UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

LECTOR UNIV. DR. ROŞU ELISABETA
Opțional: Protecția consumatorilor

CURSUL NR. 1

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSUMATORILOR

Secțiunea 1
Sistemul de drept
1.1. Dreptul, ca știință, într-o societate democratică

În ceea ce privește știința dreptului, aceasta nu este preocupată doar de studiul normelor
juridice sau al celorlalte izvoare ale dreptului, ci aceasta studiază mecanismele și regulile de
formare și dezvoltare a statului și a întregului sistem de drept, analizează instituțiile politice și
juridice, precum și legăturile cu celelalte componente ale sistemului social. Și, deopotrivă, ea se
află în strânsă legătură cu celelalte științe sociale, cele mai apropiate fiind filosofia, logica,
istoria și economia, mai ales economia politică.
Făcând o scurtă referire la evoluția istorică a dreptului, încă de la primele forme de
organizare socială, oamenii au fost nevoiți să stabilească relații unii cu alții. În cadrul acestor
relații, indivizii nu pot avea orice comportament față de celălalt, ci trebuie edictate și, la nevoie,
impuse, reguli obligatorii de conduită. La început, aceste reguli juridice au luat naștere și s-au
dezvoltat din categorii ale moralei și din norme etice. În operele lui Platon și Aristotel,
conceptul de drept este dezvoltat în sensul de justiție, echitate, îndatorire de a trăi onest și de a
da, de a recunoaște fiecăruia ceea ce i se cuvine. În Imperiul roman exista o percepție similară:
”oneste vivere, neminem laedere, suum quique tribuere”. (Trăiește onest, nu vătăma pe nimeni
și dă fiecăruia ceea ce i se cuvine).
De altfel, romanii erau cei care credeau în veșnicia dreptului, afirmând că „Acolo unde este
societate, există și drept” (Ubi societas ibijus).
Ulterior, Revoluția franceză și reprezentanții ei au generat teorii juridice noi, care au pus
bazele organizării sociale și a sistemelor juridice moderne; lui Montesquieu îi aparține principiul
separației puterilor în stat, iar lui J.J. Rousseau, principiul fundamental al ordinii de drept.
Legătura dintre istoria dreptului și istoria unei societăți poate fi explicată prin aceea că
viața popoarelor se schimbă de-a lungul veacurilor, tot astfel și dreptul, ramură a acestei vieți, se
schimbă și el odată cu vremea, se dezvoltă odată cu poporul căruia îi aparține și se adaptează
diferitelor faze din dezvoltarea lui.
În încercarea de a da o definiție dreptului, cel mai adesea, noțiunea de drept este explicată
prin aceea că reprezintă totalitatea regulilor de conduită stabilite și sancționate de stat și care, în
caz de nerespectare, sunt aduse la îndeplinire prin forța de constrângere a statului.
O definiție apreciată ca fiind completă a fost aceea potrivit căreia : ”Dreptul este ansamblul
regulilor asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea

1
comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării
coexistenței libertăților, a apărării drepturilor omului și a statornicirii spiritului de dreptate” 1.
Pe de altă parte, dreptul nu este un dat imuabil ci dimpotrivă, este într-o stare de continuă
mișcare, în ritmul vieții reale, din care de altfel și emană.
1.2. Izvoarele dreptului
Referindu-ne la izvoarele dreptului, avem în vedere modalitățile principale prin care
dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează.
O primă distincție care trebuie făcută atunci când analizăm izvoarele dreptului, este aceea
între izvoarele materiale și izvoarele formale.
1.2.1. Izvoarele materiale, denumite și reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, de
o stare de fapt care naște nevoia de legiferare. Așadar, din această perspectivă materialistă, prin
izvor de drept înțelegem viața socială, economică, culturală și de orice altă natură, care
determină nașterea unor reguli de drept.
Din punct de vedere juridic însă, analiza izvoarelor dreptului are în vedere, în principal,
izvoarele formale sau formele de exprimare a normelor de drept.
1.2.2. Izvoarele formale al dreptului surprind o multitudine de aspecte și modalități prin
care conținutul normei de drept devine normă de conduită și se impune ca model de urmat în
relațiile sociale.
Sintetic, putem spune că izvoarele formale ale dreptului sunt următoarele:

1.2.2.1. Obiceiul juridic sau cutuma

Acesta este cel mai vechi izvor de drept. Reprezintă o formă de exprimare a unor reguli
care au luat naștere dintr-o practică uniformă, repetabilă și de o lungă durată de timp. Regulile
astfel formate sunt respectate în virtutea acestor deprinderi îndelungate, fără a fi impuse prin
constrângere.
Legiuitorul poate consacra printr-o normă legală obiceiul sau poate face trimitere la acesta.
În orice caz, este exclus să se recunoască cutumei calitatea de izvor de drept atunci când ar fi
contrară ordinii publice și moravurilor sau atunci când ar abroga o lege în vigoare.

1.2.2.2. Practica judiciară

Practica judecătorească sau jurisprudența, cum mai este ea denumită, se compune din
totalitatea hotărârilor (decizii, sentințe, încheieri) pronunțate de instanțele judecătorești de
orice grad.
Din această perspectivă, hotărârile judecătorești sunt rezultatul interpretării și aplicării de
către judecător a legii la cazul dedus judecății și, prin urmare, jurisprudența nu Poate fi
considerată izvor de drept. În sistemul de drept românesc, ca regulă generală, judecătorul unui
dosar nu este legat de hotărârea pronunțată de un alt judecător.
Totuși, în practică se observă deseori o convergență în soluțiile pronunțate în spețe
similare. Aceasta cu atât mai mult cu cât Înalta Curte de Casație și Justiție are un rol important în
fixarea jurisprudenței unificarea soluțiilor juridice date de instanțele inferioare și având în
competența inclusiv de a le impune acestora o anumită interpretare a legii.
Doar în acest fel, respectiv prin invocarea ca precedente juridice a soluțiilor constante și
unitare ale instanțelor de judecată, practica judecătorească poate fi considerată un izvor indirect
de drept, în sistemul de drept românesc.

1
N. Popa, M-C Eremia și S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2 a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 77.

2
 1.2.2.3. Doctrina
În noțiunea de doctrină sunt cuprinse toate analizele, investigațiile, interpretările pe care
specialiștii în drept le dau fenomenului juridic. Ea formează știința juridică al cărei rol teoretic
este deosebit de important, pe cel puțin trei paliere:
(i) explicarea și interpretarea științifică a normelor juridice,
(ii) sprijin teoretic în actul de legiferare, în procesul de creare a dreptului și
(iii) sprijin în activitatea practică de aplicare a dreptului.
În dreptul roman, doctrina a jucat un rol deosebit de important, opiniile unor mari juriști
(cum au fost Paul, Papinian, Ulpian, Gaius, Modestinus, Justinian) fiind considerate ca având
forța legii.
În dreptul actual român, doctrina nu este considerată izvor de drept, însă acest lucru nu
știrbește cu nimic rolul major pe care ea îl are în procesul legislativ și în procesul practicii
juridice; și pe bara acestui rol, unii autori 1 2 atribuit doctrinei un rol indirect (mediat) de sursă
de drept.

1.2.2.4. Contractul normativ

Acest tip de izvor formal al dreptului nu privește nemijlocit drepturile și obligațiile unor
subiecte de drept determinate, ci are în vedere reglementări cu caracter general.
Cele mai utilizate sunt contractele din domeniul constituțional și al dreptului muncii și
securității sociale, respectiv:
- tratatele încheiate între statele ce urmează să compună o federație, întrucât
reglementează organizarea și funcționarea structurii federative a statelor respective;
- contractul colectiv de muncă este considerat un contract normativ întrucât în
conținutul său se prevăd condițiile generale ale organizării procesului muncii, iar pe
baza lor se încheie contractele individuale de muncă.

