Introducere

Învăţătura privind dobândirea sfinţeniei este fundamentală pentru viaţa Bisericii, pentru că
ea înseamnă mântuirea noastră. Miracolul creştinismului constă în zdrobitoarea sa simplitate, însă
spre deosebire de alte religii, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu a vorbit în cuvinte atât de fireşti şi s-a
comportat atât de normal, încât a cucerit lumea, a transformat omul şi a schimbat cursul istoriei.
Importanţa creştinismului pentru istoria omenirii rezidă în redarea semnificaţiei religioase a acelor
sensuri care în lumea antică nu mai aveau nici o valoare, dar mai ales constă în lumina
dumnezeiască pe care Hristos o dă persoanei, dragostei, sufletului şi vieţii.
Preţioase informaţii privind vieţile sfinţilor şi modul de manifestare a sfinţeniei ni le oferă
cărţile de aghiografie şi scrierile Sfinţilor Părinţi. De asemenea, credinţa vie a unor părinţi
duhovniceşti sau chiar a unor oameni simpli, care se manifestă în viaţa cotidiană, mai mult sub
aspect practic decât teoretic poate fi un exemplu de sfinţenie. În conştiinţa multor creştini există
credinţa mijlocirii sfinţilor şi posibilitatea ca aceştia să intervină prin minuni şi semne în viaţa lor,
deci cinstirea acestora ocupă un loc important în Biserica Ortodoxă, care nu are nevoie de foarte
multe comentarii. Să luăm aminte la creştinii care se închină la moaştele Cuvioasei Paraschiva
(Iaşi), la Sfânta Filofteia (Curtea de Argeş), Sfântul Dimitrie cel Nou (Bucureşti), Sfântul Dimitrie
Izvorâtorul de Mir (Tesalonic), Sfinţii de la Optina (Rusia), Sfinţii Sarovului (Rusia) şi la alţi sfinţi
ai Bisericii Ortodoxe.
Cursul nu este concepută după toate rigorile hermeneutice, fiindcă scopul lui este de a oferi
celor care vor să se informeze un minim de cunoştinţe biblice, religioase, patristice şi câteva repere
istorice în ceea ce priveşte cinstirea sfinţilor. De asemenea, vor fi prezentate unele date privind
evoluţia cultului sfinţilor mucenici în Tradiţia Bisericii Ortodoxe. Se vor face unele paralelisme
între lumea naturală şi cea spirituală, privind posibilitatea dobândirii sfinţeniei, analogii ce reflectă
pe de o parte farmecul scrierilor, pe de altă parte complexitatea gândirii teologice, dar mai ales
frumuseţea în care Părinţii au vorbit oamenilor simpli cărora le tâlcuiau Sfânta Scriptură „în duh“.
Învăţătura creştină se întemeiază în mod obiectiv pe Întruparea, Jertfa şi Învierea Domnului,
pe pogorârea Sfântului Duh în lume, apoi pe răspândirea învăţăturii Sfinţilor Apostoli şi a Tuturor
Sfinţilor care au lăsat să dospească şi să se plămădească frământătura învăţăturii lui Hristos în
inimile şi sufletele lor. Cuvintele Mântuitorului au prins rădăcini în toată lumea în mod văzut pe
mărturia credinţei şi pe sângele a milioane de martiri. Orice comunitate îşi cinsteşte marile
personalităţi şi orice membru din cadrul unei societăţi doreşte la nivel personal să-i imite pe aceştia,
de aceea din toate timpurile oamenii au fost impresionaţi de faptele măreţe ale semenilor şi au
lăudat pe cei ce s-au distins prin bărbăţie, eroism, curaj şi devotament pentru o cauză mare. Încă de

1
la Întruparea lui Dumnezeu, Biserica a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi şi şi-a cinstit sfinţii pe
care i-a considerat stâlpi şi turnuri ale Bisericii, îndreptători şi luminători ai credinţei, atleţii lui
Hristos, învăţători înfrânării şi chipuri ale smereniei. De ce folosim astfel de calificative când ne
referim la sfinţi? Deoarece ei ca „stâlpi“ ţin Biserica, ca şi „turnuri“ o întăresc, ca „stânci“ sfărâmă
uneltirile vrăjmaşului, dăruiesc „lumină“ celor ce sunt în întunericul necunoştinţei, iar prin sfinţii
săi Hristos dă sens existenţei umane.

1.1. Termeni teologici ce definesc sfinţenia

Încercarea de a cuprinde într-o singură formulă sfinţenia şi ce este un sfânt nu este un lucru
simplu, chiar o putem considera o provocare, fiindcă ea depăşeşte limitele înţelegerii raţionale şi
trece dincolo de condiţia trăirii noastre pe pământ, însă paradoxal am putea-o numi o starea de
normalitate a vieţii pe care ne-o cere Hristos. Fără a încerca găsirea unei definiţii standard, se poate
spune că sfinţenia la care au ajuns marile personalităţi ale Bisericii înseamnă împlinirea voinţei
divine, o trezire spirituală permanentă, un război nevăzut şi neîntrerupt cu gândurile şi patimile care
năpădesc firea umană, dar mai ales este o stare duhovnicească, harică ce depăşeşte nivelul vieţii
cotidiene şi la care se poate ajunge printr-un efort spiritual susţinut. În timpurile dinaintea lui
Hristos cunoaştem numeroşi oameni înţelepţi, aşa cum erau filosofii elini, care au întrezărit
existenţa lui Dumnezeu, însă nu aveau cunoaşterea corectă şi integrală a Sa, deci nu puteau ajunge
la comuniunea cu El. De asemenea, în Vechiul Testament existau oameni înţelepţi şi virtuoşi, dar
unirea deplină cu Dumnezeu va deveni posibilă odată cu Întruparea lui Hristos. Cuvântul „sfânt“
are numeroase sensuri atât în gândirea profană, cât şi în textele Vechiului Testament. În limba
română vine din limba slavă (sveat), şi se referă la persoana recunoscută ca un exemplu desăvârşit
al vieţii creştine şi consacrată ca atare, după moarte, de către Biserică. Din punct de vedere teologic
creştin cuvântul „sfânt“ (aghios-άγιος) reproduce cuvântul ebraic kadāôš şi înseamnă ceva tăiat, pus
deoparte spre a fi folosit în scopul slujirii lui Dumnezeu. Cuvântul „sfânt“ are o largă extensie
istorică întrucât în el sunt cuprinse marile personalităţi ale Legii Vechi precum sunt patriarhii,
drepţii sau prorocii, ce au prezis ziua venirii Domnului; el referă la apostolii, ucenicii direcţi sau
indirecţi ai Mântuitorului, la martirii şi misionarii care şi-au dat viaţa pentru Hristos. Cuvântul
„sfânt“ este un epitet dat divinităţii, considerată ca întruchipând suprema perfecţiune şi puritate, dar
are şi sensurile următoare: se referă la persoana care duce o viaţă curată, la locurile sfinte, la
obiectele sfinţite prin rugăciuni speciale, la cărţile sfinte şi la biserici.
După ce cuvântul „sfânt“ a intrat în vorbirea curentă s-a restrâns doar la eroii credinţei, la
acele persoane care prin jertfa vieţii pentru Hristos, prin activitatea lor teologică, morală,

2
filantropică şi socială în slujba semenilor sau pentru multe alte daruri duhovniceşti, Biserica îi
pomeneşte de-a pururi. Pentru a perpetua amintirea sfinţilor Biserica îi înscrie în calendare, le
serbează ziua naşterii, dar mai ales le cinsteşte ziua morţii, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură,
care spune: „Mai de preţ este un nume bun decât untdelemnul cel binemirositor şi ziua morţii decât
ziua naşterii“ (Ecleziastul 7, 1). De ce se serbează în special ziua morţii şi nu ziua naşterii? Pentru
că momentul în care sfântul s-a jesrtfit şi a trecut la Domnul înseamnă naşterea pentru Împărăţia
Cerurilor, de aceea ziua morţii era considerată dies natalis (ziua naşterii) atât în Occident, cât şi în
Orient, aşa cum este amintit acest eveniment la 9 martie, sărbătoarea în cinstea celor 40 de
mucenici. Una din primele forme de prăznuire a sfinţilor a fost instituirea de sărbători, cu
rugăciunile specifice, compuse de Biserică în cinstea lor. În ceea ce priveşte cinstirea sfinţilor
martiri, o scriere foarte veche datată la anul 380, aminteşte de cinstirea zilelor de Duminică, Rusalii,
Naşterea Domnului, Epifanie, apoi ne vorbeşte despre creştinii care săvârşeau rugăciuni în cinstea
sfinţilor: „Se odihnesc (cinstesc prin rugăciune) zilele apostolilor, căci ei sunt învăţătorii voştri, cei
care v-au condus către Hristos şi v-au făcut vrednici de a primi pe Duhul Sfânt. Ei cinstesc ziua
primului martir, Ştefan, şi a altor sfinţi martiri care au ţinut la Hristos mai mult decât la propria lor
viaţă“.
Pentru a nu crea impresia unei false cinstiri şi pentru a nu exista confuzii ale credinţei,
teologia dogmatică a stabilit în termeni foarte clari venerarea ce le revine sfinţilor şi adorarea ce i se
cuvine numai lui Dumnezeu. Astfel, în Biserica Ortodoxă se face deosebire între adorare sau latrie
(λαηρεία), care se cuvine numai lui Dumnezeu, între venerare sau cinstire (προζκύνηζις), pe care o
dăm sfinţilor şi îngerilor care slujesc la mântuirea sufletelor noastre şi preacinstire sau
supravenerare (ύπερδοσλεία) pe care o dăm doar Maicii Domnului. Pe sfinţi îi cinstim pentru
darurile supranaturale pe care le-au primit de la Dumnezeu şi pentru viaţa lor îmbunătăţită. Aşa cum
precizează Fericitul Augustin cinstirea care se atribuie sfinţilor nu este adorare (δοσλεία-adoratio),
ci numai închinare de cinstire, pe când pe Dumnezeu Îl cinstim pe El Însuşi, pentru măreţia şi
perfecţiunea Lui, pentru faptul că El este Creatorul, Proniatorul, Stăpânul şi Părintele nostru.
Sfântul Apostol Pavel face această diferenţă de cinstire când spune: „Îngerii nu sunt oare toţi duhuri
slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?“ (Evrei 1, 14). Într-o
veche mărturie patristică se face distincţia între închinarea care este acordată Fiului lui Dumnezeu şi
cinstirea sfinţilor martiri: „Căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe
martiri îi iubim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire
faţă de împăratul şi învăţătorul lor“. Trebuie sesizat că uneori există riscul ca termenul „sfânt“, să
fie folosit cu mare uşurinţă în vorbirea curentă sau în expuneri teologice, atât de laici cât şi de
teologi, fără a scoate în evidenţă roadele lor duhovniceşti în viaţa creştinilor.

