Sfinții închisorilor- mărturisitori în temnițele comuniste

Sintagma metaforică „sfinţii închisorilor“ îi vizează pe unii dintre fiii şi fiicele Bisericii
noastre care au murit pentru credinţă în gulagul concentraţionar românesc, instaurat de către
dictatura comunismului ateu, după modelul experimentat de sovietici.

Elita ţării era în puşcăriile comuniste

Ca să-şi consolideze puterea, Partidul Comunist, condus de Gheorghiu-Dej şi de Ana
Pauker, având la interne pe Teohari Georgescu, a dezlănţuit în anul 1948 un val uriaş de arestări.
Statisticile arată că în anul 1950 - în lagărele de muncă silnică din România - erau în jur de
80.000 de deţinuţi; dintre aceştia 40.000 numai la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Toată elita ţării
era în puşcăriile comuniste; peste 2 milioane de români au cunoscut regimul concentraţionar
comunist. Putem afirma că se urmărea decimarea populaţiei din România.
Pentru a elimina „duşmanii poporului, burghezo-moşierimea exploatatoare, duşmanii de
clasă, chiaburii şi alte elemente duşmănoase“, Partidul Comunist din România a preluat şi a
implementat modelul sovietic de penitenciar, celebrul gulag, mai ales pentru deţinuţii politici,
organizând 44 de închisori şi 72 de lagăre de muncă silnică.
Închisorile comuniste ale gulagului românesc au fost împărţite în: penitenciare de
anchetă: Rahova, Malmaison şi Uranus; penitenciare de tranzit: Jilava şi Văcăreşti; închisori
pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc şi Dumbrăveni; locuri de detenţie pentru
minori: Târgşor, Mărgineni şi Cluj; locuri de detenţie pentru deţinuţii bolnavi: spitalele Târgu
Ocna şi Văcăreşti; lagăre de muncă silnică: Canalul Dunăre - Marea Neagră, Valea Neagră -
Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă şi Balta
Brăilei; lagăre de reeducare: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele
Mari, Peninsula şi lagăre de exterminare: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov,
Oradea şi Piteşti.
Torturile din gulagul românesc
Viaţa din închisorile comuniste ale gulagului românesc era una de tortură fizică, psihică,
morală şi intelectuală. Cele mai întâlnite modalităţi de tortură aplicate deţinuţilor politici - care
se împotriveau fizic sau verbal ordinelor venite din partea conducerilor penitenciarelor - erau
carcera, munca la ocnă, bătăi, ocări şi insulte, lovituri în părţile ruşinoase ale trupului, lovituri
repetate aplicate tălpilor, loviri cu obiecte contondente, pironirea, strivirea degetelor şi scoaterea

1
unghiilor, smulgerea părului din cap, arderea cu foc a anumitor părţi ale trupului, adâncirea
rănilor şi presărarea lor cu sare ş.a.
Deţinuţilor din gherlele comuniste li se pregătea mâncare din produse nevandabile în
magazinele publice: arpacaş, orz, varză, dovleci, gulii, cartofi, napi, gheare, copite, bojoci, buze,
pieliţe, capete de animale; la masă predomina terciul.
În penitenciarul de reeducare de la Piteşti, ca pedeapsă, erau înfometaţi şi obligaţi să
mănânce excremente. Dormeau pe jos, pe rogojini, pe scânduri sau direct pe priciuri, în celule
reci şi, uneori, lipsite de lumină, suprapopulate; peste toate acestea nu li se acordau îngrijiri
medicale, fiind aproape în totalitate lipsiţi de asistenţa medicală, bolile şi suferinţele lor trupeşti
fiind ştiute doar de Dumnezeu, care nu de puţine ori le-a mijlocit minunate tămăduiri.
Peste zece mii de monahi şi monahii scoşi din mănăstiri

Nici Biserica nu a trecut neobservată. Erau hotărâţi să extermine orice religie. Ideologic,
credinţa în Dumnezeu era definită ca „opium pentru popor“, incompatibilă cu înfăptuirea himerei
egalitarismului social. Cu legea dragostei lui Hristos şi cu spiritul îngăduitor sădit de Biserică în
neamul nostru ortodox, nu se putea purcede la lichidarea duşmanului de clasă. De aceea, vechea
Biserică trebuia înlocuită cu „biserica“ materialismului ştiinţific şi dialectic, care avea propriile
zile de sărbătoare, proprii ei „sfinţi“ ilegalişti, proprii predicatori ai dogmelor ateismului
ştiinţific, apt să formeze omul nou.

