 Noţiunea şi clasificarea izvoarelor de drept Mariana PAVLENCU,

Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M

 LegeAZ
 Teoria generală a dreptului - Curs Universitatea din Craiova
 Teoria generală a dreptului- Curs universitar (Motoroiu, A. L. -
2023)
DEFINITIE
1) În limbajul juridic termenul sau expresia de „izvor de drept” are un înţeles
oarecum diferit de cel pe care îl exprimă sensul etimologic al termenului de „izvor”.
Observăm deci, că şi în acest caz terminologia juridică nu coincide întrutotul cu
sensul etimologic al termenului. Etimologic, termenul de „izvor” sau „izvoare”, în
asociere cu termenul drept sugerează ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea
de factori care determină originea şi existenţa dreptului, ideea de condiţii şi factori din
care decurge dreptul.
Altfel spus, izvorul de drept reprezintă sursa dreptului într-o societate care asigură
organizarea. Principalul izvor de drept în societatea modernă este actul normativ,
adică actul autorității publice competente cuprinzând norme juridice, reprezentat prin
noțiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror aplicare este garantată de
stat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește izvoarele de drept scrise
(actul normativ) de izvoarele de drept nescrise (obiceiul, norma socială, cutuma). De
asemenea există o distincție între izvoarele de drept oficiale (legea sau jurisprudența)
de cele neoficiale (obiceiul și doctrina).
Pentru a delimita acest înţeles de inspiraţie etimologică de înţelesul termenului în
limbaj juridic, în teoria dreptului se face distincţie între expresiile : „izvoare
materiale”, „sociale” sau „izvoare reale” şi expresia „izvoare formale” ale dreptului.
Prin „izvoare materiale” („sociale” sau „reale”) se exprimă un conţinut mai
apropiat celui etimologic, în care sunt cuprinşi, în mod generic, ansamblul factorilor şi
condiţiilor de configurare, de determinare a dreptului: social-politici, istorici,
economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile interumane etc. În
acest înţeles generic, izvorul material al dreptului- în sens larg îl constituie însăşi
existenţa social-istorică.
În limbaj juridic şi într-o formulare mai directă, prin izvoare materiale se înţeleg
faptele omeneşti (acţiuni, inacţiuni) de care norma de drept leagă naşterea,
modificarea şi stingerea unui raport juridic. Cu alte cuvinte, în acest înţeles, nu orice
fapt uman constituie prin el însuşi un izvor material (social sau real) al dreptului, ci
numai acele fapte care sunt cuprinse sau supuse unei reglementări a unei norme
juridice.
În majoritatea sistemelor juridice contemporane - cu anumite diferenţieri în
denumiri şi în ierarhia forţei lor juridice - principalele izvoare ale dreptului îmbracă
forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor, ordinelor, deciziilor, dispoziţiilor
etc.
Noţiunea de „izvor de drept formal” este proprie limbajului juridic şi exprimă
un alt conţinut. Astfel, prin izvor formal al dreptului (sau, exprimat mai direct - „izvor
de drept”) se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit
factor competent al puterii, respectiv, forma în care este exprimată norma juridică
respectivă, ştiut fiind că în elaborarea lor normele juridice nu apar ca acte normative
sub o singură formă (uniforme) ci sub forme diferite (poliforme sau multiforme),
acestea fiind în funcţie de mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat care o
emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei
juridice a actului normativ respectiv, procedura sau tehnica legislativă prin care este
elaborată etc.
De-a lungul istoriei, dezvoltarea dreptului ne demonstrează existenţa pluralităţii
izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestei situaţii trebuie să o
căutăm, pe de o parte, în complexitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice,
iar pe de altă parte, în varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii, a