3
 Toţi sfinţii din cer cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti formează în
cer Biserica biruitoare, iar totalitatea credincioşilor drept măritori de pe pământ, care se luptă cu
ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup formează Biserica luptătoare. În
privinţa existenţei celor două biserici, Biserica biruitoare şi cea luptătoare, părintele Stăniloae nu
vede o separaţie între ele, ci continuitate şi comuniune de iubire. El afirmă: „Nu cred că există două
biserici, o Biserică pământească şi o Biserică cerească. Există o singură Biserică care se prelungeşte
de pe pământ în cer. Nu suntem rupţi de viaţa pământească pentru că avem privirile îndreptate,
concentrate spre cea de dincolo. Creştem aici, trebuie să lucrăm aici, chiar şi în viaţa socială, în
perspectiva vieţii de dincolo. Fără viaţa pământească nu putem creşte“.
Uneori înţelegem greşit sensul rugăciunilor care sunt adresate Maicii Domnului şi tuturor
sfinţilor. Astfel, rugăciunile directe către sfinţi şi, mai ales, către Născătoarea de Dumnezeu, care se
rostesc în forma: „Miluieşte-ne sau mântuieşte-ne pe noi“ se referă la ajutorul şi mântuirea care ne
vine din plinătatea dumnezeiască a lui Hristos, prin rugăciunile sfinţilor. Sfinţilor nu le cerem
mântuirea în sensul în care ne-a dat-o Hristos, ci le cerem să ne ajute, să ne dea posibilitatea de a
lucra pentru mântuirea noastră. Sfinţilor nu le cerem să ne dea de la ei ajutorul şi mântuirea, căci ca
oameni nu au de la ei nimic, ci totul vine de la Hristos. Sfinţii sunt icoane însufleţite ale virtuţii şi
sfinţeniei, de aceea cinstindu-i pe aceştia nu îi aşezăm în locul lui Hristos, ci le cerem „scăpare“ sau
„izbăvire“ din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care au şi ele legătură cu mântuirea
noastră personală.

1.5. Sensul teologico-duhovnicesc al sfinţeniei

Să vedem de ce Biserica îi cinsteşte pe sfinţi şi cine poate fi sfânt. Sfinţii sunt consideraţi
creştinii desăvârşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrânare şi mai ales în dragoste, iar mulţi dintre ei
au primit daruri duhovniceşti încă din viaţa aceasta. Astfel, se poate spune că unii aveau darul
rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină, alţii aveau darul lacrimilor, al înfrânării, al
smereniei, alţi se învredniceau de darul facerii de minuni, alţii cunoşteau cele viitoare, iar unii
puteau să izgonească duhurile necurate. Despre posibilitatea sfinţeniei, deşi se vorbea în alţi termeni
înainte de Întruparea lui Hristos, totuşi este amintită de Aristotel, care socotea că marmura are în
sine liniile chipului şi că artistul doar elimină tot ceea ce este materie informă, ca să rămână chipul
curat. Cu atât mai mult putem spune despre creştini că au, prin Întruparea lui Hristos, liniile
chipului pe care trebuie să le dezvolte până la desăvârşire, pe de o parte înlăturând risipirea
gândurilor, iar pe de altă parte cultivând tot ceea ce înseamnă virtuţi.

4
 Sfântul este omul care a reuşit să îmblânzească sălbăticia sufletului, să restabilească chipul
şi asemănarea pe care Dumnezeu a aşezat-o în om prin actul creaţiei (Facere 1, 27), aşa cum ne
spune Sfântul Ioan Gură de Aur „…chip înseamnă stăpânire, tot aşa asemănarea înseamnă ca noi
să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu în ceea ce
priveşte bunătatea, blândeţea, virtutea. După cum pe acest pământ larg şi încăpător sunt unele
animale blânde, iar altele sălbatice, tot astfel şi pe latul sufletului nostru sunt gânduri nesocotite şi
dobitoceşti, sălbatice şi pline de cruzime. Pe acestea, dar, trebuie să le ţinem în frâu, să le supunem
şi să le dăm în stăpânirea raţiunii“. Sfinţii ne arată în mod concret că este posibilă dobândirea
mântuirii, fiindcă din timpul acestor vremuri vremelnice au reuşit să înlăture patimile, iar viaţa lor
ne arată că este plină de sfinţenie. Numele lui Dumnezeu este sfinţit în lăuntrul lor prin har,
credinţă, fapte bune şi rugăciune, însă această sfinţenie nu o păstrează pentru ei în mod egoist, ci o
împărtăşesc şi altora, aşa cum ne îndeamnă Mântuitorul Care, în timp ce învăţa în templu la
sărbătoarea corturilor, le spune celor ce-L ascultau: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura:
râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L
primească acei ce cred în El“ (Ioan 7, 38-39). Cuvintele de mai sus ne arată că atunci când harul
Duhului intră în sufletul care o să-l primească, va face să izvorască sfinţenie, mai mult decât orice
izvor de apă curgător. Izolarea şi egoismul ne îndepărtează de izvorul sfinţeniei, iar ca să ajungem
la desăvârşire avem nevoie de o strânsă legătură cu Iisus Hristos, aşa cum ne mărturiseşte El: „Căci
precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă; aşa nici voi, daca nu
rămâneţi întru Mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu rămân în el, acela aduce
roadă multa. Fără de Mine nu puteţi face nimic!“ (Ioan 15, 4-5). Cuvintele Sale ne arată că nu va
odrăsli rod duhovnicesc în viaţa creştinilor dacă nu sunt uniţi cu Hristos şi dacă nu păstrează în
inimile lor cuvântul dumnezeiesc.
În soborul Tuturor Sfinţilor pe care îi cinstim în prima Duminică după Rusalii sunt cuprinşi
strămoşii neamului omenesc, patriarhii şi sfinţii proroci din Vechiului Testament, răscumpăraţi de
Hristos prin jertfa Sa pe Cruce şi prin Învierea Sa. Despre ei ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel,
când spune: „Care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au
astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din
slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă;… Iar alţii au fost
chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici,
ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu
fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi,
rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în

5
crăpăturile pământului…, Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără
noi desăvârşirea“ (Evrei 11, 33-40).
Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor se referă la sfinţii ce aparţin diferitelor comunităţi, din toate
timpurile şi din toate locurile, precum sunt: episcopii, monahii, preoţii, pescarii, grădinarii, vameşii,
negustorii, ciobanii, cizmarii, ostaşii, împăraţii, minerii, fierarii, bucătarii, avocaţii, doctorii sau
filosofii. Unii au fost chemaţi să fie părinţi, alţii să lucreze cu mintea, alţii cu mâinile, alţii să înveţe,
iar alţii să conducă. Acestea sunt meniri fireşti la care sunt chemaţi oamenii în această viaţă, însă
Dumnezeu adresează fiecărui om chemarea la mântuire. Cu excepţia călugărilor, categoriile de
oameni care au fost amintiţi fac parte din toate clasele sociale, de aceea nu trebuie să exacerbăm şi
să idealizăm retragerea din lume (viaţa monastică) ca unica alternativă către mântuire. Nu avem nici
un motiv să considerăm viaţa monastică şi viaţa în familie, ca două vocaţii radical opuse şi care se
neagă una pe alta, ci ca pe două străzi care conduc la acelaşi Dumnezeu. Fiecare om are menirea sa
în viaţa aceasta. Unii dintre ei trăiesc în mănăstiri, alţii trăiesc în mijlocul societăţii şi au viaţă de
familie, însă şi unii şi alţii pe lângă munca de toate zilele trebuie să păstreze legătura cu Dumnezeu
prin rugăciune şi viaţă cinstită, trebuie să împlinească poruncile lui Dumnezeu, pentru a putea
dobândi darurile nepieritoare ale sfinţeniei. Sfinţii pot fi consideraţi nu doar acei oameni care au
ajuns la desăvârşirea virtuţii, ci şi aceia care se silesc să ajungă la aceasta, deşi încă nu au atins-o.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi numeşte sfinţi pe toţi creştinii care se străduiesc să se pregătească cât
mai bine posibil pentru Taina Sfintei Împărtăşanii: „Şi cei care se luptă sunt sfinţi, pentru că nici pe
aceştia nu îi împiedică nimic să se sfinţească prin participarea la Sfintele Taine“.
Părintele Nicolae Steinhardt ne spune: „Sfinţenia nu stă în a-ţi face o chilioară strâmtă pe
un vârf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o
celulă pe viaţă; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stâlp, cocoţat acolo sus. Adevărata sfinţenie,
neînchipuit de grea este a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum este el) ca pe tine însuţi“.
Uneori chiar şi cei răi trag foloase de pe urma virtuţilor sfinţilor, fiindcă omul cel drept este
un imbold, un exemplu de sfinţenie şi model de rugăciune pentru alţii. De exemplu, Moise a avut
puterea să îndepărteze prin rugăciunile sale mânia lui Dumnezeu care venise asupra poporului din
cauza păcatelor. În acest sens un sfânt părinte ne spune: „Mulţi, chiar dintre cei răi, trag foloase de
pe urma virtuţii unui singur om; dar pe un singur om, care face fapte bune în mijlocul unui popor
rău, răutatea celor mulţi nu-l doboară odată cu ceilalţi. Şi iarăşi, un singur om, care trăieşte drept, va
putea smulge un popor întreg de mânia lui Dumnezeu“.
Există printre creştini credinţa că sfinţenia este hărăzită unei anumite categorii de oameni,
care prin retragere şi izolare din lumea aceasta pot să dobândească darul sfinţeniei. Ei bine,
sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor“ ne arată că sfinţenia nu este rezervată unei anumite grupări

