Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie și Asistență Socială

Specializarea: Ecumenism în noul context european
Disciplina: Teme dogmatice ale ecumenicității Bisericii

Misiunea preotului în Biserică

Coordonator științific:
Asist. Dr. Popescu Mirela

Susținător:
Pițigoi Marius-Ionuț
Master, Anul I

Pitești
2017

1
 Planul lucrării

Introducere
Capitolul I: Preotul în Biserică
Capitolul II: Preotul ca duhovnic
Concluzii
Bibliografie

2
 Introducere

Spre deosebire de celelalte Taine în care harul dumnezeiesc se

împărtăşeşte credincioşilor prin preot în calitate de săvârşitor al acestora, preoţia
sau hirotonia este Taina prin care o persoana este consacrata în scopul de a
savârşi toate celelalte taine, ca reprezentant văzut al lui Hristos, adevăratul
săvârşitor al tuturor Tainelor. Aşadar, “Preoţia sau hirotonia este Taina în care,
prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară
asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezandu-l într-o treaptă a
ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învaţa cuvântul lui
Dumnezeu, de a săvârşi lucrarile sfinte si de a conduce pe credincioşi pe calea
mântuirii”.1
Taina Preoţiei a fost instituita de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din
morţi, atunci când, arătându-se Apostolilor, le-a zis: ”Pace vouă! Precum M-a
trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor
şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora
le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). La rândul lor, Apostolii au hirotonit
şi aşezat episcopi, preoţi şi diaconi, transmitându-le acelaşi har, iar episcopii au
primit de la Apostoli porunci şi îndrumări privitoare la modul şi condiţiile în
care şi ei, la rândul lor, vor putea hirotoni episcopi, preoţi şi diaconi.
În mod cert, activitatea preotului – ca păstor de suflete – începe în primul
rând cu propria sa persoană. Ca repezentant şi propăvăduitor al unei doctrine
religioase, care afirmă valoarea spiritului în fiinţa omenească şi în cultura
universală, preotul trebuie să se distingă faţă de restul credincioşilor printr-o
intensă trăire lăuntrică spirituală.2

1
Arhid. Pr. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Dogmatica ortodoxă- manual pentru seminariile
teologice, Ed. Renașterea, Cluj- Napoca, 2009, p. 278
2
Pr. Prof. Ene Branişte, Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului, în ” Biserica Ortodoxă Română”, 1981
nr.7-8, p. 151

3
 Prin însăşi menirea şi instituirea ei, preoţimea alcătuieşte o “aristocraţie a
duhului”. Aşadar, candidatul la preoţie trebuie să posede anumite însuşiri
sufleteşti, morale, intelectuale. Aceste însuşiri contribuie la conturarea
personalităţii preotului şi atunci putem vorbi de vocaţie. Despre vocaţie
Sf.Grigorie de Nazians spune că este o alegere dumnezeiască, binecuvântată şi o
stăruitoare chemare de sus până în adâncul fiinţei celui chemat pentru realizări
spirituale înalte constructive şi durabile. “Vocaţia preoţească e alcătuită din
toate forţele dumnezeieşti şi omeneşti unite în cel chemat, pentru a-l face
vrednic de înfricoşătoarea taină a preoţiei. Dacă preoţia e o taină, adică o
ardoare a Duhului Sfânt în cel sfinţit preot, vocaţia sa este o chemare luminoasă
şi sfântă spre această ardoare”.3
Pentru a-şi aduce la bun sfârşit misiunea, preotul trebuie să se impună prin
viaţa sa morală pentru că altfel cum ar putea preotul să păstreze sănătos şi
nepieritor acest trup al lui Hristos, Biserica, de nu ar şti să-şi vindece răul din
suflet şi să se ridice la o virtute cu adevărat mai presus decât omenească.
Creştinismul s-a răspândit în toată lumea prin forţa sa morală, iar
învăţătura creştină nu ar fi avut mare răsunet fără trăirea ei şi fără lupta continuă
şi fără sacrificiul de sine în numele marilor principii morale ale Evangheliei.4
Preotul trebuie să fie curat atât sufleteşte cât şi trupeşte şi să-şi facă slujba
pe deplin, apoi să fie smerit şi înduhovnicit. Moralitatea ireproşabilă a vieţii îi
este impusă mai întâi de caracterul sfânt al slujbelor sale, apoi de situaţia sa faţă
de credincioşii săi, cărora trebuie să le fie pildă, învăţător şi model de virtute
pentru a putea fi urmat.

