Construcția sa gramaticală. Melancthon a scris: "Scripturile nu pot fi
înțelese din punct de vedere teologic dacă nu sunt înțelese din punct de vedere
gramatical". Immer a spus: "Gramatica este și trebuie să rămână fundamentul
întregii exegeze." Trebuie să aplicăm regulile simple ale gramaticii englezești
la textul pe care îl studiem: trebuie să observăm părțile de vorbire,
substantivele, verbele, adverbele, prepozițiile, adjectivele etc. Trebuie să
observăm timpurile, trecut, prezent și viitor. Trebuie să studiem sintaxa, sau
construcția propoziției. Trebuie să fim atenți la punctuația textului în cauză.
Fiecare cuvânt există pentru un motiv anume. "Therefores", "wherefores",
"thens", "thats" etc. sunt toate demne de cea mai mare atenție. Un vechi creștin
obișnuia să spună: "Ori de câte ori văd un therefore, îmi pun întotdeauna
întrebarea: "Pentru ce este acel therefore, there for?"".
(2) Semnificația exactă a cuvintelor englezești. Limba engleză se află într-
o continuă schimbare, deoarece este o limbă "vie". Ebraica, greaca și latina
sunt limbi "moarte", iar sensul fiecărui cuvânt este fix. Semnificația unor
cuvinte englezești s-a schimbat complet, iar în unele cazuri au ajuns să însemne
exact opusul! Să luăm, de exemplu, cuvântul "profanare" (Evrei 12:16). Astăzi
se referă la un limbaj urât; dar când a fost publicată Versiunea Autorizată, el
însemna "comun". Un câmp deschis publicului se numește "comun", pentru că
este proprietate comună și toți au dreptul să meargă pe el. Mintea lui Esau nu
era păstrată sacră pentru Dumnezeu, ci era comună pentru orice gând care
dorea să intre și să locuiască acolo.
Din nou, cuvântul "a lăsa", care înainte însemna "a împiedica", acum
înseamnă "a îngădui" (Rom. 1:13; 2 Tes. 2:7). Cuvântul "în curând", care
înainte însemna imediat, dar acum înseamnă "la un alt moment dat" (Marcu
6:25; Luca 21:9; 17:7). Cuvântul "a condescende", care acum înseamnă
"renunțare condescendentă la o autoritate reală sau presupusă", înainte însemna
"a merge de mână cu cei umili" (Rom. 12:16).
Unele cuvinte au mai multe sensuri pe care doar contextul le determină.
Cuvântul "din moment ce" poate însemna "după", "dacă", "deoarece" și "în
măsura în care".
Un bun dicționar englezesc este indispensabil pentru studiul etimologiei
sau al derivării cuvintelor, pentru că predicatorul trebuie să lucreze cu
cuvintele. Acestea sunt cărămizile și pietrele cu care își construiește predica.
De aceea, este nevoie de îndemânare în folosirea lor. Cuvintele sunt monedele
predicatorului cu care face afaceri pentru Stăpânul său.
(3) Semnificația cuvintelor din original. În cazul în care există îndoieli cu
privire la sensul exact al unui cuvânt în traducerea engleză, o concordanță
Strong's sau Young's Concordance va oferi sensul său în ebraică sau greacă.
Concordanța engleză-ebraică și engleză-greacă a lui Wigram se va dovedi, de
asemenea, foarte utilă. Cu ajutorul acestor cărți pot fi descoperite nuanțe de
sens, care nu se găsesc în limba engleză. Cu toate acestea, trebuie să ne ferim
de ceea ce a fost numit pe bună dreptate "greacă de amatori". Prin aceasta se
înțelege citarea originalului ca și cum predicatorul ar fi un expert în greacă.
Este mult mai bine să cităm autoritatea și să spunem: "Concordanța Strong's
redă cuvântul astfel etc.". Este bine să ne amintim că, în nici un caz, adevărul
unei doctrine nu este afectat de trimiterea la original. Versiunea autorizată este
bună, dar este bine să consultăm originalul pentru a afla nuanțele de sens, care
aruncă lumină asupra textului, ajutând astfel la interpretarea lui corectă.
De asemenea, este util să observăm diferitele apariții ale unui anumit
cuvânt în original și apoi să observăm numeroasele cuvinte englezești diferite
pe care traducătorii le-au folosit pentru a reda același termen ebraic sau
grecesc. Adesea, în acest mod se poate descoperi o bogăție de material bun
pentru predici. De exemplu, cuvintele "bucurați-vă", "slavă" și "bucurie" din
Romani 5:2-3 și 11 sunt același cuvânt în original și transmit cu adevărat
gândul de "laudă". Este tradus astfel și în 2 Corinteni 7:14; 9:2 etc. Dicționarul
W. E. Vine's Dictionary of New Testament Words (Dicționarul cuvintelor din
Noul Testament) de W. E. Vine este o comoară de informații utile în ceea ce
privește folosirea cuvintelor în textul original și este călduros recomandat.
4. Textul trebuie interpretat în lumina istoriei biblice, a manierelor,
obiceiurilor și geografiei.
Multe afirmații ridicole nu ar fi fost făcute niciodată dacă predicatorul și-
ar fi luat timpul și efortul de a consulta un bun dicționar biblic cu privire la
semnificația termenilor implicați.
(1) Culoarea, obiceiurile și istoria locală explică multe situații altfel
dificile. Să ne uităm la câteva: "Lasă-mă să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl
meu" (Luca 9:59). Aceasta era o vorbă obișnuită în zilele lui Hristos. Nu
însemna că tatăl acestei persoane era mort, sau chiar pe moarte; dar el dorea să
amâne răspunsul său la chemarea lui Hristos până după ce tatăl său murise. De
aici și cuvintele Domnului nostru: "Lăsați-i pe cei morți să-și îngroape morții".
Ne-am referit deja la chestiunea șervețelului, în care servitorul necredincios a
ascuns talantul.
Incidentul cu acoperișul spart, care este consemnat în Marcu 2:4, este un
bun exemplu. Cu o ocazie, un învățător de la Școala Duminicală a descris
clasei sale cum acești patru bărbați, cu riscul vieții lor, s-au târât pe pantele
abrupte ale acoperișului înclinat și au îndepărtat unele dintre țiglele grele
pentru a-l lăsa pe om jos! Un băiat a întrebat neîncrezător: "Dar cum au putut
face asta?". Profesorul a răspuns solemn: "Cu omul acest lucru este imposibil,
dar cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile!"
Bineînțeles, acoperișul era plat, se ajungea la el pe scări, iar acoperișul era ușor
de îndepărtat.
(2) Geografia Bibliei este un studiu extrem de util, iar fiecare predicator ar
trebui să aibă în posesie un atlas biblic bun (Hurlburt's este foarte util).
Observați "suișurile" și "coborâșurile" Scripturii. "Un oarecare om se cobora
din Ierusalim" (Luca 10:30). Acest lucru este adevărat atât din punct de vedere
literar, cât și spiritual, deoarece Ierusalimul se află la două mii cinci sute de
picioare deasupra nivelului mării, în timp ce Ierihonul se află la aproximativ o
mie de picioare sub nivelul mării. Rețineți, de asemenea, că Hristos "s-a
coborât în Capernaum", apoi "s-a suit la Ierusalim" (Ioan 2:12-13). Distanța
dintre locuri are, de asemenea, o mare importanță, ca și caracterul și conturul
țării prin care se spune că trece o persoană. Cartea lui Thompson, The Land
and the Book, furnizează mult material în această direcție.
5. Textul trebuie interpretat în lumina învățăturii generale a
Cuvântului lui Dumnezeu.
(1) Nici o doctrină nu se poate baza pe un text izolat, ci trebuie să
aibă sprijinul tuturor celorlalte Scripturi care se referă la același subiect.
Acesta este sensul versetului: "Nici o profeție a Scripturii nu este de
interpretare particulară" (2 Pet. 1:20-21). Aproape orice învățătură falsă poate
găsi un sprijin aparent dintr-un citat solitar din Scriptură, smuls din contextul
său; dar nu poate niciodată să reziste la testul întregii revelații a Scripturii cu
privire la acel subiect anume.
De exemplu, romano-catolicismul folosește Eclesiastul 9:1 pentru a
dovedi că nimeni nu poate ști că este mântuit în această viață. Adventiștii de
ziua a șaptea folosesc versetul 5 pentru a-și susține falsa teorie a "somnului
sufletesc". Fatalistul folosește versetul 2 pentru a demonstra că "toate lucrurile
se întâmplă la fel pentru toți". Libertinul folosește versetul 2 pentru a dovedi că
"Cum este bunul, așa este și păcătosul". Necredinciosul își bazează negarea
existenței viitoare pe versetul 5, care afirmă: "Morții nu au răsplată". El ar
putea folosi și Psalmul 14:1, care afirmă: "Nu există Dumnezeu". Alții ar putea
lua Romani 3:8, care declară: "Să facem răul ca să vină binele". Sau: "Să
mâncăm și să bem, căci mâine murim!". (1 Cor.15:32). Nu se termină niciodată
utilizarea răutăcioasă pe care o pot face oamenii fără scrupule din Biblie, atunci
când un text este interpretat în lumina lui însuși, și nu în lumina întregii
Scripturi.
Este imposibil de exagerat importanța de a înțelege sensul biblic exact al
marilor cuvinte ale Scripturii și de a avea la îndemână o definiție clară, concisă
și completă a acestor cuvinte. Este una dintre legile fundamentale ale filologiei
(studiul cuvintelor) faptul că definiția corectă a unui termen va avea
întotdeauna un sens bun atunci când este plasată în locul acelui termen.
Ținând cont de acest fapt, predicatorul ar trebui să-și facă o treabă din a
învăța sensul și, de asemenea, să obțină o definiție bună a următoarelor
cuvinte:
Ispășire, împăcare, propice, sfințire, justificare,
mântuire, iertare, neprihănire, răscumpărare, regenerare, acceptare, îndurare,
milă, dragoste, har, credință, speranță, slavă, viață veșnică, predestinare,
rânduială, alegere, chemare, inspirație, rugăciune, închinare, laudă, omul vechi,
omul nou, carnal, spiritual, trup, duh, trup, suflet, pocăință, jertfă, sacrificiu,
cruce, moarte, sânge, preot, păcat, judecată, rai, iad, veșnicie, lume, biserică,
neam, evreu, adevăr, necredință, umblat, stat, pelerin, străin, creștin, etc.
(2) Cele spirituale trebuie comparate cu cele spirituale (1 Cor. 2:12-14).
Biblia nu este o colecție de texte izolate, ci este un întreg organic. Cel mai bun
comentariu al Scripturilor este Scriptura! O persoană a remarcat odată: "Nu
este remarcabilă cantitatea de lumină pe care Biblia o aruncă asupra
comentariilor!". Campbell Morgan a spus: "Din ce în ce mai mult, pe măsură
ce îmbătrânesc și continui să predic, descopăr că, dacă iau un text, am nevoie
de întreaga Biblie pentru a-l explica."
(3)O afirmație obscură nu ar trebui niciodată să fie lăsată să contrazică
sau să anuleze o afirmație clară, precisă și fără echivoc a Scripturii. James
McConkey o spune astfel: "Există o regulă de interpretare juridică în Statele
Unite ale Americii conform căreia, atunci când într-un document se face o
declarație clară, nu se va permite ca nicio declarație ulterioară și obscură să o
întoarcă pe dos. Astfel, dacă o clauză dintr-un testament atribuie toate bunurile
unui om unui anumit moștenitor, nicio clauză ulterioară, care pare să atribuie o
parte din bunuri unui alt moștenitor, nu va fi valabilă. Ceea ce este clar nu
trebuie să lase locul celor îndoielnice."
Aceasta este o regulă foarte importantă de reținut. Doctrina "căderii", sau
învățătura că o persoană cu adevărat regenerată poate cădea și poate fi pierdută
veșnic, se bazează pe anumite afirmații obscure, iar acestea sunt lăsate să
contrazică afirmații clare precum Ioan 10:27-30; Romani 8:29-39; Ioan 5:24; 1
Ioan 5:10-13, etc.
6. Textul trebuie interpretat în lumina semnificației sale tipice, atunci
când aceasta este justificată de alte pasaje din Scriptură.
(1) Definiția unui tip. Definiția lui Scofield este bună: "O ilustrare
intenționată în mod divin a unui adevăr scriptural". Cuvintele pot transmite un
adevăr și totuși nu pot exprima un fapt literal. De exemplu, când Hristos a
spus: "Eu sunt ușa", El a exprimat un adevăr fundamental, dar nu un fapt,
deoarece Hristos nu era o ușă; dar folosirea cuvântului "ușă" a exprimat
adevărul esențial. "Limbajul figurativ este un mod de exprimare a unei idei
prin folosirea cuvintelor care sugerează imagini sau imagini ale ideii" (Ray).
Un tip poate consta din diverse lucruri. Poate fi o persoană, precum Adam
(Rom. 5:14); un eveniment, precum trecerea Mării Roșii (1 Cor. 10:1-11); un
lucru, precum perdeaua din templu (Evr. 10:20); o instituție, precum cortul,
preoția și jertfele (Evr. 9:11); sau un ceremonial, precum Paștele (1 Cor. 5:7).
(2) Existența acestor tipuri este evidentă pentru toți credincioșii. Istoria
Israelul este cartea ilustrată a lui Dumnezeu pentru creștini (citiți 1 Corinteni
10:6-11; Romani 15:4). Cortul, jertfele și preoția sunt pline de semnificație
tipică, așa cum arată clar întreaga epistolă către Evrei (vezi Evr. 9:23; 10:1). În
această epistolă, Dumnezeu folosește atât comparația, cât și contrastul pentru a
transmite adevărul spiritual și a arăta superioritatea lui Hristos față de toate
tipurile din Vechiul Testament.
Solomon, Iona, Aaron și Moise se numără printre numeroasele personaje
tipice (Mat. 12:42; 12:40; Deut. 18:15; Evr. 3:5-6; 7:11). Cartea Apocalipsa
este plină de "semne", așa cum indică în mod clar cuvântul "însemnat" (Apoc.
1:1). De fapt, Vechiul Testament este complet de neînțeles în afara Noului
Testament și invers. "Umbrele" Vechiului Testament cer substanța Noului
Testament (Evr. 10:1). Nu poate exista unul fără celălalt.
(3) Regula de interpretare tipică. Este dificil să se stabilească o regulă
strictă, dar următoarea afirmație poate servi ca un ghid general: "Orice lucru,
incident sau persoană descrisă în Vechiul Testament este folosit în Noul
Testament într-un sens tipic sau spiritual: acesta poate fi folosit fără îndoială."
(4) Valoarea extraordinară a tipurilor nu poate fi supraestimată. Dr.
Griffith Thomas a spus cu finețe: "Vechiul Testament este în mare parte o carte
de profeții neîmplinite, de ceremonii neexplicate și de dorințe nesatisfăcute".
Pe măsură ce deschidem paginile Noului Testament, se vede că aceste profeții
se împlinesc în Hristos; ceremoniile sunt explicate de Hristos; iar dorințele sunt
satisfăcute prin Hristos.
Hristos este marea Cheie a tuturor tipurilor. Acestea nu pot fi înțelese în
afara Lui. Trebuie să existe o cunoaștere a realității înainte ca un tip, sau o
imagine, să poată fi apreciat. Hristos este văzut în toate tipurile. Caracterul
Său, funcțiile și relațiile Sale cu biserica Sa sunt prezentate în aceste tipuri. În
consecință, este esențial ca ele să fie studiate pentru o cunoaștere temeinică a
Lui. În tipuri, Hristos, ca să spunem așa, este luat în bucăți, examinat
îndeaproape și toate numeroasele Sale perfecțiuni sunt puse la vedere pentru
aprecierea și închinarea sufletului. Mulți par să se mulțumească să își limiteze
învățătura tipică la tipul Paștelui, dar aceasta este doar una dintre foarte multe
dintre aceste ilustrații cu scop divin. Împreună cu scriitorul epistolei către
Evrei, "să mergem mai departe" spre un studiu mai aprofundat și o mai mare
folosire a acestui domeniu extrem de rodnic al învățăturii Scripturii.
Câteva dintre cele mai evidente tipuri sunt: Formarea Evei din Adam;
hainele de piele; jertfa lui Abel; chivotul; jertfa lui Isaac; căutarea miresei
pentru Isaac; Iosif; Paștele; Marea Roșie; primul copil de măgar; Marah; Elim;
mana; stânca lovită; Cortul; preoția; jertfele; șarpele de aramă; Iordanul;
curățirea leprosului; Iosua; Rut; David; Solomon; etc.
(5) Pericolul spiritualizării extreme. Biserica a suferit mult din cauza
spiritualizării excesive a incidentelor și tipurilor înregistrate în Cuvântul lui
Dumnezeu. Origen, unul dintre primii părinți, a mers foarte departe pe această
linie și practic a spiritualizat totul. Multe adevăruri simple și literale care se
referă la viitorul lui Israel, la restaurarea și binecuvântarea națională, au fost
spiritualizate și au fost făcute în mod greșit să se aplice la poziția actuală a
Bisericii.
De asemenea, trebuie reținut faptul că nicio doctrină nu ar trebui să se
bazeze pe aceste tipuri. Ele pot servi, și într-adevăr servesc excelent scopului
de a ilustra adevărul doctrinar, dar trebuie păstrate la locul lor desemnat de
Dumnezeu și folosite doar în acest scop. Adventismul de Ziua a Șaptea își
bazează una dintre doctrinele sale false pe presupunerea complet greșită că
Hristos a venit în 1884 cu scopul de a "curăța sanctuarul". Ei se referă la
ritualul din ziua ispășirii pentru confirmarea acestei erori (Lev. 16)!
7 Textul trebuie interpretat în lumina aspectului său dispensațional
(1) Definiția cuvântului "dispensă". Prin dispensație se înțelege baza
tratării lui Dumnezeu cu omenirea, sau cu o parte a omenirii, prin diferite
perioade ale istoriei. Andrew Jukes a expus problema foarte succint:
"Dumnezeu a tratat cu omenirea în diferite perioade de la căderea omului, în
diferite grade de intimitate și, într-un anumit sens, de asemenea, pe principii
diferite. Prin toate, El a avut în vedere un singur scop: să dezvăluie ceea ce este
El și să arate ce este omul; dar acest scop unic a fost pus în evidență în moduri
diferite și în cadrul unor încercări variate și repetate." Definiția lui Scofield
este, de asemenea, bună: "O dispensație este o perioadă de timp, în timpul
căreia omul este testat în ceea ce privește ascultarea față de o anumită revelație
specifică a voinței lui Dumnezeu."
(2) Valoarea învățăturii dispensaționale. Este una dintre cheile esențiale
pentru o bună înțelegere a Scripturilor. Ea este cea care ne dă capacitatea de a
"deosebi lucrurile care diferă" (Fil. 1:10 marg.) În acest sens, fiecare credincios
ar trebui să fie un "D. D.". Acest lucru nu înseamnă "doctor în divinitate", ci
ceva mult mai important și infinit mai bun, un "distingător al diferențelor".
Este esențial ca fiecare creștin să știe unde se află în raport cu programul lui
Dumnezeu pentru acest veac prezent, pentru că numai atunci va putea "împărți
corect cuvântul adevărului" (2 Tim. 2:15).
Chestiunea zilei de Sabat și a vindecării divine, cu numeroasele sale
extravaganțe, și ideile confuze cu privire la relația creștinului cu legea provin
din eșecul de a aprecia corect adevărul dispensațional.
De exemplu, nu trebuie decât să studiezi puțin Biblia pentru a afla că
există o diferență enormă între lege și har (Ioan 1:17; Gal. 2:16); între iudei și
neamuri și Biserica lui Dumnezeu (1 Cor. 10:32); între Sabat și ziua Domnului:
una la sfârșitul săptămânii și cealaltă la începutul ei (Exod 20:8-11; Fapte 20:7;
Apoc. 1:10; Ps. 118:22-24, rețineți în mod deosebit cadrul: "Această
este ziua pe care a făcut-o Domnul"); și între darurile lui Dumnezeu și răsplata
Lui (Ef. 2:8-9; 1 Cor. 3:10-15). El va descoperi că programul lui Dumnezeu
astăzi nu este convertirea lumii, ci luarea din lume a unui popor pentru Numele
Său (Fapte 15:14; Ioan 10:14-16). El va descoperi că există cel puțin șapte
judecăți distincte (Ioan 12:31; 1 Cor. 11:31; 2 Cor. 5:10; Matei 25:32; Ezechiel
20:37; Iuda 6; Apocalipsa 20:11-15). Mica carte a lui C. I. Scofield, Rightly
Dividing the Word of Truth (Împărțirea corectă a Cuvântului Adevărului), este
bună pentru un început în studiul adevărului dispensațional.
(3) Pericolele adevărului dispensațional. Există astăzi ceea ce este
cunoscut sub numele de "ultradispensaționalism". Această școală de
interpretare pendulează spre cealaltă extremă și pune în mod arbitrar
Scripturile în compartimente etanșe, create de ei înșiși. Ea înapoiază Bisericii
câteva dintre epistolele din închisoare ale lui Pavel ca unic mijloc de îndrumare
pentru zilele noastre. Botezul credincioșilor este votat și, în unele cazuri,
observarea Cinei Domnului este eliminată, ca neaparținând ordinii actuale a
lucrurilor. Astfel de extremiști nu fac decât să dovedească faptul că este
posibil, așa cum spune Pavel, să fii "înțelept mai presus de ceea ce este scris"
(1 Cor. 4:6). William Hoste a scris un bun pamflet care expune erorile acestei
școli de interpretare, intitulat Ultra-Dispensationalism Examined. H. A.
Ironside a scris, de asemenea, o broșură excelentă pe această temă, intitulată
Wrongly Dividing the Word of Truth.
O imaginație sfințită poate juca, de asemenea, un rol util în interpretarea
Scripturilor. Personajele istorice pot fi făcute să trăiască în fața unui public în
acest fel. Un simț al dramatismului este, de asemenea, necesar pentru a face ca
narațiunea Scripturii să prindă viață în predicarea cuiva. Faptul că unii
abuzează de aceste daruri nu ar trebui să ne descurajeze să le folosim.
"Oamenii înțelepți nu abandonează un lucru bun pentru că nebunii abuzează de
el".
Broadus are un articol excelent, "Scurte reguli de interpretare a textului",
care îl va răsplăti pe student pentru lectură. Noi nu putem face mai mult decât
să redăm schițele sale. "Interpretați textul (1) Gramatical, (2) Logic, (3) Istoric,
(4) Figurativ, (5) Alegoric, (6) În conformitate cu învățătura generală a
Scripturii."
Ne-am extins în mod intenționat asupra acestui aspect al interpretării
textului, din cauza importanței sale extreme. Trebuie să avem mereu în vedere
că predica există cu unicul scop de a interpreta Cuvântul lui Dumnezeu și în
așa fel încât să lumineze și să edifice ascultătorul.
De la scrierea acestei cărți, o serie de articole ale lui Albert E. Horton,
misionar în Africa de Vest portugheză, au apărut în The Witness, sub titlul: The
Teaching, Interpretation and Application of Scripture. Acestea au fost atât de
excelente încât, cu permisiunea sa foarte amabilă, au fost inserate ca anexă la
această carte. Aceasta ar trebui acum să fie întoarsă și citită cu atenție. Aceasta
va duce mai departe
să sublinieze importanța vitală și necesitatea absolută a interpretării corecte a
textului.
13
TEMA
După ce am discutat chestiunea textului: definiția, necesitatea, selecția și

interpretarea lui, să ne ocupăm acum de a doua parte a predicii, și anume:
I.DEFINIREA TEMEI
Prin aceasta se înțelege acea parte a predicii care definește adevărul

principal care urmează să fie expus din text. Tema este, prin urmare, adevărul
cel mai frapant conținut în text, nu neapărat întregul subiect al textului. Este o
declarație concisă a adevărului principal pe care predicatorul îl vede în textul
său și pe care își propune să-l expună în predica sa. Tema este discursul
condensat: discursul este tema desfășurată. Profesorul Phelps spune: "Tema
este pentru discurs ceea ce este inima pentru sistemul fizic, relația este
organică". Tema, prin urmare, ar trebui să enunțe exact ceea ce predicatorul
intenționează să discute, fără clauze implicate sau termeni explicativi. Uneori,
tema este numită propoziție, sau afirmație.
II.ALEGEREA TEMEI
Acest lucru va depinde în întregime de punctul de vedere al

predicatorului. Va fi un caz de "mulți oameni, multe minți". Patru predicatori
pot alege același text și totuși fiecare dintre ei să aibă o temă diferită.
Să luăm, de exemplu, cel mai cunoscut text din Biblie, Ioan 3:16. Să
presupunem că patru predicatori decid să îl ia ca text pentru o predică. După o
analiză atentă, fiecare scrie ceea ce crede că este tema acestui verset.
1. Primul predicator enunță tema astfel: "Dragostea lui Dumnezeu este
oceanul din care își ia izvorul râul mântuirii". În această temă, accentul este
pus pe dragostea lui Dumnezeu, iar schița pe care o pregătește va avea în
vedere acest gând special. Schița lui ar putea fi ceva de genul acesta:
Este o iubire divină - "Dumnezeu"
Este o iubire supraabundentă - "atât de
iubită" Este o iubire nemeritată -
"lumea"
Este o iubire de sacrificiu - "că a dat... pe Fiul Său"
Este o iubire incluzivă - "oricine crede"
Este o iubire care dăruiește - "nu
pieri" Este o iubire care dăruiește -
"ai... viață"
2. Cel de-al doilea predicator își expune tema astfel: "Darul vieții veșnice
este condiționat de credința în Hristos". Aici accentul este pus pe viața veșnică.
Acest fapt va colora schița sa, pe care o enunță astfel:
Dăruitorul acestei vieți -
"Dumnezeu" Sursa acestei vieți
- "iubirea" Canalul acestei vieți
- "Fiul"
Costul acestei vieți - "a dat... Fiul"
Domeniul de aplicare al acestei vieți -
"oricine" Condiția acestei vieți - "să
creadă"
Caracterul acestei vieți - "veșnică"
3. Cel de-al treilea predicator este lovit de gândul "darului" ca temă
predominantă și, în consecință, își enunță tema în acest sens: "Revelația lui
Dumnezeu ca Dăruitor este demonstrată aici dincolo de orice contradicție." El
își pregătește schița în acest sens, după cum urmează:
Este un dar nesolicitat -
"Dumnezeu" Este un dar nemeritat -
"lumea"
Este un dar de nedescris - "singurul
Fiu născut" Este un dar incluziv -
"oricine" Este un dar condiționat -
"crede"
Este un dar de asigurare - "nu
pieri"
Este un dar nespus de mare - "viața veșnică"
4. Cel de-al patrulea predicator ar putea vedea, în acest verset, cele patru
mari dimensiuni ale iubirii lui Dumnezeu și să-și scrie tema în consecință:
"Cele patru dimensiuni ale iubirii lui Dumnezeu". Schița sa, urmând această
temă, ar putea fi: "4:
Amploarea iubirii lui Dumnezeu - "Atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea" Lungimea iubirii lui
Dumnezeu - "încât Și-a dat... Fiul"
Profunzimea iubirii lui Dumnezeu - "oricine... crede... nu va pieri"
Înălțimea iubirii lui Dumnezeu - "are viață veșnică"
Se va observa că punctul de vedere, în fiecare caz, este diferit. Acesta, la
rândul său, nu numai că determină modul în care este enunțată tema, dar
afectează și pregătirea schiței, astfel încât să prezinte cât mai bine tema.
III.AVANTAJELE ENUNȚĂRII TEMEI
Este esențial ca vorbitorul să știe despre ce urmează să vorbească. Prin

urmare, el trebuie să fie pregătit, dacă este necesar, să expună această temă
publicului său, astfel încât atât vorbitorul, cât și ascultătorul să fie conștienți de
subiectul care urmează să fie discutat. Prin urmare, este o bună disciplină
mentală pentru predicator să scrie ceea ce crede el că este cel mai important
sau cel mai izbitor adevăr din text; și apoi să-și pregătească predica având în
vedere acest lucru. Acest lucru, bineînțeles, va ajuta la asigurarea interesului
celor din
publicul său.
Tema ar trebui să includă tot ceea ce își propune să trateze sau să discute
în predică. Nu este aproape deloc necesar să spunem că această temă ar trebui
să fie enunțată în cel mai interesant mod posibil. Vom discuta acest aspect mai
târziu. Există o distincție marcantă între un subiect și o temă. Un subiect este
mult mai larg decât o temă. De exemplu, subiectul nostru general este
"Omiletica", dar tema noastră de față este "Predica și structura ei" și, în special,
acea parte a predicii care se numește "tema".
IV. METODE DE ENUNȚARE A TEMEI
Există două metode de enunțare a temei: cea logică și cea retorică. 1. Prin
metoda logică se înțelege exprimarea unei gândiri complete,
ceea ce ar implica utilizarea unui verb, fie el exprimat sau implicit. De
exemplu, "Nașterea din nou este esențială pentru intrarea în Împărăția lui
Dumnezeu". Sau: "Mântuirea este prin har, prin credința în Hristos". Sau:
"Viața veșnică este un dar al lui Dumnezeu". Sau: "Este iminentă venirea lui
Hristos?". Sau: "Poate o persoană să știe că este mântuită?". Sau: "Poate un
credincios adevărat să fie vreodată pierdut?".
Astfel, în enunțarea logică a temei, gândirea completă a textului este
exprimată succint. Avantajul acestei metode constă în faptul că ea permite o
gândire clară, o gândire apropiată, o gândire consecutivă și o unitate. Ea îl
împiedică pe vorbitor să adopte ceea ce a fost numit "metoda fluturelui".
Aceasta constă în a fâlfâi de la o temă la alta, într-un mod atât de deconectat,
încât audiența se întreabă ce lecție încearcă predicatorul să transmită.
2. Prin metoda retorică se înțelege enunțarea temei sub forma unei fraze,
adică a unui grup de cuvinte care nu exprimă un gând complet. Să ilustrăm
această metodă prin enunțarea temelor logice, la care ne-am referit deja sub
formă retorică: "Nașterea din nou", "Geneza mântuirii", "Darul lui Dumnezeu",
"Venirea lui Hristos", "Asigurarea mântuirii", "Securitatea veșnică".
Avantajul acestei metode este că permite atât libertatea, cât și varietatea
tratamentului. Este bine ca predicatorul să folosească atât forma logică, cât și
cea retorică. Cu toate acestea, dacă se folosește cea din urmă, ar fi
recomandabil să se exprime și în forma logică, de dragul său și pentru studiu
privat. Acest lucru îi va permite să o aibă clar în minte și îl va ajuta să se
limiteze mai mult la tema sa.
3. Alte câteva exemple
Cititorul să determine care dintre următoarele teme este enunțată în formă
logică sau retorică. Marchează fiecare cu un "L" sau cu un "R", în funcție de
clasificarea sa: "Marele divizor". "Hristos este marele Despărțitor al
oamenilor". "Ce vrea să spună Dumnezeu când declară: "Nu există nicio
diferență"?". "Nici o diferență!" "Semne de viață". "Care sunt dovezile posesiei
de veșnicie?" "Semnele vieții".
viață?" "Plata păcatului și darul lui Dumnezeu." "Salariu sau dar?" "Jertfa vie."
"Dumnezeu dorește prezentarea de bunăvoie a trupului credinciosului."
Se va vedea că fiecare mod de expunere a temei are avantajele sale. De
dragul varietății, care a fost descrisă ca fiind "condimentul vieții", fiecare ar
trebui folosit; dar, așa cum am arătat deja, este mai bine pentru disciplina
minții predicatorului să o enunțe, pentru propriul studiu și profit, în forma
logică.
Nu vom introduce, deocamdată, titlul predicii, pentru că vom dedica un
întreg capitol acestei teme interesante și importante.
14
INTRODUCEREA
Să ne uităm acum la a treia parte a predicii:
I. DEFINIȚIA INTRODUCERII
Prin aceasta se înțelege acea parte a predicii care conduce la discuție și

pregătește astfel audiența pentru partea principală a predicii, discuția.
II.
SCOPURILE ACESTEIA
Acesta servește mai multor scopuri excelente.

1. Să trezească interesul ascultătorilor pentru subiectul ales
O introducere servește aceluiași scop pentru o predică ca o verandă pentru
o casă, sau un preludiu pentru o simfonie, sau zorii pentru răsăritul real al
soarelui deasupra orizontului, sau apropierea unui pod pentru structura propriu-
zisă, sau mugurii pentru un trandafir. Este o apropiere naturală.
2. Pentru a permite vorbitorului să depășească obstacolele care stau în
calea interesului
Un profesor de vorbire în public le spunea elevilor săi că există patru
obstacole care trebuie depășite pentru a câștiga publicul pentru punctul de
vedere al vorbitorului. Aceste obstacole le-a exprimat în frazeologia obișnuită
a omului de pe stradă:
(1) Primul obstacol pe care l-a stilizat: "Ho-hum!". Prin aceasta se
exprimă indiferența și apatia publicului mediu. Acesta se uită la vorbitor în
timp ce acesta se ridică pentru a se adresa adunării, bocește și murmură
somnoros: "Ho-hum! Oare ce va spune acest bălăcăreț?". Pentru a depăși
această "inerție inițială", este esențial să existe o introducere care să-i trezească
pe cei letargici, să-i trezească pe cei apatici și, în același timp, să câștige
urechea înțelegătoare a tuturor celor prezenți. O introducere care nu trezește
atenția ascultătorilor îl va lăsa pe predicator fără audiență, atunci când va
ajunge la discutarea temei sale.
(2) Al doilea obstacol pe care l-a exprimat astfel: "De ce să aduci asta în
discuție?". Auditoriul contestă acum dreptul vorbitorului de a i se adresa pe
subiectul pe care l-a ales. El trebuie acum să procedeze să ia publicul în
încredere și să declare clar și succint de ce și-a ales subiectul. El trebuie să
arate publicului cât de esențial este, în interesul său, ca acest subiect să fie
prezentat în acest moment.
(3) Al treilea obstacol pe care l-a desemnat: "Cum se face asta?". Acesta
este obstacolul incredulității. Este treaba vorbitorului să îl depășească prin
adunarea de argumente clare, puternice, bine ilustrate și bine aplicate, care
el continuă să enunțe în succesiune logică, până când ajunge la punctul
culminant și își face cererea.
(4) Al patrulea obstacol pe care l-a numit: "Și ce dacă?". Prin aceasta,
audiența demonstrează faptul că dorește să știe ce se așteaptă de la ea, iar
vorbitorul trebuie să facă acest lucru într-un mod clar. El ar trebui să-și facă
cererea cât mai ascuțită și mai personală, cerând o decizie în favoarea
adevărului pe care l-a prezentat. Acest lucru ar trebui să nu lase niciun dubiu
fiecărui ascultător cu privire la responsabilitatea sa în această chestiune.
Acest sfat de bun simț, chiar dacă vine de la un om al lumii, conține multe
lucruri pe care predicatorul și învățătorul Evangheliei ar face bine să le ia în
considerare atunci când se adresează unui auditoriu. Cuvintele Mântuitorului
nostru sunt pertinente în această privință: El a declarat: "Copiii acestei lumi
sunt, în generația lor, mai înțelepți decât copiii luminii" (Luca 16:8). Mulți
creștini, dacă și-ar sluji angajatorul lumesc așa cum îl slujește pe Stăpânul lor
ceresc, ar fi fost demisionați de mult timp pentru lene, incompetență și
nepăsare!
3. Să pregătească publicul pentru înțelegerea temei în cauză
Să presupunem că este vorba de nașterea din nou. Audiența medie
nesățioasă are o înțelegere redusă sau chiar inexistentă a acestui subiect. La fel
ca eunucul, întrebarea tacită a fiecărui ascultător este: "Cum aș putea
[înțelege], dacă nu mă va călăuzi cineva?". (Faptele Apostolilor 8:31).
Vorbitorul trebuie să anticipeze această ignoranță și, cu câteva cuvinte bine
alese, să îi trezească atenția asupra importanței vitale a acestui subiect și să îl
lumineze cu privire la semnificația lui. Interesul este o atenție susținută. Prin
urmare, este esențial ca atenția ascultătorului să fie mai întâi câștigată și apoi
menținută până la sfârșit. Introducerea ar trebui să fie o înclinare, prin care un
auditoriu este adus de la nivelul său scăzut, sau din inerție, la planul superior al
gândirii vorbitorului. Prin intermediul acestei introduceri, predicatorul
anticipează și înlătură obstacolele care altfel ar împiedica auditoriul să
înțeleagă importanța și semnificația temei.
Vom presupune că tema este nașterea din nou. Poate că o introducere de
genul acesta ar putea servi scopului: "Care ar fi reacția ta dacă cineva, știind
foarte bine că ai o înclinație religioasă și o viață morală, te-ar privi drept în
ochi și ți-ar spune, cu o seriozitate solemnă și impresionantă: "Trebuie să vă
nașteți din nou!". Un astfel de incident a avut loc, de fapt, cu aproape două mii
de ani în urmă. Persoana căreia i s-au adresat cuvintele a fost un conducător al
evreilor pe nume Nicodim, iar interlocutorul nu a fost nimeni altul decât
eternul și întrupatul Fiu al lui Dumnezeu."
4. Pentru a-și asigura bunăvoința publicului
Ascultătorii pot avea prejudecăți și chiar să fie antagoniști atât față de
vorbitor și tema sa. Prin urmare, se poate aprecia cu ușurință cât de necesar
este ca vorbitorul, chiar la începutul predicii sale, să le dizolve prejudecățile, să
le dezarmeze îndoielile și să le ia încrederea. Mulți ascultători care "au venit să
batjocorească, au rămas să se roage", datorită unei bune introduceri. Primele
impresii sunt adesea de durată. Cât de important este, așadar, ca el să facă din
această impresie una favorabilă mesajului său! Un tânăr predicator l-a întrebat
pe un frate mai în vârstă care era cea mai bună metodă de a obține atenția unui
auditoriu. Răspunsul, oarecum brusc, dar înțelept, a fost: "Dă-i ceva la care să
participe!".
5. Câteva exemple din marile predici ale Bibliei
Studiindu-le, se poate vedea cum vorbitorul a căutat să se pună "en
rapport" cu publicul său. Observați introducerea lui Petru în Fapte 2:14-
21. Vedeți cum a căutat să dezmintă ideea falsă a batjocoritorilor și apoi a făcut
apel direct la Scripturile pe care toți le recunoșteau ca fiind Cuvântul lui
Dumnezeu. Apoi a urmat explicația despre darul miraculos al limbilor prin care
fiecare persoană auzea, în limba sa, "lucrările minunate ale lui Dumnezeu".
Observați, de asemenea, introducerile la celelalte discursuri ale sale din Fapte
3:12; 4:8-9; 10:34-35. Priviți abordarea magistrală a lui Ștefan în discursul său
în fața Sinedriului, Fapte 7:2. Observați introducerile scurte, dar grăitoare, ale
lui Pavel: Fapte 13:16-23; 17:22-23; 22:1-5; 24:10; 26:1-3.
III.IMPORTANȚA ACESTEIA
Introducerea a fost bine numită "cele cinci minute cruciale". În această

perioadă, vorbitorul își va câștiga sau își va pierde audiența. Dacă introducerea
nu reușește să câștige urechea simpatică a ascultătorilor, predica care urmează
va fi pierdută de public. Napoleon a atribuit succesele sale împotriva
austriecilor folosirii experte a primelor cinci minute de luptă.
"Bine început este pe jumătate făcut", este un sfat bun. De aceea, este
mare nevoie de o pregătire foarte atentă și plină de rugăciune a introducerii.
Predicatorul trebuie să stăpânească arta de a porni cu dreptul. Acest lucru este
la fel de esențial într-o predică ca și într-o cursă pe jos. Este posibil, așa cum
știm cu toții din experiența dureroasă, ca un vorbitor să se învârtă în jurul cozii
de mure și să nu spună nimic extrem de mult timp. Așa cum vânzătorilor li se
face un curs preliminar de pregătire în arta de a aborda potențialul client, în
vederea accesului în casa și în buzunarul acestuia, tot așa predicatorul trebuie
să studieze cea mai bună cale de a avea acces în mintea oamenilor în vederea
vânzării adevărului. Cu siguranță, nu există nicio îndoială că predicatorul are
cel mai bun produs din întreaga lume. Prin urmare, să îl prezinte în așa fel încât
ochiul, urechea și inima ascultătorului să răspundă la el cu interes și credință.
Pentru a prinde un cal, trebuie mai întâi să-i prinzi ochiul. Abia apoi poate să-i
pună un ham în jurul gâtului și să-l conducă acolo unde dorește. Predicatorul
trebuie să facă acest lucru
la fel, dacă dorește să-i conducă pe oameni pe calea vieții.
IV.CÂTEVA SUGESTII ÎN ACEST SENS
În pregătirea introducerii trebuie să se țină cont de cinci lucruri:

1. Ar trebui să conducă direct la discuție
Publicul nu ar trebui să fie condus într-un turneu de la Dan la Beer-Șeba.
Introducerea nu este decât o poartă care duce direct la corpul discursului. Prin
urmare, vorbitorul ar trebui să conducă audiența prin ea și nu să se balanseze
încoace și încolo de poartă! Tot ceea ce este irelevant pentru temă trebuie
eliminat cu rigurozitate. Nu uitați, o introducere care nu duce nicăieri duce
întotdeauna publicul cu ea! Fiecare temă are o abordare firească. Aceasta
trebuie găsită, iar publicul trebuie condus pe ea. Introducerile lui D. L. Moody
erau scurte și aproape abrupte, dar mergeau strict la subiect și nu se pierdea
timp cu umplutură inutilă.
Un profesor de omiletică obișnuia să spună povestea unui fermier care s-a
oprit din arat pentru a urmări un șobolan. În timpul acestui proces, a pierdut o
oră din timpul său și a călcat în picioare o mulțime de porumb tânăr. Între timp,
caii lui au fugit și au deteriorat plugul. Cel mai rău este că nu a reușit să prindă
șobolanul! Învățătorul îi sublinia atunci morala și îi spunea: "Nu-ți întrerupe
predica pentru a alerga după gânduri rătăcite și fără importanță, ci continuă-ți
predica!".
2. Nu trebuie să promită mai mult decât poate oferi predica
Să pregătești un public, în introducere, pentru o demonstrație a bombei
atomice și apoi să dai drumul la un pistol cu explozibil în predică este, cel
puțin, un anti-climax! Predicatorul ar trebui să se ferească să urmeze exemplul
negustorilor de baliverne de la mijlocul unui târg județean care, cu voci
zgomotoase, anunță pe toată lumea că expoziția lor particulară este "cel mai
stupefiant și colosal spectacol de pe pământ!".
3. Ar trebui să fie simplu și modest
Predicatorul nu ar trebui să capitalizeze pe "i"-urile majuscule! Crucea
este litera "I" majusculă tăiat (observați cei cinci "I" din Gal. 2:20). Se va
observa că toți sunt răstigniți împreună cu Hristos, iar acesta este locul potrivit
pentru acel mic pronume perpendicular rigid. Hristos trebuie să aibă
preeminența în introducere, precum și pe tot parcursul predicii. Predicatorul nu
ar trebui să fie asemenea mașinii cu aburi învechite care folosea atât de mult
abur atunci când fluiera încât, în timp ce fluiera, nu-și putea trage încărcătura.
Prin urmare, el ar trebui să aibă grijă să nu-și folosească tot aburul în
introducere, ci să lase o parte pentru predică. Orice tendință de a fi "high
falutin'" ar trebui să fie eliminată fără milă și va fi o bună scăpare de gunoaiele
rele. Nimic nu este mai susceptibil să trezească resentimente în auditoriu decât
ca acesta să fie impresionat de aerul conștient de superioritate al predicatorului
în introducerea sa.
4. Ar trebui să fie variate
Predicatorul nu trebuie să se ferească doar de ritualism, ci și de rutualism.
S-a subliniat adesea că singura diferență dintre o rutină și un mormânt este
adâncimea ei! Există multe moduri diferite de a introduce o predică, iar cineva
ar trebui să se facă stăpân pe toate. Prin practică constantă, un vorbitor devine
competent în această privință.
5. Nu ar trebui să fie lung
Lungimea sa, desigur, va fi determinată de temă. Cinci minute, sau mai
puțin, ar trebui să fie suficient pentru un discurs de patruzeci de minute.
Predica nu există pentru introducere, ci viceversa. O introducere lungă nu
numai că este obositoare, dar își anulează însuși scopul, care este de a trezi
atenția și nu de a epuiza răbdarea auditoriului.
V.CÂTEVA SURSE DIN CARE SE POATE EXTRAGE INTRODUCEREA
Acest lucru va ajuta la asigurarea acelei varietăți, atât de necesară

în predicare:
1. Din textul însuși, văzut în lumina contextului său sau a
cadrului său istoric
Iată două exemple:
(1) "Cele patru cereri ale lui Iosif" (Gen. 40:14). "Iosif este poate cel mai
complet tip personal al Domnului nostru Iisus Hristos din întregul Vechi
Testament. Nu trebuie decât să citim povestea vieții sale pentru a vedea în ea
nenumărate asemănări cu cea a vieții Domnului nostru. Așa cum Noul
Testament se referă la Hristos ca fiind "mai mare decât Solomon", "mai mare
decât Iona" și "mai mare decât Moise și Aaron", tot așa și El este mai mare
decât Iosif. Vom vedea, în aceste patru cereri pe care Iosif i le-a făcut
majordomului, o ilustrare izbitoare a celor patru cereri pe care Hristos le face
ucenicilor Săi în acest timp prezent."
(2) "Ultimele cuvinte ale Bibliei" (Apoc. 22:20-21). "Biblia este o carte
minunată. Are o deschidere magnifică: "La început, Dumnezeu a creat cerul și
pământul". Are un conținut minunat: istoria relațiilor lui Dumnezeu cu
omenirea. Are un sfârșit minunat, așa cum am citit deja. Există unele persoane,
în principal de gen feminin, care nu ar îndrăzni să citească o carte până când nu
ar fi aruncat mai întâi o privire superficială asupra începutului ei și apoi ar fi
trecut rapid la paginile de încheiere. Dacă începe bine și pare să se încheie
fericit, ele concluzionează că merită să citească acea carte. Biblia, după acest
test, ar trebui să se dovedească a fi, și chiar este, cea mai interesantă carte din
întreaga lume."
2. Din cartea în care se găsește textul
Adică, se poate spune ceva despre autor și despre circumstanțele în care a
fost scrisă.
(1) "Ultimul mesaj al lui Pavel" (2 Tim. 3:14-4:8). "Ultimele cuvinte ale
oamenilor sunt
o atenție deosebită și sunt de obicei prețuite de cei care le iubesc și le admiră.
Atunci când o persoană se confruntă cu moartea și cu eternitatea, toate
pretențiile sunt lăsate deoparte, iar realitatea și seriozitatea devin nota cheie a
cuvintelor sale. Aceste cuvinte ale lui Pavel, pe care tocmai le-am citit, au fost
scrise cu aproximativ șase săptămâni înainte de martiriul său, când, la fel ca
mulți "de care lumea nu era demnă", și-a pecetluit mărturia pentru Hristos cu
sângele vieții sale. Având în vedere aceste circumstanțe, ultima sa scrisoare,
adresată lui Timotei, ar trebui să se dovedească a conține multe pentru folosul
nostru spiritual."
(2) "Numele lui Isus în Evrei" (Evr. 2:9; 3:1; 4:14; 6:20; 7:22; 10:19; 12:2;
13:8). "Evreul, întorcându-se la creștinism, a părăsit legea cu ritualul ei
elaborat, cu jertfele sale materiale, cu altarul și templul său. Acum el se închina
prin credință. Dar când a venit persecuția, a început să se întrebe dacă nu
cumva a făcut o greșeală gravă. Înainte, el avea mângâiere și consolare în lege
și în jertfe. Putea să se întoarcă, atunci când era necesar, la altar și la templu.
Acum, nu mai era nimic tangibil, nimic vizibil pe care să se poată sprijini
pentru a se încrede. Îndoindu-se de avantajele convertirii, mulți se gândeau să
se întoarcă la turma iudaismului. Acestora le trimite scriitorul această epistolă
către Evrei. Povara mesajului său, pe scurt, este următoarea: "Ați renunțat la
toate lucrurile materiale asociate cu economia mozaică. Este adevărat, dar
acum vă puteți întoarce la Domnul Isus Hristos. El este mai mare și mai bun
decât toate aceste lucruri, căci ele nu erau decât umbre, arătând spre El'...
"Folosirea numelui lui Isus, menționat de opt ori în epistola către Evrei,
pune în fața evreilor care au îmbrățișat creștinismul opt lecții frumoase, fiecare
dintre ele fiind calculată pentru a-i încuraja să se țină de profesia lor. Și nouă,
'peste care a venit sfârșitul veacului', ne sunt trimise și aceste lucruri. Să le
examinăm pentru ca și noi să găsim în ele încurajare și mângâiere" (J. Boyd,
M. D. în revista The Witness).
3. Prin compararea textului cu alte texte care se referă la aceeași temă
sau care o pun în lumină, fie prin comparație, fie prin contrast.
(1) "Cina Domnului" (1 Cor. 11:20, 23-26). "Sunt multe cine despre care
se vorbește în Scriptură și fiecare are propria sa semnificație spirituală. În Luca
14 ni se vorbește despre 'un om care a făcut o cină mare și a invitat pe mulți'.
Aceasta ar putea fi numită: 'Cina Evangheliei'. În Apocalipsa 3:20, Hristos
vorbește despre o cină pe care este pregătit să o savureze cu fiecare individ
care Îi va auzi glasul și Îi va deschide ușa inimii sale. Am putea numi aceasta,
'Cina părtășiei'. În Apocalipsa 19, este făcută vestea fericită: 'Fericiți cei care
sunt chemați la cina nunții Mielului!'. Ce cină măreață va fi aceea, când toți cei
răscumpărați din toate timpurile vor sta la masă în prezența Celui pe care toți îl
adoră! Dar această cină, despre care am citit, este
se distinge de aceste alte cine prin titlul "Cina Domnului". Să vedem de ce
această cină este în mod special a Domnului".
(2) "Dorința inimii" (Ps. 37:4). "Cel mai lămuritor lucru despre orice
persoană sunt dorințele sale. Lăsați o persoană să scrie pe o foaie de hârtie care
sunt dorințele supreme ale inimii sale și, din această declarație, se poate forma
o estimare corectă a ceea ce este ea cu adevărat. Mintea a fost întotdeauna
măsura omului. Nici o persoană nu se poate ridica mai sus decât gândurile sale.
Așa cum spune Scriptura: "Căci așa cum gândește omul în inima lui, așa este
el". Cineva a spus: "Nu ești ceea ce crezi că ești, ci ceea ce gândești, ești!".
Inima, în Scriptură, este văzută ca fiind partea motivantă a ființei omului. Cât
de esențial este, așadar, ca dorințele inimii să fie de o asemenea natură încât
Dumnezeu să le poată îndeplini și, astfel, să aducă atât slavă Lui însuși, cât și
binecuvântare credinciosului!"
4. Printr-o întrebare surprinzătoare, care trezește atenția și provoacă la
reflecție
(1) "Cel mai mare obiectiv al vieții" (Col. 4:12). "Care ar trebui să fie,
după părerea dumneavoastră, obiectivul suprem al vieții unui creștin, spre a
cărui realizare ar trebui să se aplece orice efort? Este acela de a ocupa o poziție
bună în lumea afacerilor? Să aibă o căsnicie fericită? Să posede capacitatea de
a predica Evanghelia sau de a preda Cuvântul lui Dumnezeu? Să fie un martir
al convingerilor sale scripturale? Nu! Toate acestea pot fi foarte bune la locul
lor, dar obiectivul suprem pentru fiecare credincios ar trebui să fie dorința,
cunoașterea, realizarea și trăirea continuă în bucuria voinței lui Dumnezeu.
Nimic nu poate fi mai mare decât acest lucru. Toate viețile sunt la fel de mari
sau mici, în funcție de măsura în care sunt trăite fie în, fie în afara voinței lui
Dumnezeu. Succesul vieții unei persoane nu este determinat de numărul de ani
pe care i-a trăit pe pământ, ci de timpul pe care l-a petrecut în voia lui
Dumnezeu."
(2) "Ceva despre nimic" (1 Tim. 6:7; Ioan 6:63; 3:27; Gal. 6:3; 1 Cor. 8:2;
Ioan 15:5). "Ce este ceea ce iubesc oamenii mai mult decât viața, de care se
tem mai mult decât de moarte, ceea ce vrea bogatul și are săracul, ceea ce
cheltuiește avarul și economisește cheltuitorul, ceea ce aduce fiecare în lume și
ceea ce va lua fiecare din lume? Răspunsul la această ghicitoare formează
subiectul temei noastre, care este - nimic!"
5. Printr-o referire la manierele și obiceiurile biblice, sau la geografia
țării
(1) "Bunul samaritean" (Luca 10:30-37). "Povestea noastră începe astfel:
"Un om oarecare se cobora de la Ierusalim la Ierihon. Pentru noi, care trăim la
mii de kilometri de aceste două locuri, aceste cuvinte au o semnificație redusă.
Pentru cei care au auzit aceste cuvinte de pe buzele Fiului lui Dumnezeu, ele
erau pline de semnificație spirituală. Ierusalimul este situat pe un lanț de
dealuri la două mii cinci sute de metri deasupra nivelului mării; în timp ce
Ierihonul, aproape de marginile Mării Moarte, este la cel puțin
o mie de metri sub nivelul mării. Prin urmare, cuvântul "jos" poate fi luat
foarte literal.
"Dar mai mult, Ierusalimul era "cetatea marelui Rege". Semnificația sa
este redată în mod diferit ca fiind 'locul păcii', 'locul viziunii' și 'locul
binecuvântării'. Ierihonul, dimpotrivă, era orașul ale cărui ziduri au căzut în
mod miraculos în fața poporului lui Israel și asupra reconstruirii căruia
Dumnezeu a pus un blestem. Astfel, acest om oarecare a întors spatele locului
binecuvântării pentru a merge la locul blestemului; a părăsit locul viziunii
pentru a merge la locul întunericului; a călătorit de la locul păcii la locul
neliniștii. Astfel, el devine o imagine a întregii umanități prin natura sa, care s-
a întors, "fiecare pe calea sa"."
6. O ilustrație sau o povestire care va servi pentru a pune în lumină textul
în sine, sau un incident din experiența proprie în care acest text a avut un rol
important.
(1) "Întrebarea fără răspuns" (Evr. 2:3). "Cu câțiva ani în urmă, un
prieten scoțian de-al meu, în timp ce se plimba pe străzile din Johannesburg,
Africa de Sud, a aruncat din întâmplare o privire în șanț și a văzut o bucată de
hârtie pe care era scris cu litere mari: "Cinci mii de lire recompensă!". Mișcat
de curiozitate, ca să nu mai spunem că dorea să intre în posesia substanțialei
recompense, s-a aplecat și a recuperat hârtia. S-a dovedit a fi un tratat
evanghelic de patru pagini. Deschizându-l, a citit: "Cinci mii de lire sterline
vor fi plătite persoanei sau persoanelor care pot răspunde la următoarea
întrebare: "Cum vom scăpa, dacă neglijăm o mântuire atât de mare?". Inutil să
mai spunem că recompensa rămâne nerevendicată până în ziua de azi!"
(2) "Lucrurile indispensabile" (Evr. 9:22). "Se povestește despre un om
din pădurile din spate care, la invitația unui prieten bogat din New York, a
venit să viziteze marea metropolă. Era pentru prima dată când părăsea casa sa
de pe dealuri și a fost plin de uimire pentru ceea ce a văzut. Și-a petrecut prima
zi făcând cumpărături pe Fifth Avenue. La întoarcerea în casa prietenului său,
gazda l-a întrebat: "Ei bine, Bill, ce părere ai despre marele nostru oraș?".
Omul de la țară a ezitat o clipă, apoi a spus: "Ei bine, George, în viața mea nu
am văzut atâtea lucruri de care m-aș putea lipsi cu ușurință!". Învățase, așa cum
au învățat majoritatea dintre noi, că civilizația a adăugat multe lucruri în viața
noastră de care ne putem dispensa cu ușurință. Să ne uităm acum la anumite
lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu care sunt descrise ca fiind absolut
indispensabile și fără de care nimeni nu poate trăi o viață care să fie plăcută lui
Dumnezeu."
Cunoscutul autor, F. W. Boreham, a scris multe cărți despre influența
anumitor texte asupra marilor bărbați și femei. Eseurile sale, extrem de bine
scrise, nu sunt doar inspiraționale, ci oferă material abundent care poate fi
folosit cu folos în scopuri introductive.
7. Ocazia de față poate furniza materialul
Poate fi o nuntă sau o înmormântare; un Revelion sau o zi de Anul Nou; un
Sărbătoarea Crăciunului; Ziua Mamei; Ziua Independenței; Ziua Muncii; Ziua
Recunoștinței; Duminica Paștelui; inaugurarea unei clădiri bisericești etc.
Fiecare dintre aceste ocazii va oferi material pentru o introducere adecvată.
(1) "Hristos, cel care rezolvă problemele" (Ioan 14:1-3). Aceasta ar fi
potrivită pentru o înmormântare. "Toți sunt de acord că viața este plină de
mistere și de probleme nerezolvate. Cei mai înțelepți dintre oameni și-au
petrecut viața într-un efort zadarnic de a străpunge vălul care învăluie aceste
întrebări perplexe. Filozofii, din timpuri imemoriale, s-au luptat cu ele până
când și ei au trebuit să se plece în fața mersului inevitabil al timpului și a
mâinii morții.
"Poate că cele mai mari trei probleme sunt: problema relațiilor
providențiale ale lui Dumnezeu cu omenirea; problema prezenței păcatului în
lume; și problema viitorului și a ceea ce vine după moarte.
"În urmă cu nouăsprezece sute de ani s-a născut în mod miraculos în
această lume Cineva care, în câteva cuvinte scurte, a rezolvat aceste trei
probleme extraordinare ale vieții. Să examinăm cuvintele Sale și să vedem cum
Hristos, care a vorbit așa cum nimeni nu a vorbit vreodată, a rezolvat pe deplin
și satisfăcător fiecare dintre aceste probleme."
(2) "Până acum și de acum înainte" (1 Sam. 7:1-13; 2 Cor. 5:13-21).
Aceasta este deosebit de adaptată pentru perioada Anului Nou. "Rece și cinică
este într-adevăr acea inimă care rămâne nemișcată la trecerea unui an vechi și
la nașterea unui nou an. Calinic trebuie să fie acel suflet care poate sta lângă
cărbunii muribunzi ai focului unui an vechi și rămâne neatins în timp ce
memoria ține în loc ușa zilelor, săptămânilor și lunilor trecute care s-au
combinat pentru a forma anul care a trecut atât de repede.
"S-au întâmplat multe de când am sărbătorit ultima dată trecerea anului
vechi și începutul unuia nou. Avem multe de regretat în ceea ce privește
eșecurile; avem multe motive de laudă pentru credincioșia lui Dumnezeu, așa
cum se vede în grija Sa care ne păstrează, ne asigură și ne protejează. Prin
urmare, să privim înapoi peste trecut pentru a vedea "până acum" al purtării
Domnului cu noi, pentru amintirea noastră; și apoi să privim spre viitor și să
vedem "de acum înainte" al responsabilității noastre pentru anii care ne
așteaptă."
8. Istoria seculară, atât trecută cât și prezentă, va furniza multe lucruri
care pot fi folosite în acest scop.
(1) "Lucruri care merită știute". "Socrate, marele filozof grec, care a trăit
în anul 440 î. Hr., a remarcat odată: "Mi-am petrecut întreaga viață aducând
oamenii dintr-o stare de ignoranță inconștientă la o stare de ignoranță
conștientă.". Cu siguranță că nimeni nu-l va acuza că a trăit în zadar; căci
conștientizarea propriei ignoranțe este esențială atât pentru dorința, cât și
pentru dobândirea cunoașterii. Primul pas în sala cunoașterii este admiterea
propriei ignoranțe."
(2) "Pace" (Rom. 5:1). "Va trece mult timp până când va fi uitat
incidentul în care Neville Chamberlain, cu fața îngândurată, dar cu gesturi
triumfătoare,
a coborât din avionul care îl adusese de la un interviu cu Hitler la München.
Fluturând o hârtie, a strigat oamenilor care veniseră să-l întâlnească: "Pace în
timpul nostru!". Din păcate, a fost o pace de scurtă durată, pentru că se baza pe
promisiunea unei persoane de neîncredere, pentru care o promisiune solemnă
nu însemna nimic. Cât de diferit este cuvântul unui alt Om, Care Și-a părăsit
căminul din ceruri pentru a aduce, pe un pământ pătat de păcat și sfâșiat de
război, o pace veșnică și, mai presus de toate, întemeiată pe dreptatea perfectă
a unui Dumnezeu sfânt! Despre această pace vrem să vorbim".
9. Un citat potrivit din poeți, sau un imn, va servi adesea la trezirea
atenției asupra mesajului
(1) "Evanghelia în șapte cuvinte" (Efeseni 2:8). "Dacă există un lucru mai
presus de orice altceva care distinge Evanghelia harului lui Dumnezeu de toate
schemele de religie concepute de oameni, acesta este simplitatea sa extremă.
William Cowper, marele poet creștin de acum o sută cincizeci de ani, a scris
despre acest fapt în următoarele rânduri: "În primul rând, Evanghelia este un
lucru foarte simplu:
O, cât de diferit de lucrările complexe ale

omului, planul ușor, fără artă, neîngrădit
al Cerului! Nu există haruri meschine
care să înșele.
Fără ornamente care să-i înghesuie
grămada; De ostentație, ca și de
slăbiciune, liberă, Ea stă ca arcul
cerulean pe care-l vedem, Maiestuos în
propria-i simplitate.
Înscrise deasupra portalului, de

departe vizibile ca strălucirea unei
stele, Lizibile doar prin lumina pe
care o dau
Rămâi cu cuvintele care înviorează sufletul: "Credeți
și trăiți!". Prea mulți șocați de ceea ce ar trebui să-i
farmece cel mai mult, Disprețuiesc direcția simplă și
se pierd.
Pledoaria faptelor, pe cât de arogantă, pe atât de deșartă,
Cerul se-ntoarce cu ură și dispreț; Căci
Hristos la fel de repede ar abdica de la ai Săi,
Cum se apleacă din ceruri să vândă mândrului un tron!
(2)"Cea mai mare descoperire a vieții" (Prov. 2:1-5). "Cea mai mare
descoperire a vieții este cunoașterea lui Dumnezeu. Această descoperire
eclipsează până la nesemnificație așa-numitele mari descoperiri ale omului. Ce
se poate compara, pentru o clipă, cu o cunoaștere personală a acelei Ființe
infinite și veșnice, atotînțeleaptă, atotputernică, atot
prezent și neschimbat în toate atributele Sale divine! Thomas Binney a exprimat
frumos acest fapt în următorul imn:
Lumină veșnică! Lumină

eternă! Cât de pur trebuie
să fie sufletul
Când, plasat în privirea Ta
scrutătoare, nu se retrage, ci cu
încântare calmă Pot trăi și să Te
privesc pe Tine!
Spiritele care înconjoară tronul

Pot purta fericirea arzătoare;
Dar asta e cu siguranță doar a lor,
din moment ce nu au cunoscut
niciodată, niciodată, o lume
decăzută ca aceasta.
O, cum aș putea eu, a cărui sferă

natală este întunecată, a cărui
minte este întunecată, În fața
Inefabilului să apar
Și pe duhul meu gol poartă
raza necreată?
Există o cale pentru ca omul

să se ridice la acea locuință
sublimă,
O jertfă și un sacrificiu,
Energiile Duhului Sfânt,
Un avocat al lui
Dumnezeu.
Acestea, acestea ne pregătesc

pentru vederea Maiestății de sus:
Fiii ignoranței și ai nopții, Pot
locui în lumina eternă Prin
iubirea eternă."
Acestea nu sunt toate sursele din care se poate extrage materialul

introductiv, dar cele nouă surse vor contribui la asigurarea varietății necesare,
esențială pentru ca introducerea să servească scopului pentru care este
destinată.
15
DISCUȚIA
După ce am descris primele trei părți ale predicii: textul, tema și

introducerea, acum analizăm cea mai importantă parte a predicii: discuția și
diviziunile care alcătuiesc corpul predicii.
I.DEFINIȚIA ACESTEIA
Discuția este acea parte a predicii care prezintă adevărul conținut în text și
în temă. Prin urmare, este cea mai importantă parte a predicii. Ea este cea
pentru care există textul, tema, introducerea și concluzia. Predicatorul poate fi
asemănat cu un constructor și predica sa cu clădirea pe care dorește să o ridice
în mintea ascultătorului. Pentru această clădire, el are nevoie de un plan bine
definit. Treaba lui, în predică, este să elaboreze planul său de construire a
clădirii. Mai întâi trebuie pusă o fundație și, procedând într-o succesiune
ordonată, predicatorul construiește până când structura este completă.
II.NECESITATEA DIVIZĂRII DISCUȚIILOR
Așa cum o clădire are nevoie de o triplă împărțire: fundație, suprastructură

și acoperiș, la fel și discuția trebuie să aibă o ordine precisă. Natura însăși ne
poate învăța în această privință (1 Cor. 11:14). Timpul are trei diviziuni
distincte: trecut, prezent și viitor. Fiecare zi are părțile ei: zorii, dimineața,
prânzul, după-amiaza, seara și noaptea. Și viața poate fi clasificată în diviziuni:
copilăria, copilăria, tinerețea, bărbăția, vârsta mijlocie și bătrânețea. Fiecare an
este martorul a patru anotimpuri distincte: primăvara, vara, toamna și iarna.
III.SCOPUL ACESTOR DIVIZIUNI
Aceste diviziuni ale predicatului au același scop ca și scheletul corpului

uman. Oasele sunt cadrul pe care este construit corpul. Se poate avea un
schelet fără corp, dar cu greu un corp fără schelet, dacă nu este vorba de o
meduză, și nici o predică nu ar trebui să semene cu aceasta! În discursul său,
vorbitorul trebuie să îmbrace scheletul schiței sale cu carnea și sângele
propriilor sale gânduri și cuvinte. Observați un triplu scop al diviziunilor.
1. Ei îl țin pe vorbitor la tema sa
Diviziunile îl împiedică să se rătăcească pe câmpurile fanteziei; sau să
generalizeze, cu ora, de la Geneză la Apocalipsă.
2. Au tendința de a reține atenția publicului
Diviziunile clarifică procesul logic al gândirii predicatorului.
Planul vorbitorului este perceput și argumentul său progresiv este apreciat, pe
măsură ce trece de la un punct la altul.
3. Ele ajută memoria
Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii și nu al confuziei, iar El a făcut ca
mințile oamenilor să fie ordonate (1 Cor. 14:33, 40). Mintea umană cere
instinctiv ordine și se teme de haos. Ordinea transformă o gloată într-o armată.
Ordinea este "prima lege a cerului". Pe măsură ce vorbitorul prezintă adevărul
într-un mod ordonat și legat între ele, el face o impresie ordonată asupra minții
ascultătorului și îi permite să-și amintească mult timp după aceea diferitele
puncte sau diviziuni.
Dr. James M. Gray obișnuia să compare o predică cu împachetarea unei
comenzi de cumpărături într-o pungă. Când punga este dusă acasă, bunurile
sunt scoase în ordine. Prin urmare, trebuie să împachetăm aceste diviziuni, în
mod ordonat, în mintea ascultătorului, astfel încât acesta să poată despacheta
predica atunci când are timp liber. Este posibil să spui o mulțime de lucruri
bune într-o predică, dar, dacă nu există o succesiune ordonată, predica va fi
repede uitată.
IV.UNELE REGULI CARE REGLEMENTEAZĂ FORMAREA ACESTOR DIVIZIUNI
1. Fiecare diviziune trebuie să fie clară și distinctă de celelalte divizii.

Fiecare diviziune ar trebui să conțină o idee suplimentară care să o
deosebească de oricare dintre celelalte. Cea de-a doua diviziune nu trebuie să
fie o reluare a primei, ci să fie distinctă de aceasta și progresivă în gândirea sa.
2. Planul de predică trebuie să aibă trei calități esențiale
Trebuie să existe ordine, mișcare și progres. Să ilustrăm ce înseamnă
aceste cuvinte. Un carusel are mișcare, dar nu și progres. Singurul său efect
este de a produce amețeală, iar acest lucru, în mod categoric, este ceea ce o
predică nu ar trebui să producă asupra unui auditoriu! O companie de soldați,
angajată în marcarea timpului, prezintă cu siguranță ordine și mișcare, dar nu
există niciun progres. Unele predici sunt de acest tip. Predicatorul a folosit o
mulțime de cuvinte și a manifestat o anumită cantitate de mișcare, dar, pentru a
folosi limbajul omului de pe stradă, "nu a ajuns repede nicăieri!". O gloată de
gloată are atât mișcare, cât și progres, dar nu posedă nicio ordine. Se mișcă
după cum îi dictează fantezia, năvălind încoace și încolo, dar fără coerență,
producând doar confuzie și, foarte adesea, pagube la bunuri de valoare. O
armată în marș posedă toate cele trei elemente esențiale ale unei bune predici,
pentru că are ordine, mișcare și progres.
În război, o armată care atacă, după o deliberare atentă, își trasează
obiectivele. Ea are un prim, un al doilea și un al treilea obiectiv. După ce
primul a fost obținut, poate trece la al doilea și apoi la al treilea, până când
planul de luptă a fost consumat. Predicatorul, prin intermediul predicii sale, își
propune să captureze orașul Mansoul pentru Hristos. Prin urmare, el trebuie să-
și planifice obiectivele și să lase fiecare
împărțirea predicii sale să fie un obiectiv. El trebuie să ducă acasă diviziunea
numărul unu, înainte de a trece la numărul doi și așa mai departe. Predica nu
trebuie să fie o gloată de cuvinte confuze, ci o armată, bine disciplinată și cu un
scop bine definit.
3. Acestea ar trebui să fie cumulative
Adică ar trebui să capete volum, forță și valoare pe măsură ce avansează
și, de asemenea, să aibă o unitate de gândire. Cu alte cuvinte, aceste diviziuni
nu ar trebui să producă o serie de mici predici deconectate; ci să se combine
pentru a prezenta un întreg armonios, fiecare diviziune fiind incompletă fără
cealaltă.
În plus, nicio divizie nu ar trebui să fie lăsată să se evidențieze prea mult,
atrăgând astfel atenția asupra sa în detrimentul sau excluderea altor divizii.
4. Ei ar trebui să caute să înțeleagă pe deplin textul și tema și să încerce
să expună tot adevărul conținut în el.
O simplă ilustrație poate servi la clarificarea a ceea ce înseamnă acest
lucru. Textul, sau tema, ar putea fi comparat cu o portocală din care trebuie
extras sucul. Fiecare diviziune reprezintă o stoarcere pe care predicatorul ar
trebui să o dea acelei portocale până când tot sucul, sau adevărul, a fost extras.
Aceste diviziuni ar trebui să fie, așadar, presiuni succesive, până când nu se
mai poate obține niciun adevăr din text. Firește, cu cât aceste diviziuni sunt mai
puține, cu atât mai mult adevăr trebuie extras cu fiecare stoarcere. Cu cât aceste
diviziuni sunt mai multe, cu atât mai puțin adevăr va fi obținut cu fiecare
stoarcere.
5. Aceste diviziuni ar trebui să fie naturale
Ele nu ar trebui să fie forțate sau artificiale. Dacă există doar trei diviziuni
naturale, acestea nu ar trebui să fie forțate pentru a face cinci. Dacă sunt doar
cinci, nu trebuie să fie forțate pentru a face șapte. Gramatica textului va ajuta în
mare măsură la determinarea numărului corect.
6. Acestea nu trebuie să fie prea multe la număr
Nu există o regulă strictă în ceea ce privește numărul de diviziuni dintr-o
predică. Un predicator vede mai multe, iar altul mai puține în același text. Unii
consideră că trei este numărul ideal, în timp ce alții sunt în favoarea a șapte. Cu
cât sunt mai multe astfel de diviziuni, cu atât mai mare este nevoia ca ele să
urmeze o succesiune logică, altfel audiența va fi incapabilă să și le amintească.
În determinarea acestor diviziuni, fiecare predicator trebuie să fie "pe deplin
convins în mintea sa" și să se pregătească să dea un motiv pentru existența
fiecărei diviziuni în predica sa.
7. Acestea ar trebui să fie ordonate
Patru lucruri ar trebui să fie observate:
(1) Negativul ar trebui să fie înaintea pozitivului. Ar trebui să spunem mai
întâi ce nu este un lucru, înainte de a descrie ceea ce este cu adevărat.
(2) Rezumatul ar trebui să fie enunțat înainte de concret.
(3) Condamnarea trebuie să treacă întotdeauna înaintea recursului.
(4) Falsul trebuie să preceadă adevărul. Mai întâi arătați ideea falsă și
apoi afirmați adevărul.
Se va observa că, în formarea acestor diviziuni, bunul simț joacă un rol
important. O "minte sănătoasă" va avea ca rezultat diviziuni logice. Acest lucru
necesită un studiu concentrat și o practică constantă până când se va dobândi
ceea ce a fost numit pe bună dreptate "obișnuința omiletică".
Citirea predicilor celor mai buni predicatori va fi de ajutor în construirea
predicii. Maeștrii de amvon precum Alexander Maclaren, C. H. Spurgeon, J. H.
Jowett, James Hamilton, Matthew Henry, Griffith Thomas etc., se vor combina
pentru a arăta ce se poate face în această direcție. Spurgeon, sfătuindu-și
studenții să citească predicile altor oameni, a spus: "Este bine să te hrănești pe
pășunile altora, cu condiția să dai propriul lapte!".
V.TREI METODE DE PREZENTARE A ACESTOR DIVIZIUNI
În primul rând, printr-o serie de propoziții, sau afirmații laconice, numite

forma logică. În al doilea rând, printr-o serie de fraze, numită formă retorică.
În al treilea rând, printr-o serie de întrebări, numită forma interogativă. Să
examinăm fiecare dintre aceste metode și să ilustrăm exact ce se înțelege prin
fiecare termen.
1. Forma logică.
Este vorba de o serie de propoziții, sau afirmații concise, care apar pe
măsură ce se examinează textul. Aceste propoziții constituie principalele
diviziuni ale predicii și ar trebui să fie indicate, în predică, prin utilizarea
cifrelor romane: I, II, III, IV, V, VI, VII, etc.
Să luăm un text din care se vor desprinde cu ușurință principalele
diviziuni. Vom alege ca exemplu Romani 13:11-14. El sună astfel: "Și aceasta,
cunoscând timpul, că acum este vremea să ne trezim din somn; căci acum
mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am crezut. Noaptea a
trecut de mult, ziua este aproape; să lepădăm deci faptele întunericului și să ne
îmbrăcăm cu armura luminii. Să umblăm cinstit, ca în timpul zilei; nu în
dezmăț și beție, nu în desfrâu și desfrânare, nu în certuri și invidie. Ci
îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos și nu faceți provizii pentru carne, ca să
împliniți poftele ei."
Citind și recitind aceste cuvinte, se observă că o anumită temă domină
întregul pasaj. Să o enunțăm astfel: "În vederea revenirii lui Hristos, Dumnezeu
Își cheamă poporul Său la o viață evlavioasă, plină de abnegație, consecventă
și de glorificare a lui Hristos în fața lumii". În această enunțare a temei, cele
nouăzeci și șapte de cuvinte ale textului au fost condensate la douăzeci și două
de cuvinte. Tema, așa cum am afirmat deja, este condensarea predicii. Această
temă, enunțată retoric, ar putea fi: "Chemarea la trezire". Titlul îl vom enunța
ca fiind: "Tocsin divin" (sau "Chemarea lui Dumnezeu").
apel la arme").
Pe măsură ce citim în continuare pasajul, va apărea o anumită ordine sau
un anumit tipar. Acest tipar va indica diviziunile principale. Să vedem cum
funcționează acest lucru în această Scriptură particulară. Sunt menționate șapte
porunci distincte și imperative. Să le numim:
I. "Este timpul să ne trezim din somn"
II. "Noaptea a trecut și ziua e aproape"
III. "Să ne lepădăm deci de faptele întunericului"
IV. "Să ne îmbrăcăm cu armura de lumină"
V. "Să umblăm cinstit...nu în revolte, etc."
VI. "Îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos"
VII. "Nu faceți provizii pentru carne"
Aceste șapte îndemnuri, sau porunci, formează principalele diviziuni ale
predicii. Să prezentăm aceste diviziuni în forma logică, printr-o serie de
propoziții sau afirmații de fapt. Le indicăm prin cifre romane:
I. Există un îndemn de trezire din indolența și letargia spirituală:
"Este timpul să se trezească etc.".
II. Există o anticipare sobră a iminenței zilei lui Hristos: "Noaptea
este departe... ziua este aproape".
III. Trebuie să existe o renunțare fermă la faptele rele: "Să ne lepădăm
de faptele întunericului".
IV. Trebuie să existe o însușire personală a armurii pe care o
oferă Dumnezeu: "Să ne îmbrăcăm cu armura de lumină".
V. Trebuie să existe o manifestare practică a vieții creștine în fața
lumii: "Să umblăm cinstit etc.".
VI. Trebuie să existe ocupația transformatoare de a se îmbrăca
în Hristos: "Îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos".
VII. Trebuie să existe o auto-mortificare hotărâtă a cărnii și a poftelor
ei: "Nu faceți provizii etc.".
Se va vedea că fiecare dintre aceste diviziuni este distinctă de cealaltă, dar
toate se combină pentru a prezenta o singură temă. În plus, aceste diviziuni
posedă calificările esențiale de ordine, mișcare și progresie a gândirii și, de
asemenea, se combină pentru a prezenta unitatea de exprimare.
2. Forma retorică
Este vorba de o serie de fraze care enunță diviziunile în formă retorică:
I. Un îndemn incitant
II. O anticipare solemnă
III. O renunțare definitivă
IV. O însușire personală
V. O manifestare practică
VI. O ocupație transformatoare
VII. O auto-mortificare hotărâtă
Se va observa că acest mod de a prezenta diviziunile este mai scurt și are
cu siguranță avantajul de a fi reținut mai ușor de către ascultător. Cu toate
acestea, așa cum a fost subliniat în ceea ce privește enunțarea temei, fiecare
predicator ar trebui cel puțin în particular să-și enunțe diviziunile în forma
logică, în timp ce-și pregătește predica. Acest lucru face acea disciplină
necesară a minții sale, deoarece cere o lectură atentă a textului, plus o
concepție și o enunțare clară a învățăturii sale.
3. Forma interogativă
Aceasta este o serie de întrebări la care textul răspunde. Să punem
diviziunile în forma interogativă și să le transformăm într-o serie de întrebări:
I. Ce este această chemare la trezire?
II. Ce circumstanțe o fac atât de urgentă?
III. Ce implică aceasta în calea renunțării?
IV. Ce îndeamnă la însușire?
V. Ce efect practic ar trebui să aibă asupra vieții?
VI. Cum se va realiza această transformare?
VII. Care trebuie să fie atitudinea noastră față de carne?
Această formă permite o varietate de tratament, dar nu este cea mai bună
metodă pentru a stabili aceste diviziuni particulare. Alte texte sunt mai bine
adaptate pentru utilizarea acestei forme, și în special subiectele de actualitate,
pe care le vom examina mai târziu. Fiecare dintre aceste forme de enunțare a
diviziunilor își are valoarea sa și toate pot și ar trebui să fie folosite în scopul
varietății. Cea mai bună metodă, în ceea ce-l privește pe predicator însuși, este
forma logică.
VI. MODALITĂȚILE DE DISCUȚIE SAU DIFERITELE METODE DE PREZENTARE A PREDICI I
Există două: explicative și observaționale. 1.