organizării activităţii şi competenţei organelor de stat, a autorităţii publice.
2) În teoria dreptului, modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului
poartă denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului.
Pentru ca o regulă de comportare să devină normă juridică este necesar ca ea să
capete o anumită formă. În baza unei asemenea axiome propuse de teoria generală a
dreptului, formele de exprimare a normelor juridice au căpătat denumirea de izvoare
ale dreptului.
Legiuitorul, adoptând normele juridice, le prezintă societăţii pentru ca fiecare
subiect să aibă posibilitatea de a se familiariza cu ele. Astfel, formele pe care le
îmbracă normele juridice pentru a fi aduse la cunoştinţa societăţii se numesc izvoare
de drept.
În timpurile primitive, în societăţile încă amorfe şi neorganizate, izvoarele
lipsesc, în mare măsură: legi nu sunt sau, dacă şi sunt, atunci puţine, cutumele nu sunt
încă nici formate. În aceste condiţii, judecătorul era liber să aprecieze de la caz la caz,
după chibzuinţa şi credinţa sa. Uneori, judecata lui apare ca o relevaţie divină. Dar,
treptat, precedentele se fixează, legile apar cu normele lor, poruncitoare ale unei
aplicaţiuni invariabile. În actuala concepţie, judecătorul trebuie să ia în consideraţie
normele pe care i le relevează izvoarele formale şi să se supună lor în judecăţile
individuale pe care le emite.
Generalizînd accepţiunile ce există în literatura de specialitate cu privire la
izvoarele de drept, menţionăm că prin izvoare de drept avem în vedere formele de
exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept.
În teoria dreptului, precum şi, în general, în ştiinţele juridice, conceptul de
izvoare de drept este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în
vedere formele de exprimare a normelor juridice - actele normative (legi, decrete),
obiceiul juridic, practica judiciară, doctrina ş.a.
Pornindu-se însă de la sensul etimologic al termenului ,,izvor”, în ştiinţa juridică
prin el au fost denumite, de asemenea, sursele, originea, factorii de determinare şi
creare a dreptului
 Analiza izvoarelor de drept a pus în lumină două accepţiuni ale acestei noţiuni.
Astfel, după criteriul raportului dintre conţinut şi formă deosebim:
a) izvor de drept în sens material;
b) izvor de drept în sens formal.
a) Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale, sunt concepute
ca adevărate realităţi exterioare ale dreptului şi care determină acţiunea
legiuitoruluisau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (când e vorba
de obicei).
În lucrarea lui Jean – Louis Bergel, izvorul real este denumit ca un izvor
substanţial, făcând referire la rolul fenomenelor sociologice în configuraţia soluţiilor
legale. Este evident că analiza ştiinţifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor
materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezintă factorii ce dau
conţinut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieţii şi relevându-se
legiuitorului sub forma unor comandamente sociale.
b) Dacă pentru înţelegerea conceptului de izvor material trebuie să răspundem la
întrebarea ,,cine creează dreptul?”, pentru noţiunea de ,,izvor formal” vom răspunde
la întrebarea ,,cum şi în ce forme sunt create normele juridice?”
Astfel, o altă accepţie a noţiunii de izvor de drept ne interesează în acest moment
în mod deosebit, având în vedere că normele juridice nu se prezintă în formă nudă, ce
le este caracteristică o anumită formă exterioară, care poartă denumirea de izvoare
formale, sau aşa-numitele forme de exprimare a normelor de drept.
Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare sau sancţionare a
normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele
juridice sunt reflectate. Izvorul formei caracterizează mijloacele speciale pe care statul
le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmânt juridic. De obicei, acest
rol revine actelor normative.

