Modalităţile de abordare a dreptului administrativ nu au fost identice d

a lungul

timpului, deşi, în esenţă, specialiştii au fost preocupaţi de analiza aceloraşi instituţii

fundamentale. Prezentarea acestor instituţii se realizează din triplă perspectivă: legislativă,

jurisprudenţială şi doctrinară.

Perspectiva legislativă

pr

esupune interpretarea instituţiilor de drept administrativ în

acord cu dispoziţiile constituţionale şi legale în materie.

Perspectiva jurisprudenţială

presupune analiza soluţiilor pronunţate de instanţele

judecătoreşti unor cauze determinate, soluţii care

se bazează pe litera şi spiritul legii.

Perspectiva doctrinară

presupune abordările de natură teoretică ale fenomenelor

juridice de către teoreticienii dreptului. Acestea sunt publicate sub forma unor tratate,

monografii, manuale, note de curs, studii, ar

ticole, cronici, practică judiciară, analize,

investigaţii, interpretări pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic

Dreptul administrativ

face parte din ramura

dreptului public

. Drept urmare, trebuie să se

facă o delimitare între dreptul

public şi dreptul privat. În accepţiunea teoreticienilor

2

dreptul

public

cuprinde normele care se referă la organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice,

raporturile dintre aceste autorităţi, dintre stat şi particulari, precum şi raporturile dintre

st

ate. Aceste norme sunt grupate după obiectul de reglementare în ramuri ale dreptului

public, cum ar fi: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar etc. .

Unii autori

consideră că dreptul administrativ a apărut înaintea altor ramuri a

le

dreptului public, deoarece înaintea oricăror activităţi şi preocupări, omul a trebuit să o

opună pe cea privind modul în care

şi organizează comunitatea, cum se apără împotriva

duşmanilor, acestea fiind dimensiuni ale activităţii administrative

Dreptu

l privat

determină raporturile dintre particulare, fie dintre persoane fizice, fie

dintre acestea şi persoane juridice ori numai dintre persoane juridice, dar nu în vederea

realizării puterii publice, ci în nume personal. În dreptul privat se înscriu ramur

a dreptului

civil, ramura dreptului familiei, ramura dreptului muncii şi securităţii sociale, ramura

dreptului comercial etc. .

Autorii dreptului contemporan

5
fac o remarcă privind distincţia dintre dreptul privat şi

cel public, în sensul că această demarc

aţie nu trebuie absolutizată, ci, dimpotrivă, din raţiuni

puternice se produc imixtiuni ale dreptului privat în viaţa publică şi invers.

În studiul dreptului administrativ, ramură a dreptului public, noţiunea de administraţie

publică ocupă o poziţie centra

lă

Administraţia publică se prezintă într

o multitudine de concepte şi teorii menite să o

definească şi să o explice. Dinamica vieţii sociale determină o schimbare şi o modelare a

N. Popa, M. C. Eremia, S. Cristea,

Teoria generală a dreptului

, editura All Beck, ed. 2, Colecţia Curs Universitar,

Bucur

eşti, 2005, p. 170.

I. Muraru, E. S. Tănăsescu,

Drept constituţional şi instituţii politice

, vol. I, ed. 12, editura All Beck, Bucureşti,

2005, p. 5.

E. Molcuţ, D. Oancea,

Drept privat roman

, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1995, p. 7

-
8.

V. Vedinaş,

Drept administrativ

, Editura Universul Juridic, ediţia a IIIa revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2007, p.

9.

Ibidem, p. 5.

D. Aposol

Tofan,

Drept administrativ

, vol. I, ediţia a 2a, editura CH Beck, Bucureşti, 2008, p. 4.

tuturor structurilor, instituţiilor, organismelor care compun şi fac ca ad

ministraţia publică să

funcţioneze. Timpul prezent demonstrează că teoria şi practica administraţiei publice sunt

într

o perpetuă şi radicală schimbare sub influenţa unor factori contextuali extrem de

diferiţi: factori istorici, politici, geografici, cultu

rali, economici. Înţelegerea tuturor

mecanismelor de funcţionare a acesteia reclamă înainte de toate cunoaşterea sensurilor

atribuite. Termenul de „administraţie” provine din latinescul „administer”, cuvânt compus

din prefixul „ad” care arată direcţia, sen

sul şi substantivul „minister” care înseamnă servitor,

ajutător, agent. Verbul „administro” înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce sau a dirija.

Dicţionarul limbii române explică verbul „a administra” prin a conduce, a cârmui, iar pentru
sintagma „admin

istraţie publică”

totalitatea autorităţilor administrative existente într

un

stat, secţie sau serviciu, care se ocupă de problemele administrative ale unei instituţii sau

agent economic. În „Dictionary of American Government and Politics”, editat la The

Dorsey

Press, Chicago, în 1988, sub îndrumarea profesorului Jay M. Shafritz

de la Universitatea din

Pittsburgh, sintagmei

public administration

îi sunt date mai multe explicaţii. Astfel că,

administraţia publică înseamnă funcţia executivă în Guvern, execu

tarea, aplicarea politicii

publice, organizarea şi conducerea poporului şi a altor resurse pentru atingerea obiectivelor

guvernării, arta şi ştiinţa conducerii aplicată la sectorul public. Se poate constata că

numeroasele explicaţii atribuite termenului nu

fac altceva decât să demonstreze

complexitatea sa. Dificultatea de a defini termenul determină în egală măsură găsirea

tuturor acelor cadre de manifestare a administraţiei publice, astfel încât aceasta să poată fi

înţeleasă.