6
religioase, vreunui ordin confesional, nu aparţine unui grup restrâns de oameni, vreunei elite, ci este
un dar la care toţi suntem chemaţi, aşa cum ne spune Mântuitorul pe Muntele Fericirilor: „Fiţi, dar,
voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!“ (Matei 5, 48). Hristos ne arată că
mântuirea este un dar oferit oricărui om, indiferent de poziţia sa în societate, că oricine doreşte se
poate adăpa din izvorul sfinţeniei. Neştiute sunt căile Domnului, iar în ochii lui Dumnezeu privind
preţuirea faptelor omeneşti şi duhovniceşti nu există lucruri lipsite de valoare, întrucât El îşi alege
sfinţii din toate colţurile pământului, chiar dacă după judecăţile noastre omeneşti unii ar fi lipsiţi de
acest dar.
Toţi Sfinţii pe care Biserica îi prăznuieşte în prima Duminică după Rusalii, dar şi în a doua
duminică după Rusalii au umblat pe căile Domnului şi au lucrat potrivit darurilor pe care le-au
primit. Drept răsplată şi semn al lucrării cu harul divin sfinţii au fost strămutaţi şi răsădiţi ca nişte
mlădiţe tinere de măslin de pe pământ la cer şi alcătuiesc un minunat rai duhovnicesc-ceresc, în care
odihneşte Dumnezeu, Cel în Trei Ipostasuri. În fruntea corului ceresc al sfinţilor se află Preacurata
Stăpână de Dumnezeu Născătoare, iar după ea urmează Sfinţii Apostoli, prorocii, pe urmă sfinţii
mucenici, păstorii, învăţătorii, fecioarele, cuvioşii părinţi şi maicile, şi toate celelalte cete de sfinţi
pe care Biserica le cinsteşte. Aşa cum florile au frumuseţea şi mirosurile lor, la fel şi sfinţii
răspândesc în jurul nostru mireasma lor duhovnicească dumnezeiască.
Omul, pentru nevoile sale alimentare, dar şi pentru încântarea ochilor a fost nevoit să cultive
în livezi şi grădini pomi şi plante de o mare frumuseţe. La fel se petrec lucrurile în grădina
duhovnicească a Domnului. În Biserica din ceruri, care este alcătuită din ierarhia cerească se află
toţi sfinţii ştiuţi şi neştiuţi. Cei ce în viaţa aceasta reuşesc să lupte şi să biruiască patimile, cei ce
urmează poruncilor lui Dumnezeu sunt strămutaţi în grădina cerească, pe când cei ce nu reuşesc să
crească în Hristos sunt precum buruienele, care sunt tăiate şi aruncate în foc. Ca şi creştini, în
această viaţă nu avem foarte multe variante de ales, fie lucrăm în cele pe care ni le-a poruncit
Domnul Iisus Hristos şi vom fi răsădiţi în grădina cea cerească, fie vom fi aruncaţi afară, unde este
plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Soarele dreptăţii Hristos, luminează pe tot omul care trăieşte în
lume, prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Trebuie doar să ne îngrijim ca lucrarea noastră să dea rod la
vremea ei şi vom primi căldura credinţei.
O grădină de flori sau de legume poate da rod doar dacă are lumină, soare, căldură şi apă. La
fel este şi omul care-şi doreşte mântuirea. Nu va mai fi în întuneric şi poate să vadă cele
duhovniceşti dacă este în lumina vieţii, care este Hristos (Ioan 8, 12), poate să meargă pe cărările
mântuirii dacă „…umblă pe urmele credinţei“ (Romani 4, 12), nu va mai înseta în veac dacă se va
adăpa din apa cea vie, care este Iisus în Sfânta Împărtăşanie, căci „…apa pe care i-o voi da Eu se va

7
face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“ (Ioan 4, 15) şi va creşte sănătos dacă va primi
căldura credinţei plină de Duhul Sfânt.
Adeseori ne lamentăm că ispitele şi încercările care vin din afară sau din lăuntrul nostru sunt
prea mari, că reuşim cu greu să facem faţă numeroaselor piedici în drumul sfinţeniei. Ispitele,
prezenţa păcatelor de tot felul şi greutăţile vieţii nu le contestă nimeni, însă trebuie să ţinem cont că
mântuirea în lume este un dar obiectiv, pe care ni l-a dăruit Fiul lui Dumnezeu, prin suferinţele,
moartea şi Învierea Sa, apoi vine în mod gratuit prin harul Duhului Sfânt ce ni s-a dat la
Cincizecime, dar constă şi în lucrarea noastră liberă de a împlini voia lui Dumnezeu şi de a veni în
întâmpinarea Duhului. Este foarte greu să explicăm în cuvinte ceea ce înseamnă viaţa de sfinţenie,
însă se poate spune că atunci când omul începe să-şi orienteze viaţa către Hristos, când evită
păcatele şi săvârşeşte binele, când împlineşte poruncile, începe să simtă trăirea lui Hristos în viaţa
sa (Rom. 14, 8). În acest drum nu suntem singuri, ci suntem ajutaţi de harul care este Însăşi
Persoana lui Hristos, Care locuieşte în lăuntrul nostru, însă aşteaptă să ne deschidem sufleteşte prin
bunătate şi iubire ca să putem începe a dialoga cu El.
Într-adevăr, suntem împiedicaţi de tot felul de ispite în urcuşul nostru duhovnicesc, însă cel
care primeşte şi împlineşte fără şovăire poruncile Domnului va creşte sufleteşte, oricât de grele i s-
ar părea aceste porunci. Astfel, au fost lăsate pentru mântuirea omului sfintele slujbe, postul,
spovedania sau împărtăşania, prin care vom reuşi să ne desăvârşim. Cel ce acceptă şi împlineşte cu
râvnă toate rânduielile dumnezeieşti, acela ajunge să fie adăpat din belşug din râul dătător de viaţă
al harului Sfântului Duh. Umplându-se de puteri duhovniceşti, omul va putea creşte, se va întări, se
va desăvârşi şi după trecerea din viaţa pământească va fi răsădit în raiul ceresc asemenea unui pom
care a crescut sănătos în răsadniţă.

Criteriile stabilite de Biserică pentru cinstirea unui sfânt

Credinţa cea adevărată nu este doar o expunere teoretică a unui subiect religios, ci se cere
arătată prin fapte de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Căci dacă va zice
cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, este un mincinos, spune Sfântul
Evanghelist: „Căci cel ce nu iubeşte pe fratele sau pe cel pe care îl vede, cum poate să-L iubească
pe Dumnezeu pe Care nu-L vede?“ (I Ioan 5, 20). Mântuirea nu este cunoaşterea lui Dumnezeu la
nivel intelectual, ci înseamnă un efort duhovnicesc permanent în sprijinul căruia vine Hristos şi
harul Duhului Sfânt, rugăciunea personală, dar şi ajutorul sfinţilor pe care îi invocăm.
De-a lungul timpului, Biserica a fixat câteva criterii prin care o persoană poate fi trecută în
rândul sfinţilor. Ajungerea la starea sfinţeniei nu presupune neapărat senzaţionalul, care ne vine prin

8
semne şi minuni, aşa cum suntem obişnuiţi să credem, ci trebuie să fie împlinite măcar unele dintre
aceste însuşiri:
a) Unul dintre criteriile sfinţeniei a fost socotit moartea martirică, adică suferinţa pentru
Hristos, sfârşirea prin moarte pentru credinţă. Mărturisirea dreptei credinţe în faţa oricărei
ameninţări, indiferent dacă aceasta atrăgea moartea sau exilul, închisoarea sau alte suplicii şi
suportarea cu bărbăţie eroică a durerilor a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de netăgăduit a
sfinţeniei.
b) O altă mărturie a sfinţeniei a fost considerată lupta pentru apărarea dreptei credinţe, care
trebuie să fie împlinită cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei.
c) Pe omul care trăieşte viaţa în virtuţi, Dumnezeu îl preaslăveşte cu daruri şi puteri
suprafireşti, cu darul facerii de minuni încă din această viaţă sau după moarte. Săvârşirea minunilor
a fost socotită o altă mărturie a sfinţeniei. Minunile pot să uimească pe oameni şi să producă un
efect imediat, însă există şi semne neobişnuite ce sunt săvârşite de vrăjitori sau fachiri, care sunt
ajutaţi de puterile întunericului. Cei care fac false minuni sunt consideraţi nişte şarlatani. Există
numeroase minuni săvârşite de sfinţi, însă aceştia au fost foarte discreţi în a face caz de minunile
săvârşite de ei.
d) Pe lângă condiţiile amintite, mai este considerată ca mărturie a sfinţeniei neputrezirea
trupului după moarte, însă pentru ca acest semn să fie dovada sfinţeniei, trebuie să fie însoţit de
darul săvârşirii minunilor. Biserica nu a considerat ca o condiţie absolută acest semn al sfinţeniei,
deoarece trupul neputrezit poate fi şi dovada unor păcate grele.
e) Un alt semn al sfinţeniei a fost considerat viaţa sfântă, viaţa fără prihană, însoţită de
faptele milei trupeşti şi a milei sufleteşti, într-un cuvânt înstrăinarea omului de răutăţi şi de patimi.
Noi suntem numiţi vase de lut şi aceste vase trebuie curăţite ca să poată intra şi să poată rămâne în
ele harul Sfântului Duh. Sfinţii au reuşit încă din această viaţă să-şi cureţe trupul de patimi şi de
răutăţi, căci în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimeni de nu este curat.