CLASIFICARE
1) Izvoarele formale ale dreptului se diferenţiază în funcţie de caracterul sursei
normative, după natura şi eficacitatea lor, în izvoare principale, directe sau propriu-
zise şi izvoare subsidiare sau indirecte.
Izvoarele principale care sunt: actul normativ (legea) şi cutuma, reprezintă
forme de exprimare nemijlocită (imediată), independente şi principale.
Izvoarele subsidiare sau indirecte ori mediate, ca de exemplu, practica judiciară,
doctrina sau normele elaborate de organizaţii nestatale sunt cele care trebuie să fie
„validate” de lege pentru a deveni izvoare de drept. Ele sunt considerate, adesea, ca
fiind mijloace de interpretare a dreptului şi servesc ca un îndreptar pentru judecător şi
legiuitor. Ele sunt izvoare ale dreptului numai când legea o spune în mod expres.
 Izvoarele dreptului se deosebesc şi după criteriul sursei de cunoaştere a
dreptului în: izvoare scrise- legea, doctrina, practica judecătorească şi izvoare
nescrise- cutuma, principiile generale de drept.
Se mai face distincţie între izvoare de drept oficiale şi izvoare neoficiale. De
exemplu, legea şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare oficiale, spre deosebire de
cutumă, doctrină care sunt considerate izvoare neoficiale. Se mai vorbeşte de izvoare
documentare, prin care se desemnează publicaţiile oficiale care conţin textul autentic
al actelor legislative.
Izvor documentar oficial este Monitorul Oficial al României.