Capitolul I: Preotul în Biserică

3
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în ” Studii Teologice”, VI (1954) nr.5-6, p. 239
4
Idem, Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii Părinţi ai primelor IV secole, în ” Mitropolia Olteniei”, XXIV, 1972,
nr.1-2, p. 11

4
 Păstorirea “turmei lui Dumnezeu” presupune în primul rând săvârşirea
celor sfinte, a Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine şi a diferitelor ierurgii prin care
slujitorii bisericeşti se fac mijlocitori ai credincioşilor către Părintele luminilor
pentru a-i ajuta în urcuşul lor duhovnicesc pentru a le sfinţi viaţa, munca,
strădaniile lor bune.
Pentru această latură de liturghisitori se cere din partea păstorilor de
suflete conştiinţă vie, mereu trează, aptitudini, însuşiri şi calităţi deosebite. Este
firesc să fie aşa, din moment ce electricitatea nu se propagă prin orice corp, din
moment ce în probleme chiar şi mai mărunte, nu trimitem pe oricine să ne
reprezinte ci trimitem oameni cu însuşiri cât mai alese, aşa şi preoţii trebuie să
fie capabili şi pregătiţi să slujească în faţa altarului.
Despre această calitate a preotului de liturghisitor, Sfântul Ioan Gură de
Aur spune: ” Ca şi cum ar fi tatăl tuturor oamenilor, aşa se apropie preotul de
Dumnezeu, rugându-se să se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze
tulburările şi cerând, atât în rugăciunile de acasă cât şi în rugăciunile de la
biserică, pace, an îmbelşugat, izbăvire grabnică din toate necazurile care
supără pe fiecare”.5
Prin taina preoţiei noi suntem îngerii care liturghisesc pe pământ Liturghia
pe care îngerii o slujesc în ceruri. Căci prin noi care suntem din firea cea căzută
ia loc în lume cel ce toate le cuprinde şi El însuşi este necuprins. Prin noi se
vede şi se pipăie cel nevăzut, se pricepe cel neajuns de minte. Deci noi preoţii
suntem mântuitori şi ziditori de suflete şi povăţuitori către cer şi lumină şi viaţă
şi părinţi şi păstori şi păzitori, cărora ne-a dat să avem pe pământ puterea Lui cea
cerească.6
Preotul trebuie să fie convins înainte de toate că principala lui chemare în
cadrul misiunii preoţeşti e aceea care-l leagă de altar – datoria de liturghisitor –
de săvârşitor al cultului, de mijlocitor al Harului şi sfinţitor al lumii.

5
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Ed. Sophia, București, 2004, p. 51
6
Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în ”Mitropolia
Ardealului”, nr.1-3/1961, pp. 104-105