Explicativ
După cum indică și numele său, înseamnă informare și instruire. Această
metodă face clar ceea ce este mai mult sau mai puțin obscur în text. Ea explică
lucrurile în ordinea lor logică și cronologică. Vom lua ca text Maleahi 3:16-17
și, în acest caz, vom apela la "ajutorul iscusit al aliterației" în enunțarea
diviziunilor. Discuția firească pe linie explicativă ar fi ceva de genul următor:
Vom intitula predica: "Lumina la ceas de seară", sau ar putea fi numită:
"Strălucirea în întuneric".
I. O companie aleasă, "Atunci cei ce se temeau de Domnul"
II. O părtășie parfumată, "vorbeau adesea... unul cu altul"
III. Un auditor din august, "Domnul a ascultat și a auzit"
IV. O amintire înregistrată, "cartea amintirii"
V. O posesiune prețioasă, "vor fi ai mei"
VI. O asemănare izbitoare, "bijuterii"
VII. O discriminare divină, "voi cruța"
Astfel, prin acest mod, cuvintele sunt luate în ordinea lor și explicate
publicului.
2. Observația
Aceasta discută textul și tema printr-o serie de observații, care scot în
evidență gândurile proeminente ale textului. Vom folosi același text și vom
păstra aceleași diviziuni, dar le vom enunța într-un mod diferit, adecvat acestui
mod de discuție.
I. Oricât de întunecate ar fi zilele, Dumnezeu are o rămășiță a
poporului Său care se teme de Numele Său: "Atunci cei care se temeau de
Domnul".
II. Cei evlavioși vor profita de orice ocazie de a se întâlni pentru
părtășie împreună: "vorbeau des" etc.
III. Această adunare a rămășiței evlavioase este de mare interes
pentru Cel în numele căruia s-au întâlnit: "Și Domnul a ascultat".
IV. Domnul păstrează această amintire apreciativă a poporului Său, "și
o carte de aducere aminte".
V. Dumnezeu le promite o intimitate deosebită celor care Îl
onorează astfel: "și vor fi ai Mei".
VI. Dumnezeu aseamănă o astfel de rămășiță evlavioasă cu niște
bijuterii rare și prețioase, "atunci când Îmi alcătuiesc bijuteriile".
VII. Acestora li se dezvăluie în relații de familie: "și Eu voi cruța".
Astfel, printr-o serie de observații, textul a fost împărțit și principalele
adevăruri au fost expuse. Există valoare în fiecare metodă și ambele ar trebui
folosite pentru varietatea prezentării.
Martin Luther, vorbind despre predicator, spunea: "Când predică despre
un subiect, omul trebuie mai întâi să-l distingă. În al doilea rând, el trebuie să
definească, să descrie și să arate ce este. În al treilea rând, el trebuie să producă
propoziții din Scriptură pentru a-l dovedi și întări. În al patrulea rând, el trebuie
să-l explice prin exemple. În al cincilea rând, el trebuie să o împodobească cu
similitudini. În ultimul rând, el trebuie să-i admonesteze și să-i trezească pe cei
indolenți, să-i corecteze pe cei neascultători și să-i mustreze pe autorii
doctrinelor false."
3. Elementele unei predici satisfăcătoare
Răposatul Dr. Griffith Thomas, el însuși un mare profesor și omilist ale
cărui cărți ar trebui citite de fiecare predicator, a pus problema în mod succint:
"Următoarele patru elemente vor fi, probabil, considerate esențiale pentru orice
predică satisfăcătoare:
(1) Vor exista propuneri. Trebuie să ne prezentăm cazul și să arătăm
oamenilor ce intenționăm să facem cu subiectul nostru.
(2) Vor exista explicații. Trebuie să interpretăm, să elucidăm și să
justificăm propunerile noastre.
(3) Vor exista observații. Vom comenta și vom aplica textul nostru în
toate modurile adecvate.
(4) Vor exista ilustrații. Sunt puține predici care să nu beneficieze de
câteva ilustrații pentru a lăsa să pătrundă lumina și a imprima subiectul în
minte și în inimă."
Aceste cuvinte, rostite de un maestru în arta predicării, sunt demne de cea
mai mare atenție din partea tuturor predicatorilor.
Uneori, este recomandabil ca un vorbitor să își ia publicul la cunoștință și,
la începutul discursului său, să le ofere ascultătorilor o schiță a principalelor
diviziuni ale subiectului său. Aceștia vor fi astfel pregătiți să îl urmărească
inteligent pe măsură ce avansează și vor aprecia ordinea, mișcarea și progresul
predicii.
16
CONCLUZIA
Am luat în considerare chestiunea textului, tema, introducerea și

diviziunile. Acum să discutăm:
I.DEFINIȚIA CONCLUZIEI
Acest lucru se numește uneori "aplicarea", dar este oarecum greșit,

deoarece aplicarea adevărului conținut în text nu trebuie să se limiteze la
concluzie, ci să se facă în mod continuu în timpul discursului, după cum cere
ocazia. Acesta este dezavantajul multor tractate evanghelice. Incidentul este
povestit în mod interesant, dar aplicarea este limitată la concluzie. Ea apare ca
un apendice, iar cititorul, de cele mai multe ori, face o apendicectomie!
II.CÂTEVA SUGESTII ÎN ACEST SENS
1. Ar trebui să fie scurt

O concluzie fără facilități terminale este complet deplasată. Multe predici
bune au fost distruse din cauza unei concluzii lungi, prelungite, care a obosit
audiența și a risipit orice efect bun pe care predica l-ar fi putut avea. Având în
vedere acest lucru, concluzia ar trebui să fie la fel de atent pregătită ca și
introducerea.
2. Ar trebui să fie variate
Ar trebui evitate finalurile stereotipe. Există și alte moduri de a încheia o
alocuțiune decât spunând: "Și acum, prieteni, în concluzie" etc.
(1) Citarea unui vers dintr-un imn sau a unei poezii impresionante
care rezumă ceea ce se dorește a fi transmis publicului este bună.
(2) Un citat potrivit din vreun prozator va servi adesea la
consolidarea mesajului. Dacă este posibil, indicați sursa citatului.
(3) Le poate fi lăsată o întrebare de cercetare, ca o provocare la
propria lor responsabilitate în această privință.
(4) Un incident solemn va servi, de asemenea, la transmiterea mesajului.
(5) Un rezumat al punctelor principale ale predicii este adesea
folosit pentru a pecetlui adevărul în minte și în inimă.
3. Ar trebui să fie reală
Predicatorul ar trebui să vorbească doar ceea ce simte cu adevărat. Orice
emoție forțată și artificială trebuie evitată ca o ciumă, pentru că este cu
adevărat o urâciune pentru Domnul. O astfel de artificialitate poate fi foarte
bine pentru scenă, care joacă ficțiune ca și cum ar fi realitate, dar nu ar trebui
să aibă niciun loc în amvonul creștin.
Odată au fost găsite notițele unui predicator, iar pe margine erau diverse
adnotări, cum ar fi: "Aici ștergeți-vă ochii", "Aici lăsați vocea să se spargă" etc.
Dacă inima vorbitorului este cu adevărat mișcată, acest lucru se va transmite în
mod natural în voce și în manieră și, la rândul său, va fi comunicat publicului.
Toți ar trebui să evite cu seducție "tonul de amvon". Acesta constă într-un fel
de smiorcăială religioasă care este complet nefirească pentru vorbitor, dar pe
care el își imaginează cu drag, dar în mod greșit, că se armonizează cu
atmosfera religioasă a amvonului.
Unii predicatori sunt mai emotivi decât alții, dar aceste emoții trebuie
ținute sub control și nu trebuie lăsate să se dezlănțuie. Se povestește despre un
vorbitor neinteresant care a plâns abundent în timp ce se adresa unei mulțimi
de băieți. Un băiat i-a șoptit unui tovarăș: "De ce plânge?". Celălalt i-a răspuns:
"Dacă ai fi fost acolo sus și n-ai fi avut nimic de spus, ai fi plâns și tu!". Mai
presus de toate, vorbitorul trebuie să-și amintească să fie natural și serios.
4. Ar trebui să fie personal
Concluzia nu este momentul pentru simple generalități. Vorbitorul trebuie
să fie specific. Natan nu i-a lăsat lui David niciun dubiu cu privire la aplicarea
parabolei sale despre oaie. Cu mâna întinsă și ochii strălucitori, el s-a adresat
regelui și a acuzat fără teamă: "Tu ești omul!". Ca o săgeată din arcul lui
Dumnezeu, a străpuns sufletul lui David și a scos la iveală mărturisirea umilă și
sinceră: "Am păcătuit!". Rețineți, de asemenea, predica lui Petru: "Voi înșivă...
pe voi înșivă... ați luat și, prin mâini rele, ați răstignit și ați ucis!". (Faptele
Apostolilor 2:22-23). S-a spus bine: "Cel care predică inimilor zdrobite,
predică tuturor generațiilor și tuturor gradelor de inteligență" (Parker).
"Exemplul oribil" în arta evaziunii este atribuit unui episcop, despre care
se spune că ar fi spus congregației sale elegante: "Dacă nu ne pocăim, ca să
spunem așa, într-o anumită măsură; și dacă nu credem într-o anumită măsură,
este posibil să fim damnați, ca să spunem așa, într-o anumită măsură". De toate
aceste bătăi de cap și echivocuri verbale banale, să ne izbăvească Domnul! Este
nevoie de curaj pentru a aplica mesajul într-o manieră personală, dar "bine
făcut!" al Maestrului va compensa din plin pierderea oricărui prestigiu
pământesc care ar putea rezulta.
5. Ar trebui să se precizeze
Concluzia îi permite vorbitorului să recapituleze pe scurt argumentele și
să le aplice în mod punctual publicului. Prin urmare, predicatorul trebuie să fie
specific și să conducă cu fidelitate și fără teamă, dar cu curtoazie, adevărul
către inteligența, emoțiile și voința ascultătorilor. Oratorul urmărește să obțină
un verdict în favoarea Stăpânului său și a adevărului pe care l-a prezentat. Prin
urmare, el ar trebui să insiste pentru o decizie imediată în favoarea lui Hristos
și să nu lase audiența să aibă nicio îndoială în ceea ce privește responsabilitatea
sa.
Poate că, în acest moment, ar fi cazul să spunem un cuvânt în legătură cu
problema
ceea ce se numește "apelul". Acestea sunt zilele "evanghelistului profesionist",
care este specializat în arta de a-i face pe oameni să se "exprime" într-un fel
sau altul, ca doritori de rugăciune sau de mântuire, sau care au experimentat cu
siguranță mântuirea. Acești oameni își pot număra convertiții cu miile, în timp
ce se deplasează din loc în loc. Singura dificultate cu privire la marea
majoritate a acestor convertiți este că ei nu pot fi găsiți șase luni mai târziu! Ei
au fost emoționați și măturați de atmosfera de fervoare religioasă și au permis
ca emoțiile lor să le domine inteligența și voința. Astfel, au "luat o decizie",
fără să știe cu adevărat ce făceau. Astfel de așa-zise "rezultate" sunt mai mult
decât inutile: ele sunt o amenințare spirituală, deoarece acestor suflete li s-a
dat de înțeles că sunt "mântuite", când în tot acest timp nu au fost niciodată
regenerate de Duhul lui Dumnezeu! Astfel, ei sunt simpli profesori goi, cărora
le lipsește adevărata posesiune a lui Hristos.
Toți predicatorii Evangheliei ar trebui să ofere posibilitatea ca sufletele
neliniștite să rămână în urmă după întâlnire și să fie tratate, dacă doresc acest
lucru; dar a prinde sufletele în capcană pentru a le determina să facă o
mărturisire prematură a lui Hristos, printr-o utilizare expertă a psihologiei, este
condamnabilă până la ultimul grad. Fiecare predicator trebuie să aibă mereu în
fața sa acel verset din Carte: "Mântuirea este de la Domnul!". Dacă Duhul lui
Dumnezeu nu-și face lucrarea de convingere și de regenerare în sufletul
omului, toate eforturile omului sunt cu totul zadarnice. Este mult mai bine să
vezi câteva suflete mântuite cu adevărat prin harul lui Dumnezeu decât o
mulțime de convertiți care au fost induși în mod greșit să creadă că sunt
creștini, dar care dovedesc irealitatea profesiei lor prin întoarcerea în lume.
Haideți să căutăm calitatea și nu cantitatea.
6. Acesta ar trebui să concluzioneze
Acest lucru poate părea evident, dar acest lucru nu pare să fie clar pentru
mulți predicatori. O concluzie care nu reușește să concluzioneze nu face decât
să trezească rezistența față de mesaj. Punctul de încheiere al vorbitorului ar
trebui să coincidă cu punctul său de oprire. Toți ar trebui să se ferească să
continue după ce au terminat.
Vom încheia această secțiune despre predică și structura ei printr-un scurt
rezumat despre:
7. Elementele care compun o adresă bună
(1) Ar trebui să fie bine studiat. Predicatorul trebuie să fie saturat
de subiectul său.
(2) Ar trebui să se roage bine. Ca și scrisoarea lui Ezechia, ar trebui să
fie "întinsă înaintea Domnului" (Isaia 37:14).
(3) Ar trebui să fie bine introdus și astfel să câștige atenția publicului.
(4) Ar trebui să fie bine exprimată, într-un limbaj bun, clar și
puternic, astfel încât ascultătorul să nu doar audă, ci și să înțeleagă ceea ce
aude.
(5) Ar trebui să fie bine ilustrat, pentru a clarifica și a impune adevărul.
(6) Acesta trebuie să fie bine aplicat și să nu lase ascultătorului
nicio îndoială cu privire la responsabilitățile sale în ceea ce privește
mesajul.
(7) Ar trebui să fie bine încheiată. După ce a transmis mesajul, el ar
trebui opriți.
Din nou am dori să subliniem că fiecare predicator ar trebui să aibă mereu
în fața lui
faptul că o pregătire sârguincioasă, plus o rugăminte umilă, plus o prezentare
puternică este tot ceea ce poate face. Numai Dumnezeu poate asigura
regenerarea spirituală esențială pentru intrarea ascultătorului în Împărăția lui
Dumnezeu (citiți Ioan 1:11-13).
17
MODURI DE LIVRARE
După ce am luat în considerare predica și structura ei, ar fi bine să ne

întrebăm care este cel mai bun mod de a rosti predica. Vom examina trei
metode și vom vedea avantajele și dezavantajele fiecăreia. Cele trei metode
sunt: prima, citirea; a doua, recitarea; a treia, extemporalul.
I.LECTURĂ
Probabil că toți vor fi de acord că o predică bună citită din manuscris este
mai bună decât o predică proastă predicată extemporan. Fără îndoială că toți
vor fi de acord, de asemenea, că o predică bună predicată este mai bună decât o
predică bună citită sau recitată.
1. Avantajele
(1) Aceasta necesită scrierea întregii predici. Aceasta este o pregătire
splendidă din două motive. În primul rând, disciplinează mintea și îl obligă pe
predicator să se exprime clar și complet asupra subiectului său. În al doilea
rând, îi dezvoltă abilitatea de scriitor, ceea ce nu este o realizare neînsemnată.
Un astfel de predicator cu siguranță nu poate fi acuzat de lene, pentru că este
nevoie de un efort fizic și mental considerabil pentru a scrie cele cinci mii sau
mai multe cuvinte pe care le necesită o predică de treizeci de minute.
(2) Există ocazii în care citirea unei predici este esențială.
(a) Este deosebit de util atunci când se dă o adresă radio. O astfel de
adresă se citește cel mai bine, cu condiția să fie bine citită. Motivele pentru
aceasta sunt următoarele: În primul rând, limita de timp necesară, care trebuie
respectată cu meticulozitate, iar de multe ori aceasta este o chestiune de
secunde. În al doilea rând, marea nevoie de a face ca acest timp prețios să
conteze cât mai bine. O audiență exigentă, nevăzută de vorbitor, este gata, la un
moment dat, să îl oprească dacă nu reușește să îi capteze interesul. În al treilea
rând, absența unui public vizibil elimină o mare parte din inspirația pe care o
oferă un public văzut. Un microfon, într-un studio de emisie, nu are prea multe
proprietăți de inspirație! Acesta nu se apleacă în față, nu pare interesat sau nu
răspunde în alt mod la mesajul transmis.
În pregătirea manuscrisului pentru a fi citit pentru o alocuțiune
radiofonică, trebuie să se țină cont de câteva lucruri. Acesta trebuie să fie
dactilografiat, la două rânduri, cu o marjă largă pentru adnotări și cu
sublinierea cuvintelor din scenariu care trebuie să fie accentuate în alocuțiune.
Nu mai este nevoie să spunem că acesta trebuie citit și recitit de mai multe ori
înainte de a fi rostit, iar ora exactă a citirii sale trebuie notată cu atenție.
(b) Scrisul este deosebit de necesar atunci când se dă o definiție
particulară, sau pentru a clarifica o chestiune discutabilă care necesită o
declarație exactă; sau pentru a
făcând o distincție fină, de care depinde o mare parte a lucrurilor. O scriere
atentă va tinde să elimine orice ambiguitate a discursului, care ar putea crea cu
ușurință neînțelegeri în mintea ascultătorilor. Faptul de a fi capabil, atunci când
este contestat, să demonstreze contestatarului cuvintele exacte care au fost
rostite, va contribui mult la soluționarea unei controverse.
(c) Ar fi bine ca fiecare predicator să își scrie predica, pentru că astfel ar
putea să simpatizeze cu publicul care va trebui să o asculte. Deși această
predică nu trebuie citită, însăși scrierea ei o va fixa în minte ca nimic altceva.
Un vechi scoțian a observat odată: "Există cel puțin un avantaj al predicii
scrise. Auditoriul va ști că predicatorul se va încheia când se va termina
lucrarea sa!".
(3) Mulți predicatori celebri au adoptat această metodă. Faimoasa
predică a lui Jonathan Edwards, Păcătoși în mâinile unui Dumnezeu furios, a
fost citită audienței sale. Acest predicator miop stătea în amvon ținând o
lumânare într-o mână și manuscrisul în cealaltă. În timp ce citea, păcătoșii erau
atât de convinși de starea lor pierdută și nefăcută, încât chiar se agățau de
stâlpii clădirii bisericii pentru a se împiedica să alunece în iad! Acest lucru nu
se datora faptului că predica era citită, ci spiritualității intense a vorbitorului,
iar acest lucru este de o importanță capitală. Numai Duhul Sfânt este singurul
care poate produce convingerea de păcat și poate conduce sufletul la o
înțelegere a lui Hristos ca Înlocuitor, Mântuitor și Suveran.
J. H. Jowett, poate cel mai rafinat dintre predicatorii evanghelici, obișnuia
să-și citească predicile, dar o făcea cu atâta măiestrie încât nu ieșea niciodată în
evidență. Dr. Graham Scroggie i-a citit discursurile la Keswick în 1935 și
1950, și ambele au fost excelente și inspiratoare.
2. Dezavantajele
(1) Artificialitate. Aceasta tinde să facă din predicare un proces mecanic.
Este adevărat, este realizată fără probleme și eficient, dar îi lipsește acel
element de spontaneitate, atât de esențial pentru orice predică.
(2)Limitare. Lectura unei predici nu prevede nicio prevedere pentru
lumina proaspătă care vine adesea în momentul în care se vorbește. Nu se ține
cont de accelerarea mentală pe care un auditoriu o va ajuta adesea să o
producă. Apoi, din nou, Duhul Sfânt, care călăuzește în tot adevărul, îl poate
impresiona pe vorbitor să accentueze o anumită linie de adevăr pentru a
satisface nevoile cuiva din audiență. O predică citită nu are această posibilitate
de modificare pentru a se potrivi nevoilor de moment. Se povestește povestea
unui predicator care și-a scris predica foarte atent, dar a uitat să ia manuscrisul
cu el la întâlnire. Foarte tulburat din cauza pierderii sale, el și-a cerut scuze în
fața auditoriului său și a spus: "În măsura în care mi-am uitat manuscrisul, va
trebui să mă bazez pe Domnul pentru rostirea predicii mele din această
dimineața; dar în această seară, vă asigur că voi veni mai bine pregătit!"
(3)Eșecul de a se uita la public. Apoi, din nou, citirea unei predici
face ca predicatorul să rămână cu ochii pe manuscrisul său și nu pe ascultători,
iar acesta este un defect fatal în orice discurs. Mulți predicatori încearcă, dar cu
puțin succes, să ascundă faptul că citesc; dar audiența nu este atât de ușor de
înșelat și își dă seama curând de acest lucru. Dacă o predică este citită, nu ar
trebui să existe nicio încercare de înșelăciune în această privință. Mai presus de
toate, dacă predica este citită, ar trebui să fie bine citită și, ceea ce este și mai
important, ar trebui să merite să fie citită! "Nu mi-a plăcut din trei motive: în
primul rând, pentru că a fost citită; în al doilea rând, pentru că a fost prost
citită; în al treilea rând, pentru că nu a meritat să fie citită!" Nimic nu se
compară cu a vorbi cu un auditoriu, ochi în ochi și inimă în inimă.
II.
RECITALII
Prin aceasta se înțelege memorarea manuscrisului scris și recitarea

acestuia, cuvânt cu cuvânt, în fața unui public. Această metodă este adoptată de
un număr destul de mare de predicatori.
1. Avantajele acesteia
(1) Ajută foarte mult la dezvoltarea memoriei. Acesta este, cu siguranță,
un lucru splendid. Toți predicatorii ar putea face îmbunătățiri considerabile în
această direcție. Cu toate acestea, efortul unei astfel de sarcini asupra minții și
a sistemului nervos trebuie să fie imens.
(2) Recitarea este un lucru extrem de util atunci când se face o declarație
exactă cu privire la o doctrină sau un adevăr neînțeles, în fața unui public
avizat. Este necesară, de asemenea, pentru definirea marilor cuvinte ale
Scripturii și pentru expunerea clară a marilor doctrine fundamentale ale
credinței creștine.
(3) Este necesară pentru a cita corect versetele din Biblie. Este imposibil
de supraestimat valoarea de a putea cita corect cuvintele din Sfânta Scriptură.
Acest lucru ar trebui și, într-adevăr, trebuie să se facă în timpul unei alocuțiuni.
Nu este aproape deloc necesar să spunem că astfel de versete din Scriptură nu
pot fi recitate din memorie decât după ce au fost memorate. Sugestii despre
cum să memorezi cel mai bine aceste versete din Scriptură sunt date în
capitolul doi. Vorbitorul ar trebui să informeze audiența atunci când citează din
Scripturi, altfel mulți nu vor fi conștienți de acest fapt. Biblia este cea care dă
autoritate mesajului.
(4) Recitarea este esențială pentru repetarea versurilor unui imn sau a
unui poem întreg. Beneficiul de a fi capabil, în voie, să recite versuri adecvate
din imnuri sau poezii poate fi ușor de apreciat. Astfel, recitarea poate avea un
scop foarte util în predicare.
2. Dezavantajele acesteia
Ca și în predica citită, aceleași două defecte fatale sunt evidente.
(1)Artificialitatea. Această impresie de artificialitate se comunică, în
unele
în mod subtil, către public. Este adevărat că, la fel ca în cazul predicii citite,
auditoriul are parte de o alocuțiune lustruită, într-o engleză perfectă, cu
perioade bine rotunjite și chiar cu zboruri oratorice; dar, cumva, există o lipsă
apreciabilă pe care numai spontaneitatea gândirii și a exprimării o poate da.
Nu ne putem imagina un avocat pledând pentru viața clientului său sau un
ambasador prezentând pretențiile țării sale pe acest principiu. Emoția stătută,
veche de șase zile și "servită conform instrucțiunilor", pare a fi chintesența
artificialității.
(2)Limitare. Nu lasă loc pentru inspirația momentului sau pentru
călăuzirea Duhului pentru acel public anume. Predicatorul devine astfel sclavul
predicii sale, iar acest lucru îi impune, în mod natural, o presiune enormă
pentru a nu uita ceea ce a memorat. Astfel, memoria conduce predica ca un
despot. Imaginației și emoțiilor nu li se permite să se joace liber, iar memoriei i
se permite doar să facă ce vrea ea. Prin acest mod de predare, predicatorul
devine legat de lanțurile memoriei sale. El nu îndrăznește să se abată de la
predica memorată, de teamă să nu fie incapabil să și-o amintească din nou.
III.
EXTEMPORANEU
Sensul primar al cuvântului este acela de a vorbi fără pregătire, dar

include și exprimarea unor gânduri care au făcut obiectul unei pregătiri atente.
De fapt, toate lucrurile fiind egale, cu cât pregătirea este mai atentă, cu atât
discursul va fi mai bun. Este bine să scriem predica, dar nu să o citim; să
memorăm predica, ca un exercițiu pentru memorie, dar nu să o recitim. Chiar
dacă cineva și-a scris predica și apoi a reprodus-o, fără a face efortul de a
repeta limbajul manuscrisului său, aceasta ar putea fi numită totuși o predică
extemporală.
1. Avantajele acesteia
(1) Vorbitorul se poate obișnui să gândească mai rapid și cu mai puțină
dependență de ajutoare externe. El poate valorifica orice idee nouă care îi vine
în timp ce predică, condus de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Acest lucru îl va
ridica uneori într-o exaltare a minții care aproape echivalează cu extazul, până
când se întreabă de unde vin cuvintele. O astfel de experiență este mai bine
trăită decât descrisă.
(2) Predicatorul se poate uita la auditoriul său. El poate urmări efectul
predicii pe fețele ascultătorilor săi. Astfel, audiența însăși îl va ajuta în
predicarea sa. El poate vedea zorii convingerii asupra acestuia sau a aceluia.
Uneori, el poate fi capabil să vadă chiar convertirea care are loc, în timp ce o
persoană
înțelege adevărul eliberator de suflet al lucrării desăvârșite a lui Hristos.
Pregătirea umilă, dar atentă și plină de rugăciune a predicatorului pentru
predică este acum răsplătită, pe măsură ce vede interesul manifestat și
binecuvântarea care rezultă din mesajul său.
2. Dezavantajele acesteia
(1) Tentația de a neglija pregătirea cu rugăciune și atenție. Această
capcană este mereu prezentă și trebuie să i se reziste cu hotărâre și
consecvență. Predicatorul ar trebui să își amintească în permanență că
Dumnezeu nu încurajează indolența spirituală. Duhul Sfânt nu îi furnizează
predicatorului leneș gânduri și cuvinte pe care era în puterea lui să le furnizeze
prin studiu sârguincios, dar pe care nu a reușit să le facă din cauza efortului
implicat. Omul care se bazează doar pe inspirația de moment riscă să rămână
fără nimic de spus atunci când acel moment sosește.
(2)Aceasta tinde să împiedice obiceiul excelent de a scrie. Fiecare vorbitor
trebuie să cultive această artă dacă vrea să-și lărgească orizonturile, să învețe să
se exprime inteligent și clar și să se disciplineze pentru a gândi cu atenție și
logică. Pentru un predicator să citească un raport stenografic al predicii sale
este adesea o experiență umilitoare! Deși acest lucru riscă să fie greu pentru
carne, va fi bun pentru spirit, pentru că îl va ajuta să aprecieze ceea ce trebuie
să suporte publicul de fiecare dată când îl ascultă! De altfel, va fi de mare
ajutor în corectarea gramaticii sale.
Uneori se pune întrebarea: "Este corect să predici aceeași predică din
nou?". Regretatul Peter Hynd din Troon, Scoția, când i s-a pus această
întrebare, a răspuns: "Da, cu condiția să se fi născut din nou". Un predicator
celebru a declarat că nu considera că o predică este cu adevărat a lui decât după
ce a predicat-o de douăzeci de ori. Un altul spune: "Nu redați predicile vechi
fără să le încălziți în cuptorul rugăciunii și al studiului".
18
TIPURILE DE PREDICI
MĂRTURIA PERSONALĂ
Să analizăm acum câteva dintre diferitele tipuri de predici, cu exemple din

fiecare tip și să observăm avantajele și dezavantajele acestora.
Ca introducere, să observăm două exemple ale acestor tipuri de predici.
Hristos a venit în lume nu în primul rând pentru a predica Evanghelia, ci
pentru a face posibilă predicarea unei Evanghelii. În calitate de cel mai mare
Predicator și Învățător pe care lumea l-a cunoscut vreodată, El, "care a vorbit
așa cum nu a vorbit niciodată un om", a folosit multe tipuri de predici cu
ajutorul cărora a imprimat cuvintele Sale dătătoare de viață în inimile
ascultătorilor Săi. El a învățat prin intermediul parabolelor. El a spus povești,
de neegalat pentru concizia discursului și profunzimea înțelesului. El a folosit
comparații și a folosit adesea cuvântul "ca" în discursurile Sale. De asemenea,
a adoptat metoda întrebărilor și a răspunsurilor. Uneori, El a subliniat și a
ilustrat înțelesul Său prin intermediul unui miracol. Alteori a folosit o afirmație
simplă, care admitea un singur înțeles. În cele din urmă, S-a folosit de propriul
exemplu pentru a-și întări învățătura și a spus "Așa cum am făcut Eu, așa să
faceți și voi. "
1
2. Exemplul lui Pavel

Am observat deja că apostolul Pavel a folosit mai multe metode de
prezentare a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu în fața unui auditoriu.
Uneori, el își dădea mărturia personală, așa cum vom vedea mai târziu. În
Fapte 17:3, îl găsim "deschizând și afirmând". Adică, el deschidea Scripturile
și expunea și explica ceea ce conțineau acestea. El susținea, adducea, afirma și
avansa anumite adevăruri, pe care apoi proceda la demonstrarea lor.
În Faptele Apostolilor 18:4, el este descris ca fiind un "raționament și o
convingere". Acest lucru indică faptul că el a căutat să prezinte logic și să-și
întărească argumentele din Scriptură și astfel să dovedească caracterul
rezonabil al revelației lui Dumnezeu. De la acest apel la rațiune, el proceda la
convingerea ascultătorului să acționeze în baza a ceea ce fusese convins că este
corect; și astfel nu doar să fie "aproape", ci "cu totul convins" să creadă în
Evanghelie și să-L primească pe Mântuitorul (Fapte 26:28-29).
În Faptele Apostolilor 28:31, se spune că Pavel era ocupat cu
"propovăduirea și învățătura". Prin "predicare" se înțelege proclamarea faptelor
din Evanghelie. Prin "învățătură" se înțelege explicarea Cuvântului lui
Dumnezeu celor care au primit
mesaj.
În Coloseni 1:28, Pavel însuși descrie numeroasele mijloace pe care le
folosea în încercarea de a-l câștiga pe ascultător la adevăr. Vorbind despre
Hristos, el a spus: "Pe care Îl propovăduim, avertizând pe fiecare om și
învățând pe fiecare om în toată înțelepciunea, ca să prezentăm pe fiecare om
desăvârșit (sau matur) în Hristos Isus". Înțelept este, într-adevăr, predicatorul
care adoptă metoda lui Pavel și care îi avertizează și îi învață astfel pe
ascultătorii săi, astfel încât aceștia să fie aduși la maturitatea creștină.
Deși există multe metode de predicare și tipuri de predici, scopul urmărit
este exact același: regenerarea celor pierduți și edificarea credincioșilor. Vom
lua în considerare șase tipuri de predici, sau metode de predicare, în
următoarea ordine: 1. 1. Mărturia personală, 2. Predica expozitivă, 3. Predica
textuală, 4. Predica topică, 5. Predica istorico-incidentală și 6. Predica de tip
"de la o zi la alta". Predica biografică.
I.DEFINIȚIA MĂRTURIEI PERSONALE
Prin aceasta se înțelege povestirea experienței personale a harului

mântuitor al lui Dumnezeu. Aceasta implică o descriere a circumstanțelor care
au înconjurat-o, a experiențelor de însușire a acesteia și a efectelor care rezultă
din ea. Adagiul lumii, "Un gram de experiență valorează cât o tonă de teorie",
rezumă bine importanța sa ca factor în predicarea Evangheliei.
II.VALOAREA ACESTEIA
1. Este cel mai bun și mai natural mod de a începe să predici

Mântuitorul i-a spus odată unuia pe care îl eliberase din puterea lui
Satana: "Du-te acasă la prietenii tăi și spune-le ce lucruri mari a făcut Domnul
pentru tine" (Marcu 5, 19). Observați sfera de slujire: propria casă, cea mai
dificilă dintre toate sferele de slujire creștină. Auditoriul său: cercul său
familial și prietenii săi. Subiectul său: ce "lucruri mari a făcut Domnul pentru
el". Pe măsură ce credinciosul povestește ce a făcut Dumnezeu pentru propriul
său suflet, el va fi în curând capabil să povestească ce a făcut Dumnezeu pentru
Pavel și Petru etc. În scurt timp, se va trezi spunând ce poate face Dumnezeu
pentru fiecare păcătos vinovat care își recunoaște nevoia și se încrede în
Hristos.
2. Este interesant pentru un public
Oamenilor le place să audă de o experiență personală, dacă aceasta este
povestită într-un mod interesant. Este suficient să citim reclamele unor
medicamente brevetate pentru a vedea cât de mult loc se acordă mărturiilor
personale ale celor care au beneficiat de remediu. Există ceva deosebit de
interesant pentru ceilalți în relatarea unei experiențe personale. Există anumite
caracteristici care sunt comune întregii familii umane. În calitate de ființe
umane, împărtășim, într-o anumită măsură, aceleași temeri, îndoieli, speranțe și
aspirații ca și ceilalți. Sfânta Scriptură
spune astfel: "Așa cum în apă fața răspunde la față [reflectă imaginea expusă la
ea], tot așa [face] și inima omului la om" (Prov. 27:19).
Iată o persoană care pretinde că a avut o experiență cu Dumnezeu care a
distrus puterea păcatului în viața sa și care i-a oferit o pace, o bucurie și o
satisfacție pe care nu le-a cunoscut niciodată înainte. Cum s-a întâmplat toate
acestea? Unde a avut loc? Când s-a întâmplat? Un auditoriu este pregătit și
destul de dornic să asculte descrierea acestui mare eveniment din viața sa.
3. A fost foarte mult folosit de Dumnezeu
Multe suflete au fost câștigate pentru Hristos în timp ce vorbitorul a
descris propria sa experiență a mântuirii lui Dumnezeu: convingerea sa de
păcat, încercările sale de a se împotrivi luptelor Duhului, eforturile sale
zadarnice de a obține pacea prin hotărârile sale bune, fapte bune, rugăciuni și
exerciții religioase, și eliberarea sa finală prin credința în lucrarea terminată a
lui Hristos, acceptarea Lui ca Mântuitor personal și mărturisirea Lui ca Domn
al vieții sale.
Această metodă de predicare a dezbrăcat de multe mantii de îndreptățire
de sine un păcătos mulțumit de sine și religios. Numeroși oameni, prinși în
ghearele unor obiceiuri, au fost încurajați să se încreadă în Hristos, datorită
mărturiei unui alt om care era legat de același lanț. Mulți, care au fost orbiți de
învățătura falsă a unui anumit cult, au fost eliberați de această amăgire datorită
mărturiei unui alt om care a fost salvat din aceeași capcană. Astfel, mărturia
unei persoane salvate din romano-catolicism ar avea probabil o mare greutate
pentru cineva care era încă prins în acel sistem religios fals.
III.
IMPORTANȚA ACESTEIA
1. Locul pe care îl ocupă în Scriptură

Mărturia personală ocupă un loc destul de important în Scriptură. David a
spus: "Veniți și ascultați, voi toți cei care vă temeți de Dumnezeu, și voi
povesti ce a făcut El pentru sufletul meu" (Ps. 66:16). Scriptura îi poruncește în
continuare credinciosului să "aducă mulțumiri Domnului... să o spună cei
răscumpărați de Domnul, pe care El i-a răscumpărat din mâna vrăjmașului"
(Ps. 107:1-2). Psalmii este o carte dedicată în mare parte consemnării
experiențelor personale ale lui David cu Domnul. Cu siguranță că nimeni nu va
pune la îndoială importanța și valoarea acestei părți a Sfintelor Scripturi.
2. Pavel i-a dat o mare importanță în predicile sale
Apostolul Pavel și-a dat seama de marea importanță a mărturiei sale.
Există în total șase relatări despre aceasta în Noul Testament.
(1) Relatarea istorică, în Fapte 9.
(2) Narațiunea ebraică, în Fapte 22.
(3) Narațiunea despre neamuri, în Faptele Apostolilor 26.
(4) Relația sa cu suveranitatea lui Dumnezeu, în Galateni 1.
(5) Pentru a renunța la orice gând de merit uman, în Filipeni 3.
(6) Ca un model, în 1 Timotei 1:12-17.
3. Faptul că nu poate fi negat
Adesea este bine ca un predicator, atunci când se adresează pentru prima
dată unui auditoriu, să descrie pe scurt faptele legate de propria sa convertire.
Acest lucru va servi pentru a-și asigura atât atenția, cât și simpatia
ascultătorilor. În timp ce un auditoriu poate pune la îndoială unele interpretări
ale adevărului pe care el le face din Scripturi, ei nu pot foarte bine să refuze să
accepte mărturia experienței sale personale, atunci când aceasta este povestită
simplu, cu umilință, interesant și sincer.
IV. INDICII PRIVIND POVESTIREA ACESTEIA
1. Pe măsură ce vorbitorul se ridică, el ar trebui să explice pe scurt de ce

face acest lucru
El ar trebui să menționeze că Domnul a făcut pentru el ceva ce este
convins că Dumnezeu poate și vrea să facă pentru alții. El ar putea începe
astfel: "Mă bucur că pot sta în fața voastră și că pot depune mărturie despre
experiența mea personală a mântuirii lui Dumnezeu". Acest lucru ar trebui
rostit pe un ton pe care să-l audă toți și în timp ce se află cu fața spre
majoritatea audienței. Ar trebui evitate toate scuzele, deoarece scopul mărturiei
este de a vorbi despre Un altul, Mântuitorul, Răscumpărătorul și Domnul său.
2. Evitați orice fel de exagerare și supraestimare
Un martor trebuie să spună adevărul, tot adevărul și numai adevărul. Prin
urmare, vorbitorul ar trebui să se limiteze strict la faptele reale ale cazului. În
încercarea de a fi spectaculoase, unele mărturii simple și obișnuite s-au
transformat treptat în zboruri sălbatice ale imaginației. Dacă vorbitorul a fost
salvat din adâncurile păcatului și ale rușinii, să o spună cu umilință, dar în așa
fel încât să nu jignească bunul gust al ascultătorilor.
Unii oameni au fost salvați din mijlocul noroiului și al mocirlei viciilor
exterioare și al păcatelor de nedescris. Alții, tineri în vârstă, au fost salvați de la
o astfel de viață de rușine exterioară. Lăsați-i pe fiecare să-și spună povestea în
mod simplu, scurt și sincer. Uneori, atunci când oameni foarte tineri își dau
mărturia, publicul este indus să creadă că au parcurs toată gama păcatului, că
au coborât în adâncurile tuturor formelor imaginabile de viciu și că au fost
salvați din cea mai joasă scursură a societății, în timp ce în cazul lor s-a
întâmplat exact contrariul.
Dacă cineva a fost salvat de formele grosolane ale păcatului, nu este nici
necesar, nici plăcut să intrăm în toate detaliile sângeroase ale acestuia și să
târâm audiența prin mocirlă. Un indiciu ar trebui să fie suficient. Există lucruri
în viață care nu sunt "nici pe departe numite"
(1 Cor. 5:1). Nu trebuie să se bucure de păcatele trecute, nici să se pună în
expoziție ceea ce a fost rușinea lui.
3. Pericolele a două extreme într-o mărturie personală
Trebuie evitate două extreme în depunerea unei mărturii. Prima este aceea
de a se promova pe sine într-o asemenea măsură încât Hristos este practic
eclipsat. Cea de-a doua este să crezi că, deoarece experiența cuiva la convertire
nu a fost extraordinară, prin urmare nu are nicio valoare. Adevărul este că
ambele sunt necesare și pot fi folosite în egală măsură de Dumnezeu pentru a
aduce binecuvântare altora. Experiențele Lidiei și ale temnicerului din Filipi au
fost total diferite. Prima a fost o afacere liniștită și lipsită de ostentație, în timp
ce celălalt a fost un eveniment extrem de spectaculos, însoțit de un cutremur și
de o tentativă de sinucidere! Imaginați-vă cum ar fi fost să ascultați aceste două
persoane dându-și mărturiile. Deși fiecare a avut o experiență cu totul diferită,
totuși fiecare a ieșit din ea o "creație nouă în Hristos Isus" (vezi Fapte 16).
4. Încercați să vă amintiți detaliile cazului
Aceste mici detalii sunt cele care contează într-o mărturie. Faptul că
vorbitorul se ridică și spune: "Mă bucur să vă spun că Hristos mi-a mântuit
sufletul" nu transmite nicio impresie precisă. Dar să spună, dacă este posibil,
cum, de ce, când și unde i-a salvat Domnul sufletul, va trezi interesul
auditoriului. Ar trebui să înceapă de la început și să povestească cum a fost
trezit din nepăsarea sa față de realitățile veșnice la un sentiment al nevoii sale
ca păcătos.
A fost un verset din Biblie, o întâmplare izbitoare, un cuvânt amabil din
partea unui prieten, citirea unui pamflet sau ascultarea unui mesaj evanghelic
de la un predicator credincios? Lăsați-l să descrie temerile, speranțele,
îndoielile, încercările de a se scutura de convingerea păcatului, eforturile
zadarnice de a se justifica în fața lui Dumnezeu, scuzele pe care le-a oferit și
încercările zadarnice de a se "simți salvat", etc. El ar trebui să descrie cum a
răsărit lumina în sufletul său și cum marele adevăr al lucrării desăvârșite a lui
Hristos a fost văzut și înțeles prin credință, și cum Domnul Isus a fost primit ca
Mântuitor al său și mărturisit ca Domn al vieții sale. Vorbitorul ar trebui să
spună apoi cum știe că este mântuit și ce efect a avut acest lucru asupra vieții
sale. Toate aceste detalii variate se combină pentru a face povestea interesantă
și vie, astfel încât Dumnezeu să o poată folosi pentru a ajuta pe cineva din
audiență care trece printr-o experiență similară.
5. Păstrați-l pe Hristos preeminent
Scopul unei mărturii este de a-L preamări pe Hristos și nu de a atrage
inutil atenția asupra propriei persoane. Ea există cu scopul de a concentra
atenția ascultătorului asupra minunatului Mântuitor, asupra harului Său
minunat, asupra puterii Sale infinite și asupra prezenței Sale satisfăcătoare, și
nu asupra experienței vorbitorului. "Nu pe noi înșine ne propovăduim, ci pe
Hristos Isus, Domnul" (2 Cor. 4:5). Vorbitorul ar trebui să
să aibă grijă să nu se prezinte pe sine ca un exemplu clasic a ceea ce ar trebui
să fie un creștin adevărat și credincios, sau să atragă atenția asupra propriei sale
credincioșenii, ci să încerce să concentreze atenția ascultătorilor asupra
Domnului Isus Hristos.
6. Adevărul ar trebui să fie aplicat ascultătorilor
După ce mărturia a fost dată, vorbitorul ar trebui să insiste asupra faptului
că ceea ce Hristos a făcut pentru el, El poate și vrea să facă pentru toți cei care
se încred în El ca Mântuitor și Îl consideră Domn. Aplicația va fi neapărat
scurtă, dar trebuie să fie foarte la obiect; pentru că mărturia sa ar fi trebuit să
prezinte nevoia păcătosului și realitatea lucrării răscumpărătoare a lui Hristos.
Sfatul unui predicator pentru cei care urmează să-și dea mărturia este bun. El a
spus: "Mai întâi, spuneți-le ce ați fost. În al doilea rând, spuneți-le ce sunteți
acum. În al treilea rând, spune-le cum ai ajuns așa! În al patrulea rând, apoi
luați loc!".
V. PERICOLELE ACESTEIA
Poate părea ciudat, dar povestirea experienței personale are și ea

pericolele sale.
1. Pentru a permite ca aceasta să înlocuiască Cuvântul lui Dumnezeu în
predicarea Evangheliei
Deși o mărturie personală este bună, nu ar trebui să i se permită niciodată
să devină un substitut pentru expunerea scripturală a căii de mântuire a lui
Dumnezeu. O mărturie nu este decât o mărturie personală a adevărului
Cuvântului lui Dumnezeu în propria experiență; dar principalul lucru este
Cuvântul lui Dumnezeu și nu trebuie să se permită ca nimic să înlocuiască
autoritatea acestuia în mintea ascultătorilor. Este un lucru nefericit să
înlocuiești pronumele personal "eu" cu un "așa zice Domnul". O mărturie are
valoare doar în măsura în care mărește harul lui Dumnezeu, Persoana și
lucrarea Domnului Isus, clarifică calea mântuirii și subliniază adevărul
Multe suflete au fost nevoite să bâjbâie în întunericul spiritual în timp ce
încercau să aibă o experiență similară cu cea a persoanei a cărei mărturie a
auzit-o. El caută în zadar vreo "viziune" sau așteaptă să "audă o voce" care să-i
spună: "toate păcatele tale sunt iertate". Încearcă să obțină niște "sentimente"
minunate, cum ar fi cele pe care vorbitorul s-a descris pe sine însuși ca având.
În tot acest timp în care este ocupat cu aceste lucruri, atenția lui este deturnată
de la Mântuitorul, prin care numai mântuirea poate veni. Astfel, el este făcut să
se zbate în mlaștina deznădejdii, prin încercarea de a obține experiența unei
alte persoane, în loc de una proprie! Trebuie să ne amintim mereu că nu o
experiență este cea care mântuiește, ci Mântuitorul Însuși.
2. Pentru a face o matriță pentru toți ceilalți
Dumnezeu este un Dumnezeu de o varietate infinită. Nu există două
persoane care să fie salvate în circumstanțe exact similare. Nu există "gemeni
identici" din punct de vedere spiritual. Faptul că un vorbitor insistă ca fiecare
să aibă o experiență a mântuirii lui Dumnezeu similară cu a sa este
nu numai că este extrem de prostesc, ci și extrem de periculos. Ea îndreaptă
atenția auditoriului către experiența sa, în loc de Persoana și lucrarea lui
Hristos. S-a subliniat faptul că există multe căi spre Hristos, dar o singură cale
spre Dumnezeu, și aceasta este prin Hristos (Ioan 14:6).
Este interesant și instructiv să observăm diferitele experiențe de convertire
înregistrate în primul capitol din Ioan. Prima a fost cuvântul predicat: "Iată
Mielul lui Dumnezeu" (vs. 35-36). Apoi a urmat lucrarea personală, când
Andrei l-a adus pe Petru la Domnul (vs. 40-42). A urmat apropierea directă a
Mântuitorului care a spus: "Urmează-Mă" (v. 43). În cele din urmă au venit
experiențele personale ale lui Hristos Însuși din partea celor care au răspuns
invitației Sale de a "veni și a vedea" (vs. 45-46). Unii vin la Hristos din cauza
fricii lor de iad. Alții se încred în Mântuitorul datorită bunătății și harului Său
de a-și da viața pentru ei (Rom. 2:4). Alții încă din cauza dorinței de pace și
satisfacție.
Oricare ar fi mijloacele pe care le folosește Dumnezeu, rezultatul este
întotdeauna același, căci sufletul este condus să se încreadă în Hristos ca
Mântuitor și să-L aibă ca Domn. S-a spus foarte bine că unii oameni sunt
sărutați spre mântuire, în timp ce alții trebuie să fie împinși cu piciorul în ea!
Trebuie să ne amintim mereu că, în regenerarea unui suflet, "vântul suflă unde
vrea el și tu auzi sunetul lui, dar nu poți spune de unde vine și încotro se
îndreaptă: așa este oricine este născut din Duhul" (Ioan 3:8). Dumnezeu este
absolut suveran în toate acțiunile Sale și știe exact experiența potrivită pe care
trebuie să o ofere fiecărei persoane. Experiența unui copilaș care vine la
Mântuitorul este foarte diferită de cea a unui adult. Cei care insistă că dacă o
persoană nu știe cum? de ce? când? când? și unde? a convertirii sale nu este
mântuită, se confruntă cu sarcina imposibilă de a explica viețile evlavioase și
consecvente ale multor creștini care nu-și pot aminti când și unde a avut loc
convertirea lor! Trebuie să ținem permanent minte faptul că mântuirea nu
constă într-o experiență, ci într-o Persoană, căci este scris: "Cine are pe Fiul
are viața" (1 Ioan 5:12).
3. Să nu depășești niciodată experiența inițială a convertirii cuiva
Un vorbitor ar face bine să evite repetarea nejustificată a mărturiei sale în
fața aceluiași public. În plus, este important ca mărturia sa să fie actualizată.
Deși este bine ca un vorbitor să poată spune ce a făcut Domnul pentru sufletul
său cu ani în urmă, când a fost mântuit pentru prima dată; este, de asemenea,
necesar ca el să poată spune ce înseamnă Domnul pentru el în prezent, pe
măsură ce se bucură de o comuniune conștientă cu El prin studiul Cuvântului
lui Dumnezeu, prin rugăciune și prin slujirea pentru El. Este bine să poată
mărturisi despre credincioșia Sa prezentă, despre mângâierea Sa în suferință,
despre harul Său restaurator, despre prietenia Sa în toate vicisitudinile vieții și
despre satisfacția pe care Hristos o dă în fiecare zi celor ai Săi.
Să nu ne asemănăm cu omul care se temea atât de mult că-și va uita
mărturia
că a scris-o în întregime și a păstrat-o într-un sertar din dormitorul său, unde a
zăcut nefolosită pentru o perioadă considerabilă de timp. Într-o zi, când i s-a
cerut să depună mărturie, s-a dus să o scoată și a descoperit, spre marea sa
nefericire, că șoarecii o ronțăiseră. În timp ce privea lucrarea de distrugere pe
care o făcuseră șoarecii, a exclamat cu tristețe: "O, soție, ce să fac, șoarecii mi-
au mâncat mărturia!".
Îndurările lui Dumnezeu sunt "noi în fiecare dimineață", iar fiecare zi ar
trebui să fie martoră a unei noi realizări a dragostei Sale și a unui nou aspect al
gloriei binecuvântatului nostru Domn și Mântuitor. Scriitorul epistolei către
Evrei dă cuvântul încurajator: "Să mergem mai departe!". Acest lucru ar trebui
să ajungă în inima fiecărui credincios. Nu ar trebui să ne mișcăm într-un ciclu
monoton sau să zăbovim în experiențele trecutului îndepărtat, sau să ne
amintim în mod constant și cu nostalgie de "vremurile bune de altădată", când
existau "uriași pe pământ". Dar cum rămâne cu zilele prezente? Nu este Hristos
"același ieri, și astăzi, și în veci"? Este scris în Cartea cea bună: "Calea celor
drepți este ca lumina care strălucește din ce în ce mai mult până la ziua cea
desăvârșită" (Prov. 4:18).
Prin urmare, fiecare predicator ar trebui să încerce să studieze Scripturile
și să trăiască pentru Hristos, astfel încât să crească, să meargă și să
strălucească pentru Hristos, și astfel să fie capabil să transmită Pâinea Vieții
altora. Promisiunea lui Dumnezeu către Avraam a fost: "Te voi binecuvânta...
și tu vei fi o binecuvântare" (Gen. 12:2).
Dacă Mântuitorul ți-a câștigat inima,

Și pentru cer ai făcut un început,
Ține-ți ochii pe hartă...
Și continuă!
Cumpărați adevărul și nu-l

vindeți, Țineți pentru
Dumnezeu puținul pe care-l
aveți; Fiți mulțumiți, oricare ar
fi soarta voastră - Și mergeți
mai departe!
Hrănește-te cu Hristos, Pâinea cea

vie, Bea din El, Capul Fântânii;
Gândește-te de ce sângele Lui a
fost vărsat - Și mergi mai departe!
o dezvoltare mai amplă a acestui aspect, a se vedea lucrările autorului, The

1Pentru
Teacher as a Student, și Lessons from the Great Teacher.

19
TIPURILE DE PREDICI
PREDICA EXPOZITIVĂ
Dintre toate tipurile de predici, aceasta, deși poate cea mai dificilă, este
cea mai bună. "Este posibil să fi existat un mare expunător care să nu fi fost un
mare predicator, dar nu a existat niciodată un mare predicator care să nu fi fost
un mare expunător" (Ray).
I.DEFINIȚIA PREDICII EXPOZITIVE
Prin expunere se înțelege deschiderea (expunerea) sau desfășurarea și

explicarea unui pasaj din Scriptură. Cuvântul provine din două cuvinte
latinești: "ex", care înseamnă "afară", și "pono", a plasa. Astfel, înseamnă a
pune afară, a expune, a arăta, a expune. O "expoziție" este o expoziție publică
de artă și manufactură. O expunere a unei porțiuni din Scriptură este, prin
urmare, punerea în afară sau expunerea adevărului conținut în pasajul ales.
Acest pasaj constă, de obicei, dintr-un paragraf sau dintr-un număr de versete
care se combină pentru a prezenta un gând principal sau o temă. Aceste
paragrafe sunt indicate în mod clar în versiunea revizuită. O predică expozitivă
preia gândul central al acestei porțiuni din Scriptură și apoi caută să-l expună,
să-l explice și să-l furnizeze, în lumina contextului său, în acest pasaj
particular. Ea nu trebuie confundată cu o serie de comentarii curente asupra
versetelor unui capitol din Biblie. Aceasta se numește în mod corespunzător
"comentariu". Spurgeon a fost în trecut un maestru al acestei arte.
Să aruncăm o privire la alte două definiții ale predicii expozitive. "În
predicare, expunerea este interpretarea detaliată, amplificarea logică și
aplicarea practică a unui pasaj din Scriptură" (Ray). "O predică expozitivă este
o predică bazată pe un pasaj din Scriptură, pe care caută să îl lumineze; din
care caută să extragă o temă și puncte de predică concise și cuprinzătoare și
care se aplică la viața oamenilor. Tema trebuie să acopere totul, iar toate
punctele trebuie să reiasă din mesaj" (Byington).
O predică expozitivă a fost comparată cu o roată. Tema principală a
pasajului este centrul, iar gândurile care contribuie în pasaj, care aruncă o
lumină suplimentară asupra temei sau care decurg din această temă, sunt
spițele roții care radiază din centrul roții, prezentând astfel o unitate completă.
Metoda prin care se pregătește o predică expozitivă este de a descoperi mai
întâi care este tema centrală, sau principală a paragrafului. Aceasta trebuie
enunțată în cuvinte proprii. Apoi, materialul care contribuie în cadrul
paragrafului, care se referă la temă, ar trebui să fie adunat și aranjat în ordinea
sa logică.
Prin această metodă de predicare, tot adevărul conținut în acest paragraf
din Scriptură este tratat, deschis și aplicat ascultătorului. Astfel,
audiența nu are nicio îndoială cu privire la temă sau la ceea ce spune
Cuvântul lui Dumnezeu despre acest subiect în pasajul în cauză.
II.
AVANTAJELE ACESTEIA
1. Ea pune accentul suprem pe Cuvântul lui Dumnezeu însuși

Ea "mărește Cuvântul" și îi acordă locul de autoritate supremă, așa cum
face și Dumnezeu însuși (Ps. 138:2). În plus, ea cere contactul direct cu
Scripturile. Deși acest stil de predică se pretează la fel de mult ca și alte tipuri
de predici la etalarea abilităților oratorice, el servește mult mai bine scopului
de a edifica poporul lui Dumnezeu, pe măsură ce Scripturile sunt aplicate la
viața lor de zi cu zi.
2. Permite o cunoaștere amplă a Scripturii în ansamblul ei
Acest lucru este valabil atât pentru predicator, cât și pentru ascultător.
Este subliniată relația fiecărei părți a Scripturii cu întreaga revelație a lui
Dumnezeu, iar ascultătorii sunt astfel edificați pe credința lor cea mai sfântă.
3. Oferă ocazia de a vorbi despre multe pasaje din Scriptură care altfel ar
fi neglijate.
Există un număr destul de mare de pasaje din Biblie cărora li se acordă
foarte puțină atenție, sau chiar deloc. Prin intermediul acestei metode de
predicare, acestor adevăruri puțin cunoscute li se va da locul care li se cuvine și
se va demonstra că "toată Scriptura" este esențială pentru a-l echipa pe deplin
pe omul lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17).
4. De asemenea, aceasta va face ca slujirea Cuvântului să fie mai variată.
Aceasta îl va scăpa pe predicator de greșeala obișnuită de a insista pe o
singură coardă sau de a accentua prea mult o linie de învățătură, excluzând alte
adevăruri care sunt la fel de necesare.
5. Îi permite predicatorului să se ocupe de relele actuale
În acest mod pot fi reproșate practicile rele, care altfel ar părea prea
personale sau chiar impertinente pentru public. Se va vedea că Biblia este
foarte actuală, deoarece inima omului nu s-a schimbat prin trecerea timpului.
Solomon știa despre ce vorbește atunci când a declarat că nu există "nimic nou
sub soare" (Eccl. 1:9-10).
6. Aceasta va scăpa predicatorul de tendința de a folosi sau de a abuza de
texte izolate.
Acestea vor fi văzute acum în cadrul lor adecvat și semnificația lor reală
va fi descoperită, apreciată și explicată ascultătorilor.
7. Ea va furniza predicatorului suficient material pentru o viață întreagă
de predicare.
Nu va fi nevoie să răzuiți butoiul pentru subiecte de predică. Predicatorul
expozitiv nu trebuie să se teamă niciodată că va epuiza resursele Cuvântului lui
Dumnezeu.
El va descoperi că există "pâine suficientă pentru toți cei care vin la ea pentru a
se hrăni" și, de asemenea, o supraabundență de material biblic pentru a predica
altora.
III.PERICOLELE ACESTEIA
Principalul pericol al unei predici expozitive este că poate degenera ușor

într-o colecție de mici serbări fără legătură între ele, care nu au nicio legătură
cu tema centrală. În acest tip de predică, unitatea este marele scop și ar trebui
să fie în nota cheie. Cu alte cuvinte, fiecare predică ar trebui să fie o roată
completă în sine. Ea nu ar trebui să fie formată dintr-o colecție de spițe
separate, fără un butuc care să le lege între ele și să dea completitudine întregii
predici. Predica nu trebuie să se implice, sau să aibă "roți în roți", ci trebuie să
formeze o singură roată completă.
IV. INDICAȚII PRIVIND PREGĂTIREA PREDICII EXPOZITIVE
1. Modul de procedură
(1) Selectați pasajul care urmează să fie explicat.
(2) Descoperiți tema sau subiectul principal.
(3) Această temă trebuie redactată cu propriile cuvinte, folosind metoda
logică de expunere.
(4) Descoperiți gândurile din pasaj care contribuie la această temă sau
care se desprind din temă.
(5) Acestea ar trebui acum să fie scrise în propriile cuvinte.
(6) Aranjați aceste gânduri contributive, în succesiunea lor logică, ca
diviziuni principale ale predicii expozitive.
(7) Pregătiți predica având în vedere aceste diviziuni principale.
2. Studiați cărțile scrise de maeștrii acestei metode de predicare
F. B. Meyer, cartea intitulată Expository Preaching (Predicarea
expozitivă) este poate cea mai bună. Alexander Maclaren a fost numit "prințul
expozanților". Predicile sale pot fi procurate la mâna a doua la un preț
rezonabil, iar acestea se vor dovedi a fi bogate în sugestii, precum și o
binecuvântare pentru propriul suflet. Va arăta cum poate fi făcut Cuvântul lui
Dumnezeu să vorbească de la sine despre orice subiect necesar "vieții și
evlaviei" (2 Pet. 1:3).
3. Pregătiți câteva schițe de pasaje din Scriptură pentru practică
Practica constantă va dezvolta capacitatea de analiză și de schițare.
Următoarele pasaje vor fi considerate utile în acest scop. Toate sunt luate din
Noul Testament și se pretează destul de ușor la descoperirea temei și la
pregătirea unei schițe pentru o predică expozitivă (există mult mai multe în
Vechiul Testament, în special în Psalmi, care vor servi la
același scop): Ioan 1:1-5; 1:6-14; 1:35-51; 10:1-18; 15:1-27; 17:1-26; Rom.
1:14-17; 3:19-28; 5:1-11; 10:1-11; 12:1-2; 1 Cor. 9:16-23; 11:23-34; 13:1-13;
15:1-10; 2 Corinteni 5:1-8; 18-21; Galateni 5:16-26; Efeseni 1:1-14; 1: 15-23;
2:1-10; 3:14.
21; 4:17-32; 5:15-21; 6:10-20; Fil. 2:5-11; 2:12-18; 3:4-14; Col. 1:9-17; 1
Thess. 1:1-10; 4:13-18; 5:14-24; 2 Tes. 1:11-12; 1 Tim. 1:12-17; 4:12-16; 6:1-
12; 2 Tim. 1:6-14; 2:1-7; 3:14-17; 4:5-8; Tit. 2:11-15; 3:3-7; Evr. 1:1-14; 4:12-.
16; 7:23-28; 9:11-17; 9:18-28; 12:1-4; 12:18-24; Ieș. 1:1-7; 1:12-16; 2:14-18;
5:16-20; 1 Pet. 1:11-12; 2:11-25; 4:10-11; 2 Pet. 1:1-11; 1 Ioan 1:1-10; 3:1-3;
4:7-12; 5:9-13; Apoc. 1:10-18; 5:1-14; 22:1-5.
Tânărul predicator ar fi înțelept să nu încerce să expună o întreagă carte a
Scripturii, ci să se limiteze la paragrafe care se pretează, fără prea multe
dificultăți, la o schiță. Mai târziu, pe măsură ce cunoștințele și abilitățile cresc,
el ar putea încerca unele dintre epistolele mai simple și, pornind de la acestea,
să treacă la cele mai profunde.
V. CÂTEVA EXEMPLE DE SCHIȚE PENTRU PREDICI EXPOZITIVE
Urmează trei schițe sugestive pentru o predică expozitivă. Inutil să mai

spunem că toate aceste schițe sunt doar sugestive. Ele au fost intenționat făcute
mult mai complete decât ar avea nevoie un predicator experimentat. De fapt,
aceste schițe ar putea face cu ușurință subiectul unei serii de predici. Marea
problemă a începătorului este de a găsi suficient material pentru corpul
predicii; de aceea, acest material sugerat este mai mult decât va fi necesar pe
măsură ce se avansează în experiența predicării. De asemenea, acestea au fost
făcute cât mai simple posibil, pentru ca o tratare prea elaborată a pasajului,
textului sau subiectului să nu descurajeze începătorul.
Studentul perseverent va descoperi în curând principiile fundamentale
care stau la baza omileticii care, după cum am văzut, este știința care se ocupă
de pregătirea și rostirea predicilor sau a mesajelor evanghelice. De la acest
început elementar, tânărul predicator ar trebui să treacă la schițele mai
implicate care se vor dovedi necesare pe măsură ce va progresa în cunoașterea
Cuvântului lui Dumnezeu și în capacitatea de a-l expune . 1
1.
BINECUVÂNTAREA DIVINĂ
Prima noastră schiță va fi Evrei 13:20-21. Cititorul să se întoarcă acum la

acest pasaj și să-l citească și să-l recitească pentru el însuși. Vom căuta mai
întâi să descoperim tema centrală a pasajului. Aceasta ar putea fi enunțată în
aceste cuvinte: "Dorința supremă a lui Dumnezeu, în această binecuvântare,
este maturitatea spirituală a poporului Său". Se vor sugera diverse titluri. Am
putea să o numim: "Viața plăcută lui Dumnezeu" sau "Binecuvântarea divină".
Îl vom lua ca titlu pe cel din urmă, notând ca
facem că cuvântul binecuvântare provine din două cuvinte latinești: "Bene",
care înseamnă "bine"; "Dico", care înseamnă "a spune". Aceasta este una dintre
multele binecuvântări de acest fel care se găsesc în Scriptură, iar în
introducerea noastră acest fapt ar putea fi abordat.
Să descoperim acum principalele diviziuni ale acestui pasaj care
contribuie la temă. Aceste diviziuni, așa cum am menționat mai înainte, pot fi
enunțate în trei moduri, dar fiecare trebuie să se raporteze la tema principală.
Ea poate fi sub forma (1) unei propoziții, sau forma logică, (2) sau a unei fraze,
sau forma retorică, (3) sau a unei întrebări, sau forma interogativă. Fiecare
dintre aceste metode va ajuta la realizarea unei prezentări variate. Predicatorul
ar fi bine sfătuit, în timp ce își pregătește discursul, să prezinte fiecare
diviziune principală a subiectului său sub forma unei propoziții logice. Acest
lucru îl va ajuta să obțină o înțelegere clară, logică și progresivă a subiectului
său.
În această primă schiță vom da exemple pentru fiecare dintre cele trei
metode de enunțare a diviziunilor principale. Diviziunile principale ale schiței
trebuie să fie indicate prin cifre romane I, II, III, IV etc. Subdiviziunile trebuie
să fie marcate cu cifre arabe 1, 2, 3, 4 etc. Diviziunile acestor subdiviziuni se
notează cu cifre arabe în paranteze (1), (2), (3), (4); în timp ce diviziunile
ulterioare ale acestora se indică cu litere mici în paranteze (a), (b), (c), (d). Alte
diviziuni suplimentare pot fi indicate prin cifre romane mici între paranteze:
(i), (ii), (iii), (iv), (v), (vi), (vii).
Să examinăm acum cu atenție pasajul din Scriptură și să vedem, în primul
rând, care sunt principalele sale diviziuni. După ce le-am descoperit și le-am
enunțat, putem apoi să determinăm dacă aceste diviziuni principale, la rândul
lor, ar trebui să fie subdivizate. În acest fel, tema poate fi examinată
îndeaproape în lumina Scripturii și poate fi făcută să dea întreaga sa cotă de
adevăr în expunere.
Sub cifra romană I, să enunțăm prima diviziune; mai întâi de toate, sub
forma unei propoziții logice.
I. Dumnezeu este autorul divin al acestei binecuvântări
Acest lucru se regăsește în cuvintele: "Acum, Dumnezeul păcii".
Acum să o enunțăm sub forma unei fraze retorice, Sursa din care provine.
În al treilea rând, să o punem sub forma interogativă a unei întrebări: De
la cine vine această binecuvântare?
Astfel, același lucru a fost spus în trei moduri diferite. De dragul
varietății, fiecare metodă poate fi folosită, dar forma propozițională este cea
mai bună, fie și numai pentru a-l obliga pe vorbitor să își clarifice gândurile.
Sub cifra romană II, să prezentăm acum a doua diviziune principală.

