Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
COORDONATOR:
Lect. Univ. Dr. Adriana Liliana Motoroiu
STUDENT:
Busuioc Radu-Constantin
2023
1
1. CE REPREZINTĂ „IZVOARELE DREPTULUI”?
2
În limbaj juridic şi într-o formulare mai directă, prin izvoare materiale se înţeleg
faptele omeneşti (acţiuni, inacţiuni) de care norma de drept leagă naşterea, modificarea
şi stingerea unui raport juridic. Cu alte cuvinte, în acest înţeles, nu orice fapt uman
constituie prin el însuşi un izvor material (social sau real) al dreptului, ci numai acele
fapte care sunt cuprinse sau supuse unei reglementări a unei norme juridice.
În majoritatea sistemelor juridice contemporane - cu anumite diferenţieri în
denumiri şi în ierarhia forţei lor juridice - principalele izvoare ale dreptului îmbracă
forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor, ordinelor, deciziilor, dispoziţiilor
etc.
Noţiunea de „izvor de drept formal” este proprie limbajului juridic şi exprimă
un alt conţinut. Astfel, prin izvor formal al dreptului (sau, exprimat mai direct - „izvor
de drept”) se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit
factor competent al puterii, respectiv, forma în care este exprimată norma juridică
respectivă, ştiut fiind că în elaborarea lor normele juridice nu apar ca acte normative
sub o singură formă (uniforme) ci sub forme diferite (poliforme sau multiforme),
acestea fiind în funcţie de mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat care o
emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei
juridice a actului normativ respectiv, procedura sau tehnica legislativă prin care este
elaborată etc.
De-a lungul istoriei, dezvoltarea dreptului ne demonstrează existenţa pluralităţii
izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestei situaţii trebuie să o
căutăm, pe de o parte, în complexitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice,
iar pe de altă parte, în varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii, a
organizării activităţii şi competenţei organelor de stat, a autorităţii publice.
2. CLASIFICARE
3
Izvoarele dreptului se deosebesc şi după criteriul sursei de cunoaştere a dreptului
în: izvoare scrise- legea, doctrina, practica judecătorească şi izvoare nescrise- cutuma,
principiile generale de drept.
Se mai face distincţie între izvoare de drept oficiale şi izvoare neoficiale. De
exemplu, legea şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare oficiale, spre deosebire de
cutumă, doctrină care sunt considerate izvoare neoficiale. Se mai vorbeşte de izvoare
documentare, prin care se desemnează publicaţiile oficiale care conţin textul autentic
al actelor legislative.
Izvor documentar oficial este Monitorul Oficial al României.
4
Spre deosebire de cutumă, legea este fixă şi conţinutul ei poate fi determinat, în
majoritatea cazurilor, relativ uşor şi cu un înalt grad de certitudine.
c) Decretele
Decretele sunt izvoare de drept doar dacă şi în măsura în care conţin reguli de
conduită generale şi impersonale. De obicei, decretul prezidenţial are caracter
individual, deoarece priveşte reglementarea juridică a situaţiei profesionale a unui
subiect individual de drept (persoană fizică), o amnistie sau o graţiere individuală.
d) Ordonanţa Guvernului (conform art. 108 al. (3) din Constituţia
României).
Conform Constituţiei, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român si unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61). Totuşi, date fiind
complexitatea realităţii şi rapiditatea cu care sistemul legislativ trebuie adaptat
acesteia, pe de o parte şi încetineala procedurilor legislative, pe de altă parte, tot
Constituţia permite, prin art. 115, delegarea funcţiei legislative către Guvern.
În baza delegării legislative, Guvernul emite ordonanţe, care sunt acte cu caracter
legislativ ce emană de la un organ al administraţiei publice.
Guvernul emite două feluri de ordonanţe: ordonanţe obişnuite şi ordonanţe de
urgenţă.
e) Hotărârile de Guvern (conform art. 108 al. (2) din Constituţia
României).
Acestea sunt acte emise de obicei de Guvern pentru organizarea şi clarificarea
aplicării unor legi adoptate de Parlament şi au forţă juridică inferioară Constituţiei,
legilor organice şi ordinare, dar superioară celorlaltor izvoare de drept.
f) Actele normative adoptate de către conducătorii organelor centrale
ale administraţiei de stat şi actele normative adoptate de organele executive
ale administraţiei locale.
Din această categorie fac parte:
- hotărârile cu caracter normativ adoptate de Consiliile Judeţene şi Consiliul
General al Capitalei, consilii municipale, orăşeneşti şi comunale, în limitele
competenţelor acestora;
- ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.
