TREPTELE CLERULUI SUPERIOR

Preoția Legii Noi este un așezământ de origine dumnezeiască ce își are originea
în preoția universală a Mântuitorului Hristos Ce a predat-o Sfinților Săi Ucenici și
Apostoli iar aceștia pe mai departe prin succesiune episcopilor și preoților.
Cele trei trepte ale clerului superior apar și se dezvoltă distinct încă din a doua
jumătate a veacului apostolic. La finele sec. I cele trei trepte ale clerului creștin apr
enumerate în ordine descrescândă în Epistola I către Corinteni a Sf. Clement
Romanul, cap. XL,5.
O mărturie și mai grăitoare este aceea a Sf. Ignatie al Antiohieide la începutul
sec. II, care în Epistola către Smirneni, cap. VIII afirmă următoarele: ,, Urmați toți
episcopului, precum Iisus Hristos urmează Tatălui, preoților ca Apostolilor iar pe
diaconi respectați-i ca pe o porunca a lui Dumnezzeu”.
De asemenea la finele sec. IV în lucrarea Constituțiile Apostolice, în cartea a
VIII-a, cap 28 sunt foarte bine evidențiate distinct funcțiile fiecărei trepte a clerului
superior dar și inferior.
Dacă este să analizăm cele trei trepte ale clerului superior în funcție de vechimea
apariției, atunci cea mai veche treaptă este cea a diaconiei, urmată de preoție și
episcopat. În schimb dacă ne raportăm la importanța funcției sacramentale atunci
prima și cea mai importantă este aceea a episcopatului, urmată de preoție, iar la
final diaconatul.

I. EPISCOPATUL
Din punct de vedere sacramental toți episcopii sunt egali în har, indiferent de
rangurile onorifice sau administrative pe care le dețin ( episcopi titulari, episcopi
vicari, arhiepiscopi, mitropoliți sau patriarhi ). Ei au moștenit lucrarea harismatică
prin succesiune apostolică a căror urmași direcți și sunt. Au dreptul de a săvârși
toate lucrările sfinte ale cultului ( slujbe și rugăciuni ) și prin Taina Hirotoniei
transmit integral puterea sacramentală episcopilor noi aleși, sau parțial preoților și
diaconilor. Lor le sunt rezervate în cadrul slujbelor anumite formule de
binecuvântare precum și faptul că doar ei săvârșesc Sfințirea Sf. și Marelui Mir,
sfințirea Antimiselor și a Bisericii.
Episcopul este cel care prin hirotesie conferă duhovnicia preotului și acordă
distincții de vrednicie și ranguri adminitrative.
Din punct de vedere liturgic și misionar, episcopul îl reprezintă în timpul
serviciilor liturgice, mai cu seamă în timpul Sf. Liturghii, pe Însuși Mântuitorul
Hristos ca Mare Preot și Arhiereu. Ca semn vizibil al cestui fapt, arhiereul
binecuvintează cu ambele mâini ca Mântuitorul și este pomenit permanent în
cadrul anumitor ectenii și la anumite momente din slujbe în cadrul eparhiei pe care
o păstorește. Un arhiereu este hirotonit de minim doi arhierei în cadrul Sf. Liturghii
la momentul de la cântarea Imnului Trisaghion -Sfinte Dumnezeule.

II. PREOȚIA
Preoții sunt urmașii direcți ai celor 70 de bătrâni sau Ucenici ai Mântuitorului.
Datorită înmulțirii numărului de comunități creștine precum și a nevoilor spirituale
ale credincioșilor creștini, preoții devin delegații permanenți ai episcopilor în
parohii cu căror binecuvântare slujesc, săvârșind orice lucrare sfințită în numele
acestora.
În exercițiul funcțiunii sale liturgice preotul ortodox îndeplinește un dublu rol:
a.) – în virtutea harului primit la hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu și un
continuator al preoției Mântuitorului
b.) – preotul este un delegat sau un mijlocitor al Bisericii ( al comunității pe care o
păstorește), el prezentând lui Dumnezeu jertfa credincioșilor și păstoriților lui,
adică rugăciunile, adorarea, darurile ( materii de cult, cărți, veșminte, obiecte de
cult). Ca vas ales al harului, preotul transmite credincioșilor și le oferă din partea
lui Dumnezeu harul divin, iertarea păcatelor, sănătatea, vindecarea și pacea
sufletească. Preotul este veriga între Dumnezeu și popor.

III. DIACONIA
Diaconia este din punct de vedere al vechimii, cea dintâi treaptă a clerului
superior. Diaconia apare ca o necesitate a manifestării funcției social-caritative sau
filantropice în Biserică. Alegerea primilor diaconi așa cum ni se relatează în
Faptele Apostolilor are loc în urma izbucnirii unui conflict între văduvele elinilor
și cele ale iudeilor, primele acuzând că sunt trecute cu vederea de la împărțirea
jertfelor. Astfel Sf. Apostoli hotărăsc alegerea unui număr de șapte bărbați
cucernici, cu bun nume, pe care îi investesc prin punerea mâinilor pe creștet în
slujirea de diaconi.
Primii diaconi și urmașii lor din primele trei-patru secole, au avut așadar ca
obiect exclusiv al activității lor, slujirea caritabilă sau filantropică în Biserică
înțeleasă ca și comunitate de credincioși. În timp datorită dispariției anumitor
instituții ca cea a catehumenatului, agapele sau penitența publică, s-a ajuns ca rolul
și funcția social - filantropică a diaconilor să se diminueze, până la dispariție în
detrimentul ascensiunii funcției liturgice din cultul divin public al Bisericii.
Astăzi rolul diaconului este unul exclusiv liturgic, el fiind nelipsit de la slujbele
solemne din catedrale ca ajutător și însoțitor exclusiv al ierarhului. Ca semn a
neplinătății harului, diaconul nu poate săvârși niciodată singur nici un serviciu
liturgic, decât alături de preot sau ierarh. Activitatea sa liturgică constă în rostirea
ecteniilor, ieșirea cu Sf. Disc la Vohodul Mare, săvârșirea cădirilor și citirea
pericopei evanghelice la Sf. Liturghii.