5
 Să nu socotim oficierea slujbelor drept o simplă obligaţie profesională, pe
care o îndeplinim cu sila, de meserie sau din rutină, ci să o socotim cea mai
înaltă cinste cu care a învrednicit Dumnezeu pe om. Trebuie deci să o
îndeplinim cu toată osârdia, cuminţenia şi dragostea, dar numai cunoscând bine
structura, esenţa, scopul, formele cultului îl vom înţelege mai bine. Cu cât îl
vom cunoaşte mai bine, cu atât vom şti să-l preţuim mai mult, cu atât îl vom iubi
şi îl vom săvârşi mai cu drag.7
În al doilea rând trebuie să ne îngrijim din ce în ce mai mult de felul cum
slujim. Sublim în sine însuşi, această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului
liturgic bizantin depinde în practică de felul cum o interpretăm noi preoţii, cum
o prezentăm prin felul nostru de slujire.
Preotul nu este numai săvârşitor al cultului ci şi interpretul lui. Pentru ca
să fie pusă în adevărata lor lumină valorile cultului, trebuie ca preotul să fie un
bun interpret, altfel cultul nostru rămâne un simplu tezaur mort şi îngropat după
cum şi o piesă genială de teatru, pare o parodie sau o caricatură când e
interpretat de artişti slabi sau mediocri. Putem pune în evidenţă bogăţia,
splendoarea formelor noastre de cult printr-o slujire demnă, prin săvârşirea lor
corectă. Pentru aceasta ar fi de dorit ca toţi sfinţii slujitori să fie buni, bisericoşi,
să aibă vocaţie şi dragoste pentru liturghie.8
Calităţile înnăscute, talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală
a laturii liturgice, adică: voce plăcută şi caldă, ureche şi cultură muzicală,
prestanţă fizică, eleganţă în gesturi şi mişcări, etc. formează un întreg.
Dacă toate acestea lipsesc, pot fi compensate măcar prin pietate sau
evlavie care nu trebuie să lipsească nici unui cleric.
Alte calităţi care se pot câştiga prin efort şi educaţie, ca de exemplu:
slujirea corectă şi conştiincioasă, fără grabă, interpretare (citire şi rostire) corectă
a rugăciunilor şi cântărilor, dicţie, convingere şi pătrundere, credinţă şi evlavie,

7
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Pastoraţia colectivă prin cult, curs de Pastorală, Facultatea de Teologie
Ortodoxă din București
8
Prof. Teodor M. Popescu, Sfinţenia şi răspândirea preoţiei, în ” Studii Teologice”, nr.3-4/1952, p. 164

6
demnitate şi prestanţă desăvârşesc lucrarea liturgică a preotului. Trebuie să ne
ferim de păcatul rutinei, de formalism şi automatism în săvârşirea celor sfinte.
Pătrunşi de sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim să punem suflet şi
căldură în cele ce rostim şi cântăm la sfintele slujbe, să le simţim, să le trăim
participând la ele cu intensitate şi dându-le viaţă din viaţa noastră, care se va
comunica astfle şi credincioşilor.
Trebuie să-i acordăm Sfintei Liturghii locul central şi fundamental în viaţa
noastră religioasă şi spirituală socotind-o temelie şi centru al cultului divin
public, adevărat izvor al spiritualităţii sau evlavie creştine. Să-i dăm sensul ei
eclesiologic şi comunitar, practicând-o ca pe rugăciunea colectivă a Bisercii; să
reactualizăm sensul şi caracterul ei primordial de jertfă, la a cărui aducere să
contribuie nu numai preoţii ci şi credincioşii.9
În al patrulea rând, trebuie urmărită sporirea frecvenţei la biserică, să ne
străduim a atrage pe credincioşi la biserică, să o cerceteze cât mai mulţi şi cât
mai des participând la sfintele slujbe.
Acesta este şi criteriul cel mai sigur după care putem măsura şi vrednicia
preotului şi nivelul vieţii religioase din parohie. Credincioşii care simt nevoia să
cerceteze sfânta biserică sunt pe cale să devină mădularele uscate ale trupului
Bisericii, iar preotul care se mulţumeşte şi se complace cu biserica goală de
credincioşi este păstorul ameninţat să rămână fără turmă.
Mai ales spre aceste oi rătăcite să se îndrepte atenţia preotului şi să le facă
cunoscute foloasele participării lor la manifestările cultice. Odată rezolvată
problema frecvenţei la biserică ceea ce trebuie să urmărim în continuare în
activitatea noastră sacramentală este să realizăm o participare reală, efectivă şi
activă a credincioşilor noştri la slujbele divine. Ce alte cuvinte trebuie să ne
străduim nu numai să atragem lumea la biserică şi să avem biserica plină în
zilele de sărbătoare ci să-i facem pe credincioşi să vină de drag la biserică şi să
le susţinem atenţia şi interesul în timpul serviciului divin.
9
Pr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie şi metode pentru realizarea ei, în ” Studii Teologice”, nr.7-8/1949, p.
128

