Prezentare articol

Raportul dintre legea morală natural și drepturile naturale ale omului:

distincții și interferențe

1.) Legea și drepturile din punct de vedere etimologic, moral, natural și juridic.

Etimologic, conceptul de lege vine din limba latină de la substantivul lex, gis. După unii
cercetători rădăcina acestui substantiv este verbul ligo, are, care înseamnă a lega, dar şi a obliga.
Conform DEX al limbii române, legea este o regulă imperativă impusă de autoritatea supremă.
Istoricii culturii vechi – amintim aici pe regretatul profesor universitar Dan Horia Mazilu – susțin
că legile, cu sensul de norme cu caracter obligatoriu, stabilite și apărate de puterea de stat, au
ajuns în spațiul românesc prin Bizanț, chiar dacă au purtat un timp veșmânt slav: canon, zakonic,
pandecte, sbornic.
Noţiunea de „drept” provine din limba latină, respectiv de la „directus” care avea
înţelesul de „direct”, „orizontal/vertical”, „în linie dreaptă”, existând însă o denumire latinească
speciică înţe le sului juridic de „drept”, respectiv substantivul „jus”, cea mai cunoscută
construcţie latinească fiind adagiul „jus est ars boni et aequi” („dreptul este arta binelui şi a
echităţii”). Aşadar, deşi limba română a preluat cuvântul „drept” din limba latină, acordându-i şi
o semniicaţie juridică, există numeroase alte cuvinte specifice domeniului juridic care îşi găsesc
etimologia în „jus”, cum ar fi cele de „just”, „justiţie”, „jurisprudenţă”. Conform DEX, conceptul
de drept, drepturi. otalitatea regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de
puterea de stat, exprimă voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este
asigurată prin forța de constrîngere a statului, în scopul apărării, întăririi și dezvoltării relațiilor și
rînduielilor sociale ce convin și folosesc clasei dominante.
Se poate observa faptul că termenii lege și drepturi, din punct de vedere etimologic,
provin din limba latină, ambele concepte referindu-se la oameni și la relațiile dintre ei; ambele
concepte răsfrângându-se aspura societății și asupra indivizilor care o alcătuiesc.
Conceptul de lege morală, este legat, în primul rând, de conceptul de ordine morală, fiind
criteriul obiectiv al acesteia, dar şi de conştiinţa morală, care este criteriul subiectiv al ordinii
morale. Legea morală „obligă” conştiinţa la săvârşirea binelui şi opreşte săvârşirea răului.
Evident că a „obliga” nu înseamnă a „constrânge” conştiinţa, în sensul legii juridice. Legea
morală nu poate obliga omul să săvârșească binele deoarece rădăcina și izvorul său se află în
inimă. Referindu-ne la legea morală, putem afirma faptul că autoritatea este unită, în mod
paradoxal, cu libertatea. Legea morală presupune o ascultare fără condiții dar în același timp ea
cere ca această ascultare să fie liber consimțită.
În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană, aşa cum
apreciază numeroşi autori1, a evoluat pe două mari direcţii: cea care a conceput dreptul ca un
minim de morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic
1
Ion CRAIOVAN, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 117 şi pe Nicolae POPA,
Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 142-143.
(„ordine de drept fără morală”). Dreptul şi morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să
aibă un fundament comun (principiul etic).
Conceptul de lege morală naturală este astăzi destul de ambiguu. Majoritatea
cercetătorilor în domeniul moralei consideră totuşi că legea morală naturală este prezentă la toate
popoarele şi în toate epocile de cultură ca o realitate a vieţii umane, sau, mai precis, ca o exigenţă
a ei, şi nu ca un concept elaborat filosofic sau teologic. În general, legea morală naturală face
parte din tradiţia religioasă a umanităţii întregi, însă în expresia sa filosofică ea a apărut în Grecia
antică. Spre exemplu Platon şi Aristotel, deşi acordau prioritate legilor pozitive ale statului, totuşi
recunoşteau şi existenţa unei legi morale naturale care obligă conştiinţa omului chiar şi acolo
unde nu există o lege pozitivă. Despre această lege vorbea şi Sfântul Apostol Pavel în epistola
către Romani 2, 14-15: „Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii… Ceea ce arată fapta legii
scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor”.
În perioada pre-mozaică din istoria poporului ales, legea morală naturală a fost totuşi
pusă în evidenţă prin poruncile date de Dumnezeu lui Noe sau Avraam. Asistăm, în această
perioadă, la apariţia unei legi morale pozitive revelată de Dumnezeu primilor patriarhi, într-un
context particular şi în termeni existenţiali, nu juridici. În intimitatea conştiinţei legea morală era
prezentă ca o reminescenţă a Revelaţiei originare.