II. Puterea lui Dumnezeu, care stă la baza acestei binecuvântări,
garantează funcționarea ei efectivă în credincios
Acest lucru reiese din cuvintele: "Care a înviat din morți pe Domnul nostru
Isus".
Ca frază, ar putea fi formulată astfel: Puterea pentru
funcționarea sa. Ca întrebare: Prin ce putere se
realizează această binecuvântare?
Cea de-a treia diviziune principală, enunțată în acest mod triplu, ar putea
suna astfel:
III. Hristos, Marele Păstor al oilor, este mijlocitorul
acestei binecuvântări divine.
Acest lucru se deduce din cuvintele: "Acel Mare Păstor al oilor". Ca o
frază, Persoana prin care este posibil.
Ca o întrebare: Cine este Mediatorul acestei binecuvântări?
Cea de-a patra divizie principală este:

IV. Cauza procurătoare a acestei binecuvântări este
sângele legământului veșnic.
Aflăm acest lucru din cuvintele: "Prin sângele legământului veșnic".
Ca o frază, Costul furnizării sale.
Ca o întrebare: Prin ce mijloace a fost obținută această binecuvântare?
A cincea divizie principală este:

V. Scopul acestei binecuvântări este maturitatea spirituală a credinciosului
Acest lucru reiese din cuvintele: "Să vă facă desăvârșiți [maturi]... plăcuți
înaintea Lui".
Ca frază, efectul său asupra destinatarului.
Ca o întrebare: Care este scopul lui Dumnezeu în această binecuvântare?
Cea de-a șasea divizie principală este:

VI. Această binecuvântare ne vine prin intermediul unei persoane divine
- Domnul nostru Iisus Hristos.
Acest lucru este arătat în mod clar prin cuvintele "prin Isus
Hristos". Ca o frază, Canalul prin care este pus la
dispoziție. Ca întrebare, Prin cine vine această
binecuvântare?
A șaptea divizie principală este:

VII. Această binecuvântare va aduce glorie veșnică lui Hristos
Acest lucru se vede în cuvintele: "Căruia să fie slava în vecii vecilor".
Ca frază, Desăvârșirea finală a acesteia.
Ca o întrebare: Care va fi rezultatul acestei binecuvântări asupra Celui
care a făcut-o posibilă?
Ultima divizie principală este:

VIII. Această binecuvântare ar trebui să aibă sprijinul călduros al fiecărui
credincios
Acest lucru se regăsește în cuvântul "Amin"
sau "Așa să fie". Ca frază, Achiesarea din
inimă a acesteia.
Ca o întrebare: Care ar trebui să fie răspunsul credinciosului la această
binecuvântare?
Astfel, fiecare diviziune principală, fie că este enunțată logic, ca o
propoziție; retoric, ca o frază; sau interogativ, ca o întrebare, are o legătură
vitală cu tema centrală: "Dorința supremă a lui Dumnezeu, în această
binecuvântare, este maturitatea spirituală a poporului Său". Prin acest mijloc,
am fost capabili să descoperim principalele diviziuni naturale, sau părți ale
acestui pasaj din Scriptură.
Să examinăm în continuare aceste diviziuni principale și să vedem dacă
ele, la rândul lor, pot oferi material suplimentar pentru expunerea pasajului.
În cadrul primei diviziuni s-ar putea spune ceva despre celelalte titluri ale
lui Dumnezeu, prin care a avut plăcerea de a se descoperi, cum ar fi:
"Dumnezeul mângâierii" (Rom. 15:5); "Dragostea" (2 Cor. 13:11); "Răbdarea"
(Rom. 15:5); "Speranța" (Rom. 15:5); "Speranța" (Rom.
15:13); "mângâiere" (2 Cor. 1:3); "slavă" (Fapte 7:2) etc.
De asemenea, s-ar putea face distincția între "Pacea cu Dumnezeu" (Rom.
5:1), "Pacea lui Dumnezeu" (Fil. 4:6-7) și "Dumnezeul păcii" (Fil. 4:9).
Acestea ar putea fi enunțate în acest fel sub forma numeralului arab unu-
1. Semnificația titlurilor lui Dumnezeu. Prin ele, El Își dezvăluie
caracterul. Sub cifra arabă doi
2. Semnificația acestui titlu, "pace".
În cadrul celei de-a doua diviziuni am putea arăta că demonstrația
supremă a puterii lui Dumnezeu a fost manifestată în învierea lui Hristos și că
această putere este acum pusă la dispoziția fiecărui credincios (Efeseni 1:19-
20).
Am putea arăta în continuare că această putere a lui Dumnezeu este
folosită în cel puțin patru moduri în favoarea credinciosului, și să o exprimăm
astfel: Dumnezeu...
1. Putere pentru mântuire (Rom. 1:16)
2. Putere pentru stabilizare (Rom. 16:25)
3. Putere pentru păstrare (1 Pet. 1:5)
4. Putere pentru prezentare (Iuda 24-25)
În cadrul celei de-a treia diviziuni, accentul este pus pe titlul "marele
Păstor al oilor". Am putea sublinia acum că Hristos este Păstorul într-un triplu
sens:
1. În calitate de Păstor bun, El Și-a dat viața pentru oi (Ioan 10:11).
2. În calitate de Mare Păstor, El a înviat și S-a înălțat și trăiește
mereu pentru a păzi și conduce turma Sa (Evrei 7:25; Ioan 10:16).
3. În calitate de Păstor principal, El va veni din nou să răsplătească
turma Sa (1 Pet.
5:4).
În cadrul celei de-a patra diviziuni, s-ar putea face referire la veșnicia
pact:
1. Părțile implicate. Dumnezeirea treimică: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt;
sfatul veșnic (Ef. 1:11; Fapte 2:23).
2. Perioada de timp. "Înainte de întemeierea lumii" (Ef. 1:4; 1 Pet.
1:20; Apoc. 13:8).
3. Costul acesteia. Sângele, adică moartea lui Hristos (vezi Luca
22:20, cp. Evr. 9:15-28). Prin acest sânge
(1) Dumnezeu a fost satisfăcut (Faptele Apostolilor 17:31).
(2) Dreptatea a fost satisfăcută (Rom. 4:25).
(3) Legea a fost mărită (Evr. 9:22).
(4) Păcătosul credincios este îndreptățit (Rom. 3:24).
(5) Credinciosul este sfințit (Evr. 10:10-14).
(6) Toți sfinții vor fi glorificați (Apoc. 5:9).
În cadrul celei de-a cincea diviziuni s-ar putea spune ceva despre
maturitatea creștină.
1. Maturitatea creștină este dorită de Dumnezeu: "Să vă facă maturi în
orice lucrare bună, ca să faceți voia Lui". A face voia lui Dumnezeu ar
trebui să fie scopul suprem al vieții.
Această voință a lui Dumnezeu ar trebui să fie...
(1) Dorită (Ps. 143:10).
(2) Cunoscut și dovedit (Rom. 12:1-2).
(3) Încântat de (Ps. 40:8).
(4) A ascultat (Evrei 13:21).
2. Maturitatea creștină este produsă prin puterea lui Dumnezeu care
locuiește în noi. El lucrează în credincios, "Lucrând în voi" (cf. Fil. 2:12-13).
Credinciosul este doar un canal.
3. Maturitatea creștină este plăcută lui Dumnezeu, "plăcută în ochii Lui".
Cu siguranță, aceasta ar trebui să fie ambiția fiecărui creștin (Col. 1:10; 2 Tim.
2:4), așa cum a ilustrat Enoh (Evr. 11:5).
În cadrul celei de-a șasea diviziuni am putea observa că, prin această
Persoană, orice binecuvântare se revarsă asupra credinciosului.
1. Orice binecuvântare a fost cumpărată de Hristos (Efeseni 1:7-8).
Sângele Său le-a făcut pe toate disponibile.
2. Orice binecuvântare pentru cel credincios este în Hristos (Ef. 1:3).
3. Orice binecuvântare vine la noi prin Hristos (Evrei 13:21).
Cuvântul proeminent în diviziunea a șaptea este "glorie", care înseamnă
"excelență afișată". Am putea remarca gloria lui Hristos:
(1) La nașterea Sa (Luca 2:9-14).
(2) În timpul vieții Sale (Ioan 17:1-4).
(3) Pentru veșnicie (Apoc. 5).
În cadrul celei de-a opta diviziuni principale, nu mai este nevoie să
spunem prea multe, cu excepția faptului că fiecare credincios adevărat, cu
bucurie, se alătură pentru a spune "așa să fie", atunci când gloria este atribuită
Domnului Isus Hristos.
Această schiță, după cum se poate aprecia cu ușurință, este mult mai
completă decât ar avea nevoie un predicator obișnuit. Este suficient pentru a
oferi material pentru multe discursuri; dar acest lucru a fost făcut intenționat
pentru a oferi mult material pentru începători. Va servi, de asemenea, pentru a
indica numeroasele moduri prin care gândurile contributive pot fi extinse și
dezvoltate în predică.
Prin această metodă expozitivă, cu ajutorul diviziunilor și subdiviziunilor
sale, întregul pasaj din Scriptură poate fi deschis sau expus în mod ordonat.
Astfel, auditoriul nu are nicio îndoială cu privire la tema și la ceea ce are de
spus Cuvântul lui Dumnezeu despre pasajul selectat.
2. JUSTIFICATĂ
SALVAREA Rom. 10:1-17)
DE DUMNEZEU (
Al doilea exemplu de predică expozitivă va fi Romani 10:1-17, care ar

trebui citit de mai multe ori de către cititor. Vom enunța tema: "Mântuirea lui
Dumnezeu, bazată pe neprihănirea desăvârșită, este disponibilă pentru toți prin
credința în Hristos ca Mântuitor și prin recunoașterea Lui ca Domn". Titlul ar
putea fi denumit: "Mântuirea neprihănită a lui Dumnezeu". Vom indica
diviziunile principale și subdiviziunile, fără alte explicații privind prezența lor
în schiță.
I. Pasiunea lui Pavel față de ea (v. 1)

1. Pasiunea lui. Nu pentru cultura, creșterea, spiritul național, sinceritatea
sau religia lui Israel, ci pentru mântuirea lor (vezi Rom. 9:1-3). Pentru aceasta
s-a dat pe sine însuși (1 Cor. 9:22).
2. Pledoaria sa. Direcționată către Dumnezeu, sinceră și continuă. El a
pus mâna pe Dumnezeu pentru ei (cf. Isaia 64:7; 27:5).
II. Ignoranța lui Israel în această privință (vs. 2-3)

Patru lucruri fatale au caracterizat Israelul, care sunt valabile și astăzi
pentru mulți:
1. Zelul fără cunoaștere (v. 2).
2. Ignorarea proviziilor lui Dumnezeu (v. 3, cp. 1 Cor. 2:14).
3. Dorința de a-și stabili propria neprihănire (v. 3).
4. Refuzul de a se supune neprihănirii lui Dumnezeu (v. 3).
III. Hristos este furnizorul ei (v. 4)

1. El a venit să împlinească Legea (Matei 5:17).
2. El a trăit pentru a o preamări (Isaia 42:21).
3. El a luat locul celor care au fost lipsiți de ea (Rom. 3:23; Isaia 53:5-6).
4. El a îndurat pedeapsa deplină a judecății drepte a lui Dumnezeu în
locul nostru.
(Gal. 3:13).
5. Astfel, pretențiile legii fiind satisfăcute, a fost asigurată o neprihănire,
în afara legii (v. 4 cp. Rom. 3:20-21). Nu este o neprihănire obținută prin
eforturile proprii ale păcătosului; ci o neprihănire obținută prin meritele
Persoanei și lucrării lui Hristos.
IV. Scripturile conțin revelația ei (vs. 5-8)

1. Neprihănirea, care vine din lege, se bazează pe o ascultare perfectă față
de cerințele ei (v. 5, cf. Gal. 3:10-11). Această ascultare perfectă nimeni nu a
dat-o; prin urmare, toți sunt vinovați și condamnați.
2. Neprihănirea, care este din credință (v. 6). Aceasta a fost
(1) Cumpărat de Hristos (vs. 6-7). Sângele Său prețios a plătit prețul în
întregime.
(2) Apropiați prin Evanghelie (v. 8). Observați că cuvântul este în inimă
și în gură. Tot ce-i rămâne de făcut păcătosului pentru a fi mântuit este să-l
înghită!
V. Credința este condiția pentru aceasta (vs. 9-10)

1. Trebuie să existe o recunoaștere din inimă a adevărului Evangheliei.
2. Trebuie să existe o primire din inimă a lui Hristos ca Mântuitor.
3. Trebuie să existe o supunere a inimii față de domnia lui Hristos.
VI. Mărturisirea este dovada acesteia (vs. 11-12)

1. Această mărturisire este scripturală (v. 11).
2. Este esențial. Nu există mântuire în afară de mărturisirea Domniei lui
Hristos în viață (Matei 10:32-33).
3. Este o dovadă. Este dovada unei realizări experimentate a mântuirii
neprihănite a lui Dumnezeu (cf. 2 Cor. 4:13). Adevărata credință se evidențiază
întotdeauna pe sine (vezi Evr. 11:13). "Din belșugul inimii" (Mat. 12:34).
VII. Mântuirea este rezultatul ei (v. 13, "salvat").

1. Provizia bogată a lui Dumnezeu (v. 12, "bogată." cp. Ieș. 1:17; Ef.
1:3; Fil. 4:19).
2. Marea invitație a lui Dumnezeu, "oricine", evreu sau neamț.
3. mântuirea minunată a lui Dumnezeu, "vor fi mântuiți".
(1) Salvat de la ce? De iad (Iov 33:24).
(2) Salvat la ce? La sfințenia vieții (Rom. 6:18).
(3) Salvat pentru ce? Pentru slava lui Hristos și pentru a-L sluji
(2 Tesaloniceni 1:12; Luca 1:74-75).
VIII. Predicarea este mijlocul de a o face (vs. 14-17)

1. Trebuie să existe un predicator (v. 14).
2. Predicatorul trebuie să fie trimis (v. 15).
3. Predicatorul trebuie să propovăduiască Evanghelia (v. 15).
4. Cei la care este trimis trebuie să audă (v. 14).
5. Cei care aud trebuie să creadă (v. 14).
6. Cei care cred trebuie să cheme (v. 14).
7. Cei care cheamă sunt mântuiți (v. 13).
8. Cei care sunt mântuiți Îl mărturisesc pe Hristos ca Domn al vieții lor
(vs. 9-10).
9. Concluzia (v. 17). "Credința vine prin auz și auzul prin cuvântul
lui Dumnezeu".
3. EVANGHELIA 1 Cor. 15:1-8)

după Pavel (
Cel de-al treilea exemplu de schiță de predică expozitivă îl vom intitula:

"Evanghelia după Pavel". Această porțiune din Scriptură trebuie acum citită și
recitită.
Tema poate fi enunțată astfel: "Evanghelia, dată prin revelație divină lui
Pavel, se bazează pe moartea, îngroparea, învierea și glorificarea lui Hristos; și
este condiționată de credința păcătosului și are ca rezultat mântuirea acestuia."
Vom adopta stilul aliterativ în enunțarea acestor diviziuni. Adică, cuvântul
principal va începe cu aceeași literă. Acesta este un bun ajutor pentru memorie,
dar predicatorul trebuie să fie atent să nu exagereze cu această metodă,
deoarece tinde să rezulte în diviziuni încordate și artificiale. În măsura în care
"varietatea este condimentul vieții", acest lucru se va aplica și la prezentarea
mesajului Evangheliei. În "Evanghelia după Pavel", mai multe lucruri se
sugerează singure în porțiunea din Scriptură.
I. A fost o prezentare divină. I-a fost dezvăluită lui Pavel de către Domnul
glorificat, care i-a dat-o - "Am primit-o" (v. 3). Nu a fost ceva ce Pavel a gândit
pentru sine. Rețineți celelalte revelații date de Domnul lui Pavel (Ef. 3:3; 1
Cor. 11:23; 1 Tes. 4:15; cp. Gal. 1:11-12).
II. Se referă la o persoană divină. "Cum că Hristos" (v. 3). Hristos este esența
Evangheliei. Creștinismul este Cristos și în afara lui nu există creștinism,
și nici o Evanghelie a harului lui Dumnezeu. Paul:
1. L-a cunoscut pe Hristos. L-a întâlnit pe drumul Damascului
(Faptele Apostolilor 9).
2. A trăit pentru Hristos (Gal. 2:20; Fil. 1:21).
3. L-a slujit pe Hristos, "sclav rob" (Rom. 1:1).
4. L-a propovăduit pe Hristos (1 Cor. 2:2).
III. Se desfășoară o pasiune divină. "Hristos a murit". Acesta este marele

fapt central al Evangheliei.
1. Creatorul universului a murit (Col. 1:16-18, 22).
2. Cel "în care era viața" a murit (Ioan 1:4).
3. Cel care nu a avut păcat, nu a cunoscut păcat și nu a făcut păcat,
a murit (2 Corinteni 5:21).
IV. Ea dezvăluie un scop divin: "Pentru păcatele noastre". Hristos a murit

pentru, sau din cauza a ceva. De ce a murit? El nu a murit ca exemplu, sau ca
reformator, sau ca învățător, ci ca înlocuitor divin pentru păcătos. Cuvintele:
"Hristos a murit pentru păcatele noastre" nu reprezintă o ofertă, un apel sau o
invitație; ci este o declarație pozitivă a unui fapt împlinit. Acest lucru implică
cu siguranță cel puțin patru lucruri:
1. Că suntem cu toții păcătoși. Hristos nu a avut păcate proprii, prin
urmare moartea nu a avut nici un drept asupra Lui. Prin urmare, El purta
păcatele altora (cf. Rom. 3:10-19, 23).
2. Că eram în pericol de a muri în păcatele noastre și de a fi pierduți
veșnic; pentru că a fost nevoie de moartea lui Hristos pentru a înlătura păcatele
noastre (Evr. 9:26; Rom. 6:23).
3. Că Hristos și-a asumat răspunderea pentru păcatele noastre și, prin
moartea Sa, a satisfăcut toate pretențiile lui Dumnezeu față de păcătos (Rom.
4:24-25; 5:1; Isaia 53:5-6).
4. Că moartea lui Hristos este singura temelie pentru acceptarea
credinciosului înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:24-26; 1 Pet. 2:24-25).
V. A fost după un model divin, "conform Scripturilor". Iată o ocazie excelentă

de a arăta cum a fost profețit, ilustrat și prezentat Hristos în Vechiul Testament.
El a fost mielul pascal din Exodul 12, "șarpele înălțat" din Numeri 21, stânca
lovită din Exodul 17 și cele cinci jertfe din Leviticul 1-7 etc. (ilustrează Fapte
8:35; cp. Luca 24:25-27, 44; Rom. 3:21).
VI. S-a bazat pe o dovadă divină: "Și că a fost îngropat". Nu a existat nicio
îndoială cu privire la moartea lui Hristos. Soldații romani s-au asigurat de
lucrarea lor de execuție și putem fi siguri că trupul mort al lui Hristos a fost cel
care a fost coborât de pe cruce și îngropat în mormântul sigilat și păzit.
VII. A fost atestată printr-o proclamare divină: "Și a înviat". Învierea lui
Hristos este proclamarea de către Dumnezeu către lume a întregii Sale aprobări
și a acceptării veșnice a lucrării încheiate a Fiului Său (vezi Fapte 17:31).
Învierea este "aminul" lui Dumnezeu la afirmația lui Hristos: "S-a sfârșit"
(Rom. 4:25). Observați cum primii creștini au subliniat acest mare fapt în
predicile lor (Fapte 2:32; 3:15; 4:2, 10, 33; 5:30; 10:40; 17:18, 31-32; etc.).
1. Martorii învierii. Observați lista dată de martorii oculari reali ai
învierii în versetele 5-8 din 1 Corinteni 15.
(1) Petru, (2) cinci sute de frați, (3) Iacov, (4) toți apostolii, (5)
Paul însuși.
Astfel, învierea devine unul dintre cele mai bine autentificate fapte ale
istoriei.
2. Învierea lui Hristos demonstrează cel puțin patru lucruri:
(1) Dumnezeirea Sa esențială și veșnică (Rom. 1:4). Hristos a profețit
atât moartea, cât și învierea Sa (Ioan 10:17-18; Matei 16:21).
(2) Adevărul din Scripturile Vechiului Testament, asupra căruia Hristos și-
a pus pecetea divină de aprobare (Matei 5:17-18).
(3) Certitudinea învierii credinciosului, al cărei model și garanție
este Hristos (1 Corinteni 15:12-25).
(4) Faptul că Hristos va fi Judecătorul suprem al întregii omeniri (Fapte
17:30-31).
VIII. Ea a fost făcută cunoscută de un predicator rânduit de Dumnezeu:

"Eu (Pavel) v-am predicat". Această evanghelie fusese:
1. Ferice de propria-i regenerare (Fapte 9:16; Rom. 1:16).
2. încredințată lui ca o încredere sacră (Fapte 26:16-19; 1 Tim. 1:11).
3. Proclamată de el cu dragoste și credință (Fapte 20:18-24).
4. Păstrat de el și apărat de el împotriva erorilor (Gal. 1:6-10; Fil.
1:7; Gal. 2:5).
IX. A avut ca rezultat o posesiune asigurată de Dumnezeu: "Prin care și

voi sunteți mântuiți" (v. 2).
1. Certitudinea acestei mântuiri: "Sunteți mântuiți".
2. Consecința acestei mântuiri.
(1) Salvat de osânda păcatului, în lacul de foc pentru totdeauna
(Apoc. 20:12-15).
(2) Mântuiți de stăpânirea păcatului în viața de zi cu zi (Rom. 6:14).
(3) Mântuiți de sub stăpânirea păcatului la a doua venire a lui
Hristos (Apoc. 21:27).
3. Continuitatea în această mântuire: "Dacă țineți minte [țineți minte]" (v.
2). Continuitatea este dovada realității uceniciei și a profesiei cuiva (Ioan 8:31;
cp. 1 Ioan 2:19; Fil. 1:6; Fapte 26:22).
Aceste exemple ar trebui să fie suficiente pentru a indica valoarea extremă
a acestei forme de predicare, care expune astfel ceea ce spune de fapt Cuvântul
lui Dumnezeu și face posibilă aplicarea întregului adevăr al lui Dumnezeu la
audiență. Fiecare predicator este îndemnat cu insistență să adopte această
metodă, deoarece este fundamentală pentru o predicare sănătoasă și profitabilă.
1Vezi
cartea autorului, Through the Scriptures.
20
TIPURILE DE PREDICI
PREDICA TEXTUALĂ
I.DEFINIȚIA ACESTEIA
Această metodă de predicare, după cum îi spune și numele, constă în

selectarea ca text a unor versete, a unui verset sau chiar a unei părți dintr-un
verset. După ce tema versetului a fost descoperită și enunțată în propriile
cuvinte, aceasta trebuie analizată, divizată și expusă în lumina contextului său.
Este similară metodei expozitive, cu excepția faptului că, în loc să selecteze un
paragraf care conține mai multe versete, predicatorul are la dispoziție un singur
verset, sau chiar o parte a unui verset, din care să vorbească și trebuie să se
limiteze la a imprima acest lucru ascultătorilor săi.
II.AVANTAJELE ACESTEIA
1. Cuvintele actuale ale Scripturii sunt aduse în fața oamenilor. Acest

lucru conferă autoritate divină mesajului.
2. Un text scurt este mai ușor de reținut de către public. În timp ce un
paragraf întreg din Biblie este greu de reținut în memorie, un text scurt este
ușor de memorat și de dus de către public.
3. Aceasta face ca predicile să fie variate. Acest lucru, în sine, este un
lucru de dorit.
4. Uneori este bine să luăm mai multe versete diferite care conțin același
cuvânt sau gând.
Acestea pot fi combinate pentru a prezenta un singur adevăr pe care se
dorește să se sublinieze. Acest lucru este deosebit de util pentru un începător
care poate că nu poate predica dintr-un singur text, dar care ar putea vorbi pe
scurt din mai multe texte și totuși să simtă că predică Cuvântul lui Dumnezeu.
Există multe astfel de combinații de texte. D. L. Moody a început în acest fel.
C. H. Spurgeon a fost, în esență, un predicator textual, și toți ar face bine să-i
citească predicile și să-i studieze metoda de tratare a textelor.
III.DEZAVANTAJELE ACESTEIA
Unitatea Bibliei nu este atât de evidentă cu această metodă, cum este în

cazul predicii expozitive. Textele care sunt selectate ici și colo de-a lungul
Scripturii nu sunt de natură să impresioneze audiența cu privire la unitatea
Bibliei ca întreg. Biblia este făcută să pară a fi o carte de texte izolate, în loc de
un întreg organic și o revelație completă. Nu numai atât, dar tendința unui
predicator textual este aceea de a-și obosi audiența.
IV. INDICAȚII
CÂTEVA CU PRIVIRE LA PREGĂTIREA UNEI SCHIȚE PENTRU O PREDICĂ TEXTUALĂ
1. Ca și în cazul predicii expozitive, tânărul predicator ar fi bine să ia un

număr de texte care se pretează ușor la diviziuni și să pregătească o schiță pe
baza acestor texte pentru a se antrena. Studiul credincios, aplicarea atentă și
practica constantă vor aduce rezultate încurajatoare.
2. Aceste schițe ar trebui să fie arhivate pentru referințe viitoare. La fel
ca furnica, care "își pregătește hrana vara", tânărul predicator poate să își facă
un bun depozit de materiale foarte utile care îi vor fi de folos atunci când
mintea sa nu va fi atât de activă. Un predicator bătrân, de o capacitate
remarcabilă, a fost întrebat odată cum reușea să pregătească o varietate atât de
mare de predici. El a răspuns: "Astăzi predic din schițe pe care le-am pregătit
înainte de a împlini douăzeci de ani". Își folosise tinerețea în mod avantajos.
"Du-te și fă și tu la fel!"
3. Ar trebui să se ia notițe despre modul în care alți predicatori tratează
textele.
Întotdeauna este recomandabil să luați un caiet și un creion atunci când
ascultați un alt predicator. Se poate profita de virtuțile lui și se poate fi
avertizat de viciile lui! Aveți grijă să treceți numele predicatorului pe notele
luate din discursul său.
V. CÂTEVA EXEMPLE DE SCHIȚE DE PREDICI TEXTUALE
1. EVANGHELIA Ef. 2:8)

ÎN ȘAPTE CUVINTE (
Vom lua o parte din acest verset și îl vom intitula ca mai sus. Textul este:
"Prin har sunteți mântuiți prin credință". Tema poate fi enunțată astfel:
"Mântuirea lui Dumnezeu, care își are originea în harul Său infinit, se
concretizează în experiența păcătosului cu condiția simplă a credinței". Pe
măsură ce examinăm aceste șapte cuvinte, ele se împart în mod natural în cinci
diviziuni principale, după cum urmează:
I. "Prin har,
II. sunt
III. voi
IV. salvat
V. prin credință."
Acum să le privim mai îndeaproape:
I. "Prin har", acest lucru indică cu siguranță sursa mântuirii.
II. "Sunt", aceasta denotă certitudinea prezentă a mântuirii.
III. "Voi", aceasta definește obiectele mântuirii.
IV. "Mântuit" deschide subiectul conținutului mântuirii, sau ceea
ce implică termenul "mântuit".
V. "Prin credință", acest lucru indică cu siguranță mijlocul prin care
se primește această mântuire.
Acum, să luăm cele cinci puncte unul câte unul și să le mărim, de exemplu:
I. Sursa mântuirii, "Prin har"
Prima întrebare este: "Ce este harul?" Așadar, punem sub cifra romană
"I", cifra arabă "I", și astfel avem:
1. Definiția sa
A doua întrebare din această primă diviziune principală este: "De unde a
apărut sau de unde provine?". Deci, acum punem
2. Originea sa - Dumnezeu (vezi 1 Pet. 5:10)
A treia întrebare este, în mod firesc, "Prin cine a venit?" sau
3. Manifestarea sa - Hristos (vezi Ioan 1:17; 2 Corinteni 8:9 etc.).
II. Certitudinea acestei mântuiri, "sunt"

Cuvântul "sunt" sugerează alte timpuri prezente ale mântuirii, așa cum se
vede în 1 Corinteni 1:18; 6:11; Fapte 13:38; 1 Ioan 4:17, etc. Prin urmare,
subdiviziunile ar putea fi oarecum după cum urmează:
1. Este o mântuire prezentă. "sunt mântuiți", nu "vor fi mântuiți".
2. Este o mântuire asigurată. "sunt." Nu se sugerează nicio îndoială. Nu
este "sperăm să fim" sau "poate că vom fi", ci "suntem" mântuiți."
3. Este o mântuire contrastantă. Observați cuvintele: "sunt pierduți" (2
Cor. 4:3; Ioan 3:19). Nu există decât două clase. Cei care "sunt mântuiți" și cei
care "sunt pierduți".
III. Obiectele acestei mântuiri, "voi"

Cine sunt "voi" despre care se vorbește? (vezi Efeseni 2:1-3). Ei au fost la
un moment dat:
1. Morți în păcate (v. 1)
2. Depravată prin păcat (v. 2a)
3. Înșelat de Satana (v. 2c)
4. Neascultători față de Dumnezeu (v. 2c)
5. Murdărite de păcat (v. 3a)
6. Întunecat în minte (v. 3b)
7. Condamnați din cauza păcatului (v. 3c)
IV. Conținutul acestei mântuiri, "salvat"

Acest cuvânt indică o triplă eliberare a credinciosului:
1. Din pedeapsa păcatului (cf. Ioan 5:24)
2. Din puterea păcatului (cf. Rom. 6:14)
3. De prezența păcatului la venirea Sa (cf. Apoc. 21:27)
V. Mijlocul acestei mântuiri, "prin

credință" Acest lucru necesită în mod
natural trei subdiviziuni:
1. Definiția credinței, sau Ce este credința?
2. Obiectul credinței, Hristos
3. Rezultatul credinței, mântuirea credinciosului
Astfel, într-o predică textuală, cuvintele textului trebuie să fie analizate,
separate în diviziunile lor corespunzătoare, expuse și aplicate audienței.
Această metodă se aplică tuturor predicilor textuale.
Să luăm acum o altă predică textuală pe care o vom numi:

2. BUNĂ
INVITAȚIA Matei 11:28)
A LUI HRISTOS (
Tema ar putea fi enunțată după cum urmează: "Hristos îl invită pe fiecare

păcătos care muncește și este împovărat să vină la El și să primească de la El
odihnă din munca sa și ușurare din povara sa." Când examinăm cuvintele
textului, cel puțin opt lucruri se sugerează de la sine:
I. Persoana care invită, Hristos... "Eu". Arată autoritatea Sa divină
II. Invitația pe care o face: "Vino". Un cuvânt frumos, (cp. cu alte
"veniți" ale Mântuitorului și ale Scripturii).
III. Stipulația pe care o face: "Pentru Mine". Nu "lângă", ci în contact
vital și viu cu El. Notă: nu la o religie, la o biserică, la un rit, o formă sau o
ceremonie, ci la o Persoană vie.
IV. Descrierea pe care o face El, "trudit și împovărat". Cu adevărat o
imagine grafică a tuturor, prin natura lor - muncind pentru a merita favoarea lui
Dumnezeu pe baza propriilor eforturi, și încărcați cu povara păcatelor lor.
V. Autorizația pe care o asigură: "și eu" (cf. unii dintre ceilalți "eu sunt"
ai lui Hristos).
VI. Determinarea pe care o exprimă, "va". Toată omnipotența Sa se află
în spatele promisiunii Sale.
VII. Prezentarea pe care El o oferă: "dăruiește". Nu vinde, sau plătește
ca salariu, sau împrumută temporar; ci un dar gratuit, sincer și veșnic.
VIII. Posesiunea pe care o garantează, "odihnă". Rețineți diferitele
odihne, cum ar fi odihna inimii, a conștiinței, a minții etc.
Pentru cea de-a treia predică textuală vom lua cuvintele bine-cunoscute
ale Mântuitorului nostru, așa cum se găsesc în Ioan 10:9, și o vom intitula:
3.ȘAPTE FAPTE CU PRIVIRE LA MÂNTUIRE
Tema pe care o vom enunța în felul următor: "Hristos se prezintă pe Sine

însuși ca singura intrare în mântuire; și promite, tuturor celor care intră,
mântuire, libertate și satisfacție." Textul ar putea fi împărțit după cum urmează,
cu creditul lui C. I. Scofield:
I. Ilustrația mântuirii: "Eu sunt ușa". O ușă are un triplu scop:
1. Admitere
2. Protecție
3. Excludere
II. Personificarea mântuirii: "Prin Mine" (cf. Fapte 4:12; Ioan 14:6; Ioan
6:47; Fapte 13:38; Fapte 8:35; 1 Cor. 2:2). "Creștinismul este Hristos".
III. Invitația la mântuire: "Dacă cineva" (cp. "Oricine", Ioan 3:16; Ioan
7:37; Apoc. 22:17).
IV. Calificarea sau condiția mântuirii: "Intrați", nu prin rugăciuni,
penitență, hotărâri bune, rânduieli, apartenență la biserică, sinceritate etc., ci o
intrare definitivă (ilustrând intrarea într-o corabie sau intrarea pe o ușă
deschisă).
V. Posesia mântuirii: "va fi mântuit". Această mântuire este asigurată de
Cuvântul Său infailibil.
VI. Emanciparea mântuirii: "și va intra și va ieși" (adică în prezența lui
Dumnezeu pentru a se închina, în lume pentru a-I sluji, vezi Ioan 8:32-36; Gal.
5:1; Evr. 10:19 [marjă]).
VII. Satisfacția mântuirii, "și găsește pășune" (cf. Ps. 23:1-2)
Am menționat anterior că uneori este un plan bun să luăm mai multe texte
care conțin același cuvânt sau gând. De exemplu, să luăm Luca 13:23; Marcu
10:26; Fapte 16:30. Aici sunt trei întrebări despre mântuire. Am putea intitula
predica noastră: . Schema ar fi următoarea:
CELE TREI ÎNTREBĂRI
I. O întrebare curioasă
II. O întrebare incredulă
III. O întrebare imperativă
Spurgeon a ținut o predică faimoasă pe șapte versete, fiecare dintre ele
având în el cuvintele: "Am păcătuit". Există multe alte grupuri de texte care îl
așteaptă pe cercetătorul sârguincios. Pentru sugestii privind modul de
1
interpretare a textului, consultați rubrica respectivă într-un capitol anterior.
1Vezi
cartea autorului, The Uplifted Christ.
21
TIPURILE DE PREDICI
PREDICA DE ACTUALITATE
A patra metodă de predicare este prin intermediul predicii tematice.
I.
DEFINIȚIA ACESTEIA
Acest tip de predică constă în alegerea unui anumit subiect sau a unei
anumite teme și apoi în căutarea prin toate Scripturile pentru a descoperi ce
lumină poate fi aruncată asupra subiectului în cauză. Marile doctrine ale Bibliei
ar intra în această clasificare.
Subiectul, sau tema, poate fi comparat cu un râu, iar toate Scripturile care
aruncă lumină asupra subiectului cu afluenții care se varsă în acel râu. Fiecare
diviziune a subiectului trebuie să aibă o legătură vitală cu acesta. Astfel, fiecare
predică tematică, pregătită și ținută în mod corespunzător, trebuie să posede
tripla calitate de unitate, coerență și accent.
1. Permite atât predicatorului, cât și ascultătorului să înțeleagă un

subiect din Biblie ca întreg
Biblia nu este o carte de teologie sistematică, în care sunt grupate toate
învățăturile despre o anumită doctrină, ci aceste doctrine fundamentale sunt
țesute în urzeala și țesătura revelației divine de la început până la sfârșit.
2. Oferă o oportunitate amplă pentru o discuție amănunțită a subiectului
Acest lucru, dacă este necesar, poate fi abordat printr-o serie de predici.
Aceasta ar trebui să servească la crearea unui interes susținut din partea
ascultătorilor.
3. Impresionează audiența cu unitatea Sfintei Scripturi
Ei vor fi aduși să vadă că Biblia este un întreg armonios. Pe măsură ce un
pasaj din Scriptură este comparat cu un alt citat din Scriptură, se va sublinia
unitatea divină a revelației lui Dumnezeu.
4. Marile doctrine ale Bibliei pot fi studiate cel mai bine prin această
metodă
Adevărurile fundamentale vitale ale Scripturii pot fi examinate, expuse și
aplicate în acest mod. În cadrul acestei cărți se găsește doctrina despre
Dumnezeu, Hristos, Duhul Sfânt, inspirația Bibliei, Biserica, Răscumpărarea,
Mântuirea, Credința, Regenerarea, Sfințirea, Rugăciunea, Închinarea, Cerul,
Iadul, etc.
5. Face pentru o varietate de prezentare
Prin urmare, această metodă de predicare merită un loc în slujirea
III.
DEZAVANTAJELE ACESTEIA
1. Gama de subiecte este în mod necesar limitată

Trebuie să ne amintim că Biblia nu este o simplă compilație de subiecte
pentru predicatori.
2. Această metodă de predicare îl va epuiza curând pe predicator
Mai devreme sau mai târziu, dacă va persista să se limiteze la această
metodă de predicare, se va trezi că nu mai are subiecte pentru predicile sale.
IV.METODA DE PREGĂTIRE A UNEI SCHIȚE PENTRU O PREDICĂ DE ACTUALITATE
Pentru acest tip de discurs este necesar un plan diferit de pregătire. Tema
a fost deja determinată prin selectarea subiectului, iar acum întreaga Biblie
trebuie să contribuie cu material pentru elucidarea ei.
1. Ar trebui să se pună o serie de întrebări în legătură cu subiectul abordat
Acestea sunt în număr de șapte și ar trebui să fie adresate în următoarea
ordine.
(1) Ce? Aceasta va defini subiectul și va răspunde la întrebarea "Despre
ce voi vorbi?". Aceasta va servi, de asemenea, la introducerea subiectului.
(2) De ce? Acest lucru se va ocupa de necesitatea sau de motivul pentru
care acest subiect a fost ales și urmează să fie expus.
(3) Cum? Aceasta va răspunde la toate întrebările referitoare la
circumstanțele esențiale în care acest subiect a fost pus la dispoziție; condițiile
în care poate fi primit și promisiunile sale îndeplinite în experiența
ascultătorului.
(4) Cine? Aceasta va include atât originea subiectului, cât și persoanele
cărora le este pus la dispoziție. Cine l-a furnizat? Cine îl poate primi? Astfel,
elementul personal este indicat de această întrebare.
(5) Unde? Aceasta va descrie în mod corespunzător fie sursa din care
provine subiectul, fie locul în care subiectul poate fi primit sau experimentat.
(6) Când? Acest lucru va avea grijă de elementul timp. Când poate fi
primit acest lucru?
(7) Ce se întâmplă atunci? Acest lucru va asigura în mod adecvat
aplicarea subiectului la ascultător.
Pentru a reține aceste întrebări, va fi mai ușor să memorați următoarea
rimă, oarecum adaptată,
Am șapte servitori credincioși,
care m-au învățat tot ce știu;
Numele lor sunt Ce, De ce, Cum și Cine, Și
Unde, Când și Ce-atunci.
2. Orice temă de sub soare poate fi aranjată logic și prezentată într-o

în mod ordonat, răspunzând la aceste șapte întrebări
Să luăm, de exemplu, un ceas. Folosind aceste întrebări, iată o schiță
pentru un discurs pe această temă.
(1) Care este subiectul? Un ceas.
(2) De ce să vorbim despre asta? Este un lucru extrem de necesar. Ne
arată timpul și ne permite să ne respectăm întâlnirile etc.
(3) Cum a apărut acest ceas? Descrieți fabricația acestuia. Diferitele sale
părți, abilitățile necesare, costul construcției sale.
(4) Cine furnizează acest ceas? Sau, Cine ar putea avea un ceas?
Descrieți fabricația și persoanele care ar putea avea unul.
(5) De unde poate fi obținut un astfel de articol? Descrieți locația
magazinului de unde poate fi cumpărat ceasul.
(6) Când poate fi asigurat? Evidențiați oportunitatea splendidă pe care o
au de a obține unul imediat la acest preț avantajos.
(7) Ce se întâmplă atunci? Îndemnați-i pe fiecare să-și ia imediat una. Nu
contează ce subiect poate fi. Se poate pregăti o schiță viabilă a unui discurs pe
această temă, răspunzând la aceste șapte întrebări.
3. O schiță care să cuprindă aceste întrebări
Următoarele vor avea același scop ca și aceste întrebări și vor oferi
varietate în prezentare.
(1) Introducere. Aceasta se ocupă de "Ce?"
(2) Necesitatea. Aceasta va răspunde la toate întrebările de la
întrebarea "De ce?".
(3) Natura. Aceasta corespunde la întrebarea "Cum?"
(4) Persoana care. Aici este "Cine?"
(5) Locul unde. Aceasta răspunde la întrebarea "Unde?".
(6) Momentul în care. Acest lucru rezolvă problema "Când?".
(7) Concluzia. Aceasta prevede "Și apoi?".
4. Urmând această metodă, se asigură o tratare ordonată, logică
și completă a oricărui subiect.
V. SĂ LUĂM ACUM ÎN CONSIDERARE CÂTEVA EXEMPLE DE SCHIȚE TEMATICE
1. Subiect, . . Sfânta Scriptură de citit: Ioan 3:1-19. Scriptura

NOUA NAȘTERE
1
care urmează să fie citită trebuie aleasă ca fiind cea care prezintă cel mai bine
subiectul. Este imposibil, desigur, să se citească audienței toate Scripturile care
se referă la acest subiect sau la oricare altul.
I. Introducere, sau ce?

Subiectul nostru este unul de importanță vitală pentru toți, deoarece în
afara lui nimeni nu poate vedea sau intra în Împărăția lui Dumnezeu.
1. Este unul dintre marile "must" ale Bibliei.
Reduși la minimul ireductibil, există doar trei necesități pentru umanitate.
(1) Trebuie să murim.
(2) Trebuie să ne întâlnim cu Dumnezeu
(3) Dacă vrem să vedem sau să intrăm vreodată în Împărăția
lui Dumnezeu, trebuie să ne naștem din nou [născut de sus].
2. Ceea ce nu este nașterea din nou, nu este:
(1) o schimbare socială
(2) o schimbare fizică
(3) o schimbare locală
(4) o schimbare religioasă
(5) o schimbare morală
(6) o schimbare intelectuală
3. Ce este nașterea din nou
Este o schimbare spirituală sau comunicarea unei vieți spirituale.
4. Observați persoana care a venit și căreia i s-a spus acest adevăr. El nu
era imoral sau ireligios, ci, dimpotrivă, era foarte religios, moral și sincer, dar
nu fusese născut de sus.
II. Necesitatea nașterii din nou, sau De ce trebuie să se nască omul din nou?
1. Carnea este carne, (v. 6). Carnea este acel principiu de dușmănie
împotriva lui Dumnezeu pe care fiecare persoană îl primește prin naștere
naturală. Asemănarea nu poate produce decât asemănare. Poate fi educat, cu
înclinații religioase etc., dar tot "carne" rămâne. Cât timp este în carne, nimeni
nu poate să Îi placă lui Dumnezeu (vezi Romani 8:5-8).
2. Omul, prin natura sa, este mort în păcatele sale (cf. Ef. 2:1; 4:18; etc.).
Prin urmare, el are nevoie de o viață nouă. Nașterea din nou este împărtășirea
acestei vieți noi păcătosului credincios.
3. Împărăția lui Dumnezeu este o experiență spirituală (Rom. 14:17), de
aceea păcătosul trebuie să fie pregătit spiritual pentru ea prin Duhul lui
Dumnezeu. Nașterea din nou este "de sus" (vezi marja).
III. Natura Nașterii din Nou, sau Cum poate un om să se nască din nou?
1. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, crezut și ascultat.
"Apă", (v. 5; cp. 1 Pet. 1:23; Ieș. 1:18). Cuvântul lui Dumnezeu descoperă
atât nevoia păcătosului, cât și remediul pe care Dumnezeu îl oferă pentru
aceasta.
2. Prin Duhul lui Dumnezeu (v. 5)
El este cel care aplică Cuvântul, convinge de păcat și regenerează sufletul
care crede (Ioan 16:13-14; Ef. 1:13; Ioan 7:38).
3. Prin credința în jertfa înlocuitoare a lui Hristos, adică "Fiul
Omului ridicat" (v. 14).
4. Crezând în Hristos (v. 15), adică însușindu-L ca Mântuitor personal.
IV. Subiectele nașterii din nou, sau Cine trebuie să se nască din nou?
1. Cei religioși, morali și sinceri, precum Nicodim, conducătorul iudeilor
2. Cei educați, ca Paul
3. Profitorul imoral, ca și tâlharul de pe cruce
4. Toți oamenii, indiferent de rasă, culoare sau credință
V. Locul acestei Nașteri din nou, sau Unde se poate naște din nou un om?
1. Ea trebuie să aibă loc pe pământ, pentru că după moarte este
prea târziu.
2. Oriunde un păcătos vinovat crede în Evanghelie și se încrede
în Mântuitorul, acolo
are loc nașterea din nou (Efeseni 1:13).
VI. Momentul în care poate fi experimentată nașterea din nou? sau Când
poate un om să se nască din nou?
1. Dumnezeu are un singur timp: Acum (cp. 2 Cor. 6:1-2; Prov. 27:1;
Iacov 4:13-15).
2. Pericolul amânării (Evr. 2:3)
VII. Rezultatele nașterii din nou, sau Ce se
întâmplă apoi? Ea produce:
1. O nouă creație (2 Cor. 5:17)
2. O nouă denumire (Isaia 62:2) "creștini" etc.
3. O nouă ocupație (Ef. 4:24; 1 Pet. 2:2)
4. O nouă inspirație (Ps. 40:2-3; Apoc. 5:9; cântări noi)
5. O nouă ambiție (2 Cor. 5:9) de a-I plăcea Lui.
6. O nouă adorație, închinându-se lui Dumnezeu (Evr. 10:19-22; Ioan
4:23- 24)
7. O locuință nouă (Apoc. 21:1; Ioan 14:1-3; 2 Pet. 3:13)
Acum, faceți aplicarea la audiență și întrebați: "Ați fost născuți de sus?".
Pentru cea de-a doua predică de actualitate vom lua
subiectul: 2. RĂSCUMPĂRAREA . Scriptura de citit (Rom. 3:19-
31)
Introducere: Biblia nu este o carte de istorie, știință, filozofie sau
filozofie. morală etc., deși tot ceea ce spune despre aceste subiecte este absolut
autoritar; dar este o carte dedicată revelației unei singure persoane: Hristos, și
la expunerea unei singure teme: Răscumpărarea.
I. Semnificația sa
1. Pentru a răscumpăra
2. A răscumpăra sau a elibera (ilustrat în Exodul 13:13)
II. Necesitatea sa
1. Omul este vândut sub păcat (Rom. 7:14; Isa. 52:3)
2. El este sclavul păcatului (Rom. 6:16; Ioan 8:34).
3. El este condamnat prin păcat (Ioan 3:18; Rom. 3:19; Iov 36:6).
4. El este neputincios să se elibereze singur de păcat (Rom. 7:18-19;
5:6; Ef. 2:1).
III. Realizatorul său: Hristos

Răscumpărătorul trebuie să posede cel puțin patru calități, conform
Scripturii.
1. El trebuie să aibă voința de a răscumpăra. Acest lucru l-a dovedit
prin venirea Sa (Luca 4:18; Marcu 10:45; Luca 19:10 etc.).
2. El trebuie să aibă dreptul de a răscumpăra (Lev. 25:48; cp. Rut
2:20; Evr. 2:14). El a devenit Om pentru a obține acest drept.
3. El trebuie să aibă puterea de a răscumpăra. Toată puterea este a
Lui (Evrei 7:26; Luca 5:24; Rom. 1:4; Matei 28:18 etc.).
4. El trebuie să aibă prețul de răscumpărare (Evr. 9:22; Lev. 17:11;
Gal. 2:20; Evr. 9:12).
IV. Starea sa
1. Credința în faptul lucrării Sale răscumpărătoare (Rom. 3:24-25)
2. Acceptarea Persoanei Răscumpărătorului ca Mântuitor personal
al cuiva
(Ioan 1:12)
3. Recunoașterea proprietății și stăpânirii Răscumpărătorului (Rom. 10:9-
10)
V. Rezultatele sale
1. Eliberarea din sclavia păcatului (Gal. 3:13; 5:1; Ioan 8:36; Rom. 6:18-
22)
2. Iertarea păcatelor (Ef. 1:7; 1 Ioan 1:9; Col. 1:14; Fapte 13:38)
3. Îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:24; 5:1)
4. Pacea cu Dumnezeu (Col. 1:20; Rom. 5:1)
5. Asigurarea din partea lui Dumnezeu (Luca 1:77; 1 Ioan 5:13)
6. Evlavia umblării cu Dumnezeu (Tit 2:14)
7. Raiul cu Dumnezeu pentru veșnicie (Apoc. 5:9)
1Vezi
cartea autorului, Ye Must be Born Again.
22
TIPURILE DE PREDICI
PREDICA INCIDENTULUI ISTORIC
A cincea metodă de predicare a Evangheliei și de învățare a Cuvântului

lui Dumnezeu este predica cu incidente istorice.
I.
DEFINIȚIA ACESTEIA
În acest tip de predică, subiectul este o întâmplare biblică, iar lecțiile

spirituale pe care le conține sunt aplicate pe măsură ce povestea se derulează.
Se alătură astfel metodei expozitive, în sensul că este luat întregul pasaj care
conține incidentul, iar semnificația sa spirituală este expusă și aplicată.
Diferența, desigur, este că povestea este tema, iar adevărurile spirituale
paralele sunt descoperite și aplicate, până la sfârșitul predicii.
1. Toată lumea iubește o poveste

Poveștile din Biblie sunt incomparabile. Ele dezvăluie aproape fiecare
fază a caracterului și prezintă practic fiecare situație care poate apărea în
experiența umană. Roy L. Laurin, în excelenta sa carte, Meet Yourself in the
Bible, afirmă că există aproximativ treizeci și șase de situații dramatice de bază
care se regăsesc în literatură și în teatru. Toate intrigile romanelor și pieselor de
teatru se bazează fie pe una sau mai multe dintre aceste situații fundamentale,
cum ar fi frica, frustrarea, inferioritatea, anxietatea, ura, invidia etc. Toate
aceste diverse situații se regăsesc în Biblie, astfel încât nu trebuie decât să
citească Scriptura pentru a se "întâlni" cu ea.
2. O gamă largă de materiale de predică este oferită aici
Aceasta include toate povestirile din Vechiul Testament, incidentele din
Noul Testament și parabolele lui Hristos. George Goodman a scris trei cărți,
fiecare conținând șaptezeci de schițe de povești biblice. Acestea ar trebui să se
regăsească în biblioteca fiecărui predicator, deoarece sunt pline de un bogat
material sugestiv pentru acest tip de predică. Cartea sa, "Ce să predai și cum
să-i înveți pe tineri" este clasica pe această temă, iar toți predicatorii ar trebui
"să o citească, să o noteze și să o digere în interior".
3. Întâmplările din Biblie, în special din Vechiul Testament, au fost
înregistrate în mod special în acest scop.
Nu avem nicio îndoială în privința acestui fapt, căci citim: "Căci toate
lucrurile care au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învățătura noastră,
pentru ca noi, prin răbdarea și mângâierea Scripturilor, să avem nădejde." În
ceea ce privește istoria zbuciumată a lui Israel, este scris: "Or, toate aceste
lucruri li s-au întâmplat ca exemple [tipuri]; și au fost scrise pentru învățătura
noastră, asupra cărora se vor îndrepta capetele de
lumea [veacul] au venit" (Rom. 15:4; 1 Cor. 10:11). Binecunoscutul
comentariu al lui Augustin este la obiect: "În Vechiul, Noul este latent; în
Noul, Vechiul este patent". Astfel, învățarea Cuvântului lui Dumnezeu din
aceste incidente consemnate atât în Vechiul, cât și în Noul Testament are
aprobarea deplină a Scripturii.
III.
DEZAVANTAJELE SAU PERICOLELE PE CARE LE PREZINTĂ
Pericolul principal este supra-spiritualizarea incidentului și împingerea

aplicării lui la o extremă care nu este justificată de învățătura din restul Bibliei.
Acest lucru este valabil mai ales în cazul parabolelor, care au doar scopul de a
ilustra o doctrină și de a clarifica doar un aspect al unui adevăr. De exemplu,
nu există ispășire în parabola fiului risipitor. Unii predicatori au simțit că este
necesar să includă acest lucru în poveste și, în consecință, au folosit uciderea
vițelului îngrășat pentru a ilustra această doctrină! Parabola fecioarelor
înțelepte și a fecioarelor nebune a fost folosită pentru a preda teoria falsă a unei
răpiri parțiale a creștinilor. Predicatorul ar trebui să se ferească să forțeze orice
povestire dincolo de limitele ei corespunzătoare și să o facă să învețe ceea ce
nu este susținut de învățătura generală a tuturor Scripturilor.
O parabolă a fost comparată cu o sferă și o doctrină cu un plan. Când o
sferă este așezată pe un plan, ea atinge planul într-un singur punct. Pentru ca
acea sferă să atingă planul în mai mult de un punct odată, sfera trebuie să fie
spartă. Prin urmare, o parabolă atinge o doctrină într-un singur punct. Ea
servește scopului excelent, conceput de Domnul, de a ilustra doar o singură
fază a adevărului doctrinar. Aproape orice teorie falsă poate fi învățată folosind
o parabolă ca bază de doctrină, în loc să o folosim ca ilustrare a învățăturii
Scripturii.
De exemplu, parabola fiului risipitor ilustrează dragostea lui Dumnezeu
pentru păcătoși și disponibilitatea Sa de a-i ierta, curăța și ușura. Fecioarele
înțelepte și nebune subliniază necesitatea pregătirii în vederea celei de-a doua
veniri a lui Hristos. Semănătorul și sămânța duce la conștientizarea
responsabilității celui care ascultă Cuvântul, atât pentru a auzi, cât și pentru a
primi și reproduce sămânța bună semănată în inima sa. Biblia a avut de suferit
atât din partea "prietenilor", cât și din partea dușmanilor ei, după cum o
dovedește mulțimea de secte și culte, care își revendică sprijinul din paginile
sale. Cu adevărat: "abuzul de ce e mai bun este cel mai rău".
IV. PREGĂTIREA SCHIȚEI
1. Consultați conturile paralele

În pregătirea unei schițe pentru acest tip de predică, este necesar să
consultăm și alte referiri la acest incident, care sunt consemnate în alte cărți.
De exemplu, un incident descris în 1 și 2 Regi poate fi menționat din nou în 1
și 2 Cronici. Același lucru este valabil și în cazul celor patru evanghelii.
Miracolul hrănirii
cele cinci mii sunt comune pentru fiecare evanghelie. Prin urmare, va fi
necesar să se consulte fiecare relatare pentru a obține o imagine de ansamblu a
acestui eveniment.
2. Diviziunile sunt determinate de mișcarea poveștii
Fiecare mișcare principală va deveni o divizie principală. Procedați, în
ordine cronologică, de la început până la sfârșit, și descoperiți și aplicați lecțiile
spirituale din istoricul istoric. Imaginea de ansamblu trebuie păstrată ferm în
minte și imaginația sfințită a fiecăruia trebuie folosită în cel mai bun mod
pentru a face ca povestea și aplicarea ei să trăiască în mintea ascultătorilor.
Să luăm acum în considerare câteva exemple de schițe de predici cu
incidență istorică.
1. CEI Zece leproși ( Luca 17:11-19)
I. Starea lor, (vs. 11-12)

Tipică pentru cei
nemântuiți
1. Necurat (cp. Lev. 13:45; Isa. 64:6; Ps. 14:2-3; Iov 15:14-16; Isa. 6:5)
2. Departe (cf. Ef. 2:13; Isaia 59:2; Luca 18:13; Apoc. 18:10; Luca 16:23).
3. Fără speranță. Nu exista nici un leac prin mijloace umane și erau
neputincioși să se salveze pe ei înșiși (cp. Ioan 3:18; Ier. 17:9; Rom. 5:6)
II. Strigătul lor (v. 13)

1. În duhul cel bun: cucernic, "ridicat" (cp. Ier. 29:13; Isa. 55:6; Rom.
10:13)
2. În atitudinea corectă: smerită, "milă". Ei nu și-au cerut "drepturile",
pentru că nu aveau niciunul, ci au implorat îndurare (cf. Mica 6:8; 7:18-19; Ps.
103:8-11; Mt. 9:13).
3. Pentru persoana potrivită: "Isus" (vezi Matei 1:21; Faptele Apostolilor
4:12; Ioan 14:6, etc.)
4. La momentul potrivit. În timp ce Hristos era prezent (cp. Prov. 27:1;
Isa. 55:6; 2 Cor. 6:2). Oportunitatea unei vieți trebuie valorificată în timpul în
care se ivește ocazia.
III. Vindecarea lor (v. 14)

1. Cuvântul dat; "mergeți" (cf. Rom. 10:6-9; "veniți", Mat. 11:28;
"priviți", Isa. 45:22; "ascultă", Ioan 5:24; "primește", Ioan 1:12).
2. Cuvântul ascultat - ascultarea credinței (Rom. 16:26; 6:17; Evr. 4:2)
3. Curățenia experimentată. Observați că "pe măsură ce mergeau" au fost
curățați. Ei nu au avut experiența schimbării în acel moment, dar au acționat ca
niște curățați. Nu a fost prin "sentimentele" lor sau prin "vedere", ci prin
credința în cuvântul gol al lui Hristos (cf. Ioan 6:47; 1 Ioan 5:13).
IV. Cel recunoscător (vs. 15-19). Recunoștința lui a fost exprimată prin...
1. Întoarcerea Sa de la tipurile și umbrele legii la Antitipul Însuși
(cf. Matei 8:4; Galateni 4:9; Evrei 10:1-14).
2. Mulțumirea lui din toată inima (v. 6); prin aceasta L-a glorificat
pe Dumnezeu (cf. Ps. 50:14-15, 23; Ef. 5:20; Fil. 4:6; Col. 1:12; 1 Tes.
5:18).
3. Smerenia Lui, "la picioarele Lui" (cf. Luca 7:38; 8:35; 10:39).
4. închinarea lui, "pe față" (cf. Ioan 4:23-24; Evrei 10:19-
22) Următorul incident istoric pe care îl vom lua în
considerare este:
2. Atingerea credinței ( Marcu 5:25-34)
I. Starea ei (vs. 25-26)

1. Necurată (v. 25; cp. Isa. 6:5; Prov. 30:12)
2. Izgonit (v. 25; cp. Lev. 15:19-20; Isa. 59:2; Hab. 1:13; Amos 5:12).
3. Suferința (v. 26; cp. Prov. 5:22; Gen. 3:17; Gal. 6:7; Num. 32:23)
4. Fără bani (v. 26; ilustrează în Luca 7:41-42; Matei 5:26; Luca 15:14-
20; Rom.
5:6)
5. Fără speranță (v. 26; cp. Ef. 2:12; Rom. 8:5-8)
II. Credința ei (vs. 27-28)
1. Temeiul credinței (v. 27). Ea a auzit, fără îndoială, de vindecarea
demonizatului, care avusese loc cu puțin timp înainte (Marcu 5:15; cp.
Rom. 10:17).
2. Simplitatea credinței. Ea a crezut în capacitatea Lui de a salva (v.
28; cp. Evr. 11:6; Marcu 9:23; Luca 8:50).
3. Îndrăzneala credinței. Ea a venit în ciuda mulțimii (v. 24; cp.
Prov. 29:25; Ezec. 2:6; Ier. 1:8; 29:13).
4. Atitudinea lui Faith. Ea a venit așa cum era (v. 24; cp. Mat. 11:28;
Isa. 46:12-
13).
5. Obiectivul lui Faith. Ea a venit la El, singurul care îi putea răspunde
nevoie profundă (v. 27; cp. Fapte 5:31; Ioan 3:16; Ioan 1:12).
III. Binecuvântarea ei (vs. 29-34)

1. Ea a fost vindecată (v. 29).
2. Ea a mărturisit (v. 33). Pe baza cunoașterii (Rom. 10:5-10;
Marcu 8:36- 38; 1 Ioan 4:16)
3. Ea a fost mângâiată și asigurată (v. 34; cp. Luca 8:48; Rom. 5:1-
5; Gal. 2:16, etc.).
Ca și în cazul celorlalte tipuri de predici, este bine să selectați câteva dintre
aceste povestiri și să pregătiți o schiță pe baza lor pentru a vă antrena.
23
TIPURILE DE PREDICI
PREDICA BIOGRAFICĂ
I.DEFINIȚIA PREDICII BIOGRAFICE
Aceasta constă în studierea vieții unei persoane și a lecțiilor care trebuie

învățate din ea; cum putem fi avertizați de eșecurile sale și încurajați de
succesele sale. Este, de fapt, studiul caracterului unei persoane care, la rândul
său, determină cariera sa.
II.
AVANTAJELE ACESTEIA
1. Biografiile reprezintă o lectură interesantă și valoroasă

Ele sunt profitabile pentru un triplu scop.
(1) Informații. Natura umană este poate cel mai fascinant studiu.
(2) Inspirație. Studiul poveștii de viață a unui om al lui Dumnezeu este, în
sine, un stimulent spiritual. Trezește și dezvoltă o dorință pentru o mai mare
evlavie a vieții.
(3) Imitație. Ar trebui să ducă la dorința de a urma exemplul acestei
persoane evlavioase. Pavel ar putea spune: "Fiți urmași [imitatori] ai mei, așa
cum și eu sunt al lui Hristos" (1 Cor. 11:1).
2. Multe materiale de predică sunt disponibile din această sursă
Al unsprezecelea capitol din Evrei a fost numit pe bună dreptate "Abația
Westminster a eroilor credinței". Multe dintre biografiile descrise în el conțin
suficient material pentru o serie de discursuri.
3. Predicația biografică asigură acea varietate care este atât de necesară
pentru o predicare eficientă
Oferă o oportunitate de a prezenta adevărul necesar într-o formă diferită,
iar ascultătorii pot fi aduși să se vadă pe ei înșiși, ca oglindă în viața altcuiva.
III. MODUL DE PROCEDURĂ PENTRU ELABORAREA SCHIȚEI
După selectarea personajului:

1. Citiți tot ceea ce Biblia are de spus despre el sau ea, din nou și din
nou, până când fiecare detaliu al vieții vă devine familiar.
2. Selectați ceea ce par a fi evenimentele marcante din viața
acestei persoane.
3. Alcătuiește o listă cu principalele sale caracteristici
Care au fost punctele sale slabe și care au fost punctele sale bune?
Jeff D. Ray sugerează trei întrebări pe care trebuie să le pui unui personaj,
fie el bun sau
rău:
(1) Ce fel de persoană era aceasta?
(2) Ce l-a făcut să fie un astfel de om?
(3) Ce a rezultat din faptul că a fost acest tip de persoană?
4. Descoperiți cauza, prevenția și leacul slăbiciunilor sale
Aceste slăbiciuni nu trebuie să fie trecute cu vederea sau minimalizate,
pentru că se pot învăța multe din ele.
5. Aflați secretul virtuților sale
6. Lecțiile învățate trebuie să fie aplicate
Mai întâi aplicați lecția în viața voastră, iar apoi transmiteți-o publicului.
7. Pregătiți o schiță a vieții sale în ordine cronologică
Faceți din fiecare eveniment remarcabil, sau caracteristică, o diviziune
principală.
8. Citește cele mai bune predici biografice
Alexander Whyte's Bible Characters este bun. Cărțile lui F. B. Meyer
despre această formă de predicare sunt poate cele mai bune și au o reală
valoare inspirațională și devoțională. Cartea lui Edersheim, Viața și vremurile
lui Isus, Mesia, este clasica pe această temă. Kraumacher, despre Ilie și Elisei
sunt exemple excelente de ceea ce se poate face în această linie.
IV. EXEMPLU DE SCHIȚĂ DE PREDICĂ BIOGRAFICĂ
Vom lua în considerare viața lui . ENOCH
Scripturile sunt: Geneza 5:18, 21-24; Evrei 11:5 și Iuda 14.

Introducere.
Deși Enoh este unul dintre cele mai cunoscute personaje din Scriptură,
biografia sa se limitează la patru versete în Vechiul Testament și trei în Noul
Testament. Comparați acest lucru cu tomurile greoaie care descriu viețile
marilor mondeni.
I. Nașterea Sa (Gen. 5:18)

El a fost al șaptelea din Adam și s-a născut la 622 de ani după Cădere.
Prin urmare, a fost contemporan cu Adam timp de peste 300 de ani. Astfel, el a
auzit totul despre intrarea păcatului, despre judecata lui și despre dispoziția lui
Dumnezeu de salvare de pedeapsa acestuia.
II. Convertirea sa (Gen. 5:22)

1. Circumstanțele
La nașterea lui Methusaleh, când avea 65 de ani. Avea credință, dar
"credința vine prin auzire". Prin urmare, Dumnezeu trebuie să-i fi vorbit, iar el
a crezut și a umblat cu El. Fără îndoială că Dumnezeu i-a vorbit la nașterea
fiului său. Poate că, atunci când Enoh a luat copilul în brațe, s-a întrebat: "Oare
acest copil va crește și va urma exemplul ticălos al oamenilor care mă
înconjoară?". El a început astfel să se gândească la Dumnezeu și să se întindă
după El. S-a pocăit de păcatele sale și
s-a întors de la ele pentru a umbla cu Dumnezeu și a trăi pentru El. Dumnezeu
folosește multe metode pentru a aduce în fața sufletului realitățile veșnice și,
astfel, pentru a-l conduce pe păcătos la El (vezi Iov 33:14-24).
2. Rezultatul
El a umblat cu Dumnezeu. Acesta este întotdeauna efectul unei convertiri
adevărate, indiferent de circumstanțele care o înconjoară.
(1) Umblarea lui anterioară a fost similară cu cea descrisă în
Efeseni 2:2. (2) Umblarea lui actuală (cp. Ef. 2:10; 4:1-3; 5:1-2,
15)
III. MERSUL SAU MODUL SĂU DE VIAȚĂ
1. Implicațiile acestei plimbări

Umblarea cu Dumnezeu nu era mai ușoară atunci decât acum, iar aceasta
implică cel puțin trei lucruri (vezi Matei 7:13-14).
(1) Reconciliere. Trebuie să ne unim cu Dumnezeu. Cum? În
virtutea unei jertfe prevăzute, oferite și acceptate (cf. Rom. 5:11 [marg.]).
(2) Armonie (Amos 3:3). Unitate de scop (1 Ioan 1:7; Deut. 23:14)
(3) Continuare. Timp de 300 de ani (cf. Ioan 8:31)
2. Descrierea umblării sale (cp. Tit 2:14)
(1) El a umblat cu Dumnezeu înaintea familiei sale, în casă (Gen. 5:22).
(2) El a umblat cu Dumnezeu înainte de lume (vezi Iuda 14).
(3) El a umblat cu Dumnezeu în propriul său suflet (Evrei 11:5). El avea
"mărturia", care consta într-o pace, bucurie, satisfacție și părtășie care se
experimentează mai bine decât se descrie. Și Pavel o avea (Fil. 3:8).
IV. SA
MĂRTURIA
El a plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:5-6).

1. Prin credința lui (Evrei 11:6)
2. Prin viața lui (cf. Col. 1:10; 1 Tim. 6:11) Un om curat, onorabil și sincer
viață
3. Prin mărturia sa în lume (Iuda 14). El și-a mărturisit credința și
a mărturisit cu îndrăzneală
a stat pentru Dumnezeu împotriva lumii (Matei 10:32).
V. LUI (Iuda 14-15)

PROFEȚIA
1. Denunțul său împotriva învățătorilor falși.

2. Proclamația sa: "Domnul vine." Iată prima profeție a celei de-a doua
veniri a lui Hristos.
3. Condamnarea lui (v. 15). Certitudinea absolută a judecății viitoare care
va fi exercitată asupra (1) faptelor nelegiuite, (2) cuvintelor nelegiuite, (3)
păcătoșilor nelegiuiți.
VI. LUI (Gen. 5:24; Evr. 11:5)
TRADUCEREA
1. Traducerea
Luat în prezența lui Dumnezeu fără să moară.
2. Tipul
Translarea Bisericii (1 Tesaloniceni 4:13-18)
Aceste șase tipuri de predici vor servi pentru a sugera varietatea

prezentării atât a mesajului evanghelic, cât și a mesajului de învățătură. Ar fi
bine să se folosească fiecare metodă după cum este călăuzit de Duhul, deoarece
fiecare dintre ele are anumite virtuți particulare care o recomandă; dar
fundamentul tuturor predicilor este metoda expozitivă, în special dacă se
slujește în mod regulat aceleiași adunări.
Fiecare predicator ar face bine să râvnească cu ardoare și să dezvolte cu
asiduitate capacitatea de a deveni un predicator expozitiv capabil. În acest fel,
întregul Cuvânt al lui Dumnezeu poate fi deschis, iar el poate da tot Cuvântul
lui Dumnezeu întregului popor al lui Dumnezeu. Cineva a spus: "Predicatorul
tematic se epuizează curând. Predicatorul "cu etichetă de text" își epuizează
curând ascultătorii. Predicatorul expozitiv are un câmp atât de larg și de bogat
încât o viață nu este suficientă pentru a-l cultiva și secera."
Biblia oferă un domeniu de aplicare minunat în ceea ce privește varietatea
materialului de predică, cu marile sale doctrine, dispensații, tipuri, profeții,
psalmi, proverbe, incidente, conversații, etică, avertismente și recomandări, etc.
În măsura în care toată Scriptura este necesară pentru aprovizionarea completă
a omului lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17), fiecare predicator al Cuvântului lui
Dumnezeu ar trebui să caute să extragă din această mină inepuizabilă de adevăr
divin ceea ce va conduce sufletele la Hristos și, de asemenea, îi va edifica pe
ascultătorii săi în credința lor cea mai sfântă.
24
TITLUL PREDICII
Nu este suficient să descoperi tema unui pasaj din Scriptură, să faci o

schiță a principalelor sale diviziuni și să pregătești o predică pe această temă.
Este necesar, de asemenea, să găsim un titlu potrivit pentru această predică.
I.AVANTAJUL TITLULUI
Principalul său avantaj este în scopuri publicitare. Unii nu cred prea mult
în publicitate, dar D. L. Moody a spus cu îndreptățire: "Unii predicatori
consideră că nu este demn să își facă publicitate pentru serviciile lor. Eu cred
că este mult mai nedemn să predici în bănci goale!".
Dumnezeu vrea ca oamenii să audă Evanghelia. Evanghelia nu este un
lucru secret care trebuie șoptit în strictă intimitate, ci o proclamare glorioasă
care trebuie auzită de întreaga lume. Dumnezeu declară: "Eu nu am vorbit în
secret, într-un loc întunecat al pământului; nu am spus seminției lui Iacov:
"Căutați-Mă în zadar!" Eu, Domnul, vorbesc drept. Eu declar lucruri care sunt
drepte". În alt loc, El spune: "Strigă tare și nu cruța, ridică-ți glasul ca o
trâmbiță și arată poporului Meu fărădelegea lor și casei lui Iacov păcatele lor"
(Isaia 45:19-22; 58:1).
Dacă publicitatea îi va face pe cei nemântuiți să audă Evanghelia, atunci,
prin toate mijloacele, faceți publicitate. Nu mai este nevoie să spunem că
aceasta ar trebui să fie făcută cât mai atractivă posibil. Lucrarea Domnului cere
tot ce putem da mai bun. Un titlu bun pentru o predică are o valoare publicitară
reală; de aceea nu este de mică importanță să alegem un titlu care să trezească
atenția și să aducă ascultătorii sub sunetul Cuvântului regenerator al lui
Dumnezeu.
II.CÂTEVA PRINCIPII CARE AR TREBUI SĂ GHIDEZE SELECȚIA ACESTUIA
1. În primul rând, ar trebui să evităm fantezia și ultra-senzaționalul. Un

predicator a anunțat odată că va vorbi despre "Omul din lună". Ce avea de spus
despre acest domn inexistent este greu de imaginat.
2. În al doilea rând, titlul nu trebuie să promită mai mult decât poate fi
oferit în cadrul adresei. A folosi doar un titlu surprinzător pentru a atrage
audiența și apoi a nu reuși să îndeplinești promisiunea făcută în titlu înseamnă
a face ca audiența să simtă că a fost înșelată și că inteligența sa a fost ofensată.
3. În al treilea rând, titlul ar trebui să fie conceput astfel încât să atragă
atenția, să stârnească curiozitatea și să trezească dorința omului de pe stradă de
a asculta un mesaj pe tema respectivă. În alegerea titlului, cuvintele
Mântuitorului nostru ar trebui să fie
luat aminte: "Fiți înțelepți ca șerpii și inofensivi ca porumbeii" (Matei 10:16).
În acest scop, fiecare predicator ar trebui să fie un observator atent al
modului în care alți predicatori își promovează subiectele. El poate obține
multe informații valoroase în acest fel și, de asemenea, poate fi avertizat ce nu
trebuie să facă pe această linie.
III.
METODE DE INDICARE A TITLULUI
Există mai multe moduri de a enunța titlul.