7
 De asemenea să educăm şi să disciplinăm poporul în biserică acolo unde e
nevoie, făcându-l să păstreze în tot timpul atitudinea de perfectă cuviinţă şi
respect, liniştea şi ordinea necesară desfăşurării sfintelor slujbe.
Trebuie să explicăm în predicile şi cuvântările noastre înţelesul şi rostul
celor ce se săvârşesc la sfintele slujbe. Să intreprindem deci o serioasă operă de
catehizare mistagogică a poporului, de iniţiere a lui în adâncul atâtor lucruri, pe
care el nu le înţelege în cultul nostru (rânduiala liturghiei, simbolismul
botezului, al sfântului lăcaş şi al obiectelor liturgice etc.).10
Pe lângă predicile cu caracter biblic, dogmatic sau moral, trebuie abordate
deci din ce în ce mai mult predici şi cateheze cu teme liturgice precum să le
punem la îndemână cărţi şi broşuri cu caracter liturgic. Să luptăm împotriva
formalismului ritualist şi a bigotismului de esenţă păgână, a falsei pietăţi,
superstiţiilor păgâne şi riturile magiei care se mai manifestă pe alocuri.

Capitolul II: Preotul ca duhovnic

După cum bine ştim nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască
şi să nu păcătuiască cu voie sau fără voie şi din această cauză Mântuitorul
Hristos a instituit Taina Pocăinţei sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea
iertării păcatelor săvârşite de oameni după botez.

10
Pr. Vasile Coman, Viaţa parohiei, în rev. “Mitropolia Ardealului” , nr.1-2/1958, pp. 123-124

8
 Fără îndoială spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice o taină a
Bisericii mai exact taina prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu
Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creştinului pocăit. Taina mărturisirii
spală de toată murdăria sufletului, curăţă şi îndepărtează toate petele păcatelor,
înviorează şi înnoieşte sufleteşte pe fiecare credincios.
În actul mărturisirii sunt prezenţi penitentul, preotul duhovnic şi Hristos.
Penitentul vine cu părere de rău pentru păcatele săvârşite, duhovnicul ca purtător
al lor, şi martor sau prieten al penitentului, iar Hristos în chip nevăzut iartă prin
mâna duhovnicului.
Căinţa sau părerea de rău este un sentiment de mai lungă sau mai scurtă
durata care nu mişcă conştiinţa decât pentru moment fără hotărâre de prelungire
sau exteriorizare decât prin fapte. Pocăinţa însă nu se reduce la o părere de rău
de tip platonic, subiectiv, ci se manifestă prin acte exterioare obiective prin
înfrânare, rugăciune cu alte cuvinte prin antrenarea întregii fiinţe a omului spre o
viaţă nouă, spre viaţa în Hristos.11
Slujba duhovnicului fiind una dintre lucrările cele mai grele şi mai pline
de răspundere ale preoţiei, cere duhovnicului însuşiri, calităţi şi aptitudini
speciale. Fără asemenea însuşiri duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea
zăvorâtă a sufletului omenesc spre a face primenirea şi curăţenia necesară în
interiorul ei, după fiecare caz în parte.
Penitentul nu va avea încredere în puterile şi posibilităţile de ajutorare ale
duhovnicului decât atunci când el face dovadă prin propria sa viaţă că este cu
adevărat un om al lui Dumnezeu, un reprezentant real al lui Iisus Hristos în
mijlocul credincioşilor.
Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele practici şi obiceiuri
care preocupă şi stăpânesc viaţa credincioşilor. Duhovnicul trebuie să susţină, să

