Ierarhia Bisericii în epoca Apostolică

Sf. Părinţi ne-au lăsat nenumărate mărturii nu numai despre existenţa şi distincţia clară între cele
trei trepte ierarhice, dar şi despre caracterul sacramental haric al ierarhiei bisericeşti, precum şi
despre necesitatea şi importanţa ei vitală în viaţa Bisericii.

Sf. Clement Romanul arată cum, urmând poruncii Mântuitorului, Sf. Apostoli au procedat la
hirotonia şi aşezarea episcopilor şi diaconilor în comunităţile creştine înfiinţate. «Primind deci
porunca şi lămurindu-se prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi fiind întăriţi în cuvântul
lui Dumnezeu şi înarmaţi cu lămurirea Duhului Sfânt au ieşit să propovăduiască evanghelia
despre împărăţia lui Dumnezeu. Pe când vesteau deci în ţări şi cetăţi şi botezau pe cei ce
ascultau de voinţa lui Dumnezeu, aşezau pe cei ce credeau întâi dintre aceştia, cercetându-I cu
duhul, ca episcopi şi diaconi pentru cei ce aveau să creadă. Și aceasta nu era ceva
nou» (Scrisoarea I Către Corinteni, 18). Acelaşi Sf. Părinte vorbeşte în termeni foarte clari
despre existenţa, ca şi despre distincţia care există între cele două elemente componente ale
Bisericii: cler şi credincioşi, datorită slujirii lor diferite. «Arhiereului îi sunt încredinţate anumite
servicii şi preoţilor s-a rânduit locul lor, iar laicul în sfârşit este legat prin porunci privitoare la
cei laici. Fiecare dintre noi, fraţilor, în tagma sa să se facă plăcut lui Dumnezeu în cucernicie,
având conştiinţa curată şi să nu treacă peste regula hotărâtă slujbei sale» (Ibidem, 16).
Clement Alexandrinul spune că Sf. Scriptură cuprinde mai multe porunci care se adresează
«unele prezbiterilor, altele episcopilor, iar altele diaconilor» (Pedagogul, 3,13); De asemenea şi
Origen spune că «una este datoria diaconului, alta este datoria prezbiterului, dar cea mai grea
este a episcopului»(Despre rugăciune). Iar Sf. Ignatie Teoforul accentuează nu numai distincţia
între toate cele trei trepte ierarhice, dar şi superioritatea locului şi slujbei de episcopi în viaţa
Bisericii. «Sârguiţi-vă a săvârşi toate după voia lui Dumnezeu, stând în frunte episcopul în locul
lui Dumnezeu, preoţii în locul sfatului apostolilor şi diaconii, care sunt foarte plăcuţi, având
încredinţată slujirea lui Iisus Hristos» (Scrisoare către Magnezieni, 6). «Urmaţi toţi episcopului,
precum Iisus Hristos urmează Tatălui şi preoţilor ca apostolilor, iar pe diaconi respectându-i ca
pe o poruncă a lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce stau în legătura
cu Biserica. Acea Euharistie să fie socotită adevărată care se săvârşeşte în prezenţa episcopului
sau a acelui care primeşte de la el această însărcinare. Fără episcop nu este îngăduit nici a
boteza, nici a face agape, ci ceea ce găseşte el de bun, aceea să treacă şi ca bine plăcut lui
Dumnezeu, pentru ca să fie sigur şi tare tot ceea ce face» (Scrisoarea către Smirneni, 8).

Episcopul ca posesor al plenitudinii puterii harismatice devine natural şi inevitabil centrul în

jurul căruia gravitează întreaga viaţă a comunităţii bisericeşti, căci ea depinde esenţial de el. Aşa
vom înţelege cuvintele Sf. Ciprian după care «Episcopul este în Biserică, precum şi Biserica este
în episcop şi dacă cineva nu este cu episcopul nu este nici în Biserică» (Epis. 35,1; 66,8). De
aceea «unde este episcopul, acolo este Biserica» (Ep. 66,8). Episcopul este centrul puterii
spirituale bisericeşti şi capul văzut al Bisericii locale, condiţia indispensabilă a existenţei
Bisericii, deoarece numai el poate institui preoţi şi diaconi. «Demnitatea episcopului- zice Sf.
Epifanie – are îndeosebi ca scop să nască părinţi, căci episcopilor li se cuvine a înmulţi părinţii
în Biserica lui Hristos. Treapta a doua, prezbiteratul nu poate naşte părinţi. Ea naşte Bisericii,
prin Botez, fii iar nu părinţi».
Dată fiind poziţia centrală a episcopului în viaţa Bisericii locale, aceasta nu înseamnă că
episcopul stă oarecum deasupra Bisericii, pentru că el nu lucrează niciodată separat de Biserică,
ci numai în şi cu Biserica locală pe care o reprezintă.