1. Ar putea fi pusă sub forma unei întrebări captivante, cum ar fi: "După
moarte
-Ce?" "Unde sunt morții?" "Unde este raiul?" "Cine este cel mai mare om în
viață?" (Hristos). "Poate un om să fie sigur că este mântuit veșnic?". "Care este
cel mai mare păcat al lumii?" (Hristos). "Unde mergem de aici încolo?"
2. Apoi, din nou, se poate afirma sub forma unei fraze obișnuite. O
discuție despre cuvântul "propriu" în Scriptură, așa cum se găsește în
Deuteronom 24:16; Marcu 8:36; Fapte 1:25 și Filipeni 2:12; ar putea fi
intitulată "Afacerea ta proprie". O predică despre cuvântul "Iată", ar putea fi
intitulată "Obiective care merită văzute". Titluri precum "Lucruri care merită să
fie cunoscute", "Lucruri care merită să le ai", "Lucruri care merită să le iei",
"Chilipiruri proaste", "Certitudini moarte", "Scuză-mă!" (Luca 14:16-24),
"Oprește-te, privește! Ascultă!" (Hab. 2:1), toate au o valoare interesantă.
3. Titlul poate fi exprimat și în termeni de subiecte interesante, cum ar fi:
"Dinamita lui Dumnezeu" (Rom. 1:16); "Întrebarea fără răspuns" (Evrei 2:3);
"Sudură cerească" ("Ceea ce Dumnezeu a unit"); "Cele trei greșeli ale unui
mare general" (Naaman); "Cel mai mare text din Biblie" (Ioan 3:16); "Marea
diviziune" (Ioan 7:43; 9:16; 10:19); "D. D. lui David" (1 Sam. 22:1-2). "Omul
care nu a murit" (Gen. 5:24); "Eșecul unui om de succes" (Luca 12:20); "Când
găinile se întorc acasă să se culce" (Estera 7:10); "Un eșec care a făcut bine"
(Fapte 15:3; 2 Tim. 4:11); "Finanțe înalte" (Marcu 8:36); "Din groapă în
paradis" (Ps. 40:1-3); "Ceva despre nimic"; "Cum a intrat hoțul" (Luca 23);
"Aplauze de încurajare"; "Libertatea sclaviei" (1 Cor. 7:22); "A vedea
invizibilul" (2 Cor. 4:18); "Cine este cine este cine" (Fil. 4:3); "Panoplia lui
Dumnezeu" (Ef. 6:10-17); "Regele furtunii" (Luca 8:24); "Migrația sufletului"
(Ioan 5:24); "Ultima chemare" (Apoc. 22:17); "Credincioșii necredincioși"
(Luca 24:25); "Omul care a făcut pe nebunul" (1 Sam. 26:21); "Sentința
neterminată" (Luca 4:16-20); "Miliardarii falimentari" (Apoc. 2:9).
4. În sfârșit, titlul ar putea fi potrivit pentru o ocazie specială. Pentru ziua
de Crăciun: "Când Dumnezeu a venit pe pământ"; "Imnul ceresc" (Luca 2, 9-
14); "Pelerinajul condus de stele" (Matei 2, 1-12). Pentru Anul Nou, titluri
precum: "Sf: "Lucruri noi pentru cele vechi"; "Trei hotărâri bune" (Hab. 2:1;
Luca 15:17-19; Is. 12:2). Pentru Ziua Independenței: "Clopotul libertății" (Lev.
25:10; Isa. 61:1; Rom. 8:21; Gal. 5:1); "Dependenți independenți" (eliberați de
păcat pentru a-L sluji pe Dumnezeu, Rom.
6:22). Pentru Ziua Recunoștinței: "Instrumentul cu zece coarde" (Ps. 92,1-4);
"Repertoriul de laudă" (Ps. 150); "Profitul laudei" (Ps. 50,23).
IV. CULESE
CÂTEVA TITLURI DE LA PREDICATORI CELEBRI
Din Alexander Maclaren: "Întârzierile iubirii" (Ioan 11:5-6); "Magnetul

universal" (Ioan 12:32); "Prodigalitatea iubirii" (Ioan 12:1-11); "Cântecul de
lebădă al lui Simeon" (Luca 2:29-30); "Limitele libertății" (Rom. 14:12- 23);
"Cele trei tribunale" (1 Cor. 4:3-4); "Păcatul tăcerii" (1 Cor. 9:16-
17) ; "Moartea morții" (1 Cor. 15:20-21, 50-58); "Lumina la ceas de seară" (2
Tim. 4:1-5, 16-17); "Secretul tinereții nemuritoare" (Is. 40:30-31);
"Neascultarea ascultătoare" (Fapte 4:19-31).
De la G. H. Morrison: "Afinitatea electivă" (Fapte 4:23); "Nota de
deschidere" (2 Cron. 29:27); "Atât de aproape și totuși atât de departe" (Marcu
12:34).
Din J. H. Jowett: "Garda din spate" (Ps. 23:6); "Zori de zi în suflet" (Isaia
9:1-7); "Un divorț fatal" (2 Regi 17:23-34); "Posibilitățile improbabilului"
(Matei 9:9-13); "Adevăratele valori ale vieții" (Prov. 8:10-19); "Perspectiva
mai largă" (Gen. 15:5-18).
De la Oswald Chambers: "Constrângerea chemării" (1 Corinteni 9:16);
"Viața renunțată" (Galateni 2:20); "Da... dar...!" (Luca 9:61); "Sacramentul
jertfei" (Ioan 12:3-8); "Viața transfigurată" (2 Cor. 5:17).
Răposatul Dr. A. C. Dixon a predicat odată douăzeci și una de predici
pornind de la textul: "Să mă ferească Dumnezeu să mă laud decât în crucea
Domnului nostru Isus Hristos" (Gal. 6:14). Iată titlurile pe care le-a dat acestor
predici, sub titlul general de "Gloriile crucii".
"În înțelesul său profund" (Fil. 2:5-
8) "În dinamica sa" (1 Cor.
1:18) "În magnetismul ei" (Ioan
12:32) "În necesitatea ei" (Ioan
3:14)
"În viclenia sa" (1 Cor. 5:7-8)
"În libertatea pe care o dă" (Ioan 8:36; Apoc. 1:5-6)
"În caracterul pe care îl clădește" (Evrei 13:20-21; Fil.
3:8-11) "În dușmanii pe care îi face" (Fil. 3:18-19)
"În iertarea păcatelor pe care o asigură" (Luca 24:45-47; Evr.
9:12) "În pacea pe care o produce" (Col. 1:19-20)
"În ispășirea pe care o produce" (Rom. 3:21-26)
"În răscumpărarea pe care o aduce" (Apoc. 5:9-10; Ef. 1:7; 1 Pet.
1:18-19) "În victoriile pe care le obține" (Apoc. 12:11)
"În hrana pentru suflet pe care o oferă" (Ioan 6:53-56)
"În poziția în fața lui Dumnezeu dă" (2 Cor. 5:20-21)
"În legământ confirmă" (1 Cor. 11:25) "În
încercări se aplică" (Gal. 5:11)
"În dragostea pe care o recomandă" (Rom. 5:8)
"În ceruri face" (Apoc. 5:6-7; Apoc. 5:9-17) "În
iad distruge" (1 Ioan 3:8)
Aceste sugestii ar trebui să servească pentru a arăta posibilitățile și
valoarea titlurilor de predici, iar toți tinerii predicatori ar face bine să facă din
titlu un subiect de rugăciune și de reflecție. O parcurgere a subiectelor de
predică, așa cum sunt ele anunțate în presa actuală, va fi sugestivă pentru ceea
ce se poate, sau ceea ce nu ar trebui să se facă, în ceea ce privește titlurile de
predică.
25
PREGĂTIREA PREDICII
Până acum, am considerat ca subiecte principale: calificările

predicatorului, chemarea și însărcinarea sa; necesitatea predicării; predica și
structura ei; diferitele tipuri de predici și titlul predicii. Ajungem acum la
chestiunea importantă a pregătirii predicii.
I.NECESITATEA ACESTEIA
1. Este esențial
Cu siguranță se va recunoaște că, dacă predicarea trebuie să fie ceea ce
Dumnezeu vrea să fie, atunci trebuie să existe timp rezervat pentru o pregătire
serioasă și onestă. Predicatorii sunt atât născuți, cât și făcuți, atât înzestrați, cât
și dezvoltați. Acest proces de dezvoltare reprezintă o viață întreagă de studiu
conștiincios și de aplicare la "slujba pe care a primit-o în Domnul" (Col. 4:17).
Nu este aproape deloc necesar să spunem că acest lucru implică o mare
cantitate de muncă. Studiul este o muncă, iar predicatorul trebuie să-și
amintească mereu că este un "lucrător" pentru Dumnezeu. Această "lucrare de
dragoste" va da mari dividende într-o zi și, între timp, va aduce binecuvântări
înmulțite atât predicatorului, cât și ascultătorului.
Un sfat al unui vechi predicator merită reținut. El a spus: "Cunoaște-ți
subiectul prin studiu. Apoi, depozitează-ți subiectul în minte prin meditație și
rugăciune. Ai grijă să-ți arăți subiectul, transpunându-l în termenii vieții de zi
cu zi. În cele din urmă, mergi cu subiectul tău și însămânțează-l în inimile
ascultătorilor prin transmiterea cu fidelitate a mesajului pe care Dumnezeu ți l-
a încredințat.
2. Este scriptural
În această pregătire atentă, predicatorul nu face decât să calce pe urmele
vestitorilor care au mers înainte și "a căror credință urmează".
Cuvintele lui Solomon cu privire la această nevoie de pregătire ar trebui să
fie analizate cu atenție. Să ne uităm la Eclesiastul 12:9-12. Am putea foarte
bine să intitulăm o expunere asupra acestui pasaj, UN . Trei
PREDICATOR DESPRE PREDICARE
lucruri principale ies în evidență:
I. Caracterul predicatorului (v. 9)

El era
1. Înțelept. Noi trebuie să fim "înțelepți".
(1) Înțelept pentru mântuire (2 Tim. 3:15)
(2) Înțelept în Scripturi (Matei 13:52)
(3) Înțelept în relațiile cu sufletele (Prov. 11:30)
2. Instructiv, "a învățat...cunoaștere" (cp. 2 Tim. 2:2; Os. 4:6)
3. Perseverent ,
"încă învățat."Aici este vorba de răbdare,
perseverență
perseverentă, de o stăruință permanentă în
muncă, cu privirea îndreptată spre țintă (1 Cor. 15:58).
II. Pregătirea conștiincioasă (vs. 9-10)

Observați că era:
1. Atent, "a luat aminte". Cel care vrea să învețe trebuie să fie atent. În
Versiunea revizuită din 1881 este "cumpănită" sau meditată (1 Tim. 4:15).
2. Studioasă, "căutată". Pregătirea minuțioasă este prețul (2 Tim. 2:15).
3. Sistematic, "pus în ordine". Pregătirea ordonată face ca prezentarea
să fie ordonată și reținerea ordonată de către ascultător (1 Cor. 14:40).
4. Judicios, "află cuvinte acceptabile". Acest lucru necesită discriminare
și separarea "a ceea ce este prețios de ceea ce este josnic" (Ier.15:19).
5. Scriptural, "ceea ce era scris". Avea un "așa zice Domnul" pentru
ceea ce învăța: "Predicați Cuvântul" (Ier. 23:28).
6. Sincer, "drept". Nu a existat nici evaziune, nici ipocrizie, nici text
fără context (2 Cor. 4:2).
7. Adevărat, "cuvinte de adevăr". Numai adevărul lui Dumnezeu
este singurul care poate atinge și câștiga inima pentru adevăr (3 Ioan 3-4).
III. Prezentarea convingătoare (vs. 11-12)

1. A fost arătat cu degetul, "ca niște ghiocei". Predica lui nu consta atât
de mult în "capete", cât în puncte care străpungeau armura indiferenței, a
ignoranței și a mulțumirii de sine (Evr. 4:12).
2. A fost impresionant, "cuie fixate". Fiecare predică ar trebui să fie ca un
cui, înfipt de ciocanul Cuvântului lui Dumnezeu prin puterea Duhului și astfel
imprimat permanent în inimă (Ier. 23:29).
3. Era autoritară, "dată de un singur Păstor". Predicatorul este doar
purtătorul de cuvânt, vocea. Autoritatea este a lui Dumnezeu (Ioan 1:22-23).
4. A fost eficient, "admonestat" (cp. Isaia 55:11). A fost constructivă și a
făcut lucrarea.
5. A fost rezultatul unei munci asidue, "mult studiu". Acest studiu este
greu pentru carne, care, în mod natural, iubește ușurința și plăcerea, dar are ca
rezultat multă binecuvântare. (Prov. 22:29).
Sfatul lui Solomon, deși este vechi de trei milenii, este foarte actual și este
încă valabil. Ar fi de dorit ca toți cei care doresc să predice Cuvântul spre
folosul ascultătorilor săi să caute să-l imite în această privință!
3. Este sensibil
Dumnezeu a dat poporului Său o "minte sănătoasă" și aceasta trebuie
folosită pentru
slavă (2 Tim. 1:7). Bunul simț și decența cer să se facă o pregătire
corespunzătoare pentru orice chestiune care necesită o adresare către public.
Un avocat își pregătește cu atenție memoriul. Un constructor studiază cu
atenție planurile și specificațiile clădirii pe care urmează să o ridice. Un medic
se documentează conștiincios asupra cazului său. Un inventator își pregătește
cu meticulozitate invenția înainte de a o demonstra în fața unui public. Cineva
a observat în mod ingenios: "Dorința de a predica în mod util, fără a face
pregătirea necesară pentru aceasta, nu este o ambiție adevărată, ci doar o
inflamație a osului dorinței!" Este bine să ne amintim, totuși, că predicatorul ar
trebui să fie mai mult preocupat să își pună predica jos și înăuntru decât să o
ridice și să o scoată.
După ce am discutat despre necesitatea pregătirii pentru predică, să ne
gândim acum:
II.
SELECTAREA SUBIECTULUI
Să presupunem că s-a primit o invitație de a predica și a fost acceptată.

Marea întrebare acum este: "Care va fi textul sau subiectul predicii?". Cum
poate fi determinată această chestiune de importanță vitală? Mulți factori vor
trebui să fie luați în considerare înainte de a putea fi rezolvată. Următoarele
sugestii se pot dovedi utile în acest scop.
1. Fii hotărât și serios în rugăciune pentru înțelepciune și îndrumare
divină În măsura în care este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, este
esențial ca
predicatorul să intre în contact cu El în această privință. Această pregătire
spirituală ar trebui să posede o calitate de patru feluri.
(1) Ar trebui să fie făcut cu umilință. Predicatorul trebuie să pună la inimă
cuvintele Maestrului său: "Fără Mine nu puteți face nimic" (Ioan 15:5). De
asemenea, el trebuie să își amintească faptul că Hristos a spus: "După cum
ramura nu poate face rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu
puteți, dacă nu rămâneți în Mine" (Ioan 15:4). Nu este loc pentru mândrie în
slujirea Domnului. Este scris: "Pe cei blânzi îi va călăuzi la judecată, pe cei
blânzi îi va învăța calea Sa" (Ps. 25:9). "Cel Înalt și Sfânt, care locuiește în
veșnicie" a declarat: "La omul acesta Mă voi uita, la cel sărac și cu duhul
mâhnit, care tremură la cuvântul Meu" (Isaia 66:1-2). Asemenea lui Moise,
predicatorul trebuie să spună: "Dacă prezența Ta nu merge cu mine, nu ne duce
pe noi sus de aici" (Exod. 33:15). El trebuie să aibă în permanență în minte că
predica, ca și cel care o predică, trebuie să fie "născută de sus". Prin urmare,
pentru a urca predica, el trebuie să caute să o coboare din cer prin rugăciune.
(2) Ar trebui să fie făcută cu credință. Dumnezeu a promis că va da
înțelepciune celui care cere "cu credință, fără să se clatine" (In. 1:5-6). Ni se
spune că: "Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că El
este răsplătitorul celor care Îl caută cu sârguință" (Evr. 11:6). Astfel,
predicatorul trebuie să se sprijine pe Acela "a cărui dragoste este la fel de mare
ca și puterea Lui", pentru călăuzirea și puterea pe care numai El le are
poate furniza și pe care El se bucură să le dea ca răspuns la rugăciunea credinței.
(3) Ar trebui să se facă în mod conștiincios. Predicatorul nu trebuie să
neglijeze nicio cale care îi va furniza echipamentul necesar. Înțelepciunea vine
din studiu, care, la rândul său, se naște din dorința sinceră de a fi cel mai bun
pentru Dumnezeu. În acest fel, credinciosul trebuie, ca să spunem așa, să se
străduiască să răspundă la propriile rugăciuni.
(4) Ar trebui să fie făcută cu perseverență. Pe măsură ce predicatorul Îl
așteaptă cu răbdare pe Dumnezeu, va exista un răspuns la rugăciunile sale.
Duhul Sfânt care locuiește înăuntru, a cărui lucrare și plăcere este de a călăuzi
în tot adevărul, își va face partea Sa, dacă nu este supărat, și va impresiona
mintea și inima cu un anumit text sau subiect. Această călăuzire a Duhului, ca
răspuns la rugăciunea umilă și credincioasă, este mai bine experimentată decât
descrisă. Nu este plăcut pentru carne să-L aștepte pe Dumnezeu, dar este
absolut esențială pentru pregătirea spirituală a predicatorului. În afara acestei
pregătiri spirituale, orice altă pregătire este mai rău decât inutilă, căci "carnea
nu folosește la nimic" (Ioan 6:63).
2. Subiectul, sau textul poate fi imprimat anterior în
minte. minte
Poate că a fost prin citirea zilnică și devoțională a Cuvântului. Poate că
să fi fost un incident, un subiect sau un text, sau chiar un cuvânt dintr-un text
care a cuprins sufletul și s-a imprimat cu forță în conștiința cuiva. După ce
acest text, sau gând, a fost savurat personal, a venit sugestia: "Acesta ar fi un
subiect bun pentru un discurs". Acum, pe măsură ce cineva Îl așteaptă pe
Dumnezeu, această impresie se adâncește în minte și crește convingerea că
acesta este subiectul pe care Domnul ar vrea să vorbească.
3. Poate că subiectul a fost deja ales
Poate fi o lecție de la școala duminicală care urmează un curs prescris prin
Biblie. Poate fi o clasă biblică cu o temă prestabilită sau o întâlnire a tinerilor
cu o parte din Scriptură sau un subiect deja stabilit.
4. Subiectul, sau textul, poate fi sugerat de un alt vorbitor care a predicat
din el. Această alocuțiune s-a imprimat în minte, sau poate a deschis o nouă
linie de gândire, sau chiar a sugerat un subiect cu totul nou. Acesta se ridică
acum în fața minții cuiva în timp ce Îl așteaptă pe Domnul.
5. Poate că citirea unei cărți de predici sau a unor schițe de predici a
sugerat o temă care a atras atenția ca fiind un subiect potrivit pentru o predică.
Această schiță sau temă vine acum cu forță în suflet.
6. Un eveniment actual poate să fi sugerat o anumită linie de predare sau
să fi ilustrat un text. S-ar putea ca anotimpul anului să ajute la selecție. Poate că
este Crăciunul, Anul Nou etc. S-ar putea ca un incident tragic sau o calamitate
să sugereze un subiect. Se poate ca ocazia, cum ar fi deschiderea unei noi
capele sau o tratație a Școlii Duminicale, etc., să sugereze textul sau
tema.
7. Nevoile publicului sunt un factor de decizie
Este pentru băieți și fete? Prizonierilor dintr-o închisoare? Pacienților
dintr-un spital? Este vorba de o înmormântare, de o căsătorie sau de o
aniversare? La o companie de bătrâni într-un azil? La o întâlnire în aer liber?
Este pentru cei mântuiți sau pentru cei nemântuiți?
Acest exercițiu al inimii în fața Domnului are o valoare spirituală
extraordinară. Este încă adevărat că "cei care așteaptă pe Domnul își vor înnoi
[schimba] puterea" (Isaia 40:31). Această perioadă de rugăciune va avea ca
rezultat oînțelegere spirituală mai ascuțită, o capacitate spirituală mai mare de a
cunoaște și o capacitate sporită de a face voia lui Dumnezeu. Lipsa de
rugăciune are ca rezultat nepăsarea, apatia, neputința și inutilitatea. Fie ca
Domnul să ne izbăvească de acest cvintet de rele mortale și devastatoare!
26
PREGĂTIȚI SCHIȚA PREDICII
După selectarea textului sau a subiectului, următorul lucru este pregătirea

schiței. În continuare vom analiza câteva sugestii cu privire la modul cel mai
bun de a realiza acest lucru. Este dificil să stabilim reguli stricte, dar aceste
sugestii se pot dovedi utile, deoarece au fost încercate și dovedite în creuzetul
experienței.
Alexander Maclaren, când a fost întrebat de metoda sa de pregătire a
predicilor, a răspuns: "Nu am nimic de spus despre modul meu de a face
predici care ar putea fi de folos cititorilor dumneavoastră. Nu cunosc altă
metodă decât aceea de a te gândi la un text până când ai ceva de spus despre el;
și apoi mergi și spune, cu cât mai puțin gândul la sine, pe cât posibil." În
această chestiune, adevărul vechiului adagiu va deveni evident: "Metoda unuia
este confuzia altuia".
Sfatul lui John Gregg este bun: "Aruncă-te în subiectul tău prin rugăciune.
Apoi aruncă subiectul în tine însuți prin studiu. În cele din urmă, aruncă-te pe
tine însuți și subiectul tău în audiență prin predicare." Încă un altul a spus:
"Predicatorul trebuie să se gândească la el însuși gol; să se citească plin; să se
scrie clar; să se roage cu entuziasm și să se predice".
I.ÎNCEPEȚI DEVREME
1. Feriți-vă de amânare
Acesta nu este doar "hoțul de timp", ci și de predici! A amâna pentru
mâine ceea ce ar trebui făcut astăzi nu face decât să însemne dezastru. Cineva a
spus că "cel mai mare dispozitiv de economisire a forței de muncă din lume
este astăzi - mâine!". Această glumă, însă, nu este adevărată; pentru că munca
pe care o evităm astăzi va fi mult mai greu de făcut mâine.
A lăsa această pregătire esențială până în ultimul moment, crezând că
publicul însuși poate aduce o inspirație, înseamnă a te sprijini pe o trestie ruptă.
Atunci când sosește momentul fatidic, vederea publicului, în loc să producă o
inspirație, poate duce doar la o transpirație de tip rece! Promisiunea:
"Deschide-ți larg gura și ți-o voi umple", nu se referă în niciun fel la
predicatorii care neglijează pregătirea necesară a predicii din cauza muncii
grele legate de aceasta.
2. Învingeți inerția
Legea divină a pregătirii este studiul. Un om i-a spus odată unui prieten:
"Niciodată nu știu despre ce voi vorbi cu cinci minute înainte de a mă ridica."
Prietenul său i-a răspuns: "Și acesta este motivul pentru care nimeni nu-și
amintește ce ai spus la cinci minute după ce te-ai așezat". Cele mai bune
discursuri de după cină sunt
gândit înainte de cină! O doamnă i-a spus odată lui Turner, marele artist, în
timp ce se uita la unul dintre tablourile sale: "Mi-aș dori să pot visa o astfel de
scenă pe pânză". Artistul a mârâit: "Visează, nimic! Tabloul acela a necesitat
10.000 de lovituri ale pensulei mele și este o muncă fulminantă!". Predicatorul
evanghelic care dorește să fie cel mai bun pentru Dumnezeu, va descoperi și el
cât de adevărate au fost cuvintele lui Turner atunci când sunt aplicate la
pregătirea unui mesaj evanghelic sau de învățătură.
Cel mai bun lucru este să începi. Este mult mai ușor să te gândești să
începi decât să te apuci efectiv de lucru. În acest sens, este similar cu a te da
jos din pat dimineața. Se poate pierde foarte mult timp gândindu-se la trezire în
loc să se facă acest lucru! Această inerție inițială este cel mai dificil de depășit.
3. Începeți la dreapta
Să te așezi confortabil într-un fotoliu bine capitonat este fatal. Un birou
larg, un scaun tare, o lumină bună, așezată corect, un creion, hârtie din belșug
și cărțile de studiu la îndemână, reprezintă configurația corectă. Este destul de
comod să ai pe masă câteva suporturi de cărți înclinate făcute în casă, pentru a
ține o concordanță și un dicționar sau orice alte cărți grele care necesită o
consultare frecventă.
4. Pot exista excepții de la acest lucru
Uneori, există ocazii în care cineva este chemat brusc să transmită un
mesaj și nu există nicio ocazie pentru o pregătire adecvată. În astfel de
circumstanțe, Domnul îi va permite vorbitorului să dea mesajul necesar, adesea
cu multă libertate și putere. Trebuie să ne ferim, totuși, să presupunem de aici
că nu este necesară o pregătire minuțioasă.
II.
CITIȚI FRECVENT PASAJUL SAU PASAJELE DIN SCRIPTURĂ
Nu mai este nevoie să spunem că contextul trebuie să fie inclus în lectură.

În acest fel, predicatorul va deveni perfect familiarizat cu ceea ce spune de fapt
Cuvântul lui Dumnezeu. Este bine să citim aceste Scripturi în mod auditiv.
Acest lucru nu numai că va ajuta la concentrarea asupra cuvintelor propriu-
zise, dar va permite, de asemenea, să se observe unde trebuie pus accentul în
citirea publică a Scripturilor. Scopul predicării este de a transmite Cuvântul lui
Dumnezeu ascultătorului, iar acest lucru nu se poate face decât dacă
predicatorul îl citește cu atenție pentru el însuși și, de asemenea, acordă o bună
atenție la formularea reală a pasajului.
III. BIBLIEI
CĂUTAȚI PASAJE PARALELE ÎN ALTE PĂRȚI ALE
În unele cazuri, același incident este înregistrat în altă parte și, adesea,
sunt adăugate detalii semnificative. Acest lucru este valabil mai ales în istoria
Vechiului Testament, unde cărțile Regilor trebuie întotdeauna comparate cu
cărțile Cronicilor. Același lucru este valabil și în cazul celor patru Evanghelii.
Epistolele ar trebui să fie citite în
în lumina Faptelor Apostolilor, care oferă adesea cadrul istoric al scrierii
scrisorii.
De asemenea, ar trebui să se caute referințele marginale, pentru că astfel
se pot "compara lucrurile spirituale cu cele spirituale" (1 Cor. 2:13). Cel mai
bun comentariu al Bibliei este Biblia!
IV. CITIȚI PORȚIUNEA DE SCRIPTURĂ ÎN ALTE VERSIUNI
Acest lucru va ajuta adesea la clarificarea unei afirmații care pare oarecum
obscură. De asemenea, va servi și scopului de a furniza material suplimentar
pentru predică. Câteva versiuni și traduceri bune sunt: The American Revised
Version, The New Translation de J. N. D.; The Revised Standard Version of the
Bible, The New Testament in Modern Speech, de Weymouth (fără note), The
Epistles of Paul and Hebrews, de Way; The New Testament, de Williams.
V. UTILIZAȚI O CONCORDANȚĂ
Pentru a găsi cuvinte, Cruden's este cel mai rapid. Pentru a descoperi
sensul cuvintelor în original, și acest lucru este cel mai important, folosiți
Strong's sau Young's. Poate că Strong's este cel mai bun pentru a găsi un
anumit text, iar Young's pentru a afla cum sunt folosite cuvintele în Biblie.
Wigram's English-Hebrew-Chaldee și English-Greek este foarte bun
pentru a observa unde același cuvânt ebraic sau grecesc este tradus cu un
cuvânt englezesc diferit în versiunea autorizată. W. E. Vine's Expository
Dictionary of Bible Words (Dicționarul expozitiv al cuvintelor din Biblie al lui
W. E. Vine) se va dovedi a fi un bun neprețuit pentru student și fiecare
predicator este sfătuit să obțină această carte.
O "Enciclopedie a textelor biblice" este de neprețuit. Această carte
grupează texte care se referă la același subiect general. Astfel, dacă subiectul
este "lauda", toate textele care conțin același gând vor fi grupate sub acest titlu.
Această listă ar include versetele care au în ele cuvinte precum "mulțumire",
"mulțumire", "cântare", "închinare" și "adorare" etc. Inglis': Encyclopedia of
Texts este bună.
VI. , ,
SĂ SE CONCENTREZE ASUPRA SUBIECTULUI SAU A TEXTULUI AVÂND LA ÎNDEMÂNĂ HÂRTIE ȘI CREION
1. Descoperiți tema
Adică, dacă va fi o predică textuală sau expozitivă. Enunțați această temă
în forma logică. Aceasta presupune, desigur, că studentul s-a familiarizat
temeinic cu porțiunea din Scriptură luată în considerare.
2. Aranjați diviziunile principale
Acestea, desigur, trebuie să aibă legătură cu tema pasajului din Scriptură.
3. Concentrează-te asupra pasajului, excluzând orice altceva
Această concentrare a gândurilor nu este un lucru ușor, dar este absolut
esențială pentru o pregătire adecvată. Cu practică și perseverență, se va
constata că este posibil să se disciplineze mintea și să se refuze să i se permită
să rătăcească fără scop. Încercați să evitați toate întreruperile în timpul acestei
meditații, deoarece acestea vor distruge șirul gândurilor și vor permite focului
mental să se stingă. Un anumit scriitor, în dedicarea cărții sale, a scris: "Soției
mele, în afara absenței căreia această carte nu ar fi putut fi scrisă niciodată".
Stephen Leacock a fost întrebat odată de un autor tânăr și ambițios care
este formula sa magică pentru a scrie cu succes. El a răspuns: "Tot ce trebuie să
faci este să faci rost de stilou, hârtie și cerneală, apoi să te așezi și să scrii așa
cum îți vine în minte". Apoi a adăugat: "Nu scrisul este greu, ci apariția, asta,
prietene, este dificultatea!".
4. Meditați asupra pasajului
Predicatorul trebuie să se gândească la predica sa așa cum o găină se
gândește la cuibul ei. Pe măsură ce Îl așteaptă astfel pe Dumnezeu, în timp ce
se concentrează asupra pasajului sau subiectului, gândurile vor începe să vină,
probabil încet la început; dar un gând îi va sugera un altul, până când va avea
experiența lui David: "În timp ce meditam, focul ardea; atunci am vorbit cu
limba mea" (Ps. 39:3). Cineva a remarcat cu îndreptățire: "Meditația este acel
proces de gândire care permite sufletului să iasă din mormântul trupului". Inutil
să mai spunem că meditația necesită timp, iar acest timp oamenii sunt de obicei
reticenți să îl investească. S-a spus: "Sunt mii de oameni care tânjesc după
nemurire și care nu știu ce să facă cu ei înșiși într-o după-amiază ploioasă de
duminică!".
Dr. McWatty Russell obișnuia să le povestească studenților săi că, în
copilărie, a fost adesea obligat să ia un ciorap de lână vechi și să-l desfacă
pentru ca lâna să poată fi folosită din nou. La început, obținea doar bucăți
scurte pe picior, acolo unde fusese cusută în mod repetat; dar odată ce trecea
peste aceste locuri, firul venea într-un singur șir lung. La fel se întâmplă și cu o
adresă. Pe măsură ce ne așezăm cu cărțile noastre, gândurile vor crește treptat,
până când "un singur fir lung" al mesajului va fi descâlcit și vom fi în stare să
ne "bucurăm ca unul care găsește o pradă mare" (Ps. 119:162).
5. Scrieți aceste gânduri pe măsură ce vin
Secvența logică a acestor gânduri nu este importantă în acest stadiu.
Acestea pot fi sortate și aranjate mai târziu. Ar trebui să încercăm să ne
amintim tot ceea ce am citit, auzit, observat sau adunat vreodată despre acest
subiect anume sau despre Scriptura în cauză. Pe măsură ce se face acest lucru
cu perseverență, se va deschide un șir de gânduri. Alte Scripturi vor veni în
minte, ilustrații se vor sugera singure și în curând va exista mai mult material
decât poate fi folosit. Nu vă fie teamă să scrieți.
Hârtia este ieftină, iar efortul de a scrie o va imprima în memorie ca nimic
altceva și va fi, de asemenea, un mare ajutor în dezvoltarea stilului concis și a
clarității de exprimare.
VII.
ACUM PUNEȚI ÎN TABEL ACESTE GÂNDURI ȘI ARANJAȚI-LE ÎN ORDINEA LOR LOGICĂ
După ce gândurile au fost scrise și, bineînțeles, mai multe pagini vor fi
fost umplute; sortați acest material și puneți-l în ordinea sa logică. Acest lucru
presupune că a fost pregătită o schiță, prin care subiectul, sau textul a fost
împărțit în diviziunile sale principale, toate acestea având legătură cu textul și
tema. Aceste gânduri ar trebui acum să fie aranjate sub diferitele diviziuni.
Pregătiți întotdeauna mai mult material decât puteți folosi în timpul alocat,
pentru că este mult mai ușor să condensați decât să extindeți în timpul
predicării predicii.
Dacă este o predică tematică, aranjați-o în funcție de întrebările care se
găsesc sub titluri: "Ce?" "De ce?" "Cum?" "Cine?" "Unde?" "Când?" și "Și
apoi?" Dacă este vorba de o expunere, aranjați diviziunile în funcție de gândul
central. Dacă este vorba de un text, raportați totul la text în ordinea corectă.
Dacă este incident istoric, aranjați totul în ordinea narațiunii din Scriptură.
Dacă este biografic, începeți de la început și luați principalele trăsături ale
vieții în succesiune logică.
Acest lucru va necesita revizuirea și rescrierea cu atenție a tot ceea ce a
fost scris. De asemenea, va implica adăugarea de noi idei, până când mai multe
pagini vor fi umplute cu aceste gânduri, care sunt acum aranjate în ordine.
VIII.O INTRODUCERE AR TREBUI ACUM SĂ FIE PREGĂTITĂ CU ATENȚIE
Aceasta trebuie redactată în întregime, ținând cont de tipul de public

căruia i se va adresa. Dr. James Black a spus cu finețe: "În spatele întregii
noastre pregătiri în studiu, ar trebui să existe umbra unui popor care ascultă".
Amintiți-vă cât de important este ca introducerea să anticipeze și să înlăture cât
mai multe obstacole care ar împiedica ascultătorul să fie atent la subiect.
Rețineți, de asemenea, faptul că aceste remarci introductive fie vor câștiga, fie
vor pierde atenția auditoriului.
IX. O
AR TREBUI SĂ SE PREVADĂ CONCLUZIE
Prin aceasta, adevărul care a fost prezentat publicului trebuie aplicat într-
un mod foarte personal. Nu uitați că sunt în joc probleme eterne și fiecare
persoană din public trebuie să simtă că mesajul este doar pentru ea sau pentru
el. Deși este adevărat că ar trebui să existe o aplicare constantă a adevărului în
timpul predicii, concluzia ar trebui să fie rezumarea finală a argumentului și
apelul făcut pentru o decizie imediată pentru Hristos sau pentru adevărul care a
fost prezentat.
27
PREGĂTIȚI ILUSTRAȚII DE PREDICĂ & SCHIȚĂ
I.
AR TREBUI SĂ SE PREGĂTEASCĂ ACUM ILUSTRAȚII ADECVATE
Având în vedere importanța sa, să dedicăm puțin spațiu acestei probleme

de ilustrare.
1. Scopul lor
Ele există pentru a clarifica adevărurile care urmează să fie prezentate.
Ilustrațiile sunt ca niște ferestre care lasă să intre lumina, dar acestea nu trebuie
să fie prea numeroase, căci predica cuiva nu trebuie să semene cu o casă de
sticlă! Calitatea aici, ca și în orice altceva, este de preferat cantității. Un discurs
despre Evanghelie nu ar trebui să fie format dintr-un șir lung de anecdote,
intercalate cu câteva texte ciudate pentru a nu se destrăma; ci ar trebui să fie o
expunere logică a adevărului Scripturii, căci numai aceasta poate da autoritate
mesajului. Predica nu există de dragul ilustrațiilor, ci viceversa. Aceste
ilustrații, deși necesare, au o importanță secundară.
Henry Ward Beecher a subliniat că ilustrațiile au un scop de șapte feluri.
(1) Acestea ajută la argumentare. Atunci când un argument este oarecum
greu, implicat sau plictisitor de urmărit, este bine să poți spune: "De exemplu",
sau: "De exemplu", sau: "Lăsați-mă să ilustrez ceea ce vreau să spun", sau:
"Acum să presupunem". Este suficient să observăm efectul unei astfel de
afirmații asupra unui auditoriu pentru a ne da seama cât de valoroasă poate fi o
ilustrație.
(2) Ele îl ajută pe ascultător să își amintească. De fapt, un auditoriu își
va aminti adesea ilustrația mult timp după ce predica este uitată!
(3) Ele stimulează imaginația. Publicul poate vizualiza imaginea
prezentată de ilustrație, mai ales dacă aceasta este bine povestită, iar toate
ilustrațiile ar trebui să aibă această calitate.
(4) Ei odihnesc publicul. Un public nu poate asimila prea multe.
Raționamentele apropiate îi pot reține pe ascultători pentru o perioadă limitată.
În consecință, aceștia au nevoie din când în când de o pauză de respiro, iar o
ilustrație servește admirabil acest scop.
(5) Ele se adresează diferitelor categorii de ascultători. Un auditoriu este
compus din indivizi, fiecare cu o personalitate distinctă. Ceea ce poate fi pe
placul unuia va face o impresie mică sau chiar deloc asupra altuia. Cu toate
acestea, o ilustrație, de obicei, îi va atrage pe toți la fel.
(6) Ei fac legătura între locurile dificile. O doctrină profundă a Scripturii,
dificil de expus și de explicat, poate fi adesea clarificată prin folosirea unui
ilustrație.
(7) Ei impun adevărul. Să luăm exemplul lui Nathan cu oaia. Ce ar fi
putut fi mai potrivit pentru a face să pătrundă în inima lui David atrocitatea
păcatului său și pentru a dezvălui, în toată sordiditatea și urâțenia ei, crima sa
josnică?
Robert Hall i-a spus odată unui predicator: "Predicile tale nu au destule
"like-uri" în ele!". Este interesant de observat numărul de ori în care Domnul
nostru a folosit cuvântul "place". El a spus: "Împărăția cerurilor este
asemănătoare" etc. Predicatorul care pune o mulțime de "like-uri" în predicile
sale va fi, cel mai probabil, plăcut de toți la fel!
2. Selecția lor
Ilustrațiile ideale ar trebui să fie clare, elocvente și scurte.
(1) Evitați, pe cât posibil, vechile ilustrații de stoc. Cineva a sugerat să se
formeze o societate numită "S. D. W. S. S. P. I.", ceea ce, interpretat,
înseamnă: "Societatea pentru renunțarea la unele ilustrații de amvon". Multe
dintre ilustrațiile folosite ar trebui să fie supranumite "superannuate", pentru că
și-au servit bine ziua și generația lor și merită o odihnă îndelungată din munca
lor istovitoare!
(2) Trebuie avut grijă să nu le repetați prea des în fața aceluiași public.
O victimă care a suferit mult timp din cauza poveștilor prea des spuse și-a pus
plângerea în versuri și a scris:
Dacă își poate aminti atâtea

povești, Cu toate detaliile care le
modelează;
De ce nu-și poate aminti cu aceeași
măiestrie, De câte ori le-a spus!"
(3) Acestea trebuie să fie selectate cu atenție pentru a ilustra în mod

specific faza exactă a adevărului care trebuie transmis. S-ar părea că unele
ilustrații există aparent doar de dragul lor și nu servesc niciunui scop util în
iluminarea publicului cu privire la un anumit adevăr din Scriptură. Nu este
aproape deloc necesar să subliniem că scopul unei ilustrații este de a ilustra!
Alte așa-zise "ilustrații" sunt atât de implicate încât reușesc doar să "întunece
sfatul prin cuvinte". Alteori, însă, sunt atât de îndelungate și însoțite de o
succesiune atât de interminabilă de detalii complet lipsite de importanță, încât
audiența este plictisită dincolo de orice descriere.
Fără îndoială, cu toții am avut parte de acele ilustrații începute, dar
niciodată finalizate. În mijlocul poveștii, vorbitorului îi vine ceva în minte și
pleacă pe o tangentă, lăsându-și "ilustrația" suspendată în aer, fără niciun
mijloc vizibil de susținere! Acest lucru lasă audiența întrebându-se cum s-a
încheiat chestiunea, sau dacă a fost vreodată intenționat să aibă un final, sau ce
a fost
ar trebui să ilustreze; sau, ceea ce este mai important, dacă ar fi trebuit să aibă
vreodată un început!
3. Sursa lor
Se poate pune întrebarea: Unde pot fi găsite aceste ilustrații adecvate?
Permiteți-ne să sugerăm o sursă septuplă de astfel de materiale:
(1) Scripturile. Practic, fiecare adevăr de doctrină poate fi ilustrat de un
incident, o parabolă sau un proverb din Biblie.
(2) Istoric. Atât istoria antică, cât și cea modernă, abundă în nenumărate
întâmplări reale care pot fi folosite în mod avantajos pentru a ilustra adevărul
scriptural.
(3) Natura. Scriptura: "Nu vă învață oare natura însăși?" îi dă
predicatorului mandatul de a căuta ilustrații în domeniul naturii (1 Cor. 11:14).
Cuvintele lui Iov sunt de asemenea în regulă în acest punct: "Dar întreabă
acum fiarele și ele te vor învăța; sau vorbește cu pământul și el te va învăța; și
peștii mării îți vor spune" (Iov 12:7-8).
Astfel, natura este gata și dornică să toarne în poala predicatorului bogăția
ei de ilustrații clare și grăitoare. Marele Învățător Însuși a extras multe dintre
lecțiile Sale din această sursă și care au consfințit în mod eficient lecțiile pe
care le-a predat. Cartea doamnei Gatty, Parabole din natură, va servi scopului
de a indica ce se poate face în această direcție.
(4) reviste biblice, ziarul și revistele laice. Acestea se combină pentru a
forma o comoară de material ilustrativ. Aici este înregistrată o mulțime de
incidente revelatoare și de ziceri lapidare, pline de semnificație spirituală.
Atunci când decupați aceste articole dintr-un ziar, este bine să rețineți numele
ziarului și, de asemenea, data. Acest lucru va da un plus de interes și va furniza
autoritate și credibilitate poveștii. Sunday School Times a prezentat, timp de
mulți ani, o rubrică numită The Illustration Round Table (Masa rotundă a
ilustrațiilor), iar multe povești excelente au fost obținute din această sursă.
Reader's Digest conține, de asemenea, materiale bune pentru ilustrații pentru
amvon.
(5) Poezie bună. Aceasta va furniza adesea un gând bine exprimat, prin
care să clarifice un adevăr obscur. Alexander Marshall, autorul
binecunoscutului tratat, God's Way of Salvation (Calea de mântuire a lui
Dumnezeu), a fost un adept al intercalării discursului său cu cele mai potrivite
citate din diferite imnuri, care au condus la punctele pe care dorea să le
sublinieze. Prin urmare, predicatorul ar trebui să se familiarizeze bine cu
imnologia.
(6) Tracte evanghelice. Acestea conțin o abundență de întâmplări
revelatoare și servesc, de asemenea, scopului de a instrui cititorul în arta de a
aplica ilustrația. Una este să povestești o întâmplare și alta este să aplici
semnificația ei spirituală pentru audiență.
(7) Ilustrații "presupunem". Predicatorul va fi bine sfătuit să își facă
propriile ilustrații. Acest lucru se poate face presupunând existența oricărei
situații pe care o dorește și apoi să treacă, pornind de la presupunerea sa, la
aplicarea sa. H. P. Barker a fost în trecut un maestru în folosirea ilustrațiilor,
iar cărțile sale ar trebui citite de toți predicatorii care doresc să exceleze în
această artă extrem de necesară. Observați cu câtă atenție sunt pregătite,
prezentate și aplicate aceste ilustrații de presupunere. Fiecare detaliu esențial
este îngrijit și toate înfrumusețările inutile sunt eliminate fără milă. Ele sunt
concepute admirabil pentru a ilustra în mod eficient faza exactă a adevărului pe
care el dorea să o transmită. Unele dintre ilustrațiile sale potrivite pot fi găsite
în Ferestre în cuvinte. Încă una este cartea sa, Vicarul lui Hristos, care abundă
în ilustrații "presupunem" revelatoare.
Vorbitorul trebuie să-și folosească și să-și dezvolte imaginația sfințită. El
trebuie să învețe să inventeze situații care să ilustreze lecția pe care o are în
minte. Odată ce a pronunțat formula magică: "Să presupunem", cerul devine
limita! Publicul își dă seama că nu este vorba de o întâmplare reală și, prin
urmare, îi va acorda aproape orice libertate în această direcție! Acel mare și
foarte folosit tratat, Safety, Certainty and Enjoyment (Siguranță, certitudine și
plăcere), își datorează o mare parte din utilitatea sa ilustrațiilor simple, dar
grăitoare, cu "presupunem". Am intrat în detalii considerabile în ceea ce
privește valoarea ilustrațiilor. Acum să ne întoarcem la următorul punct
referitor la pregătirea predicii.
II.CONSULTAȚI ACUM ALȚI SCRIITORI
Aici este locul în care comentariile și alte cărți de referință îi vor fi de

folos predicatorului, nu ca o cârjă pe care să se sprijine, ci ca un supliment la
propriile eforturi. Acum i se va da o lumină proaspătă și adesea, spre bucuria
sa, va găsi unele dintre propriile sale descoperiri confirmate de autori care au
scris cu mult înainte ca el să se fi născut!
III.
SĂ CONDENSEZE NUMEROASELE PAGINI ALE PREDICII LA UNA SAU DOUĂ PAGINI
Aceasta trebuie să fie o hârtie de bună calitate. Hârtia ieftină va deveni

repede fragilă și se va rupe în bucăți. Aceasta trebuie să aibă dimensiunea de 81/2
x 11 inci și să fie perforată pentru un dosar cu foi volante. În partea stângă a

paginii trebuie lăsată o marjă largă de cel puțin inch pentru a primi orice note21/2
suplimentare pe care este necesar să le introduceți ulterior. Pentru cei care nu

scriu la mașină, imprimați capetele principale și scrieți îngrijit și mic. Înainte
de a o arhiva, condensați această foaie mare la o foaie mică de hârtie bună de
legătură, care să încapă în Biblia care va fi folosită la predicare. Această hârtie
ar trebui să aibă în jur de 7 pe 4 inci. Lăsați o marjă pe aceasta. Tipăriți titlurile
principale și subliniați-le cu două rânduri de cerneală roșie, iar subdiviziunile
cu un rând de cerneală roșie. Acest lucru va facilita o consultare rapidă, în
cazul în care acest lucru va fi necesar în timpul discursului. După ce a parcurs
această predică de patru ori, se poate spune că
probabilitatea este că nu va fi ușor de uitat.
IV.ACEST DISCURS TREBUIE REPETAT CÂT MAI DES POSIBIL
Predicatorul ar trebui să se adreseze, pe un ton audibil (dar nu în așa fel

încât să-i deranjeze pe ceilalți!), mobilierului din dormitor sau, mai bine,
copacilor din aer liber, în timp ce se plimbă. Acest lucru nu numai că îl va
obișnui cu sunetul propriei voci, dar îl va ajuta foarte mult în prezentarea clară
și energică a subiectului său atunci când se va afla în fața unui auditoriu.
Actorii, care doresc să prezinte cu succes ficțiunea ca fiind realitate,
petrec foarte multe ore la repetiții. Ei consideră că timpul a fost bine cheltuit
dacă piesa se dovedește a fi un succes și asigură aprobarea și patronajul
publicului. Cu siguranță că predicatorul Evangheliei, care are ca temă adevărul
etern al lui Dumnezeu, nu ar trebui să fie mai puțin dornic ca mesajul său să
ajungă la inimile ascultătorilor săi și astfel să-și asigure aprobarea lui
Dumnezeu și binecuvântarea publicului. Cineva l-a întrebat odată pe un mare
actor de ce mii de oameni se adună pentru a-l auzi jucând ficțiune, în timp ce
doar omână de oameni se prezintă pentru a auzi un predicator care proclamă
adevărul lui Dumnezeu. Actorul a răspuns: "Eu joc ficțiune ca și cum ar fi
realitate; mulți predicatori predică realitatea Evangheliei ca și cum ar fi
ficțiune!"
V. EL AR TREBUI ACUM SĂ SE ÎNCREDINȚEZE CU SMERENIE ȘI CREDINȚĂ PRIN RUGĂCIUNE LUI DUMNEZEU
Odată ce materialul a fost adunat cu atenție și pregătit cu conștiinciozitate,

predicatorul trebuie să se uite acum la Domnul pentru a-l aprinde în timp ce
vorbește. Sfatul lui Wesley pentru tinerii predicatori a fost: "Prindeți foc pentru
Dumnezeu, iar oamenii vor ieși să vă vadă arzând!". O regulă bună pentru un
predicator este să se roage ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu, iar apoi să
predice ca și cum totul ar depinde de el însuși! Astfel se va realiza acel
echilibru adecvat între pregătirea prin rugăciune și proclamarea puternică, care
va atinge scopul pe care Dumnezeu vrea să îl atingă: mântuirea celor pierduți și
edificarea credincioșilor.
28
COLECTAREA MATERIALULUI
SELECTAREA UNEI BIBLIOTECI
Aceasta este o sarcină de o viață. Predicatorul care își merită sarea nu

ajunge niciodată în punctul în care nu mai are nevoie să adune material sau să
își sporească cunoștințele despre lucrurile lui Dumnezeu. Întotdeauna va fi
adevărat pentru el ceea ce Domnul i-a spus lui Iosua cu privire la țara promisă:
"Mai rămâne încă foarte mult pământ de stăpânit" (Iosua 13:1). Cuvintele lui
Pavel sunt, de asemenea, foarte pertinente în această privință: "Dacă cineva
crede că știe ceva, nu știe încă nimic așa cum ar trebui să știe" (1 Cor. 8:2).
La fel cum un profesor eficient trebuie să fie înaintea clasei la care predă,
la fel și predicatorul trebuie să fie înaintea congregației sale. Acest lucru va
necesita ca el să fie în permanență în alertă pentru orice lucru care va contribui
la utilitatea sa în predicarea și predarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Prețul pentru o slujire de predicare eficientă este același cu cel al păcii, și
anume, "veghea veșnică". Scriptura o spune astfel: "Vezi un om sârguincios în
treburile sale? El va sta înaintea împăraților, nu va sta înaintea oamenilor răi"
(Prov. 22:29). În căutarea sârguincioasă a cunoștințelor, predicatorul trebuie să
imite entomologul sau ornitologul entuziast care, atunci când se plimbă prin
străinătate, este în permanență în căutarea de noi specimene pe care să le
adauge la colecția sa sau să își sporească fondul de informații cu privire la
ramura sa particulară de cercetare științifică. În această privință, cea mai bună
"mână de ajutor" pe care o poate avea o persoană este cea de la capătul
propriului braț!
D. L. Moody a fost un căutător neobosit al cunoașterii Bibliei și nu a
considerat că niciun preț nu era prea mare pentru a o obține. Un domn J. Fegan
l-a descris la o conferință a credincioșilor din Anglia. După ce au fost ținute
discursurile, el s-a apropiat de vorbitori și de ceilalți și, cu carnețelul în mână, a
pus întrebări și a notat cu atenție răspunsurile în carnetul său. Avea o sete
insațiabilă pentru o mai bună cunoaștere a Bibliei pe care o iubea atât de bine
și pe care o folosea cu atâta putere. Aceasta este una dintre explicațiile marii
sale utilități ca predicator.
Tinerețea este, fără îndoială, cel mai bun moment pentru a acumula
cunoștințe. Grâul culegerii și al bătăturii din primele zile ale cuiva rămâne în
posesia sa pentru tot restul vieții. Ființele umane cresc proporțional mai repede
în copilărie decât în orice alt moment al istoriei lor. Va trece ceva timp până
când experiența cuiva va ajunge din urmă cunoștințele sale. De aceea este
urgentă necesitatea de a colecta acum materialul care îi va fi de folos în anii
care urmează.
"Butoiul" predicatorului ar trebui să fie în mod constant reaprovizionat ca
urmare a acestei
aflux continuu de cunoștințe. Nu trebuie să aștepte până când butoiul se golește
de material de predică, pentru că acest lucru va duce doar la îngrijorare și poate
panică. În acest moment ar putea fi utile câteva indicații despre cum să adune
acest material.
În primul rând, el ar trebui să posede:
I. OBIBLIOTECĂ ATENT SELECTATĂ
Din nou, vom dedica un spațiu considerabil acestui subiect important.

1. Necesitatea acesteia
Hristos, Capul înviat, a dat daruri Bisericii, care este trupul Său, cum ar fi
"evangheliști, pastori și învățători, pentru lucrarea de slujire și pentru zidirea
trupului lui Hristos" (Efeseni 4:11-12). Dacă acest lucru este adevărat pentru
slujirea orală, este de două ori mai adevărat pentru slujirea scrisă, deoarece
aceasta din urmă este pregătită și publicată cu mult mai multă grijă decât
prima. Am subliniat mai înainte că persoana care depreciază slujirea scrisă ar
trebui, pentru a fi consecventă, să se abțină și de la orice slujire orală. Acest
lucru, la rândul său, ar fi o negare a adevărului Scripturii pe care am citat-o
deja, care afirmă necesitatea ei pentru edificarea credinciosului.
Dacă cineva vorbește cu dispreț despre cărți scrise de slujitori ai lui
Hristos talentați și evlavioși, înseamnă că se pune în contradicție cu Domnul
Însuși, care nu numai că le-a dat acestor scriitori darul de a învăța, ci și dorința
și capacitatea de a-și sacrifica timpul și energia pentru sarcina oneroasă de a-și
pune gândurile în scris.
Rareori se aude o rugăciune în numele celor care se dedică învățării prin
intermediul paginii tipărite, deși slujba lor este extrem de necesară pentru
edificarea sfinților. J. N. Darby a fost împiedicat să se debaraseze de frumoasa
sa bibliotecă, ca fiind inutilă, prin luarea în considerare a cuvintelor lui Pavel
către Timotei: "Adu cărțile, dar mai ales pergamentele" (2 Tim. 4:13). El a
argumentat pe bună dreptate: "Dacă Pavel avea nevoie de aceste cărți, atunci
cu cât mai mult am eu nevoie?".
Astfel, indiferent dacă învățătura este vorbită sau scrisă, ea provine din
aceeași sursă și există pentru același scop. Prin urmare, fiecare copil al lui
Dumnezeu este bine sfătuit să profite din plin de această sursă generoasă pe
care Dumnezeu a pus-o la dispoziție pentru edificarea sa spirituală.
II.
VALOAREA ACESTEIA
O bibliotecă bine selectată este o comoară, bogată și rară, cu mult mai

valoroasă decât tot aurul și argintul pământului! Prin intermediul acestei
biblioteci, bărbați și femei înzestrați de Dumnezeu vor intra în biroul
predicatorului și, ca și cum ar fi, vor vorbi cu el personal, atât de des și atât de
mult timp cât dorește! Voci, mult timp tăcute în moarte, vor deveni din nou
vocale în timp ce vor expune cu atenție și răbdare lucrurile profunde
lui Dumnezeu, pe care au învățat-o prin multă rugăciune și prin studiul intensiv
al Cuvântului lui Dumnezeu. În acest fel, ei au transmis unei generații, care nu
se născuse încă atunci când au scris, rezultatele numeroșilor lor ani de studiu
serios al Bibliei, de învățătură erudită și de discernământ spiritual.
Se poate spune cu sinceritate despre fiecare predicator de astăzi că
"replicile sale sunt căzute
la el în locuri plăcute" și că are la dispoziție o "moștenire frumoasă" în vastul
depozit de literatură biblică sănătoasă (Ps. 16:6). Încercați să vă imaginați
fiecare carte din bibliotecă ca pe scriitorul însuși, gata și dispus, la un moment
dat, să coboare de pe raft și să intre în comuniune cu cititorul. Imaginează-ți că
poți spune: "Ce părere ai despre această anumită Scriptură, domnule Darby?" și
că el îți va răspunde în timp ce cartea este deschisă! Același lucru este valabil
pentru oricare dintre marii învățători ale căror cărți se întâmplă să se afle în
biblioteca cuiva.
III.
PERICOLELE ACESTEIA
1. Pentru a permite ca aceste cărți să înlocuiască Biblia ca autoritate

supremă
Unii dintre acești oameni ai lui Dumnezeu, deși erau profund învățați în
Scripturi și foarte sinceri în convingerile lor, au greșit uneori în concluziile lor.
Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să fie niciodată lăsat să fie înlocuit, ca
autoritate supremă a predicatorului, de vreun scriitor, oricât de talentat și de
bine învățat ar fi. Toate aceste scrieri trebuie să fie aduse la piatra de încercare
a Sfintei Scripturi. Scriptura o spune astfel: "La lege și la mărturie: dacă nu
vorbesc după acest cuvânt, este pentru că nu este lumină în ei" (Isaia 8:20).
Valoarea unei slujbe scrise este direct proporțională cu cantitatea de
lumină pe care o oferă asupra învățăturilor din Sfintele Scripturi. Nu trebuie să
se permită niciodată ca lectura cărților oamenilor să devină un substitut pentru
citirea și studiul Cărții. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie absolut
preeminent în citirea și gândirea cuiva și instanța finală de apel în toate
chestiunile, indiferent de ceea ce pot gândi și spune oamenii.
2. Multe cărți sunt dăunătoare din punct de vedere pozitiv
Aceștia învață erori pozitive și devin astfel o amenințare spirituală. O
mare parte din literatura religioasă actuală este contaminată de modernism,
care neagă inspirația divină, plenară și verbală a Bibliei. În alte cărți, se pune
un mare accent pe punctul de vedere confesional al scriitorului și se permite ca
acesta să coloreze multe dintre concluziile sale. Și încă altele învață o eroare
definitivă, pentru că neagă doctrinele fundamentale ale credinței noastre cele
mai sfinte. Acestea pot fi bine etichetate ca fiind "otravă", cu instrucțiunea
scrisă pe ele: "De la unii ca aceștia întoarceți-vă" (2 Tim. 3:5).
De aceea, trebuie să învățăm să facem distincția între "ceea ce este prețios
și ceea ce este josnic" (Ier. 15:19). Cea mai bună măsură preventivă împotriva
erorii este concentrarea și cunoașterea adevărului. Pentru a fi bine întemeiat și
stabilit în temeinicia
doctrină trebuie "să se țină de forma cuvintelor sănătoase" (2 Tim. 1:13). Acest
lucru nu numai că va fortifica sufletul împotriva greșelii, dar îi va transmite și
un simț al discernământului spiritual, care va permite recunoașterea rapidă a
oricărei abateri de la adevăr. Nu numai atât, dar va permite cuiva, "prin
învățătura sănătoasă, să îndemne și să convingă pe cei care o cred" (Tit 1:9).
Predicatorul trebuie să învețe să testeze eroarea prin adevăr și nu adevărul prin
eroare. A umple mintea cuiva cu erori, în vederea aprecierii adevărului, nu este
doar foarte neprofitabil, ci și pozitiv periculos. Sfatul lui Pavel este pertinent în
acest scop: "Tot ce este adevărat... cinstit... drept... curat... frumos și de bună
reputație: gândiți-vă la aceste lucruri" (Fil. 4:8).
3. Să sacrifice calitatea pentru cantitate
Există o fascinație aparte în ceea ce privește achiziția de cărți, iar tentația
este de a le achiziționa doar pentru plăcerea de a le vedea pe rafturi. Aceste
rânduri de cărți pot prezenta "un spectacol frumos în carne și oase" și, de
asemenea, servesc scopului de a ne impresiona prietenii cu amploarea
posesiunilor noastre; dar, în realitate, ele nu fac decât să demonstreze sărăcia
noastră în materie de selecție. Așa cum a spus cineva,
În acest verset veți găsi o lume de sfaturi,

O impresie, sper, vă va face o impresie; Pot
vorbi pentru valoarea ei, după ce am dovedit-o
eu însumi, Că o carte în mână valorează cât zece
pe raft!
Multe biblioteci rămân în posesia proprietarului lor. Una este să deții cărți
și alta este să le ai în posesie. Este mult mai bine să cunoști bine o singură
carte, decât să cunoști puțin mai multe. Robert Cecil a spus odată: "Am un raft
în biblioteca mea pentru autorii încercați; unul în mintea mea pentru
principiile încercate; și unul în inima mea pentru prietenii încercați".
Această bibliotecă ar trebui să fie construită încet, în funcție de mijloacele
și gusturile fiecăruia. Multe cărți bune pot fi cumpărate la mâna a doua la
jumătate de preț sau mai ieftin. Aceste cărți la mâna a doua au mai multe șanse
de a fi mai bine legate decât cele noi, la un preț dublu. Câteva vor trebui să fie
cumpărate noi, dar o astfel de investiție a banilor cuiva va fi mai mult decât
răsplătită din plin de beneficiile și binecuvântările pe care le vor aduce atât
predicatorului, cât și celor care vor beneficia de slujirea sa.
29
TOPICALLY
I.
CONȚINUTUL ACESTEI BIBLIOTECI
Ce cărți ar trebui să conțină această "bibliotecă atent selectată"? Vor

exista mari divergențe de opinie în această privință. O carte care va fi pe placul
unei persoane poate avea puțină valoare în ochii altei persoane.
Următoarea listă de cărți este prezentată având în vedere acest fapt. Ea nu
se dorește a fi exhaustivă în niciun fel. De asemenea, trebuie avut în vedere
1
faptul că întregul conținut al acestor cărți recomandate nu este avizat. Va fi

necesar ca cititorul să facă o discriminare. În general, toate cărțile enumerate
sunt bune și ar trebui să se dovedească utile în "lucrarea de slujire".
Unii predicatori au biblioteci care conțin douăzeci de mii de cărți.
Spurgeon a avut o bibliotecă bună, la fel ca și Darby, Kelly, Griffith Thomas
etc. Probabil că s-au scris peste patru sute de mii de cărți pe teme teologice, iar
sfârșitul nu se întrevede nicăieri, căci în fiecare an se adaugă sute de cărți.
Marea majoritate a acestor cărți adună praful pe rafturile bibliotecilor. Solomon
a spus: "În ceea ce privește crearea de cărți, nu există sfârșit" (Eccl. 12:12).
Subiectul Sfintei Scripturi este inepuizabil, căci fântâna adevărului divin este
foarte adâncă. Problema selectării unei biblioteci din această vastă ofertă de
literatură religioasă nu este simplă și, probabil, fiecare persoană ar întocmi o
listă diferită pentru biblioteca sa particulară. Lista care urmează, aranjată atât
tematic, cât și textual, nu este mare, dar este selectă. Se speră ca mai târziu să
se publice o listă mai lungă sub formă de broșură și cu numele și adresele
editorilor.
1. Versiuni ale Bibliei
The American Revised; The New Translation (J. N. Darby); The New
Testament in Modern Speech (Weymouth, fără note); The Revised Standard
Version; The Epistles of Paul and the Epistle to the Hebrews (Arthur S. Way);
The New Testament (C. B. Williams); [The Newberry Study Bible, deși nu este
o traducere nouă (textul este traducerea standard King James), notele sale
marginale și simbolurile legate de textele ebraice și grecești fac din această
Biblie de studiu un premiu printre studenții serioși].
2. Concordanțe
Cruden's, pentru cuvintele în limba engleză. Strong's sau Young's pentru
ebraică și greacă; Inglis, Bible Text Encyclopedia, pentru subiecte biblice.
Wigram's, Wigram's, Hebrew- Chaldee, și Greek Concordance.
3. Dicționare biblice
Enciclopedia Biblică Internațională Standard (5 vol. Editat de Orr);
Davis' Bible Dictionary (1 vol. Ediția a treia, nu cumpărați edițiile ulterioare,
deoarece sunt influențate de modernism).
4. Dicționare englezești
Funk and Wagnall's, Unabridged; Webster's Collegiate, de birou. Roget's
Thesaurus (pentru sinonime și antonime).
5. Comentarii
Biblia numerică (F. W. Grant, 8 vol.). Comentariu la Sfintele Scripturi
(Jameson, Fawcett și Brown). Student's Commentary (Williams). De asemenea,
de Matthew Henry. [The Believer's Bible Commentary (Wm. MacDonald,
editat de Art Farstad).
6. Doctrină sau Teologie sistematică
Teologie sistematică (de L. S. Chafer, 7 vol.). Prelegeri de teologie
sistematică (Henry C. Thiessen, 1 vol.).
7. Armonii
Armonia Evangheliilor (A. T. Robertson). Harmony of the Acts and
Pauline Epistles (Clark). Armonie din Samuel, Regi și Cronici (Crockett).
8. Dicționare de cuvinte din Biblie
Dicționar expozitiv de cuvinte biblice (W. E. Vine). Word Studies in the
New Testament (J. H. Vincent, 4 vol.). Word Studies of the New Testament, de
Kenneth S. Wuest, se va dovedi, de asemenea, valoroasă pentru studentul care
dorește să cunoască sensul limbii grecești.
9. Istoria Bisericii
Scurte lucrări de istorie bisericească (A. Miller, 1 vol.). The Pilgrim
Church (Broadbent). Istoria Reformei (D'Aubigne). [Schaff's Church History,
The Reformers and Their Stepchildren (L. Verduin), The History of Methodism
(Abel Stevens, despre primii o sută de ani), Napolean Noel și Wm. Blaire
Neatby sunt cei doi istorici cu autoritate în ceea ce privește primii ani ai așa-
numitei Mișcări a Fraților].
10. Istorie seculară
Istoria evreilor (Josephus). Creșterea și decăderea Imperiului Roman
(Gibbon). Cei patru sute de ani tăcuți (H. A. Ironside). Manual de istorie
antică în lumina Bibliei (Ruth Miller).
11. Geografie biblică
Atlasul istoric al Bibliei (Wright). The Land and the Book (Thompson).
12. Istoria Bibliei, sau Introducere biblică
Introducere biblică (H. S. Miller). Biblia în biserică (Westcott).
Manualul Bibliei (Angus). Scriptura adevărului (S. Collett).
13. Dovezi ale creștinismului
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu (Bettex). Cauza și leacul infidelității
(Nelson). Secretul universului (Nath. Wood). Un avocat și Biblia sa (Linton).
Sistemul de dovezi creștine (L. S. Keyser). Multe dovezi infailibile (A. T.
Pierson). [A Ready Defense (J. McDowell); (Cărțile lui F. F. Bruce, J.
McDowell, F. Schafer, R. Zacharias, sunt pline atât de informații, cât și de
abordarea corectă a prezentării dovezilor creștine).
14. Profeția
Lucrurile viitoare (Rusalii), Lucrurile care trebuie să se întâmple în scurt
timp (A.
J. Pollock). Cele șapte biserici din Asia (F. C. Jennings). Poporul lui
Dumnezeu și scopul lui Dumnezeu (A. & W. Naismith). [Documente simple
despre subiecte profetice (Smith și Trotter). Opt prelegeri despre profeție
(Wm. Trotter). De asemenea, cărțile lui William Kelly despre profeție sunt
excelente].
15. Predare tipică
Cortul, jertfele și preoția (H. W. Soltau). Tipurile (Ada Habershon).
Legea jertfelor (A. Jukes). Hristos, în toate Scripturile (Hodgkin).
16. A doua venire
Întoarcerea Răscumpărătorului (A. W. Pink). A doua venire a lui Hristos
(I. M. Haldemann). [Venirea Domnului, Israel și Biserica (T. B. Baines)].
17. Starea viitoare sau Escatologia
Fapte și teorii ale statului viitor (F. W. Grant). Destinul uman
(Robt. Anderson). [Viața și moartea (C.J. Baker)].
18. Angelologie
Satana (F. C. Jennings). Posesia demonică și teme conexe (Nevius).
Îngeri (A. C. Gaebelein).
19. Adevărul Dispensațional
Liniile conducătoare ale revelației progresive (G. Scroggie). Împărțirea
corectă a Cuvântului Adevărului (C. I. Scofield). Examinarea
ultradispensaționalismului (W. Hoste). Împărțirea greșită a Cuvântului
adevărului (H. A. Ironside).
20. Expunere (general)
Sinteza cărților Bibliei (J. N. Darby). Biblia adnotată (A.
C. Gaebelein). Toate cărțile de Harry A. Ironside. Outline Studies of the Old
Testament (Moorehead). The Dawn of Redemption, The Triumph of the
Crucified, From Eternity to Eternity (3 Vols. Erich Sauer, această trilogie a lui
Sauer este foarte recomandată). [Seria Ce ne învață Biblia (Editura John
Ritchie, cele mai bune expuneri contemporane ale Bibliei din insulele
britanice).
21. Expunere (particular)
Pentateuhul. Note asupra Pentateuhului (C. H. M.). De asemenea, Schițe,
de (C.
A. Coates). Culegerea în Geneză (A. W. Pink). Studii în Geneză (Geo.
Henderson). De asemenea, studiile lui Studies in Exodus; Typical Teaching of
Exodus (E.
Dennett).
Joshua. Iosua și Țara Făgăduinței (F. B. Meyer). Iosua, (Carl Armerding).
Judecători. Lectures on Judges (S. Ridout); Judges and Ruth (F. C.
Jennings).
Cum să învingem (J. T. Mawson).
Ruth. Rudele bogate (S. H. Tyngs). Ruth (H. Moorhouse). Boaz și Ruth
(August Van Ryn).
Cărțile lui Samuel. Saul, omul după trup (S. Ridout). Samuel, profetul (F.
B. Meyer). Primul și al doilea Samuel (2 vol., P. J.
Pell). Cărțile Regilor și Cronicilor.
Regii lui Iuda și Israel (C. Knapp).
Ezra și Neemia. Ezra, Neemia, Zaharia și Maleahi (E. Dennett). Estera.
Cartea Estera și semnificația ei spirituală (E. Cumming).
Locul de muncă. Cartea lui Iov (S. Ridout). Unsprezece prelegeri despre
Iov (W. Kelly). Psalmi. Tezaurul lui David (C. H. Spurgeon, 7 vol.)
Titlurile din
Psalmi (Thirtle). Cartea de laude (C. E. Stuart). Studii analitice în Psalmi
(Arthur G. Clark).
Proverbe. Legile cerului, pentru viața pe pământ (W. Arnot). Proverbe
(Chas.
Poduri). De asemenea, H. A. Ironside.
Eclesiastul. Eclesiastul (Erdman). Gemete vechi și cântece noi (F. C.
Jennings).
Cântecul lui Solomon. Meditație asupra Cântării Cântărilor (A. Miller).
Unire și comuniune (Hudson Taylor). Cântarea lui Solomon (H. A. Ironside).
[O schiță a Cântării Cântărilor (C. A. Coates)].
Isaia. Studii în Isaia (F. C. Jennings). Expunerea lui Isaia (W. Kelly).
Isaia, unul; și cartea sa, una (Douglas).
Jeremiah. Studies in the Prophecy of Jeremiah (G. C.
Morgan). Ezechiel. Note asupra lui Ezechiel (W. Kelly).
Daniel. Prințul care vine (Robt. Anderson). De asemenea, de W. Kelly și
E. Dennett.
Profeții minori. Introducere în studiul profeților minori (W. Kelly). Lecții
din Iona, profetul (G. C. Willis). Viziunile și profețiile lui Zaharia (D. Baron).
Cele patru Evanghelii (general). Ghidul Evangheliilor (G. Scroggie). Un
volum splendid. Cele patru Evanghelii (S. Ridout). Cei patru evangheliști (J.
G. Bellett). Patru portrete ale Domnului nostru Iisus Hristos (H. S. Soltau).
Gânduri expozitive asupra Evangheliilor (5 vol., J. C. Ryle). The Great
Physician (Campbell Morgan).
Cele patru Evanghelii (particular).
Matei. W. Kelly, Campbell Morgan, August Van Ryn. [Scalarea Predicii
de pe Munte (C. F. Hogg și J. B. Watson)].
Mark. W. Kelly, Campbell Morgan, Harold St. John.
Luke. Omul durerii (J.N. Darby) (August Van Ryn). [După Luca (David
Gooding)].
John. Evanghelia lui Ioan (A. W. Pink, 4 vol.). (August VanRyn).
Comentariu la Evanghelia lui Ioan (Godet). Urme din Evanghelia lui Ioan (C.
E. Stuart). Harold Sfântul Ioan.
Acte. Introducere în studiul Faptelor Apostolilor (Stifler) (August Van
Ryn). Urme în Faptele Apostolilor (C. E. Stuart). Expunerea Faptelor
Apostolilor (W. Kelly). Faptele Apostolilor (Rackham). [Adevărul credinței
(D. Gooding)].
Romani. Cărți de W. E. Vine; W. R. Newell; C. Hodge; H. G. Moule;
Griffith Thomas; Thos. Westwood.
Prima și a doua Corinteni. Carta Bisericii (J. R. Caldwell). Scrisorile lui
Pavel din Corint (G. C. Morgan). Note la prima și a doua Corinteni (W.
Kelly). De asemenea, de W. E. Vine.
Galateni. Galateni (Hogg și Vine). De asemenea, de Martin Luther;
Lenski. Efeseni. Cartea Efeseni (H. S. Miller). Bogăția; Mersul; și
Războiul creștinului (Ruth Paxton). Efeseni (August Van Ryn).
Filipeni. Epistola către Filipeni (F. B. Meyer). De asemenea, de W. Kelly.
Coloseni. Studii despre Coloseni (H. G. Moule). Unitatea cu Hristos (W.
R.
Nicolson).
Prima și a doua Tesaloniceni. Tesaloniceni (C. F. Hogg și W. E. Vine).
Prima și a doua Timotei. Către fiul meu și un lider condus (Guy H. King).
Epistolele către Timotei (W. E. Vine). De asemenea, de W. Kelly.
Evrei. Prelegeri despre Evrei (S. Ridout). Studii asupra epistolei ebraice
(G. Henderson). Exposition of Hebrews (A. W. Pink, 3 vol.). Prelegeri
expozitive despre Evrei (Adolph Saphir). Să mergem mai departe (W. Griffith
Thomas). De asemenea, de W. Kelly. [O împărăție de nezdruncinat (D.
Gooding).
James. James (W. Kelly).
Primul și al doilea Petru. Epistolele lui Petru (W. Kelly). Apostolul Petru
(W. Griffith Thomas). Încercați de foc (F. B. Meyer). Simon Petru, viața și
scrisorile sale (W. T. P. Wolston).
Primul, al doilea și al treilea Ioan. Epistolele lui Ioan (W. Kelly). Prima
epistolă a lui Ioan (A. Van Ryn). De asemenea, de W. E. Vine. [Zece prelegeri
(J. N. Darby)] Iuda. Epistola lui Iuda (W. Kelly). Faptele apostolilor (S.
Maxwell).
Codificator).
Apocalipsa. Apocalipsa (W. Scott). Apocalipsa lui Hristos (F. W.
Grant).
22. Adevărul Bisericii
Principiile lui Dumnezeu de adunare (Geo. Goodman). Biserica și
ordinea ei (S. Ridout). Episcopi, preoți și diaconi (W. Hoste). Biserica (W. E.
Vine). De asemenea, de Arthur G. Clark. Principii scripturale de adunare (A.
P. Gibbs). [Hristos a iubit Biserica (Wm. MacDonald). Biserică biblică de
prezbiteri (A. Strauch).
23. Viața lui Hristos
Viața și vremurile lui Iisus, Mesia (Edersheim). Glorii morale ale
Domnului Isus (J. G. Bellett). Divinitatea Domnului nostru (Lidden). The
Modern Student's Life of Christ (Vollmer). Nașterea din Fecioară (G.
Machen). Învierea lui Isus (Orr). Hristosul pe care îl uităm (Wilson).
24. Omiletică
Pregătirea și rostirea predicilor (Broadus). Prelegeri către studenții mei
(Spurgeon). Predicația expozitivă, planuri și metode (F. B. Meyer).
Predicatorul, viața și lucrarea sa (J. H. Jowett). [Predicarea (D. M. Lloyd-
Jones).
25. Ereziile și cultele false
Ereziile expuse (W. C. Irvine). Evoluția la bar (P. Mauro). Renunțarea la
adventismul de ziua a șaptea (A. M. Canright). Doamna Eddy (E. F. Dakin).
Sfințenia, cea adevărată și cea falsă (H. A. Ironside). Vindecarea divină (H. P.
Barker). Spiritismul și îngerii căzuți (J. M. Gray). Religii comparate (J.
Burrell). Cele două Babilonii (J. Hislop). The Mormons and Their Bible (M. T.
Lamb), aceasta este o expunere bine scrisă a absurdității Cărții lui Mormon.
[The Kingdom of the Cults (W. Martin), The Gospel According to Rome (J.
McCarthy), pe lângă cărțile excelente ale lui Dave Hunt, ministerul său, Berean
Call, este o sursă excelentă în ceea ce privește cultele false].
26. Duhul Sfânt
Persoana și lucrarea Duhului Sfânt (S. Ridout). Vicarul lui Hristos (H.
P. Barker).
27. Dificultăți în Biblie
Discuții cu bărbații (R. A. Torrey). Cutia cu întrebări (C. I. Scofield).
Întrebări și răspunsuri (Loizeaux Bros.) Probleme și răspunsuri biblice (Hoste
and Rodgers).
28. Evanghelia
Har și adevăr (W. P. Mackay). Evanghelia și slujirea ei (Robt.
Anderson). Calea făcută simplă (J. H. Brooks). [Dacă nu te pocăiești (H. A.
Ironside)].
29. Biografic
Personaje biblice (Alex Whyte). F. B. Meyer, despre Avraam, David, Ilie,
Israel, Iosif, Moise, Samuel, Ieremia, Iosua, Zaharia, Ioan Botezătorul, Pavel și
Petru; Ilie, Tișbitul (Kraumacher), de asemenea despre Elisei. Delivering
Grace, Studies in the Life of Elisha (J. T. Mawson). Ghedeon (P. Pell).
Apostolul Ioan (W. Griffith Thomas). Moise (A. C. Gaebelein). Viața lui Pavel
(Stalker). Pavel, misionarul (W. Taylor). Viața și epistolele lui Pavel
(Coneybeare și Howson).
30. Evanghelizarea personală
Câștigarea sufletului (Soltau). Arta divină a câștigării sufletelor (A. O.
Sanders). Prinderea bărbaților în viață (Trumbull). [The Soul Winner (C. H.
Spurgeon). Cum să aduci oamenii la Hristos (R. A. Torrey)].
31. Pedagogie și evanghelizarea copiilor
Introducere în studiul copiilor (C. Benson). Ce să predai și cum să ajungi
la tineri (Geo. Goodman). Șaptezeci de lecții de predare și predicare a lui
Hristos (Geo. Goodman). Școala duminicală în acțiune (C. Benson). Principii
de predare pentru profesorii creștini (C. B. Eavey). Șaptezeci cele mai bune
povestiri biblice (3 vol., Geo. Goodman). Evanghelizarea copiilor (A. P.
Gibbs). Discuții pe obiecte și pe tablă (Hy. Pickering).
32. Poezie
Imnuri de închinare și pomenire. Imnuri de adevăr și laudă. Poezii de
William Cowper, F. R. Havergal, Annie J. Flint, Fay Inchfawn, imnuri de Ter
Stegan, The Oxford Book of Verse. [Poemele lui J. N. Darby, J. G. Deck, S. T.
Francis, R. Heber, J. Denham Smith, A. Toplady, A. Warren, I. Watts, C.
Wesley, W. Williams, au atins un nivel înalt în imnografia engleză].
33. Misionar
Progresul misiunilor la nivel mondial (Glover). Planul divin al misiunilor
(W. E. Vine). [Strategia globală, un simpozion publicat de Misiuni Creștine în
Multe Țări, CMML].
34. Biografii de bărbați și femei celebre
George Müller (A. T. Pierson). Hudson Taylor în primii ani de viață
(doamna Taylor). Viața și explorările lui F. S. Arnot (E. Baker). Viața lui
Murray McCheyne (A. Bonar). Viața lui D. L. Moody (W. Moody). C. T. Studd
(N. Grubb). Anthony Norris Groves (G. H. Lang). Oameni de seamă printre
frați (Ediție îngrijită de Henry Pickering). Viața lui J. G. Paton (Paton).
Madame Guyon (Upham). Autobiografia lui C. H. Spurgeon (The
Autobiography of C. H. Spurgeon). David Livingstone (Wm. Blaikie). The
Splendor of God, the Life of Judson (Morrow). [Viața lui Adoniram Judson
(Edward Judson, fiul său)]. Harold St. John, de Patricia St. John. [Toate
biografiile doamnei Howard Taylor sunt valoroase, biografiile lui Elizabeth
Elliot sunt bune. The Pioneer Series (biografii, inclusiv Alex. Marshall,
David Rea, Donald Monroe, Donald Ross și James McKendrick, recent
reeditată de Gospel Tract Publishers din Scoția. Edițiile originale au fost
realizate de John Ritchie)].
35. Clasici
Bunyan's Pilgrim's Progress și The Holy War. Piesele lui William
Shakespeare. Istoria Angliei (Macaulay). [Foxe's Book of Martyrs (John Foxe),
The Martyr's Mirror, or The Bloody Theatre (Herald Publishers).
36. Devoțional
Puterea prin rugăciune (E. M. Bounds). Secretul în trei părți al Duhului
Sfânt (McConkey). Păstrată pentru uzul Maestrului (F. R. Havergal).
Scrisorile lui Samuel Rutherford (Bonar). Autocontrolul dumnezeiesc (A. T.
Pierson). Viața pe cel mai înalt plan (Ruth Paxton). Lumina dimineții
(domnișoara Swain). Dimineață de dimineață și seară de seară (Spurgeon).
Har și putere (W. Griffith Thomas). Secretul creștinului pentru o viață fericită
(Hannah W. Smith). Închinarea (A. P. Gibbs).
37. Predici de predicatori celebri
James Hamilton (6 vol.); C. H. Spurgeon; J. H. Jowett; D. L. Moody;
Other Little Ships (T. T. Shields); F. W. Boreham; G. H. Morrison; A. T.
Pierson; J. T. Mawson; W. T. P. Wolston; Predica de pe Munte de D. Martyn
Lloyd-Jones.
38. Arheologie
Arheologia și Biblia (G. A. Barton). Biblia și Muzeul Britanic (A.
Habershon).
39. Schițe de predică
Mâini în scop (J. Smith, 13 vol.). O mie de noi lecturi biblice, și Perle,
puncte și parabole (F. B. Marsh). Prin Scripturi (A. P. Gibbs).
40. Ilustrații
O mie de povești care merită povestite și o mie de acte și fapte (Ediție
îngrijită de Henry Pickering). Trei mii de ilustrații pentru serviciul creștin (W.
B. Knight). Curiozități ale Bibliei (J. H. Vincent).
41. Studiu biblic
Cunoașterea Scripturilor și Biblia și viața spirituală (A. T. Pierson).
Cum să studiezi Biblia pentru a obține cel mai mare profit (R. A. Torrey).
42. Sănătate fizică și mentală
Nervii în dezordine și sănătatea creștină (Dr. A. T. Schofield).
43. Hymnologie
Imnurile englezești, autorii și istoria lor (Duffield).
44. Ordonanțele
Botezul (Johannes Warns), de asemenea de (H. A. Ironside). Cina
Domnului (A.
P. Gibbs).
45. Reviste curente
Există multe reviste bune dedicate expunerii Cuvântului lui Dumnezeu.
Multe dintre acestea conțin articole excelente, care se vor dovedi a fi de mare
folos predicatorului. Este aproape imposibil să păstrăm toate aceste exemplare
în întregime, din cauza lipsei de spațiu și a dificultății de referință. Cu ajutorul
unei perechi de foarfeci și a puțină pastă de bibliotecă, articolele cele mai
izbutite pot fi decupate și plasate într-un dulap de arhivare, despre care vom
vorbi mai multe în curând.
[Următoarele reviste s-au dovedit utile generațiilor trecute și merită să fie
căutate și colecționate: The Bible Treasury, editată de Wm. Kelly, Things New
and Old, editată de C. H. MacIntosh; The Witness (publicată de Pickering and
Inglis, Londra, Anglia); și The Sunday School Times. Aceste ultime patru se
găsesc de obicei în ediții legate. Căutați, de asemenea, Light and Liberty
(publicată de Walterick Publishers); Help and Food (publicată de Loizeaux
Bros.); Assembly Annals, publicată de Gospel Folio Press și numită astăzi
revista The Uplook. Considerăm că o revistă bună de slujire este rară, dar am
recomanda The Believer's Magazine, și Precious Seed Magazine, din Insulele
Britanice, Counsel Magazine, St. Catharines, Ontario, Truth and Tidings,
Jackson, MI].
46. Pamflete
Au fost publicate multe broșuri excelente, care merită un loc în biblioteca
proprie. Uneori, aceste broșuri conțin, într-o formă condensată, mai mult
adevăr decât o carte mare. Aceste broșuri ar trebui să fie clasate pe categorii
topice, așa cum se sugerează în paginile care urmează.
1Între aceste cărți există clasice care vor fi întotdeauna disponibile, dar care
pot să nu fie abundente, astfel că distribuitorii de cărți de ocazie sunt de
neprețuit. Unele dintre cărțile listate sunt publicate de edituri puțin cunoscute
și, prin urmare, pot fi necunoscute distribuitorilor de cărți obișnuite. Aici se
aplică Proverbele 25:2: "onoarea regilor este să cerceteze o chestiune".
Actualul editor a adăugat câteva cărți la listă, iar acestea sunt puse între
paranteze, [ ], pentru a le deosebi de lista originală a lui A.P. Gibbs.
-Editor
30
ORGANIZAREA UNEI BIBLIOTECI
Această bibliotecă ar trebui să fie indexată. Vor fi necesare două sisteme de

