Badea Cosmin-Constantin

15LR131

TEMA NR. 2

Expresia "izvorul dreptului" cuprinde trei semnificații distincte, care sunt esențiale pentru
înțelegerea naturii și formării dreptului într-o societate. Aceste semnificații sunt sensul general,
sensul substanțial și sensul formal. În sens general, izvorul dreptului reprezintă documentul
fundamental al Legii Române, constituind sursa primordială a dreptului, cunoscută sub
denumirea de "Sursa Documentară". Această interpretare se referă la baza legală și normativă a
unei societăți, care este formalizată în documente juridice. Sensul material al izvorului dreptului
se referă la puterea creatoare a dreptului, cuprinzând toate condițiile materiale esențiale pentru
existența societății. Aceasta implică un ansamblu de elemente care contribuie la modelarea
regulilor de conduită și la dezvoltarea normelor juridice, reflectând condițiile concrete ale vieții
sociale.
În sensul formal, conform unei interpretări specializate a jurisprudenței, o normă de
conduită dobândește forță obligatorie, devenind astfel normă juridică. Este important să se
sublinieze că transformarea unei reguli de conduită într-o normă juridică nu se produce automat,
ci necesită o manifestare explicită și formală, astfel încât să devină parte a sistemului juridic. De-
a lungul istoriei, izvoarele dreptului român au evoluat și s-au adaptat la schimbările sociale. În
antichitate, de la întemeierea statelor până la formarea principatelor, obiceiurile, legile și
decretele magistraților reprezentau izvoarele principale de drept. În perioada postclasică, obiceiul
și constituția imperială au devenit izvoare formale dominante. Importanța diferitelor izvoare de
drept variază în funcție de contextul istoric. Obiceiul sau consuetudinea era considerat cel mai
important izvor de drept în perioada regală, reprezentând un complex de tradiții și soluții practice
stabilite prin repetiție anterioară. Aceasta a condus la dezvoltarea dreptului comun, evidențiat
prin maxime și maxime juridice tradiționale.
Pentru ca un obicei să devină un izvor de drept, trebuie să îndeplinească anumite condiții.
La nivel social, el trebuie să fie răspândit și practicat frecvent în viața de zi cu zi, fără contestații
majore. La nivel individual, este esențial ca există convingerea că respectarea acestui
comportament sau regulă de conduită este obligatorie. Astfel, izvorul dreptului într-o societate
reflectă interacțiunea complexă între documentele formale, condițiile materiale și evoluția
practicilor sociale, conturând astfel fundamentul normativ și legal al unei comunități. Izvorul
dreptului este un concept complex, care presupune multiple dimensiuni și interpreți pentru a
contura fundamentele sistemului juridic al unei societăți. În această privință, evaluarea izvoarelor
dreptului la nivelul comunității și a devenirii unui obicei reprezintă aspecte cruciale în
înțelegerea fundamentelor legii. La nivel de comunitate, consensul aproape general cu privire la
obligații și necesitatea regulilor este esențial pentru ca acestea să devină izvoare de drept. O
comunitate coerentă și unită în recunoașterea acestor norme contribuie la validarea lor și la
integrarea în sistemul juridic. Prin aceasta, regulile devin parte integrantă a structurii sociale,
reflectând valorile și așteptările comunității.

1
Badea Cosmin-Constantin
15LR131

În ceea ce privește transformarea unui obicei în izvor de drept, acest proces este legat
strâns de repetiția clar definită și de o interpretare univocă. Repetarea constantă și coerentă a
unui comportament sau a unei reguli este esențială pentru a-i conferi statutul de obicei, iar
interpretarea univocă evită ambiguitățile și multiplele înțelesuri. Această unicitate în interpretare
este esențială pentru menținerea coeziunii și eficacității normelor.