1.2.2.5. Actul normativ

Actul normativ sau legea (lato sensu) este cel mai important izvor de drept în momentul
actual de evoluție a societății. Există mai multe categorii de acte normative: legi, decrete,
hotărâri și ordonanțe ale guvernului, regulamente, ordine ale miniștrilor, decizii ale
organelor administrației publice etc.
În sistemul modern, democratic, al separației puterilor în stat, legea (stricto sensu) este
actul emis de puterea legislativă și ocupă este locul central în sistemul actelor normative.
Primus inters pares trebuie să respecte prevederile legii fundamentale. În mod similar, și
celelalte categorii de acte normative, emise de diverse organe ale puterii executive conform
atribuțiilor lor constituționale, trebuie să se subordoneze legilor.

Secțiunea 2
Norma juridică
2.1. Noțiune
Norma juridică este, așa cum foarte sugestiv s-a arătat în doctrină „celula de bază a
dreptului"2, este sistemul juridic elementar, care relevă un model de comportament, un etalon
2
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Proarcadia, București, 1993, p. 148.

3
înfățișat de legiuitor tuturor membrilor societății. Cu alte cuvinte, în norma juridică vom găsi
pretențiile și exigențele societății față de conduita membrilor săi, constituind așadar „o regulă
generală și obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce
poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere".
În afara regulilor de conduită, normele juridice mai pot conține și alte elemente, cum ar
fi: definiții, principii de drept, explicarea unor termeni juridici, descrierea capacității
juridice etc.
Caracterele normei juridice:
Aceasta are un caracter general și impersonal, fără de care ea nu ar putea constitui un
etalon de comportament și nu ar putea fi opozabilă în mod egal și continuu fiecărui individ. Prin
urmare, regula conținută în norma juridică are în vedere conduita obligatorie fără a
identifica/nominaliza persoanele care trebuie să i se supună. Sigur că multe norme juridice sunt
destinate numai unei anumite categorii de destinatari sau se referă numai la anumite raporturi
juridice ori numai la anumite domenii de activitate, circumstanțiind astfel sfera ei de aplicare.
Spre exemplu, există norme juridice care sunt aplicabile exclusiv în domeniul naval, sau
numai în localitățile de frontieră, ori care privesc numai anumite categorii de subiecte de drept
(elevi, studenți, pensionari etc.).
În al doilea rând, norma juridică are un caracter obligatoriu, prevederile ei fiind impuse
individului printr-o varietate de modalități.
Libertățile individuale nu se confundă cu liberul arbitru, deoarece acestea nu includ și
libertatea de a respecta sau nu norma de drept. Aceasta se va aplica din momentul intrării ei în
vigoare, continuu și necondiționat, până la ieșirea ei din vigoare.
De asemenea, norma juridică are și un caracter tipic întrucât oferă un model, un tip de
conduită. Subordonarea față de acest tipar prevăzut de norma de drept este poate calea cea mai
importantă de realizare a socializării individului.
În fine, norma juridică se mai caracterizează prin aceea că implica un raport inter-
subiectiv, nefiind doar o prescripție general-abstractă. Ea imaginează omul în raport cu semenii
săi și stabilește conduita acestuia având în vedere un schimb just între persoane aflate permanent
în relație.
2.2. Structura normei juridice
Analiza structurii normei juridice trebuie făcută dintr-o dublă perspectivă: atât una internă,
care ne va releva structura sa logico-juridică, cât și una externă, care va dezvălui structura
tehnico-juridică.
2.2.1. Structura logică a normei de drept:
Ipoteza - este acea parte a normei care arată condițiile, împrejurările sau situațiile de fapt
în care vor intra în acțiune dispoziția sau sancțiunea. În ipoteza normei poate fi, spre exemplu,
stabilită o anumită calitate a subiectului (ex: magistrat, funcționar public, șofer, ghid etc.), poate
fi arătată o anumită stare de fapt (noaptea, pe drumul public, într-un mijloc de transport în comun
etc.) sau alte asemenea circumstanțe.
Dispoziția - conține conduita pe care sunt obligați să o aibă participanții la raporturile
sociale, în Situația descrisă în ipoteză. Ea cuprinde imperativul, comandamentul normei sau
elementul său rațional. Cu alte cuvinte, ne indică drepturile subiective și obligațiile corelative ale
persoanelor cărora norma le este bilă. Ea poate conține fie obligarea la o anumită acțiune (spre
exemplu, obținerea autorizații de sacrificare a animalelor prealabil începerii activității), fie
obligația de abținere de la săvârșirea unei fapte (ex.: obligația de a nu utiliza anumite substanțe în