Mărturii despre cinstirea sfinţilor în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi

Cum reuşeşte omul să ajungă la sfinţenie când constatăm că diavolul, duşmanul lui
Dumnezeu şi al omului, îşi face suficient loc în lumea aceasta? În mod concret, duhul lui Hristos
este cel ce lucrează în mod tainic, iar omul vine în întâmpinarea lui Hristos prin libertate şi voinţă.
Fără a se găsi explicaţii raţionale privind trăirile sale sufleteşti, omul simte începutul sfinţeniei când
are bucuria unirii cu Hristos, care se manifestă prin iubirea lui Dumnezeu, a aproapelui şi se
concretizează în fapte bune. Cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă nu este o inovaţie târzie a

9
ierarhiei sau a unui grup restrâns de credincioşi, ci este expresia şi atitudinea vie a Bisericii încă din
primele zile de la naşterea creştinismului. Deşi sfântul trăieşte în prezent, într-un fel a biruit timpul,
fiind considerat un înainte-mergător şi un ajutător al celorlalţi oameni în drumul desăvârşirii,
întrucât prin sfinţenia ce o primeşte de la Hristos anticipează moştenirea vieţii viitoare pregătită
nouă de la întemeierea lumii.
Pentru a înţelege importanţa sfinţeniei şi a sfântului pentru neamul omenesc şi pentru viaţa
noastră personală să vedem care este sensul sfinţeniei în câteva pasaje biblice.
a) În Vechiul Testament sfinţenia era un atribut personal al lui Dumnezeu, dar şi un dar
divin oferit poporului său. „…Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt
sunt;… “ (Levitic 11, 44). Legea dată de Dumnezeu lui Moise şi predica Profeţilor sunt considerate
căi de îndreptare oferite de Dumnezeu neamului Său pentru a-l trage din abisul păcatelor în care
căzuse prin greşeala protopărinţilor noştri.
b) Prin Întrupare, Hristos, Noul Adam, arată oamenilor că El este Calea pe care trebuie să o
urmăm, Adevărul în care trebuie să credem şi Viaţa pe care trebuie să o trăim (Ioan 14, 6), ne arată
că El este Calea sfinţeniei. Procesul mântuirii oamenilor nu a încetat prin plecarea Mântuitorului din
lume după Înălţarea Sa la ceruri, ci este continuat de Mângâietorul, Duhul Adevărului, Duhul Sfânt
ce este trimis în lume de Fiul, Care menţine în istorie opera de sfinţenie, pentru a-i aduce pe toţi cei
ce mărturisesc numele Său la o nouă creaţie. Din punct de vedere istoric lucrarea mântuitoare şi
sfinţitoare pe care ne-a adus-o Iisus Hristos va intra repede în conştiinţa proaspetelor comunităţi
născute prin predica Sfinţilor Apostoli.
Astfel, în Biserica lui Dumnezeu din Corint, creştinii care chemau numele Domnului s-au
numit pentru prima dată sfinţi, în Iisus Hristos (I Corinteni I, 2), iar Sfântul Apostol Pavel îi
numeşte sfinţi pe toţi cei botezaţi (Romani I, 7). Numindu-i pe creştinii din Roma sfinţi, Pavel vrea
să arate ascultătorilor săi, printre care cu siguranţă se aflau şi cei ce făceau parte din clasa nobiliară,
că în ceea ce priveşte lucrurile spirituale nu există deosebiri între persoane şi diferenţe de rang,
pentru că în Hristos „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască,…“ (Galateni III, 28). Apostolul arată că sfinţenia ca împlinire a
Duhului Sfânt în lume este aceeaşi pentru toţi, însă darurile duhovniceşti, „lucrările şi slujirile“ sunt
diferite, ele se manifestă sub diverse forme (I Corinteni XII, 4-11).
c) „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară
şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte“ (Evrei 12,
1). Sfântul Apostol Pavel ne arată că sfinţii sunt nor de mărturii ce şi-au aţintit ochii către Hristos,
fiindcă au vegheat la împlinirea poruncilor, s-au împotrivit păcatului până la sânge şi au căutat
pacea şi sfinţenia fără de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 4). A lupta cu

10
stăruinţă împotriva păcatului, a fi martor şi a suferi pentru numele lui Hristos nu este un lucru
simplu, deoarece implică multe încercări venite din partea lumii acesteia, ce înseamnă, aşa cum ne
spune Sântul Ioan Gură de Aur, un paradox mântuitor: „Cine bea un medicament amar la început
trebuie să suporte amărăciunea lui, apoi simte binefacerile. Aşa este cu virtutea şi cu viciul. În cel
de-al doilea caz (păcatul), este mai întâi plăcerea, apoi insatisfacţia (disconfortul spiritual), în
primul caz, când vorbim de virtute, mai întâi este disconfort, apoi bucuria“.
d) Cine poate să descrie numărul sfinţilor care sunt pomeniţi în calendar, în cărţile bisericeşti
şi în cântările liturgice? Cine dintre muritori poate să ştie adunarea, virtuţile şi nevoinţele sfinţilor
ce au ajuns la îndumnezeire? Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl
cinsteşte: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte“ (Matei 10, 40). Primirea şi urmarea
sfinţilor înseamnă urmarea lui Hristos, a-L imita pe Hristos în faptele Lui, ca să putem să vieţuim şi
noi precum a vieţuit Domnul nostru şi să suportăm cu bucurie încercările şi învinuirile, pentru a
putea primi harul Duhului Sfânt. După persecuţiile împăraţilor păgâni împotriva creştinilor, Biserica
a considerat că pentru toţi mărturisitorii lui Hristos trebuie să fie instituită o sărbătoare, pentru
sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi, iar acesta a fost în prima Duminică după Rusalii.
e) Potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi, noi cinstim pe sfinţi, pentru că ei sunt prietenii lui
Dumnezeu, aşa cum ne spune Mântuitorul încă din timpul vieţii, zicând către ucenici: „Voi sunteţi
prietenii Mei“ (Ioan 15, 14). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu a făcut lumea ca să avem
trebuinţă unii de alţii“. Sfinţii sunt consideraţi prietenii lui Dumnezeu, dar şi prietenii noştri; sunt
fraţii noştri, deoarece sunt de aceeaşi natură cu noi, cunoscând slăbiciunile, puterile şi împlinirile
noastre pentru mântuire. Puteam avea un semn mai mare de prietenie, decât cel prin care Dumnezeu
din dragoste îl trimite pe Fiul Său în lume? El ne arată că, prin Întrupare, Hristos îşi asumă firea
omenească, iar prin Înviere putem ieşi din micimea sufletească şi trupească, din mărginirea lumii
acesteia. Dumnezeu îi înalţă pe sfinţi, prietenii Săi, la slava cea mai presus de fire, acolo unde nu
este nici durere, nici întristare, nici suspin.
În alt loc spune: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi
prietenul lui Dumnezeu s-a chemat“ (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17).
Avraam este numit prietenul lui Dumnezeu, fiindcă prin credinţă s-a învrednicit de cuvintele
dumnezeieşti şi a cunoscut voia Sa. Când a vorbit Dumnezeu lui Moise erau tunete şi fulgere, când
a vorbit lui Ilie era adiere de vânt lin, însă când a vorbit cu Avraam se pare că stăteau la masă ca doi
prieteni. Credinţa lui Avraam este totală, fiindcă pentru Dumnezeu nu a zăbovit să-l aducă jertfă pe
unicul său fiu, de aceea Avraam este socotit prototipul prieteniei, iar lui îi urmează toţi cei ce cred
în Hristos. Adevărata prietenia înseamnă, atunci când acesta o cere, renunţarea la cele ale tale în
favoarea celuilalt, iar atunci când este nevoie putem vorbi chiar de jertfă trupească, aşa cum avem în

11
istorie exemplele a milioane de martiri. Un prieten adevărat se face părtaş fără prea mult zgomot la
necazurile şi la suferinţele aproapelui. Sfinţii sunt numiţi prietenii lui Dumnezeu, fiindcă iubesc cu
sinceritate pe toţi oamenii, chiar dacă ei nu sunt iubiţi de oameni.
f) Sfinţii sunt consideraţi casnicii lui Dumnezeu, de aceea îi cinstim pe sfinţi şi le arătăm
admiraţia noastră pentru că ei au fost aleşii, iubiţii, apropiaţii şi „…casnici ai lui Dumnezeu“
(Efeseni 2, 19). A fi casnic înseamnă a locui în aceeaşi casă cu cineva, iar în acest paragraf se arată
că sfinţii prin multe osteneli au simţit prezenţa lui Dumnezeu şi au ajuns să locuiască în aceeaşi casă
cu El, în Împărăţia cerurilor.
g) În Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, la capitolul XIX găsim un spectacol
eshatologic al Ierusalimului Ceresc, populat de sfinţii mărturisitori ai lui Hristos, care aduc cântări,
laude lui Dumnezeu şi care sunt pentru viaţa Bisericii noastre, aşa cum îi numeşte Sf. Ap. Pavel
„nor de mărturii“. În viziunea Sfântului Ioan toată făptura sfinţilor care este în cer laudă pe Hristos
Cel ce şade pe tron şi se roagă pentru noi oamenii (Apocalipsa 5, 12-13).
Creştinii îi imită pe sfinţi, pentru că au ajuns în maxima apropiere de Hristos şi au dobândit
lumina Duhului Sfânt. Ei nu fac caz de viaţa lor îmbunătăţită, de cunoştinţele lor teologice sau
filosofice, ci sunt discreţi şi nu afişează acest lucru.
Cinstirea sfinţilor nu este idolatrie, iar Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe sfinţi nu atât pentru
ei înşişi, ci pentru faptul că s-au învrednicit de harul şi ajutorul lui Dumnezeu, care le-a dat puterea
spirituală, iar uneori materială de a face cunoscut în lume lucrarea Lui.