În istoria dezvoltării dreptului, popoarele primitive au perceput legile ca fiind revelații

divine, iar obiceiurile au derivat legitimitatea lor din voința lui Dumnezeu. Sancțiunile, inclusiv
pedeapsa cu moartea, au fost adesea de natură religioasă. Ideea că "obiceiurile sunt regulile de
viață ale strămoșilor noștri" reflectă importanța transmiterii acestor practici în cadrul
comunităților. În sistemele juridice, respectul pentru obiceiuri și reguli este evident în situațiile în
care legile scrise lipsesc. Preceptul lui Festus subliniază importanța respectării obiceiurilor și
deprinderilor stabilite, iar dacă acestea sunt absente, atunci se recurge la regula cea mai apropiată
derivată din obicei. De asemenea, ideea că legile nu se abrogă doar prin votul legiuitorului, ci și
prin neaplicare cu acordul tacit al tuturor, subliniază importanța acceptării sociale a normelor. În
epoca postclasică, consuetudinea și-a păstrat puterea ca factor creator de drept, dar o constituție
imperială a limitat triumful său împotriva legii sau rațiunii. Termenul "lex" în limba latină avea
multiple înțelesuri, inclusiv contract sau clauză dintr-un contract, statute ale unei asociații sau
hotărâre a poporului. Cu toate acestea, nu orice act al poporului devenea automat izvor de drept;
acest lucru avea loc doar atunci când se decidea asupra unei chestiuni de drept, adăugându-se
complexitatea evoluției conceptului de lege în timp. Astfel, tradiția romană s-a confruntat cu
schimbări și interpretări multiple în încercarea de a stabili izvoarele și evoluția dreptului.

În contextul evoluției dreptului roman, analiza primelor reguli legate de procedură

dezvăluie o perioadă caracterizată de formalism și rigiditate. Legea, cu dispoziții detaliate
privind procedura, reflecta un sistem în care justiția era administrată într-un mod ritualistic,
cunoscut sub denumirea de procedura acțiunilor legii. În această perioadă, cinci acțiuni legale,
numite sacramentum, condictio, manus iniectio, iudicis postulatio și pognoris capio, stabileau
modul în care părțile implicate trebuiau să acționeze. Contrar așteptărilor, legile celor XII Table
nu au abrogat dreptul anterior, ci au continuat vechile obiceiuri, respectând moștenirea
strămoșilor (mos maiorum). Acestea nu au adus inovații radicale, ci au consolidat și continuat
practicile deja existente. Interpretările acestor legi s-au bazat pe citări din Digestele lui Iustinian
și referințe directe în scrierile antice, dificultatea constând în reconstituirea exactă a textului
original, deoarece niciun comentariu direct nu s-a păstrat.În tentativa de a reda planul legilor,
jurisconsultul francez Iacobus Gothofredus a fost nevoit să depună eforturi considerabile.
Sanctio, o componentă vitală a legilor, prevedea măsuri pentru asigurarea aplicării acestora.
Drept urmare, legile romane s-au împărțit în trei categorii distincte: leges perfectae, care
anulează actele încălcate, leges minus quam perfectae, care prevăd pedepse pentru încălcarea
legilor, și leges imperfectae, lipsite de sancțiuni directe. Legile romane nu erau imune la vicii de
formă sau fond, iar în astfel de cazuri, oricine avea dreptul să invoce nulitatea legii. Cu toate
acestea, magistrații puteau valida o lege considerată drept valabilă, iar cei care o ignorau puteau

2
Badea Cosmin-Constantin
15LR131

fi sancționați. O caracteristică interesantă a acestor legi era că purtau numele autorului, de

exemplu, legea Poetelia Papiria, și se datorează acestor indicații căutarea și datarea lor se baza pe
anii în care respectivul magistrat activa.În concluzie, primele reguli din dreptul roman au
conturat un sistem procedural formalist și rigid, bazat pe ritualuri și cu un accent deosebit pe
respectarea obiceiurilor moștenite. XII Table au consolidat aceste practici și au creat un cadru
juridic care a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării ulterioare a dreptului roman.
Conceptul de sanctio și categoria distinctă de legi au adus înțelegerea și aplicarea legilor la un
nivel superior, consolidând autoritatea și coerenta sistemului juridic roman.