La "Canalul morţii", a fost decimată cea mai mare parte a elitei neamului
românesc.1Lagărul de la Poarta Albă, adăpostea peste 10.000 de oameni.2 Aici s-a format o
brigadă specială pentru tortură şi nimicire, numită brigada "Haş", în care erau adunaţi toţi preoţii
din colonie. În această brigadă erau circa 80 de preoţi, dintre care un preot romano-catolic, trei
greco-catolici şi în rest toţi erau preoţi ortodocşi.

Preoţii au fost închişi "pentru Biserica lui Hristos".3 Sinistra existenţă a acestor brigăzi de
preoţi, a fost o dovadă că Biserica s-a împotrivit regimului ateu comunist şi că ura atee a lovit în
slujitorii credinţei creştine pe care comuniştii doreau să o desfinţeze. În anul 1951, la Canal se
aflau 3000 de preoţi.În temniţa de la Mislea au fost o mie două sute de femei condamnate. 4 La

1
Petru C. Baciu, „Răstignire ascunsa” Ed. Cit. p. 262
2
ibidem, p. 262
3
Petru C. Baciu, „Rastigniri ascunse” Ed. Cit, pg. 356
4
Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit pg. 76

2
mina Nistru numărul deţinuţilor lucrători era aproximativ de 1100.5 La Salcia, colonie de muncă
silnică, se aflau în jur de o mie de deţinuţi, dintre care 1000 de preoţi.
Numărul deţinuţilor de la minele de plumb din Baia Sprie a fost în total de 800 până la 1000 de
condamnaţi.6Puşcăriile şi lagărele deveniseră veritabile morminte vii în care mii de martiri şi
mărtusisitori care s-au perindat prin temniţele comuniste, au fost condamnaţi pentru simplul
motiv că au dorit să-şi apere credinţa strămoşească.
Capacitatea de încarcerare a închisorilor a rămas cu mult în urma volumului
extraordinar de mare de oameni arestaţi. România dispunea de un sistem penitenciar, până 1944,
capabil să deţină circa 15.000 de oameni în întreaga ţară. Dar sub regimul comunist, în anul
1949, au fost peste 150.000 de deţinuţi sub lacăt în întreaga ţară.
În această perioadă bisericile au fost deschise, dar un număr foarte mare de preoţi şi monahi au
fost întemniţaţi, deşi în lagăre de muncă forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Nu a fost permisă nici o
activitate duhovnicească. Preoţii au fost întemniţaţi împreună cu intelectuali, muncitorii şi
ţăranii. "Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în temniţe decât în Partidul Comunist - şi asta
într-un regim zis muncitoresc.7

Preoţii au fost urmăriţi în mod deosebit pentru că nu vroiau să se înroleze într-un partid
ateu, care urmărea să-i aibă sub control pentru ca regimul să fie sigur că aceştia nu i se vor
opune.Goiciu, director al penitenciarului din Galaţi, a avut anume predispoziţii de a ucide pe
preoţii şi pe fiii de preoţi. Puţini dintre aceia care au trecut prin temniţa de la Galaţi, au scăpat cu
viaţă din mâna acestui călău. Au fost martori oculari, spune Mihai Rădulescu, care au stat în
celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu, în momentul când îşi făcea
rugăciunea, Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de preot, l-a lungit pe duşumea şi l-a zdrobit
cu picioarele până l-a lăsat mort.

Prezenţa figurilor bisericeşti în închisori în perioada 1948 - 1964 a fost benefică. Prin
prezenţa sutelor de preoţi în închisori a existat o reală spiritualitate creştină. Preoţii şi-au făcut
frumos datoria, atât prin învăţătura lor cât şi prin savârşirea Sfintelor Taine. Datorită preoţilor o
bună parte din cei întemniţaţi puteau să moară creştineşte: spovediţi şi împărtăşiţi.

5
Preot N. Grebenea, op. cit. pg. 238
6
Radu Mihailescu, „Rugul aprins”, ed. Cit. p. 55
7
Ioan Ianolide, op. cit. p. 277

3
 Părintele Justin Pârvu şi-a început ucenicia, de copil la Schitul Durău. A executat 16 ani
de detenţie la Aiud, la minele Baia Sprie, la Gherla şi la Periplava. Înalt, subţire, senin şi tăcut,
cu o voce blândă şi clară, rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia cu
reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o obligă nu numai înfăţişarea lui
şi conduita lui, ci gândul că are o condamnare lungă [Părintele Iustin] „are ceva indefinibil, bun
şi luminos, cucernic şi discret în firea sa.”8Grigore Caraza spune că părintele Iustin, încă de pe
când se afla la Aiud, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. A fost cunoscut
de toată lumea „ca preot cu har”.9

