ARHEOLOGIA BIBLICĂ

Arheologia Biblică este disciplina teologică ce expune în mod ştiinţific situaţia naturală,
religioasă, socială, economică şi culturală a Poporului Israel de la originea lui şi până în anul 70
d.Hr. când încetează statul politic iudaic.

Necesitatea arheologiei.

I. Este necesară pentru cunoaşterea situaţiei Poporului Israel în perioada Revelaţiei Divine din
cărţile V.T. fiind esenţială pentru înţelegerea acesteia, a Revelaţiei.

II. Este necesară pentru înţelegerea sensului adevărat al datinilor şi al obiceiurilor relatate în
Sfânta Scriptură. Multe dintre acestea au stat la baza datinilor şi obiceiurilor creştine.

III. Arheologia Biblică este importantă în susţinerea autorităţii istorice şi divine şi a cărţilor
sfinte.

IV. Este importantă pentru înţelegerea corectă a datelor cu privire la Legea Mozaică: ,,Umbra
celor viitoare,, (Coloseni 2,17) , aflată într-o unitate în N.T.

Izvoarele scrise ale arheologiei Biblice.

I. Sfânta Scriptură oferă informaţii bogate ce se regăsesc în mod deosebit în cărţile

Pentateuhului şi în cele istorice ale V.T. dar şi în Sfintele Evanghelii şi cartea Faptele
Apostolilor.

II. Scrierile lui Iosif Flaviu. Antichităţile iudaice în 20 de cărţi, unde este redată istoria poporului
evreu de la început până la războiul iudaic.

,,Despre războiul iudaic,, 7 cărţi, autorul descrie războaiele cu romanii, dar şi Ierusalimul şi
templul din timpul Mântuitorului înainte de a fi distruse.

,,Contra lui Appion,, sau ,,Despre vechimea istoriei evreilor,, scrisă după anul 93 d.Hr.

III. Scrierile lui Filon din Alexandria. Un alt izvor este Talmudul o carte de comentarii asupra
Legii. Ea cuprinde comentariile unor specialişti sau învăţători de lege numiţi tanaini.

Dintre aceşti specialişti amintim:

1.Hilel în sec. I d.Hr. a dezvoltat o serie de comentarii cu o viziune largă asupra legii.

2.Şamai oferind o viziune mai rigoristă asupra legii.

3.Iohanan benZakkai elev al lui Hilel.

4.Ismael ben Elisei au trăit în sec. II fiind martirizaţi de romani.

5.Akiba ben Iosef

6.Iuda Hanasi discipol a lui Akiba care a copilat toate corpurile de principii rabine şi comentarii
la lege, luând fiinţă Mişna – prima parte a Talmudului.

Mişna are şase părţi:

1.Zeraim (despre seminţe)

2.Moed (despre anotimpuri)

3.Nezichim (despre infracţiuni şi delicte)

4.Kadaşim (despre lucrurile sfinte)

5.Teharot (despre lucrurile curate)

6.Naşim(despre femei)

Fiecare dintre aceste părţi sunt alcătuite din mai multe tratate.

O altă parte a Talmudului este Ghemara care cuprinde comentarii ce completează legile şi
prescripţiile din Mişna. Aceste comentarii au fost produsul a două şcoli diferite, una în
Palestina iar alta în Babilon. Acest lucru a dat naştere la două talmuduri, unul palestinian şi
unul babilonian în funcţie de specificul Ghemarei care alături de Mişna alcătuiau Talmudul.

Un alt izvor pentru arheologia biblică îl constituie scrierile unor rabini mai importanţi:

1.Moşe benHaimon

2.Iacob benAşer

3.Iosef benEfrain

4.Şlomo Iţachi

5.Ibu Ezra

6.Isaac Abarbanel

Foarte importante pentru arheologia biblică sunt lucrările din literatura popoarelor învecinate.
Un alt izvor este Zend-Avesta scrierea sacră a zoroastismului.

Coranul este scrierea sacră a musulmanilor.

Acestora amintite li se adaugă şi numeroase alte scrieri ale istoricilor greci şi latini.

GEOGRAFIA ŢĂRII SFINTE

Ţara aleasă de Dumnezeu pentru pregătirea şi realizarea planului de mântuire a neamului

omenesc a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri:
I. Cea mai veche denumire este Canan. Denumirea provine fie de la Canan fiul lui Han
strămoşul populaţiei cananite,fie de la Canan care era un nume comun obişnuit însemnând
ţara de jos.