Izvoarele dreptului naţional.

În mod tradiţional, se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern şi
anume: cutuma, legea, jurisprudenţa şi doctrina, dar, atunci când sunt examinate
izvoarele formale ale dreptului intern, trebuie avute în vedere şi ceea ce este denumit
„drept autonom” şi „actele norme” (contractul normativ), precum şi principiile
generale ale dreptului.

A. Actele normative
a) Constituția
Constituţia este legea fundamentală a ţării, este norma juridică supremă, căreia
trebuie să i se subordoneze toate celelalte acte normative ale statului (celelalte legi
votate de către puterea legislativă se numesc ordinare). Ea ocupă locul principal în
ierarhia izvoarelor dreptului.
2) Constituţia este fundamentul întregului sistem juridic, apărând ca o sumă de
principii de bază, ca o stare de spirit care comandă şi controlează orice activitate de
normare. Aşadar, toate celelalte izvoare ale dreptului, indiferent de felul sau poziţia
lor ierarhică, trebuie elaborate pe baza şi în conformitate cu prevederile legii
fundamentale. Normele contrare Constituţiei, prevăzute în orice act normativ, sunt
anulate de Curtea Constituţională.
Constituţia este, deci, ansamblul regulilor ce privesc instaurarea, exercitarea şi
menţinerea puterii de stat. Din punct de vedere juridic, orice stat, indiferent de forma
sa de guvernământ, are o Constituţie
b) Legea.
 Noţiunea de lege este cunoscută în sub două accepţiuni. Una în sens larg, potrivit
căreia prin lege se înţelege oricenormă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu,
provenind de la un organ de stat şi exprimată într-un act normativ. Potrivit accepţiunii
juridice în sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ al puterii legislative,
carereglementează cele mai importante raporturi sociale şi are forţa juridică superioară
tuturor celorlalte acte normative.
Exista:
a) Legile organice- dezvoltă şi detaliază principiile fundamentale ale dreptului
prevăzute în Constituţie, intervenind în domeniile stabilite expres de aceasta (art. 73,
alin. (3)).
b) Legile ordinare- sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament şi pot
reglementa orice materie care nu ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice.
2) Dreptul nescris, dreptul cutumiar, nu a putut, evident, să asigure
reglementarea, conservarea şi apărarea unor relaţii noi, care s-au format odată cu
începuturile vieţii statale şi care, prin ritmul evoluţiei lor şi cerinţelor noi, au reclamat
formarea de norme juridice noi.
Astfel, primele acte normative în statele antice au cuprins, pe lângă reguli
cutumiare, reglementări referitoare la relaţiile de proprietate, la situaţia lipsită de
drepturi a sclavilor, au consacrat împărţirea populaţiei după criteriul averii,
apartenenţei de castă. În toate statele există mai multe categorii de acte normative,
rolul cel mai important avându-1 legea
Conceptul de lege are două accepţiuni. Prin lege lato sensu se înţelege orice act
normativ emis de un organ de stat, care este împuternicit să emită acel act conform
unei proceduri prestabilite (deci nu numai legea).
Stricto sensu, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de
către parlament.
În sensul comun al termenului, legea cuprinde orice regulă de drept obligatorie.
În scopul de a se evita orice confuzie şi a se înţelege mai lesne sensul noţiunii de lege,
în ultima perioadă de timp doctrina utilizează pentru sensul larg şi comun al noţiunii
de lege, denumirea de act normativ.
TRĂSĂTURI:
a) Legea este generală, în sensul că se adresează tuturor membrilor societăţii care
cad sub incidenţa ipotezelor normelor pe care le cuprinde. (Singura excepţie constă în
legile individuale, adică acelea care sunt adoptate pentru anumite acte specifice.)
b) Legea este obligatorie, în sensul că respectarea ei nu depinde de opţiunea
celor chemaţi să se conformeze dispoziţiilor ei.
c) Legea este, de regulă, permanentă, în sensul că ea rămâne în vigoare atâta
vreme cât nu este abrogată. (Singura excepţie o reprezintă legile temporare, care
rămân în vigoare până la împlinirea unei date calendaristice sau întâmplarea unui
eveniment prevăzut în legea însăşi).
Spre deosebire de cutumă, legea este fixă şi conţinutul ei poate fi determinat, în
majoritatea cazurilor, relativ uşor şi cu un înalt grad de certitudine.
Legea este izvor formal de drept principal, izvor de drept scris şi oficial.
c) Decretele
Decretele sunt izvoare de drept doar dacă şi în măsura în care conţin reguli de
conduită generale şi impersonale. De obicei, decretul prezidenţial are caracter
individual, deoarece priveşte reglementarea juridică a situaţiei profesionale a unui
subiect individual de drept (persoană fizică), o amnistie sau o graţiere individuală.
d) Ordonanţa Guvernului (conform art. 108 al. (3) din Constituţia României).
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului (conform art. 115 al. (4) din Constituţia
României). Atât ordonanţele, cât şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului au putere
de lege, dar pentru ca această putere să fie deplină, ele trebuie să fie aprobate de
Parlament.
2) Conform Constituţiei, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român si unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61). Totuşi, date fiind
complexitatea realităţii şi rapiditatea cu care sistemul legislativ trebuie adaptat
acesteia, pe de o parte şi încetineala procedurilor legislative, pe de altă parte, tot
Constituţia permite, prin art. 115, delegarea funcţiei legislative către Guvern.
În baza delegării legislative, Guvernul emite ordonanţe, care sunt acte cu
caracter legislativ ce emană de la un organ al administraţiei publice.
Guvernul emite două feluri de ordonanţe: ordonanţe obişnuite şi ordonanţe de
urgenţă.
e) Hotărârile de Guvern (conform art. 108 al. (2) din Constituţia României). Tot
prin hotărâre de Guvern serealizează aprobarea, aderarea sau acceptarea unor tratate
internaţionale pentru care este cerută această formulă în vedereaproducerii de efecte
juridice, conform Legii nr. 590/2003 privind tratatele.
2) Acestea sunt acte emise de obicei de Guvern pentru organizarea şi clarificarea
aplicării unor legi adoptate de Parlament şi au forţă juridică inferioară Constituţiei,
legilor organice şi ordinare, dar superioară celorlaltor izvoare de drept.