Paradoxul sfinţeniei

O întrebare pe care şi-o pune oricine în viaţa sa este acesta: poate un om păcătos să devină
virtuos? Sau îi este cu putinţă omului care trăieşte în vremurile de astăzi, cu atâtea ispite, să se
gândească la posibilitatea de a se număra printre sfinţii Săi?
Chemarea la sfinţenie în vremurile de astăzi, pe care o face în mod tainic Dumnezeu fiecărui
om este un imperativ, în condiţiile în care cu multă pasivitate asistăm la situaţii paradoxale când
state, parlamente şi politicieni emit legi care încâlcesc minţile multor oameni, deoarece ne este
prezentată virtutea ca habotnicie, ce aparţine unor vremuri apuse, iar desfrâul, concubinajul şi
păcatele împotriva firii ca pe o rânduială a firii. Pentru unii ca aceştia obişnuinţa păcătoasă a devenit
ceva normal, fiindcă păcatul care domneşte în mădularele lor trăieşte în ei (Romani 7, 19-20). A
legifera ceea ce este de negândit înseamnă o sfidare a lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale, deoarece
lumea acesta are o ordine, iar când această ordine este nesocotită apar dezechilibre vizibile între om
şi Dumnezeu, fiindcă se nesocoteşte familia care este o binecuvântare a Creatorului, în care se

12
naşte, se continuă şi se sfinţeşte viaţa. Dumnezeu Tatăl a aşezat în creaţia Sa rânduieli şi legi pentru
vieţuitoare, pentru natura înconjurătoare, dar mai ales pentru cununa creaţiei sale, bărbatul şi
femeia, cărora le dăruieşte spre vieţuire sufletească şi rod trupesc Taina Cununiei. În privinţa titlului
acestui capitol nu vom căuta răspunsuri teologice care ţin de antropologie, ecleziologie sau de
Sfintele Taine, ci vom spune că Dumnezeu dăruieşte mult har celor care vor să se pocăiască de
păcatele lor şi doresc să se întărească în credinţă, iar ca exemple avem numeroşi tâlhari, prostituate
şi prigonitori care s-au ridicat din păcate grele şi printr-o luptă continuă cu neputinţele trupului şi
ale sufletului, dar mai ales prin harul lui Dumnezeu, au ajuns sfinţi cunoscuţi ai Bisericii.
Când există semne ale alunecării din starea de normalitate, chiar şi unul căruia i se pare că
stă nu trebuie să zăbovească, ci trebuie să alerge către pocăinţă, ca nu cumva înmulţindu-se păcatele
să nu-L mai poată vedea pe Dumnezeu; fiindcă la Dumnezeu ajung nu numai faptele bune, ci şi cele
rele, căci strigătul fiecărui păcat ajunge până la El (Iona 1, 2). Întoarcerea păcătoşilor pe calea
pocăinţei şi numărarea lor în soborul sfinţilor este o lucrare tainică în viaţa oamenilor. Mulţi se
gândesc că vremea pocăinţei va fi la bătrâneţe amânând de la o zi la alta ceea ce pot face astăzi, însă
toţi uită că s-ar putea să vină asupra lor o boală grabnică şi atunci vor dori să se pocăiască, dar va fi
prea târziu ca să-şi plângă păcatele. Aceasta este vremea ca să putem fi număraţi în rândul sfinţilor,
după spusele Mântuitorului: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi“ (Matei 9, 12).
Vieţile Sfinţilor ne arată că nu există cădere din care omul să nu se poată ridica prin puterea
dumnezeiască, că nu există nici o patimă, nici un păcat care să nu poată fi biruit, mortificat sau
dezrădăcinat prin lucrarea Mântuitorului, în Duhul Sfânt şi prin efort personal. În istoria mântuirii
neamului creştinesc avem nenumărate exemple de hoţi, beţivi, ucigaşi, desfrânate, mândri,
lăudăroşi, pătimaşi şi răufăcători care prin adâncă pocăinţă au devenit mari sfinţi ai Bisericii. Nu
înseamnă că în viaţă ne este îngăduită săvârşirea oricărui lucru şi că pentru a ajunge la îndumnezeire
trebuie să treci mai întâi prin mocirla păcatelor. La antipodul oamenilor păcătoşi, care prin pocăinţă
au devenit mari sfinţi ai Bisericii, avem cazuri de sfinţi care provin dintre copii, tineri, fecioare, fii
şi fiice, soţi ori soţii, ţărani, muncitori, profesori, conducători, scriitori, monahi, preoţi, episcopi şi
filosofi care au ajuns oameni îmbunătăţiţi prin nevoinţe, prin puterea şi lucrarea harului Duhului
Sfânt. Nu putem să îi separăm pe sfinţi după categoriile raţiunii umane şi după criteriile noastre de
valori, pentru că lucrurile se judecă după sfârşitul lor. Mijloacele credinţei prin care au ajuns sfinţii
la mântuire alcătuiesc grădina duhovnicească a faptelor, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Gură de
Aur, când spune: „Un om care intră într-o grădină plină de flori, vede mulţi trandafiri, multe violete,
tot atâţia crini şi multe alte flori de primăvară (….). La care să se uite mai întâi, la care în al doilea
rând? Fiecare din florile văzute îi cheamă către ea privirile (…). Nu ştiu la care să-mi opresc mai
întâi gândul!“. Grădina duhovnicească a sfinţilor ne arată că indiferent de viaţa pe care au dus-o

13
aceşti oameni, prin lucrarea Duhului şi prin efort personal sfinţii au reuşit să ducă lucrarea mântuirii
până la sfârşit.
În Sfânta Scriptură avem numeroase cazuri de păcătoşi care prin pocăinţă au devenit sfinţi,
avem exemple de căderi şi ridicări ale drepţilor, aşa cum este cazul prorocului David, aşa cum
vedem în Pilda Fiului Risipitor, în căderea şi îndreptarea Apostolului Petru, în cazul Sfântului
Apostol Pavel, care din prigonitor al creştinilor devine Apostolul Neamurilor, al Sfântului Ciprian
care a fost vrăjitor şi alţi sfinţi ştiuţi şi neştiuţi.
Exemplele de păcătoşi care s-au întors la credinţă sunt numeroase, însă vor fi redate doar
unele dintre ele. Pentru o mai bună aprofundare se vor face doar câteva referiri la oameni păcătoşi
care prin plângerea păcatelor, prin pocăinţă, dar mai ales prin puterea lui Dumnezeu au dobândit
mântuirea, iluminarea şi au devenit sfinţi importanţi ai Bisericii.
Aceste câteva exemple de oameni păcătoşi care au ajuns sfinţi, pe care ni le prezintă Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ne arată că Hristos sălăşluieşte înăuntrul conştiinţei şi sufletului fiecărui
om, că harul lui Dumnezeu dat prin Taina Sfântului Botez nu se stinge, în ciuda vieţii păcătoase, că
pot deveni „dumnezei după har“ toţi cei ce aud şi cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi se străduiesc
să-l împlinească în viaţa lor. Vedem că nu există capăt sau limită a iubirii Domnului Hristos faţă de
om, iar El nu ne cere nici învăţătură înaltă, nici slavă, nici bogăţie, ci ceea poate avea fiecare dintre
noi, credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Din exemplele pe care le-am expus constatăm că
există numeroşi păcătoşi care prin plângerea păcatelor au ajuns mari sfinţi, că Dumnezeu prin
tânguirea păcatelor poate face din desfrânaţi sfinţi, din tâlhari cuvioşi, din prigonitori apostoli, iar
aceasta nu este doar lucrarea noastră, ci mai ales a Sa.

Cununile martirice, semnele slavei și ale cinstei lui Dumnezeu

Sfinţii mucenici, martori ai lui Hristos

Biserica încă de la începutul existenţei sale istorice i-a cinstit pe sfinţi, pe martiri, pe Sfinţii
Părinţi şi sfintele lor moaşte, fiindcă aceştia au reuşit prin exemplul vieţii să se desprindă de
stricăciunea vieţii, iar prin iluminarea Duhului ne-au lăsat învăţătura cea sănătoasă a Bisericii.
Cultul martirilor s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine, după cum spunea
Tertulian: „Sângele (martirilor) este sămânţa creştinilor“. Cuvântul martir (μάρηύριον – martir) sau
mucenic vine din greacă şi înseamnă în sens etimologic cel care îndură, Îl mărturiseşte şi este
martor al lui Hristos şi al dreptei credinţe. Cuvântul martir a cunoscut o rapidă conturare
etimologică referindu-se în mod special la cei ce erau ucişi pentru numele lui Iisus. Evoluţia
cuvântului a fost accelerată şi de lupta Bisericii, începând cu Sfinţii Apostoli şi continuând cu

14
Sfinţii Părinţi împotriva ereziei dochetiste1, erezie care susţinea că Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu a
fost doar o aparenţă, că nu a putut avea amestec cu materia, deci „nu S-a întrupat şi nu S-a născut în
mod real“. Jertfa sângeroasă a tuturor martirilor pentru numele lui Hristos, pe de o parte era dovada
de netăgăduit a puterii extraordinare a credinţei creştine, pe de altă parte arăta că teoria dochetistă
era o fabulaţie, că Hristos prin Întruparea, moartea şi Învierea Sa dă sens vieţii, morţii, dar şi
trupului. Chiar dacă nu avem foarte multe informaţii privind dezvoltarea cuvântului martir, este clar
că la jumătatea secolului al II-lea avea înţelesul pe care îl ştim astăzi.
În privinţa jertfei martirilor pentru adevărul dumnezeiesc, aceştia s-au comportat înaintea
persecutorilor ca persoane memorabile pentru toate generaţiile creştine, dobândind de la Hristos
răstignit şi Înviat puterea de a fi mărturisitori ai luminii celei adevărate. Un mare scriitor bisericesc
ne arată că toţi cei ce-l mărturisesc prin cuvânt pe Hristos pot fi consideraţi martori, însă martiri în
sensul strict al cuvântului sunt doar cei ce şi-au vărsat sângele pentru numele Său: „Oricine depune
o mărturie despre adevăr, apărându-l prin cuvinte ori prin fapte sau în orice alt chip, acela poate fi
numit pe bună dreptate «martor»…, dar acum numim în toată puterea cuvântului martor sau
«martir» numai pe cei care prin vărsarea sângelui au fost în stare să aducă mărturie pentru «taina
dreptei credinţe»…“.
Martirii, prin suferinţe şi chinuri fizice inimaginabile, prin umilinţe şi moartea pentru
credinţa creştină, au uimit lumea greco-romană având curajul înaintea oricărui rău pământesc, prin
puterea lui Dumnezeu, să susţină că Iisus Hristos a înviat din morţi. Mucenicii călcau peste jăratic
ca pe ţărână, îşi băteau joc de orice pedeapsă sau înjosire pe care o socoteau nu un chin, ci o
bucurie.
Origen, unul din cei mai prolifici scriitori ai primelor veacuri, în lucrarea sa „Exortaţie la
martiriu“(Îndemn la mucenicie) numeşte martirajul „Botezul sângelui”, adică o stare lăuntrică a
prezenţei harului în om arătând că acest botez are aceeaşi putere sfinţitoare ca şi Taina Sfântului
Botez. Încă din primele secole ale erei creştine era convingerea că toţi catehumenii2 care sufereau
moarte martirică, înainte de a fi botezaţi cu apă, erau botezaţi prin propriul sânge vărsat pentru
Hristos. Pe lângă acest aspect al botezului sângelui despre care aminteşte Origen, Sfântul Vasile cel
Mare spune că există şi „Martirul voinţei”, putând fi demni de a fi chemaţi martiri chiar şi cei ce nu
au suferit persecuţii, chinuri ale focului şi flagelări, dar care şi-au dorit să fie alături de cei ce au
suferit în mod concret.