II. Ţara Evreilor denumirea primită după ocuparea Cananului.

III. Ţara lui Israel.

IV. Iudeea.

V. Palestina în timpul ocupaţiei romane.

VI. Filistea.

VII. Prin hotărârea Naţiunilor Unite, Ţara Sfântă a fost împărţită în Israel şi Iordania.

VIII. Ţara Făgăduinţei.

Ţara Sfânta se află între Asia şi Africa pe malul răsăritean al Mării Mediterane.În est ea se
învecinează cu Lacul Ghenizaret, râul Iordan şi Marea Moartă. La vest este delimitată de
Marea Mediterană. La sud este delimitată de Pustiul Sinai, iar la nord este delimitată de M-ţii
Carmel Liban.

Tot de Ţara Sfântă mai ţine o fâşie la est la răsărit de Iordan cu o lungime de 200 Km şi o
lăţime între 40-90 Km. Această fâşie fusese cucerită de către evrei încă din timpul lui Moise.

Poziţionarea Ţării Sfinte a aşezat de-a lungul istoriei la intersecţia celor mai importante
interese politice, comerciale şi strategice a unor ţări ca Siria, Fenicia sau Egiptul.

Oraşele şi capitalele Ţării Sfinte.

I. Ierusalimul este cel mai cunoscut fiind capitala lui Israel încă din timpul regelui David, sec. X.
Arheologii îl datează încă din mileniul III î.Hr. fiind astfel unul dintre cele mai vechi oraşe ale
lumii.

Numele Ierusalimului apare scris în textele egiptene din sec. XIX î.Hr. sub forma de
,,Urushamen,, . În scrierile de la Tell – El – Amarna ( sec. XIV î.Hr.) , Ierusalimul apare cu
numele de Urusalimu. Oraşul este situat în M-ţii Iuda la aprox. 800 de metri peste nivelul mări
fiind înconjurată de trei văi adânci.

Aici în timpul regelui David s-a centralizat cultul religios iudaic. În timpul lui Solomon oraşul a
fost dezvoltat considerându-se numeroase edificii: Templul de pe muntele Moria, două palate,
o casă a tronului şi una a cedrilor unde se afla arsenalul regal.

Ierusalimul a fost distrus de babilonieni şi a ajuns sub dominaţie egipteană şi siriană 324-175.
Cel care a reclădit Ierusalimul a fost Irod cel Mare. El a zidit palatul din Ierusalim, fortăreaţa
Antonia, cel mai important a fost reconstituirea templului între anii 20-10 fiind vorba de
templul propriu zis şi de curtea interioară. Restul a fost construit după moartea lui Irod până în
anul 64 d.Hr.

În anul 70 templul a fost distrus definitiv de către romani alături de către o bună parte din
Ierusalim. Astăzi Ierusalimul este considerat oraş sfânt de către trei noi religii: iudaism,
creştinism, mahomedanism.

II. Betania aflat la 3 Km de Ierusalim. Denumirea localităţii înseamnă casa săracilor.

III. Betfaghes-au casa smochinelor aflată în apropierea Betanei.

IV. Betleem casa pâini, situat la 7 Km de Ierusalim, fiind oraşul natal al lui David şi locul naşterii
Lui Mesia. În anul 330 d.Hr. deasupra peşterii, Împăratul Constantin cel Mare a zidit o Biserică
ce a fost distrusă, aceasta fiind cea mai veche biserică din Ţara Sfântă.

V. Ierihonul s-a u cetatea palmierilor fiind una dintre cele mai vechi aşezări umane din
Orientul Mijlociu. Aceste a fost primul oraş cucerit de evrei. Toate aceste oraşe fac parte din
Provincia Iudeea.

În Provincia Samaria orașele importante au fost:

I.Sichem, unde se află fântâna lui Iacob.

II.Meghido, aceasta a fost mult timp ce-a mai puternică fortăreață a țării fortificată de regele
Solomon. Acest oraș a fost locul a numeroase lupte fiind transformat întru-un post militar
foarte bine consolidat.
III. Samaria, datează din sec. IX î.Hr. fiind cucerită de asirieni. Locuitorii au fost duși în exil i-ar
în locul lor au fost aduși păgâni .

IV. Cezarea Palestinei este o cetate construită de Irod cel Mare între anii 22, 10 î.Hr. fiind
portul important al Palestinei la Marea Mediterană. În această cetate a fost botezat sutașul
Corneliu de către Sfântul Petru.