4
industria prelucrării cărnii), fie poate conține anumite permisiuni (ex.: in anumite circumstanțe,
se poate prelungi termenul de valabilitate al unor produse).
Sancțiunea - indică consecințele pe care le va suporta destinatarul normei în situația in
care nu respectă dispoziția acesteia (ex. amenzi, obligarea la dezdăunări, restituirea prețului etc.).
Ea are rolul de a descuraja comportarea particulară nelegală. Sancțiunile diferă atât ca natură
(patrimoniale, personale, reparatorii etc.), cât și ca gravitate (penale, administrative, civile).
2.2.2. Structura tehnico-legislativă a normei de drept:
Norma juridică se regăsește în conținutul unui act normativ, care, la rândul său, este
structurat pe capitole, secțiuni, articole, alineate. De regulă, norma juridică este inclusă în
conținutul unui articol. De multe ori însă, nu vom găsi expres toate cele trei părți structurale
descrise mai sus. Unele articole cuprind doar unele elemente, iar celelalte vor fi deduse pe cale
de interpretare logică.

Secțiunea 3
Acțiunea normei juridice ( în timp, spațiu și asupra persoanelor)
Înțelegerea dreptului nu se poate face fără a stăpâni norma juridică, iar înțelegerea acestei
unități morfologice fundamentale a dreptului nu poate fi deplină fără a ști modul în care
acționează.
Analiza acțiunii normei juridice se face pe trei coordonate: timp, spațiu și persoane.
Ca regulă generală, norma de drept acționează pe timp nedeterminat, într-un anumit
teritoriu și asupra unor subiecte care Participă la circuitul juridic în cadrul acestui spațiu.
3.1. Aplicarea normei juridice în timp
Trei sunt momentele care interesează în mod deosebit: momentul intrării în vigoare,
durata acțiunii ei și momentul ieșirii din vigoare.
Intrarea în vigoare a normei juridice se întâmplă, de regulă, la data aducerii ei la cunoștință
publică (trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial), exceptând situația în care este
prevăzută o altă dată în chiar cuprinsul legii, oricum ulterioară publicării ei. Din momentul
intrării în vigoare a normei de drept, nimeni nu mai poate invoca necunoașterea ei, funcționând
în această materie o prezumție absolută a cunoașterii legii.
Odată intrată în vigoare, norma de drept este activă. Ea nu își produce efecte decât pentru
viitor, neavând caracter retroactiv. Cu alte cuvinte, rămân în afara sferei sale de acțiune
raporturile juridice născute înainte de intrarea ei în vigoare.
De la această regulă există excepții:
- legea penală mai favorabilă;
- legea contravențională mai favorabilă;
- norma juridică cu caracter interpretativ, care va face corp comun cu normele
juridice preexistente, pe care le interpretează;
- normele care au prevăzut expres în conținutul lor o formă de retroactivitate.
Ieșirea din vigoare a normei juridice este momentul la care legea încetează să își mai
producă efecte, iar acest lucru se Poate produce prin trei modalități:
Ajungerea la termen - poate fi atât o dată calendaristică. cât și un moment determinat,
prevăzut de însăși norma de drept respectivă, la care se produce ieșirea sa din vigoare;
Desuetudinea — reprezintă situația în care deși formal o normă este încă în vigoare, ea nu se mai

