Ca pentru orice disciplină juridică, analiza izvoarelor este o chestiune de debut al

discuţiilor teoretice. Abordarea clasică a noţiunii de iz

vor de drept presupune analiza

izvoarelor materiale şi a celor formale. Astfel, abordarea clasică a izvoarelor unei ramuri

autonome de drept, şi analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului, au fost

puse în lumină două categorii de accepţiu

ni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens

material si izvor de drept în sens formal. Numite de către Georges Ripert ,,forţele creatoare

ale dreptului”, iar de către Jean Louis Bergel ,,izvoare substanţiale”, izvoarele materiale sunt

izvoarele reale al

e dreptului pozitiv.

Izvoarele materiale ale dreptului relevă condiţiile

materiale, concrete care generează norma juridică

. Ele reprezintă

infrastructura oricărui

sistem de drept pozitiv.

Dreptul pozitiv este creaţia conştiinţei juridice a societăţii respe

ctive.

Din relaţiile sociale care se cumuleaza şi se generalizează apare acel curent general de opinie

pe care îl numim constiinţă juridică colectivă a societăţii respective. Din această constiinţă

colectivă a societăţii se iveşte dreptul pozitiv, fie că e

ste vorba de un drept cutumiar,

constituit într

un mod inconştient şi latent, fie că este vorba de legea scrisă, care se

formează prin acţiunea conştientă a legiuitorului. Dar, dreptul pozitiv este rezultatul

conştiinţei juridice, mai mult sau mai puţin ge

neralizate, a societăţii respective.

Într
-

o altă definire izvoarele materiale ale dreptului (sociale, economice, culturale,

ideologice, etc.)

reprezintă factorii ce dau conţinut concret dreptului pozitiv, concentrând

nevoile reale ale vieţii şi relevându

se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale

(comenzi sociale), şi sunt concepute ca adevarate “dat”

uri ale dreptului, realităţi exterioare,

sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice şi reprezintă condiţiile sociale

care dete

rmină adoptarea unor norme juridice.

Pentru ca o regulă de conduită să devină

obligatorie pentru cei cărora li se adresează , este nevoie ca acea regulă să capete o formă

juridică, prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţa de stat obligatorie pentru

membrii

societăţii, pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constângere a statului.

Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. Din punct de vedere juridic, prezintă un

interes deosebit, care au în vedere o multitudine de aspecte şi modali

tăţi prin care

semnificaţia normei de drept este regula de conduită socială şi se impune ca model de urmat

în relaţiile interumane. Ca urmare, prin

izvor formal juridic

inţelegem

exteriorizarea unei

reguli de conduită printr

o anumită formulare de limbaj j

uridic, corespunzatoare unei

receptări optime de catre destinatarii săi.

Izvoarele formale ale dreptului reprezintă una din necesităţile cele mai de seama,

care asigura ordinea juridică, corespunzând unei nevoi profunde, nevoia de securitate a

societăţii.

Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvăluie existenţa unei diversităţi de

asemenea izvoare, această diversitate fiind motivată de multitudinea şi varietatea relaţiilor

sociale care reclamă reglementare juridică. În evoluţia îndelungată a societăţii

toate tipurile

de drept de până acum au cunoscut o pluralitate de izvoare. Ponderea unuia sau altuia

dintre izvoarele formale de drept în cuprinsul unui sistem de drept se modifică în raport de

gradul dezvoltării sale, fiind influenţat de complexitatea re

laţiilor pe care le reglementează

(de pildă în cazul dreptului feudal principala formă de exprimare e obiceiul, pe când în cadrul

dreptului contemporan pondere a căpătat actul normativ). Acestea sunt actele normative

adoptate sau emise de autorităţiile pub

lice competente, acte ce conţin norme juridice, reguli

19

de conduită generale, obligatorii, imperative. Într

o formulare succintă, izvoarele formale

reprezintă formele juridice de exprimare a vointei guverna