În Galileea găsim orașe ca:

I. Nazaret orașul copilăriei Mântuitorului.

II. Cana Galilei, Împăratul Constantin a zidit o Biserică în amintirea evenimentului.

III. Capernaum o cetate așezată pe drumul comercial dintre Siria și Egipt având un post de
vamă și o garnizoană romană.

IV. Magdala o cetate din apropierea Capernaumului întemeiată de Irod Agripa.

V. Tiberiada cetatea în care după căderea Ierusalimului s-au mutat evreii de bază, întemeind o
școală rabinică ce a alcătuit Mișna, prima carte a Talmudului.

Alte cetăţi de dincolo de Iordan sunt Betsaida (originar primii trei apostoli Simon, Petru, Filip),
Gadara aproape de Lacul Ghenizaret.

În Ţara Sfântă au existat câteva cetăţi de azil: Chedeş, Sichem, ChiriatArba ( Ebronul), Ramot,
Golam, Beţel.

LOCUITORII ŢĂRII SFINTE

Pe teritoriul Ţării Sfinte în mileniul III î.Hr. s-a stabilit o populaţie semitică. Aceasta a
dezvoltat mai multe comunităţi urbane. În Ţara Sfântă a ajuns un val de nomazi. Acestora le-
au urmat canaaneii a căror strămoşi era Canan fiul lui Ham nepotul lui Noe, ei fiind una dintre
cele 12 seminţii cananite. Această civilizaţie a fost una avansată practicând o agricultură
înfloritoare fiind organizaţi în regate ce se conduceau individual .

Din punct de vedere religios, religia canaaneilor era un cult senzual, având zei ca: Baal, Astarta,
etc. Alături de cei amintiţi în Ţara Sfântă au mai locuit popoare ca refaimi, horeii, edomiţii,
filistenii, heteii, avimii.
Evreii s-au israeliţii, sunt o populaţie semită ce aveau strămoş pe Patriarhul Avraam. Acesta în
sec. XVIII î.Hr. ajunge în Canan împreună cu soţia lui Sara şi cu nepotul Lot. Avraam şi Lot au
fost cu siguranţă conducătorii unui trib semit numeros ce duce o viaţă nomadă. În Canaan cei
veniţi cu Avraam au primit numele de ivrimi , termen care îi desemna pe cei veniţi din răsărit.

Primele teritorii ce intră sub posesia efectivă a evreilor sunt în sudul ţării lângă Hebron, locul
unde vor fi îngropaţi Patriarhul Avraam, Isaac, Iacob. Acesta din urmă a primit numele de
Israel (bărbatul care l-a văzut pe Dumnezeu) de la care evreii au primit numele de israeliţi.

În urma unei secete îndelungate evreii s-au mutat în Egipt unde rămân aprox. 400 de ani
devenind un popor foarte numeros.

Undeva între sec. XV – XIII î.Hr. sub conducerea lui Moise, evreii au ieşit din Egipt rătăcind în
Pustiul Sinai în această perioadă primim Legea şi Legământul lui Dumnezeu. Sub conducerea
lui Moise şi a lui Iosua evreii recuceresc o parte însemnată din Ţara Sfântă. În anul 1050 Israel
devine regat având rege pe Saul pentru că sub domniile lui David şi Solomon statul atingând
culmea înfloririi sale.

În timpul lui Roboam, fiul lui Solomon regatul se împarte în Iuda cu capitala la Ierusalim şi
Israel cu capitala la Samaria. În anul 722 asirienii au desfiinţat Regatul de Nord, poporul fiind
dus în captivitate.

În anul 586 şi Regatul Iuda a fost desfiinţat de babilonieni locuitorii fiind deportaţi în Babilon
timp de 70 de ani în 538 î.Hr. O parte dintre iudei s-au întors în Ierusalim odată cu Edictul
regelui Cirus al Persiei. Iudeii întorşi au rezidit templul şi zidurile de apărare ale Ierusalimului
însă au ajuns pe rând sub ocupaţia lui Alexandru Macedon apoi a Egiptului şi a Siriei.

Sub conducerea preotului Matatia şi a celor cinci fii ai săi dintre care cel mai cunoscut a fost
Iuda Macabeul, evreii se revoltă şi se eliberează de sub sirieni proclamând independenţa în
anul 165 î.Hr.

În anul 63.î.Hr Iudeea devine provincie romană iar rege ajunge Irod cel Mare a cărui dinastie
va conduce regatul până în anul 44d.Hr. În anul 70.d.Hr. Ierusalimul a fost distrus aproape în
totalitate de către romani.