f) Actele normative adoptate de către conducătorii organelor centrale ale

administraţiei de stat şi actele normative adoptate de organele executive ale
administraţiei locale.
Din această categorie fac parte:
 - hotărârile cu caracter normativ adoptate de Consiliile Judeţene şi Consiliul
General al Capitalei, consilii municipale, orăşeneşti şi comunale, în limitele
competenţelor acestora;
- ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.
Acestea au forţă juridică inferioară tuturor celorlaltor izvoare de drept, ceea ce
înseamnă că reglementările juridice pe care le conţin trebuie să fie conforme normelor
de drept existente în legi şi celelalte surse ale dreptului.

B. Jurisprudenţa, sau practica judiciară, constă în totalitatea soluţiilor date de

instanţele de judecată în cauzelesoluţionate, având ca obiect raporturile juridice dintr-
un anumit domeniu (de exemplu, succesiuni, divorţuri, omucideri,furturi etc.).
Dreptul contemporan românesc nu recunoaşte jurisprudenţei româneşti
calitatea de izvor de drept.
Jurisprudenţa poate constitui sursă de inspiraţie pentru judecarea altor cauze
similare, dar nu are caracter obligatoriu. Cu toate acestea, atunci când practica
judiciară înregistrează o interpretare şi o aplicare diferenţiată de la instanţala instanţă
pentru cauze similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrunită în secţiuni reunite,
are sarcina de a îndrumainstanţele în aplicarea uniformă şi unitară a legii, înlăturând
posibilităţile de interpretare diferită a aceloraşi prevederilegale. Au caracter
obligatoriu pentru instanţele româneşti jurisprudenţa Curţii Europene de
Justiţie şi ale CurţiiEuropene a Drepturilor Omului.
2) Practica judiciară, denumită în limbaj juridic şi jurisprudenţa, desemnează
totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată,
indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare judecătorească
dintr-un stat.
Jurisprudenţa este creaţia unei autorităţi judiciare, de aceea se apropie de lege şi
se deosebeşte de obiceiul juridic. Potrivit rolului lor, instanţele judecătoreşti rezolvă
cauzele deduse în faţa lor şi pronunţă hotărâri pe baza legii. Activitatea judecătorului
este guvernată de două principii: el se pronunţă numai în cauza pe care o judecă şi nu
are dreptul să stabilească dispoziţii generale, în afara speţei deduse în faţa sa (art.9
Cod civil).
În România, practica judiciară este izvor subsidiar de drept.
 C. Cutuma sau „obiceiul juridic”.
Norma cutumiară poate avea valoarea unui izvor de drept numai dacă legeacivilă
face trimitere expresă la această normă (la obiceiul respectiv) ) - Codul civil. Art. 1
alineatul (3) . Aşadar, cutumaeste obiceiul consacrat juridic sau „obiceiul juridic”
(Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 136).
2) Este cel mai vechi izvor de drept. Încă de la apariţia sa, obiceiul juridic
urmărea apărarea valorilor comunităţii. Ginta, fratria, tribul îşi organizau şi
desfăşurau viaţa şi munca în comun, pe baza obiceiului, care conturase norme de
conduită socotite utile şi necesare de către membrii acestor comunităţi pentru ca ei
să poată convieţui.
Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiul
pământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea unei
practici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa diuturna inveterata consuetudo),
în credinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive necessitatis).
Autoritatea cutumei îşi află temei într-o „practică imemorială considerată ca lege din
strămoşi”. Astfel, condiţia cutumei este o constatare de fapt, inveterata consuetudo,
care dă conştiinţa ce este drept şi necesar, opinio necessitatis .
Obiceiul juridic se bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior în
mod repetat, a căror valoare trebuie să se recunoască juridic „întocmai cum se
recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru". În fiecare din aceste
cazuri este analizat complexul de relaţii juridice care-l compun, constatându-se că
unele se repetă. Pe această cale, se desprinde ce este comun întro multitudine de
cazuri concrete. Obiceiul juridic se caracterizează prin mobilitate, dând, uneori,
sentimentul de nesiguranţă, dar are şi avantajul că regulile sale se adaptează cu
uşurinţă „necesităţilor sociale”.
În optica romano-canonică trebuiau întrunite două condiţii pentru ca obiceiul
să devină drept: 1. O condiţie obiectivă (materială), ceea ce presupunea ca regula
respectivă să fi cunoscut o practică îndelungată;
2. O condiţie subiectivă (psihologică), potrivit căreia regula trebuia să aibă
caracter obligatoriu, adică să fie sancţionată juridic .
Legiuitorul are posibilitatea să consacre obiceiul în norme sau poate face
trimitere la obicei. În acelaşi timp, legiuitorul poate - la elaborarea unei legi noi -să
elimine unele obiceiuri, contestându-le în mod expres valabilitatea, aşa cum s-a
întâmplat cu prilejul adoptării Codului civil român. Pe de altă parte, legiuitorul nu
este în măsură să împiedice formarea unor noi cutume, uzuri etc.
 D. Doctrina
Prin doctrină se înţelege ansamblul opiniilor exprimate în ştiinţa juridică având
ca obiect de studiu fenomenuljuridic sub toate aspectele sale de manifestare. Se
concretizează în opiniile, teoriile, interpretările dreptului exprimate narticole, studii,
monografii, cursuri universitare, alte materiale care nu au caracter oficial, nu emană
de la o autoritatestatală, nu au caracter imperativ. Cei mai mulţi neagă caracterul de
izvor de drept al doctrinei, alţii, însă, îi recunoscaceastă funcţionalitate (Gheorghe
BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 193).
2) Doctrina a avut un însemnat rol ca izvor de drept, în special în antichitate şi
epoca medievală. Într-adevăr, în dreptul roman jurisconsulţii au desfăşurat o activitate
complexă şi bogată privind aplicarea şi interpretarea dreptului, aducându-şi o
contribuţie substanţială în dezvoltarea şi adaptarea reglementărilor juridice la
realitățile vieţii sociale.
Astfel, în sec. al III-lea e.n., operele lui Papinian, Paul, Ulpian, alături de cele ale
lui Modestin şi Gaius, au căpătat putere de lege. În continuare, de-a lungul secolelor,
doctrina şi-a adus o însemnată contribuţie la unificarea, dezvoltarea şi adaptarea
dreptului în diferite ţări la realităţile în continuă dezvoltare, dar rolul ei ca izvor
principal de drept a încetat, practic, în epoca modernă.
În prezent, ea este considerată ca un izvor indirect al dreptului. Doctrina este
calificată ca dominantă, atunci când se caracterizează prin multitudinea, constanţa şi
autoritatea opiniilor care o formează.