Părintele Mihai Lungeanu ne spune despre Părintele Iustin Pârvu următoarele: „L-am
cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiudului, în jurul anului 1956... N-am întâlnit
fiinţă mai uşoară, mai discretă, care nu se plângea de nimic, care primea cu bucurie, trecea cu
sufletul uşor peste orice ispită... Exemplul personal a fost multora model în mijlocul suferinţelor,
în mijlocul încercărilor”.10

Părintele Mihai Lungeanu, din Iaşi, a trecut prin temniţa de la Piteşti, din care a scăpat în
mod miraculos, fapt care i-a shimbat viaţa. El s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că,
dacă-l va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va pune la picioarele Lui. Rugăciunea i-a fost
ascultată şi pe motiv că a fost bolnav de TBC a fost mutat de la Piteşti la Tg. Ocna. După
eliberare, a abandonat medicina şi s-a preoţit. Mihai Lungeanu, cât a stat în celulă cu Grigore
Caraza, a reuşit să memoreze pasaje din Noul Testament. „Zile, săptămâni şi chiar luni la rând,
Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Totodată, în temniţă a învăţat Teologia prin
alfabetul Morse.11

Anghel Papacioc, „era un monah în haină laică. Ca el erau mulţi, unii complet
necunoscuţi celor din jur...Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Ioan Schiau, Marin Naidin, Nicolae
Mazăre, Iulian Bălan, Petru Foti, Sebastian Avram, Vasile Joacătă, Constantin Pascu...” Anghel
Papacioc, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Era complet absorbit de
rugăciune.12Ioan Ianolide spune că sute de clerici ortodocşi români au fost arestaţi şi deportaţi.13

8
Gheorghe Stanescu „Jurnal de prigoana” ed. cit. p. 172
9
Adrian Aluigheorghe „Cu Părintele Justin Pârvu despre moarte jertfă şi iubire” ed. cit. p. 31
10
ibidem op. cit. p. 32-33
11
Grigore Caraza, op. cit. p. 316, 318
12
Virgil Maxim, op. cit. p. 107

4
„Numărul preoţilor a fost mare, printre ei fiind şi călugări.”14Preoţimea, inclusiv tineretul şi
marea majoritate a oamenilor, au fost persecutaţi pentru credinţa ortodoxă şi nu pentru
convingeri politice sau alte motive.15Criteriul de condamnare a fost credinţa. Preoţii „au fost
condamnaţi pentru credinţa în Dumnezeu, pentru puterea cu care propovăduiau credinţa în popor,
pentru că îşi îndeplineau misiunea de apostoli. L-au mărturisit pe Hristos şi de aceea au fost
martirizaţi.” Părintele Casian Bucescu, paroh în satul Calafindeşti a fost închis în 1958 şi eliberat
în 1963.16

În procesul politic, care a avut loc la Siret, în 1958, afirmă: „Nu am făcut parte din nici
un partid politic şi nu am sabotat politica şi economia României, slujind interese străine. Toată
viaţa am slujit Biserica lui Iisus Hristos, urmând regulile şi învăţăturile mamei poporului
românesc.17

Preotul Ioan Bărdaş a fost deţinut timp de şaisprezece ani. A intrat la 35 de ani şi a ieşit la
52.Cel mai mult s-a perindat prin temniţa de la Aiud, timp de zece ani.18
Părintele Mihai Mitocaru a fost întemniţat împreună cu cei doi copii ai săi: unul elev la
Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman şi celălalt de zece ani la Şcoala Primară din Crucea.
Copilul cel mic a fost luat de pe stradă odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, îmbrăcat doar
cu cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare. S-a întâmplat ca Părintele să primească un
telefon şi când a rămas singur pe hol a profitat şi a tras vizeta celulei în care se afla fiul cel mai
mic pentru a-l vedea. Cu ochii plini de lacrimi l-a chemat să-l sărute. Copilul a început să plângă
în hohote strigându-şi tatăl în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaţe de el prin
vizetă. Dar totul a fost zadarnic din cauza sistemului metalic protector; şi-au urat „Mulţi ani”
unul la altul.19

Un oarecare deţinut pe nume Popescu, purta din partea închisorii lanţuri grele. Maromet,
unul dintre cei mai răi torţionari de la Jilava, cunoscându-l din libertate, l-a întrebat de ce poartă
lanţuri. Şi el i-a spus că de un se află la Jilava fără judecată. Când a fost chemat la proces a
13
Ioan Ianolide, op. cit. p. 325
14
Dan Lucinescu, „Jertfa” ed. cit. p. 75
15
Petru C. Baciu, „Răstigniri ascunse” ed. cit. p. 257
16
Ioan Ianolide, op. cit. p. 325
17
Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 200-201
18
Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului” ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, pg. 7
19
Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 36