INSTITUŢIILE FAMILIALE.

I. Căsătoria.
Poporul Evreu a evoluat de-a lungul timpului de la acceptarea poligamiei( binecuvântarea de a
avea mai multe neveste) , în timpul Patriarhilor Avraam şi Iacov la monogamia cerută de legea
dată de Dumnezeu lui Moise.

Căsătoria nu avea un caracter religios şi consta din logodnă şi cununie.

a) Logodna constă într-un contract între părinţii s-au fratele mai mare a logodnicei şi părintele
logodnicului în prezenţa martorilor. Acest contract a fost la început verbal şi a ajuns mai apoi
sub forma de act scris. Viitorul soţ trebuia să plătească preţul de răscumpărare de 50 de sicrii
părinţilor logodnicei.

Viitori soţi purtau numele de mire şi mireasă iar mireasa nu părăsea casa părinţilor având
datoria de a păstra castitatea până la cununie.

b) Cununia implica împodobirea miresei cu valul de nuntă. Aceasta pleca împreună cu mirele
la casa acestuia cu cântece, jocuri şi muzică dar şi cu ospăţ timp de 7 zile.

II. Creşterea copiilor.

În societatea Iudaică o familie numeroasă era considerată firească. Pentru aceasta în cazul
unei soţii sterpe, soţul primea din partea soţiei o sclavă ce devenea concubină şi a cărei copii
erau consideraţi legitimi. Copilul primea numele imediat după naştere şi doar la 8 zile când era
deja tăiat împrejur era dat şi prenumele cel mai adesea un nume al părinţilor. Până la cinci ani
copilul era crescut de mamă şi apoi era educat de tată s-au de un educator. Educaţia consta în
învăţarea scrierii şi citirii legilor şi a cărţilor sfinte. Acestora li se adăugau cunoştinţe cu privire
la calculul matematic.

III. Starea socială a femeilor.

La poporul evreu femeia nu era supusă întru totul autorităţii soţului. Ea era stăpâna sclavelor
şi primea acelaşi respect ca şi soţul din partea copiilor. În cazul în care o femeie ar fi fost
dezonorată Legea pedepsea prin uciderea cu pietre acel vinovat s-au cu plata a 50 de sicrii de
argint şi obligaţia de a o lua de soţie pentru totdeauna.

Starea socială a femeii era legată de concepţia vechii testamentară care prezintă actul creaţiei
ca pe un gest ce garantează egalitatea femeii cu bărbatul. Cu toate acestea femeia nu se putea
căsători decât cu acordul tatălui său a fratelui mai mare iar văduvele nu moşteneau nimic din
averea soţului decedat.
IV. Sclavii.

În epoca patriarhilor sclavia era o realitate socială extrem de prezentă la fel ca la popoarele
epocii. Sclavul nu era considerat asemenea unui animal iar stăpânul nu avea drept de viaţă şi
de moarte asupra lui. Evreii făceau deosebire între sclavii străini şi cei indigeni(dintre israeliţi).

Stăpânii care băteau sclavii, în funcţie de urmările erau pedepsiţi cu sancţiuni cu plata unor
sume de bani s-au omorâţi. Sclavii evrei aveau dreptul la răscumpărare, stăpânul fiind obligat.
Ei erau obligaţi şase ani să lucreze fiind eliberaţi obligatoriu în al şaptelea an, împreună cu
familiile lor. La dorinţa lui sclavul putea să îşi continue slujba stăpânului, în continuare.

CULTUL MOZAIC
1.Cultul divin înainte de Moise.

Dumnezeu a ales pe Patriarhul Avraam din Urul Caldeii pentru a fii reprezentantul religiei
adevărate, al cultului divin. Această alegere a unui patriarh evreu a avut ca scop esențial
păstrarea credinței într-un singur Dumnezeu și de asemenea pregătirea omenirii pentru
venirea Mântuitorului. Cultul divin s-au cinstirea lui Dumnezeu a îmbrăcat forme simple de
manifestare a credinței monoteiste. Astfel, el consta în aducerea sacrificiilor și invocarea
numelui lui Dumnezeu. Pentru sacrificii ei au construit altare din piatră necioplită și pământ.
Animalele erau înjunghiate si puse pe altar, fie în totalitate fie parțial unde erau arse. Cultul
divin la patriarhii evrei se manifesta și sub forma unor făgăduințe s-au promisiuni solemne. De
asemenea cultul divin includea si actul circumciziunii ca semn al legământului veșnic încheiat
de Dumnezeu cu Avraam si urmași săi. În timpul celor 430 de ani de robie egipteană politeistă
israeliții au avut zile de sărbătoare, au practicat circumciziunea și de asemenea ne consumarea
sângelui animalelor.

