Cursuri Dr.

Adm
Noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ

În studiul Dreptului administrativ, ramură a dreptului public, noţiunea de

administraţie publică ocupă poziţia centrală.
Etimologic, cuvântul administraţie provine din limba latină, fiind compus din
prepoziţia ad, însemnând la, către şi minister, însemnând servitor, supus.
Prin urmare, la origini, prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate
subordonată, la comandă, pusă în slujba cuiva.
Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru
Dreptul administrativ, prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină
operează va începe firesc cu analiza acesteia.
Dacă în doctrina, legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în
principal, noţiunea de administraţie publică, la care s-a revenit după 1990, în toată
perioada postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat,
consacrată prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii.
Faţă de această situaţie se naşte întrebarea, dacă este vorba de noţiuni diferite sau de
una şi aceeaşi noţiune, cu alte cuvinte, dacă sintagma administraţie de stat este diferită
ca înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din
urmă.
Din analiza regimurilor constituţionale româneşti, caracteristice fiecărei epoci rezultă
că spre sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de
administraţie
publică, larg utilizată, se avea în vedere de regulă, atât activitatea administraţiei centrale
cât şi a administraţiei locale, aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală,
rezultat al
descentralizării administrative, principii de bază ale organizării administraţiei
publice locale.
Noţiunea de administraţie publică acoperea astfel, atât activitatea administraţiei statale
cât şi activitatea administraţiei locale, sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a
administraţiei de stat, prin includerea şi a administraţiei publice locale.
Dimpotrivă, în timpul regimului socialist, administraţia de stat s-a limitat la activitatea
organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, între care exista o strictă
subordonare.
Fără a fi utilizată ca atare, noţiunea de administraţie publică se identifica cu
noţiunea de administraţie de stat, în absenţa unei administraţii specifice autorităţilor
autonome, alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, distinctă de administraţia de
stat sau centrală.

1
 După anul 1990, s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării
administraţiei publice caracteristice României interbelice, anterioare regimului socialist,
ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă, la care în
permanenţă legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează.
Prin urmare, între administraţia publică şi administraţia de stat există un
raport de la întreg la parte, administraţia de stat reprezentând o componentă a
administraţiei publice, alături de administraţia locală.
Astfel, la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii administrative, având un
interes exclusiv local (spre ex., construirea unei şcoli într-o comună) cât şi atribuţii cu
caracter statal (spre ex., atribuţiile de autoritate tutelară).
Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri ale
sale.
Pe de-o parte, identificăm un sens funcţional, material atunci când folosim noţiunea
de administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri
administrative.
Pe de altă parte, identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune
pentru a delimita respectivele structuri administrative, deci când ne referim la organele
care realizează această activitate.
Sub aspect funcţional, administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a
executării şi executare în concret a legilor , urmărindu-se satisfacerea interesului
public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor
prestaţii către particulari.
Sub aspect organizatoric, administraţia publică constă într-un ansamblu de
autorităţi publice prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire
legile sau în limitele legii, se prestează servicii publice .
Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod
inevitabil, problema organismelor care o înfăptuiesc, denumite generic structuri
administrative, în legislaţie şi implicit în doctrină fiind utilizată când noţiunea de
autoritate a administraţiei
publice, când cea de organ al administraţiei publice.
Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că, spre
deosebire de Constituţiile socialiste (1948, 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza
acestora, unde se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat, actuala
Constituţie utilizează cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice, şi în
mai mică măsură, noţiunea de organ al administraţiei publice.
Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu
rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni, fiind vorba despre
una şi aceeaşi categorie juridică, ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia.

