Istoria Israelului

 Articol
 Discuție

 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

Unelte
















De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Statul modern Israel și-a declarat independența la 14 mai 1948, după aproape două mii de ani
de când evreii au fost împrăștiați în jurul bazinului mediteranean de către Imperiul Roman.
Începând cu secolul XIX, mișcarea sionistă a lucrat pentru recrearea unui nou stat pentru
poporul evreu. Independența Israelului a fost marcată de o masivă imigrație a evreilor, de
conflictul cu palestinienii și de războaiele cu statele arabe vecine. Începând cu 1970, Statele
Unite ale Americii a fost principalul aliat al Statului Israel. În 1979, tratate de pace au fost
încheiate cu Egiptul și în 1994 cu Iordania. În 1992 s-a încheiat un acord la Oslo între Israel și
Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care reprezintă o bună parte a arabilor palestinieni.
Între timp procesul de pace între Israel și palestinieni a ajuns la un impas prelungit. Aproape
42% din evreii din lume trăiesc astăzi în Israel.
 Rămășitele fortăreței de la Masada, un simbol național

Israelul modern este aproximativ situat pe teritoriul regatelor evreiești din antichitate care sunt
locul de naștere al iudaismului, al creștinătății și conține locuri sfinte pentru toate religiile
monoteiste principale din lume. Evreii au fost alungați din aceste teritorii în special de romani
de-a lungul secolelor de conflict, deși unii evrei au rămas. În Evul Mediu, zona a fost unul din
principalele locuri ale conflictului dintre creștinătate și islam. Expulzarea evreilor din Spania
a condus la o creștere, deși mică a prezenței evreilor în Palestina. În perioada modernă,
persecuțiile din Europa au condus la crearea mișcării sioniste, care a câștigat sprijin
internațional pentru a înființa un nou stat majoritar evreu.

Istoria evreiască în Israel

În Biblia ebraică, tradiția exprimată în cartea Genezei (a Facerii) povestește despre
Iacob(Yaakov), nepot al patriarhului Abraham (Avraham), și care a primit numele de Israel.
El a avut doisprezece fii care au fost strămoșii celor douăsprezece triburi cunoscute ca „copiii
(fiii) lui Israel”. Iuda (Yehuda) a fost cel de-al patrulea copil al lui Israel.

Primii israeliți (1200-950 î.Hr.)

Vezi de asemenea: Regatul Israel, Evrei, Triburile israelite.

Stela lui Merneptah (JE 31408), cea mai veche înregistrare a numelui
"Israel" (Muzeul din Cairo)

Prima înregistrare a numelui Israel este în Stela lui Merneptah c. 1209 înaintea erei noastre și
în care faraonul anunță cu mândrie că „Israelul este pustiit și sămânța lui nu mai este”. Wiliam
Dever vede acest „Israel” ca o entitate culturală și probabil politică, dar mai degrabă un grup
etnic decât un stat organizat.
Străbunii israeliților erau, după limbă, semiți, înrudiți cu canaaniții și probabil amestecați cu
aceștia în cursul timpului. McNutt spune, „Este mai sigur să presupunem că cândva în epoca
fierului, o populație a început să se identifice drept „israeliți”, astfel separându-se cultural de
canaaniți prin diferențe precum interzicerea căsătoriilor inter-rasiale, un accent pe istoria
familiei, genealogiei și a religiei.”[necesită citare]

Așezările aveau o populație între 300 și 400 de oameni care trăiau din agricultură și din
păstorit. Erau în mare parte auto-suficienți. Schimburile economice erau prevalente. Scrisul
era cunoscut și accesibil pentru înregistrări chiar și în orașele mici. Dovezile arheologice
indică o societate de așezări dar cu resurse mai limitate și cu populații mai mici.

Israel și Iudeea (cca. 1200-576 î.Hr.)