1
Dochetismul este la originea sa o concepţie pur grecească, ce se sprijină pe dualismul dintre lumea sensibilă şi cea
inteligibilă, ce nu putea concilia lumea spirituală cu cea materială. Încă de la apariţia creştinismului au existat ramuri ale
creştinilor care afirmau mai mult divinitatea lui Iisus, iar alte ramuri desprinse din iudeo-creştinism susţineau mai mult
omenitatea Sa.
2
Persoană adultă care în creştinismul antic se pregătea pentru primirea Tainei Sfântului Botez.

15
 Moartea lui Iisus Hristos şi Învierea Sa au reprezentat punctul central al întregii opere
mântuitoare, iar moartea martirică nu poate fi desprinsă de aceste adevăruri teologice fundamentale
ale credinţei creştine. Martiriul este anunţat de Hristos Care spune: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi
pe voi vă vor prigoni“ (Ioan 15, 20), iar cel ce voieşte să se lepede de sine „….să-şi ia crucea şi să-
Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34). Martiriul presupune o credinţă vie şi profundă în Dumnezeu, o
manifestare a credinţei şi nu doar acceptarea teoretică a existenţei Sale, credinţă ce se imprimă în
viaţa creştinului. Jertfa martirului arată o stare harică, arată actul de devotament suprem faţă de
dumnezeiescul Învăţător, o iubire totală, care are ca finalitate unirea desăvârşită cu Hristos cel înviat
din morţi. Cei ce şi-au luat crucea şi au urmat lui Hristos nu numai că au rămas în memoria veşnică
a Bisericii, fiind pomeniţi pururea la sfintele slujbe, ci cel mai important lucru este că ei au devenit
chipuri ale Logosului Înviat din morţi.

Cinstirea sfintelor moaşte

Sfintele moaşte reprezintă pentru toţi creştinii preţioase daruri duhovniceşti pe care ni le-a
dat Dumnezeu, fiind dovada văzută şi palpabilă a prezenţei Sale în lumea văzută. Cultul sfinţilor
martiri în primele veacuri va fi fructul unei evoluţii spontane care se baza pe celebritatea istorică a
morţii martirului dar şi pe evlavia poporului faţă de cei care şi-au încheiat viaţa în mod eroic. În
creştinism, din punct de vedere teologic, cinstirea sfintelor moaşte este strâns legată de credinţa că
trupul va fi părtaş împreună cu sufletul la răsplata veşnică sau la pedeapsa veşnică, întrucât în
această viaţă pământească au trăit împreună şi vor învia împreună.
În descrierea muceniciei Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei (†155), care este una dintre
cele mai vechi scrieri creştine, ni se oferă o preţioasă mărturie despre cinstirea trupurilor sfinţilor.
Aici ni se spune că încă din timpul vieţii pământeşti trupul Sfântului Policarp era o binecuvântare
pentru cei ce se atingeau de el cu credinţă.
Documentul Bisericii din Smirna are valoare atât istorică, fiindcă vorbim de a doua
generaţie de creştini de la Iisus Hristos, deci este vorba de memoria vie şi proaspătă a Bisericii, însă
are şi o importantă valoare teologică. Din punct de vedere teologic ni se spune că mucenicia stă în
porunca Mântuitorului de a bea din paharul suferinţei, dar constă şi în lucrarea Duhului care ni se dă
ca dar sfinţitor pentru lucrarea mântuirii.
Ţinând cont de mărturiile Sfintei Scripturi şi de experienţa primelor comunităţi creştine
întemeiate de Sfinţii Apostoli, Biserica a cinstit încă de la început osemintele mucenicilor,
adunându-le cu grijă şi aşezându-le în locuri vizibile şi curate: „Noi am strâns osemintele lui ca un
odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom

16
aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice spre
amintirea biruinţelor sale şi spre întărirea altor luptători“. Practica cinstirii sfintelor moaşte se
păstrează din vechime până astăzi, iar altarele bisericilor au fost zidite peste sfintele moaşte.
Când stăm şi reflectăm asupra chinurilor pe care le-au îndurat mucenicii pentru numele lui
Hristos, ni se par fapte ireale. Un răspuns pe care îl dau Părinţii Bisericii privind posibilitatea
chinurilor fizice este acesta: suferinţele fizice erau la fel de mari ca ale unui om obişnuit, însă
prezenţa harului lui Dumnezeu şi prin permanenta rugăciune primeau de la Hristos o putere atât de
mare încât reuşeau să învingă orice durere. Martirii şi-au lăsat toată grija sufletului şi toată mintea
în mâinile lui Dumnezeu; dacă şi-ar fi întrerupt rugăciunea durerile le-ar fi devenit de neîndurat şi ar
fi fost gata să Îl renege pe Hristos. În zilele de astăzi mulţi creştini din pricina durerilor fizice nu pot
să se roage, să postească sau să slujească lui Dumnezeu. Martirii aveau mult har, iar trupul lor se
bucura împreună cu sufletul când erau chinuiţi pentru Domnul. Pare un paradox, însă în Vieţile
sfinţilor întâlnim numeroase cazuri în care monahi îmbunătăţiţi mulţumeau lui Dumnezeu pentru
boală, căci îndulcirea Duhului, chiar în suferinţe, depăşea orice bucurie din lumea aceasta.
Prin sângele drepţilor credinţa creştină s-a păstrat, a odrăslit numeroşi sfinţi şi s-a răspândit
până la marginile lumii. Moartea martirică a creştinilor din toate secolele a arătat că Biserica este de
origine divină, fiindcă sfânt este Întemeietorul Hristos, sfânt este Dumnezeu, sfânt este Duhul care
pe toate le sfinţeşte şi sfântă este Biserica Sa. Sfântul Ioan Gură de Aur are un număr impresionant
de cuvântări şi omilii în cinstea sfinţilor mucenici, el ne oferă o frumoasă comparaţie privind
paradoxul răspândirii creştinismului în contextul prigoanelor care erau declanşate de împăraţii
păgâni. El spune: „După cum plantele cresc când sunt lovite de picăturile de ploaie, tot astfel şi
credinţa noastră înflorea mai mult când era lovită, se lăţea mai mult când era strâmtorată“. În timpul
martirilor, creştinii participau la riturile funerare, fără nici o frică, iar catehumenii (persoanele care
veneau din lumea păgână şi care se pregăteau să devină creştini) erau instruiţi în mijlocul martirilor
şi a celor ce au mărturisit credinţa până la sacrificiul extrem, fără să fie tulburaţi în credinţa lor.
Comemorarea martirilor prin diferite manifestări a condus la dezvoltarea actului de cult, mai
ales în ziua şi locul în care a avut loc evenimentul martirajului.

Transparenţa harică a sfintelor moaşte

În strânsă legătură cu venerarea sfinţilor stă şi cinstirea sfintelor moaşte, ce sunt rămăşiţe
pământeşti din trupurile sfinţilor, pe care Dumnezeu le-a învrednicit cu darul nestricăciunii.

17
Cuvântul moaşte (mošti) vine din slavonă şi înseamnă, în general, îmbrăcăminte, rămăşiţe
pământeşti ale trupului unui sfânt, iar în sens strict cuvântul se referă la osemintele pământeşti care
au aparţinut unei persoane sfinte şi care s-au păstrat neputrezite.
Înainte de Întruparea Mântuitorului, dar mai ales după venirea Sa în lume, oamenii adunau
cu grijă rămăşiţele pământeşti ale răposaţilor şi le înmormântau cu cinstea cuvenită. Înmormântarea
se săvârşea după anumite rânduieli liturgice şi prin rostirea de rugăciuni speciale, ce se refereau la
credinţa în nemurirea sufletului după moarte. Încă din primele veacuri creştinii i-au cinstit pe eroii
credinţei ca persoane bineplăcute lui Dumnezeu şi sfintele lor moaşte pe care le adunau cu mare
grijă, atunci când erau împrăştiate de persecutori.
Trupurile sfinţilor pot rămâne întregi, după mutarea din lumea aceasta, întrucât darurile
dumnezeieşti de care s-au împărtăşit în timpul vieţii nu se pierd, ci se păstrează în trupurile lor şi
după moarte „…după cum în vasele de pământ se păstrează încă multă vreme mirosul vinului sau al
parfumului care a fost în ele“. Rezultatul concret al prezenţei şi lucrării harului dumnezeiesc în
trupurile sfinţilor înseamnă păstrarea lor în stare de nestricăciune. Părintele Stăniloae spune:
„Incoruptibilitatea osemintelor este o arvună a viitoarei incoruptibilităţi a trupurilor după înviere“.
Neputrezirea trupului unui sfânt poate fi explicată din punct de vedere religios astfel: starea de
îndumnezeire pe care a trăit-o sfântul în timpul vieţii pământeşti, prin lucrarea harului dumnezeiesc,
se prelungeşte în trup şi după trecerea trupului sfântului prin moarte. Deci, neputrezirea osemintelor
stă în harul Duhului Sfânt care rămâne prezent în trupurile sfinţilor şi după moarte.