Dreptul autonom şi contractul normativ.

În legătură cu izvoarele formale ale dreptului, trebuie să avem în vedere şi ceea
ce în literatura de specialitate se numeşte „dreptul autonom”. Spre deosebire de
dreptul care emană de la stat, dreptul autonom provine de la formaţiuni sociale, care
au fie un caracter economic (de exemplu, cooperative, corporaţii economice), fie
caracter social (de ex.: sindicatele profesionale), fie un caracter ştiinţific, cultural-
sportiv (de ex.: asociaţiile ştiinţifice, federaţiile sportive).
El îmbracă forma unor statute, regulamente, ca de exemplu, regulamentele
federaţiilor sportive, cutume, contracte colective între organizaţiile patronale şi
organizaţiile sindicale.
Izvoarele „dreptului autonom” sunt subsidiare, în raport cu izvoarele dreptului de
provenienţă statală, cărora li se subordonează.
În dezvoltarea istorică a izvoarelor de drept, contractul normativ ocupă un loc
secundar în comparaţie cu celelalte izvoare- obiceiuri juridice, acte normative (legi).
Contractul este, de regulă, un act individual, care stabileşte drepturile şi
obligaţiile unor subiecte precis determinate.
 În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte, în
urma acordului între două sau mai multe părţi, o regulă generală după care se vor
conduce aceste părţi, el poate căpăta valoare de izvor de drept.
În dreptul intern, contractul cu caracter normativ a jucat un rol mai important în
dreptul feudal. Se pot cita, ca exemple, Magna Charta Libertatum, încheiată în 1215
între feudali şi regele Angliei.
Contractul normativ, ca izvor de drept, îşi găseşte o largă aplicabilitate în dreptul
internaţional. Subiectele principale ale dreptului internaţional, statele, îşi
reglementează relaţiile reciproce prin diferite acte, purtând denumirea de acord, cartă,
pact, tratat, convenţie etc.

Izvoarele dreptului internaţional.

În relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze normele de

drept şi apoi să le impună statelor. Statele sunt cele care făuresc aceste norme şi le
exprimă în formă juridică corespunzătoare. Principalele izvoare ale dreptului
internaţional sunt:
- cutuma internaţională, definită ca o practică generală şi repetată în timp în
raporturile dintre state, acceptată de acestea ca regulă obligatorie este cel mai vechi
izvor al dreptului internaţional;
2) Prin urmare, pentru ca o practica a statelor saua altor subiecte de drept
internaţional sa fie considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie
sa întrunească cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:
- sa aibă un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;
- sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă
de conduita cu forţa juridica obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul si
curtoazia internaţionala

- tratatul internaţional definit ca acordul intervenit între două sau mai multe state,
încheiat în scopul creării, modificării sau încetării normelor existente;
- principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie,
sunt considerate principii generale comune diferitelor sisteme juridice naţionale;
- jurisprudenţa internaţională.
 Izvoarele dreptului internațional se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. Voința comună a două sau mai multe state care stabilesc într-un mod precis o
regulă juridică menită a guverna relațiile dintre acestea;
2. Exteriorizarea acordului de voință prin intermediul unei norme juridice
existente, cutumă, tratat etc.;
3. Existența unei norme juridice care guvernează relațiile între state.
Prof. R: Miga-Beșteliu definește izvoarele formale ale dreptului internațional ca
fiind mijloace juridice prin care se exprimă normele acestui drept. Într-o altă opinie, se
arată că prin izvor de drept internațional se înțeleg acele mijloace de exprimare a
normelor rezultate din acordul de voință al statelor.