2
 O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică, sensul principal al
sintagmei autoritate publică fiind acela de organ public, adică un colectiv organizat de
oameni care exercită prerogative de putere publică, la nivel statal sau local sau într-o
altă formulare, o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică,
pentru realizarea unui interes public.
În ce priveşte noţiunea de instituţie publică credem că aceasta nu se identifică nici
cu noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a administraţiei publice, în
legislaţie utilizându-se de altfel, adeseori formularea “autorităţile şi instituţiile publice”,
formulare ce nu şiar mai avea rostul dacă noţiunile ar fi identice.
Faţă de noţiunea de autoritate publică mai sus definită, noţiunea de instituţie publică
are în vedere structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice, care
funcţionează din venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare, potrivit legislaţiei în
vigoare. Instituţiile de învăţământ de stat, Academia Română şi institutele de cercetare
din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii publice, dar ele nu pot fi calificate şi ca
autorităţi publice.
În doctrina şi legislaţia interbelică, corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a
reprezentat noţiunea de stabiliment public, definit ca un procedeu tehnic menit să
dea o mai bună satisfacţie interesului general , ca o persoană morală de drept
public ce exercita anumite prerogative de putere publică , creat din iniţiativa
Statului, judeţului sau comunei, cu mijloace publice .
Alături de noţiunea de stabiliment public, în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus
şi noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică
privată autorizată de administraţia publică să presteze un serviciu public prin
exercitarea unei activităţi de interes general . În doctrina actuală, corespondentul
acestei noţiuni se regăseşte în sintagma instituţie de interes public.
Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul
dreptului administrativ, şi anume, noţiunea de putere publică (prerogative de putere
publică) şi cea de interes public.
Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale, exorbitante
(prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi
implicit, orice autoritate publică, în vederea exercitării atribuţiilor sale şi
pentru satisfacerea interesului public, care în cazul unui conflict cu cel particular
trebuie să se impună. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun, măsurile
luate de aceste autorităţi se aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate, beneficiază
de forţa de constrângere a statului. Acest regim de putere publică presupune într-un stat
democratic posibilitatea celor administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor
aduse prin actele administraţiei publice fiind vorba despre instituţia contenciosului
administrativ.

3
 Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale
cetăţenilor, la un moment dat, cu precizarea că această sintagmă asemeni altora, ca de
exemplu, ordine publică, bun public, etc., este un concept ce depinde de scopurile
politice, sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice, în
cazul alternanţei la putere.
Astfel, orice forţă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în “haină”
juridică, deci să confere obligativitate, propriului punct de vedere cu privire la o anumită
instituţie, concept, fenomen, idee, etc.
Cu alte cuvinte, dreptul privit ca ansamblu de norme juridice, reprezintă
instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte
decizii obligatorii pentru cetăţenii săi.
Prin urmare, sensul noţiunilor de mai sus, cărora li se pot adăuga şi altele, variază în
funcţie de poziţia celor aflaţi la putere, nu orice activitate de interes public
reprezentând un
serviciu public, ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de
interes public.
Noţiunea de serviciu public la rândul ei, strâns legată de noţiunile mai sus definite
precum şi de noţiunea de administraţie publică, desemnează activitatea cu caracter
continuu
şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în
vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public . Ca şi în cazul administraţiei
putem distinge şi pentru serviciul public două sensuri: un sens material, funcţional, în
care tocmai l-am definit şi un sens organic sau formal, dacă avem în vedere organismul
sau “întreprinderea” girată de administraţie prin care se satisface o necesitate de
interes public.
Încă din perioada interbelică au fost evidenţiate trăsăturile esenţiale ale serviciului
public, avându-se în vedere sensul material al noţiunii şi anume: continuitatea,
egalitatea tuturor în
faţa lui şi necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor.
În ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate, cum ar fi ordinea publică,
interesul public, siguranţa publică sau altele, ca de exemplu, cazuri excepţionale, situaţii
de urgenţă, pericol grav, multe dintre ele regăsite în texte constituţionale şi legale,
româneşti sau occidentale, s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane, teza
conceptelor juridice nedeterminate.
Prin această teorie, s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu un înţeles larg şi relativ
determinat, a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma
juridică în care se regăsesc. Identificarea unei astfel de libertăţi de apreciere, aflată la
îndemâna administraţiei publice, mai precis a funcţionarului public chemat să aplice

4
legea, a permis în doctrina interbelică românească şi în mod constant, în doctrina
occidentală, dezvoltarea teoriei puterii
discreţionare a administraţiei, a oricărei autorităţi publice în general, dincolo de care
se ajunge la exces de putere.
Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de
libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca, în vederea
atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de
acţiune în limitele competenţei sale. Dincolo de aceste limite, autoritatea respectivă
va acţiona cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanţa de judecată.
Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administraţia în absenţa
factorului uman, celor care compun administraţia, acţionând în cadrul acesteia, punând-o
în mişcare sau, ca să folosim terminologia de specialitate, a personalului din
administraţie (funcţionarii publici sau angajaţii contractuali).
În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activităţi de natură
administrativă de a constitui un fapt administrativ, un fenomen administrativ,
înţeles ca specie a fenomenului social.
În termenii ştiinţei administraţiei, orice fapt administrativ presupune o activitate de
organizare, de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii, până la
faptele materiale concrete, a unor obiective, stabilite de structuri organizatorice
superioare, activitatea de administrare fiind prin definiţie o activitate subordonată.
Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii
complexe a acestuia cu problematica puterii politice şi implicit a guvernării.
Relaţia executiv-administraţie publică