Raclele sfinţilor. Creştinii ortodocşi depune moaştele sfinţilor în biserici, în locuri de cinste şi în
racle frumos împodobite, la care credincioşii se închină cu multă evlavie. Moaştele sfinţilor erau şi
sunt puse în racle de aur, argint, aramă, piatră sau lemn peste care se toarnă mir. Mirul aminteşte că
mucenicii sunt uniţi cu Hristos, Mirul cel adevărat, şi sunt plini de buna mireasmă a Harului, care
arată îngroparea lui Hristos şi a mucenicilor. Fericitul Augustin şi Sfântul Ambrozie dau importante
mărturii despre cinstirea trupurilor sfinţilor, iar Sfântul Ioan Gură de Aur într-o veche scriere ne
spune că raclele erau locurile în care se aşezau sfintele moaşte, ce erau cinstite cu multă evlavie de
numeroşi creştini: „Raclele mucenicilor nu sunt altceva decât porturi sigure, izvoare cu ape
duhovniceşti, comori pline de bogăţii ce nu pot fi jefuite, nici istovite vreodată. Şi după cum
porturile dau multă siguranţă corăbiilor izbite de valuri multe, când se adăpostesc în sânurile lor, tot
aşa şi raclele mucenicilor dau multă linişte şi siguranţă sufletelor noastre izbite de grijile lumeşti,
când vin alături de ele. Şi după cum izvoarele de apă rece înviorează trupurile cele ostenite şi arse
de sete, tot aşa şi raclele mucenicilor răcoresc sufletele cele aprinse de patimi ruşinoase (…).
Raclele mucenicilor sunt cu mult mai de preţ decât orice comoară. Comorile de bani împresoară de

18
primejdii pe cei ce le găsesc; dacă se împarte în mai multe părţi, prin împărţire comoara se
împuţinează. Cu raclele mucenicilor nu-i aşa: găsirea lor nu-i aducătoare de primejdii, iar împărţirea
lor nu le împuţinează…; moaştele mucenicilor, însă, atunci îşi arată mai mult bogăţia, când sunt
împărţite la mai mulţi“. Sfinţii Părinţi arată că dacă sfintele moaşte sunt aşezate în racle ascunse de
vederea omului ele îşi arată lucrarea prin puterea harului. De exemplu, rădăcinile copacilor şi ale
plantelor nu se văd, fiind ascunse ochilor trupului nostru în sânurile pământului, la fel sunt şi
moaştele sfinţilor, unele dintre ele se văd altele nu se văd, însă puterea lor nu rămâne jos în pământ,
ci îşi arată lucrarea prin roadele duhovniceşti, prin dorinţa de sfinţenie care se naşte în cei care cred
în sfinţi. Rădăcinile lor sunt aici pe pământ, însă ramurile sunt întinse către cer. Mulţi oameni trec
nepăsători pe lângă o floare frumos colorată sau pe lângă un copac secular, care sunt daruri oferite
de Dumnezeu pentru a ne bucura, pe când alţii nu ştiu cum să soarbă şi să se împărtăşească de
frumuseţea creaţiei mâinilor lui Dumnezeu. La fel sunt şi oamenii care cred sau nu cred în sfinţi.
Pentru cei necredincioşi şi indiferenţi sfinţii nu reprezintă nimic, ba chiar sunt pricini de comentarii
şi de împotriviri, însă cei ce se apropie de sfinţi prin credinţă simt lucrarea lui Dumnezeu în viaţa
lor, prin darurile duhovniceşti cu care au fost împodobiţi sfinţii, înţeleg că cei ce se află în racle se
roagă împreună cu ei. Am arătat că locurile şi lucrurile care ne aduc într-o imediată apropiere faţă
de sfinţi şi de mucenici sunt mormintele, raclele, inscripţiile, veşmintele lor, însă mai mult decât
acestea este zelul credinţei lor, faptele bune, cugetul curat cu care s-au împodobit, milostenia şi
dragostea lor pentru Dumnezeu şi aproapele.

Împărţirea sfintelor moaşte. Atât în vechime cât şi astăzi trupurile sfinţilor puteau sau pot să rămână
întregi, însă pot să fie împărţite unor biserici, ca din sfinţenia pe care a primit-o sfântul, prin Duhul
Sfânt, să se bucure toţi creştinii: „…aceasta a fost rânduiala lui Dumnezeu, ca să-l aducă iarăşi la
noi (aici este vorba de Sfântul Policarp al Smirnei), ca să împartă pe mucenic oraşelor. Roma a
primit picăturile sângelui lui“. Din punct de vedere teologic şi simbolic există un paralelism între
taina sfinţeniei pe care o primesc sfintele moaşte şi Taina Sfintei Euharistii. Astfel, după cum
pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele Mântuitorului Hristos, iar aceste elemente euharistice
se împart şi se dăruiesc la toţi cei ce voiesc să se împărtăşească ca să-i sfinţească, tot astfel trupul
martirului se sfinţeşte prin trăirea vieţii lui Hristos, în Duhul Sfânt şi prin moartea sa exemplară, se
sfărâmă şi se împarte la toate bisericile ca toţi să se bucure de sfinţenia sa. Elementele euharistice,
deşi se împart, rămân unite şi nu se despart, la fel şi trupurile sfinţilor se împart bisericilor ca de
sfinţenia lor să se bucure toţi credincioşii, însă sfinţenia nu se desparte, fiindcă rămâne în unitatea
lucrării lui Hristos şi a Duhului Sfânt care se dăruiesc ca să ne sfinţească, dar nu se despart.
Împărţirea elementelor euharistice în Taina Împărtăşaniei a stat la baza teologică a fragmentării

19
trupului martirului, multiplicării şi dăruii la diferire biserici. Împărţirea moaştelor sfinţilor şi
strămutarea de la un capăt al altuia al Imperiului Roman au contribuit la răspândirea creştinismului
şi la unitatea experienţei colective, iar împărţirea sa astăzi contribuie la răspândirea sfinţeniei
tuturor creştinilor.

Mărturii biblice privind cinstirea trupurilor sfinte

În Legea veche erau socotiţi necuraţi toţi cei ce se atingeau de morţi, însă nu erau consideraţi
necuraţi înşişi morţii (Levitic 21, 1-11). Textul de la Levitic ce a fost citat nu trebuie redat în mod
izolat, ci trebuie interpretat în context şi pus în legătură cu alte pasaje biblice din Vechiul
Testament, în care se arată în mod clar că şi în vechime, prin puterea lui Dumnezeu, trupurile
drepţilor puteau să facă minuni atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. Prin Întruparea Fiului lui
Dumnezeu Care „…S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând“ (Filipeni 2,7), Hristos S-a socotit
asemenea oamenilor cu toate afectele pe care le are un trup omenesc, pentru ca prin moartea şi
Învierea Sa omul să se îndumnezeiască. Argumentul teologic al cinstirii sfintelor moaşte stă în
trupul Mântuitorului ce moare pe cruce şi este aşezat în mormânt.
1. Un prim temei privind cinstirea sfintelor moaşte îl avem în Vechiul Testament, unde se
spune că în timpul vieţii prorocul Elisei a înviat un om (IV Regi 4, 20-35), iar după moartea sa peste
osemintele sale a fost aruncat trupul unui mort care a revenit la viaţă (II Regi 13, 21). Ceea ce
demonstrează aceste două pasaje biblice este faptul că virtuţile şi darurile dumnezeieşti
extraordinare ale dreptului, primite de la Dumnezeu, s-au menţinut în partea trupească atât în timpul
vieţii sale, cât şi după trecerea la cele veşnice. Când lucrarea Duhului este din belşug, cei ce se ating
cu credinţă de moaştele sfinţilor pot dobândi multă putere. Nu numai trupurile celor vii, ci şi
moaştele sfinţilor sunt pline de har duhovnicesc. Un sfânt părinte din primele veacuri, care ne
explică învierea şi puterea ce vine de la Dumnezeu prin trupurile sfinţilor, arată că în conştiinţa
fiecăruia rămâne credinţa în Înviere. Există posibilitatea ca trupurile sfinţilor să săvârşească minuni
prin harul care vine de la Dumnezeu, chiar şi după moartea acestora. În acest sens părintele spune:
„Un copac tăiat înfrunzeşte din nou; oare omul, dacă este tăiat, nu mai înfloreşte? Cele semănate şi
secerate rămân în arie; oare omul secerat din lumea acesta nu rămâne în arie? Mlădiţele viţei de vie
şi ale altor pomi, deşi sunt complet tăiate, totuşi, dacă sunt altoite, capătă viaţă şi rodesc; oare omul,
pentru folosul căruia sunt şi pomii şi viţa de vie, de cade pe pământ nu va învia? Pomii par a fi
morţi. Unde sunt frunzele smochinului? Unde sunt strugurii viei?...Se seamănă grâu, sau o altfel de
sămânţă; sămânţa cade în pământ, moare, putrezeşte şi nu mai este bună de mâncare; totuşi, ceea ce