5
văzut-o pe soţia lui în braţe cu o fetiţa. „A arătat către mine apoi i-a şoptit ceva, iar aceasta a
întins mânuţa înspre mine strigând: „Tata! Tata! Tata!” Spune el mai departe că a fost un
moment în care s-a răvăşit în el şi nu a mai ştiut ce face. „Am deschis portiţa boxei, am trântit-o
peste gardianul care stătea în faţă şi din câţiva paşi am ajuns lângă soţia mea. Mi-am îmbrăţişat
copilul, după care m-am întors liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde.” Pentru acest
motiv, judecătorul a decis să-i pună lanţuri. Maromet, după ce a ascultat toate acestea, i-a spus:
„Scump ai plătit, Popescule! Scump! Iar Popescu îi replică: „Scump, domnule colonel! Scump,
dar face! În România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu l-ai văzut niciodată
constituie o infracţiune foarte gravă şi se pedepseşte cu lanţuri grele..."20

Profesorul Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc,

Arhimandritul Benedict Ghiuş, Părintele Cleopa, Părintele Iustin Pârvu condamnat la vârsta de
30 de ani, Părintele Ioan Negruţiu, Părintele Nil Dorobanţiu, Ieromonahul Sofian Boghiu, Sandu
Tudor, fost stareţ la Rarău cu numele de schimnic, Daniil, Părintele Nicolae Grebenea, Antonie
Plămădeală, Părintele Arsenie Boca, Părintele Petroniu Tănase, Părintele Dimitrie Bejan,
Părintele Mina Dobzeu, Părintele Ioan Bunea, Părintele Ilie Lăcătuşu, Părintele Gheorghe Calciu
Dumitreasa, Părintele Zosima Oancea, Părintele Dumitru Bălaşa, Părintele Liviu Brânzaş,
Părintele Constantin Sârbu, Părintele Ioan Bălădescu, monahia Mihaela Nicoară, Părintele
Constantin Bucescu, Părintele Constantin Voicescu şi mulţi alţii, fac parte dintr-o listă lungă a
celor întemniţaţi. Printre preoţii întemniţaţi a fost preotul Negruţiu21(deţinutul care a refuzat să
fie scos din lagăr). A fost arestat dintr-un orăşel din Apuseni unde a fost profesor de religie.
Preotul Pîslaru din Roman, a fost în timpul anchetelor de la Suceava în atenţia torţionarilor. 22
Cartea lui Vasile Manea conţine foarte multe nume de preoţi ortodocşi din toată ţara, care au
suferit în temniţele comuniste.

Părintele Dimitrie Bejan, la vârsta de numai 32 de ani, a suferit peste şapte ani ca
prizonier în lagărele din Rusia şi Siberia până în toamna anului 1948. Părintele Zamfir Bârsan a
fost închis de mai multe ori şi întemniţat la Piteşti, Bucureşti, Canal, fără să fie judecat. 23Martirii

20
Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 52-53
21
Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75
22
ibidem op. cit. pg. 75
23
Vasile Manea, „Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste” ed. Patmos, 2002

6
din temniţele comuniste s-au sfinţit prin sângele şi prin nenumăratele lor nevoinţe şi în final au
devenit biserică sfântă a lui Hristos.

Au fost arestaţi circa 2000 de preoţi, dintre care au murit 800.24În lagărul de la Vaslui au
fost încarceraţi 120 de preoţi ortodocşi.25Prin trăirea lor dădeau pildă de vieţuire în suferinţă,
întărindu-i pe cei slabi şi totodată ajutându-i la urcuşul duhovnicesc pe treptele sfinţeniei.
Modelul lor de viaţă în Hristos, încrederea pe care o insuflau celor din jur, întreţinea speranţa şi
credinţa celor încercaţi de deznădejde. Dumnezeu i-a învrednicit pe aceşti martiri să sufere
pentru El.Preoţii nu numai că nu aveau dreptul să slujească pentru deţinuţi dar le era strict
interzisă cea mai mică rugăciune în celule.26

Părintele Manolache Dobrescu a gustat din potirul durerii temniţelor comuniste la Jilava,
Aiud şi Gherla. „A fost om al iubirii”, „mila şi iubirea au fost mereu lucrătoare în preoţia sa”.27