Acestea au forţă juridică inferioară tuturor celorlaltor izvoare de drept, ceea ce
înseamnă că reglementările juridice pe care le conţin trebuie să fie conforme normelor
de drept existente în legi şi celelalte surse ale dreptului.
5
2. CUTUMA SAU „OBICEI JURIDIC”
Norma cutumiară poate avea valoarea unui izvor de drept numai dacă legeacivilă
face trimitere expresă la această normă (la obiceiul respectiv) ) - Codul civil. Art. 1
alineatul (3) . Aşadar, cutumaeste obiceiul consacrat juridic sau „obiceiul juridic”
(Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 136).
Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiul
pământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea unei
practici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa diuturna inveterata consuetudo),
în credinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive necessitatis). Autoritatea
cutumei îşi află temei într-o „practică imemorială considerată ca lege din strămoşi”.
Astfel, condiţia cutumei este o constatare de fapt, inveterata consuetudo, care dă
conştiinţa ce este drept şi necesar, opinio necessitatis .
Obiceiul juridic se bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior în
mod repetat, a căror valoare trebuie să se recunoască juridic „întocmai cum se
recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru". În fiecare din aceste
cazuri este analizat complexul de relaţii juridice care-l compun, constatându-se că
unele se repetă. Pe această cale, se desprinde ce este comun întro multitudine de
cazuri concrete. Obiceiul juridic se caracterizează prin mobilitate, dând, uneori,
sentimentul de nesiguranţă, dar are şi avantajul că regulile sale se adaptează cu
uşurinţă „necesităţilor sociale”.
6
4. DOCTRINA
Prin doctrină se înţelege ansamblul opiniilor exprimate în ştiinţa juridică având
ca obiect de studiu fenomenuljuridic sub toate aspectele sale de manifestare. Se
concretizează în opiniile, teoriile, interpretările dreptului exprimate narticole, studii,
monografii, cursuri universitare, alte materiale care nu au caracter oficial, nu emană de
la o autoritatestatală, nu au caracter imperativ. Cei mai mulţi neagă caracterul de izvor
de drept al doctrinei, alţii, însă, îi recunoscaceastă funcţionalitate1
1
Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 193)
7
PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI.
Cuvântul „principiu” provine din grecescul „arhe”, pe care latinii l-au tradus cu
„principium”, și înseamnă: început, obârşie, având şi sensul de element fundamental.
În domeniul dreptului, prin principiu, înţelegem atât un fundament al sistemului
de drept, cât şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în
jurul unor idei călăuzitoare.
Din dreptul roman pot fi reţinute numeroase principii a căror exprimare îmbracă
forma unor figuri de stil, precum: „nemo censetur ignorare legem”, potrivit căruia
legea este cunoscută de toţi, nimeni neavând voie să nu o cunoască; „nulla poena sine
legem”- nu există pedeapsă fără lege; „pacta sunt servanda”, în conformitate cu care
înţelegerile (pactele) trebuie respectate; „nemo judex in causa sua”- nimeni nu poate fi
judecător în propriul său proces; „in dubio pro reo”, în virtutea căruia se înlătură
„anticiparea” vinovăţiei unei persoane.
Principiile generale constituie fundamentul principiilor de ramură, căci plecând
de la principiile generale, ştiinţele juridice de ramură formulează o serie de principii
specifice, cum ar fi: principiul legalităţii incriminării - în dreptul penal, principiul
reparării integrale a prejudiciului - în dreptul civil, principiul respectării tratatelor - în
dreptul internaţional public.
Evoluţia dreptului a consacrat, însă, o serie de principii de largă aplicaţie,
principii care se regăsesc în concepţiile unor filosofi şi gânditori din diferite epoci,
printre care pot fi enumerate: principiul justiţiei, echităţii, egalităţii, libertăţii,
legalităţii, responsabilităţii.
8
- sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă
de conduita cu forţa juridica obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul si
curtoazia internaţionala
- tratatul internaţional definit ca acordul intervenit între două sau mai multe
state, încheiat în scopul creării, modificării sau încetării normelor existente;
- principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, sunt considerate principii generale comune diferitelor sisteme juridice
naţionale;
- jurisprudenţa internaţională.
Izvoarele dreptului internațional se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. Voința comună a două sau mai multe state care stabilesc într-un mod precis o
regulă juridică menită a guverna relațiile dintre acestea;
2. Exteriorizarea acordului de voință prin intermediul unei norme juridice
existente, cutumă, tratat etc.;
3. Existența unei norme juridice care guvernează relațiile între state.
9
BIBLIOGRAFIE
10