indexare: un index de fișe și un dulap de arhivare.
I. UN INDEX DE CARDURI
Acest lucru va facilita consultarea rapidă a oricărui subiect sau text

abordat în oricare dintre cărțile din bibliotecă. Este posibil ca într-o carte să
existe un pasaj care să aducă lumină, în mod clar și succint, asupra unui anumit
subiect sau asupra unui pasaj din Scriptură. Acesta poate fi prea lung pentru a
fi copiat, însă ar putea fi necesar în viitor, atunci când se studiază acest subiect
anume. Dacă nu se posedă o memorie fenomenală, probabil că se va uita cartea
și numărul paginii și se vor pierde multe ore încercând să se găsească citatul
necesar. Dacă, totuși, această carte și numărul paginii sale sunt notate într-un
sistem de indexare a cărților, ea poate fi găsită în câteva momente.
Acest lucru necesită ca o carte să fie citită cu un creion în mână, pentru a
marca, pe margine, orice gând lămuritor, orice frază bine spusă sau orice
ilustrație izbitoare. Aceste pagini marcate ar trebui, de asemenea, să fie
indicate la sfârșitul cărții și, atunci când timpul permite, să fie transcrise în
indexul de cărți. Va fi recomandabil să se indexeze aceste citate în două
moduri: topic și textual.
1. Topic
Aranjați subiectele în ordine alfabetică, cum ar fi: Acceptare, Avocatură,
Îngeri, Asigurare, Adevărul Adunării, Ispășire, etc. Indicați pe fișa tematică
titlul cărții și numărul paginii pe care se găsește citatul care se referă la acest
subiect. Unii predicatori își numerotează cărțile, iar acest lucru economisește
efortul de a scrie titlul. Astfel, "26 (417)" ar însemna cartea cu numărul
douăzeci și șase și pagina 417.
Această indexare presupune o muncă considerabilă, dar, în cele din urmă,
economisește foarte mult timp. Ea devine "sesamaua deschisă" către acel
depozit fabulos de bogat care este biblioteca proprie. Cartea Wilson Index
System Book este foarte bună. Ar fi înțelept să mergeți la o bibliotecă bună și să
examinați sistemul său de indexare încrucișată, apoi să elaborați un sistem care
să se potrivească cel mai bine pentru dumneavoastră.
2. Textual
Aranjați fișa în funcție de cărțile Bibliei și, dacă este necesar, de capitole
și chiar de versete. Adesea, un citat din cartea din biblioteca proprie, care ar fi
dificil de clasificat din punct de vedere topic, poate fi ușor clasificat textual.
II. UNDULAP DE ARHIVARE
Aceasta servește la clasarea tuturor decupajelor din ziare și reviste,

precum și a broșurilor mici, care sunt adesea la fel de valoroase ca și cărțile,
dar care sunt ușor de rătăcit din cauza dimensiunilor reduse.
Ideal este un dulap de arhivare din oțel, cu patru sertare. Folosiți unul
pentru topică, unul pentru texte, unul pentru predici și unul pentru broșuri. La
fel ca în sistemul de indexare pe fișe, ar trebui să fie aranjate atât indexurile
topice, cât și cele textuale. Valoarea de a începe acest sistem de arhivare la
începutul slujbei nu poate fi subliniată prea mult. Este important să se înceapă
bine, deoarece aceasta reprezintă jumătate din bătălie.
1. Topical
În mod necesar, în acest index tematic vor exista unele suprapuneri de
subiecte. Prin urmare, ar fi bine să se indice în titlul indexului unde să se caute
un subiect care conține același gând. De exemplu, la "Recunoștință", scrieți
"Vezi și Lauda, și Recunoștință". La "Iad", scrieți: "Vezi și Răsplata, Pedeapsa,
Judecata".
Următoarea listă alfabetică pentru un index tematic se poate dovedi utilă
pentru începători. Ea este potrivită atât pentru indexul de cărți, cât și pentru
fișet. Alte subiecte pot fi adăugate în funcție de necesități.
"A" Acceptare, Advocacy, Agnosticism, Îngeri, Furie, Arheologie,
Adevărul Adunării, Asigurare, Astrologie, Astronomie, Ispășire, Ateism.
"B" Babilon, Înapoi, Înapoi, Botez, Binecuvântări, Sânge, Lăudăroșenie,
Cărți, Înmormântare.
"C" Chemarea, Nepăsarea, Carnalitatea, Copiii (Caracteristicile copiilor,
Grija față de ei, Convertirea lor); Hristos (Nașterea lui, Divinitatea lui, Viața
lui, Moartea lui, Învierea lui, Slujirea de după Înviere a lui, Înălțarea lui,
Slujirea prezentă a lui, A doua venire a lui, Domnia viitoare a lui); Știința
creștină, Crăciun, Biserică, Compasiune, Comuniune, Plângere, Confortare,
Consacrare, Conștiință, Convingere, Convertire, Curaj, Cuprins, Legământ,
Creație, Cruce, Critică.
"D" Moarte, patul morții (Experiențe ale celor mântuiți, Experiențe ale
celor nemântuiți), Eliberare, Decizie, Întârziere, Denominationalism,
Discipolat, Disciplină, Dispensații, Împărtășanie, Divorț, Descurajare, Îndoială
(sau necredință), Băutură (sau Intemperanță), Beție.
"E" Seriozitatea, Bătrânii, Alegerea, Încurajarea, Încurajarea, Rezistența,
Invidia, Eternitatea, Evoluția.
"F" Fabule, slăbiciune, Credință, Postul Mare, Tată, Familie, Carne,
Iertare (a păcatelor, a unora față de alții), Luptă, Fruct.
"G" Dumnezeu, fapte bune, Jocuri de noroc, Neamuri, Darea Evangheliei,
Bârfă, Glorie, Har, Recunoștință, Lăcomie, Creștere, Îndrumare, Vinovăție.
"H" Obișnuință, Fericire, Ură, Vindecare, Inimă, Păgân, Rai, Iad,
Sfințenie, Duh Sfânt, Cinste, Speranță, Casă, Ospitalitate, Smerenie, Soți,
Umor, Hymnologie.
"I" Idolatrie, Imaginație, Imoralitate, Nemurire, Întrupare, Ingratitudine,
Indiferență, Inspirație, Invitație.
"J" Gelozie, Ierusalim, Evrei, Bucurie, Judecată, Dreptate,
Justificare. "K" Bunătate, Împărăția lui Dumnezeu, Împărăția
Cerurilor, Cunoaștere.
"L" Lege, Libertate, Licență, Licență, Viață, Lumină, Cina Domnului,
Pierdut, Iubire, Dorință, Minciună.
"M" Răutate, Omul, Căsătorie, Martiri, Meditație, Mila, Mesia, Parohie,
Parohie, Miracole, Misionar, Modernism, Neînțelegeri, Mormonism, Mamă,
Bani, Crimă.
"N" Natură, neglijență.
"O" Ascultare, Jertfe, Bătrânețe, Oportunitate, Rânduieli.
Parabole cu "P", Iertare, Răbdare, Pavel, Petru, Pace, Pedagogie,
Penticostalism, Perfecțiune (fără păcat), Persecuție, Milă, Putere, Politică,
Lauda, Rugăciune, Predicare, Predestinare, Prejudecată, Preoție, Mândrie,
Mândrie, Profesie, Profeție, Protecție, Puritate.
"Q" Ceartă.
"R" Reproș, Reconciliere, Răscumpărare, Primire, Rădăcină, Regenerare,
Respingere, Rememorare, Pocăință, Responsabilitate, Restaurare, Retribuție,
Renaștere, Răzbunare, Reverență, Recompense, Înviere, Romano-Catolicism,
Ritualism, Dreptate, Russellism (Martorii lui Iehova).
"S" Sabat, Sacrificiu, Mântuire, Sfințire, Satana, Satisfacție, A Doua
Venire, Sectarianism, Securitate, Egoism, Egoism, Separare, Slujire,
Adventism de Ziua a Șaptea, Știință, Rușine, Păcat, Tristețe, Cântec, Boală,
Fumatul, Spiritism, Câștigarea sufletului, Stele, Stare în picioare, Furt,
Substituție, Școala de duminică, Înjurături.
"T" Tabernacol, Temperament, Ispită, Templu, Încercare, Mărturie,
Învățătură, Recunoștință, Gânduri (bune și rele), Teosofie, Teatru, Timp,
Limbă, Tratate, Încercare, Traducere, Tribulație, Transformare, Instruire,
Tipuri, Adevăr, Încredere, Temperanță.
"U" Necredință, Necredință, Unitate, Unitate (cult fals), Unitarianism,
Universalism.
"V" Răzbunare, Victorie, Nașterea Fecioarei.
"W" Plimbare, Război, Avertizări, Risipă, Veghe, Voință, Înțelepciune,
Soții, Lumea, Lumea mondenă, Îngrijorare, Închinare.
"Y" Tineret.
Am subliniat deja că vor exista câteva suprapuneri în acest
dosar tematic. Prin urmare, nu uitați să indicați în titlul indexului unde să
căutați un subiect care conține aceeași idee.
2. Textual
Aranjați acest dosar în ordinea cărților Bibliei, 66 în total. Pe măsură ce
numărul de tăieturi crește, va fi necesar să se subdivizeze o carte. Geneza ar
putea fi împărțită în cinci secțiuni sau mai multe, astfel: "Capitolele 1-9; 10-19;
20-29; 30-39; 40-50". Marea valoare a acestui sistem de clasare va fi apreciată
în mod deosebit atunci când se pregătește o predică expozitivă sau o predică
textuală.
D. L. Moody obișnuia să păstreze un număr de plicuri mari și rezistente,
fiecare etichetat cu un subiect. Pe măsură ce tăia decupaje din diverse reviste,
le clasa în aceste plicuri. Acest plan, deși oarecum primitiv, este asemănător cu
cel pe care l-am descris și s-ar dovedi util până când s-ar putea asigura un
dulap de arhivare.
III.
LECTURA LARGĂ ESTE ESENȚIALĂ
Celebrele cuvinte ale lui Bacon sunt în ordine aici: "Cititul face un om
complet, scrisul face un om corect și vorbitul face un om pregătit." Cineva a
mai remarcat: "Omul care nu citește nu va fi niciodată citit, iar omul care nu
citește nu va fi niciodată citat!".
1. Biblia ar trebui să fie cartea preeminentă
Nimic nu ar trebui să fie permis să înlocuiască acest lucru în lectura
noastră. Scopul suprem al citirii altor cărți este doar acela de a spori
cunoștințele despre Cartea cărților. Neglijarea Bibliei în favoarea altor cărți
este fatală. Predicatorul poate vorbi cu autoritate doar atunci când este saturat
de Scripturi. Întrebarea fundamentală și finală este: "Ce spun Scripturile?", nu
"Ce spun Comentariile?". Este frumos să știm ce spun oamenii, dar este
esențial să știm ce spune Dumnezeu. O bibliotecă care înlătură Cuvântul lui
Dumnezeu este un blestem. Este mult mai bine să nu ai nicio bibliotecă, decât
să lași cărțile oamenilor să-ți îndepărteze inima de la Sfintele Scripturi.
Sir Wm. Jones, eminentul orientalist, a spus: "Biblia, independent de
originea sa divină, conține mai multă sublimitate adevărată, mai multă
frumusețe rafinată, mai multă moralitate pură, mai multă istorie importantă și
mai multă finețe, atât de poezie, cât și de excelență, decât ar putea fi adunate,
în același interval, din toate celelalte cărți care au fost compuse în orice epocă
sau în orice idiom."
2. Istorie, atât antică, cât și modernă
Predicatorul va găsi din această sursă multe informații utile, care pot fi
puse în valoare. Istoria nu este decât înregistrarea tratativelor lui Dumnezeu cu
națiunile, al căror "guvernator" este încă (vezi Ps. 22:28; Dan. 4:34-37; Deut.
32:8).
3. Poezie
Acest lucru va avea scopul foarte util de a mări vocabularul și, de
asemenea, de a oferi noi și variate forme de exprimare, ca să nu mai vorbim de
dezvoltarea imaginației.
4. Biografii
Acestea servesc scopului admirabil atât de instruire, cât și de inspirație și
avertizare. Fiecare predicator ar trebui să citească cel puțin două biografii bune
în fiecare an.
5. Clasicii
Lectura literaturii laice va deschide un domeniu larg de subiecte diverse,
utile în scopuri culturale, precum și dezvoltarea unei mai bune aprecieri și
utilizări a limbii engleze.
6. Predici
Predici ale marilor predicatori este o necesitate. Acestea nu numai că se
vor dovedi a fi o binecuvântare pentru propriul suflet, dar vor deveni o educație
în omiletică și vor dezvolta atât ușurința de exprimare, cât și aptitudinea de
ilustrare și capacitatea de expunere.
7. Publicații periodice consacrate expunerii Scripturii
Am abordat deja aceste aspecte. Și în acest caz, calitatea este de preferat
cantității. Este posibil să vă abonați la prea multe dintre aceste reviste. Trei sau
patru ar trebui să fie suficiente.
8. Reviste seculare
Acestea tratează subiecte actuale din lume. Deși o mare parte din această
formă de literatură este mai mult decât inutilă, există una sau două publicații
care se vor dovedi utile. Reader's Digest oferă adesea materiale utile atât în
scop informativ, cât și ilustrativ.
9. Tracte evanghelice bune
Acestea sunt foarte utile la dosar, pentru că pot avea un scop foarte util în
ilustrarea unui mesaj evanghelic.
10. Ziarul
Acest lucru, atunci când este folosit cu moderație și cu discernământ, va
furniza și mai mult material pentru a ilustra. Atunci când decupați un articol,
nu uitați să indicați pe decupaj numele ziarului și data. Acest lucru va conferi
autoritate citatului.
IV. O GÂNDURI
CARTE DE
Acesta ar trebui să fie un exemplar destul de mic și subțire, cu foi volante,

care să poată fi ușor de purtat în buzunar, iar frunzele să poată fi înlocuite
rapid.
Gândurile sugestive pot fi notate pe măsură ce apar în momentele de
inspirație specială, pentru că predicile se nasc și se fac. De multe ori, un text te
prinde în suflet,
sau să fie martoră la un incident care va sugera o temă. Această carte va deveni
astfel o cușcă în care vor fi închise toate păsările paradisului care zboară în
salonul mental al fiecăruia.
Această carte este, de asemenea, utilă pentru a înregistra orice conversație
interesantă cu alte persoane, în timp ce detaliile sunt încă proaspete în
memorie. Gândurile alese, exprimate de alții, pot fi, de asemenea, înregistrate
în ea. Acestea, la rândul lor, pot iniția șiruri de gânduri în minte.
Dr. R. A. Torrey obișnuia să doarmă cu cartea sa de gânduri pe o masă
lângă patul său. Uneori, când se trezea în timpul nopții, îi venea câte un gând
referitor la Scripturi, îl nota imediat și se culca din nou. Când se trezea
dimineața, acolo era gândul său, gata să fie prelucrat și mai departe.
V.NOTE DIN DISCURSURILE ALTOR PREDICATORI
Un discurs care merită să fie ascultat merită să fie ținut minte. Cel mai
bun mod de a realiza acest lucru este să luați notițe despre predică. Acestea ar
trebui să fie arhivate, cu numele predicatorului și data. Ar trebui să ne ferim de
plagiat. Acesta a fost definit ca fiind: "Adoptarea materialului altuia, fără nicio
încercare de asimilare mentală". Întotdeauna ar trebui să se dea credit pentru un
citat lung. De aceea, este înțelept să se treacă numele predicatorului pe notele
luate din discursul său. Nu vă fie teamă să citați. Cuvintele: "Îmi amintesc că l-
am auzit pe Unu și Unu spunând așa ceva" vor trezi atenția unui auditoriu, mai
ales dacă predicatorul citat este cunoscut și respectat. Charles Lamb, explicând
cum a scris unul dintre eseurile sale captivante, a spus: "Am muls douăzeci de
vaci pentru a obține laptele, dar untul pe care l-am bătut este numai al meu".
Originalitatea constă în foarte mare măsură în expunerea vechilor adevăruri
într-un mod nou, un mod propriu și particular. Cineva a remarcat în mod fățiș:
"A copia de la un scriitor este plagiat - a copia de la mai mulți scriitori este
cercetare!".
VI. "
TREBUIE DEZVOLTAT "OBICEIUL OMILETIC
Acest lucru se realizează în două moduri.

1. Prin observare
Fiecare predicator ar trebui să observe cu atenție modul în care se
comportă ceilalți predicatori la amvon și reacția publicului la ceea ce vede și
aude. Observați limbajul pe care îl folosesc, stilurile pe care le adoptă și
ilustrațiile pe care le folosesc. În acest fel se pot învăța multe despre ce trebuie
să imite și ce trebuie să evite în propria predicare.
2. Prin practică
Practica constantă în predicare, ca în orice altceva, duce la îmbunătățire.
Darul crește odată cu exercițiul. Când timpul vă permite, luați câteva texte și
pregătiți o schiță a acestora și apoi arhivați-le pentru referințe viitoare. Trebuie
să ne ferim să ne odihnim pe vâsle sau să ne complacem în cunoștințele
noastre. Predicatorul trebuie să meargă mai departe și să continue să meargă
mai departe. S-a spus că există trei etape pe care fiecare predicator trebuie să le
evite. Prima, de a obosi de lucrare (atenție, nu de a obosi în lucrare). A doua,
de a se retrage din lucrare. A treia, de a deveni obositor în lucrare.
Caleb este un bun exemplu de om care a început bine, a continuat bine și a
sfârșit bine. Se consemnează că el a spus la vârsta de optzeci și cinci de ani:
"Sunt la fel de puternic astăzi ca în ziua în care m-a trimis Moise; cum eram
puternic atunci, tot așa sunt puternic și acum, pentru război, atât pentru a ieși,
cât și pentru a intra" (Ios. 14:6-14). Fie ca fiecare cititor să se hotărască ca, prin
harul lui Dumnezeu, să calce pe urmele acestui om care astfel "a urmat pe
deplin pe Domnul".
31
ROSTIREA PREDICII
După ce am discutat despre calificările predicatorului, chemarea sa,

necesitatea predicării, structura predicii, diferitele tipuri de predici, pregătirea
predicii și colectarea materialului pentru predică, să analizăm acum problema
deloc mică a rostirii predicii.
Predica, care a fost pregătită cu rugăciune și cu grijă, trebuie să fie acum
predicată, altfel nu va fi de folos nimănui. "Cum vor auzi fără predicator?...
Credința vine prin auz și auzul prin cuvântul lui Dumnezeu" (Rom. 10:14-17).
Multe depind, nu numai de materia pe care o aude auditoriul, ci și de modul în
care este dată materia. Multe mesaje bune au fost stricate din cauza modului în
care au fost transmise. Așa cum "vasul s-a stricat în mâinile olarului", tot așa și
mesajul poate fi stricat în mâinile mesagerului (Ier. 18:4).
I.UNELE TIPURI DE LIVRARE
Episcopul Wakefield a descris în mod ingenios șapte tipuri de predici care

au fost aplicate, din când în când, unor audiențe îndelung suferinde. Ar mai
putea fi adăugate și alte tipuri, dar acestea vor fi suficiente ca "exemple
oribile".
1. Sesquippedalianul
Acest tip se distinge în principal prin multitudinea de cuvinte care îi
rupeau maxilarul și care îi permiteau predicatorului să nu spună nimic extrem
de mult timp. Cuvintele mari erau doar un camuflaj pentru a ascunde gândurile
sale foarte mici.
2. The Wishy-Washy
În acest tip, cele câteva gânduri mărunte sunt atât de diluate cu frazeologie
goală și generalizări vagi, încât nimeni nu poate ghici ce vrea să transmită
vorbitorul. Despre un astfel de vorbitor este vorba în această poveste. În timp
ce un bărbat ieșea de la un miting politic, a fost abordat de o persoană care l-a
întrebat: "Cine vorbește acum?". El a răspuns: "Congresmanul Smiffkins".
"Despre ce vorbește?" a fost următoarea întrebare, iar omul a răspuns: "Ei bine,
nu a spus!".
3. Pirotehnica
Acest stil constă într-un veritabil foc de artificii. Are o mulțime de
metafore înflăcărate, epigrame sclipitoare, ilustrații palpitante și gesturi
dramatice, încheindu-se cu un ușor miros de praf de pușcă. Lasă publicul ușor
orbit, dar cu foarte puține idei despre ce a fost vorba. Ascultătorii au fost
impresionați de mesager, dar nu și de mesaj. Cu toții sunt de acord că a fost
"un discurs minunat", dar nimeni nu pare capabil să-și amintească despre ce a
fost vorba în predică.
4. Anecdotica
În aceasta, o mulțime de povești, majoritatea de tipul "castanilor", sunt
înșirate împreună și povestite pe o durată interminabilă. Niciuna dintre ele nu
este foarte relevantă pentru temă, iar publicul se plictisește de nedescris. Unii
sunt suficient de nepoliticoși pentru a sugera că poate ar putea exista o legătură
între bătrânețe și anecdotă!
5. Floarea
În aceasta, există o mulțime de expresii frumoase, fraze bine conturate, o
mulțime de citate poetice și cu un puternic apel la estetică. Cu toate acestea,
predica se caracterizează mai mult prin rimă decât prin rațiune, prin sentiment
decât prin sens și prin citate poetice decât prin îndemnuri practice.
6. Mellifluous
O astfel de alocuțiune este o chestiune fluidă, plină de frazeologie
dulceagă și exprimată pe un ton bine modulat. Continuă și continuă, cu un flux
calm și neîntrerupt, dar aparent fără convingere din partea vorbitorului și, cu
siguranță, fără nici un fel de priză la conștiința celor care îl ascultă.
7. Paregoricul
Față de acest tip de predică, puterile de trezvie eșuează. Este ca un
anestezic, care aburește simțurile, droghează puterea de concentrare și își lasă
victimele inconștiente. După cum observă episcopul: "Este ca un sul de
panglică, atât de asemănătoare, încât un metru poate fi tăiat oriunde!". Un ghid,
în timp ce conducea un vizitator printr-o clădire de biserică foarte veche, în
care fuseseră îngropate multe cadavre, a remarcat: "Foarte mulți oameni dorm
între acești pereți". Vizitatorul a întrebat: "De ce nu au un vorbitor mai
interesant?".
De astfel de tipuri de predici, am putea foarte bine să ne rugăm să fim
izbăviți, pentru că ele înfrâng chiar scopul pe care predica este menită să-l
îndeplinească, și anume: prezentarea eficientă, pentru sufletul ascultătorului, a
Cuvântului viu al lui Dumnezeu.
II.
NEVOIA DE AUTODISCIPLINĂ A PREDICATORULUI
Scrisoarea lui Pavel către un tânăr predicator pe nume Timotei ar trebui să

fie deosebit de atrăgătoare pentru toți cei care au dorința și abilitatea dată de
Dumnezeu de a predica și de a învăța. În această primă scrisoare, Pavel
folosește cuvântul "tu însuți" de șapte ori. De fiecare dată când este folosit
acest cuvânt, este dată o nouă semnificație spirituală "predicatorului și
predicării sale". Să notăm pe scurt aceste șapte apariții ale cuvântului "tu
însuți" și să vedem ce putem învăța pentru a profita.
1. "Poartă-te frumos" (1 Tim. 3:15)
Predicatorul trebuie să fie un exemplu în predicarea sa. Cel care vrea să-și
îndemne ascultătorii să se poarte "așa cum se cuvine sfinților", trebuie să se
poarte și el însuși așa cum se cuvine unui predicator, atât în amvon cât și în
afara lui (Ef. 5:3). Cel care vrea să
să fie un bun conducător, trebuie să fie caracterizat de o bună conduită. După
cum spune scriitorul inspirat: "În toate lucrurile, arătându-te pe tine însuți
model de fapte bune; în doctrină, arătând necorupție, seriozitate, sinceritate,
vorbire sănătoasă, care nu poate fi condamnată; pentru ca cel care este de
partea opusă să fie rușinat, neavând nimic rău de spus despre tine" (Tit 2:7-8).
2. "Exersează-te pe tine însuți" (1 Tim. 4:7)
Cuvântul pentru exercițiu este "gumnazo", din care derivă "gymnasium" și
"gimnastică". Predicatorul, pentru a fi eficient, trebuie, prin urmare, să intre și
să mențină cu consecvență un curs de gimnastică spirituală calisthenică.
(1) El trebuie să aibă o conștiință exersată (Fapte 24:16). Deși conștiința
nu este un adevărat ghid în sine, ci trebuie să fie luminată și călăuzită de
Cuvântul lui Dumnezeu, totuși, a merge împotriva unei conștiințe luminate
înseamnă a merge în întâmpinarea unui dezastru spiritual. Prin urmare, există o
nevoie constantă ca conștiința să fie ajustată la voia lui Dumnezeu, așa cum se
găsește în Cuvântul Său. O conștiință exersată va costa mult pentru a fi
păstrată, dar nicio cheltuială nu este prea mare pentru a menține această
binefacere neprețuită. S-a spus: "Cel care își pierde conștiința bună, pierde
singurul lucru care merită păstrat".
(2) El trebuie să aibă o minte exersată (Evr. 5:14). Predicatorului i s-a dat
creier pentru a-l folosi. Sarcina sa de-o viață va fi să se educe pe diverse linii,
dacă vrea să fie cel mai bun pentru Dumnezeu.
(3) El trebuie să aibă o viață spirituală exersată (1 Tim. 4:7). Orice lucru
care promovează evlavia trebuie cultivat cu asiduitate. Este posibil să se ajungă
la stagnare spirituală prin eșecul de a adăuga virtuțile creștine enumerate în 2
Petru 1:5-7. Mușchii spirituali, prin nefolosire, degenerează în automulțumire
flască. Aceasta, la rândul ei, este precursoarea impotenței spirituale.
(4) El trebuie să aibă un trup fizic exersat (1 Tim. 4:8). "Exercițiul fizic
este de folos pentru puțină vreme". Exercițiul fizic judicios este, prin urmare,
necesar pentru sarcina grea a predicării, iar predicatorul este bine sfătuit să se
mențină în formă fizică pentru această lucrare.
3. "Dă-te pe tine însuți!" (1 Tim. 4:15)
Slujirea din toată inima și cu sacrificiu este cu siguranță cel puțin ceea ce
predicatorul poate oferi unei cauze atât de mari ca a sa. Ceea ce nu costă nimic,
nu dă nimic și nu face nimic nu valorează nimic! "Cât de des îi dăm lui
Dumnezeu drojdia timpului nostru, sacrificiile epuizării noastre și simplele
resturi ale superfluităților noastre!"
Predicatorul trebuie să se dăruiască și să se lepede de el însuși pentru
Domnul. El trebuie să dea de bunăvoie din timpul, talentele, puterea și banii
săi pentru a promova interesele Celui care a sacrificat totul pentru el (Rom.
12:1-2; Mat. 16:24; Ef. 5:16). "Bine ai făcut, slugă bună și credincioasă" din
partea Domnului său, va compensa cu mult toată truda de pe drum (Mat.
25:21).
4. "Ai grijă de tine însuți!" (1 Tim. 4:16)
"Ai grijă de tine însuți și de învățătură". Predicatorul va descoperi curând
că este cel mai mare dușman al său și că are un trădător în sânul său. Dacă nu
este stăpânit de o judecată de sine sârguincioasă și nemiloasă, nu există nicio
limită a posibilității unui dezastru atât moral, cât și spiritual. George Müller
obișnuia să se roage: "Doamne, păzește-mă să nu devin un bătrân rău!".
Cuvântul Domnului nostru către ucenicii Săi a fost: "Vegheați și rugați-vă, ca
să nu intrați în ispită" (Matei 26:41).
De aceea, predicatorul trebuie să-și urmărească în permanență gândurile,
pentru că din ele decurg cuvintele, acțiunile și atitudinile. De asemenea, el
trebuie să-și supravegheze cuvintele pentru ca nu cumva, asemenea lui Moise,
să vorbească nepotrivit cu buzele (Ps. 106:33). El trebuie să fie atent la
compania sa, căci este încă adevărat că "comunicațiile rele corup bunele
maniere" (1 Cor. 15:33). El trebuie să fie atent la acțiunile sale, evitând "însăși
aparența răului" (1 Tes. 5:22). Mai mult, el trebuie să fie atent la ocaziile pe
care le are de a mărturisi pentru Hristos și de a câștiga suflete pentru El (Gal.
6:10).
5. "Salvează-te pe tine însuți!" (1 Tim. 4:16)
Acest lucru poate părea ciudat, dar, bineînțeles, nu are nicio referire la
mântuirea veșnică a sufletului. Ceea ce se are în vedere aici este salvarea de la
eșecul prezent în slujba proprie și de pierderea viitoare la scaunul de judecată
al lui Hristos (1 Cor. 3:10- 15). Astfel, mântuirea, în acest sens, depinde de o
continuare credincioasă a doctrinei și de o îndeplinire conștiincioasă a
responsabilităților cuiva față de ascultătorii săi.
6. "Păzește-te!" (1 Tim. 5:22)
Deși este perfect adevărat că credinciosul este "păzit prin puterea lui
Dumnezeu", este la fel de adevărat că el trebuie să se păzească de tot ceea ce ar
putea să îi împiedice utilitatea în slujba Domnului. Prin urmare, fiecare
predicator ar trebui să:
(1) Păstrați sub trupul lui (1 Cor. 9:27). Adică, partea fizică trebuie să fie
întotdeauna sub controlul celei spirituale. Trupul trebuie să fie mereu robul
spiritului. Atât Samson, cât și Solomon au permis trupurilor lor să îi controleze
și a urmat dezastrul. "Stăpânirea de sine" nu este cea mai mică dintre cele nouă
calități ale "roadei Duhului" (Gal. 5:22-23).
(2) Să se păzească de idoli (1 Ioan 5:21). Acestea sunt ultimele cuvinte
solemne ale primei epistole a lui Ioan. Un idol este orice lucru care Îl
înlocuiește pe Dumnezeu în viață sau care Îl retrogradează la un loc secundar.
Nu trebuie să ne închinăm unui idol material pentru a deveni idolatru. Este
posibil ca o persoană să se adore pe sine și să devină atât de învăluită în sine
încât să trăiască doar pentru sine. Deși este adevărat că nu face decât o parcelă
foarte mică, totuși o astfel de preocupare de sine este idolatrie. Cineva poate
permite ca poziția sa, plăcerile, posesiunile sau chiar familia sa să îl eclipseze
pe Dumnezeu.
(3) Să se păstreze curat (1 Tim. 5:22). Puritatea în gândire, cuvânt și faptă
este esențială pentru a sluji Domnului, care "iubește neprihănirea și urăște
nelegiuirea". Prin urmare, trebuie să se aibă grijă la ceea ce se citește, se aude
și se vede și unde se
merge.
(4) Să se păstreze în dragostea lui Dumnezeu (Iuda 21). Sentimentul
pierdut al aprecierii personale și al bucuriei de dragostea lui Dumnezeu
produce o formalitate rece, o politețe rece, o regularitate glacială și o ortodoxie
friguroasă. Dragostea lui Dumnezeu a fost "vărsată" în inima credinciosului,
pentru a fi răspândită, din inima lui, în slujirea motivată și energizată de
dragoste pentru El. Iubirea lui Dumnezeu este ca lumina soarelui și fiecare
creștin trebuie să se scalde continuu în ea până când îi va pătrunde întreaga
ființă.
(5) Să se păstreze pe sine însuși nepătat de lume (Ieș. 1:27). El trebuie să
refuze cu hotărâre deșertăciunile seducătoare ale lumii, plăcerile ei păcătoase,
capcanele ei iscate cu viclenie, încurcăturile ei bine ascunse, standardele false
de etică, popularitatea ei plină de mândrie și prieteniile ei corupătoare.
Predicatorul este descris ca fiind o "lumină" în ea, un "străin" în ea și un
"pelerin" care trece prin ea. Astfel, deși se află în lume, el nu este, în mod
categoric, din ea (Fil. 2:15; 1 Pet. 2:11; Ioan 17:14). Prin urmare, el nu trebuie
să fie surprins dacă este urât de ea. (Ioan 15:18- 25).
7. "Retrage-te!" (1 Tim. 6:3-5)
Predicatorul trebuie să se retragă de tot ceea ce îi împiedică utilitatea în
lucrarea Domnului. El trebuie să refuze toate doctrinele nescripturale (1 Tim.
6:5). El trebuie să evite toate parteneriatele inegale (2 Cor. 6:14-18). El trebuie
să renunțe la toate distracțiile, obiceiurile și hobby-urile nelegiuite (1 Tes.
5:22). El trebuie să evite toate argumentele neprofitabile și tovărășiile
nespiritualiste (1 Tim. 6:4). Astfel, de la orice și de la tot ceea ce l-ar putea
împiedica, vine cuvântul Maestrului său: "De la unii ca aceștia retrage-te!".
Aceasta a fost o introducere oarecum lungă la subiectul predicii; dar, așa
cum s-a arătat la începutul cărții, predicatorul nu poate fi separat de predicarea
sa. El este legat de mesajul său, așa cum izvorul unui râu este legat de curgerea
lui.
32
ROSTIREA PREDICII
MANERE
În timp ce ne gândim la rostirea predicii, ne vom gândi în special la

cuvântul lui Pavel către Timotei: "Veghează în toate lucrurile". Să notăm cu
atenție șapte lucruri la care fiecare predicator ar trebui să vegheze dacă vrea să
fie cel mai bun pentru Dumnezeu. În primul rând, el ar trebui să vegheze la
manierele sale.
O veche zicală spune: "Manierele îl fac pe om". Audiența va fi, fără
îndoială, influențată, favorabil sau nefavorabil, nu numai de mesajul transmis,
ci și de modul în care acesta este transmis. Care ar trebui să fie, așadar,
maniera predicatorului în timp ce transmite mesajul?
I. ,
TREBUIE SĂ FIE UMIL DAR NU SERVIL
1. Mândria bolnavă devine propovăduire a crucii

Aerul pompos, plin de sine și prea încrezător al unui predicator își poartă
propria condamnare. El condamnă, din start, eficiența mesajului său. Niciunei
audiențe nu-i place să vadă un vorbitor care se mândrește, cu un aer conștient
de superioritate, la tribună. Și nici nu-i pasă să-l audă vorbind într-o manieră
condescendentă. Acest lucru îi trezește pe bună dreptate resentimentele și îi
câștigă antipatia. Predicatorul ar trebui să-și amintească întotdeauna că este un
slujitor al Celui care "S-a făcut pe Sine însuși fără de reputație... și... S-a smerit
pe Sine" și care a declarat: "Sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește" (Fil.
2:7-8; Luca 22:27).
Mândria întotdeauna "merge înainte de pieire și un duh îngâmfat înainte
de cădere" (Prov. 16:18). Se povestește despre un tânăr predicator prea
încrezător și autosuficient, care a urcat la amvon cu un sentiment exagerat al
propriei importanțe și cu siguranța capacității sale de a impresiona poporul cu
cunoștințele și elocvența sa. Cu toate acestea, predica sa a fost un eșec
lamentabil, iar el a coborât cu conștientizarea mortificată că se făcuse de râs și
a făcut un hașuar de rău din predica sa bine pregătită. Un frate mai în vârstă,
văzând acest lucru, i-a făcut următoarea remarcă: "Dacă ai fi urcat pe
platformă în starea de spirit în care ai coborât de pe platformă; ai fi coborât de
pe platformă în felul în care ai urcat!".
O altă poveste este cea a unui predicator pe nume Samuel Smith. După ce
și-a ținut predica, a întrebat un prieten care este părerea sa despre discurs.
Prietenul său i-a răspuns: "În loc să predici pe Hristos și pe Cel răstignit, ai
predicat pe Samuel Smith și pe El demn!". Despre un anumit predicator s-a
spus: "Dacă am putea să-l cumpărăm la prețul pe care îl punem noi și să-l
vindem la prețul pe care și-l pune el însuși,
am face un profit uriaș din această tranzacție!"
Un tânăr, chemat să slujească la o mică biserică de țară, a hotărât ca
predicile sale să stabilească un standard de excelență necunoscut până atunci în
acea comunitate. În acest scop, el și-a pregătit prima predică cu o grijă
meticuloasă. În timp ce o rostea, și-a dat seama că predica lui Pavel de pe
dealul lui Marte era jalnică în comparație cu această capodoperă pe care o
rostea. Comentariile de felicitare ale audienței sale, după predică, nu au făcut
decât să reafirme ceea ce el știa deja: era extraordinar! Ultimul enoriaș care l-a
salutat a fost o doamnă în vârstă care, în timp ce îi lua mâna în mâna ei, i-a
șoptit încet: "Ți-a spus cineva vreodată cât de minunat ești?". Răspunsul lui,
"Nu", era lipsit de orice urmă de convingere. "Ei bine, atunci", a continuat
bătrâna doamnă, "de unde ți-a venit ideea?".
2. Smerenia este impusă slujitorului lui Hristos
Aici este valabil marele principiu scripturistic: "Oricine se înalță va fi
smerit, iar cel ce se smerește va fi înălțat" (Luca 18:14). Calea "în sus" în
lucrurile lui Dumnezeu este întotdeauna "în jos"! Mai întâi trebuie să ne
smerim sub mâna lui Dumnezeu și apoi mâna lui Dumnezeu se va așeza sub
noi pentru a ne înălța (1 Pet. 5:5-6).
Pavel a mărturisit că "slujea Domnului cu toată smerenia minții" (Fapte
20:19). Credinciosul este îndemnat: "Îmbrăcați-vă, așadar, ca niște aleși ai lui
Dumnezeu, sfinți și iubiți, îndurare, bunătate, smerenie, blândețe, îndelungă
răbdare" etc. (Col. 3:12). Făgăduința de călăuzire a lui Dumnezeu este
condiționată de cei care sunt "blânzi" (Ps. 25:9).
Predicatorul ar trebui să fie ca un licitator care, atunci când vinde un
tablou, așează tabloul în fața lui, în timp ce îi arată publicului frumusețile sale.
Cum el era astfel ascuns în spatele tabloului, oamenii uitau de licitator și își
concentrau toată atenția asupra capodoperei pe care o descria și fiecare dorea
să o posede pentru sine. Fie ca al nostru să-L descriem și să-L prezentăm pe
Hristos în așa fel încât ascultătorii să tânjească să-L cunoască pentru ei înșiși și
să uite totul despre noi. Vechiul adagiu, "copiii ar trebui să fie văzuți și nu
auziți", ar trebui, în cazul predicatorului, să fie modificat în: "predicatorii ar
trebui să fie auziți și nu văzuți".
Poemul următor va servi pentru a ilustra efectul acestei umilințe a
spiritului. Se numește "Predicatorul credincios".
Ținea lanterna, aplecându-se încet,

Atât de jos încât nimeni nu putea
rata drumul; Și totuși atât de sus
încât să aducă în vedere,
Acel tablou de tablou, marea lumină a
lumii: "Care privește în sus, lampa
dintre noi.
Mâna care o ținea rar a fost văzută.
Ținea ulciorul, aplecându-se jos,
La buzele celor mici de jos,
L-a ridicat spre sfântul obosit,
Și i-a dat să bea, când era bolnav și
leșinat. Au băut, ulciorul așa între ei,
Mâna care-l ridica abia se vedea.
El a suflat în trompetă încet și clar,

Pentru a chema soldatul care
aștepta aproape; Și apoi, cu o notă
mai tare și mai îndrăzneață, Pentru
a dărâma zidurile stăpânirii lui
Satan.
Trâmbița venind astfel între,
Mâna care l-a ridicat abia dacă a fost văzută.
Dar când Căpitanul spune: "Bine,

slugă bună și credincioasă, vino. Pune
jos ulciorul și lampa,
Lasă trâmbița, părăsește tabăra!"
Mâinile obosite se vor vedea atunci,
În mâinile Lui străpunse, fără nimic între ele!-
Numai cunoscut
3. Ar trebui evitată și cealaltă extremă, aceea de a-și cere scuze pentru

prezența în amvon.
Deși încrederea excesivă este de condamnat, nu trebuie să mergem în
cealaltă extremă și să ne cerem scuze publicului pentru prezența noastră la
amvon. Fără îndoială că prietenii noștri vor fi pregătiți să facă acest lucru
pentru noi după ce terminăm de rostit predica! Fiecare predicator este un
ambasador și, ca atare, mesajul său nu are nevoie de scuze. Porunca divină
este: "Dacă vorbește cineva, să vorbească ca niște oracole ale lui Dumnezeu"
(1 Pet. 4:11). De foarte multe ori, aceste expresii de autodepreciere nu sunt
decât o formă a acelui orgoliu care se preface în smerenie și care nu servește
decât pentru a distrage atenția de la mesaj și a o concentra asupra mesagerului.
Ea spune, ca să spunem așa, audienței: "Vă rog să observați cât de umil sunt!".
Prin urmare, ambele extreme, fie că este vorba de autopublicitate sau de
autodepreciere, ar trebui evitate.
Predicatorul are ca autoritate Sfintele Scripturi, ca temă a predicatorului
Duhul Sfânt, ca împuternicire a acestuia, ca temă a răscumpărării, ca subiect
suprem pe Hristos și ca scop gloria lui Dumnezeu. Un astfel de mesaj nu are
nevoie de nicio scuză. Cu o modestie potrivită, dar cu o îndrăzneală sfântă,
predicatorul ar trebui să transmită mesajul pe care Dumnezeu i l-a dat și apoi să
fie mulțumit să lase rezultatele în mâinile Stăpânului său.
Poetul a exprimat-o frumos astfel:
Când povestind mântuirea Ta

liberă, Toate gândurile absorbite
de Tine, Inima și mintea mea să le
cuprindă:
Și când toate inimile sunt înclinate
și mișcate Sub puterea cuvântului
Tău, Ascunde-mă în spatele crucii.
II. , STĂPÂN PE SINE.

AR TREBUI SĂ FIE SERIOS DAR
1. Un auditoriu va ierta aproape orice la un predicator, cu excepția lipsei

de seriozitate
Predicatorul poate să dea greș în exactitatea gramaticală a discursului său;
poate să nu aibă elocvență; poate să nu aibă o înfățișare bună la amvon; dar
toate acestea vor fi iertate dacă este serios în felul său de a fi și sincer în
prezentarea Evangheliei.
Un predicator oarecum necioplit a văzut multe suflete salvate sub slujba
sa, în timp ce frații săi mai cultivați au văzut puține roade în evanghelie. Când i
s-a cerut să explice motivul, el a răspuns: "Voi trageți în capetele audienței
voastre și deseori ratați; eu trag în al treilea nasture al vestei! " Daniel
Webster, marele avocat și politician, în timp ce locuia în Washington, obișnuia
să asiste la slujba unui predicator foarte obișnuit. Când i s-a cerut să explice de
ce se ducea să-l asculte pe acest om, când în oraș existau atât de mulți
predicatori mai buni, el a răspuns: "Acest preot predică de parcă Dumnezeu ar
fi fost la cotul lui!"
Dean Church a observat odată: "Oamenii descoperă repede dacă
predicatorul vorbește din inimă sau din rafturile bibliotecii sale". Niciun orator
nu este mai convingător decât atunci când vorbește din adâncul inimii sale,
deoarece este mișcat de o convingere intensă a adevărurilor pe care le
proclamă. Acest lucru va fi comunicat prin tonul vocii sale, expresia de pe
chipul său și seriozitatea manierei sale. Acest lucru este deosebit de evident în
scrisoarea lui Pavel către Galateni. Observați seriozitatea extraordinară cu care
îi imploră pe cititorii săi, căci își dă seama de marea lor primejdie și de nevoia
stringentă de a fi izbăviți de pericolul spre care se îndreptau; de aici izbucnirile
sale pasionale în timp ce își eliberează astfel sufletul.
Matthew Simpson a spus despre predicator: "Tronul său este amvonul; el
stă în locul lui Hristos; mesajul său este cuvântul lui Dumnezeu; în jurul său
sunt suflete nemuritoare; Mântuitorul, nevăzut, este lângă el; Duhul Sfânt
veghează asupra adunării; îngerii privesc scena, iar cerul și iadul așteaptă
rezultatul. Ce asociații și ce responsabilitate imensă!"
2. Combinația ideală
Cineva a subliniat că cele două mari ajutoare pentru o predicare eficientă
constau într-o combinație echilibrată de stăpânire de sine și renunțare la sine.
Stăpânirea de sine este produsul cunoașterii, al credinței și al unei pregătiri
temeinice. Abandonarea de sine este rezultatul sincerității și al seriozității.
"Posesia de sine, fără renunțarea la sine, va face din om o statuie; renunțarea la
sine, fără posesia de sine, va face din el un fanatic!"
Wycliffe, "Părintele Reformei engleze", a spus: "Predica trebuie să fie
potrivită, aparentă, plină de sentimente adevărate, neînfricată în mustrarea
păcatelor și adresată inimii în așa fel încât să lumineze spiritul și să supună
voința".
O povestire din antichitate va servi pentru a imprima și mai mult în
inimile noastre această nevoie de seriozitate. Demostene a fost abordat odată
de o persoană care i s-a plâns că a fost bătut și abuzat. Acest om a descris
incidentul într-un mod atât de neinteresant și visător încât marele orator, în loc
să-și exprime compasiunea față de el, a exclamat: "Te-a bătut cineva? Te-a
bătut cineva? Nu-mi vine să cred!". Bărbatul, șocat din apatia sa, a răspuns:
"Nu? Nu mă crezi?". Apoi, din ce în ce mai indignat și devenind din ce în ce
mai vehement în gesturi și în voce, a strigat: "Vedeți, el mi-a făcut asta! Uită-te
la aceste vânătăi! Nu numești asta bătaie?". Demostene a răspuns: "Ba da,
acum cred că te-a bătut, pentru că vorbești de parcă ai simți adevărul a ceea ce
spui!"
3. Seriozitatea este produsul unei convingeri reale
Fiecare predicator ar face bine să își pună următoarele întrebări: "Cred cu
adevărat în adevărul mesajului pe care Dumnezeu mi-a dat să-l predic? Am
înțeles cu adevărat realitatea stării de neajutorare, de disperare și de merite în
iad a păcătosului? Cred cu adevărat că Hristos, datorită lucrării Sale
răscumpărătoare de la Calvar, este capabil să salveze, instantaneu și veșnic,
orice păcătos pocăit care se potolește, care se bazează pe eficacitatea jertfei
Sale de înlocuire și care se încrede în El ca Mântuitor personal? Accept faptul
că modul de mântuire al lui Dumnezeu este singura cale prin care păcătoșii pot
fi salvați? Cred cu sinceritate că toți cei care neglijează, disprețuiesc sau
resping această mântuire vor fi pierduți pentru totdeauna? Predic eu ca un
muribund către bărbați și femei muribunde?".
Dacă un predicator crede cu adevărat aceste lucruri - și nu ar trebui să
predice dacă nu crede - atunci să vorbească ca și cum le-ar crede. Seriozitatea
manierei sale se va comunica audienței și îi va convinge pe ascultători de
sinceritatea sa. Pavel a citat cuvintele psalmistului: "Am crezut, și de aceea am
vorbit", iar apoi a adăugat: "Și noi credem, și de aceea vorbim" (Ps. 116:10; 2
Cor. 4:13). Petru, când i s-a cerut să se abțină de la a-L predica pe Hristos, a
răspuns: "Nu putem să nu vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut și le-am
auzit" (Fapte 4:20). S-a spus foarte bine: "Cel care nu poate să nu vorbească,
va vorbi oamenilor care
nu pot să nu aud!"
Cowper îl descrie astfel pe predicatorul ideal. Am vrea ca fiecare dintre noi
să se potrivească acestei descrieri:
Iată-l pe mesagerul Adevărului, iată-l pe legatul
cerului! Tema sa divină
Biroul său este sacru, acreditările sale
sunt clare. Prin el se exprimă Legea
încălcată
Tunetul său; și prin el, în acorduri atât de
dulci Ca și îngerii, Evanghelia șoptește
pacea.
Cel care negociază între Dumnezeu și

om Ca ambasador al lui Dumnezeu,
marile preocupări De bunătate și de milă
ar trebui să se ferească De ușurătatea în
vorbirea sa. E jalnic
Să curtezi un rânjet, când ar trebui să curtezi
un suflet, Să rupi o glumă, când mila ți-ar
inspira îndemnuri patetice; și t'adresezi
Fantezia cu povești deocheate
Atunci când este trimis cu însărcinarea lui Dumnezeu la inimă.
Un agnostic s-a dus să-l asculte pe D. L. Moody predicând. La întoarcere,

unul dintre prietenii săi l-a întrebat batjocoritor: "Cu siguranță nu crezi ceea ce
predică, nu-i așa?". Omul a răspuns: "Nu, eu nu cred, dar el cu siguranță
crede!". Un bătrân predicator a remarcat odată: "Puterea de a convinge și de a
convinge constă în a fi convins și convins!"
J. B. Watson, fostul editor al revistei The Witness, a remarcat cu finețe:
"Amintiți-vă că forma și forma exterioară a mesajului vostru și modul în care îl
transmiteți, deși sunt importante, sunt secundare în comparație cu cadrul și
spiritul interior. Seriozitatea transparentă în zdrențe, va realiza mai mult decât
elocvența împodobită în mătăsuri. Un mesaj cu aproape toate defectele tehnice
de formă și prezentare, va fi binecuvântat în ciuda defectelor sale, dacă este
ieșirea unei inimi pe care Dumnezeu a atins-o."
III. ,
TREBUIE SĂ FIE AMABIL DAR CREDINCIOS ÎN PREZENTAREA MESAJULUI.
1. Predicatorul ar trebui să fie plin de tact, și nu de prost gust

Tact înseamnă "atingere" (ca în "contact"). Aceasta înseamnă că publicul
trebuie atins în așa fel încât să nu-l jignească inutil. Predicatorul care își
distribuie fără discernământ "pioneze", nu ar trebui să fie surprins în mod
nejustificat dacă audiența sa "își dă seama" și nu mai iese niciodată să-l
asculte! Cineva a
a spus: "Talentul știe ce trebuie să facă, tactul știe cum să o facă. Talentul îl
face pe om respectabil; tactul îl face respectat." În altă ordine de idei,
"Talentul este un dar; tactul este curaj". Multe audiențe au fost pierdute de un
vorbitor din cauza grosolăniei sale, pe care și-a imaginat în mod greșit că este
"franchețe".
Există o mare diferență între franchețe și grosolănie. Să profiți de un
public, expunându-ți temperamentul și proastele maniere în fața lui, este cu
siguranță de neiertat. Ar trebui evitate ilustrațiile grosolane, care jignesc
modestia publicului. Am putea învăța o lecție de la vânzătorul de succes. El nu
numai că studiază marfa pe care urmează să o vândă, dar cultivă metoda
corectă de abordare și modul corect de prezentare a bunurilor sale în fața
fiecărei persoane, astfel încât vânzarea să se realizeze spre satisfacția atât a
stăpânului său, cât și a clientului.
Predica lui Pavel de pe dealul lui Marte ilustrează valoarea tactului. În loc
să își critice imediat auditoriul pentru idolatria sa, el a început prin a spune:
"Văd că sunteți foarte religioși" (Faptele Apostolilor 17:22 . . ). Uneori,
R V
tonul vocii folosite este ofensator. Un cântec vechi avea un vers care spunea:
"Nu este exact ceea ce spune, ci felul urât în care o spune!". Expresii precum:
"Voi, păcătoșilor" sau "Prietenul meu păcătos", cu siguranță nu sunt potrivite.
2. Platforma nu ar trebui să fie folosită ca un "castel al lașilor".
Inutil să mai spunem că platforma nu ar trebui să fie folosită niciodată
pentru a lovi pe cineva din public căruia vorbitorul se teme să îi vorbească în
sală. De asemenea, platforma nu ar trebui să fie folosită nici ca sală de operație
pentru a tăia urechile oamenilor. Altfel spus, niciun predicator nu ar trebui să
se străduiască să stârnească prejudecățile care mocnesc, ci, dimpotrivă, ar
trebui să se străduiască să le risipească ideile false printr-o prezentare
fermecătoare a adevărului.
3. Feriți-vă să numiți și să criticați anumite confesiuni în fața unui public
mixt
A lovi continuu în această sectă sau alta nu face decât să provoace
resentimentele oricărui ascultător care poate aparține acelei secte sau care
simpatizează cu ea. Din acel moment, urechile acestei persoane sunt închise
pentru acel vorbitor anume. Nu se câștigă nimic prin astfel de tactici și adesea
se pierde mult. Evanghelia este un lucru pozitiv: prin urmare, propovăduiți-L
pe Hristos și calea de mântuire a lui Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu va
folosi acest lucru pentru a descoperi adevărul. Cuvântul lui Dumnezeu este cel
care va tăia și va expune, deoarece este descris ca o "sabie cu două tăișuri". Pe
măsură ce acesta este folosit cu înțelepciune și putere, va dezvălui adevărul și
va demasca eroarea. Combinația de curtoazie și credincioșie va fi greu de
combătut. Pavel a exprimat-o astfel: "Să nu dați supărare în nimic, pentru ca
slujba să nu fie învinuită" (2 Cor. 6:3).
4. El ar trebui să se abțină de la a certa un public
Este ridicol și nerezonabil pentru un predicator, care se găsește
în fața unui public mai mic decât se aștepta, să-i certe pe cei care sunt acolo din
cauza celor care nu au fost acolo! Este mult mai bine să laude publicul pentru
curajul de a veni să-l asculte; și apoi să le ofere ascultătorilor tot ce are mai bun
în materie de predicare. Acest lucru va avea ca efect aducerea mai multor
persoane data viitoare când i se va face reclamă pentru a predica în acel loc
anume.
IV. EL AR TREBUI SĂ-ȘI DEZVOLTE PUTERILE DE IMAGINAȚIE ȘI DESCRIERE SFINȚITĂ , DAR SĂ EVITE OBICEIUL DE A
EXAGERARE
Capacitatea de a picta imagini de cuvinte ar trebui cultivată cu atenție.

Lectura va fi de mare ajutor în această direcție. Observați cum unii vorbitori,
cu câteva cuvinte, dar bine alese, pot evoca o scenă care este aproape vizibilă
în fața minții audienței. În aceasta constă valoarea unei poezii bune. Scrisul va
ajuta, de asemenea, la dezvoltarea acestui dar.
Să luăm, de exemplu, Galateni 1:18. Aici Pavel descrie vizita sa la
Ierusalim și spune: "M-am suit la Ierusalim ca să-l văd pe Petru și am rămas cu
el cincisprezece zile". Iată o ocazie pentru jocul imaginației legitime a
fiecăruia. Ce s-a întâmplat în această perioadă, când acești doi mari oameni ai
lui Dumnezeu au fost împreună? Despre ce au vorbit ei? Unde au mers? Fără
îndoială, conversația s-a îndreptat adesea spre Domnul Însuși, pe care probabil
că Pavel nu-L văzuse niciodată pe pământ. Ne putem imagina pe Petru
ducându-l pe Pavel în unele dintre locurile sfinte din acel oraș și spunând:
"Aici a făcut Domnul așa și așa, sau a spus asta sau aia". Ne putem imagina
cum se îndreptau spre Calvar și putem simți efectul tuturor acestor lucruri
asupra lui Pavel, care auzea astfel, la prima mână, despre viața și slujba
inegalabilă a Domnului său binecuvântat.
Trebuie să ne ferim, desigur, să mergem prea departe în această
dezvoltare a imaginației. Abuzul de ceea ce este mai bun este cel mai rău. În
descrierea evenimentelor reale, predicatorul trebuie să se ferească atât de
imaginație, cât și de exagerare. Într-un incident real, el trebuie să se limiteze la
faptele cazului și "să spună adevărul, tot adevărul și nimic altceva decât
adevărul". Folosirea judicioasă a expresiei "Să presupunem" va indica
auditoriului că imaginația este acum la cârmă și că limitele sunt nelimitate!
V. , FRIVOL.
AR TREBUI SĂ FIE BINE DISPUS DAR NU
1. Umorul are rolul său

Umorul, dacă este păstrat la locul lui, poate juca un rol util în predicare și
învățătură. Spurgeon, prințul predicatorilor, l-a folosit în mod foarte avantajos.
Trebuie doar să citim prelegerile sale către studenții mei și seria sa John
Ploughman pentru a aprecia ce bun valoros este. El l-a folosit cu pricepere
pentru a arăta celor nemântuiți absurditatea fără sens a scuzelor lor și
inutilitatea totală a tuturor încercărilor lor
să merite favoarea lui Dumnezeu prin propriile lor eforturi. Archibald Brown,
unul dintre faimoșii elevi ai lui Spurgeon, după ce a folosit o ilustrație plină de
umor, a remarcat: "Nu mă deranjează că râdeți, pentru că atunci când o faceți,
gura voastră este deschisă și, în timp ce este deschisă, eu pot să pocnesc
adevărul!". Apoi a trecut la aplicarea ilustrației sale într-un mod pe care
audiența nu l-a uitat niciodată.
2. Scripturile conțin umor
Observați umorul sumbru al lui Ilie în timp ce îi batjocorește pe profeții
lui Baal (1 Împ. 18:27). Vedeți referirea lui Hristos la farisei, care își strecurau
cu meticulozitate apa de băut, ca nu cumva să se strecoare în ea un țânțar
minuscul, dar care înghițeau cu ușurință și cu aparentă ușurință o cămilă
întreagă (Mat. 23:24)! Rețineți referirea Sa la cântecele copiilor din piețe și
aplicarea Sa la farisei (Mat. 11:16). Descrierea lui Isaia a nebuniei abisale a
idolatriei este probabil inegalabilă. De remarcat folosirea de către el a
umorului, sub formă de ironie etc. (Isaia 44:9-17; vezi și 2 Cor. 11:16-21). Cu
siguranță ar trebui să fim recunoscători Domnului pentru darul pe care ni l-a
făcut cu umorul, iar cei cărora le lipsește acest simț sunt într-adevăr de
compătimit. Este încă adevărat că "o inimă veselă face bine, ca un
medicament" (Prov. 17:22).
3. Limitele umorului
Ar trebui evitată acea formă de umor, folosită în predică, care nu face
decât să atragă atenția asupra sa și care există doar de dragul ei. Acel umor care
minimalizează păcatul sau care servește la atenuarea adevărurilor veșnice ale
Evangheliei, este complet deplasat. Predicatorul trebuie să-și amintească faptul
că nu ocupă amvonul cu scopul de a distra publicul, ci pentru a predica și a
învăța Cuvântul lui Dumnezeu. Tentația subtilă este întotdeauna prezentă de a
"juca pentru galerie", dar aceasta trebuie combătută cu consecvență, deoarece
este o capcană periculoasă.
Sarcasmul, atunci când este folosit în mod corect, poate deveni o armă
puternică în mâinile unui predicator înțelept; dar când este folosit greșit, îi
poate face mult rău lui și cauzei sale. Este o armă care necesită multă
îndemânare, pentru că taie în ambele sensuri. Prin urmare, ar trebui folosită cu
multă moderație și cu multă discreție.
VI. , ELEGANT.
TREBUIE SĂ AIBĂ UN ASPECT ÎNGRIJIT DAR SĂ NU FIE PREA
Cu alte cuvinte, predicatorul nu trebuie să fie nici elegant, nici neglijent.