Părintele Ilarion Felea, din Hunedoara, a fost arestat şi condamnat de regimul comunist la
ani grei de închisoare, la Aiud, Moare în temniţă la numai 58 de ani. El a fost condamnat pentru
că a propovăduit pacea creştină şi pacea lui Hristos în familie şi societate. A fost un mare
nevoitor şi trăitor al vieţii filocalice.28Părintele Ilarion Felea nu a murit de bătrâneţe ci pentru că
nu i s-a acordat asistenţă medicală. Toţi cei din temniţă i-au oficiat slujba de înmormântare,
pentru că au aflat prin morse de moartea Părintelui Ilarion.29

Părintele Sinesie Ioja a fost un mare rugător. De asemenea Varlaam Lică, un alt
monah.30Părintele Constantin Voicescu a fost „o minune de suflet”. În 1963 a fost întemniţat la
Aiud, în secţia XII a bolnavilor de TBC. A fost „un doctor fără de arginţi”. Cu „patrahirul
ascuns” pătrundea în spital şi mărturisea şi dezlega păcatele celor în suferinţă, împărţea daruri
din puţinul pe care îl avea, după pilda Samarineanului milostiv. El rostea deseori: „Până la
moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Is. Sirah 4,30), mai
spunea: „Iertarea păcatelor o aflăm în iertarea fraţilor” sau „Moartea e un prilej de întoarcere

24
Petru C. Baciu „Răstigniri ascunse” ed. cit. pg. 257
25
ibidem pg. 465
26
D. Baciu, „Piteşti”, ed. cit. pg. 93, 96
27
Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 233-234
28
Preot Ilarion V. Felea, „Spre Tabor”, ed. cit., 2007, pg. 10
29
Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului”, ed. cit. p. 74-75
30
Mihai Rădulescu, op. cit. pg. 58

7
acasă...”31Această afirmaţie venea de la un om care şi-a acceptat destinul şi a putut spune ceva
incredibil despre un rău care secera vieţile deţinuţilor: „Tuberculoza mi-a salvat viaţa”.32

Părintele Dumitru Stăniloae, închis la Jilava şi Aiud, după ce a ieşit de după gratii,
excepţionalul cărturar trăitor al smereniei de chilie a spus: „În afară de regretul pentru suferinţele
familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că
şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru”.33
Ei ştiau că există o dreptate supremă, dreptatea lui Dumnezeu. Ei au slujit Bisericii lui Hristos,
au luptat împotriva regimului ateu, duşmanul de moarte al creştinismului. Cu sufletul neînfricat,
au pornit în faţa morţii.

Părintele Ioan F. Calotă, judeţul Dolj, a murit după 34 de ani de slujire la altar, având 9
copii. El nu a făcut niciodată politică.34 Moare la 6 octombrie 1959, după ce este arestat a doua
oară. Părintele Petru I. Focşeneanu, născut la Podul Turcului, s-a stins din viaţă în închisoarea
Gherla, în 1953, ca urmare a schingiurilor din carcera unde a fost pedepsit pentru că a slujit
Învierea.35

Aceşti creştini, îndumători ai spiritualităţii ortodoxe au luat jugul şi crucea şi le-au dus
până la capăt şi, astfel, au rămas un model pentru toată lumea creştină ortodoxă. Au fost
conştienţi că se aflau închişi pentru a-i ajuta în suferinţă şi a-i întări în credinţă pe cei închişi
pentru Hristos. Ei au fost farul prin care s-a luminat calea poporului către Hristos. Au fost
conştienţi că dacă vor fi credincioşi până la moarte, vor primi cununa vieţii, potrivit spuselor
Mântuitorului: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da ţie cununa vieţii” (Ioan 2, 10). Au fost
slujitorii unei credinţe, care a guvernat faptele lor şi pentru care şi-au asumat răspunderea până la
capăt, adică până la mormânt. Ei aveau încredere adevărată în Dumnezeu, aveau nădejdea
primită prin harul lui Dumnezeu şi de aceea nu s-au lepădat. Nădejdea îşi are izvorul în credinţă.
Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea. La Dumnezeu nimic nu este cu
neputinţă (Luca 1, 37).