Biblia ebraică descrie frecvent războaiele dintre evrei și alte triburi, inclusiv filistenii, grup
etnic din rândurile „popoarelor mării”, probabil de origine indo-europeană, care își aveau
capitala la Gaza.

În jurul anului 930, regatul ebraic, ale cărui figuri fondatoare intrate în legendă, au fost Saul
(Shaul), David și Solomon (Shlomó), s-a despărțit între Regatul Iuda și Regatul Israel.
Existența monarhiei unite nu este acceptată pe larg[1].

O alianță între Ahab al Israelului și Ben Hadad al II-lea al Damascului a reușit să respingă
invazia asiriană, prin victoria în Bătălia de la Qarqar (854). Oricum, Regatul Israel a fost în
final distrus de regele asirian Tiglatpalasar al III-lea, în jurul anului 750. Regatul filistean a
fost de asemenea distrus. Asirienii au trimis cei mai mulți din israeliții din regatul din nord în
exil, astfel creându-se bazele legendelor în jurul soartei enigmatice a „triburilor pierdute ale
lui Israel”. Samaritenii spun că ei sunt descendenții supraviețuitorilor triburilor pierdute, deși
se crede că ar fi fost în mare parte urmași ai coloniștilor asirieni. O revoltă israelită (724-722)
a fost învinsă după asediul și capturarea Samariei de către Sargon al II-lea.

Regele asirian Sennacherib a încercat, dar a nu a reușit, să cucerească Iudeea. Surse asiriene
pretind că el i-a pedepsit pe iudei și apoi a plecat. (Herodot de asemenea descrie aceasta
expediție militară asiriană).

Ocupația babiloniană, persană și greacă (586-2 î.Hr.)

Imperiul Asirian a fost înfrânt de mezi și babilonieni în 612 î.Hr.. În 586 î.Hr., regele
Nabucodonosor al II-lea (în ebraică - Nevuhadenetzar) al Babilonului a cucerit Iudea.
Conform Bibliei Evreiești, a distrus Templul lui Solomon și a exilat o parte din evrei, mai cu
seamă elita ebraică, în Babilon.

În 538, Cirus cel Mare al Perșilor a cucerit Babilonul și i-a ocupat imperiul. Cirus ar fi emis o
proclamație acordând națiunilor subjugate (incluzând israeliții) libertatea; decretul este
considerat legendar (închipuit, nu real)[2]. Conform Bibliei, 50.000 de israeliți, conduși de
Zerubabel s-au întors în Iudeea și au reconstruit templul. Un al doilea grup de 5000, conduși
de Ezra și Neemia (Nehemia) sau întors în Iudeea în 456, deși adversari ai evreilor i-au scris
lui Cirus pentru a încerca oprirea întoarcerii lor.

În 333, Alexandru cel Mare a învins Persia și a ocupat regiunea. La un timp după aceea, prima
traducere a Bibliei ebraice, în limba greacă, (Septuaginta) a fost realizată la Alexandria. După
moartea lui Alexandru, generalii săi au luptat pentru teritoriul moștenit de la el. Iudeea a
devenit frontiera dintre Imperiul Seleucid și Imperiul lui Ptolomeu, ulterior, devenind parte a
Imperiului Seleucid.

În secolul al II-lea înainte de Hristos, Antiohus al IV-lea a încercat să elimine iudaismul în

favoarea religiei politeiste elene. Aceasta a provocat revoltele maccabeene din 174-135 care
au condus la întemeierea regatului ebraic al Macabeilor sau Hasmoneilor (victoriile
răsculaților antiseleucizi sunt celebrate până azi prin sărbătoarea iudaică de Hanukka). Cartea
Macabeilor descrie creșterea și apusul dominației grecești în Țara Israelului, denumită în acele
vremuri și Iudeea. O grupare locală, numită a hasidimilor a luptat atât împotriva elenismului
cât și a revoltei dar la urmă i-a sprijinit pe macabei.