2. Cultul divin mozaic

După ieșirea din Robia egipteană fiind foarte numeroși, israeliții au avut nevoie de un cult
organizat. Pentru aceasta la porunca lui Dumnezeu Moise a întemeiat un stat teocratic, ce
avea la baza legi divine. Prin urmare, formele cultului mozaic trebuiau sa exprime în modul cel
mai curat raporturile omului cu Dumnezeu. În această perspectiva, rostul cultului mozaic a fost
acela ce a trezi in conștiința israeliților ideea că omul este separat de Dumnezeu din cauza
păcatului , fiind chemați să aducă jertfe pentru a se curăți, gest echivalent cu iertarea
păcatelor. Spre deosebire de cultele păgâne, tributare unei descoperiri naturale cultul mozaic
este bazat pe o descoperire supranaturală.

TEMPLUL LUI SOLOMON

Regele David a adus Chivotul Legi în Ierusalim dorind să transforme acest oraş în centrul
religios a lui Israel. Deoarece Chivotul era într-un cort modest, David a hotărât să construiască
Casa lui Dumnezeu, fiind însă oprit de proroocul Natan.

Totuşi David a fost cel care a realizat planurile de construcţie ale Templului şi a adunat cea mai
mare parte din materialele necesare.

Cel care a construit a fost regele Solomon cu ajutorul regelui Hiram al Feniciei care asigurat
lemnul de cedru precum şi numeroşi meşteri.

Templul avea formă dreptunghiulară şi era împărţit în trei:

1. Un vestibul numit Ulam ( Sfânta) – (Heical), Sfânta Sfintelor ( Debir). Între Sfânta şi
Sfânta Sfintelor se afla un perete gros din lemn de cedru, ce avea în mijloc o uşă
mare din lemn de măslin sălbatic cu mânere din aur şi cu chipuri de heruvimi şi
imagini de flori.

Templul era înconjurat din trei părţi de o construcţie cu trei etaje şi două curţi una interioară
destinată preoţilor, una exterioară destinată comunităţii.

În Sfânta Sfintelor era depus vechiul Chivot al Legii din Cortul Sfânt, acesta era socotit Tronul
Dumnezeului Celui Preaînalt aşezat între doi heruvimi din lemn de salcâm îmbrăcat în aur.

În Sfânta se aflau: altarul tămâierii din lemn de cedru îmbrăcat din aur, masa punerii înainte şi
zece candelabre de aur.

În curtea interioară se afla altarul jertfelor realizat din bronz precum şi bazinul pentru spălarea
rituală a preoţilor aşezat pe spinarea a 12 tauri numir şi ,, Marea de aramă,, .

Acest templu a rezistat mai mult de 400 de ani fără modificări. În 586 î Hr. Regele
Nabucodonosor a distrus templul odată cu Ierusalimul transportând totul în Babilon.
TEMPLUL LUI ZOROBABEL

În 538 î.Hr. regele perşilor Cyrus a permis reîntoarcerea evreilor în Ierusalim, chiar ajutându-i
la reconstruirea templului.

Reconstruirea templului s-a realizat sub conducerea lui Zorobabel în timpul domniei regelui
Darius. Templul a respectat aceleaşi dimensiuni ca cele ale Templului lui Solomon, însă era
mult mai diferit în ceea ce priveşte calitatea şi frumuseţea materialelor folosite.

Din acest al doilea templu lipseau cinci lucruri foarte importante: Chivotul Legii, focul sacru,
norul slavei Dumnezeieşti, uleiul sfânt, sorţi Urin şi Tumin.

Cel care restaurează total templul a fost Irod cel Mare. În acest templu, de o frumuseţe
deosebită a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos.

În anul 70 d.Hr. romanii au distrus templul construind pe locul acela un templu în onoarea lui
Zeus.

SINAGOGILE

Spre deosebire de locurile unde se desfăşurau acte sacrificiale, sinagogile erau locuri în care
evreii se adunau pentru rugăciune şi citirea şi explicarea legii. Este posibil ca sinagogile să fi
apărut în Babilon unde lipsea temlul, fără a se cunpaşte cu exactitate momentul apariţiei lor.