31
Constantin Hrehor, op. cit. p. 235
32
ibidem pg. 235
33
Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor”, ed. cit., pg 236
34
N. Mărgineanu, „Amfitreate şi închisori”, ed. cit., pg. 145
35
Mihai Rădulescu, „Rugul aprins”, ed. cit., pg 43

8
 Condiţiile de muncă de la minele de plumb: Baia Sprie, Valea Nistrului şi Cavnic erau de
exterminare. Oamenii înfriguraţi şi goi, bătrâni, bolnavi, în cârje, înfometaţi, istoviţi de puteri,
biciuţi de vânturi şi ploi reci de toamnă, viscole şi zăpezi, fără încălţăminte, cu picioare goale
înfăşurate în hârtie din sacii de ciment, au fost scoşi afară pe poarta lagărului, goniţi de patul
armei şi împinşi pe şantiere la munci istovitoare, au fost împinşi către moarte şi majoritatea
dintre ei nu se mai puteau întoarce. Oameni cruzi, ziduri vrăjmaşe şi înfricoşătoare, cu monştri
însetaţi de jertfe omeneşti, cu oameni care nu mai erau oameni, cu identitatea strivită într-un
singur epitet: „Măi, banditule”. „Banditule” a fost apelativul cu care li se adresau. Pe lângă
aceasta adăugau înjurăturile cele mai murdare. Părintele Iustin Pârvu spune că timp de 17 ani nu
a avut alt nume decât acela de „bandit al poporului”.36 O parte dintre temniceri au fost şi foarte
superstiţioşi. De pildă când un deţinut a zis temnicerului Georgescu: „Dumnezeu să te ierte!”, i-
au ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut conştienţa.37Au fost
obligaţi să muncească peste măsură, pentru a putea face norma impusă, iar cine nu realiza acea
normă nu primea cele 250 de grame de pâine pe zi. Puiu, deţinut la Ocnele Mari, în vârstă de 40
de ani, cu ambele mâini amputate din umăr, trebuia să-şi câştige pâinea realizând şi el norma.
Pentru el a fost făcută o ladă din lemn, pe care o trecea pe după gât cu o funie. În ea căra deşeuri
şi materiale, pe care i le aşezau alţii în cârcă.38

În mine se îmbolnăveau foarte mulţi de boli de plămâni, iar mulţi se accidentau.39

La canal femeile au făcut aceeaşi muncă brută, care de când lumea era împlinită de bărbaţi, cum
a fost de pildă: să sape pământul şi să-l care cu roaba, să lucreze cu târnăcopul ş.a.40 De
asemenea, trebuie amintite şi femeile – mame, soţii şi fiice – care au rezistat eroic la suferinţe şi
jertfe. Chinurile au fost generale, atât pentru ele cât şi pentru bărbaţi. Asupra lor s-au făcut
presiuni specifice şi suplimentare pentru a le compromite şi demoraliza. Multe dintre ele au
sfârşit prin martiriu, cum a fost de pildă Maica Mihaela (Marieta Iordache).

La Canalul Dunăre – Marea Neagră, ce se întindea pe o lungime de 65 km, au fost aşezate

11 lagăre pentru deţinuţi. La Columbia au fost 1200 de deţinuţi; la Saligny au fost 2000
(majoritatea femei); la kilometrul 31 – 1500; la Poarta Albă – 10000; Galeş – 3000, Noua Culme,

36
ibidem, pg. 68-69
37
Adrian Aluigheorghe, „Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate”, Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2007, pg 56
38
Ioan Ianolide, op. cit., p. 67
39
Nae Tudorică, „Mărturisiri în duhul adevărului”, ed. cit., pg. 200-201
40
Adrian Aluigheorghe, op. cit., p. 74

9
2000; Peninsula (Valea Neagră), 6000; Taşaul, 1500; Midia 500.Au mai existat şi alte lagăre
auxiliare.41În mine au lucrat şi femeile,42pentru că în comunism se promova, egalitatea dintre
sexe.Din cauza exploatării, majoritatea dintre bieţii oameni au avut picioarele umflate de efortul
brusc şi prelungit, sub soarele nemilos al Dobrogei. Unii au avut plăgi, arsuri provocate de soare,
pe faţă şi în special pe nas. „Foarte mulţi şchiopătau, alţii se spijineau în nişte toiege, târându-se
spre locul de muncă.”43

Toate acestea par fantezii, greu de crezut, dar aceşti oameni le-au trăit cu toate cruzimile
lor. Dar în ciuda acestora, ei au biruit, au devenit prieteni ai lui Dumnezeu. Orice jertfă curată,
pornită din credinţa în Dumnezeu, nepătată de impulsuri egoiste, făcută pentru binele tuturor, nu
poate fi zadarnică, ea dă roade.Regimul comunist, cu caracterul său antiuman, a tratat la fel de
inuman chiar şi pe adolescentele şi femeile care apărau cu statornicie credinţa cea adevărată. De
„aceleaşi bătăi, aceeaşi foamete, acelaşi frig, aceeaşi singurătate, aceeaşi muzerie de toate
felurile, aceleaşi insulte şi vulgarităţi”44, au avut parte şi cele care au fost întemniţate de regimul
anti-creştin.