El nu ar trebui să pară nici ca și cum ar fi ieșit dintr-o cutie de bilete, nici dintr-
o vînzare de resturi de vechituri. Decența obișnuită cere ca trupul și lenjeria lui
să fie curate și hainele lui să fie îngrijite. Idealul creștin al vestimentației este
ca o persoană să fie îmbrăcată astfel încât să nu atragă atenția în mod
nejustificat asupra sa, fie prin extrema necurățeniei și a dezordonării, pe de o
parte, fie prin vestimentația de modă, pe de altă parte.
VII. TREBUIE SĂ AIBĂ O ȚINUTĂ BĂRBĂTEASCĂ , DAR SĂ NU IMITE PE NIMENI ALTCINEVA.
1. El ar trebui să evite să zăbovească deasupra amvonului
Unii predicatori au căpătat prostul obicei de a se sprijini pe amvon, ca și
cum ar fi pe punctul de a se prăbuși fizic. Cu siguranță nu este nevoie ca un
vorbitor să se încordeze pe amvon. Predicatorul ar trebui să fie capabil să se
ridice bărbătește pe ambele picioare, dacă le are, în așa fel încât să recomande
Evanghelia și să impună respectul publicului.
Rigiditatea de tip berbec este, de asemenea, tabuizată. Atitudinea "Lasă-
mă să cad ca un soldat" este la fel de nepotrivită. Nu ar trebui să mai fie nevoie
să spunem că mâinile trebuie să fie ținute în afara buzunarelor și lăsate libere
pentru a-și impune observațiile prin gesturi adecvate. Faptul ca un vorbitor să
se adreseze unui auditoriu cu mâinile în buzunare nu se potrivește unui
ambasador al Regelui regilor care prezintă mesajul Stăpânului său regal.
2. El ar trebui să elimine toate manierele ciudate și gesturile grotești.
Acestea nu fac decât să diminueze importanța mesajului. Fiecare
predicator ar trebui să citească lucrarea lui Spurgeon, Lectures To My Students.
Sfaturile înțelepte și pline de spirit pe care le conține vor ajuta foarte mult la
evitarea manierelor și gesturilor ciudate care provoacă fie amuzament, fie
resentimente, și astfel strică eficiența predicii. Unele dintre aceste gesturi
ciudate ale predicatorului, care produc o agitație nefavorabilă în audiență, ar
putea fi descrise după cum urmează:
(1) "Pugilistul." Stă cu pumnii strânși și brațele învârtindu-se, ca și cum
și-ar amenința ascultătorii cu vătămări corporale grave. Conduce mai întâi cu
pumnul stâng, apoi cu cel drept, până când publicul se întreabă când va fi
administrat K. O.!
(2) "Fierarul satului." Acest predicator bate neîncetat Biblia, așa cum
fierarul din sat al lui Longfellow își bătea nicovala, "Cu bătaie măsurată și
înceată, ca și sacristul care sună clopotul satului, când soarele de seară e jos."
Multe Biblii bine legate au avut interiorul bătut de aceste tactici cu barosul!
(3) "Manechinul croitorului." Nu există nicio mișcare de acest tip. El stă
nemișcat, cu mâinile pe lângă corp. Tot ceea ce este necesar pentru a completa
iluzia este o etichetă de preț pe reverul hainei sale.
(4) "Învârtitorul de degete." Mâinile sunt împreunate și așezate deasupra
amvonului. Apoi, degetele încep să se rotească, mai întâi într-o direcție, apoi în
cealaltă.
(5) "Zborul." Singura mișcare pe care o face acest predicator este
întinderea ambelor brațe la intervale neașteptate și apoi mișcarea lor în sus și în
jos ca o pasăre în zbor.
(6) "Învârtitorul de nasturi." Această persoană poate strica un nasture
peste noapte, în timp ce își încheie și descheie nervos nasturii de la haină în
timpul predicii. "Tăvălugarul de lanțuri de ceas" este vărul primar al acestui
domn, dar din fericire ceasul de mână are
a eliminat practic acest tip.
(7) "Piatra de toc". El se ridică mai întâi pe vârfuri și apoi se balansează
înapoi pe călcâie, continuând această mișcare ciudată pe tot parcursul
discursului său.
Există multe alte mișcări ciudate care ar putea fi descrise, dar acestea vor
fi suficiente pentru a demonstra faptul că este posibil ca predicatorii să devină
bufoni prin gesturile lor.
Întrucât un predicator stă de obicei în spatele unui amvon, gesturile sale se
limitează în mare parte la cap și la mâini, în principal la acestea din urmă. Prin
urmare, utilizarea adecvată a mâinilor va ajuta considerabil la transmiterea
gândului pe care vorbitorul dorește să-l imprime în mintea ascultătorilor săi.
Montaigne spune: "Cu mâna cerem, promitem, chemăm, concedem,
amenințăm, implorăm, implorăm, negăm, refuzăm, interogăm, sfătuim,
socotim, mărturisim, ne căim, exprimăm teamă, rușine și îndoială. Cu ea
instruim, poruncim, unim, încurajăm, jurăm, mărturisim, acuzăm, condamnăm,
achităm, insultăm, disprețuim, sfidăm, disprețuim, lingușim, aplaudăm,
binecuvântăm, abuzăm, ridiculizăm, împăcăm, recomandăm, exaltăm, ne
bucurăm, ne plângem, chinuim, ne descurajăm, descurajăm, uimim, exclamăm,
indicăm, tăcem și ce nu, cu o varietate și o multiplicare care țin pasul cu
limba." Folosirea mâinilor a fost descrisă ca fiind "limbajul comun al
omenirii".
3. El ar trebui să caute să fie el însuși, și nu un imitator al altcuiva
Una dintre multele tentații subtile ale unui tânăr predicator este să imite
manierele, vocea și gesturile unui alt predicator, în loc să fie natural și să Îl lase
pe Dumnezeu să exprime mesajul prin propria sa personalitate. Deși imitația
poate fi "cea mai sinceră formă de lingușire", trebuie reamintit faptul că
lingușirea a fost comparată cu săpunul moale, iar săpunul moale este format în
foarte mare măsură din leșie! Această slujbă creează o atmosferă de
artificialitate, ceea ce este cu siguranță un lucru care trebuie evitat. Dumnezeu
este o Ființă de o varietate infinită și nici un individ nu este replica exactă a
altuia. Păianjenul nu încearcă să-și facă pânza din bobine de mătase
împrumutate, ci învârte una din propriul său corp.
Predica trebuie să reflecte personalitatea vorbitorului și nu pe cea a
altcuiva. Reamintim că Beecher a definit predicarea ca fiind "Adevărul prin
personalitate". A existat un singur Spurgeon și un singur Moody. Deși putem
învăța multe de la alți predicatori, totuși fiecare vorbitor trebuie să fie el însuși
atunci când se află în fața unui auditoriu. Spurgeon și-a exprimat odată teama
că va lăsa în urma sa o mulțime de "mici Spurgeon". Fie ca al vostru și al meu
să fie cel mai bun pentru Dumnezeu și să nu încercăm să imităm pe nimeni
altcineva; căci ceea ce poate fi perfect adecvat la o persoană, devine complet
ridicol la alta.
Cineva a definit calificările predicatorului ideal în felul următor: "El ar
trebui să aibă puterea unui bou, tenacitatea unui buldog, îndrăzneala unui leu,
hărnicia unui castor, versatilitatea unui cameleon, viziunea unui vultur,
dispoziția unui înger, loialitatea unui apostol, eroismul unui martir,
credincioșia unui profet, tandrețea unui păstor, fervoarea unui evanghelist și
devotamentul unei mame". Acest lucru poate evoca întrebarea: "Cine este
suficient pentru aceste lucruri?". (2 Cor. 2:16). Răspunsul satisfăcător este din
aceeași Carte. "Suficiența noastră vine de la Dumnezeu, Care ne-a făcut și pe
noi slujitori pricepuți ai noului testament" (2 Cor. 3:5-6).
33
ROSTIREA PREDICII
LIMBĂ ( PARTEA I)
Predicatorul ar trebui să aibă grijă la limbajul său. În măsura în care

Evanghelia, sau mesajul de învățătură, este transmis de la predicator către
auditoriu prin intermediul cuvintelor, este imperativ ca aceste cuvinte să
prezinte mesajul în mod clar și cu forță. Pavel, vorbind despre însărcinarea pe
care i-a dat-o Dumnezeu de a "propovădui printre neamuri bogățiile nepătrunse
ale lui Hristos", adaugă: "Și de a face pe toți oamenii să vadă care este părtășia
tainei" (Ef. 3:8-9). Acesta ar trebui să fie scopul oricărei predicări: "să-i facă pe
oameni să vadă". O întrebare bună pe care fiecare predicator trebuie să și-o
pună după predică este: "Ce am făcut să vadă audiența?". Iluminarea este
esențială pentru edificare.
Biblia este compusă din cuvinte alese de Duhul Sfânt. Suntem informați în
mod cert că ea nu a fost scrisă "în cuvintele pe care le învață înțelepciunea
omenească, ci în cele pe care le învață Duhul Sfânt" (1 Cor. 2:13). Scripturile
au multe de spus despre valoarea cuvintelor corecte. Ea compară cuvintele
"alese cum trebuie" cu "merele de aur în tablouri de argint" - o combinație cu
adevărat plăcută (Prov. 25:11)! Iov s-a plâns de "cuvintele deșarte" ale așa-
zișilor săi "mângâietori", iar apoi a exclamat: "Cât de puternice sunt cuvintele
potrivite!". (Iov 6:25). Predicatorul înțelept este descris ca fiind cel care caută
"cuvinte acceptabile" prin care să transmită mesajul său, chiar "cuvinte de
adevăr" (Eccl. 12:10).
Pavel i-a îndemnat pe cei care slujeau Cuvântul lui Dumnezeu să o facă
prin cuvinte "ușor de înțeles" (1 Cor. 14:9-19). Din cuvintele pline de mulțime
nu lipsește nebunia (vezi Prov. 10:19). Biblia face referire și la cuvintele
"tulburătoare", la cuvintele "fără folos", de care se poate renunța destul de ușor
la ele; la "cuvinte zadarnice", la "cuvinte netede", la cuvinte "corecte", dar
"înșelătoare", precum și la cuvinte "ignorante" (vezi Fapte 15:24; 2 Tim. 2:14;
Mat. 12:36; Rom. 16:18; Ps.
55:21; Iov 35:16).
Văzând că cuvintele actuale, folosite de "sfinții bărbați ai lui Dumnezeu,
pe măsură ce erau purtați de Duhul Sfânt", au fost selectate de Dumnezeu
Însuși; cât de necesar este ca predicatorul să fie în mintea lui Dumnezeu în
ceea ce privește cuvintele pe care le folosește în prezentarea mesajului pe care
Dumnezeu i l-a dat! De câte ori un mesaj a fost făcut obiectul ridicolului din
cauza cuvintelor prost alese, nepotrivite din punct de vedere gramatical și prost
pronunțate ale vorbitorului. Deși trebuie să ne amintim mereu că Evanghelia
este descrisă ca fiind "nebunia predicării" (sau lucrul predicat), cu siguranță nu
ar trebui să constea într-o predicare nebună din partea vorbitorului (1 Cor.
1:21)! Un școlar a definit odată un prim-ministru ca fiind "un predicator la
cel mai bun!" Fie ca noi toți să căutăm să fim "prim-miniștri" în acest sens al
termenului!
Limbajul este întruchiparea gândirii, sau a gândurilor îmbrăcate în
cuvinte. Aceste gânduri pot ieși de pe buzele vorbitorului fie bine, fie prost
îmbrăcate. Depinde în întregime de predicatorul însuși. Cu cât mai mult studiu
acordă el cuvintelor și cu cât mai multă discernământ folosește în rostirea lor,
cu atât va determina, omenește vorbind, eficiența mesajului său pentru
auditoriu. Cuvintele reprezintă, așadar, moneda de schimb a predicatorului. El
trebuie să învețe să aprecieze corect valoarea lor imensă și să folosească cu
îndemânare aceste monede în cel mai bun scop pentru Stăpânul său.
Cincisprezece minute pe zi, petrecute în studiul cuvintelor, se vor dovedi a fi o
investiție neprețuită a acelei bunuri prețioase numite timp.
S-a estimat că vocabularul unui copil de cinci ani este format din 3.000 de
cuvinte. La vârsta de zece ani, acesta cunoaște 5.000 de cuvinte. La
paisprezece ani cunoaște 10.000 de cuvinte. Când părăsește liceul, acesta a
crescut la 15.000. Un absolvent de facultate cunoaște între 20.000 și 30.000. În
cazul în care se îndreaptă spre drept sau medicină, va trebui să mai știe câteva
mii. Prin urmare, cuvintele formează o parte importantă din viața unei
persoane.
Poetul și-a consemnat impresiile despre valoarea cuvintelor în
următoarele rânduri, culese din The New York Inquirer,
Cuvinte comerciale, cuvinte făcute, potrivite
pentru piața de bani, Cuvinte nepoliticoase,
cuvinte de dușmănie, care despart oamenii;
Cuvinte luminoase, cuvinte corecte, care
onorează arta tipografică, Cuvinte de toate
nuanțele și înțelesurile.
Cuvinte adevărate, cuvinte noi, cuvinte care radiază lumină,

Cuvinte calme, cuvinte de psalm, punând pe
fugă durerea; Cuvinte înțelepte, cuvinte de preț,
înrolate pentru dreptate, Cuvinte de toate
nuanțele și înțelesurile.
Cuvinte ciudate, simple cuvinte, care irosesc o viață

prețioasă, Cuvinte spinoase, cuvinte îmbrăcate, care
îndeamnă oamenii la luptă; Cuvinte rele, cuvinte
ascuțite, ca un cuțit ascuțit, Cuvinte de toate nuanțele
și înțelesurile.
Cuvinte simple, cuvinte sănătoase, plăcute

la ureche, Cuvinte dulci, cuvinte de fugă,
cuvinte care risipesc frica;
Cuvinte frumoase, cuvinte rare, aducând aici
bunăvoință, Cuvinte de toate nuanțele și înțelesurile.
Cuvinte palide, cuvinte fragile, subțiri ca o viță de vie,

Cuvinte lungi, cuvinte puternice, cuvinte care
luminează și strălucesc; Cuvinte juste, cuvinte de
încredere, respirând iubire divină,
Cuvinte de toate nuanțele și înțelesurile.
Cuvinte de joc, cuvinte vesele, folosite de

mulțimea trecătoare Cele mai bune cuvinte,
cuvinte de glumă, întâlnite în vorbire și cântec;
Cuvinte drepte, cuvinte mari, greșeli
copleșitoare, Cuvinte de toate nuanțele și
înțelesurile
-Anon.
Din moment ce limbajul este de o importanță vitală pentru predicator,

poate că ar fi necesare câteva indicații cu privire la utilizarea sa adecvată în
prezentarea Evangheliei și a mesajului de învățătură.
I.LIMBAJUL UTILIZAT TREBUIE SĂ FIE SIMPLU
Dictonul divin este: "Dacă nu veți rosti prin limbă cuvinte ușor de înțeles,
cum se va ști ce se vorbește, căci veți vorbi în aer" (1 Cor. 14:9). Acest lucru
este valabil mai ales atunci când ne adresăm copiilor. Aceștia nu au decât un
vocabular redus și nu înțeleg multe dintre cuvintele și expresiile care sunt
obișnuite pentru un adult. De fapt, toți predicatorii ar fi bine sfătuiți să le
vorbească cât mai mult posibil copiilor. Acest lucru va contribui în mare
măsură la dezvoltarea capacității lor de a se exprima clar și simplu. Un băiat l-a
întrebat odată pe tatăl său: "Ce face ca frunzele să cadă din copaci?". Tatăl i-a
răspuns: "Este un fenomen al naturii care apare numai la copacii cu frunze
caduce pentru a-i proteja de temperaturile scăzute. Frunza este sigilată la
nivelul nodului, închizând alimentarea cu hrană, așa că se ofilește și moare.
Asta răspunde la întrebarea ta?" Băiatul a răspuns: "Cred că da, doar că ce face
ca frunzele să cadă din copaci?".
1. Evitați propozițiile implicate
Victor Hugo, în lucrarea Les Miserables, are o singură propoziție care
conține 823 de cuvinte. În ea există 93 de virgule, 31 de punct și virgulă, patru
liniuțe și un punct! Această monstruozitate acoperă trei pagini! Un cunoscut
predicator, acum cu Domnul, folosea adesea propoziții care durau un minut
pentru a fi rostite. Deși erau perfect încadrate și corecte din punct de vedere
gramatical, erau atât de implicate încât ascultătorii aveau mari dificultăți în a-l
urmări. Un exercițiu foarte util, pentru a corecta acest defect particular, este
acela de a vorbi unui auditoriu străin prin intermediul interpretării. Acest lucru
cere folosirea unor propoziții declarative scurte, care trebuie folosite ca niște
blocuri de construcție pentru a ridica predica în mintea ascultătorului. Poate că
una dintre cele mai lungi propoziții din Noul Testament este Efeseni 1:15-23.
Totuși, aceasta ar putea fi ușor redusă la câteva propoziții. I. M. Haldemann a
fost în trecut un maestru în arta de a folosi propoziții scurte. De fapt,
propozițiile sale erau aproape abrupte.
2. Cuvintele trebuie să fie simple
(1) Cuvintele inutil de lungi își anulează scopul. Folosirea cuvintelor
lungi, când cele scurte ar fi servit la fel de bine scopului, nu reușește decât să
atragă atenția auditoriului asupra învățăturii vorbitorului și nu asupra lecției pe
care acesta încearcă să o predea. Poate vă amintiți descrierea lui Goldsmith
despre învățătorul din sat, faimos pentru capacitatea sa de a argumenta,
În timp ce cuvinte de o lungime învățată și de un
sunet tunător, Uimiseră pe rusticii care priveau și se
adunau în jur;
Și încă se mai uitau, și încă se mai mirau, Că
un cap mic putea purta tot ce știa!
S-a spus că: "Cuvintele mari, care sună bine, nu sunt adesea decât
mormintele în care oamenii își îngroapă ideile mici". Multe predici de acest tip,
pe care ascultătorii și le-au imaginat ca fiind profunde au fost, în realitate, doar
noroioase! O apă puțin adâncă și noroioasă și o apă adâncă și limpede se
aseamănă într-o singură privință, fundul nu poate fi văzut: dar acolo se termină
asemănarea! Despre un anumit predicator s-a relatat: "S-a scufundat mai adânc,
a stat mai mult timp jos și a ieșit mai uscat decât orice alt om!".
Domnul nostru vorbea astfel încât "oamenii de rând îl ascultau cu plăcere"
(Marcu 12:37). Deși putea fi atât de profund încât îi reducea pe cei mai învățați
dintre criticii Săi la o tăcere confuză; totuși, limbajul Său era atât de simplu
încât nimeni nu se îndoia de sensul Său (Matei 22:46). Profunzimea gândirii ar
trebui, prin urmare, să fie echilibrată de simplitatea exprimării. Trebuie să ne
ferim să devenim gimnaști verbali și să facem o simplă etalare a limbajului.
Disraeli s-a referit la unul dintre aceștia ca fiind, "intoxicat de exuberanța
propriei sale verbozități".
Versiunea autorizată a Bibliei este un exemplu în acest sens. Din cele
810.697 de cuvinte ale sale, există doar 6.000 de cuvinte diferite, iar lungimea
medie a acestor cuvinte este de cinci litere. Aceeași simplitate a exprimării este
valabilă și în "Progresul pelerinului", care a fost clasificată ca fiind cea mai
bună carte după Biblie. Shakespeare a avut nevoie de 20.000 de cuvinte cu care
să își înzestreze personajele cu vorbire. Observați cuvintele simple, dar
sublime, care se găsesc în Scripturi precum Ioan 3:16; 1:1-13; 10:9; 14:1-3 etc.
Observați numărul mare de monosilabe din acestea.
(2) Câteva exemple oribile de verbozitate. Ar trebui să ne ferim să nu ne
supraîncărcăm gândurile prin utilizarea unei frazeologii stilizate și complet
inutile.
Cine nu ar prefera simplitatea lui
Twinkle, twinkle, twinkle, little star,
Cât mă întreb ce ești tu:
Deasupra lumii atât de sus,
Ca un diamant pe cer.
până la absurdul extrem de științific,

Scintilat, scintilat, globule vivific, De-aș
vrea să-ți deslușesc natura specifică,
Înălțat în eterul încăpător, Semănând
puternic cu o piatră prețioasă carbonată!
Cu ceva timp în urmă a apărut într-o revistă următorul text, intitulat

"Sfaturi pentru tinerii predicatori". Acesta va vorbi de la sine.
"În promulgarea cugetărilor tale ezoterice sau în articularea sentimentelor
tale superficiale și a observațiilor tale amicale, filosofice sau psihologice,
ferește-te de ponderozitatea platitudinală. Fie ca comunicările voastre
conversaționale să posede o concizie clarificată, o comprehensibilitate
compactă, o coerență coalescentă și o cogență concatenată. Evitați
conglomeratele de gargară flatulentă, bălmăjeala jalnică și afectele asinine.
Descântecele voastre extemporane și expațiile nepremeditate să aibă
inteligibilitate și vivacitate veritabilă, fără rodomație și fără bombăneli trăsnite.
Cu alte cuvinte, vorbiți simplu, scurt și nu folosiți cuvinte mari!".
Următoarea bijuterie a apărut cu ceva timp în urmă pe o foaie de
instrucțiuni care însoțea un formular în alb pentru impozitul pe venit. Este un
bun exemplu de cum să nu dai instrucțiuni! "Supraimpozitul oricărei sume din
venitul net supraimpozabil care nu este indicat în tabel se calculează prin
adăugarea la supraimpozitul pentru cea mai mare sumă indicată care este mai
mică decât venitul, supraimpozitul pe excedentul față de sumă la rata indicată
în tabel." Acest lucru vă taxează capacitatea de a determina despre ce este
vorba în această discuție despre impozite?
Un redactor a fost întrebat odată de o tânără curioasă: "De ce porți mereu
un creion mare și albastru la ureche?". Editorul, cu o sclipire în ochi, a răspuns
laconic: "Ca să scurtez o poveste lungă: ca să scurtez o poveste lungă!"
Un redactor, căruia i s-a cerut să descrie săpunul Ivory în scopuri
publicitare, a scris: "Elementele alcaline și grăsimea vegetală din acest produs
sunt amestecate astfel încât să asigure cea mai înaltă calitate de saponificare, cu
o greutate specifică care îl menține deasupra apei, scutindu-l pe scăldător de
deranjul și neplăcerea de a-l căuta pe fundul căzii în timpul abluțiunilor sale."
Când acest lucru a ajuns la managerul de publicitate, acesta l-a tăiat și l-a
înlocuit cu două cuvinte. Acestea au fost: "Plutește!" Care dintre cele două
descrieri a fost cea mai bună?
Un profesor de economie casnică dintr-o universitate de stat ținea un curs
de gătit
demonstrație în fața unei mulțimi de femei de la fermă. În timpul discursului,
ea a spus: "Luați un ou și perforați-l cu grijă la capătul bazal. Repetați procesul
în vârf. Acum, aplicați buzele pe una dintre deschideri și, expirând cu forța,
descărcați coaja de conținutul ei." La auzul acestor cuvinte, o bătrână i-a șoptit
unei prietene: "E mai tare decât toate aceste metode noi și ciudate! Când eram
eu fată, făceam o gaură la fiecare capăt și suflam!".
(3) Valoarea simplității. Lord Cockburn, un mare avocat englez, care a
devenit un judecător la fel de faimos, când a fost întrebat care a fost motivul
succesului său ca avocat, a răspuns: "Întotdeauna am ales cel mai stupid
membru al juriului și i-am adresat toate pledoariile mele. Dacă reușeam să îl
conving de nevinovăția clientului meu, știam că l-am convins și puteam cu
ușurință să-i conving pe toți ceilalți." Cu siguranță că predicatorul Evangheliei
ar face bine să ia o frunză din cartea acestui mare jurist și să vorbească astfel
încât cel mai simplu și mai puțin educat dintre cei care îl ascultă să poată
înțelege cu ușurință mesajul.
Despre un predicator care folosea multe cuvinte mari în timpul discursului
său, un ascultător a observat cu înțelepciune: "Cred că folosește cuvinte mari
pentru că se teme că dacă oamenii ar ști despre ce vorbește, ar ști că el nu știe
despre ce vorbește!".
George Soltau a ținut odată un discurs care a captivat o audiență
numeroasă. Un predicator s-a apropiat de el după slujbă și l-a întrebat: "Ce a
făcut ca acel discurs să fie atât de impresionant?". Domnul Soltau a răspuns:
"Am folosit doar cuvinte de o singură silabă!" O lectură a Însemnărilor lui C.
H. M. asupra Pentateuhului este o educație în sine, pentru că el a scris într-o
engleză frumos de clară și expresivă, și totuși în cel mai simplu stil. W. E.
Gladstone a spus despre el: "El scrie cea mai pură engleză din Anglia".
Scrierile lui Macaulay sunt renumite pentru dicția lor. Cineva a spus: "Este
imposibil să impresionezi un public cu propria inteligență și cu Hristos
răstignit în același timp".
"Arta" predicării constă în principal în a ascunde "arta" predicării! În timp
ce doi oameni plecau de la o predică, unul dintre ei a remarcat: "Mi-a plăcut
predicatorul acela". Celălalt a răspuns: "Mie mi-a plăcut predica". Fie ca al
nostru să merite această din urmă recomandare! Marcus Dods le-a spus odată
predicatorilor: "Nu subestimați niciodată inteligența oamenilor, dar nu
supraestimați niciodată folosirea pe care o fac aceștia din inteligența lor!".
34
ROSTIREA PREDICII
LIMBĂ ( PARTEA A II-A)
II. .
LIMBAJUL FOLOSIT TREBUIE SĂ FIE EXPRIMAT GRAMATICAL
1. Limba are un fundament gramatical

Cel puțin un predicator poate face cel puțin să studieze regulile care
guvernează utilizarea corectă a limbii engleze și apoi să încerce să le pună în
aplicare cât mai bine posibil. Deși este adevărat că mulți predicatori nu au
beneficiat de avantajele unei educații superioare în tinerețe, totuși, acest lucru
nu îi scuză că s-au mulțumit să rămână în această condiție.
Erorile gramaticale nu fac decât să atragă atenția publicului de la mesaj la
mesager, astfel încât orice încercare de a corecta această situație trebuie
încurajată. Un astfel de predicator, când a descris cuptorul de foc, a spus: "Au
încins acel cuptor de șapte ori mai tare decât a fost vreodată!" și a fost surprins
când audiența sa a zâmbit cu voce tare. Apoi, există din nou acei predicatori
care pot cita greaca la metru, dar nu pot vorbi engleza la centimetru!
2. Sunt disponibile multe cărți excelente și, de asemenea, cursuri prin
corespondență.
În cazul în care cineva dorește să-și îmbunătățească engleza, remediul se
află în propriile sale mâini. Există un număr destul de mare de cărți excelente
scrise chiar în acest scop. Ar fi o investiție extrem de profitabilă din timpul,
banii și energia cuiva să își procure o astfel de carte sau să urmeze un curs de
studiu al limbii engleze prin corespondență.
Alții au cheltuit bani pentru a urma cursuri speciale de meditații cu un
profesor de engleză competent. Apoi, există școli serale gratuite unde orice
deficiență în utilizarea limbii poate fi remediată. Cu adevărat, "Înțelepciunea
strigă pe dinafară, își scoate glasul pe străzi; strigă în locul principal de
adunare, la deschiderea porților; în cetate își scoate cuvintele, spunând: "Până
când, oameni simpli, veți iubi simplitatea?"". (Prov. 1:20-22).
3. Valoarea unei lecturi ample și obișnuința de a scrie
Am abordat deja avantajul acestui lucru într-un capitol anterior și nu
facem decât să-l menționăm din nou pentru a sublinia și mai mult marea
valoare a acestui mijloc de îmbunătățire a educației în această direcție.
4. Valoarea unui mentor bun
Ar fi de mare ajutor dacă fiecare predicator ar putea aranja ca o persoană
capabilă, care este bine versată în limba engleză, să stea în audiență și să fie
instruită să ia notă cu atenție de orice greșeală de gramatică sau de pronunție și
să îl informeze cu fidelitate despre toate acestea după întâlnire. Acest lucru
Persoana trebuie să se așeze în spatele publicului, cu hârtie și creion în mână și
să noteze cu atenție toate erorile pe măsură ce apar. Deși acest lucru nu se va
dovedi a fi foarte flatant pentru predicator sau liniștitor pentru carne (deoarece
există toate posibilitățile ca acest mentor să devină un torționar), ar fi o
disciplină excelentă pentru spiritul său și cu siguranță ar face o utilizare mai
eficientă a limbajului.
Scriptura declară: "Credincioase sunt rănile unui prieten" (Prov. 27:6). Cu
siguranță, este mult mai bine pentru o persoană să fie rănită în sentimentele
sale, prin faptul că i se expun defectele într-un mod sincer și prietenos, decât să
continue să provoace aceste răni unui public. Solomon a spus pe bună dreptate:
"Un om înțelept va asculta și va spori învățătura... dar nebunii disprețuiesc
înțelepciunea și învățătura" (Prov. 1:5-7).
Spurgeon, probabil cel mai mare predicator pe care l-a cunoscut lumea, și-
a recunoscut îndatorirea față de un critic anonim care îi scria în fiecare
săptămână o scrisoare în care îi critica predica. Despre el, Spurgeon a scris:
"Un cenzor necunoscut, de mare abilitate, obișnuia să-mi trimită săptămânal o
listă cu greșelile mele de pronunție și alte scăpări de exprimare. Nu-și semna
niciodată numele, și acesta era singurul meu motiv de plângere împotriva lui,
pentru că m-a lăsat cu o datorie pe care nu am putut să o achit. Cu un
temperament genial și cu o dorință evidentă de a-mi fi de folos, a notat, cu cea
mai mare implacabilitate, tot ceea ce presupunea că am spus greșit. În ceea ce
privește unele dintre criticile sale, el însuși era în eroare, dar în cea mai mare
parte avea dreptate. Observațiile sale mi-au permis să percep multe greșeli și să
le evit pe viitor. Am căutat cu mult interes memorandumurile sale săptămânale
și, am încredere, sunt cu atât mai bun datorită lor."
5. Câteva greșeli comune în limba engleză
(1) Folosirea lui "Tu și eu" și "Tu și eu". Chiar și cei mai buni vorbitori
greșesc uneori la această expresie. Acest lucru trebuie urmărit cu atenție și
exersat, până când utilizarea expresiei corecte devine aproape o a doua natură.
De exemplu, se aude uneori un predicator spunând: "Hristos a murit pentru tine
și pentru mine". Acest lucru, desigur, este greșit; ar trebui să fie "tu și eu". Cel
mai bun mod de a descoperi care este forma corectă este să folosiți fiecare
pronume în parte și să spuneți: "Hristos a murit pentru tine și Hristos a murit
pentru mine". Dacă există vreun dubiu, se poate folosi întotdeauna pluralul.
Este întotdeauna corect să spunem: "Hristos a murit pentru noi"; sau "Noi
suntem subiecții harului lui Dumnezeu".
(2) Folosirea lui "lor", cu "tuturor". Este un lucru destul de obișnuit să
auzi un predicator spunând: "Fiecare are propria opinie", sau "mod de gândire",
sau "religie". Ar trebui să fie: "Fiecare are propria sa opinie" etc. Biblia o redă
corect: "Ne-am întors fiecare la calea lui" (Isa. 53:6).
(3) Utilizarea cuvintelor "lay", "lie", "lain" și "laid". Din nou, Biblia ne
oferă utilizarea corectă a acestor cuvinte. "M-am culcat și am dormit". "El mă
face să mă culc". "Să lăsăm deoparte orice greutate". Președintele Coolidge,
când a fost întrebat dacă
a avut vreodată vreo dificultate cu acești termeni a răspuns: "Când eram copil
și locuiam la o fermă și auzeam o găină cotcodăcind, era întotdeauna o
problemă pentru mine să știu dacă ea a ouat cu adevărat sau doar mințea!".
III.
LIMBAJUL FOLOSIT TREBUIE SĂ FIE PUTERNIC
Adică, cuvintele trebuie să exprime exact ceea ce are în minte vorbitorul.

Acest lucru nu este chiar atât de ușor pe cât pare, deoarece implică utilizarea
unor cuvinte specifice, prin care să se transmită nuanța potrivită de sens care se
dorește.
1. El ar trebui să fie un student al cuvintelor specifice
De multe ori am fost frapat de folosirea de către un vorbitor a unei fraze
alese, care a expus în mod adecvat și potrivit o anumită fază a adevărului divin.
Poate că puțini din audiență și-au dat seama de cantitatea enormă de efort
concentrat care a fost necesar pentru a inventa acea frază iluminatoare sau
pentru a selecta acea definiție excelentă, care a clarificat acea doctrină sau acel
termen abscons.
Unii scriitori laici celebri au mărturisit că au lucrat ore întregi la un
paragraf pentru a-și exprima gândul într-un mod cât mai clar, succint și
puternic. Un prieten al lui Thackeray l-a vizitat odată în prima parte a serii și l-
a găsit lucrând la o frază. Când s-a întors, patru ore mai târziu, autorul încă
lucra la acea propoziție, dar aceasta s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari
propoziții din limba engleză. Balzac, romancierul francez, petrecea frecvent o
săptămână la o singură pagină. Buffon, naturalistul francez, a scris timp de 50
de ani marile sale studii despre natură, pe care le-a recopiat de optsprezece ori
înainte de a le trimite la tipografie. Thanatopsisul lui Bryant a fost rescris de o
sută de ori înainte de a fi oferit lumii. Gerhard Dow, pictorul olandez, petrecea
cinci zile pictând o mână, iar odată a avut nevoie de o zi întreagă pentru a picta
o picătură de rouă pe o frunză de varză. Faimoasa Elegie a lui Gray, Scrisă în
curtea unei biserici din țară, a fost șlefuită timp de douăzeci de ani înainte de a
fi dată spre publicare. Este unul dintre puținele poeme din limba engleză al
cărui vers nu poate fi modificat în mod avantajos.
Există cuvinte în limba engleză care vor exprima exact nuanța de sens
necesară; dar aceste cuvinte trebuie să fie scoase la lumină în timpul studiului
înainte de a le face să apară în predică. Mark Twain a spus odată: "Diferența
dintre cuvântul corect și cuvântul aproape corect, este aceeași diferență care
există între un fulger și un fulger!" David nu a ales fără discernământ cele cinci
pietre cu care să-l înfrunte pe Goliat, ci doar pe cele care se potriveau exact
scopului său. La fel trebuie să procedeze și predicatorul cu cuvintele din
predica sa. Nu-i vor ieși din gură pe platformă cuvintele potrivite care nu i-au
fost împachetate în minte în timpul studiului.
2. Ar trebui să caute în mod constant să adauge cuvinte noi la vocabularul
său
Dacă poate adăuga un singur cuvânt nou în fiecare zi, rezultatele vor fi
surprinzătoare. Mai întâi trebuie să afle sensul specific al acestui cuvânt nou,
împreună cu pronunția corectă a acestuia. Apoi ar trebui să-l scrie de zece ori și
să-l folosească de zece ori în conversație. După aceasta, cuvântul este al lui
pentru tot restul vieții.
Dicționarul nu ar trebui să fie niciodată departe de cotul unui predicator.
Acest studiu al cuvintelor va deveni o ocupație fascinantă, dar și foarte
profitabilă. Un dicționar integral este de neprețuit, pentru că prin el se poate
descoperi etimologia sau derivarea cuvintelor. De asemenea, în acest mod se
poate aduna mult material pentru predică și se poate arunca o lumină nouă
asupra cuvintelor biblice. Reader's Digest dedică două pagini în fiecare număr
unor cuvinte specifice și intitulează în mod potrivit această secțiune: "Merită să
vă sporiți puterea cuvintelor".
Utilizarea Tezaurului Roget este practic esențială pentru acest studiu al
cuvintelor, deoarece oferă o gamă largă de sinonime (sau cuvinte care au
aproape același înțeles) și antonime (sau cuvinte cu înțeles opus). Consultarea
constantă a acestuia îl va salva pe vorbitor de la acea repetare nesfârșită a
acelorași cuvinte, care devine monotonă și strică atâtea discursuri.
Wordsworth a spus odată: "La ușa buzelor, gândul sau emoția invizibilă
capătă o formă sensibilă. Prin urmare, limba cea mai pricepută și antrenată este
cea care poate da gândului forma cea mai perfectă de vorbire. Câte o epopee
nevorbită, sau un sistem etic, sau o oratorie măreață se află în spatele unei
limbi incompetente, agonizând pentru o exprimare competentă!" Studiul și
rugăciunea serioasă și concentrată vor face mult pentru a deschide aceste buze
pentru a vorbi despre Cel pe care "nu L-am văzut, dar Îl iubim". Asemenea lui
David, și noi trebuie să ne rugăm: "Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea
va vesti lauda Ta" (Ps. 51:15).
3. De asemenea, ar trebui să studieze principalele figuri de stil.
O figură de stil este o variație de la utilizarea acceptată a cuvintelor și a
frazelor, prin care se simplifică exprimarea sau se dă un accent neobișnuit unei
idei. Există multe astfel de figuri de stil, cu care fiecare predicator ar trebui să
se familiarizeze. Să ne uităm la câteva dintre cele mai importante.
(1) O parabolă. Acest cuvânt provine din "para", = alături, și "ballo" = a
arunca. Prin urmare, înseamnă a arunca alături, alături de, sau alături de, sau a
compara. O parabolă învață un anumit adevăr comparându-l cu un adevăr deja
cunoscut, sau admis. Obiectul unei parabole este de a da un punct mai mare sau
o imagine mai mare discursului.
(2) Similare. Aceasta este asemănarea a două lucruri care, deși diferite în
alte privințe, au unele puncte de asemănare puternice între ele. Este o
comparație imaginativă. Un simbol este un fapt înlocuit cu un altul. Aceasta
este cea mai simplă dintre toate figurile. Atunci când spunem că un lucru
seamănă cu altul, folosim această figură. "Ca" și "ca" sunt cuvintele de
asemănare.
(3) A Tip. Prin aceasta se înțelege un fapt temporal sau fizic care este
utilizat pentru a
ilustra un adevăr spiritual. Poate fi un obiect, un loc, un eveniment sau o
persoană. Întotdeauna are o asemănare inconfundabilă cu adevărul pe care îl
ilustrează. De exemplu, un inventator realizează un model funcțional al mașinii
pe care a inventat-o. Acesta este mai precis și mai precis decât orice descriere
prin cuvinte. Acest model este un tip.
(4) O metaforă. Acest cuvânt provine din "meta" = peste și "phero" = a
transporta. Este o figură de stil fondată pe asemănare, prin care un cuvânt este
transferat de la un obiect căruia îi aparține în mod propriu, la un altul, și în așa
fel încât o comparație este implicită, deși nu este exprimată în mod formal. De
exemplu, dacă o persoană spune: "Omul acela este o vulpe", aceasta este o
metaforă. Dacă se spune: "Omul acela este ca o vulpe", aceasta este o
comparație. Într-o comparație, cele două subiecte, "om" și "vulpe", sunt
distincte atât în exprimare, cât și în gândire. Într-o metaforă, ele sunt păstrate
distincte în gândire, dar nu și în exprimare. Hristos a spus despre Irod: "Du-te
și spune-i vulpea aceea" (Luca 13:32). Iată alte câteva exemple: "Iacov și Ioan,
stâlpii Bisericii"; "Distrugeți acest templu"; "Acesta este trupul Meu"; "Eu sunt
ușa"; "Eu sunt adevărata viță de vie". Cu alte cuvinte, o metaforă este o figură
de stil în care un obiect este comparat cu un altul prin afirmarea faptului că este
celălalt.
(5) O alegorie. Aceasta este o metaforă extinsă sau prelungită (vezi Ps.
80:8- 15; Isa. 5:1-7 ca alegorii). Progresul pelerinului și Războiul sfânt, sunt
cele mai cunoscute alegorii.
(6) O epigramă. Aceasta este o vorbă ascuțită. Este un gând interesant,
înglobat ingenios în câteva cuvinte bine alese. Este arta de a pune o multitudine
de gânduri într-o propoziție scurtă. De exemplu, iată una dintre cele mai
cunoscute. Comentând miracolul apei preschimbate în vin, s-a spus: "Apa
conștientă și-a văzut Dumnezeul său și a roșit". Această afirmație îi este
atribuită lui Pope. Iată o alta: "Suntem mântuiți doar prin credință, dar nu prin
acel tip de credință care este singur". Iată una din
G. K. Chesterton, "Majoritatea evoluționiștilor par să știe totul despre veriga
lipsă, cu excepția faptului că aceasta lipsește!".
(7) Antiteză. Acesta provine de la "anti" = împotriva; și "thesis" = o
punere în scenă. În retorică, este o figură prin care contrariilor li se opun
contrariile. Este un contrast sau o opoziție de cuvinte sau de sentimente. Astfel,
uneori putem explica mai bine semnificația harului arătându-l în contrast cu
opusul său care, în acest caz, este legea sau meritul uman.
(8) Hiperbole. Aceasta provine din "hyper" = dincolo de; și "ballo" = a
arunca. Este o figură de stil care exprimă mult mai mult, sau mult mai puțin
decât adevărul. Este o exagerare permisă sau înțeleasă. Expresia, folosită de
Hristos, trebuie înțeleasă astfel atunci când a spus: "Se încurcă la un țânțar și
înghit o cămilă". Hristos spunea aici un adevăr, dar nu o afirmație reală a
faptelor. Există multe astfel de afirmații în Biblie.
(9) Ironie. Aceasta este o formă subtilă de sarcasm, în care aparenta laudă
este de fapt
transmite dezaprobare (vezi 1 Cor. 4:8-10; 2 Cor. 11:16-20).
(10) O analogie. În logică, este o formă de deducție prin care se
argumentează că, dacă două sau mai multe lucruri sunt în acord unul cu celălalt
într-unul sau mai multe privințe, probabil că vor fi în acord și în alte privințe.
(11) Aliterație. Aceasta constă în cuvinte care se urmează unul după altul
cu aceeași literă inițială. De exemplu, "Ajutorul ingenios al aliterației".
(12) Metonimic. În acest caz, un lucru este descris nu prin numele său
propriu, ci prin cel al unei realizări sau al unei circumstanțe incidente legate de
el. De exemplu, "Vocea a spus: "Strigă"" sau "Mergi pe urmele turmei".
(13) Sinecdocă. Aceasta înseamnă a pune partea în locul întregului. De
exemplu, "Toată carnea este iarbă". Aceasta înseamnă, bineînțeles, ființele
umane și durata vieții lor. În Cântarea Cântării 4:8, cuvintele "vizuina leilor",
s-ar referi la orice loc de pericol. În 1 Corinteni 14:19, expresia "cinci cuvinte",
este un număr exact care este pus pentru o cantitate generală.
(14) Apostrof. Constă în întreruperea unui discurs pentru a se adresa
direct unei sau mai multor persoane, care pot fi sau nu prezente; sau pentru a se
adresa unui obiect inanimat (vezi Is. 14:12-20).
(15)O viziune. Un lucru sau un eveniment care urmează să vină este
descris ca petrecându-se sub ochii vorbitorului (vezi Isaia 24).
(16)Personificare. În acest caz, lucrurile inanimate sunt creditate cu viață.
De exemplu: "Glasul sângelui fratelui tău strigă" (Gen. 4:10).
(17) Paradox. Prin aceasta se înțelege o contradicție aparentă. Un număr
destul de mare dintre acestea sunt enumerate în 2 Corinteni 6:8-10.
4. Ar trebui să evite expresiile banale
Acestea, din cauza repetiției lor dese, și-au pierdut mult din valoarea
pentru ascultător. De asemenea, clișeele ar trebui folosite cât mai rar posibil.
Un clișeu este un proverb stereotip. Există, de asemenea, un număr mare de
expresii ultra-pioase care, deși sunt curente și bine înțelese în anumite cercuri
ecleziastice, sunt complet lipsite de sens pentru cei din afara acelui cerc
particular.
Iată câteva dintre aceste expresii învechite și folosite în exces. "Fiecare
dintre ele". Aceasta este o expresie obișnuită pentru comercianții de baliverne
de la mijlocul unui târg județean. "Calea largă și aglomerată"; "Sunt aici ca să
vă spun"; "Prieteni iubiți"; sau, mai rău, "Iubiți". Toate acestea sunt foarte bune
din partea unui frate în vârstă, dar total nepotrivite pentru un predicator tânăr.
"Ascultați-mă!" "Așa cum am mai spus înainte și cum repet acum din nou".
"Pot să afirm fără teama de a fi contrazis cu succes." Acesta este un lucru
destul de preferat de oratorii politici. "Prietenul meu păcătos", "Dragi prieteni",
etc.
Recent, un scriitor laic a dat o listă cu câteva dintre aceste fraze banale și
prea uzitate, și și-a sfătuit cititorii să le memoreze în vederea eliminării
le din vocabularul lor. Lista a fost următoarea:
Sunt de acord să
nu fiu de acord
Clar ca un cristal
Grim Reaper
Toate în toate
Verde ca
iarba
Ordine din haos
Pentru a scurta povestea
pe scurt Fiecare dintre
ei Departe de a fi
exacte Puține și
îndepărtate între ele
De la rău la mai rău
Dacă adevărul ar fi
cunoscut După ce totul
a fost spus și făcut Fie
cum o fi Moment
psihologic Credeți-mă
pe cuvânt Accidente se
mai întâmplă
În sfârșit, în
mare
Și nu în ultimul rând
Adăugând insulta la
prejudiciu De fapt,
plictisit de moarte
Luminos și devreme
Un os de ceartă Din
vorbă în vorbă
Speriat de moarte
În ultimă instanță,
miezul problemei
Este de la sine înțeles
că
Oricât de mult aș urî
să o spun o dată
pentru totdeauna.
Cu adevărat și
cu adevărat, ca
să spunem așa
Până la capăt
Uzură
Știi la ce mă refer.
Un cerc vicios
Când totul este spus și
făcut, este de la sine
înțeles
5. El trebuie să fie atent în folosirea titlurilor divine

Un studiu al numeroaselor titluri scripturale pentru Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt se va dovedi util și va oferi o varietate de expresii atunci când ne referim
la fiecare dintre ei. Se aud uneori discursuri în care titlul complet al lui Hristos,
"Domnul Isus Hristos", este repetat la fiecare referire la El: uneori într-o
duzină de propoziții recurente. Cât de bine ar fi să ne referim la El în mod
variat ca: "Isus Hristos": "Domnul", "Fiul lui Dumnezeu", "Mântuitorul",
"Mielul lui Dumnezeu", "Fiul drag al lui Dumnezeu", "Domnul și Stăpânul
nostru", "Hristos", "Hristos Isus", "Fiul Omului", "Domnul slavei", "Omul de
la Calvar" etc.
Când se vorbește despre Tatăl, El poate fi numit "Dumnezeu", "Iehova",
"Domnul oștirilor", "Tatăl", "Tatăl veșnic", "Tatăl Sfânt", "Atotputernicul",
"Cel Preaînalt", "Dumnezeul dragostei" etc.
Sfântul Duh are multe titluri, cum ar fi: "Duhul veșnic", "Duhul lui
Dumnezeu", "Mângâietorul", "Duhul" etc.
Despre Biblie se poate vorbi în diferite moduri: "Scripturile", "Cuvântul
lui Dumnezeu", "Revelația divină", "Cuvântul lui Dumnezeu", "Cuvântul
adevărului", "Oracolele divine", "Cuvântul", "Cartea" etc.
IV. LIMBA UTILIZATĂ TREBUIE SĂ FIE PRONUNȚATĂ CORECT
Nimic nu este atât de bine calculat pentru a distrage atenția publicului ca

niște cuvinte cunoscute care sunt pronunțate greșit. Un vorbitor a ținut odată, în
fața unei audiențe numeroase, o foaie mare de hârtie albă care avea în centru o
mică pată neagră. La întrebarea sa: "Ce vedeți?", toți au răspuns: "O pată
neagră". Așa cum se aștepta vorbitorul, ei se concentraseră asupra micii pete și
nu observaseră marea întindere de hârtie albă și pură! La fel se întâmplă și cu o
predică. Ascultătorii se vor grăbi să marcheze mica pată neagră a unui cuvânt
pronunțat greșit și vor pierde din vedere marea hârtie albă a unui discurs altfel
excelent. Predicatorul ar trebui să-și facă un scop din a elimina posibilitatea ca
publicul să aibă "pete" în fața ochilor!
Odată, un tânăr și-a asigurat solemn audiența "că toată Scriptura a fost
dată pentru urâciunea (îndemnul) și insurecția (instruirea) lor în neprihănire!".
Satana este întotdeauna gata să smulgă sămânța bună a Cuvântului lui
Dumnezeu, iar greșelile de pronunție îi oferă o ocazie splendidă de a-și face
lucrarea mortală.
1. Un dicționar bun este esențial
Acesta trebuie să fie întotdeauna la îndemână și la îndemână. Orice cuvânt
cu privire la care există îndoieli trebuie căutat, iar sensul său real și pronunția
corectă trebuie învățate.
2. O Biblie de pronunție este utilă
Aceasta va oferi pronunția corectă a numelor și locurilor din Biblie și,
astfel, îl va scuti pe predicator de o mare parte din jena inutilă.
3. Fii un cititor exigent
Ar trebui să citiți cu un creion în mână și să notați toate cuvintele al căror
înțeles nu este clar, pentru a le căuta ulterior. În acest fel, se devine atât
student, cât și cunoscător al cuvintelor. Ripley, în rubrica sa "Credeți sau nu",
a făcut afirmația că nici unul din o sută de mii de oameni nu ar putea pronunța
corect toate cuvintele următoare: "Date, gratis, culinar, cocaină, gondolă,
versiune, impunător, chic, Caraibe și viking". Există cărți disponibile care
conțin liste de cuvinte care sunt cel mai des pronunțate greșit.
4. Mesajul bine îmbrăcat
Următorul articol excelent din pana regretatului Dr. Norman Bartlett,
profesor la Institutul Biblic Moody din Chicago, a apărut în The Moody
Monthly, în 1946. Cu permisiunea sa, întregul articol este reprodus. Este un
exemplu splendid de alegere atentă a cuvintelor, prin care el transmite clar,
concis și convingător mesajul pe care dorește să-l imprime în inimă. Se
intitulează "Mesajul bine îmbrăcat". Ocupă restul acestui capitol, cu excepția
ultimului paragraf.
Importanța unei bune stăpâniri a limbii din partea celor însărcinați cu

transmiterea Cuvântului Vieții poate fi cu greu exagerată. Evanghelia este de o
stirpe prea nobilă pentru a fi trimisă în zdrențe și zdrențe.
Un mesaj bine îmbrăcat este la fel de dorit ca și un vorbitor bine îmbrăcat.
Dicția neglijentă este la fel de impardonabilă ca și lenjeria murdară. Din
moment ce, așa cum Scriptura declară în mod repetat și clar, destinul veșnic al
sufletelor depinde de acceptarea sau respingerea mesajului Evangheliei,
lucrătorul creștin nu-și poate permite să își limiteze influența și să prejudicieze
mințile împotriva acestui adevăr mântuitor prin folosirea unui discurs neglijent.
În alte condiții, un mesaj transmis fără notițe are mari avantaje față de un
mesaj citit din manuscris sau memorat. Naturalețea este o cerință primordială a
elocvenței, și mai ales în discursul religios. Tot ceea ce are gust de
artificialitate este ruinător. Stilul vorbitorului ar trebui să fie ca o fereastră de
sticlă invizibilă, care atrage atenția, nu asupra sa, ci asupra
adevărul consacrat în ea.
Cum am putea, în vorbirea noastră, să stăpânim arta de a nu fi artizanali în
folosirea unei bune engleze? Una sau două sugestii pot fi utile.
Protecția împotriva afectării în dicție se găsește nu prin a da frâu liber
neglijenței naturale, ci prin a face ca atenția să devină naturală. Eficacitatea
vorbirii trebuie să devină naturală, dacă naturalețea vorbirii trebuie să devină
eficientă. Engleza neglijentă poate fi naturală, dar este un vehicul destul de
șubred al gândirii.
Ce se înțelege prin stăpânirea limbii? Cu siguranță, ceva mult mai mult
decât capacitatea de a înșira șiruri lungi de polisilabe. Verbozitatea nu
înseamnă elocvență. Există un astfel de lucru: cuvintele sunt la comanda
vorbitorului și nu vorbitorul la comanda cuvintelor.
Maestrul limbii este mai degrabă o discriminare atentă în utilizarea
cuvintelor decât o multiplicare nechibzuită a acestora. Pentru a folosi cuvintele
cu îndemânare pentru a exprima cele mai subtile nuanțe și distincții în gândire,
vorbitorul are nevoie de un vocabular bine aprovizionat.
Peisagistul nu folosește pensula unui pictor de case. Simfonia a IX-a a lui
Beethoven necesită mai mult decât un fluier de un ban pentru a fi redată cu
fidelitate. Adevărul care ne-a fost încredințat ne provoacă să nu precupețim
niciun efort în căutarea competenței în utilizarea limbii noastre materne.
Acest lucru nu este ceva care apare peste noapte. Este rodul disciplinei.
Necesită o aplicare neîncetată. Trebuie să dobândim stăpânirea cuvintelor în
afara platformei pentru a avea stăpânirea cuvintelor pe platformă. Cuvintele îl
așteaptă pe cel care așteaptă cuvintele. Cel care așteaptă cuvintele în studiu nu
va trebui să aștepte cuvintele la tribună.
Scriind mult și revizuind fără milă, observând modul în care folosesc

cuvintele și propozițiile cei mai buni oratori, notând și punând etichete
otrăvite pe încălcările bunei utilizări, lucrând la rebusuri, jucând
anagrame, răsfoind cărți de sinonime și antonime, versificând ca hobby -
acestea sunt câteva din multele modalități prin care ne putem mări
vocabularul și ne putem îmbunătăți stilul vorbit.
Cel care dorește să vorbească în mod acceptabil va face bine, în plus, să
se cufunde în capodoperele diferitelor tipuri de literatură.
Pentru unii poate fi util să aibă la îndemână un caiet pentru a nota
cuvintele noi pe măsură ce le întâlnesc. Dar asigurați-vă că, de îndată ce
este posibil, căutați definițiile acestor cuvinte într-un dicționar standard.
Iată o altă procedură care se poate dovedi a fi de o valoare practică mai
mare decât oricare dintre cele menționate până acum - fiți extrem de atenți
la tipul de
Engleza pe care o folosiți în conversațiile obișnuite și în contactele din
viața de zi cu zi.
Atenția în utilizarea limbii engleze în orice moment este cea mai
promițătoare cale, dintre toate cele menționate, pentru a ajunge la
stăpânirea publicului prin puterea și magia cuvintelor.
Auzim adesea spunându-se despre un orator renumit că discursurile sale
strălucesc de epigrame. Dar ce anume înțelegem prin epigrame? Pe scurt,
o epigramă este o propoziție cu o multitudine de gânduri în câteva
cuvinte. Este o capsulă de adevăr, un cartuș verbal.
După ce am făcut ca eficiența discursului să devină naturală prin
practica obișnuită, trebuie acum să ne asigurăm că, de la amvon, de la
tribună sau de la catedră, naturalețea discursului are un domeniu larg de
aplicare și libertate pentru a funcționa eficient.
Hrăniți izvoarele gândirii și lăsați izvoarele vorbirii să-și sape propriul
canal. Printr-o meditație prelungită și plină de rugăciune, încălziți-vă
mesajul până când, la figurat vorbind, acesta ajunge la fierbere într-o
expresie naturală și irepresibilă de gânduri pasionale.
Dacă cineva pune într-o alocuțiune suficientă profunzime de gândire și
plinătate de sentimente, poate conta pe faptul că aceasta va izbucni într-o
expresie frumoasă, ca jetul sclipitor al unei fântâni.
În Spania, după cum ni se spune, se pot vedea poduri masive aruncate
peste mici râuri. Motivul pentru o asemenea incongruență aparentă în ceea
ce privește dimensiunile este că, la începutul primăverii, aceste râuri,
alimentate de zăpezile topite din munții îndepărtați, se transformă în
torente umflate, al căror impact violent aceste poduri mari abia dacă pot
rezista. Râurile puternice de elocvență, care mătură audiențele prin
puterea limbajului, sunt alimentate de topirea unor vaste acumulări
verbale care se adună de-a lungul unei perioade de luni și ani.
Dar un vocabular care să se topească în râuri de elocvență rezistentă în
orele emoționante ale oratoriei, trebuie să fie înmagazinat cu răbdare și
perseverență prin zile lungi de disciplină severă și credincioasă.
Astfel se încheie sfatul înțelept al doctorului Bartlett pentru predicatori.

Un mare predicator a spus odată: "Să fii ascultat este primul lucru, deci fii
interesant. Să fii înțeles este al doilea lucru, deci fii clar. Să fii util este al
treilea lucru, deci fii practic. Pentru a fi ascultat este al patrulea lucru, deci
vorbiți ca niște oracole ale lui Dumnezeu."
35
ROSTIREA PREDICII
AR TREBUI SĂ AIBĂ GRIJĂ CUM VORBEȘTE .
Vocea umană este mijlocul dat de Dumnezeu prin care un mesaj dat de
Dumnezeu este transmis printr-un mesager dat de Dumnezeu pentru a îndeplini
un scop dat de Dumnezeu. Atunci când cineva ia în considerare vocea umană,
este condus, împreună cu David, să exclame: "Te voi lăuda, căci sunt
înfricoșător și minunat făcut!". (Ps. 139:14). Ce lucru minunat de complicat
este vocea umană! Gândurile multitudinare ale minții, în timp ce trec prin
aparatul delicat al corzilor vocale, al limbii și al buzelor, sunt miraculos
transmutate în cuvinte prin care aceste gânduri sunt transmise altora. Și mai
minunat încă, aceste cuvinte pot fi folosite de Dumnezeu pentru regenerarea
sufletelor!
I.
POSIBILITĂȚILE VOCII
Este imposibil de estimat posibilitățile extraordinare ale vocii umane, fie

în bine, fie în rău. Pentru bine, atunci când este cedată Domnului și folosită în
vorbire sau în cântec; pentru rău, atunci când i se permite să devină un
instrument pentru a îndeplini scopurile diavolului. Petru și-a dat seama de ceva
din valoarea ei pentru bine când a spus: "Dumnezeu a făcut alegere între noi ca
neamurile să audă prin gura mea cuvântul Evangheliei și să creadă" (Fapte
15:7). Ce minunat să fii un purtător de cuvânt al divinității!
Îndemnul lui Dumnezeu către Isaia a fost: "Strigă tare, nu cruța, ridică-ți
glasul ca o trâmbiță" (Isaia 58:1). Ioan Botezătorul, când a fost întrebat: "Ce
spui despre tine însuți?", a răspuns: "Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu"
(Ioan 1:23). Dumnezeu dorește ca poporul Său să fie voci pentru El, susținute
de o viață evlavioasă și consecventă. Pavel compară vocea umană cu o trâmbiță
și întreabă: "Dacă trâmbița dă un sunet nesigur, cine se va pregăti pentru
luptă?". (1 Cor. 14:8). El și-a dat seama, așa cum trebuie să facă toți, că
trompeta care dă poruncile în timpul unei bătălii trebuie să fie inconfundabil de
clară și distinctă, astfel încât fiecare soldat să poată auzi și înțelege mesajul
transmis prin ea.
Cu ceva timp în urmă a apărut o greșeală de tipar într-o revistă. Când se
citea 1 Corinteni 13:1, s-a scris: "Dacă vorbesc limbile oamenilor și ale
îngerilor și nu am claritate, sunt ca o aramă care răsună" etc. Iată adevărul într-
o eroare! S-a spus bine: "Există trei feluri de predicatori: Cei pe care nu-i poți
asculta, cei pe care îi poți asculta și cei pe care nu te poți abține să nu-i
asculți". În realitate, cel de-al treilea este singurul care merită numele de
predicator. Spurgeon le-a spus odată studenților săi: "Amintește-ți, atunci când
îți ridici vocea ca o trompetă", să îți amintești și de porunca: "Nu te face rău!".
II.CELE PATRU PUTERI ALE VOCII
Vocea posedă patru puteri: busolă, volum, pătrundere și melodie.

1. Compasul vocii
Prin aceasta se înțelege gama de înălțime pe care se întinde vocea.
Aceasta variază în funcție de individ. Există soprane, contralto, contralto,
tenori, baritoni și bași. Natura decide busola vocii.
2. Volumul vocii
Aceasta se referă la cantitatea de ton produsă. Unii au voci mai puternice
decât alții; dar vocile slabe, prin exerciții adecvate, pot fi considerabil întărite.
3. Pătrunderea vocii
Aceasta descrie distanța la care vocea poate fi auzită clar. Vocile copiilor,
deși nu sunt la fel de puternice ca ale adulților, sunt mult mai pătrunzătoare și
pot fi auzite la o distanță mult mai mare.
4. Melodia vocii
Aceasta se referă la flexibilitatea și la dulceața tonului.
III.
CELE TREI ÎNĂLȚIMI SAU REGISTRE ALE VOCII
Vocea umană are trei tonalități sau registre: grav, acut și mediu. Acesta
din urmă este cel care este folosit în conversație, iar predica este pur și simplu
o conversație susținută. Predicatorul ar trebui să se adreseze audienței sale ca și
cum ar comunica ceva de mare importanță pentru un individ, dar pe un ton
calculat să ajungă la toți cei din clădire. Acest lucru va face ca tonul și gesturile
să fie naturale. Discursul ar trebui să înceapă cu vocea de mijloc, dar, pe
măsură ce avansează, ar trebui să fie modificat în funcție de emoția exprimată.
După cum a spus cineva: "Emoțiile și pasiunile, cum ar fi bucuria, triumful,
sfidarea și rugămintea, sunt de obicei exprimate într-o tonalitate înaltă; în timp
ce solemnitatea, tristețea, admirația și frica vor necesita un ton mai scăzut al
vocii."
Acest lucru poate fi observat într-o conversație în care interlocutorul
descrie o experiență prin care a trecut. Observați cum trece de la un registru la
altul, pe măsură ce își continuă povestea. Este un procedeu perfect natural, fără
nimic stilat sau artificial în el.
IV. SCOPUL VOCII
Scopul său este de a permite vorbitorului să exprime publicului ceea ce

dorește să îi transmită. Astfel, propriile sentimente ale predicatorului ar trebui
să-și găsească expresia în tonul său și să fie comunicate publicului. Următorul
sfat bun a fost dat la o clasă de omiletică: "Începeți încet, mergeți încet,
ridicați-vă mai sus, luați
foc, să ne încălzim și să ne așezăm în furtună!" De-ar fi adevărat acest lucru
pentru toți cei care caută să propovăduiască Evanghelia, dar, din păcate, de
multe ori nu este așa!
V.CÂTEVA EXEMPLE SLABE DE UTILIZARE A VOCII
Când cineva se gândește în urmă și își amintește de numeroșii predicatori

pe care i-a auzit în diferite momente, cel puțin opt tipuri s-au imprimat
oarecum neplăcut în memorie.
1. Mormăitorul
(1) Descrierea lui. Această persoană încearcă să vorbească cu buzele
închise sau dă impresia că ține un cartof mic în gură. Ca urmare, publicul este
lăsat să ghicească ce înseamnă cu adevărat masa sau dezordinea de cuvinte
nearticulate. Un astfel de mormăitor, după ce s-a adresat audienței sale, i-a
remarcat unui prieten: "Ei bine, am făcut Evanghelia la fel de clară ca A. B.
C.". "Da", a răspuns prietenul său: "Dar ai uitat că oamenii ar fi putut la fel de
bine să fie D. E. F., pentru că abia au auzit un cuvânt din ce ai spus!"
Să sperăm că următorul cuplet se va dovedi a fi un factor de descurajare
pentru toți cei de acest fel: "Dacă de la amvon vin mormăieli nearticulate,
atunci, din bănci, se ridică nemulțumiri legitime."
S-a spus despre Mântuitorul nostru că "a deschis gura și i-a învățat"
(Matei 5:2). Unul dintre motivele pentru care "poporul era foarte atent să-L
asculte" era că El vorbea astfel încât toți să poată auzi (Luca 19:48). Când
ocazia o cerea, "El striga cu glas tare" (Ioan 7:28, 37; 12:44).
(2) Neservirea lui. Din moment ce este adevărat că "credința vine prin
auzire" (Rom. 10:17), atunci este imperativ ca predicatorul să fie auzit în mod
distinct. Dacă predicatorul, prin mormăielile sale nearticulate, împiedică acest
lucru, atunci el face audienței sale cel mai mare deserviciu imaginabil. De fapt,
el împiedică în mod pozitiv Cuvântul lui Dumnezeu să realizeze ceea ce
Dumnezeu dorește ca el să realizeze.
Un astfel de vorbitor ar fi bine sfătuit să tacă până când își va remedia
acest obicei neglijent și astfel să facă loc cuiva care poate vorbi în mod
inteligibil. Fiecare mormăitor ar trebui să ia în considerare în mod serios
cuvintele lui Pavel: "Există... multe feluri de voci în lume și niciuna dintre ele
nu este lipsită de semnificație. De aceea, dacă nu cunosc înțelesul glasului, voi
fi pentru cel care vorbește un barbar" (1 Cor. 14:10-11).
(3) Nevoia lui de o critică fidelă. Aici este momentul în care mentorul
nostru critic din public (care ar trebui să stea bine în spate) va fi de folos. Cu
siguranță este mult mai bine să fim mustrați de cei care ne iubesc și să profităm
de mustrarea lor, decât să locuim în paradisul nebunilor, imaginându-ne în
zadar că slujba noastră este profitabilă atunci când nu este nici auzită, nici
înțeleasă. Dacă aceste cuvinte sunt folosite pentru a transforma un mormăitor
inutil într-un vorbitor folositor, efortul va fi meritat cu prisosință. Lăsați
fiecare predicator să se provoace pe sine în mod onest în această privință și să
se examineze în mod critic, pentru a vedea dacă este sau nu un mormăitor.
(4) Leacul lui. Mormăitul poate și trebuie să fie vindecat. Ar putea fi un
plan bun să stai în fața unei oglinzi și să-ți privești gura în timp ce reciți un
verset din Scriptură. Prin acest mijloc se poate vedea dacă gura este sau nu
deschisă în timpul procesului. Ni se spune că Demostene, marele orator grec,
avea un ușor impediment în vorbire. Pentru a-l vindeca, el mergea zilnic pe
malul mării și, în mijlocul valurilor învolburate, exersa o enunțare clară, până
când s-a vindecat de impedimentul său. Ulterior, a devenit un orator al cărui
nume este de invocat, atunci când este vorba de claritatea gândirii și de
ușurința exprimării. Practica perseverentă va da rezultate uimitoare în această
direcție, iar compensația de a te adresa unui public care poate auzi și înțelege
cu adevărat, va merita toată strădania și munca depusă.
2. Urlătorul
(1) Descrierea lui. Acest predicator este exact opusul mormăitului. În
timp ce acesta din urmă nu poate fi auzit la cinci metri distanță, primul poate fi
auzit pe o rază de două străzi! El își începe predica cu un răcnet, continuă cu un
răcnet și sfârșește cu un răcnet, până când nervii auditoriului sunt frânți și
urechile îi dor literalmente de zgomot, din cauza acestei "dâre de țipăt" complet
inutile. Se pare că acest tip de predicator nu a învățat niciodată diferența dintre
fulger și tunet și îl confundă pe acesta din urmă cu cel dintâi. Dacă ar exista o
cauză îndreptățită pentru aceste țipete neîncetate, nu ar fi atât de rău; dar a le
impune uneiaudiențe mici sau într-un loc de întâlnire mic este, cel puțin, absurd
în extremis. De un astfel de predicator s-a plâns un băiețel: "Vorbește atât de
mult încât vreau să adorm; dar strigă atât de tare, încât nu pot!".
(2) Cauza acestor țipete. În mod ciudat, acest țipăt este uneori un camuflaj
pentru a acoperi propria conștiință de sine și nervozitate a vorbitorului, iar
acesta simte că trebuie să țipe sau să tacă, dar cu siguranță este posibil un
mijloc fericit.
Uneori, aceste strigăte sunt rezultatul faptului că un vorbitor pierde firul
discursului său și își imaginează că strigătul său va ascunde de auditoriu
dezamăgirea sa stânjenită. Această poveste este povestită despre Dr. Henry
Ward Beecher. Într-o zi, acest distins predicator, aflat în vacanță, a intrat într-o
mică biserică de țară. Tânărul predicator, care conducea slujba, a fost atât de
copleșit văzându-l pe marele doctor în fața lui, încât a pierdut firul discursului
său și a început să strige, iar în cele din urmă și-a încheiat predica într-o mare
confuzie a gândurilor și a vorbirii. După predică, Dr. Beecher l-a invitat pe
tânărul predicator să-l însoțească la locuința sa. Pe drum, tânărul l-a întrebat:
"Dr. Beecher, ați pierdut vreodată firul discursului dumneavoastră?". Marele
om a răspuns,
"Da, uneori o fac."
"Ce faci în astfel de circumstanțe?", a fost următoarea întrebare, iar
Beecher a răspuns grav: "Întotdeauna strig cât de tare pot!".
Există momente, desigur, în timpul unei alocuțiuni, când este nevoie de un
ton mai ridicat pentru a sublinia un anumit punct sau pentru a aduce la
cunoștință un adevăr de mare importanță, dar este impardonabil ca întreaga
alocuțiune să fie rostită în strigăte.
(3) Leacul de vindecare a țipătului. Oricare ar fi cauza acestui țipăt
continuu, ea trebuie eliminată, iar volumul vocii trebuie adaptat la mărimea
clădirii. O clădire va necesita un ton mai tare, iar alta va necesita un ton mai
moale. Experiența, plus bunul nostru prieten, mentorul, ne vor ajuta în această
direcție. Acesta ar trebui să fie așezat chiar în partea din spate a clădirii și,
nevăzut de restul audienței, să dea semnalele sale aranjate anterior. El ar putea
să-și pună degetele în urechi dacă tonul este prea puternic sau să-și astupe
urechile cu mâinile dacă tonul nu este suficient de puternic.
3. Cântecul
(1) Descrierea lui. Această formă de predicare constă într-un fel de
cântec, vocea urcând și coborând cu o curgere ritmică calmă, până când devine
un cântec de leagăn pentru mulți dintre cei prezenți. Oricât de mult ar încerca,
ei nu pot să-și țină ochii deschiși. În cele din urmă, în timp ce vocea
vorbitorului continuă să bântuie, ca un gest de autoapărare, unul după altul
cedează la cântecul de leagăn și sunt astfel curmați cu milă de suferința lor. O
astfel de predică nu reușește decât să ofere publicului o "cunoaștere din cap" a
vorbitorului. Un predicator celebru i-a spus odată unuia dintre plasatori: "Dacă
vedeți vreodată pe cineva adormit în public, vă rog să veniți la amvon și să mă
treziți!". Despre un predicator de acest tip, un om a scris odată: "Nu văd
niciodată ochii predicatorului meu, El le ascunde lumina divină; căci atunci
când se roagă, își închide ochii, iar când predică, pe ai mei!"
(2) Cauza. Acest cântec de cântec nu este deloc vocea naturală a
predicatorului, deoarece atunci când nu se află la tribună poate conversa destul
de inteligent, pe un ton frumos de conversație; dar în momentul în care urcă la
amvon, simte că este necesar să adopte această intonație specială a vocii, care
are un efect fatal de soporific asupra audienței. Această artificialitate palpabilă
a tonului de la amvon servește, de asemenea, la crearea de resentimente în
rândul ascultătorilor, împiedicând astfel receptarea favorabilă a mesajului.
Se spune că un profesor de teologie le-a spus studenților săi că testul unei
predici bune este acela de a obține un triplu efect: să emoționeze, să liniștească
și să satisfacă audiența. Săptămâna următoare, unul dintre membrii clasei sale,
fiind chemat să dea un raport despre predica pe care o ținuse duminică, a spus:
"Trebuie să fi fost o predică bună, pentru că am predicat doar de puțin timp
când jumătate din congregație s-a ridicat și a plecat, dovedind că a fost
emoționantă. Pe măsură ce
Am continuat, restul au adormit, demonstrând că era liniștitor. La încheierea
predicii, am auzit un bărbat remarcând: "M-am săturat de acest tip de
predică!", de unde am tras concluzia că predica fusese satisfăcătoare!".
Dacă tot vorbim de dormitul sub predică, poate că ar fi cazul să citim
povestea dramaturgului și a criticilor săi. Acest dramaturg a chemat laolaltă
mai mulți critici literari, pentru ca aceștia să îi spună părerea lor despre o nouă
piesă pe care o scrisese. În timp ce le citea piesa, a observat că unul dintre ei a
adormit. S-a oprit, l-a trezit pe cel care dormea și l-a întrebat indignat: "Cum
puteți să-mi dați părerea despre piesa mea dacă dormiți?". Criticul i-a răspuns
prompt: "Somnul este o părere!". Predicatori, luați aminte.
(3) Leacul. Odată conștient de tendința sa fatală de a cânta, predicatorul
cântăreț ar trebui să ia măsuri imediate pentru a remedia situația. El trebuie să
se hotărască cu hotărâre că va folosi doar vocea sa naturală la amvon. Nu se
poate sublinia niciodată îndeajuns de mult faptul că propria naturalețe de
exprimare este ceea ce este necesar în prezentarea mesajului evanghelic.
Predicarea ar trebui să înceapă și să continue în cheia de "si natural"; adică
predicatorul ar trebui să vorbească cu propria voce de conversație, dar pe un
ton calculat să ajungă la toți cei din clădire. Încă o dată, criticul prietenos ar
trebui să fie detaliat pentru a-l informa cu privire la orice abatere de la această
procedură.
4. Monotonă
(1) Descrierea lui. Acest lucru este chiar mai rău decât cântecul, pentru că
vocea lui nu are nici măcar o creștere și o scădere. Practic, nu există niciun
indiciu, nici pe față, nici în voce, nici în gesturi, al vreunei emoții. Omul de pe
stradă s-ar referi la un astfel de vorbitor ca fiind "dead pan". El își recită
mesajul într-un mod plat, incolor, lipsit de expresie, ca și cum ar fi ceva ce
trebuie încheiat cât mai repede și mai puțin dureros posibil. Tonul vocii este
făcut să sugereze, "ticăiturile somnoroase care leagănă faldurile îndepărtate",
mai degrabă decât discursul pasionat al cuiva care are un mesaj imperativ de
transmis unei rase pierdute și ruinate. Nu contează care poate fi tema:
denunțarea păcatului, avertizarea asupra judecății viitoare, apelul tandru al
Mântuitorului sau descrierea suferințelor lui Hristos; fiecare este descrisă pe
același ton rece și lipsit de expresie, fără nicio variație în viteza rostirii sau
pauze care să rupă insipiditatea monotonă a predicii. Aceasta servește pentru a-
l convinge pe ascultător de adevărul proverbului: "Chipul ia asupra sa forma
minții".
(2) Cauza. Deși este adevărat că unii oameni sunt mai emotivi decât alții,
totuși, dacă tema cu adevărat îi cuprinde inima vorbitorului, ar trebui să existe
cel puțin o anumită emoție evidențiată. Chiar și cel mai monoton predicator,
dacă ar vedea casa vecinului său în flăcări, ar striga: "Foc! Foc!", pe un ton
diferit de cel pe care îl folosește la amvon atunci când îi avertizează pe păcătoși
să fugă de mânia care va veni. Cu siguranță,
una este la fel de reală ca și cealaltă. Mesajul Evangheliei cere seriozitate din
partea vorbitorului, iar această seriozitate trebuie să se exprime în vocea sa,
care este mediul dat de Dumnezeu pentru a face ca gândurile sale să fie
articulate.
Dacă vorbitorul crede cu adevărat în mesajul pe care încearcă să îl
transmită publicului, acesta îl va afecta. Pe măsură ce diversele sale emoții sunt
stârnite, acestea se vor reflecta în expresia feței sale, în intonația vocii sale și,
de asemenea, în viteza de exprimare. În acest fel, sentimentele sale vor fi
comunicate publicului. Tonul vocii folosit în avertisment, este cu siguranță
diferit de cel folosit atunci când face apel la păcătos să se încreadă în
Mântuitorul. Predicatorul monoton lasă audienței sale impresia că nu a intrat în
adevăratul sens al mesajului pentru el însuși.
Un bătrân predicator a scris odată: "Fiți serioși; lăsați focul să ardă în
sufletul vostru; lăsați focul iubirii pentru suflete să fie aprins și alimentat în
prezența lui Dumnezeu! Apoi vorbește oamenilor ca unul care cunoaște și
simte puterea lucrurilor pe care le predică. Dacă nu ești serios, mai bine te-ai
duce la culcare decât să vorbești pentru Hristos!"
(3) Leacul. Generalul Booth, din Armata Salvării, a declarat că ar fi un
lucru bun dacă fiecare predicator ar putea fi trimis în iad timp de o săptămână,
pentru că s-ar întoarce de acolo cu pasiunea de a salva oamenii de la a merge în
acel loc îngrozitor. Predicatorul monoton ar face bine să se sature cu rugăciune
de realitatea subiectului său și apoi să vorbească ca și cum totul ar depinde de
el însuși în ceea ce privește eficiența mesajului său. Convingerea reală trebuie
să ducă la o exprimare corespunzătoare în voce și în comportamentul general.
Poate că recitarea cu voce tare a poeziei și citirea de narațiuni descriptive ar
putea fi un ajutor material pentru a asigura această varietate și expresie
necesară a tonului.
5. Scăpărătorul de voce
(1) Descrierea lui. Acest tip de predicator își coboară vocea la sfârșitul
fiecărei propoziții până când abia dacă mai este o șoaptă, astfel încât, de multe
ori, partea cea mai importantă a declarației este pierdută pentru audiență. De ce
un punct la sfârșitul unei propoziții ar trebui să aibă acest efect asupra unui
predicator este greu de spus, dar totuși îl are. El începe bine și prima parte a
propoziției este audibilă pentru toată lumea; dar, din păcate, pe măsură ce se
apropie punctul fatal, vocea este coborâtă până când restul este imposibil de
distins, cu excepția, poate, a celor care ar putea sta la mai puțin de un metru de
el și, din păcate, nimeni nu este atât de aproape! Există momente, desigur, când
vocea trebuie coborâtă pentru a fi accentuată, dar niciodată nu trebuie să fie
atât de joasă încât să nu poată fi auzită distinct de toată lumea. O "șoaptă de
scenă" este concepută pentru a fi auzită cu ușurință de un public numeros.
(2) Cauza. S-ar putea ca intenția șoptitorului să fie aceea de a produce o
impresie, dar acesta nu face decât să creeze o depresie. El trezește un sentiment
de supărare, din partea publicului său, față de acest obicei agravant al vorbirii.
Cauza poate fi
din cauza unei respirații defectuoase. Acest lucru poate fi ușor de remediat prin
câteva lecții de control al respirației de către un profesor de canto capabil.
(3) Leacul. Fiecare predicator, cu acest obicei neglijent și enervant, ar
trebui să se rupă de el tipărind cu litere mari: "Trebuie să-mi țin vocea ridicată
la sfârșitul propozițiilor mele", și să o așeze pe amvon, astfel încât să o aibă în
permanență în fața lui în timpul predicii. Prin această reamintire constantă, el
se va vindeca în curând de acest defect și, în felul acesta, va câștiga
recunoștința ascultătorilor săi. Cineva a spus răspicat: "Prea mulți predicatori
dau dureri cu vocea lor, în loc să se chinuie cu ea!".
6. Repetitorul
(1) Descrierea lui. Acest predicator persistă în a-și repeta propozițiile, la
nesfârșit, ca și cum ascultătorii săi ar fi fie surzi, fie incompetenți mintal. Prin
acest mijloc, un discurs de zece minute se prelungește în treizeci de minute, iar
audiența este făcută să simtă că timpul său a fost pierdut, inteligența sa a fost
ultragiată și răbdarea sa a fost pusă la grea încercare.
Expresia preferată a acestui vorbitor este: "Așa cum am mai spus și așa
cum repet și acum". Cu siguranță, dacă un lucru a fost spus clar o dată, nu ar fi
mai bine ca data viitoare să se spună altceva și astfel să se treacă mai departe la
declararea mesajului? De ce să ne mișcăm într-un cerc monoton de repetiții
nesfârșite și obositoare? Timpul unui predicator este cu siguranță prea prețios
pentru a fi irosit într-un asemenea mod total inutil. Despre un astfel de vorbitor
a scris cineva: "Lui Sir William Ramsey i-au trebuit șaisprezece ani pentru a
descoperi heliul, lui Curie treizeci de ani pentru a găsi radiul; dar acest om, în
mai puțin de cinci minute, poate produce plictiseală!".
Este foarte adevărat că una dintre regulile care guvernează accentul este
folosirea repetiției, dar aceasta nu se referă la tot ceea ce este în predică. A
sublinia continuu ceea ce este evident, sau a ilustra ceea ce a fost deja ilustrat,
sau a clarifica ceea ce a fost clarificat anterior, înseamnă a deveni ridicol. Ar
trebui să fim cu toții în gardă pentru a nu cădea în acest obicei de predicare.
Din nou, poetul ne vine în ajutor. Aceste versuri se intitulează, Redundant.
Omul pe care îl urăsc explică un fapt în cuvinte simple, iar

apoi, începând cu "Cu alte cuvinte", trece din nou prin el. Îl
urăsc pe acest om pentru că știu că el crede că sunt dens...
Cu alte cuvinte, el pare să creadă că nu am nici un pic de bun simț!
(2) Cauza. O astfel de predicare indică în mod clar o lipsă de pregătire

conștiincioasă din partea predicatorului și ar trebui să i se reamintească
îndemnul: "Nu folosiți repetări deșarte, cum fac păgânii" (Matei 6:7). Obiectul
predicării nu este de a umple treizeci de minute de timp, ci de a fi mesagerul
lui Dumnezeu, cu mesajul lui Dumnezeu, pentru ca sufletele nemântuite să fie
atinse și câștigate pentru Hristos, iar credincioșii să fie zidiți în credința lor cea
mai sfântă.
(3) Leacul. După ce un punct a fost clarificat pentru ascultători,
predicatorul trebuie să treacă la următorul punct și să procedeze astfel, în
progresie ordonată, până la concluzia sa. Ar trebui să urmărim să fim scurți,
astfel încât fiecare cuvânt să conteze. Pentru a face acest lucru, trebuie să
contestăm justețea fiecărui gând înainte de a-i da expresie și să căutăm astfel să
eliminăm paiele, astfel încât audiența să fie scutită de grija de a face acest lucru
pentru ea însăși. O încărcătură mare de fân în vrac poate fi comprimată într-un
balot foarte mic. Haideți să facem din predicile noastre baloturi și nu grămezi
de fân.
Din nou, utilitatea mentorului nostru va deveni evidentă. El ar trebui să fie
instruit să noteze cu atenție toate repetițiile și redundanțele inutile din predică.
În acest fel, predicatorul va fi pus în gardă împotriva acestui obicei pernicios
și, sperăm cu ardoare, va fi vindecat definitiv.
7. Ciocănitoarea de gât
(1) Descrierea lui. Acest stil de predicare constă într-o ușoară, dar cu totul
inutilă clătinare a gâtului la sfârșitul fiecărei propoziții și, uneori, în mijlocul
unei propoziții. Remarcile sale, dacă ar fi stenografiat, ar suna cam așa: "Dragii
mei (ah) prieteni, (er er) este (ahem!) cu mare (er er) plăcere că (ah) stau în fața
(ahem! ahem!) voastră (er, ah)"; și așa mai departe, până departe în noapte, ad
infinitum, ad nauseum.
(2) Cauza. Foarte adesea, această afecțiune se datorează nervozității
extreme a vorbitorului. De asemenea, poate fi cauzată de o ezitare naturală a
vorbirii. Din nou, poate proveni din lipsa unei pregătiri adecvate. Oricare ar fi
cauza, ea trebuie remediată, căci "astfel de lucruri cu siguranță nu ar trebui să
fie așa".
(3) Leacul. Acest obicei paralizant poate fi vindecat printr-o îngrijire
hotărâtă și minuțioasă, plus o autodisciplină rigidă. Poate că un pas în
vindecarea unui astfel de predicator ar fi ca acesta să citească un raport cuvânt
cu cuvânt al discursului său, cu toate "ahems", "er-er's" și "ah's" subliniate cu
cerneală roșie. Când se va confrunta astfel cu înregistrarea crimei sale, este de
sperat că va realiza enormitatea vinovăției sale și nevoia de pocăință și de
convertire adevărată, și că de acum înainte va rezista cu hotărâre tentației de a
introduce un "er", "ah" sau "ahem!" între propozițiile sale, sau chiar între
paragrafele sale!
Un alt ajutor ar fi ca el să exerseze cititul cu voce tare, în prezența
mentorului, pentru a reduce orice tendință de a se tacă în gât. Poate că citarea
unor versete din Biblie ar fi de ajutor. Cele mai eroice măsuri ar fi perfect în
regulă, pentru că un auditoriu se ofilește vizibil când cel care tușește în gât își
face drum obosit prin predică.
8. Răutăciosul
(1) Descrierea lui. Predica acestui predicator constă într-o serie de
remarci fără legătură între ele, care se pare că îi vin în minte în timp ce
vorbește. Aceasta lasă audiența să se întrebe unde vrea să ajungă, sau dacă are
cu adevărat ceva precis în minte, sau chiar dacă posedă o minte capabilă să
conțină ceva precis. El rătăcește de la Dan la Beer-Șeba și are câte ceva de spus
despre orice în general și nimic de spus despre ceva în particular. Acest tip de
predică amintește de descrierea pământului haotic; căci acesta era "fără formă
și gol, și întunericul era pe fața adâncului" (Gen. 1:2).
Asemenea unui vagabond, care rătăcește dintr-un loc în altul, răutăciosul
pare să nu aibă un loc de trai sigur. Dacă textul pe care l-a luat ar conține o
boală contagioasă, predica pe care o predică din el nu ar fi în pericol de a o
contracta! El amintește de un vânător de fluturi, în timp ce urmărește gândurile
rătăcite care îi zboară în fața privirii sale deloc încântătoare. Adesea începe o
ilustrație, dar nu reușește să o încheie, pentru că un alt gând îi atrage atenția și
pleacă în urmărirea lui. Astfel, el continuă să rătăcească fără țintă și apoi se
întreabă de ce publicul nu pare interesat de ceea ce spune, sau refuză să iasă la
rampă data viitoare când este anunțat să vorbească. Un învățător, vorbind
despre acest tip de predicare, a spus: "Un text este ca o poartă care se deschide
în grădina Domnului. Cu toate acestea, mulți predicatori, în loc să deschidă
poarta și să-i conducă pe oameni înăuntru pentru a culege florile și fructele, se
mulțumesc să se urce pe poartă și să se balanseze încoace și încolo."
După ce a ascultat unul dintre acești predicatori rătăcitori, un membru al
audienței a fost auzit remarcând: "Predica predicatorului mi-a amintit de
călătoria de descoperire a lui Columb". Când i s-a cerut să se explice, acesta a
răspuns: "Ei bine, când Columb a pornit în călătoria sa, nu știa unde se duce.
Când a ajuns acolo, nu știa unde se află. Când, în cele din urmă, s-a întors din
nou, nu a putut spune unde a fost!".
Poate că acest tip de vorbitor își bazează metoda de predicare pe o
interpretare greșită a acelui verset care îi descrie pe primii ucenici ca "mergând
peste tot, predicând cuvântul!". Astfel, răutăciosul își continuă drumul ocolit și,
asemenea cămilei în deșert, rătăcește mereu și mereu și nu știe niciodată cât de
uscat este!
(2) Cauza. Fără îndoială, această rătăcire este rezultatul lipsei unei
pregătiri adecvate. Neavând un plan precis pentru discursul său, el nu are o
temă precisă pentru discursul său; în consecință, când se ridică să vorbească,
nu are nimic precis de spus. Unii predicatori se ridică să vorbească pentru a
spune ceva, în timp ce alții o fac pentru că au ceva de spus. Fie ca noi să
aparținem celei din urmă categorii!
(3) Leacul. Astfel de rătăciri nu pot fi vindecate decât printr-o hotărâre
sfântă de a face și de a-și face timp pentru pregătirea atentă și plină de
rugăciune, care este atât de
esențiale pentru predicare. Scriptura ne poruncește să "toate lucrurile să fie
făcute cu decență și în ordine". Acest lucru include predicarea, precum și orice
altceva care se face pentru Domnul. Pregătirea ordonată a predicii face ca
discursul să fie prezentat în ordine, iar acest lucru contribuie la o receptare și o
reținere ordonată a acestuia de către cei care îl ascultă.
Mai sunt și alte tipuri de predicare de care ne putem aminti, dar aceste
exemple vor servi pentru a arăta cum este din păcate posibil ca mesajul să fie
stricat de mesager. Să cităm din nou cuvintele cu greutate ale lui Pavel către
Timotei: "Ai grijă de tine însuți și de învățătură" (1 Tim. 4:16). Am văzut că
omul și mesajul sunt strâns legate. Adesea, impresiile oamenilor despre mesaj
sunt determinate de părerea lor despre mesager.
Dacă, împreună cu Pavel, fiecare predicator are ambiția ca, prin vocea sa,
"să învețe și pe alții", atunci trebuie să se îngrijească, în măsura în care îi stă în
putere, ca nimic să nu împiedice vocea sa să fie cea mai bună pentru
Dumnezeu (1 Cor. 14:19). Vorbind despre Evanghelia care ne-a fost
încredințată, Pavel ne amintește că: "Avem această comoară în vase de lut" (2
Cor. 4:7). Prin aceasta se face referire la trupurile noastre, cu toate facultățile
lor. Fie ca aceste vase să fie atât de predate Domnului și atât de potrivite prin
studiu sârguincios și autodisciplină, încât Dumnezeu să poată fi glorificat atât
în mesaj, cât și în mesager!
VI. SFATURI
CÂTEVA PRIVIND CULTIVAREA VOCII
1. Fiecare individ este o personalitate distinctă