11
Pr. Prof. Spiridon Cândea, Taina Sfintei mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în ”Mitropolia Olteniei”,
VIII, nr.6-7, 1956, p. 316

9
cultive, să îmbogăţească şi să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este
pozitiv, sănătos şi folositor credincioşilor săi.12
În acelaşi timp însă, duhovnicul trebuie asemenea unui grădinar harnic şi
iscusit să plivească, să dezrădăcineze şi să stârpească din grădina sufletului tot
ceea ce este vătămător dreptei credinţe, tot ceea ce este primejdios pentru
mântuirea sufletească a credincioşilor.
Tactul pastoral este o însuşire necesară duhoivnicului, mai bine spus unui
bun duhovnic, în toate lucrările sau activităţile preotului. Tactul pastoral îl face
pe fiecare preot-duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile şi
hotărârile sale, ci să cumpănească şi să cântărească bine lucrurile pentru ca apoi
să dea cele mai bune şi înţelepte sfaturi şi îndemnuri.
Nici una din lucrările preoţiei nu cere preotului mai multă linişte,
seninătate, dragoste, răbdare şi indulgenţă ca sau decât duhovnicia. Aici preotul
trebuie să fie prin excelenţă, părinte adevărat, plin de iubire faţă de fiii săi
duhovniceşti şi interesat în gradul cel mai înalt posibil de mântuirea lor.13
Răbdarea, bunătatea şi indulgenţa duhovnicului trebuie să fie fără sau
peste măsură încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feţei să nu trădeze
neliniştea, supărarea, mirarea sau enervarea preotului care sunt putem spune
fatale. Duhovnicul trebuie să dea dovadă tot timpul de prudenţă şi precauţie
pentru ca să nu supere sau să ofenseze sau să jignească pe nimeni.
Concluzii

Scopul preoţiei este acela de a sfinţi şi a mântui întreaga omenitate, prin

transmiterea harului mântuirii la toate generaţiile ce vor veni până la săvârşirea
veacului, după cum întreaga omenitate se mântuie prin jertfa Mântuitorului
omenirii, Iisus Hristos.14

12
Pr. Prof. Constantin Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în ”Mitropoliei Olteniei”, an. IX, nr.3-4, 1957, p.
139
13
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995, p. 59
14
Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, trad. Parascheva Grigoriu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 10

10
 Prin Taina Preoţiei, pământul se uneşte cu cerul, ea fiind o scară între cele
două, pe care creaţia urcă spre Creator. Preotul în timpul slujirii sale duce
înaintea lui Dumnezeu neputinţele, cererile, cuvintele de laudă ale oamenilor, şi
se întoarce către aceştia cu harul vindecător, sfinţitor al Celui Preaînalt.
Preotul este acela care naşte sau renaşte pe credincioşii săi pentru viaţa
spirituală, duhovnicească, pentru viaţa în Hristos prin Sfintele Taine ale
Bisericii.
Preotul are, faţă de fiii săi duhovniceşti, tot atâtea drepturi, datorii şi
răspunderi pe plan spiritual, ca şi părinţii lor după trup, pe plan material şi
social. El are dreptul să-i înveţe, să-i binecuvânteze şi să-i sfinţească, să-i
îndrume, să-i certe şi să-i mustre, uneori chiar să-i pedepsească cu mijloacele pe
care le are la îndemână spre folosul lor duhovnicesc.15
Frumuseţea şi sublimitatea misiunii preoţeşti este contrabalansată de unele
greutăţi, necazuri şi neplăceri inerente acestei misiuni. Fără îndoială, orice
funcţie sau slujbă socială îşi are partea sa de dificultăţi şi neajunsuri şi cere
eforturi, încordare şi răbdare, iar unele chiar suferinţa şi anumite renunţări sau
jertfe, în îndeplinirea ei conştiincioasă şi integrală.
Preoţii, pentru a fi păstori desăvârşiţi trebuie să aibă întotdeauna conştiinţa
că ei continuă preoţia Mântuitorului, şi răspândesc învăţătura şi harul Lui, fiind
datori cu slujirea curată. În acest sens Părintele Profesor Dumitru Stăniloae
întăreşte lucrarea preoţilor, afirmând: „Preoţii nu sunt numai chipuri văzute, dar
de-sine-stătătoare, ale lui Hristos ca Preot, ci organe văzute ale Preoţiei Lui
nevăzute. Învăţătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna lor nu se
comunică binecuvântarea lor şi harurile lor, ci ale lui Hristos. Deci ei n-au
motive să se mândrească. Dar mâna lor şi gura lor nu se mişcă fără voia lor, ci
cu voinţa lor de a le face slujitoare lui Hristos. Ei nu sunt instrumente pasive ale
lui Hristos. Deci se învrednicesc şi ei de cinste. Dar se învrednicesc de o cinste
cu atât mai mare, cu cât se pun mai deplin la dispoziţia lucrării lui Hristos prin
15
Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi cultul divin
ortodox, trad. Boris Buzilă, ed. a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 255