„Femeile erau duse la Canal unde lucrau la un loc cu bărbaţii.”45 La Canal lucrau la cărat
pământ cu roaba,lucrau şi cu târnăcopul, cu hărleţul şi cu lopata.46Acestea au fost instrumentele
de tortură care le-au însoţit întreaga detenţie la Canal.Condiţiile de la Canal au fost extrem de
aspre. Trebuiau să muncească peste puterile lor atât femeile cât şi bărbaţii, să mănânce dintr-o
gamelă rareori spălată etc.

În ciuda condiţiilor grele în care trăiau aceşti martiri ai neamului nostru reuşeau să
crească foarte mult duhovniceşte. „La Canal am ajuns să iubesc cu adevărat pe fiecare dintre cele
ce mă înconjurau şi pe toate cele ce sufereau, chiar fără să le cunosc. Le iubeam fără rezervă...
iubeam fără alegere pe toţi şi pe toate... Iubindu-i, și sufeream pentru ei... Începeam să înţeleg o
parte din iubirea divină şi jertfa Mântuitorului.”47.Se poate observa că niciodată, până în această
grea perioadă pentru creştinism, credinţa şi datinile primite de la strămoşii noştri nu au fost

41
Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg.62
42
Ion Cârja, „Canalul morţii”, ed. cit., pg. 206
43
Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg. 166
44
ibidem, pg. 84
45
Preot Liviu Brânzaş, „Raza din Catacombă”, ed. cit., pg.98
46
Nicole Valery-Grossu, op. cit., pg. 124
47
ibidem, pg. 132

10
pângărite şi batjocorite ca sub acest regim ateu.Niciodată fiinţa umană nu a mai fost chinuită şi
mai degradată iar Biserica lui Hristos prigonită şi răstignită.

Ispita, care aduce suferinţă ajută fiinţa umană să se mântuiască mai uşor. Numai prin
suferinţă se poate scăpa de suferinţă. Hristos a mântuit lumea prin suferinţă. Mântuitorul, când a
fost pe cruce, satana se văita. Suferinţa este o cale de a ajunge la Hristos.În ciuda acestor
suferinţe, ei nu se temeau de nimic, pentru că aveau credinţă puternică în Dumnezeu, Cel care le
dădea o linişte şi o trăire sufletească, prin care puteau să păstreze echilibrul. Spune avva Pimen:
„Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?”48

În faţa acestui proces de distrugere totală a celor închişi, ştiinţa a rămas fără răspuns.
Aiudul a răsturnat toată ştiinţa lumii, iar ca mărturie stau cei care au rezistat în faţa acestor
chinuri aplicate pentru ai distruge.

Părintele N. Grebenea, născut la 25 octombrie 1905, a stat închis în temniţele comuniste

timp de 22 de ani. A fost arestat în ziua de 12 februarie 1942 şi eliberat în seara de 28 iulie
1964.49 În 2005 a împlinit 100 de ani. Cum explică ştiinţa faptul că, după o perioadă de 22 de ani
petrecuţi în tereoarea temniţelor comuniste, părintele a împlinit vârsta de 100, pe care puţini o
ajung în zilele noastre? Existenţa lui dovedeşte, că sufletul care nădăjduieşte în Dumnezeu, nu
lasă să moară trupul ale cărui forţe sunt epuizate. Pe de altă parte Dumnezeu i-a dăruit „zile
îndelungate” cu sănătate, ca să poată recupera perioada petrecută în detenţie şi ca, în felul acesta,
să fie pentru noi, cei de astăzi, martor al jertfelor oferite de poporul român în perioada terorii
comuniste anticreştine.Comuniştii au vrut să-L ucidă pe Dumnezeu din sufletele oamenilor dar
paradoxul a fost tocmai pe dos, pentru că Dumnezeu a rămas neatins în sufletele lor.

Încrederea în ajutorul lui Hristos a fost imens, pentru că încrederea în Dumnezeu este o
mare forţă, este o minune. Sfinţii martiri ai acestui secol au acceptat toate umilinţele cu
resemnare. Au primit toate aceste suferinţe pentru smerenie, pentru că prin umilinţă vine
smerenia, însă numai dacă este acceptată în interior.Toţi creştinii erau „uniţi în acelaşi ideal de

48
„Patericul egiptean”, Alba Iulia, 1990, pg.187
49
Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit., pg. 142

11
rugăciune, de credinţă”50, spune Părintele Calciu.Astfel cei întemniţaţi, au ajuns să se roage
pentru duşmanii lor care îi persecutau.Aceşti martiri au slujit până la sacrificiul suprem.