20
a putrezit răsare plin de viaţă; a căzut în pământ un bob mic, şi se scoală înmulţit şi minunat. …..Cu
toate că acestea sunt moarte iarna, totuşi înverzesc primăvara. Când vine timpul li se dă viaţă ca şi
când ar învia din morţi“.
2. Într-un alt context biblic ni se spune că evreii, ieşind din pământul Egiptului, unii au luat
cu ei aur, alţii argint, însă Moise a luat cu el trupul lui Iosif, care legase pe fiii lui Israel cu jurământ,
zicând: „Are să vă cerceteze Dumnezeu şi atunci să luaţi cu voi şi oasele mele de aici!“ (Ieşire 13,
19). Aurul şi argintul aveau un rol relativ în istoria poporului iudeu, însă trupurile tuturor morţilor,
dar mai ales ale celor drepţi, erau cinstite cu mare grijă.
3. Trupul sfântului, atât în viaţă, cât şi după moarte primeşte puterea necreată a Duhului
Sfânt, aşa cum ne spune Scriptura: „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini
cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el“ (Ieşire 34,
29). Intrând în contact cu slava dumnezeiască, trupul lui Moise devenise atât de luminos încât evreii
care încercau să se uite la el nu puteau să-i suporte strălucirea. Dacă pe muntele Sinai trupul lui
Moise a primit de la Dumnezeu strălucirea divină, la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe
Muntele Taborului, întreg trupul Său era plin de strălucire dumnezeiască, însă aceasta nu venea din
exterior, ca în cazul lui Moise, ci din lăuntrul dumnezeirii Sale. Schimbarea la Faţă a Mântuitorului
este o anticipare a Învierii Sale şi ne deschide în privinţa învierii noastre o perspectivă luminoasă.
Sfântul Apostol Pavel ne ajută să înţelegem că „…trupul nostru înviat va împărtăşi strălucirea
trupului slăvit al lui Iisus Hristos“.
4. Avem numeroase exemple de minuni săvârşite de Mântuitorul din timpul vieţii sale, care
stau la baza minunilor pe care le săvârşeau sfinţii. Sfânta Scriptură ne spune că, prin credinţă,
păcătoşii se atingeau de trupul Mântuitorului şi se vindecau, la fel mulţi suferinzi atingându-se de
trupurile sfinţilor primeau vindecare sufletească şi trupească. Izvorul şi darul sfinţeniei nu venea în
mod magic de la sfinţii apostoli, sau de la sfinţii pe care Biserica îi cinsteşte ca vindecători, ci de la
Iisus Înviat, care Îl trimite pe Duhul Sfânt în lume ca să ne sfinţească şi să ne mântuiască. Iată un
exemplu în acest sens. Maria Magdalena, femeia cea păcătoasă, udând cu lacrimile sale şi ştergând
cu părul capului său picioarele Mântuitorului, se va curăţa de păcat şi va ajunge o sfântă cunoscută a
Bisericii, iar o altă femeie păcătoasă se va vindeca de curgerea sângelui numai prin atingerea de
poalele hainei Mântuitorului (Luca 8, 41-56; Matei 14, 35).
5. Un alt temei al cinstirii sfintelor moaşte este acesta: în epoca apostolică nu numai trupul,
ci hainele şi obiectele pe care le foloseau Sfinţii Apostoli erau vindecătoare şi mulţi bolnavi se
tămăduiau numai dacă trecea umbra Sfinţilor Apostoli peste ei: „Încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe
şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei.
Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri

21
necurate, şi toţi se vindecau“ (Faptele Apostolilor 5, 12, 15-16). Când apostolii treceau cu umbra lor
peste cei suferinzi sau când se atingeau cu hainele de trupurile celor bolnavi, orice rană era
vindecată. Aşa cum trecerea umbrei apostolilor tămăduia în mod vizibil pe cei suferinzi, aşa este
umbra tainică a mijlocirii sfinţilor către Dumnezeu; întăreşte slăbiciunile noastre sufleteşti, ne ajută
în acest pelerinaj către Împărăţia cerurilor şi poate să ne vindece din punct de vedere trupesc.
Într-un alt context se spune: „Şi Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni
nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi
bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei“ (Faptele Apostolilor 19, 11-12). Aceste
miracole pe care le înfăptuiau Sfinţii Apostoli prin puterea lui Hristos cel Înviat demonstrau celor
care se îndoiau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, că El nu este aparenţă sau o fantasmă, că prin
puterea Sa şi în numele Său mari minuni se vor întâmpla.
Oamenii bolnavi puteau să cheltuiască tot aurul şi toate pietrele preţioase din lumea aceasta
şi nu ar fi putut fi vindecaţi, aşa cum se întâmpla în vremea apostolilor. În istoria bibilică nu avem
alte mărturii prin care bolnavii puteau să dobândească vindecarea trupească. Ne întrebăm: cum de a
fost posibil să se întâmple astfel de minuni în vremea apostolilor? Minunile în sine nu trebuie să ne
mire, deoarece sunt o împlinire a cuvintelor Mântuitorului Care spune: „Adevărat, adevărat zic
vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va
face…,” (Ioan 14, 12).
6. Încă din această viaţă sfinţii sunt în comuniune cu oamenii, ajutându-i în chip minunat.
După trecerea lor la cele veşnice, sfântul păstrează o anumită legătură cu trupul său, despre care
Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Au nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, Care este
în voi?“ (I Corinteni 6, 19). Aici Pavel le spune tuturor creştinilor că „…trupul nostru este biserică
sfântă a Sfântului Duh, deci nu trebuie spurcat sfântul locaş al Sfântului Duh“. Prin urmare, dacă
cinstim un templu în care intrăm cu multă sfială, cu atât mai mult trebuie sfinţite templele însufleţite
ale lui Dumnezeu, care sunt trupurile sfinţilor. Omul este alcătuit din două componente: una
duhovnicească (suflet) şi una materială (trup), de aceea omul se înrudeşte cu cerul şi cu pământul.
Prin suflet comunicăm cu puterile cereşti, iar prin trup cu cele pământeşti. Sfinţii Părinţi arată că nu
există dualism, ruptură între trup şi suflet, iar în favoarea acestei afirmaţii Sfântul Irineu de Lyon,
dar şi Sfântul Atanasie cel Mare ne spun: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se
îndumnezeiască“. Insistenţa cu care Părinţii Bisericii vor relua această frază ne arată că misterul
mântuirii noastre stă în Întruparea Lui Hristos, care ne oferă garanţia Învierii, a mântuirii generale şi
a celei individuale.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl
hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica“ (Efeseni 5, 29). Dumnezeu Care l-a creat pe om

22
„templu“ îl iubeşte aşa cum este, în suflet şi trup, nu îl ia separat în părţile sale. Valoarea trupurilor,
atât a celor care sunt în viaţă, cât şi a celor care au adormit întru Domnul, stă în exemplul Fiului lui
Dumnezeu care prin Întrupare ia trup omenesc cu care suferă şi înviază, pentru a ne arăta că
trupurile şi sufletele noastre au valoare dumnezeiască, că noi putem deveni „dumnezei după har“.
Moaştele sunt mărturia prezenţei Duhului Sfânt în trupurile celor care lucrează după voia lui
Dumnezeu, ele ne arată că această lucrare nu este iluzorie, nu este amăgire sau închipuire, ci este
una concretă. Creştinii dau cinstire trupului omenesc, atât în viaţa aceasta, cât şi după trecerea la
cele veşnice, întrucât fiecare persoană este o minune a mâinilor lui Dumnezeu: „El rămâne o
capodoperă chiar în cursul degradărilor şi a ruinelor pe care le-a acumulat în el păcatul“. În virtutea
firii lor, trupurile celor vii nu sunt spurcate, ci voinţa cea rea şi păcatele le transformă în vase de
cinste sau vase de necinste. Fiecare mădular are rostul său bine definit în trupul nostru, iar a crede
că este ceva curat şi ceva spurcat în trup este doar o problemă de prejudecată, care s-a demonetizat
datorită aplecării şi stăruinţei omului spre păcat. După cum sfântul poate sta în legătură în timpul
vieţii cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, la fel după moarte păstrează o
legătură tainică cu trupul său, care a fost în timpul vieţii pământeşti locaş al Duhului Sfânt. În acest
sens Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune: „Trupurile martirilor au aceeaşi putere ca şi sufletele
sfinte, fie că sunt atinse, fie că sunt cinstite“.
Trupurile sfinţilor pot face minuni atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. Explicaţia
teologică a minunilor moaştelor se găseşte în lucrarea Duhului Sfânt care dă strălucire
dumnezeiască trupului şi îl face transparent luminii dumnezeieşti. Părintele Stăniloae spune:
„Importanţa minunilor ţine de faptul că ele sunt semne ale transparenţei dumnezeieşti, ale acestei
lumini, ale bunătăţii lui Dumnezeu, arătate în sfinţi“. Au existat şi există încă unii îndoielnici care
pun sub semnul întrebării sau chiar încearcă să înlăture cinstirea sfinţilor şi a sfintelor moaşte şi care
evită să se apropie de trupurile sfinţilor, aşa cum sunt ereticii primelor veacuri, protestanţii
reformaţi şi neoprotestanţii. La începutul Reformei Luteranii nu au respins cultul sfinţilor într-o
manieră absolută, ci au găsit o formulă îndulcită care se regăseşte în Confessio Augustana, articolul
21, unde se spune: „Sfinţii sunt modele ale credinţei, dar nu sunt mijlocitori“. Prin această afirmaţie
lapidară protestanţii au încercat să rezolve numeroasele abuzuri privind Cultul sfinţilor din perioada
Evului Mediu, precum erau: traficul cu sfintele moaşte, falsuri de oseminte sfinte şi exacerbarea
cinstirii lor în detrimentul Mântuitorului. Reforma Protestantă nu a reuşit să găsească soluţii la
problemele care frământau lumea creştină în perioada Evului Mediu, ci prin radicalitatea mesajului
de „înnoire“ a Bisericii au rupt legătura cu Sfânta Tradiţie, prin „liberul arbitru“ în interpretarea
Sfintei Scripturi au apărut numeroase erori doctrinare, s-a spart unitatea creştină apărând numeroase
denominaţiuni, iar Biserica a fost văduvită de posibilitatea sfinţeniei.

23
 Sfinţii au trăit în lumina cea neapropiată a poruncilor lui Hristos, iar această lumină şi-au
însuşit-o, apoi au împărtăşit-o şi altora, de aceea în tradiţia noastră iconografică sunt reprezentaţi cu
chipuri luminoase, lumină a dumnezeirii. Istoria biblică ne oferă numeroase mărturii privind
minunile ce se săvârşeau prin cuvintele, trupurile şi obiectele care le aparţineau sfinţilor. De
exemplu, Ilie cu cojocul său a despărţit apele Iordanului, cei trei tineri cu încălţămintea lor au călcat
para focului, Moise cu toiagul a despărţit apele mării în două şi, aşa cum am văzut în acest capitol,
umbra lui Petru avea putere să vindece pe cei ce erau suferinzi (Fapte 5, 15), iar unii bolnavi se
vindecau prin atingerea de ştergarele care fuseseră folosite de Sfântul Apostol Pavel (Fapte 19, 11).
Pe baza acestor argumente biblice, Biserica şi credincioşii au convingerea că prin atingerea de
sfintele moaşte şi prin rugăciuni adresate sfântului se înfăptuiesc vindecări şi întoarceri la credinţă,
datorită prezenţei şi lucrării energiilor dumnezeieşti în trupurile sfinţilor, chiar după trecerea
acestora la cele veşnice.

24