5
aplică din cauza anacronicismului sau a diferenței majore dintre conținutul său și realitățile
economico-sociale de la un anumit moment dat;
Abrogarea — reprezintă încetarea acțiunii normei de drept din cauza intrării în vigoare a
unei alte norme (actus contrarius). Abrogarea poate fi atât expresă (atunci când în norma nouă se
prevede fie expres, fie generic ieșirea din vigoare a unei anumite norme preexistente sau,
generic, a altor norme cu conținut contrar), cât și tacită (când în norma nouă nu se face nicio
mențiune despre ieșirea din vi a oare a altor norme, însă aceasta se întâmplă implicit, căci este
evident că legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare de vreme ce a adoptat
una nouă).
3.2. Aplicarea normei juridice în spațiu
Norma juridică se aplică într-un anumit teritoriu. Potrivit principiului supremației puterii
de stat, legea română se aplică pe tot teritoriul național. Acesta se compune din întinderea de
pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse Între frontierele de
stat, precum și navele sub pavilion românesc ori aeronavele înmatriculate în România.
De la principiul aplicării depline a legii române pe tot teritoriul național există o singură
excepție: imunitatea diplomatică. Potrivit acesteia, legea română nu se aplică faptelor comise în
clădirile ambasadelor, ori în legătură cu valiza diplomatică și bunurile ce aparțin persoanelor ce
se bucură de imunitate diplomatică.
3.3. Aplicarea normei juridice asupra persoanelor
Norma juridică română se aplică tuturor cetățenilor săi precum și cetățenilor străini și
apatrizilor aflați pe teritoriul național, fără deosebire de naționalitate, sex, credință religioasă etc..
Se menține și cu privire la acest aspect excepția privind persoanele ce se bucură de imunitate
diplomatică pe perioada când sunt în misiune diplomatică pe teritoriul altui stat.
Secțiunea 4
Interpretarea normei juridice
Vom face o scurtă referire la metodele de interpretare a normei juridice, având în vedere,
mai ales, faptul că interpretarea normelor de drept este o etapă esențială în procesul de realizare a
dreptului.
Organul de aplicare a legii (judecător, autoritate administrativă etc.) este dator să verifice
compatibilitatea conținutului acesteia cu situația de fapt pe care o are de analizat (speța care i-a
fost dedusă). Interpretul este obligat să constate sensul normei de drept, să verifice cu ce înțeles
utilizează cuvintele legiuitorul, dacă acesta a gândit ori s-a exprimat concret sau abstract, dacă a
făcut enumerări limitative ori s-a menținut În limitele unei reglementări-cadru etc.
În general, sunt recunoscute următoarele metode de interpretare a normei juridice:
gramaticală, istorică, sistematică și logică.
După această metodă, interpretarea se realizează prin stabilirea sensului normei de drept
folosind analiza gramaticală, sintactică și morfologică, a textului de lege, cu luarea în considerare
a cazului, numărului, poziției părților unei propoziții, precum și a
4.1. Metoda sistematică
Această metodă are în vedere înțelegerea normei raportarea ei la întreg actul normativ din
care face parte sau chiar la principiilor fundamentale ale dreptului.
4.2. Metoda istorică
Prin intermediul ci se determină înțelesul normei raportând-o la întreg contextul în care a
fost elaborată, la toate împrejurările social-juridice, la cauzele care au dus la apariția ei, la analiza
expunerii de motive, a dispozițiilor cuprinse în preambulul actului normativ în care este cuprinsă
norma supusă interpretării, în documentele vremii etc.

6
 4.3. Metoda logică
Interpretarea logică constă în lămurirea înțelesului textului de lege prin folosirea unor
procedee ale logicii formale, precum: raționamentele inductive, raționamentele deductive
(silogismele), procedeele de demonstrație etc.
Interpretul normei va folosi în acest demers diverse argumente logice, cum ar fi:
Argumentul per a contrario are în vedere ipoteza în care atunci când se analizează două
noțiuni contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, numai una poate fi adevărată, cealaltă este
falsă, iar a treia nu există.
Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate și mai puțin) - care înseamnă
că atunci când legea îngăduie cuiva să facă un act juridic de o mai mare importanță, trebuie
acceptat că legea îngăduie aceluia să facă și acte juridice de o mai mică importanță decât cel
expres menționat de lege.
Argumentul a fortiori — se referă la faptul că rațiunea aplicării unei norme juridice este și
mai puternică într-o altă situație decât cea descrisă în conținutul său.
Argumentul a pari — duce la concluzia că pentru situații identice trebuie să se pronunțe
soluții identice.