11
ei. În râvna lor maximă se arată smerenia lor, sau viceversa. Adică conştiinţa
că nu a lor este puterea, ci a lui Hristos. De aceea dacă Hristos ca Arhiereu e
Slujitor, cu atât mai mult preoţii sunt slujitorii slujirii mântuitoare a lui Hristos.
Ei nu dau de la ei nimic, decât slujirea. Dacă n-o dau pe aceasta din toată
inima, nu numai că nu împlinesc lucrarea mântuitoare a lui Hristos, aşa cum
trebuie, ci în mare parte împiedică împlinirea ei”.16

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului

Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Ed. I.B.M. al BOR., Bucureşti, 2013
2. Braniște, Pr. Prof. Ene, Participarea la Liturghie şi metode pentru
realizarea ei, în ” Studii Teologice”, nr.7-8/1949

16
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. a III-a, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
2003, p. 155

12
3. Idem, Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului, în ” Biserica
Ortodoxă Română”, 1981 nr.7-8
4. Cândea, Pr. Prof. Dr. Spirion, Chipul preotului după Sfânta Scriptură
şi Sfinţii Părinţi, în ”Mitropolia Ardealului”, nr.1-3/1961
5. Idem, Taina Sfintei mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în
”Mitropolia Olteniei”, VIII, nr.6-7, 1956
6. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii
Părinţi ai primelor IV secole, în ” Mitropolia Olteniei”, XXIV, 1972,
nr.1-2
7. Idem, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în ” Studii Teologice”, VI
(1954) nr.5-6
8. Coman, Pr. Vasile, Viaţa parohiei, în rev. “Mitropolia Ardealului” ,
nr.1-2/1958
9. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Pastoraţia colectivă prin cult, curs de
Pastorală, Facultatea de Teologie Ortodoxă din București
10. Popescu, Prof. Teodor M., Sfinţenia şi răspândirea preoţiei, în ”
Studii Teologice”, nr.3-4/1952
11. Sârbu, Pr. Prof. Constantin, Duhovnicul cunoscător de suflete, în
”Mitropoliei Olteniei”, an. IX, nr.3-4, 1957
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Ed. Sophia, București,
2004
13. Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări
mistice despre Biserică şi cultul divin ortodox, trad. Boris Buzilă, ed. a
II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2002
14. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, trad. Parascheva Grigoriu,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2008
15. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III,
ed. a III-a, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003

13
16. Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 1995
17. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor,
Dogmatica ortodoxă- manual pentru seminariile teologice, Ed.
Renașterea, Cluj- Napoca, 2009

14