Nu există doi predicatori absolut identici în ceea ce privește aspectul,
personalitatea sau vocea. Dumnezeu se bucură de o varietate infinită. După
cum spune Cuvântul: "Există diversitate de daruri, dar același Duh; și există
diferențe de administrații, dar același Domn; și există diversitate de operațiuni,
dar este același Domn care lucrează totul în toate" (1 Cor. 12:4-6).
O predică adevărată face parte integrantă din predicatorul însuși și, prin
urmare, ar trebui să fie o expresie a propriei sale personalități. Să ne amintim
din nou frumoasa definiție a lui Beecher despre predicare: "Adevărul prin
personalitate". Numai în măsura în care personalitatea sa este pusă complet la
dispoziția lui Dumnezeu, predicatorul va îndeplini scopul lui Dumnezeu în
slujba sa. Trebuie să fie adevărat pentru el ceea ce Pavel a afirmat despre
credincioșii din Tesalonic: "Căci din voi a răsunat cuvântul Domnului" (1 Tes.
1:8).
2. Valoarea cultivării vocii
Africanii au un proverb: "Dumnezeu dă frumusețea, dar noi trebuie să-l
ajutăm". Deși este perfect adevărat că numai Dumnezeu poate transmite darul
predicării și al învățăturii; totuși, acest lucru nu îl scutește pe cel care primește
acest dar de necesitatea solemnă de a-l dezvolta și de a-l îmbunătăți prin
propriile eforturi persistente și de sacrificiu de sine. Talanții au fost dați
slujitorilor pentru ca valoarea lor să fie sporită
pentru Stăpân (Matei 25:14-30). Responsabilitatea constă pur și simplu în
răspunsul nostru
la capacitatea Sa.
(1) Fiecare ar trebui să fie pregătit să înlăture orice obstacol din calea sa.
O ilustrare a acestui lucru se găsește în învierea lui Lazăr. Hristos le-a poruncit
celor care se aflau de față să "îndepărteze piatra" care acoperea gura
mormântului. Domnul nostru ar fi putut foarte ușor să facă să fie îndepărtată
această piatră în mod miraculos, căci era atotputernic, dar nu a făcut acest
lucru. Există anumite lucruri pe care Domnul se așteaptă ca noi să le facem
singuri, căci divinitatea nu face miracole inutile. Prin urmare, fiecare predicator
ar trebui să fie foarte preocupat de ceea ce îl împiedică să fie cel mai bun
pentru Dumnezeu. Odată ce își dă seama care este această piedică, nu ar trebui
să-și dea pace până când nu va fi îndepărtat această "piatră".
Dacă este vocea lui, atunci ar trebui să se ocupe imediat de acest handicap
și să încerce să o îmbunătățească prin toate mijloacele care îi stau la îndemână.
Fiecare credincios este îndemnat să "se străduiască să se arate aprobat de
Dumnezeu" (2 Tim. 2:15 . ).
R. V
Această autoperfecționare înseamnă muncă și cu cât mai repede creștinul

se va confrunta serios cu acest fapt și se va ocupa de el, cu atât mai bine va fi.
(2) Câteva lecții de canto ar fi utile. Acestea ar trebui să se dovedească a
fi de mare ajutor pentru cei care au dificultăți de enunțare, au voci slabe sau ale
căror voci obosesc ușor și devin răgușite. Aceștia ar face bine să meargă la un
specialist al vocii cu adevărat competent, să se supună unei examinări
amănunțite și apoi să urmeze cu fidelitate tot ceea ce le prescrie acesta în
materie de exerciții pentru a remedia handicapul. Oricare ar fi costul, este o
bună investiție de timp, bani și efort.
Așa cum mergem la un medic, din cauza unei slăbiciuni a corpului, și îi
urmăm sfaturile, tot așa, cei care au probleme cu vocea să meargă la un
specialist, pentrucaacest organ, atât de esențial pentru propovăduirea Cuvântului lui
Dumnezeu, să fie îmbunătățit. Mulți dintre cei care au urmat acest sfat Îl laudă
acum pe Domnul pentru beneficiile pe care le-au obținut de pe urma lui.
Mulți predicatori nu au învățat niciodată să își folosească vocea în mod
corespunzător. Ei nu au învățat niciodată necesitatea folosirii diafragmei în
vorbire. Ei vorbesc din gât în loc să vorbească prin gât. În consecință, vocea lor
obosește curând și suferă de o suferință, care se numește "durerea de gât a
clericului". A învăța cum să produci tonurile din diafragmă ar face ca această
problemă să dispară. Prin intermediul acestor lecții vocale, vorbitorii vor
învăța, de asemenea, valoarea unei respirații corecte, plasarea vocii, producerea
tonurilor, înălțimea, penetrarea, calitatea și viteza vocii, precum și necesitatea
de a da consoanelor valoarea lor corectă. Arta enunțării corecte, așa cum este
afișată de un bun crainic de radio, nu trebuie cu siguranță să fie apreciată cu
ușurință.
care este adesea omis. Vocalele dau bogăție, iar consoanele dau
luminozitate a tonurilor.
Până nu demult, nimeni nu-și putea auzi propria voce. Odată cu inventarea
casetofonului, oricine poate auzi acum exact cum sună vocea sa pentru alte
persoane. Fiecare poate acum să descopere dacă enunțul său este bun sau nu.
Simpla elocvență, desigur, nu este un remediu pentru o vorbire slabă,
deoarece aceasta tinde să producă artificialitate. Școlarul care a încurcat
"electrocutare" cu "elocuțiune" și a definit-o pe aceasta din urmă ca fiind
"mijlocul prin care mulți oameni nevinovați au fost uciși", nu era atât de
rătăcit! O predică ar trebui să fie ceva mai mult decât "o operă de artă pozitivă"
sau "un mare efort intelectual". Este mult mai bine să nu te fi născut niciodată
decât să degenerezi în așa ceva. H. I. Philipps a definit caustic oratoria ca fiind:
"Arta de a face ca zgomotele profunde din piept să sune ca niște mesaje
importante din creier".
(3) Câteva exerciții în acest scop. Unul dintre cele mai bune exerciții
pentru a remedia orice deficiență a vocii este de a exersa cititul cu voce tare și
de a da accentul cuvenit fiecărui cuvânt important. Ar trebui, de asemenea, să
citească predici și literatură clasică și să acorde o atenție deosebită sonorizării
consoanelor. Ar trebui să încerce să simtă ceea ce citește și, pe măsură ce acest
lucru se face în mod constant, se va observa o îmbunătățire semnificativă, nu
numai în ceea ce privește enunțarea, ci și în ceea ce privește sentimentul sau
tonul vocii.
Din nou, este bine să luați anumite cuvinte cu care întâmpinați dificultăți
și să exersați repetarea lor, din nou și din nou, până când sunt articulate corect.
Ar trebui să se lucreze bine la terminațiile "g", cum ar fi "mergând, secerând,
semănând, făcând, venind" etc. Încercați apoi sunetele finale "ip, it, ik" etc.
Apoi exersați sunetele nazale, cu o propoziție de genul "Vânturile de dimineață
printre tei gem și murmură în zori, amestecându-se în mizeria pieptului meu,
făcând monotone de dor". Un vechi profesor de canto obișnuia să-și pună elevii
să se prefacă că bocetează și, în timp ce lunile lor erau astfel larg deschise, să
repete: "E mult prea devreme să te trezești!". Orice carte bună despre cultura
vocii va oferi o listă de exerciții utile prin care pot fi remediate aceste
deficiențe de vorbire. Pe măsură ce acestea sunt exersate (în particular,
desigur!), va fi surprinzător și îmbucurător să vezi îmbunătățirile pe care le va
aduce în enunțarea cuiva.
Prietenul meu John H. Manins, din Auckland, Noua Zeelandă, mi-a
acordat cu amabilitate permisiunea de a retipări următoarele extrase din
articolul său foarte util despre Predica, apărut în The Bible Expositor, din Noua
Zeelandă. Următoarele șapte paragrafe sunt preluate din acest articol.
Prin "rostire" se înțelege modul de a rosti un discurs sau o alocuțiune.

În predicare, este tot ceea ce ține de exprimarea verbală. Materia are de-a
face cu
cu ceea ce spunem, ci cu modul în care o spunem. O bună exprimare este
unul dintre cele mai mari și mai importante elemente ale predicării.
Demostene spunea: "Predicația este primul, al doilea și al treilea lucru în
oratorie"... Predicația este ceva ce putem dezvolta, controla și stăpâni...
Arta elocvenței începe în minte, nu în gură. Există legi care guvernează
arta vorbirii, la fel ca și cele care guvernează arta gândirii. Gândirea și
exprimarea trebuie să fie fuzionate împreună...Vocea este organul de
vorbire dat de Dumnezeu. Nu există nimic mai muzical, încântător și
glorios decât exprimarea corectă a vorbirii umane. Ea posedă un farmec
aparte.
Vocea umană este produsă de un sistem complex de organe, comparabil
cu mecanismul unui organ măreț. Suflul care controlează sistemul de
suflare, plămânii care reglează cantitatea de aer folosită în vorbire;
diafragma, organul de control al respirației; laringele, partea superioară a
tubului de suflare care conține corzile vocale și care este folosită în
producerea și modularea sunetului; epiglota, capacul de la capătul
laringelui; faringele, spațiul care primește aerul pentru a trece; palatul
moale și pasajele nazale. Utilizarea și funcționarea corectă a acestor
organe vocale determină vorbirea audibilă.
Sunetul își are originea în vibrația corzilor vocale cauzată de trecerea
aerului din plămâni. Combinația dintre buze, limbă, dinți etc. este cea prin
care acest sunet este modificat pentru a produce diferitele sunete ale
vorbirii. Următoarele exemple vor servi la ilustrarea acestui fapt.
1. Buzele, ilustrate în rostirea lui P. B., Posts, Rip, Bee, Board.
2. Limba și dinții, ilustrate în rostirea lui T. D., Tip, Eat, Did, Deed.
3. Buzele de jos și dinții de sus, ilustrate în rostirea lui F. V., Fat,
Feet, Eve.
4. Partea din spate a gâtului, ilustrată în enunțul lui K., Gay, Gear, Gain.
5. Limba și dinții, ilustrate în rostirea lui S. Z., Oaie, Azur.
6. Nasală, ilustrată în enunțarea lui N. M., Nine, Men, Ing, Ring.
7. Limba și dinții de sus, ilustrați în rostirea lui Th., Temă,
Coapsă, Cunună.
8. Limba și cerul gurii, ilustrate prin pronunțarea cuvintelor All,
Ill, Sell, Sail.
Practica utilizării acestor sunete poate fi făcută, ca de exemplu, A. pc..,
E. T., L. J., O. K., ON, V. L., etc.
Trebuie să vorbim pentru a fi auziți. Nu putem spera niciodată să
mișcăm voința sau să stârnim emoțiile oamenilor care nu ne pot auzi. Este
aproape o crimă să mormăi și să murmuri și să vorbești atât de neclar
încât să nu fii auzit. Cât de des
într-o adunare publică, vorbitorul trebuie să fie îndemnat să "vorbească
tare". Chiar ar fi trebuit să i se spună să vorbească. Nu atât lipsa de volum
a sunetului este cauza dificultății, cât calitatea slabă a sunetului. O șoaptă
poate fi auzită dacă în spatele ei se află calitatea vocii... În fața unui
auditoriu mare, ritmul de vorbire trebuie să fie mai lent decât în fața unui
auditoriu mai mic... Sunetul produs în interior trebuie lăsat să iasă. Să
vorbești cu buzele parțial închise este un defect rău.
Constricția gâtului este un adevărat obstacol. Ea diminuează aria sonoră
și produce un ton nefiresc, făcând vorbirea obositoare și auzul dificil...
Limba poate fi un membru ofensator în mai multe feluri. Pentru a permite
ca sunetul să circule fără obstacole, limba trebuie să fie ținută plată.
Tendința este de a arcui limba și de a produce astfel un sunet gutural, sau
de gât. Imobilitatea buzelor este o altă cauză a inaudibilității. Acest lucru
este evidențiat în greșeala obișnuită de a vorbi pe o parte a gurii. Observați
diferența de efect dintre a vorbi cu buzele strânse, apoi cu buzele libere.
Canon Fleming spune: "Aveți grijă de consoane, iar vocalele vor avea
grijă de ele însele." O greșeală frecventă este pronunțarea greșită a lui și.
Cei mai mulți vorbitori omit "d"-ul de la sfârșit. Ar trebui să se aibă grijă
să se articuleze toate silabele dintr-un cuvânt. Iată o listă pentru a exersa:
Oportunitate, introdus, produs, nevinovat, dificil, particularități, telefon,
purificat, recunoscut, vehicul, problemă.
Pentru a rezuma această secțiune oarecum lungă despre voce, vocea

predicatorului trebuie să fie clară și să fie auzită distinct de toți. Ea ar trebui să
reflecte cele mai intime sentimente ale sale și să le comunice audienței.
Rezultatul va fi o seriozitate și o sinceritate a prezentării care îi va impresiona
pe cei care îl ascultă că el crede din toată inima în adevărul propriului său
mesaj. Pavel o spune astfel: "Văzând deci că avem o asemenea speranță,
folosim o mare simplitate [îndrăzneală] în vorbire" (2 Cor. 3:12). În timp ce
"ne ridicăm glasul ca o trâmbiță", să ne amintim că ceea ce predicăm nu este
"Cuvântul oamenilor, ci, așa cum este în adevăr, cuvântul lui Dumnezeu, care
lucrează cu adevărat și în voi, cei care credeți" (1 Tes. 2:13).
O broșură a doctorului Herbert Lockyer, intitulată Voice Culture for
Speakers, a fost publicată de Walterick Publishers. Toți predicatorii ar face
bine să-și procure un exemplar al acestei splendide broșuri, deoarece conține și
alte sfaturi excelente cu privire la această chestiune importantă de îmbunătățire
a vocii.
36
ROSTIREA PREDICII
AR TREBUI SĂ AIBĂ GRIJĂ DE PUBLICUL SĂU
I.FIȚI ATENȚI LA PUBLIC
Pentru a face acest lucru, el trebuie să fie cu ochii pe ei. Pentru mulți,
acest lucru reprezintă o adevărată încercare și o dificultate din cauza unei
timidități naturale. Tuturor celor de acest fel li se adresează însărcinarea
încurajatoare a Domnului către tânărul Ieremia: "Spune-le tot ce-ți poruncesc;
nu te înspăimânta la fețele lor, ca să nu te încurc înaintea lor" (Ier. 1:17).
1. Impune respectul publicului
Ochiul uman are autoritate. Un public apreciază un predicator care,
asemenea fierarului din sat, "privește întreaga lume în față". Atunci când ochii
oratorului sunt fixați pe un punct invizibil de pe tavan sau pe un loc la fel de
invizibil de pe podea sau, mai rău, vorbește cu ochii bine închiși; el pierde, în
mare măsură, contactul personal cu publicul său. Această privire la auditoriu
trebuie practicată cu hotărâre și perseverență, până când devine un obicei fix.
Vorbitorul trebuie să vorbească nu numai de la inimă la inimă, ci și de la ochi
la ochi și de la față la față. La urma urmei, predicatorul este mesagerul lui
Dumnezeu către popor și acest lucru conferă o autoritate mesajului său. Prin
urmare, deși nu are încredere în carne, el ar trebui să aibă toată încrederea în
mesaj și să arate această încredere privindu-și audiența drept în ochi în timp ce
proclamă vestea bună.
2. Îi permite vorbitorului să vadă reacția ascultătorilor săi
În timp ce predicatorul își privește audiența, el va putea urmări efectul
mesajului și va vedea dacă aceștia îi urmează linia de gândire. O expresie
nedumerită va indica faptul că nu s-a făcut înțeles, iar acesta va fi semnalul
pentru o ilustrație sau un exemplu care să clarifice problema. Dacă există o
privire plictisită, aceasta îl va informa că devine prea prozaic și că este nevoie
de ceva pentru a revigora interesul întârziat. El poate percepe că unii încep să
ațipească și acest lucru, desigur, ar trebui să aibă ca efect trezirea
predicatorului. El poate fi capabil să perceapă neliniștea sufletească descrisă pe
unele chipuri și astfel să fie ghidat cu privire la cei pe care ar trebui să-i
abordeze pentru o conversație personală după întâlnire. Spurgeon obișnuia să
vorbească despre încântarea sa atunci când vedea efectiv oamenii înțelegând
adevărul Evangheliei și încredințându-se Mântuitorului în timp ce el predica.
Deseori vedea cum o viață nouă răsărea pe fețele indivizilor din audiența sa.
3. De asemenea, îi permite predicatorului să perceapă dacă audiența este
confortabilă sau
nu
Inutil să mai spunem că predicatorul trebuie să aibă grijă ca publicul său să
poată asculta
el în confort. Dacă încăperea este prea caldă, trebuie deschise ferestrele, căci
Cuvântul trebuie amestecat atât cu oxigenul, cât și cu credința. Atenție la
curenții de aer, căci aceștia produc răceală și creează disconfort. Fiți atenți la
lumini, fie în spate, fie chiar deasupra amvonului. Această strălucire nu numai
că este un disconfort pentru ascultătorii care doresc să se uite la vorbitor, dar se
va dovedi un stimulent suplimentar pentru mulți dintre cei prezenți să închidă
ochii și astfel să adoarmă. Stingeți toate aceste lumini înainte de a începe să
predicați și câștigați astfel recunoștința tuturor. În cazul în care există o
fereastră în spatele amvonului și predica urmează să fie ținută la lumina zilei,
această fereastră trebuie acoperită cu o umbră foarte închisă.
Predicatorul ar trebui să fie în permanență la comanda audienței și să fie
pregătit să acționeze în caz de urgență. Vorbitorul care nu-și privește audiența
pierde această comandă; de aici și sfatul dat în fruntea acestei diviziuni
particulare: "Ar trebui să-și privească audiența".
II.AR TREBUI SĂ FIE ATENT LA TIMPUL SĂU
Un filozof francez a spus odată: "Cel care vrea să trăiască trebuie să aibă
grijă de timpul său, pentru că timpul este materialul din care este făcută viața".
Timpul este un bun foarte valoros. Odată pierdut, nu mai poate fi recuperat
niciodată. În măsura în care predicarea implică utilizarea timpului, este esențial
ca perioada alocată acestei sarcini importante să fie folosită în cel mai bun mod
posibil.
1. Predicatorul trebuie să se informeze asupra duratei exacte a slujbei
(1) Acesta trebuie să planifice slujba în limitele timpului alocat. Durata
serviciului de cântări de deschidere ar trebui să fie determinată de limita de
timp pentru întreaga adunare, cu suficient timp rămas pentru un imn de
încheiere, dacă este necesar. Principala activitate a reuniunii este citirea și
predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și nu pentru cântarea de imnuri. Pentru o
întâlnire de o oră, cincisprezece până la douăzeci de minute ar trebui să fie
suficiente pentru imnurile de deschidere, rugăciunea și anunțurile; cu cinci
minute pentru imnul de închidere și rugăciunea de încheiere. Pentru o slujbă
mai lungă, acest lucru ar putea fi modificat. Acest lucru va lăsa în jur de
treizeci și cinci-patruzeci de minute pentru discurs. Acest timp ar trebui să fie
suficient, deși nu se poate adopta o regulă strictă și rapidă. Unele predici sunt
cu totul "prea lungi" la cincisprezece minute, în timp ce altele sunt "prea
scurte" la șaizeci de minute. Există predicatori - și predicatori!
(2) El ar trebui să înceapă ședința la timp . Ca principiu general, un
predicator ar trebui să înceapă întâlnirea la timp, chiar dacă este prezentă doar
o mână de oameni. Publicul se va acomoda curând la acest aranjament, cu
excepția acelei bande de incorigibili care nu par să poată veni niciodată la timp
pentru nimic și pentru care așteptarea nu este decât o pierdere de timp. Cu
siguranță este corect față de cei care au venit la timp să înceapă la timp. Ei au
venit înțelegând că slujba va începe la o anumită oră; prin urmare, începeți
punctual.
(3) Acesta ar trebui să încheie ședința la timp . Pârâul lui Tennyson care
murmura: "Oamenii pot veni și oamenii pot pleca, dar eu continui pentru
totdeauna" nu este un model pentru un predicator! El ar trebui să își facă o
treabă din a afla exact cât timp mai are de vorbit și, atunci când sosește timpul
pentru încheiere, ar trebui să se oprească. Luther obișnuia să-și sfătuiască
studenții: "Ridică-te bărbătește, vorbește clar și termină repede". Pe un anumit
amvon este fixată o placă de alamă, astfel încât predicatorul nu poate să nu o
observe. Pe ea sunt gravate cuvintele: "Binecuvântat este cel care își respectă
timpul. Cu adevărat, el va fi întrebat din nou!". George Elliot a remarcat odată:
"Binecuvântat este omul care, neavând nimic de spus, se abține de la a da
dovezi grăitoare ale acestui fapt!" Un predicator s-a plâns odată editorului unui
ziar că, în relatarea unei întâlniri la care vorbise, a fost numit "Neverend" în loc
de "Reverend Jones"!
Dacă o întâlnire a fost programată să înceapă și să se încheie la o anumită
oră, ar trebui să fie de datoria predicatorului să păstreze credința față de
oamenii care au venit pe această înțelegere. Acest lucru va inspira încredere în
vorbitor ca om de cuvânt. După un discurs deosebit de lung, un om a fost
întrebat ce părere are despre el. Tot ce a răspuns a fost: "Predicatorul a pierdut
cel puțin cinci ocazii excelente de a-și încheia discursul". Cineva l-a întrebat pe
portarul clădirii unei biserici dacă omul, care trebuia să vorbească, a terminat.
"Oh, da", a răspuns omul, "a terminat acum zece minute, dar încă nu s-a oprit!"
Fericit este omul care știe când a terminat și se oprește! Trebuie să dezvoltăm
arta fină de a face să coincidă punctul de terminare și punctul de oprire!
Predicatorul care are un "tren de gândire", dar nu are "instalații terminale"
pentru trenul său, nu reușește decât să își depășească primirea. Este de mirare
că victima epuizată a unui predicator cu discursuri lungi a mârâit odată: "Omul
care gândește la centimetru și vorbește la metru ar trebui să fie tratat cu
piciorul!". La aceasta, toți colegii victimei vor adăuga, fără îndoială, un
călduros "amin!". Când a fost informat că a fost inventat un instrument care ar
putea arunca vocea unui vorbitor la o milă, un om a remarcat: "Acum tot ce ne
trebuie este un instrument care să arunce vorbitorul la o distanță egală!". Cu ani
în urmă, un membru al Congresului, plictisitor și cu discursuri lungi, vorbea în
Cameră. În timp ce vorbea îndelung, la o lungime interminabilă, s-a întors spre
Henry Clay și a spus, pompos: "Dumneavoastră, domnule, vorbiți pentru
generația actuală, dar eu vorbesc pentru posteritate!" Clay a replicat: "Da, și mi
se pare că sunteți hotărât să continuați să vorbiți până când va sosi publicul
dumneavoastră!"
2. Atunci când împarte o ședință cu un alt vorbitor, acesta trebuie
să respecte timpul care i-a fost alocat.
Dacă o ședință trebuie să fie împărțită între doi vorbitori, este cu siguranță
un act de lipsă de curtoazie impardonabil ca unul dintre ei să monopolizeze trei
sferturi din timpul acordat, lăsându-i celuilalt vorbitor doar o mică parte din
timpul care îi aparținea de drept.
el. Să furi timpul unei alte persoane înseamnă să îi furi ceea ce nu îi va mai
putea fi redat niciodată; a dispărut pentru totdeauna. Ca să parafrazez celebrele
versuri ale lui Shakespeare: "Cine îmi fură poșeta fură gunoiul - a fost al meu,
este al lui, și a fost sclavul a mii de oameni; dar cel care îmi fură timpul meu
bun, mă jefuiește de ceea ce nu-l îmbogățește cu nimic, și mă lasă într-adevăr
sărac!".
Un astfel de act nu numai că este crud, dar reprezintă chintesența
egoismului. Proclamă, ca și cum ar fi: "Adresa mea este atât de importantă și
abilitatea mea este atât de mare, încât sunt sigur că nu veți dori să auziți ce are
altcineva de spus după ce termin eu!". Deși acest furt de timp este condamnabil
în extremis, este de temut că acest act de furt de platformă are loc adesea.
Acest lucru, mai mult ca sigur, nu ar trebui să fie așa.
Se povestește despre trei oratori care au fost invitați să participe la un
miting politic. Întrucât întrunirea trebuia să se încheie la o anumită oră, fiecărui
orator i s-au alocat patruzeci și cinci de minute. Cu toate acestea, primul
vorbitor a ocupat mai bine de o oră. Cel de-al doilea a vorbit o oră întreagă, iar
când s-a ridicat cel de-al treilea vorbitor, a avut la dispoziție doar cinci minute
pentru a-și rosti oratoriul. Cu toate acestea, el s-a ridicat nu numai în picioare,
ci și la înălțimea ocaziei, deoarece a ocupat cele cinci minute spunând o
poveste. El a început: "Cu ceva timp în urmă, un prieten fermier, specializat în
creșterea porcilor, m-a invitat să îi vizitez ferma pentru câteva zile. În prima zi
în care am fost acolo, l-am însoțit până la cotețe pentru a-l vedea cum hrănește
porcii. Când am observat că îi hrănea cu cartofi cruzi, m-am certat cu el și i-am
spus: "Nu știi că, dacă ai găti acei cartofi, porcii i-ar digera în jumătate din
timp?". Prietenul meu fermier mi-a aruncat o privire de dispreț și a pufnit: "Ce
le pasă porcilor de timp!"". Când vorbitorul s-a așezat la masă, niciunul dintre
cei prezenți nu a mai avut dubii cu privire la morala poveștii! Fie ca și fiecare
predicator să o pună la inimă și să se determine să nu devină niciodată un porc
de platformă!
Un trib african a inventat o metodă genială de limitare a duratei
discursurilor în timpul unei dezbateri, care are virtutea de a fi atât simplă, cât și
eficientă. În momentul în care persoana se ridică pentru a se adresa
congregației, trebuie să stea, fără sprijin, într-un picior. Doar atât timp cât își
menține această poziție incomodă își poate continua discursul. În momentul în
care pune celălalt picior pe pământ, discursul său se încheie! Cu siguranță se va
recunoaște că există un merit real în acest sistem. Cu siguranță că ar permite un
discurs "bine echilibrat" și nimeni nu ar putea să-l critice pe vorbitor afirmând
că "nu are un picior pe care să stea în picioare"!
3. E mai bine să lași publicul cu dorință decât cu dezgust
Este întotdeauna un principiu excelent să te oprești atunci când interesul
este încă viu, în loc să continui până când interesul se epuizează și lasă loc
plictiselii. C. H. Spurgeon a remarcat odată: "Este un lucru bun să lovești cuiul
în cap, dar nu continua să îl lovești după ce a fost înfipt, altfel lemnul se va
despica
și cuiul va cădea!"
4. Ar trebui să-și țină promisiunea făcută publicului
Un lucru deosebit de exasperant pentru un predicator este să promită o
concluzie rapidă și apoi să continue la nesfârșit. Auditoriul, auzind cuvintele
"Și în sfârșit, prieteni", își face curaj și așteaptă cu nerăbdare o eliberare rapidă
de suferințele sale; dar, din păcate, este sortit dezamăgirii, pentru că, după ce a
spus "în sfârșit", vorbitorul trece la final! Adevărul vechiului proverb,
"Speranța amânată îmbolnăvește inima", este astfel exemplificat, și mulți
înregistrează hotărârea mentală: "Nu voi mai ieși niciodată să îl aud pe acel
vorbitor!". S-a spus că cel mai lung cuvânt din limba engleză este cel care
urmează anunțului radiofonic: "Și acum, un cuvânt de la sponsorul nostru".
Întotdeauna este un principiu bun să te ții de cuvânt cu publicul. Dacă
predicatorul anunță: "Voi termina până la ora nouă", ar trebui să se asigure, ca
un punct de onoare, că își respectă promisiunea. În caz contrar, audiența poate
fi iertată pentru că se îndoiește de sinceritatea și de seriozitatea lui ca mesager
al lui Dumnezeu. În cazul în care vorbitorul vede că timpul său se scurge, el
poate oricând să își condenseze predica astfel încât să termine în timpul alocat.
Audiența nu va observa condensarea și va fi impresionată în mod favorabil de
fiabilitatea și punctualitatea sa.
37
ROSTIREA PREDICII
AR TREBUI SĂ AIBĂ GRIJĂ DE TEMA LUI
În timp ce modul în care predicatorul predă este important, acesta este

secundar față de ceea ce predă. Porunca Scripturii este "Predicați Cuvântul!".
I.
CARACTERISTICILE ACESTEI EPOCI ACTUALE
Aceasta este o epocă în care ultimul răcnet este considerat cel mai
important și cel mai bun. Predicatorul este tentat să inventeze și să introducă
ceva nou și surprinzător, în loc să expună ceea ce învață în mod clar Cuvântul
lui Dumnezeu. Există încă o mulțime de oameni care, ca unii din vechime, "nu-
și petrec timpul decât pentru a spune sau a auzi ceva nou" (Fapte 17:21).
Oricât de ridicole ar fi unele dintre aceste noi teorii, există întotdeauna o
mulțime de oameni care vor înghiți tot ce li se spune fără ezitare, deoarece
ființele umane sunt foarte creduli. Cei care refuză cu aroganță să accepte
adevărul lui Dumnezeu în lumină vor înghiți cu lăcomie minciuna diavolului în
întuneric. De fapt, atunci când o persoană respinge în mod deliberat
Evanghelia, chiar prin acest act își deschide mintea pentru a auzi și a primi cea
mai nebună eroare.
Biblia însăși vorbește despre acest lucru în 2 Timotei 4:3-4. Ni se spune:
"Va veni vremea când nu vor mai suporta învățătura sănătoasă, ci își vor
îngrămădi învățători după poftele lor, având mâncărimi de urechi; își vor
întoarce urechile de la adevăr și se vor întoarce la fabule." Este cu siguranță
evident că aceste zile au sosit. Ne confruntăm literalmente cu sute de "isme" și
"ologii" care au răsărit, cu o rapiditate asemănătoare ciupercilor, din toate
părțile.
Diavolul este ocupat, împreună cu "oastea sa de duhuri rele", să semene
sămânța rea a doctrinelor false prin care să orbească oamenii față de adevărul
Evangheliei harului lui Dumnezeu. O creștinătate apostată îi acordă tot ajutorul
în această direcție, deoarece invită și adăpostește efectiv la amvoanele sale
oameni care neagă în mod deschis adevărurile fundamentale ale credinței pe
care au promis solemn să o păstreze și pentru care sunt plătiți să o predice!
II.NECESITATEA PREDICĂRII ȘI ÎNVĂȚĂRII SCRIPTURALE
Cea mai mare nevoie de astăzi este de oameni talentați de Dumnezeu care
să predice Cuvântul lui Dumnezeu, fără teamă sau favoruri, în puterea Duhului
Sfânt. Scopul principal al predicatorului este de a-L prezenta pe Hristos ca
înlocuitor, salvator, suveran, securizator și satisfăcător al păcătosului.
Cuvintele acelui mare veteran ar trebui să vină ca o provocare pentru fiecare
credincios: "Predicați Cuvântul; fiți prompți la timp, la vreme, afară
la vreme; mustră, mustră, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare și învățătura"
(2 Tim. 4:2).
Rețineți aceste indicații: "Predicați Cuvântul"; nu știința, filozofia,
reforma civică, o guvernare mai bună, politica sau ultimul roman etc. Acest
lucru va necesita perseverență, căci trebuie să fie "la vreme și în afara vremii".
Cere curaj, deoarece implică mustrare și reproșuri. Implică seriozitate, pentru
că trebuie să existe un îndemn îndelungat. Cere vigilență, căci este îndemnat să
"vegheze... în toate lucrurile". Necesită răbdare, căci rezistența este una dintre
calificări. Sugerează zel, pentru că el trebuie să "facă lucrarea unui
evanghelist". În cele din urmă, cere credincioșie, căci el trebuie să "facă
dovada deplină a slujbei sale".
Dr. Alexander Whyte, le-a scris colegilor săi predicatori următoarele: "Nu
este gloria lui Dumnezeu în mântuirea ascultătorilor tăi motivul principal și
scopul cel mai de seamă atunci când te apuci să fii pastor? Dacă ne-am păstra
în întregime fideli acestui motiv în predicarea noastră, nici lauda oamenilor nu
ne-ar umfla, nici vina lor nu ne-ar amărî și nu ne-ar dărâma. Fiii mei în slujba
Domnului nostru Isus Hristos, începeți încă de la începutul slujbei voastre, și
înainte de a o începe, să aveți inimile voastre curate și pure în voi în ceea ce
privește motivele pe care le aveți în predicarea voastră. Predicați pe Domnul
nostru; predicați pe Isus Hristos și pe Cel răstignit. Și predicați fiecare predică
a voastră pentru mântuirea ascultătorilor voștri. Fugiți, ca de otrava însăși care
este, de orice alt gând, de orice alt motiv și de orice altă suflare de motiv în
predicarea voastră! Predicați absolut tot ce aveți mai bun în fiecare zi a
Domnului care revine. Dar în nici o zi a Domnului să nu faci din predicarea
bună motivul sau scopul tău. Predicați absolut tot ce aveți mai bun, pentru că
Domnul zilei este Domnul și Stăpânul vostru, și pentru că El este cel mai bun
Stăpân, și cel mai bun text, și cea mai bună laudă și cea mai bună răsplată
pentru predicare."
Un bătrân evanghelist i-a sfătuit odată pe frații săi mai tineri să predice:
"O Evanghelie completă - Hristos și nimic mai puțin. O Evanghelie simplă -
Hristos și nimic mai mult. O Evanghelie-Hristos pură și nimic altceva". Un
predicator celebru a mărturisit: "Am predicat filozofia și oamenii au aplaudat.
L-am predicat pe Hristos și oamenii s-au pocăit!".
Dacă diavolul nu-l poate face pe predicator să înghită doctrina falsă,
atunci va încerca să-l abată de la drum, trecându-l într-o discuție despre lucruri
neesențiale sau despre chestiuni controversate care nu au nicio importanță
pentru audiență. Prin urmare, predicatorul trebuie să decidă că, prin harul lui
Dumnezeu, își va dedica viața predicării lui Hristos întrupat, răstignit, înviat,
înălțat, glorificat, care mijlocește și se întoarce din nou, chiar dacă o astfel de
predicare este "pentru iudei, o piatră de poticnire, iar pentru greci, o nebunie"
(1 Cor. 1:23).
III.
CALITĂȚILE UNEI PREDICI EFICIENTE
O predică eficientă trebuie să fie plină de trei lucruri. Ar trebui să fie plină
de
Duhul Sfânt și eliberat în energia și puterea Lui. Ar trebui să fie plină de
Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce îi conferă autoritate în fața auditoriului. Ar
trebui să fie plină de Hristos, centrul și esența mesajului. "Noi nu ne predicăm
pe noi înșine, ci pe Hristos Isus, Domnul, și pe noi înșine, robii voștri, din
pricina lui Isus" (2 Cor. 4:5). Un predicator irlandez a fost acuzat odată că se
îndepărtează de subiectul său. Cu o inteligență promptă, el a răspuns: "Da, mă
pot îndepărta de subiectul meu, dar, slavă Domnului, nimeni nu mă poate acuza
că mă îndepărtez de Obiectul meu, Hristos!"
Răposatul Dr. Archibald Brown i-a sfătuit pe tinerii
predicatori astfel: "1. Evanghelia este un fapt, de aceea
spuneți-o simplu.
2. Este un fapt vesel, de aceea spuneți-l cu bucurie.
3. Este un fapt încredințat, deci spuneți-l cu fidelitate.
4. Este un fapt de o importanță infinită, de aceea spuneți-l cu
toată seriozitatea.
5. Este un fapt de iubire infinită, de aceea spuneți-l cu sentiment.
6. Este un fapt greu de înțeles, de aceea îl spunem prin ilustrație.
7. Este un fapt despre o Persoană, de aceea propovăduiți-L pe Hristos!"
IV. DISTINCȚIA DINTRE UN EVANGHELIST ȘI UN ÎNVĂȚĂTOR
Aceste daruri sunt destul de distincte. În linii mari, distincția dintre

predicator și învățător constă în faptul că predicatorul proclamă mesajul, în
timp ce învățătorul explică mesajul. Mulți evanghelisti buni au fost stricați
pentru că și-au imaginat că anii de experiență în evanghelizare îl potrivesc
pentru o slujbă de predare, în timp ce predarea este un dar distinct de cel de
evanghelizare. Este adevărat că, uneori, aceste daruri sunt combinate într-o
singură persoană, ca în cazul lui Pavel, de exemplu, dar cel mai adesea ele sunt
destul de distincte.
V. CELE ȘAPTE ADEVĂRURI CARDINALE ALE EVANGHELIEI
Care ar trebui atunci să fie tema predicatorului Evangheliei? Scopul său ar

trebui să fie, în fiecare mesaj evanghelic, să prezinte cel puțin șapte mari
adevăruri cardinale ale Evangheliei. Ar fi un bun test dacă fiecare predicator și-
ar examina discursul său despre evanghelie pentru a descoperi dacă aceste
șapte adevăruri au fost enunțate într-o formă sau alta.
1. Nevoia de Evanghelie, sau ruina prin cădere
Acest lucru nu este deloc popular, dar este esențial să îl proclamăm, dacă
vrem să aducem la cunoștință nevoia păcătosului. Adevărul depravării totale a
omului este prea puțin auzit astăzi de la amvon. Prin aceasta se înțelege
incapacitatea totală a omului de a înțelege adevărul divin, în afară de o
revelație de la Dumnezeu Însuși.
Nevoia omului, ca păcătos ruinat, pierdut, vinovat, neajutorat, fără
speranță și care merită iadul, trebuie să fie predicată fără nici un sunet nesigur
(vezi Rom. 3:10-23). Oglinda Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie ținută
drept în fața păcătosului și el trebuie să
să fie făcut să vadă că este:
(1) Un păcătos prin natură și practică (Rom. 5:12; Ps. 51:5; Ef. 2:1-3)
(2) Înstrăinat de Dumnezeu (Ef. 4:18; Col. 1:21)
(3) vrăjmaș cu Dumnezeu (Rom. 5:10)
(4) Incapabil de a-I plăcea lui Dumnezeu (Rom. 8:5-8)
(5) rătăciți și pierduți în păcat (Isaia 53:6; 2 Corinteni 4:3-4; Luca 19:10)
(6) Vinovat înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:19)
(7) Neputincios să se mântuiască singur (Rom. 5:6; Gal. 2:16; Ef. 2:8-9)
(8) Merită doar moartea veșnică (Ef. 2:3; Rom. 6:23; Apoc. 20:11-15)
Omului natural trebuie să i se arate că nu trebuie să păcătuiască pentru a
deveni păcătos, ci că el păcătuiește pentru că este păcătos din naștere. Adam,
ca urmare a actului său de neascultare, a dobândit o natură păcătoasă, pe care a
transmis-o tuturor urmașilor săi. Diferența dintre păcat și păcate este aceeași cu
diferența dintre izvorul unui râu și debitul său, sau rădăcina unui copac și
fructul său: una provine din cealaltă.
2. Furnizarea Evangheliei, sau răscumpărarea prin sângele prețios al lui
Hristos
Odată ce nevoia păcătosului a fost clar expusă, predicatorul ar trebui să
vorbească mult despre lucrarea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu.
Spurgeon spunea că întotdeauna a luat o scurtătură spre Calvar în fiecare
predică despre Evanghelie pe care a predicat-o. În timpul primului mare război
mondial, când mii de soldați se înregimentau pentru front, prietenii și rudele lor
strigau la plecarea trenului: "Dați-le (inamicului) iadul!". În același timp, un
tată și-a luat rămas bun de la unicul său fiu, care se întorcea la postul său
singuratic de pe câmpul de misiune din străinătate. Când trenul a început să se
pună în mișcare, el a strigat: "Băiatul meu, dă-le pe Hristos!". Haideți să facem
mult caz de Hristos și de sângele prețios și să prezentăm în așa fel lucrarea Sa
răscumpărătoare încât sufletele să fie conduse să se odihnească în lucrarea Sa
terminată și să se încreadă în El ca Mântuitor și Domn personal. Prin urmare,
trebuie să predicăm:
(1) Dumnezeirea esențială și veșnică a Persoanei Sale (Ioan 1:1-3; Evrei
1:1-3; Col. 1:16-17)
(2) Taina și miracolul întrupării Sale (1 Tim. 3:16; Luca 1:35)
(3) Harul și scopul venirii Sale (2 Cor. 8:9; Marcu 10:45; Matei 9:13;
Luca 19:10)
(4) Virtutea și valoarea jertfei Sale de înlocuire (1 Corinteni 15:1-3)
Faceți mult caz de sângele prețios și explicați-i semnificația (Lev. 17:11).
(5) Dispoziția deplină și finală a mântuirii Sale (Evrei 9:24-28; 10:12;
Ioan 19:30). Lucrarea care mântuiește a fost făcută în întregime. Evanghelia nu
ne aduce o lucrare de făcut, ci un cuvânt de crezut despre o lucrare care a fost
deja făcută.
(6) Semnificația învierii Lui victorioase și a glorificării (Faptele
Apostolilor
17:31; Rom. 1:4)
(7) Eficacitatea slujbei Sale prezente în ceruri (Evrei 7:25)
(8) A doua Sa venire, așa cum îi afectează atât pe cei credincioși, cât și
pe cei necredincioși (1 Tesaloniceni 4:13-18; Apoc. 20:10-15)
3. Porunca Evangheliei, sau pocăința față de Dumnezeu
Să nu dăm greș în acest sens.
(1) Hristos a insistat asupra acestui lucru (Luca 13:3)
(2) Dumnezeu o poruncește (Faptele Apostolilor 17:30)
(3) Pavel a predicat-o atât în public cât și în particular (Fapte 20:21).
Pocăința este o schimbare a minții, produsă în păcătos de către Duhul
Sfânt, care are ca rezultat o schimbare a atitudinii sale față de lucrurile
spirituale și are ca rezultat o schimbare de acțiune față de Hristos, pe măsură ce
răspunde la mesajul Evangheliei.
4. Condiția Evangheliei, sau primirea lui Hristos ca Mântuitor și
mărturisirea Lui ca Domn al vieții
Acesta este marele scop al Evangheliei. Predicatorul ar trebui să proclame,
să dovedească, să înfățișeze și să convingă în așa fel încât păcătosul pocăit să
fie determinat să creadă vestea cea bună, să se încreadă în Hristos ca Mântuitor
personal și să-L aibă de acum înainte ca Domn al vieții sale (Rom. 10:9-10).
Păcătosul ar trebui să fie îndemnat să
(1) Veniți la El (Matei 11:28; Ioan 10:9)
(2) Credeți în El (Faptele Apostolilor 16:31; Ioan 3:16)
(3) Ascultați-L (Ioan 5:24)
(4) Primiți-L (Ioan 1:12; Apoc. 22:17)
(5) Să-L ascultăm (Rom. 1:5; Mat. 7:24-27)
(6) Privește la El (Isaia 45:22)
(7) Să se încreadă în El (Ef. 1:13), adică să se încredințeze Lui (2
Tim. 1:12)
Să nu omitem să subliniem domnia lui Hristos și să clarificăm ce implică
mărturisirea credinței în Hristos. A crede în Hristos înseamnă că, de acum
înainte, credinciosul îi aparține lui Hristos, cu duhul, sufletul și trupul; și că el
trebuie să dovedească acest lucru prin comportamentul care se cuvine unui
creștin (1 Cor. 6:19-20).
5. Rezultatul Evangheliei, sau regenerarea prin Duhul Sfânt
Nevoia de viață spirituală este declarată de Hristos în cuvintele: "Trebuie
să vă nașteți din nou [de sus]". Această nevoie este acum satisfăcută prin
locuirea Duhului Sfânt și prin împărtășirea de către El, credinciosului, a unei
naturi divine, (Ef. 1:13).
(1) Locuirea Sa în credincios (1 Cor. 6:19-20)
(2) Împărtășirea de către El a unei naturi divine credinciosului (Rom.
8:15; 2 Pet. 1:3-4). La fel cum un părinte pământesc își comunică natura fizică
urmașilor săi prin naștere; tot așa Dumnezeu împărtășește, prin noua naștere, o
natură spirituală copiilor Săi.
(3) Îndrumarea credinciosului de către El (Rom. 8:14; Ioan 16:13). Duhul
Sfânt călăuzește prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, pe care l-a
inspirat, și niciodată nu îl determină pe credincios să facă ceva contrar
acestuia.
(4) Roadele Lui în creștin (Gal. 5:22-26). Pe măsură ce El este lăsat să
locuiască nestingherit în credincios, efectul va fi văzut de alții în această roadă,
cu noua ei calitate, spre Dumnezeu, spre om și spre sine.
(5) Împuternicirea Sa pentru slujire (Fapte 1:8; Ef. 1:19-20; 3:16-21; Zah.
4:6) Astfel, "Excelența puterii să fie de la Dumnezeu și nu de la noi" (2 Cor.
4:7). Toată puterea necesară, pentru orice sarcină necesară, este pusă la
dispoziție prin prezența omnipotentă a Duhului Sfânt care locuiește în noi.
6. Solemnitatea Evangheliei, sau responsabilitatea ascultătorului
Acest lucru trebuie să fie subliniat, iar responsabilitatea fiecărui ascultător
al Cuvântului trebuie să fie perfect clară.
(1) Dumnezeu dorește mântuirea păcătosului (Ezec. 33:11; 1 Tim. 2:4-5;
Rom.
2:4)
(2) Dumnezeu a oferit o mântuire pentru păcătos (Ioan 3:16; Ef. 2:4-7).
Dumnezeu a făcut eforturi infinite pentru a face posibilă mântuirea tuturor.
(3) Dumnezeu vestește, prin slujitorii Săi, această mântuire păcătosului
(Marcu 16:15; Evr. 1:1)
(4) Dumnezeu îl va considera pe fiecare ascultător al Cuvântului
responsabil pentru reacția sa la Evanghelie. (Ioan 12:47-48). Mult mai bine să
nu fi auzit niciodată Evanghelia, decât să auzi și să refuzi mântuirea oferită.
Rețineți cuvintele Mântuitorului: "Bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-
ar fi născut niciodată" (Marcu 14:21).
7. Pedeapsa respingerii Evangheliei, sau pedeapsa veșnică asupra
celui care îl respinge pe Hristos
Trebuie să avem grijă, atunci când vorbim despre acest lucru, să nu-L
acuzăm pe Dumnezeu de răzbunare. Ar trebui să fie lacrimi în inima
predicatorului atunci când este proclamată această realitate solemnă. Ar trebui
să se sublinieze că:
(1) Această retribuție este faptică. Este reală și nu o simplă invenție
mitologică pentru a speria oamenii. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit mult
despre ea (vezi Mat. 11:19-24; 12:36-37; 12:41-42; Luca 16:19-31; Marcu
9:43-48; Mat. 25:41; Ioan 3:36; Marcu 16:16).
(2) Această pedeapsă este veșnică. Același cuvânt folosit pentru a descrie
durata eternă a pedepsei asupra celor pierduți este folosit și pentru a descrie
durata binecuvântării celor mântuiți. "Veșnic" și "veșnic" sunt cuvinte sinistre,
atunci când se referă la pedeapsă și mânie.
(3) Această pedeapsă este meritată. Respingerea, disprețul sau neglijarea
în mod deliberat a Fiului lui Dumnezeu și a mântuirii pe care El a oferit-o cu
un cost atât de precis, merită și are ca rezultat izgonirea veșnică din prezența Sa
(vezi Apoc. 6:15-17). "Aceste
va pleca" (Matei 25:46). Un necredincios a strigat odată: "Iadul ar fi un
refugiu, dacă m-ar putea ascunde de încruntarea Ta".
VI.ADMINISTRAȚIA CERE O ÎNDEPLINIRE FIDELĂ A MANDATULUI DE ADMINISTRATOR AL EVANGHELIEI
Predicatorii Evangheliei nu au fost lăsați singuri în alegerea temei lor.

Domnul le-a încredințat acest lucru. Este obligația lor solemnă de a fi
credincioși sarcinii, indiferent cât ar costa aceasta. Domnul să ne dea ca, în
calitate de vestitori ai Săi, să fim administratori loiali ai acestei încrederi sacre
și să veghem asupra temei noastre, care este tema temelor: Hristos, Mântuitorul
atotputernic, capabil să salveze, să asigure, să satisfacă și să susțină orice
păcătos care crede în El!
38
ROSTIREA PREDICII
AR TREBUI SĂ-ȘI URMĂREASCĂ REZULTATELE
Predicatorul trebuie să se aștepte să vadă rezultate în urma prezentării sale

pline de rugăciune și credincioase a Cuvântului lui Dumnezeu.
I.DUMNEZEU A PROMIS REZULTATE
El a declarat în mod categoric: "Cuvântul Meu... nu se va întoarce la Mine

gol, ci va împlini ceea ce Îmi place și va prospera în lucrul pentru care l-am
trimis" (Isaia 55:11). De asemenea, El a mai spus: "Cel care iese și plânge,
purtând sămânță scumpă, se va întoarce, fără îndoială, cu bucurie, aducând cu
el secerișul" (Ps. 126:6). Sămânța pe care o semănăm este descrisă ca fiind o
sămânță vie, care va germina în inimile tuturor celor care o vor primi ca fiind
Cuvântul lui Dumnezeu. Nu numai că Dumnezeu a promis rezultate, dar
trebuie să ne amintim că numai El poate da aceste rezultate (vezi 1
Tesaloniceni 2:13).
II.
NUMAI DUMNEZEU POATE DA REZULTATE
Predicatorul trebuie să pună la inimă marele fapt că "Mântuirea este de la

Domnul" (Iona 2:9; Zaharia 4:6). Nici o ființă umană nu poate fabrica rezultate
autentice pentru Dumnezeu. Dacă Duhul Sfânt nu înaripează ascultătorul cu
Cuvântul lui Dumnezeu, nu produce convingerea de păcat și nu-L descoperă pe
Hristos sufletului său, acea persoană va rămâne în întuneric, în ciuda tuturor
rugăminților noastre. Predicatorul este închis în întregime în fața lui Dumnezeu
în această chestiune a rezultatelor. "Dacă nu zidește Domnul casa, degeaba se
trudesc cei care o zidesc" (Ps. 127:1). Singura sarcină a predicatorului este să
predice Evanghelia prin puterea Duhului Sfânt trimis din cer (1 Pet. 1:12). Este
prerogativa lui Dumnezeu să dea orice rezultat Îi place. Uneori, Dumnezeu
folosește ceea ce, pentru noi, a fost o predică slabă; în timp ce, adesea, o
predică strălucită rămâne nebănuită.
O ilustrare a acestui lucru se vede în viața lui C. H. Spurgeon. Odată a
predicat ceea ce, după părerea sa, a fost una dintre cele mai slabe predici ale
sale. S-a bâlbâit și s-a zbătut, iar când în cele din urmă a terminat a simțit că a
fost un eșec total. S-a simțit foarte umilit și, când a ajuns acasă, a căzut în
genunchi și a spus: "Doamne Dumnezeule, Tu poți face ceva cu nimic.
Binecuvântează această biată predică". Pe tot parcursul acelei săptămâni a
repetat această rugăciune. Se trezea noaptea și se ruga pentru asta. S-a hotărât
ca în duminica următoare să se răscumpere predicând o predică grozavă. Cu
siguranță, în duminica următoare predica a decurs minunat. La încheiere,
oamenii s-au îngrămădit în jurul lui și l-au acoperit de laude. Spurgeon a plecat
acasă mulțumit de el însuși și, în acea noapte, a dormit ca un copil. Dar și-a
spus în sinea lui: "Voi urmări rezultatele acelor
două predici." Care au fost acestea? De la cea care părea un eșec, el a reușit să
urmărească patruzeci și una de convertiri. Iar din predica magnifică, nu a putut
descoperi că un singur suflet a fost salvat. Explicația lui Spurgeon a fost că
Duhul lui Dumnezeu a folosit-o pe una și nu a folosit-o pe cealaltă. Noi nu
putem face nimic fără Duhul care "ne ajută în slăbiciunile noastre" (Rom.
8:26).
III.TREBUIE SĂ SE FEREASCĂ SĂ CREEZE REZULTATE
Evanghelizarea profesională, cu apetitul său insațiabil pentru "statistici" și

"rezultate", spre deosebire de roadele pentru Dumnezeu, a fost responsabilă
pentru mii de simpli profesori goi ai lui Hristos care nu s-au născut niciodată
din nou. Aceste profesii au rezultat în urma apelului psihologic în masă al
experților în acest domeniu. Ei fie "au ridicat mâinile pentru rugăciune", fie "au
venit în față", fie "au semnat o carte", fie "au luat mâna evanghelistului"; dar,
din păcate, nu au fost niciodată convinși de Duhul Sfânt sau aduși în contact
viu cu Fiul lui Dumnezeu, pe care a-L cunoaște este viața veșnică (Ioan 17:3).
Tendința modernă a evanghelizării profesioniste este de a extrage un
maxim de recoltă dintr-un minim de semănat. Predicarea Cuvântului lui
Dumnezeu a fost în mare măsură înlocuită de cântecele de cor, de poveștile
emoționante, de farmecul personal, de maniera "veselă și veselă" și de "spiritul
de echipă". Se face apel la public, pe baza "bărbăției" sale, să vină în față și să
ia "poziție pentru Hristos". Adesea se lansează provocarea: "Cine va avea
curajul să iasă în față și să arate astfel că are coloană vertebrală în el!". Păcatul
este în mare parte trecut cu vederea, lucrarea de substituire a lui Hristos este
relegată pe un loc secundar și ceea ce se numește "provocarea creștinismului"
devine tema dominantă.
Este posibil să se obțină acordul intelectual al aproape oricărui individ
punându-i o serie de întrebări sugestive. Atunci când se dă un răspuns
afirmativ la aceste întrebări, persoana este asigurată că acum este creștină și
este îndemnată să "rămână credincioasă poziției pe care a luat-o". Prin acest
plan de "producție în masă", convertiții sunt fabricați cu sutele, pentru a fi
adăugați la piața deja supradotată de astfel de profesori morți.
IV. PREDICATORUL TREBUIE SĂ SE AȘTEPTE LA REZULTATE
Prin urmare, el trebuie să fie în permanență în alertă și să perceapă rapid

orice semn de neliniște sufletească din partea celor din public. Un predicator l-
a abordat odată pe C. H. Spurgeon și l-a întrebat: "Cum vă explicați faptul că,
deși predic aceeași Evanghelie ca și dumneavoastră, nu obțin nici pe departe
aceleași rezultate?". Spurgeon a răspuns: "Dar cu siguranță nu vă așteptați la
rezultate de fiecare dată când predicați, nu-i așa?". "Oh, nu", a răspuns
bărbatul. Atunci Spurgeon a exclamat: "Atunci acesta este unul dintre motivele
pentru care nu obțineți niciunul!" Fermierul, care își însămânțează sămânța în
primăvara, o face cu toate așteptările de a secera în toamnă.
1. El ar trebui să-i invite pe toți cei care sunt preocupați de mântuirea
lor să rămână în urmă
Este un plan bun să existe o cameră de anchetă în care orice persoană
interesată să poată merge și să aibă o discuție mai aprofundată despre lucrurile
spirituale. Unii plasează la ușă o cutie în care cei care doresc o vizită personală
din partea predicatorului își pot pune numele și adresa. Nicio întâlnire de
evanghelizare, la care se știe că sunt prezenți oameni nemântuiți, nu ar trebui să
se încheie fără să se dea ocazia de a lua imediat o decizie pentru Hristos sau cel
puțin de a purta o conversație suplimentară cu privire la chestiuni spirituale.
2. El ar trebui să fie pregătit să lucreze personal cu toți cei care
apar îngrijorați.
El trebuie să se ferească de două extreme: una, de a se grăbi înaintea lui
Dumnezeu și de a forța lucrurile; cealaltă, de a rămâne în urmă și de a permite
sufletelor, care sunt cu adevărat neliniștite, să continue să bâjbâie cu disperare
în întuneric.
Având în vedere acest lucru, se va aprecia cât de mult are nevoie fiecare
predicator de înțelepciune divină în ceea ce privește momentul potrivit pentru a
vorbi unui suflet, cui ar trebui să vorbească și ce ar trebui să spună unui
păcătos tulburat. Este un motiv de mare recunoștință faptul că predicatorul nu
este lăsat de unul singur în această privință. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu
locuiește în el și este plăcerea Lui să conducă și să împuternicească în această
privință. În măsura în care i se permite Duhului să locuiască nestingherit în
credincios, în acea măsură el va fi susceptibil la călăuzirea Sa divină. El va
putea astfel să mărturisească împreună cu altul: "Eu fiind pe cale, Domnul m-a
călăuzit" (Gen. 24:27).
3. El ar trebui să caute să facă o lucrare temeinică cu un suflet
Aici, ca și în orice altceva, "graba face risipă". Într-o manieră amabilă,
curtenitoare, dar credincioasă, fiecare pas ar trebui să fie explicat clar celui
care întreabă până când, de bunăvoie și din propria sa alegere, recunoscându-și
starea de pierdere și vinovăție, se odihnește în lucrarea terminată a lui Hristos,
Îl primește ca Mântuitor personal și Îl recunoaște ca Domn al vieții sale . 1
Acest lucru poate dura ceva timp și s-ar putea să nu fie realizat la acest
prim interviu. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână în prim-plan, pentru
că acesta este cel care dă autoritate. Acesta trebuie ținut deschis pe toată durata
interviului și la toate întrebările celui care se interesează trebuie să se răspundă
cu un "așa zice Domnul". Solicitantului ar trebui să i se permită să citească
singur aceste Scripturi și, în acest fel, el va fi ancorat în Cuvântul infailibil
pentru cunoașterea sa. Sufletului credincios nu ar trebui să i se spună niciodată
că este mântuit. Lăsați-l să descopere singur acest lucru din Biblie. Atunci nu
va avea nicio îndoială cu privire la autoritatea sa de a se crede o persoană
mântuită. Fericit este cu adevărat acel predicator care va putea spune într-o zi
viitoare: "Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat Domnul" (Isaia 8:18).
1Vezi
broșura autorului, Child Evangelism-Its Delights Dangers and Design.
39
CITIREA PUBLICĂ A SCRIPTURILOR
Cu siguranță nu poate exista nicio îndoială cu privire la importanța acestei

părți esențiale a unui serviciu public, care a fost convocat pentru predicarea și
învățarea Cuvântului lui Dumnezeu.
I.
ESTE SCRIPTURALĂ
Traducerea lui Way din 1 Timotei 4:13 este foarte sugestivă: "Până voi
veni eu, acordă o atenție constantă citirii publice a Scripturilor, apelurilor
personale și expunerii". Astfel, Timotei avea o triplă datorie de îndeplinit în
fața publicului său. Trebuia să citească inteligent, să îndemne cu seriozitate și
să expună cu fidelitate. Cuvântul folosit aici pentru "a citi" este "anaginosko".
Acesta este folosit de treizeci și trei de ori în Noul Testament. În toate
trimiterile, citirea cu voce tare ar fi permisă, iar în douăsprezece dintre ele, este
esențială (vezi Luca 4:16; Fapte 8:28-32; 13:27; 15:21; 2 Cor. 3:15; Col. 4:16;
1 Tes. 5:27; Apoc. 1:3).
Este interesant de observat că cercetătorii ebraici subliniază că Neemia 8:8
ar trebui redat: "Le-a făcut să înțeleagă în lectură". De fapt, cei a căror datorie
era să citească Scripturile în adunările publice erau numiți "anagnostes". Mulți,
în acele zile, erau analfabeți și depindeau de citirea publică a Cuvântului pentru
cunoașterea lui. Bibliile erau, de asemenea, foarte puține și era un lucru rar ca
o persoană să dețină un exemplar complet pentru sine. Prin urmare, această
lectură publică a Bibliei umplea o nevoie reală pentru oameni.
II.
ESTE IMPORTANT
Scripturile sunt revelația inspirată divin a lui Dumnezeu către om. Deși nu
le citim în mod public în limba originală în care au fost scrise, avem, în
Versiunea Autorizată, o traducere minunat de exactă a manuscriselor originale.
Cât de important este, prin urmare, ca Biblia să fie citită în mod clar, precis, cu
respect și cu simțire. Este de temut că acest lucru nu este întotdeauna adevărat
în cazul citirii publice a Scripturilor.
Deși Bibliile sunt acum atât abundente, cât și ieftine, ele sunt puțin citite
de cei nemântuiți. Tot ceea ce știu despre ea este ceea ce aud atunci când este
citită în cadrul unei slujbe de predicare; iar acest lucru, în multe cazuri, se
întâmplă destul de rar. Prin urmare, se poate aprecia cât de important este ca
Cuvântului viu al lui Dumnezeu să i se acorde respectul cuvenit și să fie citit în
așa fel încât cei care sunt prezenți să poată fi "făcuți să înțeleagă prin citirea
lui".
A fost o vreme, în Anglia, când Bibliile erau atât de puține încât un
exemplar era
înlănțuit de un birou într-o clădire a bisericii, iar oamenii se adunau doar pentru
a auzi pe cineva citind în mod audibil Cuvântul lui Dumnezeu. În acest mod au
fost semănate semințele Reformei, care au dat o recoltă atât de abundentă
pentru gloria lui Dumnezeu.
III. BIBLIEI
CITIREA PUBLICĂ A SE FACE ADESEA CU NEPĂSARE ȘI FĂRĂ FOLOS
În mod frecvent, această lectură preliminară a porțiunii din Biblie care va

sta la baza predicii este realizată într-un mod foarte neinteresant. Ea este tratată
ca și cum ar fi o chestiune de importanță minoră, care trebuie înlăturată cât mai
repede posibil, pentru a face loc atracției principale, predica predicatorului. Cu
siguranță nu ar trebui să fie așa. Dacă vorbitorul este un om al Cărții, atunci
Scripturile trebuie să fie tratate și citite cu respect și în așa fel încât să permită
tuturor să audă Cuvintele vieții.
IV.CÂTEVA CAUZE ALE CITIRII NEFOLOSITOARE A SCRIPTURILOR
1. Faptul că vorbitorul nu a menționat clar numele cărții din Biblie și

locul în care se află în acea carte, de cel puțin două ori
Rezultatul este că mulți dintre cei din public nu știu care este cartea,
capitolul din acea carte și versetul din acel capitol, de la care va începe citirea.
Aceștia încep să își întrebe vecinii unde se află porțiunea din Scriptură. Acest
lucru cauzează în mod natural confuzie și, în consecință, neatenție, iar Biblia
nu reușește să ocupe locul de preeminență, care îi revine de drept, ca Cuvânt al
lui Dumnezeu. Nu mai este nevoie să spunem că predicatorul, după ce a
anunțat clar porțiunea din Scriptură, ar trebui să acorde audienței suficient timp
pentru a o găsi înainte de a începe să citească. El poate determina cu ușurință
acest lucru uitându-se la ascultători.
2. Prin faptul că cititorul nu reușește să enunțe clar cuvintele din porțiunea
citește
Cuvintele sunt fie atât de murmurate, fie atât de incoerente, fie se întâlnesc
unele cu altele încât puțini
poate înțelege ceea ce se citește.
3. Prin neacordarea accentului corect, sau a sentimentului, anumitor
cuvinte sau fraze din porțiunea citită
Accentuarea corectă și sentimentul corect este mijlocul prin care ideea
scriitorului este făcută clară pentru cei care aud. Inflexiunea vocii, pauza,
sublinierea acestui cuvânt sau a acelei fraze, vor lumina Cuvântul și îi vor da
sensul potrivit. De exemplu, este posibil să se citească 1 Împărați 13:13, astfel:
"Și i-au pus șaua pe măgar". Luca 2:16 poate fi citit în așa fel încât să sugereze
că atât Maria, cât și Iosif se aflau în iesle. Apoi, 1 Împărați 18:27 poate fi citit
ca și cum ar sugera că Ilie însuși credea că Baal era un zeu. Odată, Luca 23:32
a fost făcut să se citească astfel: "Și mai erau și alți doi răufăcători conduși
împreună cu El" etc. Cât de mult
depinde de cele două virgule de dinaintea și de după "răufăcători". Romani
12:1 este adesea citit ca și cum cuvântul ar fi "în întregime", în loc de "sfânt".
În 1 Petru 2:1-2, accentul este pus pe cuvântul "dorință", iar acest lucru este
esențial pentru a clarifica pasajul. Să luăm cel mai cunoscut dintre toate
versetele, Ioan 3:16. Acesta poate fi făcut insipid și lipsit de culoare printr-o
lectură lipsită de expresivitate. Apoi, luați din nou Numeri 32:23: "Fii sigur că
păcatul tău te va descoperi". Se poate repeta acest text în șapte moduri diferite,
pur și simplu prin accentuarea unui cuvânt diferit de fiecare dată când este
repetat. Mai întâi puneți accentul pe "sigur", apoi pe următorul cuvânt din text
și așa mai departe.
Un scriitor recent a observat bine: "Adevărata lectură este interpretare, iar
adevărata subliniere este expunere". De aceea, atunci când citim în public
Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să avem grijă ca interpretarea corectă să fie
dată prin folosirea accentului, a inflexiunii și a pronunției corecte a cuvintelor.
4. Prin nepronunțarea corectă a cuvintelor
Multe porțiuni din Scriptură au fost pierdute pentru un auditoriu din cauza
unei greșeli ridicole de pronunție. Frumusețea și demnitatea pasajului este
uitată din cauza acestui act de neatenție din partea cititorului. Un frate a citit
odată Romani 15:14 ca fiind: "Capabili și să ne desființăm unii pe alții", în
timp ce un altul a citit Filipeni 3:10 ca fiind: "Fiind confortați până la moartea
Lui".
5. Prin faptul că nu a citit în mod deliberat
Destul de des, viteza de citire a porțiunii este cea care o face neprofitabilă.
Pasajul este rostit cu o viteză expresă, astfel încât cuvintele Sfintei Scripturi
devin o simplă încâlceală de cuvinte nearticulate.
6. Prin nerespectarea limitării lungimii pasajului din Scriptură
Această porțiune nu trebuie să fie prea lungă. Ea trebuie să conțină doar
ceea ce este esențial pentru expunerea pasajului. Se știe că predicatorii au citit
două capitole lungi, iar audiența a obosit ca urmare.
V.
CÂTEVA SUGESTII PENTRU REMEDIEREA ACESTEI LECTURI NEFOLOSITOARE A SCRIPTURILOR
1. Pasajul care urmează să fie citit în public, trebuie mai întâi

citit și recitit, în particular și în mod auditiv
Astfel, cititorul va fi bine familiarizat cu cuvintele actuale ale Scripturii.
Cum se poate aștepta ca cineva să citească pasajul în mod inteligent, până când
nu stăpânește el însuși formularea acestuia? În acest fel, practica va face
perfecțiunea.
2. Ar trebui să se noteze cu atenție cuvintele și frazele care
necesită un accent deosebit
Dacă este necesar, aceste cuvinte și fraze pot fi subliniate în Biblie pentru
a le reaminti. De multe ori, o mică accentuare a acestui cuvânt și a aceluia sau
un ritm mai lent atunci când citiți o anumită frază va servi pentru a o imprima
ascultătorului.
3. Toate denumirile proprii trebuie studiate pentru o pronunție corectă.
O Biblie de pronunțat este de neprețuit pentru acest lucru. Orice alte
cuvinte în legătură cu care există îndoieli cu privire la pronunția corectă trebuie
căutate.
4. Trebuie acordată o atenție deosebită semnelor de punctuație din pasaj.
Fiecare virgulă, două puncte, punct și virgulă, punct și virgulă, semnul
întrebării și semnul exclamării etc. are un scop. Parantezele trebuie, de
asemenea, observate cu atenție. Toate aceste semne au scopul de a face pasajul
inteligibil atât pentru cititor, cât și pentru ascultător. Acest lucru va însemna că
predicatorul va trebui să fie atent la respirație, astfel încât să citească lin și cu
ușurință, cu o pauză din când în când, după cum cere ocazia. Se povestește
povestea unei doamne care era foarte îngrijorată de soțul ei care se înrolase în
marină și tocmai plecase cu vaporul în serviciul activ. Cu scopul de a atrage
interesul rugător al colegilor creștini, ea a scris un bilet predicatorului capelei
pe care o frecventa, cu rugămintea ca acesta să fie citit în fața congregației.
Biletul era următorul: "John Anderson, după ce a plecat pe mare, soția sa
dorește rugăciunile congregației pentru siguranța lui". Biletul a fost înmânat
predicatorului în timp ce acesta urca pe platformă. După ce a aruncat în grabă o
privire asupra conținutului, spre amuzamentul audienței și stânjeneala
doamnei, el a anunțat: "John Anderson, fiind plecat să-și vadă soția, cere
rugăciunile congregației pentru siguranța lui!".
5. Pasajul care urmează să fie citit trebuie anunțat clar și de cel puțin
două ori.
Ar trebui să se acorde timp, pentru cei care au Biblii, să găsească locul.
Trebuie anunțată mai întâi cartea Bibliei, apoi capitolul și, în cele din urmă,
versetul din acel capitol de la care va începe lectura. De exemplu: "Să trecem
la Romani, capitolul zece și primul verset". Apoi, după o pauză, repetați:
"Romani, capitolul zece, primul verset". De asemenea, ar fi bine ca, după ce s-
a citit porțiunea, să se spună: "Domnul să adauge binecuvântarea Sa la citirea
Sfântului Său Cuvânt" sau ceva asemănător.
6. Pasajul ar trebui citit clar, deliberat, cu respect și sentiment.
Astfel, Scripturile vor fi lăsate să vorbească de la sine. Dumnezeu
binecuvântează adesea această lectură preliminară a Cuvântului pentru
mântuirea sufletelor, în timp ce predica predicată din el a lăsat audiența
neatinsă. Cu ani în urmă, un predicator elocvent din Londra obișnuia să își
rezerve o noapte, din când în când, și să o consacre în întregime recitării sau
citirii Cuvântului lui Dumnezeu însuși. Atât de mare era abilitatea lui de
cititor, încât mulțimile se îngrămădeau
să îl asculte și stăteau vrăjite sub acest încântător
minister.
În prezent, este posibil să achiziționați un set de casete care conțin întregul
Nou Testament. Acestea ar putea servi drept modele în ceea ce privește modul
în care ar trebui citite Scripturile. Acestea sunt disponibile la orice librărie
creștină locală.
7. Biblia este o bijuterie literară și este incomparabilă ca literatură pură
Atunci când este citită bine și cu respect, nu încetează niciodată să impună
autoritate și să stârnească interes. Fie ca noi, ca predicatori, să acordăm
Scripturii locul de onoare, demnitate și autoritate care i se cuvine de drept ca
revelație inspirată a Dumnezeului viu! Pe măsură ce acest lucru este făcut, "cu
decență și în ordine", Dumnezeu o va onora și va da autoritate mesajului nostru
prin ea.
VI.CÂTEVA PASAJE DIN SCRIPTURĂ PENTRU PRACTICA LECTURII PUBLICE
Următoarele pasaje ar trebui să se dovedească utile pentru practică și ar

trebui să fie citite în mod auditiv.
1. Narațiune descriptivă
Creația (Gen. 1:1-31). Căderea (Gen. 3:1-24). Potopul (Gen. 7:11-24).
Babel (Gen. 11:1-9). Chemarea lui Avraam (Gen. 12:1-8). Distrugerea
Sodomei (Gen. 19:1-26). Jertfa lui Isaac (Gen. 22:1-19). Esau și Iacov (Gen.
27:1- 40). Viziunea lui Iacov (Gen. 28:1-22). Revelația lui Iosif (Gen. 44:18-
45:15). Găsirea lui Moise (Exod. 1:22-2:10). Chemarea lui Moise (Exod. 3:1-
22). Paștele (Exod. 12:1-14, 29-36). Marea Roșie (Exod. 14:5-31). Darea legii
(Exod. 19:1-25). Ruperea tablelor legii (Exod. 32:1-28). Comisia lui Balaam
(Num. 22:1-35). Misiunea lui Iosua (Ios. 1:1-9). Păcatul lui Acan (Ios. 7:1, 16-
26). Victoria lui Ghedeon (Jud. 7:1-22). Moartea lui Samson (Jud. 16:4-31).
Mărturisirea lui Rut (Rut 1:1-22). Chemarea lui Samuel (1 Sam. 3:1-21).
Neascultarea lui Saul (1 Sam. 15:9-31). Ungerea lui David (1 Sam. 16:1-13).
David și Goliat (1 Sam. 17:20-52). David și chivotul (2 Sam. 6:12-23).
Parabola lui Natan (2 Sam. 12:1-14). Vizita reginei din Saba (1 Împ. 10:1-10).
Provizia lui Ilie (1 Împ. 17:1-24). Ilie pe Carmel (1 Împ. 18:17-
40). Plângerea lui Ilie (1 Împ. 19:1-18). Traducerea lui Ilie (2 Împ. 2:1-14).
Naaman (2 Împ. 5:1-27). Triumful lui Mardoheu (Est. 6:1-14). Osânda lui
Haman (Es. 7:1-10). Încercarea lui Iov (Iov 1:1-22; 2:1-13). Triumful lui Iov
(Iov 42:1-12). Viziunea lui Ezechiel (Ezech. 37:1-14). Scopul lui Daniel (Dan.
1:8-21). Cuptorul de foc (Dan. 3:1-30). Scrisul de mână de pe perete (Dan. 5:1-
31). Groapa cu lei (Dan. 6:1-28). Iona și balena (Iona 1:1-17). Pocăința lui
Ninive (Iona 3-4). Nașterea lui Hristos (Luca 2:7-18). Botezul lui Hristos (Mat.
3:1-17). Mărturisirea lui Petru (Mat. 16:13-26). Vindecarea orbului (Ioan 9:1-
41). Femeia de la fântână (Ioan 4:1-42). Demoniacul (Marcu 4:35- 5:20).
Nicodim (Ioan 3:1-16). Bunul samaritean (Luca 10:25-37). Fiul risipitor (Luca
15:11-32). Nebunul bogat (Luca 12:13-21). Dives și Lazăr (Luca 16:19- 31).
Zacheu (Luca 19:1-10). Învierea lui Lazăr (Ioan 11:1-45). Cina Domnului
(Luca 22:1-23). Ghetsimani (Luca 22:39-46). Calvarul (Ioan 19:1-30).
Învierea (Ioan 20:1-18). Însărcinarea lui Petru (Ioan 21:1-25). The
Slujba de la Emaus (Luca 24:13-35). Înălțarea (Faptele Apostolilor 1:1-12).
Cincizecimea (Faptele Apostolilor 2:1-47). Convertirea lui Saul (Faptele
Apostolilor 9:1-22). Temnicerul din Filipi (Faptele Apostolilor 16:16-40).
2. Discursuri
Elihu (Iov 33:1-33). A lui Hristos (Mat. 5:1-16; 11:25-30; Ioan 14:1-31; 10:1-
18). Isaia (Isaia 55:1-13; 61:1-11). A lui Iosua (Ios. 23:3-16). Cea a lui Osea
(Os.
14:1-9). A lui Moise (Deut. 32:1-43; 30:11-20). A lui Petru (Faptele Apostolilor
2:14-40). a lui Ștefan
(Faptele Apostolilor 7:1-60). Pavel (Fapte 17:16-34; 13:16-41; 26:1-32).
3. Maiestatea lui Dumnezeu
(Isaia 40:1-31. Prov. 8:1-36. Iov 28:1-28. Psa. 19:1-14. Psa. 8:1-9. Deut.
4:1-
10).
4. Reproșuri
(Ier. 13:15-24; Gal. 3:1-29; Mat. 23:13-39; 11:20-24).
5. Judecata și avertismentul
(Matei 25:31-46; Apocalipsa 20:10-15; Ezechiel 33:1-16).
6. Rugăciuni
(Ioan 17:1-26; Efes. 1:15-23; Ezra 9:5-15; 1 Împ. 8:12-61; Dan. 9:1-19;
Ps. 51:1-19).
7. Cântece și laude
(Psa. 15; 23; 24; 32; 46; 84; 90; 91; 103; 116; 139; 150).
lui Moise (Exod 15:1-20; Deut. 32:1-43). A lui Ana (1 Sam. 2:1-10). Cea a
Deborei (Jud. 5:1-31). Cea a lui Habacuc (Hab. 3:17-19). Plângerea lui David
(2 Sam. 1:17-27).
8. Argument și acuzație
(Rom. 2:1-19; 3:1-31; 8:28-39; Is. 44:9-20).
9. Profeție și glorie viitoare
(Isaia 11:1-16; Apoc. 22:1-21; 1:4-20; 2 Cor. 5:1-21).
10. Mari pasaje
Iubirea (1 Cor. 13). Credința (Evr. 11:1-40). Libertatea creștină (1 Cor. 8:1-13;
Gal. 1:4-26). Credința și faptele (Ieș. 2:14-26). A doua venire (1 Tes. 4:13-
18; 1 Cor. 15:49-58). Divinitatea lui Hristos (Evrei 1:1-12; Fil. 2:5-11).
Închinarea
(Deut. 26:1-11).
40
CRITICA PREDICILOR
Deși nu mergem să ascultăm o predică pentru a o critica, totuși, în mod

inconștient, pe măsură ce o ascultăm, ne formăm propria noastră părere despre
valoarea ei sau nu, iar aceasta este critică. Îndemnul Scripturii este: "Lăsați
profeții să vorbească... și ceilalți să judece" (1 Cor. 14:29). Prin urmare, este
perfect corect și potrivit să criticăm o predică, fie că o aprobăm, fie că o
respingem sau nu.
Mai multe lucruri ne vor impresiona în timpul rostirii predicii, fie în mod
favorabil, fie în mod nefavorabil. S-a subliniat faptul că există o singură cale
prin care o persoană poate evita criticile: aceea de a nu spune, de a nu face și
de a nu fi nimic!
Să ne imaginăm că stăm în public și ascultăm un discurs. Pe parcursul
acestei alocuțiuni, mai multe lucruri ne vor impresiona atât în ceea ce privește
"predicatorul, cât și predicarea sa". Să încercăm să schițăm reacția noastră atât
la om, cât și la mesajul său. Ne vom gândi la șapte lucruri cu privire la vorbitor
și la mesajul său și vom pune un număr destul de mare de întrebări.
I.
ASPECTUL FIZIC AL PREDICATORULUI
1. Poziția lui. Neatentă? Încetinită? Sprijinită pe amvon? Mâinile

în buzunare?
2. Îmbrăcămintea lui. Curată? Stridente? Neîngrijite?
3. Felul lui de a fi. Pompoasă? Nervos? Indiferentă? Umil?
4. Gesturile sale. Sunt adecvate? Grotesc? Amuzante?
5. Excentricitățile sale. Vreuna? I-au afectat mesajul?
6. Atitudinea lui. A fost serios? Neatent? Rece și distant? Cald
și prietenos? Mândru? Sincer? Artificială?
II.ROSTIREA PREDICII
1. Citirea Scripturilor
(1) Porțiunea, clar și bine anunțată?
(2) Citit cu respect?
(3) Pronunția, bună sau rea?
(4) Clar auzit de toți?
(5) Citiți cu expresie?
2. Introducere
(1) Să-ți atragă atenția?
(2) Adecvat la subiect?
(3) Să te liniștească?
(4) Pertinent la temă?
3. Limbajul folosit
(1) Adecvat publicului?
(2) Vreo expresie săracă? Ambigue? Argoul? Grețoase? Sacrilegiană?
(3) Vreo greșeală gramaticală?
(4) Vreo greșeală de pronunție?
4. Ordinul a menținut
(1) Au fost diviziunile bine aranjate și precizate?
(2) Au arătat semne de pregătire atentă?
(3) Au urmat aceste diviziuni într-o ordine logică sau au fost făcute
la întâmplare?
III.ÎNVĂȚĂTURA CARE A FOST DATĂ
1. Au fost termenii clar definiți?