Sfinţii Părinţi au accentuat în acelaşi timp şi caracterul de taină, sacramental-harică a preoţiei, a

ierarhiei bisericeşti, prin harul Preoţiei primit de la Dumnezeu prin punerea mâinilor episcopilor.
«Se pune mâna peste om - zice Sf. Ioan Hrisostomul – dar toate le face Dumnezeu şi dreapta
Lui. Din aceasta învăţăm că cei ce primesc punerea mâinilor de la arhierei, se fac părtaşi
harului duhovnicesc, primesc darul Preoţiei». «Spune-mi frate - zice Sf. Ambrozie de Milan
– cine dă darul Preoţiei: Dumnezeu sau omul? Fără îndoială că Dumnezeu, dar prin om. Omul
pune dreapta neputincioasă, iar Dumnezeu pecetluieşte». Iar Fericitul Augustin subliniază nu
numai caracterul sacramental-haric al ierarhiei bisericeşti, dar şi caracterul ei indelebil, ce nu se
mai poate şterge. «Nu poate fi arătată nici o pricină de ce acela care nu poate pierde Botezul,
poate pierde puterea de a-l administra. Căci şi unul şi altul sunt sacramente. Şi unul şi altul se
administrează omului printr-o consacrare anumită: Botezul prin botezare; preoţia prin
hirotonie».

Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (Constituţiile Apostolice), redactate spre sfârşitul secolului IV,
dar pe baza unor materiale din documente mai vechi (sec. III) reglementează (în cartea a opta,
cap. 28) foarte precis şi amănunţit, funcţiile liturgice:

«Episcopul binecuvintează, nu se binecuvintează; hiroteseşte, hirotoneşte, jertfeşte, primeşte

binecuvântare de la episcopi, iar nicidecum de la preoţi …

Preotul binecuvintează, nu se binecuvintează, primeşte binecuvântare de la episcop şi de la un alt

preot, asemenea şi dă binecuvântare altul preot. Hiroteseşte, nu hirotoneşte…

Diaconul nu binecuvintează, nu dă binecuvântare, primeşte însă de la episcop şi de la preot. Nu

botează, nu aduce jertfă. Când liturghiseşte însă episcopul sau preotul, el dă (Sfânta
Împărtăşanie) poporului, nu ca preot, ci ca cel ce slujeşte preoţilor».

Rolul arhiereului în cult

Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau
sacramentală, indiferent de funcţiile administrative sau rangurile onorifice pe care le pot avea. Ei
sunt priviţi ca urmaşi direcţi ai Sfinţilor Apostoli, de la care au moştenit, prin succesiunea
neîntreruptă a hirotoniei, deplinătatea drepturilor şi a puterilor din punct de vedere sacramental.

Ca deţinător al deplinătăţii puterii harismatice, episcopul a fost, dintru început şi în chip natural,
centrul în jurul căruia gravita toată viaţa religioasă a obştii creştine din fiecare biserică locală. În
calitatea lor de întâistătători ai Bisericilor creştine, tot lor le revenea, în chip natural, dreptul de a
săvârşi toate serviciile religioase mai importante şi mai frecvente în viaţa religioasă.

Cu timpul, comunităţile creştine s-au înmulţit treptat şi nu au mai putut fi toate conduse direct şi
personal de către episcopi; de aceea, o parte din funcţiile liturgice (ca şi cele administrative şi
învăţătoreşti), au fost trecute de ei treptat, prin hirotonie, asupra preoţilor. Dar pe unele dintre
ele, care sunt fundamentale pentru viaţa liturgică a Bisericii, episcopii le-au păstrat exclusiv
pentru ei înşişi până astăzi, şi anume: sfinţirea sfântului şi marelui Mir, hirotonia clericilor şi
sfinţirea bisericilor şi a antimiselor.

Ca şi odinioară, arhiereul este şi astăzi, de drept, întâiul-stătător sau protosul oricărei adunări de
cult la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu.

În exerciţiul funcţiei lui liturgice, arhiereul reprezintă pe Mântuitorul însuşi, ca mare preot sau
arhiereu; el slujeşte de obicei cu fast şi solemnitate, numai în sobor. Dar ca unul care deţine
deplinătatea puterii slujitoare a preoţiei, arhiereul poate sluji şi singur, atunci când vrea. El
binecuvintează pe popor cu amândouă mâinile, după exemplul Mântuitorului (vezi Luca
XXIV,50) şi are dreptul de a fi pomenit la ectenii şi în diferite momente din sfintele slujbe.

Tot arhiereilor – individual sau adunaţi în sinoade – le aparţine dreptul de a  supraveghea

săvârşirea corectă a cultului.