Secțiunea 5
Răspunderea juridică
5.1. Noțiune. Principii
Dreptul nu pretinde exclusivitate asupra noțiunii de „răspundere", în sens larg. Aceasta este
utilizată în mai toate domeniile sociale: în viața politică se vorbește despre „răspundere în
raporturile cotidiene interumane se clamează existența unei „răspunderi morale"; în viața
„cetății” se cere, când e cazul, „răspunderea civică” ș.a.m.d.
Trecând de la general la special, în domeniul dreptului, una dintre instituțiile fundamentale
este „răspunderea juridică", fără a exista însă o definiție legală a acestei noțiuni. Legea se
mulțumește numai a stabili care sunt condițiile necesare pentru ca o persoană să poată fi trasă la
răspundere, care sunt sancțiunile susceptibile de aplicare, întinderea lor și limitele în care
operează.
Doctrina juridică a extras principalele trăsături ale răspunderii juridice, arătând că aceasta
intervine numai în cazul încălcării unor norme juridice, fiind urmată de aplicarea unei
constrângeri de stat prin mijloace corespunzătoare gradului de pericol social al faptei săvârșite.
Mai simplu spus, răspunderea juridică constă în aceea că ea privește obligația de a răspunde
pentru încălcarea sau nerespectarea normelor juridice în vigoare 3. Sau, așa cum s-a mai spus,
răspunderea juridică apare ca o consecință a incompatibilității dintre conduita unui subiect de
drept și dispoziția unei norme juridice. Iar în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a
determinării persoanelor de a respecta ordinea de drept normele juridice stabilesc și sancțiuni
aplicabile celor care nu reușesc să se conformeze acestora.
În funcție de ramura de drept căreia îi aparține norma juridică, răspunderea juridică poate
avea mai multe forme:
- Răspunderea juridică de drept civil;
- Răspunderea juridică de drept penal;
- Răspunderea juridică de drept administrativ etc.