În studiul dreptului roman, se evidențiază importanța izvoarelor dreptului privat și a

activității magistraților în cadrul acestui sistem complex. Analiza sistemului de date a fost
subiectul dezbaterilor, iar magistrații au jucat un rol esențial în formularea și aplicarea legilor.
Acest eseu explorează evoluția acestor aspecte și influența lor asupra dreptului roman.Inițial,
determinarea datelor legilor în dreptul roman a fost problematică, iar sistemul bazat pe liste cu
numele magistraților s-a dovedit a fi defectuos. Girard, un mare romanist francez, a susținut că
metoda de determinare a datelor prin conținutul legii și starea dreptului roman este mai eficientă.
Aproximarea datelor legii se baza pe două puncte de referință temporale, indicând momentul
când legea nu exista încă și cel când aceasta era deja în vigoare. Magistrații, înainte de a propune
legi poporului, aveau obligația de a consulta senatul. Aceasta asigura o verificare a
compatibilității propunerilor cu preceptele religioase sau constituționale. Dacă o dispoziție era
votată contrar acestor precepte, era considerată nulă, iar acest aspect era inclus în textul legii. În
ciuda numeroaselor voturi în perioada imperială, majoritatea legilor semnificative au fost
adoptate în timpul Republicii.
Magistrații, înainte de a intra în funcție, expuneau public programul lor de activitate prin
edicta. Aceste declarații, denumite edicta, dețineau o importanță extremă atunci când emanau de
la magistrații cu atribuții judecătorești, cum erau pretorul urban sau peregrin, edilii la Roma,
guvernatorul și questorul în provincii. Edictul magistraților judecătorești devenea un izvor
esențial de drept, având un impact semnificativ în epoca republicană și la începutul imperiului.
Conceptul de imperium conferit magistraților judiciari, în special pretorilor, le oferea puterea de
a aplica dreptul, nu de a-l modifica. Cu toate acestea, legea Aebutia și evoluția funcțiilor
acestora, cum ar fi redactarea formulelor și posibilitatea de a refuza o acțiune dată de lege, au
adus în discuție atribuții suplimentare. Pretorul dispunea de mijloace procedurale neexistente în
ius civile, iar imperium-ul său contribuia la consolidarea unui sistem juridic complex și în
continuă evoluție.În concluzie, evoluția izvoarelor dreptului privat roman a fost marcată de
contribuția semnificativă a magistraților și de eforturile de a determina datele legilor. Activitatea
magistraților în procesul legislativ și în interpretarea legilor a avut un impact considerabil asupra
evoluției dreptului roman. Imperium-ul și edicta au fost elemente esențiale în crearea unui sistem
juridic complex și adaptabil, reflectând dinamismul și evoluția societății romane.
Izvoarele dreptului roman reprezintă o componentă esențială a evoluției sale, iar rolul
magistraților în administrarea justiției și în crearea unor instrumente juridice specifice a jucat un

3
Badea Cosmin-Constantin
15LR131

rol crucial. În acest context, stipulationes pretoriae (stipulațiile pretoriene), interdictele, și