O problemă de o importanţă deo

sebită se pune între conţinutul sintagmelor

administraţie publică

şi

administraţie de stat
. Astfel că, în doctrina, legislaţia şi jurisprudenţa

interbelică din ţara noastră a fost utilizată în ţara noastră sintagma de

administraţie publică

la care s

a rev

enit şi după anul 1990, în perioada postbelică a fost utilizată exclusiv noţiunea

de

administraţie de stat,

consacrată prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii.

Este necesare a se delimita sfera celor două sintagme. Din analiza regimurilor

consti

tuţionale româneşti, caracteristice fiecărei epoci, rezultă că, spre sfârşitul secolului al

XIX

lea şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de administraţie publică se avea în vedere

atât activitatea administraţiei centrale, cât şi a celei locale. Dre

pt urmare, sintagma

administraţie publică

era mult mai cuprinzătoare decât cea de

administraţie de stat

. În

timpul regimului socialist, dimpotrivă,

administraţia publică centrală

era supraordonată celei

locale, astfel încât terminologia utilizată era de

ad

ministraţie de stat
pentru toate structurile

administrative.

Anii de după 1990 marchează transformări în accepţiunile date acestor sintagme,

astfel că, prin dobândirea de către autorităţile locale a autonomiei locale şi descentralizării,

se recâştigă de că

tre acestea regimul de putere publică. Ca urmare, prin administraţie

publică se înţelege atât administraţia publică centrală (de stat) cât şi administraţia publică

locală de la nivelul unităţilor administrativ

teritoriale. Spre exemplu, construirea unei şc

oli

într

o localitate reprezintă o problemă de interes pentru colectivitatea locală a comunei

respective, de care va trebui să se preocupe autorităţile administraţiei publice locale. Pe de

altă parte, exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară prezint

ă un caracter statal, fiind

vorba despre o activitate ce se regăseşte la nivelul fiecărei localităţi

Alexandru Ioa

n,

Administraţia publică. Teorii, realităţi, perspective

, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 65.

A. Iorgovan,

Tratat de drept administrativ

, vol. I, Introducere, Organizare administrativă. Funcţia publică, ed.

4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.83.

10

Conceptul de administraţie publică presupune două sensuri:

a.

din punct de vedere

funcţional, material

, administraţia publică este

înţeleasă ca activitate

specifică realizată de anumite structuri

administrative.

b.

din punct de vedere

organic,

noţiunea de administraţie publică

desemnează organele, structurile administrative care realizează activitatea

de administraţie publică.

Din punct de vedere funcţional, ad

ministraţia publică reprezintă activitatea de

organizare a executării şi executare în concret a legilor, urmărindu

se satisfacerea interesului

general prin asigurarea unei bune funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor

prestaţii către parti

culari.

Din punct de vedere organizatoric, administraţia publică este constituită dintr

un

ansamblu de autorităţi publice care, în regim de putere publică, duc la îndeplinire legile sau,

în limitele legii, se prestează servicii publice.

Se impune în acest

sens, delimitarea noţională a următoarelor categorii:

autoritate

publică, organ de administraţie publică, serviciu public, regim de putere publică, instituţie

publică, interes public.

Din analiza reglementărilor constituţionale şi legale actuale, se poate

observa faptul

că se utilizează cu predilecţie termenul de

autoritate a administraţiei publice

şi mai puţin cea

de

organ al administraţiei publice

. Profesorul Iorgovan afirma că între cele două noţiuni nu

există o distincţie care s

ar putea face, ele fiind

una şi aceeaşi categorie juridică,

desemnându

se structurile prin intermediul cărora se înfăptuieşte administraţia publică

Sensul principal al sintagmei

autoritate publică

este acela de

organ public

, adică o

colectivitate organizată de oameni care exerc

ită prerogative de putere publică, la nivel statal

sau localori, altfel formulat, o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere

publică, pentru realizarea unui interes public.

Noţiunea de

serviciu public

desemnează o activitate cu caracter co

ntinuu şi regulat

organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unui

interes public. Într

o altă accepţiune

10

, serviciul public este acea activitate desfăşurată sau

autorizată de un organ public, prin care se re

alizează nevoi sociale de interes public.

Noţiunea de

putere publică

desemnează drepturile speciale, exorbitante

(prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi, implicit, orice

autoritate publică, în vederea exercitării atrib

uţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului

public, care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună

11

Noţiunea de instituţie publică se deosebeşte fundamental de cea de autoritate

publică. Instituţia publică are în vedere structurile

subordonate unor autorităţi ale

administraţiei publice, care funcţionează ca urmare a alocării de resurse financiare bugetare.

Instituţiile publice se află în raporturi de subordonare ierarhică faţă de autoritatea care le

-
a

înfiinţat şi care va exercita p

uterea de instrucţie şi puterea de control asupra lor. În literatura

de specialitate se utilizează şi noţiunea de stabiliment public ca un corespondent al noţiunii

de instituţie publică. Stabilimentul public fiind un procedeu tehnic, menit să dea o mai bun

satisfacţie interesului gener