3
I. Dumitru, Protecția consumatorilor, Curs universitar, Ed. Pro Universitaria, București, 2021, p. 26

7
 În ciuda tuturor variațiunilor, în cadrul acestei instituții juridice există un numitor comun,
respectiv un set de principii generale răspunderii juridice, aplicabile acestor forme ale sale.
5.1.1. Principiul răspunderii pentru fapte săvârșite presupune că un subiect de drept poate
fi sancționat
5.1.2. Principiul răspunderii personale - presupune că răspunderea juridică este atrasă
numai asupra persoanei sau persoanelor care a (au) produs fapta ilicită, ținând cont și de
circumstanțele personale ale autorului(ilor) faptei. În plus, acest principiu reclamă și ca autorul
faptei să nu fie sancționat decât o singură dată pentru aceeași faptă (non bis in idem). Aceasta nu
exclude însă un cumul de două sau mai multe forme de răspundere juridică fața de aceeași
persoană și cu privire la aceeași faptă. Spre exemplu, o persoană care săvârșește o infracțiune de
furt, va putea răspunde pentru aceeași faptă atât penal (prin condamnarea la pedeapsa închisorii),
cât și civil, fiind obligat să plătească victimei o sumă de bani cu titlu de despăgubire.
5.1.3. Principiul justeței sancțiunii - presupune că sancțiunea aplicată persoanei vinovate
de încălcarea unei norme juridice este proporțională cu gravitatea acelei încălcări, adică a faptei
pe care a săvârșit-o.
5.1.4. Principiul celerității tragerii la răspundere implică aplicarea unei sancțiuni cât mai
aproape de momentul săvârșirii faptei antisociale. Întârzierea sancționării diminuează efectele
dorite, atât în raport cu persoana vinovată de săvârșirea faptei, care poate continua să încalce
normele juridice, cât și în raport cu societatea, în ansamblul ei, care poate deveni neîncrezătoare
în forța statului, respectiv în capacitatea sa de a asigura ordinea de drept.
5.2. Fundamentul răspunderii juridice
În ceea ce privește fundamentul răspunderii juridice, este important de reținut că,
indiferent de ramura de drept căreia îi aparține norma încălcată, pentru ca fapta unei persoane să
genereze o răspundere juridică, trebuie să fie întrunite, cumulativ, patru condiții pozitive și una
negativă:
5.2.1. Să se fi produs o faptă ilicită, adică o încălcare a uneia sau mai multor norme
juridice (cuprinse în acte normative) sau a altor acte juridice emise pe baza unei/unor norme de
drept (cum ar fi diverse acte de aplicare a dreptului, contracte, testamente etc.).
Caracterul ilicit al faptei presupune că autorul nu este îndreptățit sau obligat să săvârșească
fapta păgubitoare. Dacă autorul (aptei și-a exercitat astfel un drept, fără a depăși limitele scopului
său social și economic, el nu va fi considerat autor al unei (apte ilicite, chiar dacă se provoacă
astfel o pagubă unui terț.
Ilicitul (încălcarea dreptului) se poate produce atât printr-o acțiune (cel mai frecvent), cât
și printr-o inacțiune. Inacțiunea, respectiv nesăvârșirea unei acțiuni de către o persoană, intră în
sfera ilicitului numai dacă persoana respectivă era obligată să acționeze într-un anumit și nu a
acționat ca atare.
5.2.2. Să se fi produs un prejudiciu (un rezultat dăunător). Consecințele dăunătoare ale
faptelor ilicite sunt cele care permit și aprecierea gradului de pericol social al acestora.
În funcție de consecințele acțiunii sau inacțiunii ilicite, se va stabili și forma de răspundere
juridică aplicabilă, precum și sancțiunea corespunzătoare.
Înțelesul noțiunii de „rezultat dăunător” diferă de la o ramură de drept la alta. Dacă, spre
exemplu, în dreptul muncii, răspunderea patrimonială a angajaților intervine numai atunci când
s-a produs un prejudiciu angajatorului (o diminuare a patrimoniului acestuia), în alte ramuri de
drept, cum ar fi dreptul penal sau dreptul contravențional, rezultatul dăunător constă în atingerile
aduse ordinii de drept existente (pierderea fiind disipată în întreaga societate, fiind „a tuturor").
Astfel, în aceste ramurile de drept, răspunderea juridică poate interveni inclusiv când rezultatul