2. Era învățătura scripturală?
3. A fost textul interpretat în lumina contextului său sau a fost smuls
din context?
IV. ILUSTRAȚIILE CARE AU FOST FOLOSITE
1. Au existat?
2. Au fost la obiect?
3. Au fost prea lungi sau prea implicate?
4. Au fost originale sau învechite?
5. Au existat ilustrații "presupuse"?
6. Au fost bine povestite?
7. Au clarificat ele punctul de vedere pe care încerca să îl exprime?
V. CEREREA DEPUSĂ
1. A fost ascuțit sau vag?

2. Te-a căutat sau te-a provocat?
3. A avut convingere?
4. Te-a impresionat ca fiind de la Domnul?
VI. CONCLUZIA
1. A sintetizat punctele prezentate?

2. A fost potrivit?
3. A aplicat tema?
VII. PREDICA ÎN ANSAMBLUL EI

1. Tema a fost bine abordată?
2. A fost prea stufoasă, prea prozaică sau prea p l i c t i s i t o a r e ? Sau
a fost bine spus, punctual și interesant?
3. A fost un mesaj de la Domnul?
4. Cum l-ați califica: bun, rău sau indiferent?
41
RUGĂCIUNE PUBLICĂ
După ce am abordat subiectul citirii publice a Cuvântului lui Dumnezeu,

este necesar să ne gândim și la rugăciunea publică pe care predicatorul o face
în cadrul serviciului de predicare.
I.
DEFINIȚIA SA
Acesta este un subiect oarecum delicat, dar care trebuie abordat.

Rugăciunea publică se află pe un plan cu totul diferit de rugăciunea privată.
Rugăciunea privată este expresia inimii credinciosului, așa cum se îndreaptă
către Dumnezeu în închinare, laudă, rugăciune, cerere și mijlocire atunci când
este singur. Cu privire la aceasta, nu avem nimic de spus, decât că trebuie să
fie sinceră.
Rugăciunea publică este expresia audibilă a inimii credinciosului, care își
exprimă dorințele către Dumnezeu în prezența și în numele altora. În timp ce
creștinul îi vorbește astfel lui Dumnezeu, el exprimă, în realitate, dorințele
tuturor credincioșilor care sunt adunați cu el. Rugăciunea publică ar trebui, prin
urmare, să îndeplinească anumite cerințe. Ea ar trebui să fie respectuoasă, să fie
clar auzită, inteligentă, înțeleasă de toți cei prezenți și edificatoare pentru
adunare.
II.CERINȚELE SCRIPTURALE ALE RUGĂCIUNII PUBLICE
Nu avem nici un dubiu cu privire la acestea, pentru că această chestiune a

rugăciunii publice este tratată în Cuvântul lui Dumnezeu. În 1 Corinteni 14,
unde se discută despre administrarea darurilor Capului înviat al Bisericii, este
introdusă chestiunea laudei și a rugăciunii publice, sau a slujbei în adunare.
Să observăm cu atenție ceea ce se spune în legătură cu acest subiect
important. "Dacă mă rog [în public] într-o limbă necunoscută, duhul meu se
roagă, dar priceperea mea este nefolositoare. Ce este atunci? Mă voi ruga cu
duhul și mă voi ruga și cu înțelegerea: Voi cânta cu duhul, și voi cânta și cu
înțelegerea. Altfel, când vei binecuvânta cu duhul, cum va zice "Amin" cel ce
ocupă camera celor neînvățați la mulțumirea ta, căci el nu înțelege ce spui?
Căci tu cu adevărat mulțumești bine, dar celălalt nu este zidit". De aici se va
observa că rugăciunea publică, pentru a fi scripturală, trebuie să îndeplinească
cel puțin trei cerințe.
1. Rugăciunea trebuie să fie inteligentă
"Mă voi ruga și cu mintea" (v. 15). Adică, persoana care se roagă în
public trebuie să înțeleagă pentru ce se roagă. Dacă nu știe ce spune, atunci
cine se poate aștepta ca el să înțeleagă?
2. Trebuie să fie inteligibilă
Persoana neînvățată, care este prezentă, nu trebuie să aibă nicio îndoială
cu privire la ceea ce s-a spus; pentru că trebuie să fie capabilă să spună "Amin"
la aducerea mulțumirilor. Acest lucru, nu mai este nevoie să spunem, implică
folosirea unei enunțări clare din partea persoanei care se roagă și cere, de
asemenea, folosirea unor "cuvinte ușor de înțeles".
3. Trebuie să fie ziditor pentru cei care aud
Ea trebuie să edifice poporul lui Dumnezeu. Ei trebuie să realizeze că era
rugăciunea lor și că vorbitorul exprima în mod audibil dorințele propriilor lor
inimi. O astfel de rugăciune poate înălța spiritual o adunare, pentru că îi poartă
în prezența lui Dumnezeu și ei își dau seama rapid de acest fapt într-un mod
foarte real.
Astfel, fiecare rugăciune, pe lângă faptul că trebuie să fie respectuoasă și
clar enunțată, ar trebui să fie supusă acestui triplu test: A fost ea inteligentă? A
fost înțeleasă de toți cei prezenți? A fost edificatoare pentru sfinții adunați?
III.
CÂTEVA CAUZE PENTRU RUGĂCIUNILE NEEDIFICATOARE
1. Rugăciunea a fost rostită cu o voce prea joasă pentru a fi auzită

Atunci când o persoană este rugată să conducă o adunare în rugăciune,
trebuie să stea în picioare astfel încât să fie cu fața spre majoritatea celor
prezenți și să vorbească atât de clar încât toți să audă. Dacă nu face acest lucru,
el nu face decât să irosească timpul celor prezenți. Aceștia aud un murmur
confuz, care îi împiedică să se roage ei înșiși, și totuși nu pot auzi un cuvânt
din ceea ce se spune.
2. Rugăciunea a fost prea lungă
Uneori, persoana care se roagă continuă, cuprinzând cerul și pământul în
cererea sa, până când auditoriul este obosit dincolo de cuvinte și nu-l mai poate
urmări. "Aminul" lor, la încheierea unei astfel de rugăciuni, este doar o
expresie de ușurare că s-a terminat în sfârșit. De obicei, cei care fac rugăciuni
lungi în public rareori o fac și în privat. De-ar fi ca ordinea să fie inversată!
Cea mai lungă rugăciune consemnată în Biblie este cea a lui Solomon la
sfințirea templului. Aceasta poate fi citită, cu reverență, în aproximativ șapte
minute. Se consemnează că D. L. Moody a dus odată o rugăciune lungă la o
concluzie bruscă, anunțând: "În timp ce fratele nostru își continuă și își încheie
rugăciunea, să cântăm imnul numărul așa și așa".
Am auzit cu toții de fratele care era cunoscut ca fiind foarte lung în
rugăciunile sale. După ce s-a rugat timp de cincisprezece minute, un străin
prezent a întrebat: "Mai are puțin și termină?". "Nu", a fost răspunsul: "Încă nu
i-a menționat pe evrei, iar când o face, e abia la jumătatea drumului!". Cele mai
multe întâlniri de rugăciune ar fi foarte considerabil îmbunătățite dacă ar
participa un număr dublu de persoane și dacă fiecare s-ar ruga scurt și la obiect
pentru o nevoie specifică.
3. Rugăciunea era prea implicată
Publicul nu a putut urmări rugăciunea din cauza neclarității extreme a
acesteia. Petiționarul nu avea nimic precis pentru care să se roage, așa că s-a
rugat pentru orice în general și nimic în particular. Rugăciunea, pentru a fi
ziditoare, trebuie să fie definită. Solicitantul ar trebui să își amintească faptul
că vine, ca un copil, la Tatăl său din ceruri și cu ceva anume de cerut. Ni se
spune că Ilie a fost "un om cu patimile ca și noi" și s-a rugat în mod hotărât și
specific pentru un anumit lucru, iar Dumnezeu l-a ascultat și i-a răspuns la
rugăciune (Iacov 5:17-18).
4. Rugăciunea a fost, de fapt, o mică predică
Întotdeauna există tentația, atunci când ne rugăm în fața unui auditoriu, de
a-i predica, în loc de a implora tronul harului în numele lui. Multe dintre așa-
zisele rugăciuni ar servi la fel de bine scopului unui discurs de la tribună. Un
creștin s-a apropiat odată de o astfel de persoană la încheierea unei întâlniri de
rugăciune și, spre surprinderea și jena lui, i-a mulțumit foarte mult pentru
frumoasa predică pe care o ținuse în timpul rugăciunii sale!
Unele rugăciuni chiar se încumetă să Îi amintească lui Dumnezeu în ce
capitol și verset din Biblie se găsește o anumită promisiune; și uneori
menționează numărul unui imn și numele cărții din care a fost citat un verset!
Și mai rău, se știe că unii au administrat o mustrare cuiva prezent sub masca
unei rugăciuni. Este cu siguranță o rușine și o rușine să te folosești de tronul
harului pentru a critica un frate sau o soră, cu care ți-e teamă să vorbești față în
față.
Despre Ilie se consemnează că "rugându-se, se ruga" (Ieș. 5:17, marg.).
Despre unele rugăciuni este de temut că ar trebui să se consemneze: "În
rugăciune, el predica"; sau: "În rugăciune, el își mustra frații"; sau: "În
rugăciune, el îi îndemna". Să ne hotărâm ca, asemenea lui Ilie, și noi, în
rugăciune, să ne rugăm!
5. Rugăciunea conținea prea multe repetiții
Unele rugăciuni se mișcă într-un cerc nesfârșit, iar același lucru este cerut
în mod repetat. Este adevărat, de fiecare dată frazeologia era ușor diferită, dar
nu făcea decât să prezinte același lucru într-un mod diferit. Ne întrebăm dacă în
acest caz s-ar aplica porunca: "Nu folosiți repetarea deșartă, cum fac păgânii"
(Mat. 6:7). Prin această metodă de rugăciune, o cerere de cinci minute se
prelungește în mod nefolositor la zece minute, sau chiar mai mult.
6. Rugăciunea conținea o utilizare excesivă a numelor și titlurilor divine
Cineva ezită să menționeze o astfel de chestiune, dar cine nu a auzit
rugăciuni în care același titlu divin este folosit practic în fiecare propoziție. S-
ar părea aproape că aceste titluri erau folosite ca o soluție de rezervă atunci
când rugătorul nu mai avea cuvinte și astfel câștiga timp să se gândească la ce
ar trebui să spună în continuare. Acest lucru, cu siguranță, nu face nici
reverență, nici edificare, ci miroase puternic a repetiție deșartă.
Nu ne putem imagina un copil mergând la tatăl său cu o petiție înrămată
de-a lungul
aceste rânduri. Dacă copilul ar fi făcut-o, ar fi spus ceva de genul: "O, tată, am
venit la tine pentru, o, tată, ca să-mi dai voie, o, tată, să ies, tată". Aproape că
ne-am putea dori să se poată face o înregistrare stenografică a unor astfel de
rugăciuni, iar vorbitorului să i se prezinte înregistrarea a ceea ce trebuie să
suporte sfinții de fiecare dată când se roagă. Un studiu al rugăciunilor din
Biblie ar face multe pentru a elimina acest tip de rugăciune și ar face ca
rugăciunile să fie mai reverențioase, mai inteligente și mai edificatoare.
În concluzie, rugăciunea publică ar trebui să fie rostită clar, astfel încât
toți să o audă. Ar fi mult mai bine să tăcem dacă vocea noastră nu ar fi capabilă
să fie auzită. Ar trebui să fie scurtă și destul de precisă, astfel încât nimeni să
nu aibă nicio îndoială cu privire la ceea ce are în vedere petiționarul. În cele
din urmă, ar trebui să fie respectuoasă, serioasă și sinceră, astfel încât audiența
să realizeze că persoana care s-a rugat i-a condus în prezența lui Dumnezeu.
Printr-o astfel de rugăciune, ascultătorii vor fi pregătiți pentru orice slujire a
Cuvântului care ar putea urma.
CONCLUZIA
Nu puteam încheia această carte mai bine decât citând o poezie al cărei
autor este necunoscut. Acesta rezumă, într-o formă poetică, acele elemente
care, împreună, se combină pentru a face o predică ideală. Se intitulează: "Ce
ar trebui să fie o predică".
Ar trebui să fie scurtă: dacă va fi lungă, ne

va înmuia inimile în apatie, ochii în somn;
Cei plictisiți vor bodogăni, cei din capelă
vor ațipi, Atenția se va stinge, porțile
memoriei se vor închide.
Ar trebui să fie cald, un cărbune de altar viu,

Să topească inima de gheață și să
farmece sufletul: O harababură fără
sevă, plictisitoare, oricât de citită, Nu
va mișca niciodată sufletul și nu va
învia morții.
Ar trebui să fie simplă, practică și

clară, fără teorii fine, pentru a
mulțumi urechea; fără o teorie
curioasă, pentru a gâdila mândria
literară, și a lăsa săracii și simplii
neștiutori.
Ar trebui să fie tandru și afectuos,

Ca și tema Lui caldă Care plângea soarta
pierdută a Salemului; Legea înflăcărată - prin
cuvinte de iubire potolită -
Va avertiza cu dulceață și va convinge cu măiestrie.
Ar trebui să fie bărbătească, dreaptă și rațională,

Conceput cu înțelepciune și bine exprimat; Nu
umplut cu noțiuni prostești care să păteze
Un birou sacru și arată un creier noroios.
Ar trebui să fie amestecat cu multe rugăciuni arzătoare

Să ajungă la inimă, să se fixeze și să se
fixeze acolo. Când Dumnezeu și omul se
adresează reciproc, Dumnezeu acordă o
binecuvântare: omul este cu adevărat
binecuvântat.
Ar trebui să fie strâns, bine aplicat în
cele din urmă, Pentru a face cuiul
moral bine fixat:
"Tu ești bărbatul!" și numai asta va face să
tremure un Felix și să se cutremure un
David.
Am ajuns la finalul cărții. Ea este încredințată în mâinile "Stăpânului

Adunărilor", cu rugăciunea sinceră ca El să fie binevoitor să o folosească
pentru gloria Sa și, de asemenea, pentru folosul spiritual atât al "predicatorului,
cât și al propovăduirii sale". Domnul să ne dea posibilitatea, ca predicatori ai
Cuvântului Său, să fu1ncredințăm aceste condiții necesare pentru o predicare
eficientă, iar apoi să ne dea puterea de a prezenta Evanghelia și mesajul de
învățătură în așa fel încât Hristos să fie mărit, cei nemântuiți să fie regenerați,
creștinii să fie edificați și Dumnezeu glorificat!
ANEXA
,
ÎNVĂȚĂTURA INTERPRETAREA ȘI APLICAREA SCRIPTURII
De A. E. Horton, Kavungu, Angola, Africa
"Străduiește-te să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om aprobat, ca

un lucrător care nu are de ce să se rușineze, mânuind corect cuvântul
adevărului." (2 Tim. 2:15, . ) R V.
Noi, ca credincioși care căutăm să urmăm modelul stabilit în Scriptură,

pretindem că nu avem alt crez decât Cuvântul lui Dumnezeu și că ne supunem
în întregime acestui Cuvânt. În general, aceasta afirmă scopul nostru cel mai
serios. Dar nu este întotdeauna realizat, pentru că nu lipsesc printre noi
interpretări tradiționale particulare ale Scripturii, susținute cu tenacitate ca și
cum ar fi chiar învățătura Cuvântului. Acceptarea lor este privită în unele
cercuri ca fiind chiar măsura ortodoxiei, deși ele pot fi în realitate bazate pe
principii false de interpretare. Este adevărat că aceste chestiuni nu privesc, de
regulă, doctrina fundamentală, fapt pentru care îi putem mulțumi lui
Dumnezeu.
Tragedia este că aceste interpretări sunt adesea tratate ca și cum ar fi
fundamentale, astfel încât eșecul de a accepta implicațiile lor nu poate fi
compensat, în ochii unora dintre susținătorii lor, prin cea mai intransigentă
adeziune la adevăratele fundamente și prin cea mai caldă dragoste pentru
persoana Domnului nostru Isus Hristos. O analiză a principiilor legitime de
interpretare este, așadar, de primă importanță.
Să privim subiectul nostru sub trei aspecte:
I. Învățătura Scripturii, comparată cu înțelegerea ei de către noi
II. Interpretarea Scripturii și unele dintre principiile care o guvernează
III. Aplicarea porțiunilor tipice, istorice și figurative ale Scripturii
I. ÎNVĂȚĂTURA SCRIPTURII
Învățătura Scripturii este acel adevăr pe care Scriptura este menită să-l
transmită cititorului: gândul care a fost în mintea Celui care a dat-o. Aceasta
este, cu alte cuvinte, ceea ce înseamnă de fapt Scriptura. Pe de altă parte,
interpretarea noastră a Scripturii este percepția noastră asupra sensului ei:
impresia pe care o avem în minte atunci când o studiem. Este ceea ce înseamnă
Scriptura pentru noi.
Acum, când spunem că este necesar să distingem între aceste două lucruri,
nu vrem să spunem că există neapărat o diferență între ele. Scopul oricărui
studiu sincer al Scripturii este de a stabili ce învață de fapt Cartea. Altfel spus,
strădania studentului onest este întotdeauna de a face ca interpretarea sa a
Scripturii să fie sinonimă cu învățătura acesteia. Și nu se poate pune la îndoială
faptul că acest scop este în general realizat printre iubitorii de Biblie în ceea ce
privește doctrinele fundamentale ale Bibliei, drept mărturie că nu trebuie decât
să amintim acordul substanțial al credincioșilor cu spirit spiritual în Hristos.
Sunt chestiuni atât de clar expuse în Carte, încât nu poate exista nicio îndoială
cu privire la ele acolo unde oamenii sunt sinceri cu ei înșiși în fața lui
Dumnezeu.
De exemplu, orice efort de a nega dumnezeirea lui Hristos trebuie să
eșueze în fața Cuvântului lui Dumnezeu. Ioan 1:1 este inevitabil aici. Și la fel
și cu alte elemente vitale ale adevărului. Credința adevărată nu poate să nu
producă uniformitate de credință în ceea ce privește doctrinele de bază.
Dacă, deci, toate doctrinele ar fi fost atât de clar enunțate, nu am fi găsit
nicio dificultate în interpretarea Scripturilor și nici, dacă ar fi fost cinstiți, nicio
diferență. Am determina ce spune Scriptura și am accepta-o. Dar este de la sine
înțeles că nu toată învățătura Scripturii este prezentată atât de clar. O parte din
învățătura ei este indirectă sau inferențială; adică, din adevărul clar prezentat
trebuie să se deducă că subzistă un alt adevăr. Înțelegerea învățăturii care
trebuie astfel dedusă din Scriptură necesită un studiu atent, meditație,
compararea pasajului cu pasajul în dependență de Duhul lui Dumnezeu, a cărui
funcție este de a călăuzi în adevăr. Căci scopul Cuvântului este, în primul rând,
de a prezenta o Persoană inimilor noastre, rezultând astfel viața și evlavia. El
nu a fost dat ca o simplă declarație de doctrină sau ca un sistem de teologie.
Acum, chiar și în cazul învățăturii care urmează să fie adunată ca rezultat
al învățăturii indirecte a Cuvântului, există o diferență. Unele sunt
inconfundabile. De exemplu, doctrina Trinității nu este exprimată în mod
specific, dar nu poate fi pusă la îndoială în mod rezonabil. Ea singură poate
explica unele dintre afirmațiile din Scriptură, care prezintă adevărul că
Dumnezeu, care este unul, subzistă în trei Persoane. Cu toate acestea, există
alte deducții care nu sunt deloc atât de clare și cu acestea apar diferențele de
interpretare.
În studiul meu al Scripturii, o deducție care mi se pare perfect clară pentru
mine poate să nu fie la fel pentru fratele meu. El poate să citească aceleași
pasaje și să tragă din ele o deducție cu totul diferită de a mea. Și el poate fi la
fel de sincer, la fel de devotat și la fel de conștiincios ca și mine! Ar trebui să
fiu foarte atent să stau
să judec un creștin care este atât de nefericit încât nu este de acord cu mine! Nu
este vorba neapărat de încăpățânare sau de nesupunere din partea lui. Într-
adevăr, încăpățânarea poate fi chiar a mea! Dar oricine ar fi, va fi o nebunie
dacă eu insist cu intoleranță asupra faptului că deducția mea este învățătura
Scripturii, iar el o susține pe a lui în același mod, niciunul dintre ei
nepermițându-i celuilalt nicio latitudine. O mare parte din recriminările
reciproce dintre credincioși nu au avut o bază mai fermă decât poziția
nerezonabilă: "Eu am dreptate, deci tu greșești!".
Unii se declară nedumeriți de o astfel de lipsă de acord asupra doctrinelor
neesențiale. Ei se întreabă: "Dacă toți suntem învățați de Duhul Sfânt, de ce
există aceste diferențe?". Răspunsul nu este dificil.
În primul rând, învățătura Duhului lui Dumnezeu nu exclude niciodată
funcționarea minții umane. Funcția Sa este de a călăuzi spre înțelegerea
adevărului, dar El face acest lucru numai în măsura în care ne exercităm
propria minte în dependență de El, în studiu și meditație. În acest exercițiu
necesar al minții umane apar diferențele. Niciunul dintre noi nu poate pretinde
o supunere totală a tuturor puterilor noastre la controlul Duhului și, prin
urmare, niciunul dintre noi nu are dreptul să pretindă infailibilitatea. Atât timp
cât suntem failibili, tot atât timp vor exista diferențe de apreciere între noi. Ar
fi un motiv de comentariu dacă nu ar fi așa.
Scripturile însele recunosc această diferență de înțelegere; ca, de exemplu,
în cazul celor "puternici" și al celor "slabi". Cei slabi refuză să mănânce
anumite lucruri; cei puternici se simt liberi să mănânce orice. Unul consideră
anumite zile ca având o sfințenie superioară; altul consideră că toate zilele sunt
la fel de sfinte. Ce este de făcut în această privință? De ce pur și simplu asta -
să ne suportăm unii pe alții. Să nu-l condamne cel care mănâncă pe cel care nu
mănâncă; nici cel care nu mănâncă să nu-l condamne pe cel care mănâncă.
Fiecare să fie pe deplin convins în mintea sa. Cu alte cuvinte, doctrina nu este
fundamentală (vezi Rom. 14:1-12).
În al doilea rând, ar trebui să ne amintim că suntem ființe finite, care au
de-a face cu lucruri infinite. Învățătura Duhului lui Dumnezeu nu ne transmite
înțelegerea infinitului. "Acum cunoaștem în parte"; încă așteptăm să vină "ceea
ce este desăvârșit". Noi nu "cunoaștem încă așa cum suntem cunoscuți", ci încă
"vedem ca într-o oglindă, în mod slab". Deducțiile noastre sunt adesea
imperfecte din cauza vederii noastre imperfecte. Observați aici că faptul că
faptul că noi nu pricepem decât o parte a unui adevăr, care este dincolo de
înțelegerea noastră, în infinitatea sa pe deplin rotunjită, provoacă unele
diferențe. Să luăm, de exemplu, problema controversată a suveranității lui
Dumnezeu și a liberului arbitru al omului. Câte discuții au existat în legătură cu
aceste adevăruri paradoxale, provocate de "explicații" care încearcă să explice
unul sau altul dintre ele! Suntem cunoscuți pentru tendința noastră de a fi
unilaterali și dezechilibrați - simțind mereu că trebuie să împăcăm infinitul cu
înțelegerea noastră și să explicăm incomprehensibilul. Vom face bine să ne
amintim cuvintele regretatului C. F.
Hogg, "Putem înțelege multe lucruri pe care nu le putem înțelege."
În al treilea rând, unele lucruri care sunt afirmate cu cea mai mare
încredere nu sunt deloc învățătura Scripturii, nefiind altceva decât speculații,
reguli extra-scripturale, filosofii, raționamente despre Scriptură și așa mai
departe. Dacă am testa doctrinele noastre în mod consecvent prin ceea ce spune
de fapt Scriptura, pentru a afla dacă ele sunt într-adevăr învățate de Cuvânt și
nu de tradiție, am putea fi surprinși să constatăm cât de multe dintre diferențele
noastre ar dispărea.
Există prea multă acceptare pripită și neîndoielnică a ceea ce are de spus
altcineva. Puțini gândesc pentru ei înșiși. Dacă cineva enunță o doctrină cu
suficientă emfază, aceasta va fi adesea acceptată fără nicio încercare în fața
Cuvântului. De aici apar doctrinele denominaționale și sectare. Aceasta este și
explicația localismelor doctrinei, anumite învățături devin curente în anumite
locuri, astfel încât nu de puține ori se poate spune de unde provine un om
observând tipul de doctrină pe care o susține. Îndrăzneala afirmării nu este
neapărat o garanție a conformității cu Scripturile. Și ar trebui să ne amintim că
există un pericol foarte mare de a ne lăsa legați de spusele sau scrierile altora și
de a face din cuvintele lor ultima instanță de apel.
Prin urmare, există o singură atitudine logică pe care trebuie să o adoptăm
unii față de alții în ceea ce privește diferențele noastre de înțelegere: aceea de
toleranță și de îngăduință. Din păcate, apelul la toleranță nu este întotdeauna
primit cu bucurie. Unii par să creadă că fidelitatea față de adevăr cere un
bigotism acerb și dogmatic, chiar și în privința unor puncte minore de doctrină.
Aici să facem din nou apel la bunul simț sfințit. Cu siguranță nu putem pleda
pentru toleranță atunci când este vorba de erori fundamentale. Nu trebuie să ne
lăsăm purtați de orice vânt de doctrină, ci să rămânem tari în Hristos. Și
recunoaștem cu toții că există o limită dincolo de care toleranța ar deveni
trădare. Problema este că această linie este trasată prea des în locul greșit.
Aici este posibil ca cineva să strige acel shibboleth adesea repetat: "Tot
adevărul este fundamental!". Ar fi bine să fim atenți la sloganurile de tip
papagal: Când spuneți "Tot adevărul este fundamental", ce înțelegeți prin
"adevăr"? Vă referiți la ceea ce învață de fapt Scriptura sau la modul în care
înțelegeți dumneavoastră învățătura ei? Foarte adesea, atunci când oamenii
spun: "Tot adevărul este fundamental", ceea ce deduc cu adevărat este că toată
doctrina susținută de ei este fundamentală: că toate interpretările lor reprezintă
învățătura Cuvântului și că tot ceea ce diferă de ale lor este în mod necesar
pernicios. Aceasta nu este altceva decât asumarea infailibilității!
Atunci în ce sens folosiți cuvântul "fundamental"? Acesta poate implica
unul dintre cele două lucruri. În primul rând, un lucru poate fi fundamental în
mod individual; adică, fundamental pentru mine ca individ sau "fundamental
pentru domnia lui Hristos".
În acest sens, toată înțelegerea Scripturii este fundamentală pentru mine. Sunt
obligat să mă supun Cuvântului în toate lucrurile pe care le înțeleg. Alții pot
înțelege altfel, dar înțelegerea lor nu poate fi regula de practică pentru mine.
Trebuie să fac așa cum am învățat pentru mine însumi, pentru că aceasta este
ceea ce implică în mod necesar pentru mine supunerea față de Hristos ca
Domn; dar nu am dreptul să fac din înțelegerea mea în astfel de chestiuni
regula de practică pentru alții, nici testul părtășiei cu ei.
De exemplu, există unii dintre frații mei care cred că greșesc dacă am
părtășie cu credincioșii în Hristos doar și numai pentru că sunt credincioși în
Hristos. Dar poziția mea în această chestiune este destul de fundamentală
pentru mine, în mod individual. Pentru mine, a ceda în fața contestatarilor ar
însemna să acționez pur și simplu de frica omului. Ar avea ca rezultat aducerea
mea în robie, cu o conștiință vinovată și pierderea părtășiei cu Domnul,
deoarece aș nesocoti ceea ce mi se pare a fi o doctrină vitală a Scripturii. Dar
diferența de aici nu mă împiedică să am părtășie în Hristos cu unii care nu sunt
de acord cu poziția mea. Poziția mea nu este fundamentală în acest sens, și nici
a lor nu este.
În al doilea rând, un lucru poate fi absolut fundamental. Adică, poate fi
absolut esențial pentru orice părtășie în Hristos. Aceste adevăruri asupra cărora
toți cei care sunt născuți din Dumnezeu și care îl iubesc pe Domnul nostru Isus
Hristos vor fi în mod necesar de acord; a căror negare implică o negare practică
a credinței și ridică îndoieli cu privire la mântuire: acestea sunt fundamentale,
nu într-un sens personal sau individual, ci într-un sens absolut. Aici, într-
adevăr, toleranța nu-și poate avea locul. Dar numai confuzia poate rezulta din
confundarea fundamentalului individual cu cel absolut fundamental, făcând ca
toate deducțiile noastre să fie regula inviolabilă pentru ceilalți.
Dacă suntem dispuși să mărturisim că nu suntem infailibili, ar trebui să
fim mai dispuși să ne ascultăm unii pe alții. Membrii trupului nu sunt
independenți, ci interdependenți. Niciunul dintre noi nu deține tot adevărul, sau
chiar toate aspectele unui adevăr, iar noi trebuie să luăm unii de la alții, precum
și să ne dăm unii altora. O atitudine intolerantă sau nerăbdătoare față de frații
noștri care diferă de noi va înfrânge scopul lui Dumnezeu de a sluji prin
intermediul tuturor membrilor trupului (Ef. 4:16) și va împiedica progresul
nostru în adevăr.
Să ne ținem deci de Cuvântul lui Dumnezeu și să învățăm să ne
considerăm unii pe alții, acceptându-ne unii pe alții ca frați foarte iubiți, chiar
dacă nu suntem de acord unii cu alții în ceea ce privește unele aspecte ale
învățăturii Scripturii.
II. INTERPRETAREA SCRIPTURII
Când ne ocupăm de interpretarea Scripturii, vom avea în vedere calitățile

strict didactice: adică doctrinele, care sunt prezentate în mod definitiv sau
clar dedusă. Vom lăsa părțile tipice, figurative și istorice pentru secțiunea
următoare, deoarece principiile care le guvernează nu sunt strict aceleași. Căci,
în interpretare, avem de-a face cu adevărul prezentat de Scriptură; în aplicare,
avem de-a face mai degrabă cu adevărul ilustrat de Scriptură.
Să luăm în considerare șapte principii generale, care ar trebui să
guverneze interpretarea noastră a Scripturilor:
1. Verificați ce spune de fapt pasajul
Acest lucru este elementar, dar surprinzător de des neglijat. Este vital
pentru orice interpretare inteligentă ca noi să citim doctrinele noastre din
Scriptură, și nu să le citim în ea. Iată un om, de exemplu, care citește 1 Petru
4:11: "Să vorbească ca niște oracole ale lui Dumnezeu". El interpretează acest
lucru ca însemnând că un om ar trebui să vorbească ca un purtător de cuvânt al
lui Dumnezeu atunci când predică și că, prin urmare, este greșit ca cineva să se
pregătească mult înainte sau să folosească notițe atunci când vorbește. Acest
ultim punct în mod special el insistă, destul de dogmatic, ca fiind învățătura
textului. De fapt, textul nu spune nimic cu privire la pregătire sau la notițe, iar
chestiunea folosirii sau nefolosirii notițelor trebuie să fie una de exercițiu
individual în fața Domnului.
Din nou, cineva citează: "Deschide-ți gura și o voi umple" (Ps. 81:10) în
aceeași legătură. Dar ce se spune de fapt? "Deschide-ți gura larg" - nu omite
sau nu modifica cuvintele în interpretarea unui text din Scriptură. "Deschide-ți
larg gura"-pentru ce? Pentru a vorbi sau, ca o pasăre, pentru hrană? "Și o voi
umple" - cu ce? Predicarea extemporală, sau cu mâncare? Vedeți ce spune cu
adevărat pasajul și nu-i faceți să spună altceva!
În încercarea de a afla ce spune cu adevărat Scriptura, trebuie să ne
amintim că Biblia noastră în limba engleză este o traducere și că nici o
versiune nu poate da sensul exact al originalului în fiecare parte. Există un
număr de versiuni bune în limba engleză, iar compararea acestor versiuni este
un mijloc foarte valoros de a stabili sensul real al Scripturii. Versiunea
revizuită are defectele sale, dar este excelentă ca "text de control". Noua
Traducere a lui J. N. D. este foarte bună. Rotherham este foarte sugestivă și
poate oferi mult ajutor. Weymouth este o parafrază și nu trebuie să ne încredem
prea mult în ea. Epistolele lui Pavel ale lui Conybeare aruncă deseori o
avalanșă de lumină asupra pasajelor, dar și aceasta este o parafrază, nu trebuie
primită întotdeauna ca fiind autoritară, iar în cel puțin un loc notele de subsol
nu sunt lipsite de erori. Moffat și Goodspeed dau dovadă de părtinire
modernistă, așa cum se poate vedea prin referirea la textele care afirmă clar
dumnezeirea lui Hristos în versiunile de încredere. Comentariile pot fi de
ajutor, dar niciunul nu este infailibil și nu ar trebui să fie folosite niciodată
pentru a scuti pe cineva de necesitățile studiului personal, ale meditației și ale
dependenței de iluminarea Duhului.
2. Nu interpretați un pasaj din Scriptură independent de contextul său,
sau în afara scopului general și a temei cărții în care apare, sau a
învățătura Scripturii în ansamblul ei. Aceasta este probabil cea mai prolifică
sursă de interpretare greșită. Ar putea fi date multe exemple.
Isaia 1:5-6 este adesea citat ca fiind o imagine perfectă a leprei. O citire
atentă a pasajului, în întregime, va arăta că nu există nicio referire la lepră.
Iehova și-a bătut poporul Său cu o judecată dureroasă după alta, până când
acesta a devenit negru și albastru, acoperit de "răni, vânătăi și răni putrede". El
nu a făcut nimic pentru a îndulci loviturile pe care le-a aplicat. Și încă se
încăpățânează să se răzvrătească. În disperare, El se întreabă de ce ar trebui să
continue să-i corecteze pe cei care refuză corecția.
Isaia 63:1 este un alt exemplu. Cât de des a fost aplicat la lucrarea de
ispășire a Domnului nostru! Aceasta este o neînțelegere greșită, deoarece,
atunci când se citește în contextul său, se va vedea că referirea nu este la
Calvar, ci la întoarcerea lui Hristos în glorie, când Își va călca în picioare
dușmanii în mânia Sa, sângele lor fiind stropit pe haina Sa. Acest lucru este
confirmat de o trimitere la Apocalipsa 19:15.
2 Corinteni 4:10 este foarte des citat ca referindu-se la moartea
credinciosului în mod judiciar cu Hristos. Contextul arată că Pavel se referă la
suferințele sale pentru Hristos în proclamarea Evangheliei. Acestea îl duceau
zilnic la sfârșitul lui însuși, făcând astfel posibil ca Hristos să se manifeste în
el.
Și apoi săracii, persecutați 2 Corinteni 6:17! Niciodată nu ar fi fost citat
pentru a justifica practica păcătoasă a fratelui de a se despărți de frate, sau a
adunării de adunare din cauza unor lucruri nefondamentale, dacă nu ar fi
existat acest prost obicei de a face ca lucrurile să însemne ceea ce contextul
arată că nu au fost menite să însemne!
Un pasaj trebuie interpretat și în lumina scopului general al cărții în care
apare. Pasajele dificile din cartea Evrei, de exemplu, devin mai puțin dificile
dacă se ține cont de faptul că această carte a fost scrisă evreilor care se aflau la
granița dintre iudaism și Hristos, cărora li se adresa pe baza profesiei lor, dar
care, în toate cazurile, s-ar putea să nu fi avut o experiență reală a mântuirii.
Un pasaj trebuie interpretat în lumina întregii Scripturi. "Sângele lui Isus
Hristos, Fiul Său, ne curăță de orice păcat" (1 Ioan 1:7) a fost interpretat de
unii creștini ca indicând eradicarea păcatului în credincios. Cu toate acestea, un
studiu al folosirii în Scriptură a cuvintelor "sânge" și "păcat" și a mântuirii
credinciosului, așa cum este prezentată în Cuvânt, arată că o astfel de idee nu
va rezista testului. "Sângele" reprezintă moartea ca satisfacție juridică pentru
"păcatul" credinciosului (adică pentru condamnarea și vinovăția produse de
păcat). Lucrarea de curățire a inimii în experiență este cea a Duhului Sfânt.
Prin urmare, este evident că referința de aici este
la lucrarea lui Hristos de pe cruce, care este de folos pentru a ne curăța de toată
vina și condamnarea noastră înaintea lui Dumnezeu.
3. Nu luați nimic de la sine înțeles, fie că este vorba de sensul unui
cuvânt, de utilizarea unei fraze sau de orice alt lucru asemănător. Ar trebui să
te întrebi în permanență, nu doar "Este scriptural?". Ci, "Ce înseamnă?".
Aprecierea ta asupra cuvintelor "Dumnezeu este sfânt" va depinde de faptul
dacă înțelegi ce înseamnă "sfânt" aplicat lui Dumnezeu. Pentru mulți,
"sfințenia" este un simplu sinonim pentru "lipsa de păcat" sau "puritate", în
timp ce implicațiile sale sunt mult mai profunde și mai vitale. Auzim și
repetăm în mod constant cuvinte fără să avem sau să căutăm să avem o idee
clară despre ceea ce înseamnă cu adevărat acestea. Ideile populare sunt ușor de
acceptat, dar sunt foarte adesea destul de greșite. Prin urmare, uzanțele
populare ar trebui să fie aduse în mod constant în fața barului Cuvântului lui
Dumnezeu pentru a fi judecate.
Observați aici Matei 16:24. Ideea populară de aici este că "crucea" noastră
este o povară grea sau o încercare grea pe care Domnul o pune asupra noastră.
Dacă examinăm cu atenție subiectul, vom vedea că crucea vorbește mai
degrabă despre respingerea, ura și disprețul lumii, care sunt întotdeauna partea
celui care Îl urmează pe Domnul cu consecvență, și că Cuvântul nu vorbește
nicăieri despre "cruci" pentru credincios.
4. Luați în considerare ce a însemnat pasajul pentru cei care l-au scris
sau l-au rostit. Este o eroare de interpretare foarte frecventă de a citi în pasaje
cunoștințele noastre actuale
-pentru a le interpreta ca însemnând ceea ce noi, cu revelația completă a lui
Dumnezeu în fața noastră, am vrea să spunem dacă am folosi cuvinte similare
acum. De exemplu, Proverbe 18:16 este citat în mod frecvent ca indicând că
darul spiritual al unui om îi va face un loc printre oamenii lui Dumnezeu. Ei
bine, dacă acest lucru este dat ca o aplicație, poate trece; dar nu este o
interpretare legitimă. Scriitorul Proverbelor nu știa nimic despre darurile
spirituale din Noul Testament și nu există acolo nicio profeție a viitorului. El
vorbea despre darul material, pe care un om îl aduce în mână și care îi câștigă
favoarea celorlalți.
La fel și atunci când Ioan a spus: "Cel ce are mireasa este mirele" (Ioan
3:29). Acest lucru nu trebuie interpretat ca o referire conștientă la Biserică,
care nu era încă descoperită. Ioan vorbește mai degrabă despre Hristos ca fiind
cel căruia îi aparține cu adevărat prioritatea, locul său fiind asemenea
prietenului mirelui, care îl pregătește pe mire și apoi se retrage. Este o figură
folosită ca o ilustrație, nimic mai mult.
5. Doctrinele nu ar trebui să se bazeze pe deducții neverosimile. Am
văzut deja că unele lucruri trebuie deduse în mod necesar din cuvintele
Scripturii. Dar deducția trebuie să fie consecventă, logică și să nu fie o ofensă
adusă bunului simț. Se poate avea o anumită măsură de libertate de deducție în
doctrinele neesențiale, dacă se amintește că astfel de interpretări trebuie să fie
doar deducții și nu neapărat autoritare. Inferențele care extind această libertate
ar trebui evitată.
6. Ar trebui să fim precauți cu interpretările care contrazic înțelegerea
generală a oamenilor cu spirit spiritual și cu cele care contrazic experiența
creștină universală. Interpretul Scripturii trebuie să-și amintească întotdeauna
că nu este singurul care are intenția sinceră de a înțelege Scriptura și nici
singurul care este învățat de Duhul lui Dumnezeu. Nu degeaba credincioșii au
ajuns, în general, la unele concluzii stabilite cu privire la adevărul lui
Dumnezeu. Acest lucru nu înseamnă că cineva nu poate fi determinat să difere
de majoritate în anumite lucruri; ci doar că ar trebui să fie foarte sigur de
terenul său dacă face acest lucru.
În ceea ce privește experiența creștină, recunoaștem că experiența nu este
un ghid în afară de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, viața veșnică
este mai mult decât o doctrină: este o experiență concretă de părtășie cu
Dumnezeu. Orice interpretare contrară acestei experiențe nu poate fi adevărată.
Una dintre obiecțiile fatale la adresa doctrinei regenerării prin botez este faptul
că ea contrazice această experiență universală a oamenilor spirituali. Este un
fapt evident că mulți au bucuria vieții veșnice care nu au fost botezați, la fel
cum este evident că mulți dintre cei care au fost botezați nu prezintă niciun
semn de viață. Interpretarea corectă a anumitor pasaje din Noul Testament
trebuie să fie una care să se armonizeze cu faptele experienței creștine.
7. O interpretare ciudată ("lumină nouă") nu ar trebui să fie nici
exprimată în grabă, nici acceptată în grabă. Ele trebuie lăsate să se
maturizeze. Un studiu atent și o meditație plină de rugăciune pot arăta că o
primă idee a fost una greșită și că promulgarea ei ar fi fost o învățătură a erorii.
Prea mulți oameni se grăbesc să vorbească sau să tipărească în grabă, iar mai
târziu se confruntă cu necesitatea fie de a-și apăra, reexamina sau abandona
poziția; fie, adoptând o atitudine de autoapărare, și se fixează în doctrina falsă.
De asemenea, nici ideile noi prezentate de alții nu trebuie să fie acceptate
în grabă de către ascultător. Bereanii sunt lăudați pentru că nu au acceptat
"noua" evanghelie până nu au încercat-o prin Cuvânt, "ca să afle dacă aceste
lucruri erau așa". Ni se poruncește să nu credem orice duh, ci "să încercăm
duhurile dacă sunt de la Dumnezeu" (1 Ioan 4:1). Graba de a învăța sau de a
accepta idei ciudate este o sursă prolifică de erori. Graba este un lucru pe care
adevărata afacere a regelui nu-l cere! (Un alt text scos frecvent din context! 1
Sam. 21:8).
III. APLICAREA SCRIPTURII
Am putea lua în considerare două lucruri: aplicarea Cuvântului de către

Duhul Sfânt la viața practică și aplicarea noastră a Scripturii, ca ilustrând
adevărul părților didactice.
În primul rând, trebuie remarcat faptul că adevărul nu este prezentat și nu
ar trebui să fie studiat sau predat niciodată dintr-un punct de vedere pur teoretic
sau ca un scop în sine. Scopul epistolelor, de exemplu, este întotdeauna practic:
se așteaptă ca adevărul să producă roade în viață, în devotamentul față de
Hristos cel înălțat și în viața evlavioasă. De aceea, în abordarea unei porțiuni
precum Coloseni, scopul nostru nu trebuie să fie doar înțelegerea doctrinei sale,
ci și acordarea Domnului locului meritat în inimile și viețile noastre (Col. 2:6-
7).
În mod similar, în tratarea unei părți precum Filipeni 2:5-8, nu trebuie să
se permită ca examinarea doctrinei să umbrească scopul părții, care se găsește
în cuvintele: "Să fie în voi acest gând". Smerenia Lui de sine este prezentată
acolo, nu doar pentru contemplarea noastră, ci și pentru imitarea noastră. Din
nou, teoretizările cu privire la doctrina din Efeseni 5:23-32 nu ar trebui să
întunece scopul principal al pasajului. Pentru că și aici Hristos este prezentat ca
exemplu, de data aceasta pentru soți, dragostea Sa față de Biserică fiind
modelul pus înaintea lor pentru a fi imitat în dragostea de sacrificiu de sine
pentru soțiile lor. Scopul avut în vedere nu este o simplă doctrină, ci
comportamentul.
Astfel de cazuri ar putea fi multiplicate. Totuși, scopul nostru este să luăm
în considerare mai degrabă parabolele, tipurile și incidentele istorice din
Scriptură, folosite ca ilustrații ale adevărului spiritual. Putem remarca de la
început că, mai ales în cazul tipurilor și al parabolelor, nu este întotdeauna ușor
de făcut distincția între aplicare și interpretare. În cazul tipului și al parabolei,
în special, este evident că imaginea este despre ceva bine definit și, astfel,
interpretarea și aplicarea se vor amesteca într-o oarecare măsură, deoarece
studentul caută și aici să afle ce a fost în mintea Învățătorului. Dar principiile
care guvernează procedura vor fi similare, și astfel le grupăm împreună.
1. Se poate lua ca principiu de bază faptul că tipurile și incidentele
istorice nu învață doctrina. Acesta este un aspect care nu este suficient de bine
înțeles. Funcția acestor porțiuni din Scriptură este de a ilustra adevărul
prezentat în altă parte. Biblia este marea predică a lui Dumnezeu către om și,
ca o predică excelentă care este, are ilustrațiile sale, precum și învățătura sa.
Eșecul de a face această distincție a dus la nu puține extravaganțe și
confuzii. Cineva citește povestirea despre hrănirea celor cinci mii de oameni și
elaborează o teorie minunată cu privire la semnificația faptului că
douăsprezece coșuri pline au fost adunate ulterior - o teorie care nu are niciun
fel de temei, cu excepția unei imaginații neobișnuit de vii - și apoi prezintă
această teorie ca fiind un fapt incontestabil.
În cadrul unei lecturi biblice se pune întrebarea: "Ce înseamnă că femeia
cu scurgere de sânge a fost vindecată când a atins marginea hainei
Domnului?". În mod evident, răspunsul ar trebui să fie: "Înseamnă exact ceea
ce spune
spune!" Cu siguranță că își ia cea mai mare libertate nejustificată atunci când
liderul răspunde: "Înseamnă puterea care acționează prin circumstanțe" (orice
ar însemna asta)!
Un frate ține o serie de discursuri pe porțile zidului lui Neemia. Numele
fiecărei porți îi sugerează vorbitorului o ilustrare destul de complexă a
anumitor aspecte ale adevărului și ale experienței. Un bărbat comentează: "Nu
știam că Scriptura are atât de multe de spus despre porți!". Răspunsul evident
este că nu are! O femeie spune în timpul întâlnirilor: "Nu este minunat că
există atâta învățătură în aceste Scripturi?". Din nou, răspunsul ar trebui să fie
evident - acea învățătură nu se află deloc acolo! Ceea ce făcea vorbitorul era să
folosească numele porților și faptele din istorie ca niște cuie alegorice pe care
să agațe învățături adunate în altă parte.
Poate că nu ne simțim cu toții liberi să mergem până la același nivel de
alegorizare, dar cu toții putem folosi Scripturile într-o manieră alegorică. Dar
trebuie să ținem cont de distincția dintre o astfel de aplicare a Scripturii și ceea
ce pasajele învață de fapt în sine. În cazul unei interpretări, citim pasajele
pentru a deduce conținutul lor doctrinar; în cazul aplicării, le citim ca imagini
ale unor învățături găsite în alte locuri.
Iată din nou un om care aduce ca argument faptul că fiilor lui Chehat, care
aveau slujba sanctuarului, nu li s-au permis căruțe pentru a-i ajuta la purtarea
lucrurilor sfinte, în timp ce fiilor lui Gherșon și fiilor lui Merari li s-au dat
(Num. 7:7-9). El încearcă să "dovedească" prin aceasta că, din moment ce
adunarea are "slujba sanctuarului", nu este în regulă să se folosească un
instrument muzical în serviciile sale. Dar ce a făcut el? El a presupus pur și
simplu că folosirea unui instrument muzical este greșită, în afara oricărei
interdicții clare a Scripturii, și apoi a adus în față pasajul la care s-a făcut
referire ca o ilustrare a doctrinei al cărei adevăr l-a luat ca atare. Cu totul în
afara chestiunii corectitudinii sau incorectitudinii instrumentului, aplicarea
pasajului este doar o simplă aplicare și, prin urmare, nu are autoritatea de a
decide problema. Principiul de apel este unul greșit. Pe baza aceluiași
principiu, cineva ar putea, cu aceeași dreptate, să "dovedească" că este greșit ca
adunarea să aibă o sală de ședințe, să folosească scaune, să aibă o instalație de
încălzire sau orice altceva cu care vorbitorul nu a fost de acord.
Este evident, așadar, acest prim principiu necesar al aplicării Scripturii:
trebuie să se bazeze pe ceea ce învață în mod clar Cuvântul și să fie în acord cu
el. Acest lucru este perfect logic. Dacă suntem liberi să aducem aplicații sau
alegorizări arbitrare ale Scripturii ca dovadă a doctrinelor găsite în altă parte,
nu avem niciun fel de temei sigur.
2. Al doilea lucru care trebuie remarcat este că Vechiul Testament nu
prezintă adevărul Noului Testament. Acest adevăr este, conform Scripturilor
înseși, un adevăr ulterior
revelație. Adevărul Evangheliei a fost, într-adevăr, prefigurat și tipizat (Rom.
3:21), iar harul a fost principiul mântuirii în toate timpurile (Rom. 4:1- 16). Dar
numai în Noul Testament Evanghelia este revelată în mod clar în toată
plinătatea ei, în temeiul, mijloacele și rezultatul mântuirii (Rom. 16:25; 2 Tim.
1:10). În ceea ce privește biserica, ea nu este avută în vedere nicăieri în
Vechiul Testament. Ea nu a fost făcută cunoscută în alte veacuri (Ef. 3:5).
Legătura dintre iudei și neamuri ca un singur trup în Hristos, toți participând în
comun la o singură viață veșnică, este o doctrină pur nou-testamentară. În cele
din urmă, Vechiul Testament nu are nimic de spus cu privire la procedura
Noului Testament. Acea procedură este una care rezultă din prezența Duhului
Sfânt, din existența bisericii și din înțelegerea Evangheliei revelate acum pe
deplin. Noul Testament este dispensația Duhului; Vechiul este în mod
remarcabil cea a Legii (vezi Galateni).
Deși acest lucru este adevărat, ar trebui să evităm extravaganța de a spune
că "Nu poți predica Evanghelia din Vechiul Testament". Aceasta este cu
siguranță o neînțelegere completă a faptelor. Este adevărat că Evanghelia nu
este acolo pe deplin revelată; dar este un student slab cel care nu poate vedea
prefigurarea ei și nici nu găsește imagini ale ei acolo. Dumnezeu avea în
vedere acea Evanghelie atunci și toată lucrarea Sa a fost pentru a-i pregăti pe
oameni pentru primirea ei. Nu a fost un gând ulterior la El.
Cu toate acestea, este o concluzie necesară faptul că niciun tip sau
incident din Vechiul Testament nu poate învăța adevărul evanghelic acolo unde
Noul tace. O sectă, de exemplu, ar vrea să ne facă să credem că cele două capre
din Leviticul 16 reprezintă, una pe Hristos, iar cealaltă pe Satana; și că Satana
va fi purtătorul final al păcatului, luând asupra sa păcatele credincioșilor și
ducându-le în uitare. Falsitatea fundamentală a unei astfel de idei se vede în
faptul că revelația Evangheliei din Noul Testament nu conține nici cea mai
mică aluzie la ea. Vechiul Testament nu poate decât să ilustreze ceea ce Noul
învață în mod clar în ceea ce privește Evanghelia.
Apoi, în ceea ce privește adevărul bisericesc, ar trebui să evităm
extravaganța care refuză să găsească în Vechiul Testament vreo ilustrație a
relației care există acum între Hristos și poporul Său. Este adevărat, Vechiul
Testament nu conține nicio învățătură cu privire la Biserică; dar are multe
imagini frumoase, și suntem foarte îndreptățiți să le folosim ca ilustrații,
amintindu-ne întotdeauna că sunt doar ilustrative, nu doctrinare. Firește,
aceeași prudență ar trebui să susțină că aplicarea oricăror astfel de figuri
trebuie să fie în cel mai strict acord cu învățătura Noului Testament, unde
găsim adevărul despre Biserică dezvăluit pentru prima dată și pe deplin.
În ceea ce privește procedura Noului Testament, trebuie să se aplice
același principiu. Altfel spus, niciun incident din Vechiul Testament nu poate
susține o practică destinată economiei Noului Testament.
Scriitorul a fost uimit cu ceva timp în urmă când a auzit de o încercare de a
justifică practica botezului pruncilor printr-un apel la faptul că Moise a fost
scos din apă! Un alt apel a fost la 1 Corinteni 10:1-2: "Toți au fost botezați
după Moise". S-a susținut că, desigur, "toți" includea atât copiii, cât și adulții!
Un astfel de apel întruchipează o dublă eroare. În primul rând, citarea indică
aplicarea de către Pavel a unui incident din Vechiul Testament ca o ilustrare,
nu a modului de botez, ci mai degrabă a pericolului inerent oricărui compromis
cu idolatria (vs. 6-12). Făcând abstracție cu totul de corectitudinea sau
incorectitudinea practicii în cauză, un astfel de apel la aplicarea unui incident
din Vechiul Testament este din nou doar aducerea unei ilustrații - nu este deloc
o dovadă. Singura dovadă admisibilă în sprijinul practicii ar fi învățătura clară
a Scripturilor Noului Testament în sine. Nu numai atât, dar cei care citează
astfel aplicația presează ilustrația din adevărata ei măsură. Este evident că
prezența copiilor nu a avut nicio influență asupra a ceea ce era în mintea
apostolului. Într-adevăr, cineva a spus: "Erau acolo și oi și boi, dar nu am
deduce de aici că vitele noastre ar trebui botezate!".
3. În al treilea rând, trebuie să se țină seama întotdeauna de realitatea
literală a unui incident. Nu trebuie să facem greșeala, care a fost făcută uneori
în ceea ce privește Scripturile, de a le privi ca și cum nu ar fi altceva decât o
alegorie. Ar trebui să se sublinieze întotdeauna în mod clar că aceste incidente
s-au petrecut de fapt exact așa cum sunt consemnate și că alegorizările noastre
nu sunt decât utilizarea incidentelor reale ca imagini sau ilustrații. În caz
contrar, se poate produce în minte un sentiment de irealitate cu privire la
istoriile Scripturii, ceea ce va contribui cu ușurință la confuzia la care ne-am
referit deja.
4. În al patrulea rând, trebuie reamintit faptul că o aplicare a unui pasaj
nu este singura posibilă. Psalmii, de exemplu, pot avea mai multe aplicații. În
primul rând, există experiența personală a psalmistului în relația sa cu
Dumnezeu - experiență adesea uitată de noi în dorința noastră de a face alte
aplicații. Apoi, există aplicarea la experiențele spirituale ale credincioșilor din
prezent. De asemenea, este evident că există un puternic element profetic în
Psalmi. Ei depășesc cu mult experiențele reale ale psalmistului și le
prefigurează pe cele ale Domnului nostru Isus Hristos Însuși, precum și
încercarea, reîntregirea și binecuvântarea finală a lui Israel. Astfel, în utilizarea
ilustrativă a unei figuri sau a unui incident din Scriptură, altcineva poate vedea
o aplicație cu totul diferită de cea care s-a imprimat în mintea mea, iar ambele
aplicații vor fi la fel de legitime dacă îndeplinesc scopul de a ilustra învățătura
clară a Cuvântului lui Dumnezeu.
5. În al cincilea rând, nu este necesar ca fiecare detaliu al unui tip sau al
unei parabole să aibă o semnificație. Așa cum s-a exprimat: "Nu încercați să
faceți o parabolă să "alerge în patru labe"!". O mare parte din interpretarea
tradițională a parabolelor Domnului, de exemplu, ar trebui să fie cântărită cu
atenție, din cauza tendinței de a încerca să facă
fiecare detaliu reprezintă ceva. La fel ca în cazul oricărei ilustrații, punctul
central poate fi unul dintre cele două lucruri din parabolă, iar restul poate fi
doar aparatul necesar pentru a pune în evidență punctul central. Cât de mult s-
au străduit unii să facă, să zicem, ca măgarul, cei doi bani și hangiul din
parabola Bunului Samaritean să însemne fiecare ceva! Unele astfel de expuneri
sunt foarte ingenioase și foarte neconvingătoare! Ideea parabolei este de a arăta
cine este "aproapele" nostru pe care trebuie să-l iubim: cel mai mare dușman al
nostru dacă este în nevoie (Luca 10:37).
Cu ceva timp în urmă a apărut, într-o revistă creștină, o "expunere"
îndelungată și fină a parabolei celor zece fecioare din Matei 25. Se făcea mare
caz de afirmația celor cinci fecioare nebune (ca în . ) că lămpile lor "se
R V.
stingeau". Îndelung, scriitorul s-a străduit să dovedească doctrina căderii din

această parabolă. Uleiul era Duhul Sfânt. Din moment ce fecioarele avuseseră
untdelemn, care acum le pierdea, "învățătura" era în mod evident că un
credincios poate avea Duhul (să fie mântuit) și totuși să fie respins în cele din
urmă. Dar ideea principală a parabolei este pur și simplu că, atunci când
Domnul se va întoarce, El va găsi unii credincioși mărturisitori pregătiți pentru
revenirea Sa și alții nepregătiți. Dacă se amintește acest scop al parabolei și
dacă se amintește, de asemenea, că evenimentul folosit pentru a ilustra acest
punct era un lucru obișnuit în țara Palestinei, nu trebuie să ne străduim să
subliniem o anumită "semnificație" pentru "untdelemn", pentru fiecare dintre
celelalte detalii, amintindu-ne că acestea nu sunt decât aparatul ilustrației.
Studentul se va scuti de multă confuzie și nedumerire inutilă dacă va
observa scopul general al parabolei și detaliile care servesc acestui scop și
ilustrează învățătura Scripturii. Nu ți se cere să faci ca cel mai mic detaliu să
reprezinte ceva, altfel te poți băga în ape foarte adânci dacă încerci această
sarcină!
6. În al șaselea rând, figurile diferite ale aceluiași obiect nu sunt
neapărat antagoniste. Acesta este un alt lucru care ar trebui să fie de la sine
înțeles; dar când vine vorba de aplicarea Scripturii, este uimitor cât de des este
lăsat bunul simț pe raft! Am auzit odată un om susținând că Biserica nu poate
fi "mireasa lui Hristos", deoarece în Efeseni 2 este numită "un singur om", iar
un om nu poate fi mireasă! Aceasta este o concepție de care Scriptura însăși
pare ciudat de neștiutoare, având în vedere că "Leul din seminția lui Iuda"
apare ca "un Miel care a fost înjunghiat" (Apoc. 5:5-6), pentru a da un exemplu
din multe altele.
Figurile nu sunt decât ilustrații și pot fi folosite figuri diferite pentru a
reprezenta aspecte diferite ale aceluiași lucru. De aceea avem cele două capre
din Levitic 16; una Îl reprezintă pe Hristos în moartea Sa ispășitoare; cealaltă
pe Hristos, ca îndepărtând păcatul pentru totdeauna de la fața lui Dumnezeu -
două aspecte ale lucrării unice de la Calvar. Unul singur era insuficient pentru
a le arăta pe amândouă. La fel și în cazul numeroaselor jertfe ale Legii. Erau
necesare multe figuri, toate referindu-se la aceeași mare
opera, căci nicio figură nu era suficientă în sine pentru a ilustra această operă în
toată plenitudinea ei.
Aici trebuie să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Fie ca însuși marele Interpret
să ne dea înțelegere în toate lucrurile și să ne împărtășească echilibrul și
înțelepciunea de care avem nevoie!
Despre autor
Alfred P. Gibbs (1890-1967) a fost un om născut pentru a predica. Crescut

împreună cu fratele său geamăn, Edwin, în Africa de Sud, ambii băieți au ajuns
de timpuriu să-L cunoască, să-L iubească și să-L slujească pe Domnul Isus
Hristos. Edwin (1890-1968) a rămas în Africa de Sud pentru a continua o
lucrare rodnică de evanghelizare și de învățătură biblică, Alfred a studiat la
Institutul Biblic Moody din Chicago și, ulterior, a desfășurat o slujire itinerantă
de învățătură biblică și de scriere, mai ales în Statele Unite și Canada. Gibbs a
publicat prima sa carte, The Marvelous City of Mansoul (Orașul minunat din
Mansoul) în 1926. În total, a scris paisprezece cărți și broșuri, printre care
Botezul creștin, Cina Domnului, Principiile scripturale ale adunării și
Închinarea. Toate cărțile sale au o intensitate asemănătoare cu cea a omului
care le-a scris. El era plin de subiectul său. De asemenea, a compus poezii și a
scris imnuri creștine. Gibbs nu s-a căsătorit niciodată, considerându-se un
eunuc pentru Împărăția lui Dumnezeu. A fost un model în sfaturile pe care le-a
dat, a fost un om spiritual și un om practic, și în plus, era distractiv să fii cu el.
Pentru Gibbs, a susține Cuvântul vieții a fost o pasiune de-o viață. Acest lucru
este evident în cartea de însoțire utilă a lui Gibbs, Through the Scriptures (Prin
Scripturi), care este un caiet de lucru cu schițe biblice culese din propriile
predici ale lui Gibbs.

The Preacher and His Preaching

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

The Preacher and His Preaching

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SCHIȚĂ DE CONȚINUT

Capitolul 1.CALIFICĂRILE PREDICATORULUI

I. El trebuie să fie regenerat

Capitolul 2. CALITĂȚILE PREDICATORULUI

(continuare) IV. El trebuie să fie

VII. El trebuie să fie potrivit

Capitolul 5.CHEMAREA PREDICATORULUI

Capitolul 6.NECESITATEA DE A PREDICA

I. Mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru

IV. Predica este mijlocul prin care sufletele sunt regenerate

VII. Predicarea trebuie să atingă întreaga personalitate a

Capitolul 9.SPRIJINUL PREDICATORULUI

I. Scriptura și predicatorii cu normă întreagă: Chemați, echipați,

Capitolul 10. PERICOLELE PREDICATORULUI

I. Pericolul familiarității nejustificate cu lucrurile

Capitolul 11. PREDICA ȘI STRUCTURA EI: DEFINIȚIA

I. Definiția unei predici 1.

Capitolul 13.PREDICA ȘI STRUCTURA EI: TEMA

Capitolul 14.PREDICA ȘI STRUCTURA EI: INTRODUCEREA

Capitolul 17.MODURI DE LIVRARE

Capitolul 18.TIPURI DE PREDICI: MĂRTURIA PERSONALĂ

1. Exemplul lui Hristos

Capitolul 19.TIPURI DE PREDICI: PREDICA EXPOZITIVĂ

I. Definiția predicii expozitive II.

Capitolul 20.TIPURI DE PREDICI: PREDICA TEXTUALĂ

I. Definiția predicii textuale II.

I. Definiția predicii tematice II.

Capitolul 22. TIPURI DE PREDICI: PREDICA DESPRE INCIDENTUL ISTORIC

I. Definirea incidentului istoric Predică II.

Capitolul 23. TIPURI DE PREDICI: PREDICA BIOGRAFICĂ

I. Definiția predicii biografice II. Avantajele

Capitolul 24. TITLUL PREDICII

Capitolul 25. PREGĂTIREA PREDICII

Capitolul 26.PREGĂTIREA SCHIȚEI DE PREDICĂ

I. Ar trebui să se pregătească acum ilustrații

I. Necesitatea unei biblioteci atent selecționate

I. Conținutul acestei biblioteci: Patruzeci și patru de subiecte, aranjate topic

I. Un index de carduri aranjate:

Capitolul 31.ROSTIREA PREDICII

I. Câteva tipuri de livrare: cele șapte tipuri ale episcopului

I. Umilință, dar nu servilism

Capitolul 33. (Partea I)

I. Limbajul folosit trebuie să fie simplu

II. Limba folosită trebuie să fie exprimată gramatical 1.

I. Posibilități ale vocii II. Cele

Capitolul 36. ROSTIREA PREDICII: AUDIENȚA

I. Ar trebui să aibă grijă de publicul său

Capitolul 37.ROSTIREA PREDICII: TEMA

I. Caracteristicile acestei epoci actuale

Capitolul 38.ROSTIREA PREDICII: REZULTATELE

Capitolul 39.CITIREA PUBLICĂ A SCRIPTURILOR

Capitolul 40. CRITICA PREDICILOR

I. Înfățișarea fizică a predicatorului II.

Capitolul 41. RUGĂCIUNEA PUBLICĂ

CONCLUZIA: Poem: Ce ar trebui să fie o predică

Învățătura, interpretarea și aplicarea Scripturii, de A. E. Horton Despre

Am citit cu interes și apreciere probele acestei cărți, "Predicatorul și

PREFAȚĂ LA A TREIA EDIȚIE

O a treia ediție a devenit necesară și este trimisă, revizuită și mai mult și

Avem din nou privilegiul de a publica o nouă ediție a acestei cărți.

Prezenta ediție a fost întărită cu câteva note de subsol noi. De asemenea,

Grand Rapids, MI Octombrie,

Cu siguranță că nu poate exista nicio îndoială cu privire la importanța

PREDICA ÎN SINE; DEFINIȚIA , STRUCTURA ȘI TIPURILE EI PREGĂTIREA PREDICII