acțiunile pretoriene au format un cadru complex al sistemului juridic roman, iar contribuția
magistraților a fost determinantă. Stipulationes pretoriae au fost contracte verbale instituite din
ordinul pretorului și s-au dovedit a fi un instrument important pentru a gestiona cazurile noi care
apăreau în practică. Prin aceste stipulații, pretorul putea sancționa situațiile care nu erau
prevăzute în dreptul civil, adaptându-l la realitățile vremii. Interdictele, pe de altă parte, au
reprezentat mijloace prin care pretorul intervenea pentru a soluționa rapid și administrativ
diverse cazuri, impunând părților anumite obligații sau restricții.
Acțiunile pretoriene au fost create de pretor în complement cu cele ale dreptului civil.
Aceste acțiuni au fost esențiale pentru a permite pretorului să intervină în problemele juridice
emergente și să ofere soluții adaptate la circumstanțe specifice. Totuși, aceste acțiuni aveau
limitele lor, iar pretorul nu putea crea norme de drept civil. Prin adagiul modern "praetor ius
facere non potest," se sublinia faptul că pretorul nu avea puterea de a crea drept civil, ci doar de a
adapta și aplica existentul. Edictul perpetuum, dat de magistrat cu ocazia intrării în funcție,
reprezenta un set de reguli valabil pe durata întregii sale mandate. Acest edict cuprindea
dispoziții relevante și avea scopul de a asigura coerența și predictibilitatea în justiție. În plus,
magistratul putea lua măsuri urgente în circumstanțe excepționale, completând astfel edictul
perpetuum. În perioada anterioară codificării legilor celor XII Table, dreptul roman a avut o
natură religioasă și secretă, fiind gestionat de pontifi. Aceștia erau responsabili de interpretarea și
transmiterea procedurilor judiciare, menținând un control strict asupra accesului la aceste
cunoștințe. Deși pontifii au avut un rol major în dezvoltarea dreptului roman, ei nu au fost
considerați jurisconsulți, în contrast cu misiunea clară a acestora de a împărtăși știința dreptului.
Evoluția izvoarelor dreptului roman a fost marcată de interacțiunea complexă dintre
magistrați și instrumentele juridice create pentru a răspunde la noile provocări. Stipulationes
pretoriae, interdictele, acțiunile pretoriene și edictul perpetuum au configurat un sistem juridic
flexibil, adaptabil la evoluția societății. Rolul pontifilor în originile dreptului roman a adus o
dimensiune religioasă și secretă, adăugând complexitate și profunzime acestui domeniu fascinant
al dreptului. Evoluția jurisprudenței romane a fost marcată de momente semnificative care au
transformat dreptul într-o știință accesibilă și aplicabilă la nivelul întregii societăți. În acest
context, influența jurisconsulților din epoca clasică, precum Gnaeus Flavius, și secularizarea
dreptului au jucat un rol crucial în transformarea dreptului roman. Un moment esențial în istoria
dreptului roman a fost publicarea formulelor sacramentale ale acțiunilor legii și a calendarului
judecătoresc de către un libert al lui Appius Claudius Caecus, Gnaeus Flavius. Acest eveniment,
cunoscut sub numele de Ius Flavianum, a reprezentat o formă de secularizare a jurisprudenței, în
care dreptul a fost adus în forum și făcut accesibil publicului larg. Acest proces a marcat o
tranziție de la o știință juridică restrânsă la un domeniu deschis tuturor. Odată cu secularizarea
jurisprudenței, dreptul a devenit o știință laică, accesibilă nu doar elitei, ci și tuturor cetățenilor.
Consultațiile publice ale jurisconsulților au contribuit semnificativ la democratizarea cunoașterii
juridice, oferind un cadru în care oricine putea învăța dreptul. Aceasta a fost o consecință firească
a deschiderii dreptului către public, depășind limitele elitiste și transformându-l într-o știință utilă
și accesibilă.

4
Badea Cosmin-Constantin
15LR131

Jurisconsulții din epoca clasică au avut un impact semnificativ asupra evoluției dreptului
roman. Inițial, activitatea lor implica analiza spețelor și reducerea acestora la reguli de drept.
Metoda lor inițială, bazată pe enumerarea cazurilor, a evoluat către o metodă precisă și sigură,
datorită contactului continuu cu practica judiciară. Activitatea jurisconsulților în această perioadă
a constat în respondere, cavere și agere. Responsere, sau acordarea de consultații, a devenit
principala lor activitate, cu consultațiile fiind considerate izvoare autentice de drept. Cavere
implica redactarea actelor juridice cu precizie pentru a le asigura validitatea, în timp ce agere
implica asistarea părților în procese. Un izvor important de drept în această epocă a fost responsa
prudentium, adică consultațiile jurisconsulților. Aceste consultații nu au rămas simple opinii, ci
au devenit norme obligatorii, mai ales datorită concesiilor speciale acordate de împărați. Astfel,
jurisconsulții au obținut dreptul de a da consultații în numele împăratului, cu condiția ca acestea
să fie semnate și să poarte sigiliul jurisconsultului pentru autenticitate. Evoluția jurisprudenței
romane în epoca clasică a fost marcată de secularizare, democratizare și transformarea
jurisconsulților în figure esențiale pentru dreptul roman. Deschiderea dreptului către public și
transformarea responselor prudentium în norme obligatorii au reprezentat pași importanți în
formarea unui sistem juridic coerent și accesibil pentru toți cetățenii Romei.