Moartea, pentru ei nu era moarte, ci trecere la o viaţă infinit superioară. Pentru cei ce cred
în Dumnezeu, moartea nu este un eşec, ea nu reprezintă punctul terminus. Ea este pragul care
depăşeşte cele două tărâmuri, poarta pe care se intră în Rai. A muri pentru Hristos, pentru omul
creştin, este o mare fericire. Cel ce doreşte cu adevărat moartea pentru Hristos, trebuie să moară
în primul rând faţă de patimi. „Omul are prin fire frică de moarte şi de desfacerea trupului.De
aceea e un lucru prea minunat că, îmbrăcând credinţa crucii, dispreţuieşte cele după fire şi nu se
teme de moarte, pentru Hristos.”

NOTE
1 Petru C. Baciu, „Răstignire ascunsa” Ed. Cit. p. 262
2 ibidem, p. 262
3 Petru C. Baciu, op. Cit., pg 356; Ion Cârja, op. cit., p. 427.
4 Petru C. Baciu, „Cine?”, „Poezii din inchisori”, Ed. Buna Vestire, Bucuresti, 2002 p. 36
5 Petru C. Baciu, „Rastigniri ascunse” Ed. Cit, pg. 356
6 Mihai Radulescu, Irineu Slatineanul „Preoti in catuse”, Ed. Cit pg. 91
7 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit pg. 76
8 Preot N. Grebenea, op. cit. pg. 238
9 Gheorghe Vasilescu, „Benedict Ghiuş, duhovnicul inimii”, ed. Cit. p. 9
10 Radu Mihailescu, „Rugul aprins”, ed. Cit. p. 55
11 Ion Cârja, „Canalul mortii”, ed. Cit. p. 119
12 Ioan Ianolide, op. cit. p. 277
13 Mihai Radulescu, op. cit. p 56.
14 Gheorghe Stanescu „Jurnal de prigoana” ed. cit. p. 172
15 Adrian Aluigheorghe „Cu Părintele Justin Pârvu despre moarte jertfă şi iubire” ed. cit. p. 31
16 ibidem op. cit. p. 32-33
17 Grigore Caraza, op. cit. p. 316, 318
18 Virgil Maxim, op. cit. p. 107
19 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325
20 Dan Lucinescu, „Jertfa” ed. cit. p. 75
21 Petru C. Baciu, „Răstigniri ascunse” ed. cit. p. 257
22 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325

50
Preot N. Grebenea „Amintiri din întuneric”, ed. cit., pg. 91, 394

12
23 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 200-201
24 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului” ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, pg. 7
25 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 36
26 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 52-53
27 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75
28 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75
29 Vasile Manea, „Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste” ed. Patmos, 2002
30 Petru C. Baciu „Răstigniri ascunse” ed. cit. pg. 257
31 ibidem pg. 465
32 D. Baciu, „Piteşti”, ed. cit. pg. 93, 96
33 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 233-234
34 Preot Ilarion V. Felea, „Spre Tabor”, ed. cit., 2007, pg. 10
35 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului”, ed. cit. p. 74-75
36 Mihai Rădulescu, op. cit. pg. 58
37 Constantin Hrehor, op. cit. p. 235
38 ibidem pg. 235
39 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor”, ed. cit., pg 236
40 N. Mărgineanu, „Amfitreate şi închisori”, ed. cit., pg. 145
41 Mihai Rădulescu, „Rugul aprins”, ed. cit., pg 43
42 ibidem, pg. 68-69
43 Adrian Aluigheorghe, „Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate”, Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2007, pg 56
44 Ioan Ianolide, op. cit., p. 67
45 Nae Tudorică, „Mărturisiri în duhul adevărului”, ed. cit., pg. 200-201
46 Adrian Aluigheorghe, op. cit., p. 74
47 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg.62
48 Ion Cârja, „Canalul morţii”, ed. cit., pg. 206
49 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg. 166
50 ibidem, pg. 84
51 Preot Liviu Brânzaş, „Raza din Catacombă”, ed. cit., pg.98
52 Nicole Valery-Grossu, op. cit., pg. 124
53 ibidem, pg. 132
54 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit., pg. 142
55 „Patericul egiptean”, Alba Iulia, 1990, pg.187
56 Preot N. Grebenea „Amintiri din întuneric”, ed. cit., pg. 91, 394
57 Revista „Rost”, art. „Radu Gyr, poetul temniţei comuniste”, an. II, nr. 14-15, 2004, pg. 44
58 Sfântul Atanasie cel Mare, „Despre întruparea Cuvântului”, pg 123, apud. Preot Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, ed. cit., pg. 225

Extras din cartea "Sfinţi martiri şi mărturisitori în epoca contemporană"

13