8
vătămător nu s-a produs, ci numai s-a creat pericolul producerii lui, Spre exemplu, dacă un
conducător auto încălcă o regulă de circulație, el va fi sancționat, chiar dacă nu s-a produs un
accident.
5.2.3. Să existe o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul socialmente
dăunător.
Răspunderea juridică poate fi antrenată numai dacă efectul dăunător este rezultatul necesar
al acțiunii individului, când decurge logic din aceasta. O succesiune întâmplătoare de
fapte/evenimente ori producerea unor consecințe care, deși negative, sunt străine de voința
subiectului și de acțiunea lui, nu determină o legătură cauzală reală între acțiune/inacțiune și
rezultatele produse. Acestea nu pot angaja răspunderea juridică.
Dacă în cele mai multe cazuri, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul
vătămător se stabilește cu ușurință, sunt și situații cu o cauzalitate complexă, când concură mai
multe acțiuni (inacțiuni, succesive sau concomitente, și care determină o dificultate în
identificarea unei cauze unice). Situația poate deveni și mai complicată atunci când se manifestă
și diverse condiții care influențează favorabil sau defavorabil producerea rezultatului.
În situațiile acestea trebuie clarificată problema împrejurărilor ce pot fi considerate cauze
precum și aceea a efectelor pluralității de cauze. Literatura de specialitate și practica judiciară au
concluzionat că, în astfel de ipoteze, trebuie avute în vedere două reguli:
- se consideră a fi cauze numai acele împrejurări care au o legătură directă,
necesară, obiectivă cu rezultatul produs; când există pluralitate de cauze,
răspunderea aparține tuturor celor care au concurat la producerea cauzei, împărțită
între aceștia după contribuția fiecăruia la producerea faptei ilicite și a urmărilor
acesteia.
5.2.4. Este necesară și existența vinovăției pentru atragerea răspunderii juridice
Astfel, fapta care îndeplinește toate condițiile evocate mai sus de la 5.2.1. la 5.2.3. trebuie
să să se fi săvârșit fapta ilicită cu gradul de vinovăție cerut de lege.
Orice comportament al unei persoane, fie că e o acțiune, fie că e o inacțiune, constituie o
exprimare a voinței și conștiinței sale. De aceea, constatând îndeplinirea celorlalte condiții ale
răspunderii penale, organul competent tot nu poate să treacă la aplicarea Sancțiunii, ci este dator
să stabilească atitudinea psihică a autorului faptei față de fapta comisă și rezultatul ei. Cu alte
cuvinte, trebuie să constate vinovăția ei.
O definiție elocventă a acestui element al răspunderii juridice fost dată de profesorul
George Antoniu, care considera că ”vinovăția apare ca o formă a corelației dintre fapta ilicită și
autor de natură a pune în evidență resorturile psihice adânci, care explică manifestarea
individuală în raport cu un anumit sistem de valori, ocrotite prin norma juridică" 4.
Așadar, în raport de momentul săvârșirii faptei ilicite, trebuie să se constate dacă a existat
în conștiința autorului faptei reprezentarea caracterului antisocial al faptei și a urmărilor ei.
Există mai multe forme ale vinovăției, în funcție de elementele volitive și intelective care
compun atitudinea psihică a autorului. Iar în funcție de prezența (sau nu) a unuia sau ambelor
acestor două elemente, se conturează mai multe forme de vinovăție:
- intenția (directă sau indirectă) și
- culpa (prin imprudență sau prin neglijentă).
Intenția directă presupune că la momentul săvârșirii autorul a prevăzut caracterul ilicit
al faptei și consecințele acesteia și, săvârșind fapta, a urmărit producerea acelor consecințe;

4
G. Antoniu, Vinovăția penală, București, Ed. Academiei Române, 1995, pp. 15-16.

9
 Intenția indirectă este prezentă atunci când autorul faptei ilicite a prevăzut consecințele
ilicite, nu le-a urmărit, dar a acceptat producerea lor.
Culpa (din imprudență) sau culpa cu prevedere — există dacă autorul faptei ilicite a
prevăzut rezultatul faptei sale, nu l-a dorit, nu l-a acceptat, dar a sperat în mod ușuratic că el
nu se va produce.
Culpa simplă (neglijența) există în situația în care autorul faptei ilicite nu a prevăzut
rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Este important de stabilit forma de vinovăție cu care autorul a săvârșit fapta întrucât, mai
ales în materie penală, această distincție determină încadrarea juridică a faptei și individualizarea
pedepsei deoarece o faptă săvârșită cu intenție este mai sever pedepsită decât una săvârșită din
neglijență sau imprudență, iar alteori, potrivit legii penale o faptă săvârșită din culpă nu este
pedepsită.
În materia răspunderii juridice de drept civil, aceasta este angajată dacă fapta ilicită civilă a
fost săvârșită cu intenție sau din culpă, dacă textul incriminator nu conține o cerință anume în
privința formei de vinovăție.
5.2.5. Să nu existe împrejurări care exclud răspunderea juridică.
Uneori, deși sunt întrunite formal toate condițiile răspunderii juridice, aceasta totuși nu
operează întrucât sunt prezente cauze ori împrejurări care, prin particularitățile lor, fie exclud
caracterul al faptei și înlătură astfel juridică, fie, deși nu ilegalitatea faptei, determină totuși
înlăturarea răspunderii.

10