Am convenit deja că, noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a

dreptului administrativ, orice discuţie cu privire la definirea acestuia, urmând să aibă ca
punct de reper, o înţelegere a acestei noţiuni.
În doctrina de drept public, administraţia, în sensul cel mai larg, a fost definită ca o
activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în
folosul altora, faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi
căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare
necesare.
Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de
o administrare particulară, iar dacă are drept scop satisfacerea unor interese generale,
naţionale sau locale, ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice. Interesul general
este de regulă, exprimat prin actele politice ale celor care deţin puterea, ceea ce face ca
activitatea prestatoare în cauză, să aibă un caracter politic.
Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică atunci
cercetarea locului şi rolului structurilor organizatorice care o realizează implică o analiză

5
prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi
respectiv, activitatea
judecătorească.
Prin scopul său, administraţia publică este legată de puterea legislativă care, prin
activitatea sa principală, constând în legiferare, circumscrie şi stabileşte finalitatea şi
sensul în care administraţia va acţiona.
În egală măsură, administraţia publică este legată şi de puterea judecătorească, ale
cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera acesteia.
Prin natura ei, administraţia publică este legată însă în cea mai mare măsură de
puterea executivă, dar nu se identifică cu aceasta, având o sferă mai largă de cuprindere.
Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de regulă de la
încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat , evocat mai
ales sub aspect istoric.
Iniţial consacrată ca o formă de luptă contra absolutismului monarhic, ideea separaţiei
puterilor în stat a dobândit în timp valoarea unei metafore, societatea contemporană fiind
caracterizată mai degrabă prin diferite forme de colaborare şi control reciproc între
clasicele funcţii ale statului, în special între legislativ şi executiv, decât printr-o veritabilă
delimitare.
Cu alte cuvinte, ideea de separaţie a puterilor nu a urmărit altceva decât formularea de
soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale.
Problema definirii administraţiei publice prin raportare la celelalte activităţi
fundamentale ale statului şi în primul rând la puterea executivă a preocupat dintotdeauna
doctrina de drept public românească care a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după
adoptarea Constituţiei din 1923.
În perioada interbelică, pe linia de gândire a autorilor germani s-a susţinut că
administraţia cuprinde întreaga activitate a statului, care nu este nici legislaţie
şi nici justiţie, statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze
scopurile sale, activitate organizată de lege, numită administraţie .
În realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară două categorii de activităţi: de
guvernare şi de administrare.
Activitatea de administrare faţă de activitatea de guvernare, reuneşte totalitatea
serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale, regionale sau
comunale.
În doctrina postbelică, în condiţiile consacrării principiului unicităţii puterii în stat,
noţiunea
de administraţie de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele
fundamentale de activitate a statului, înfăptuită prin patru categorii de organe ale
statului: organele puterii de stat, organele administraţiei de stat, organele judecătoreşti şi
organele procuraturii.

6
 Doctrina actuală a menţinut distincţia între activitatea executivă şi activitatea
de administrare pornind de la semnificaţia executivului în raport cu administraţia
publică.
Se reţine astfel în doctrină că acestea nu se identifică, sfera de cuprindere a
administraţiei publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că,
administraţia publică este în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive,
faţă de prevederile art.102 din Constituţia României, republicată, care consacră expres
rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei publice.
Cu alte cuvinte, administraţia publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar
nu se confundă cu aceasta sau mai exact, nu este în întregime putere executivă.
Pe aceeaşi linie de idei, într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ, se
afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative, fără ca prin
acestea să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia.
În principal, se mai susţine în doctrină, administraţia publică este o activitate
determinată de voinţa politică şi realizată, în cea mai mare măsură, de executiv,
pentru organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii.
De altfel, în general, în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de
interdependenţă între politică şi drept, a legăturii între deciziile politice şi cele juridice,
între actele de conducere politică şi norma juridică.
De asemenea, doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de
ştiinţa administraţiei, enunţată şi în perioada dreptului socialist conform căreia activităţile
administraţiei publice se pot clasifica în: activităţi cu caracter de dispoziţie ,
activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de
prestaţii în cele mai diverse domenii.
Alţi autori disting pur şi simplu între activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi
activităţi executive cu caracter de prestaţie.

2. Rolul executivului în dreptul public contemporan

Dacă iniţial în constituţiile clasice, principiul separaţiei puterilor în stat a fost prevăzut
expres, din analiza constituţiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendinţa
legiuitorilor constituanţi de a renunţa treptat la menţionarea sa expresă, principiul fiind
mai degrabă sugerat, iar separaţia puterilor fiind reglementată de o manieră implicită, prin
folosirea unor expresii specifice, ca cea de funcţie a statului, autoritate publică, organ
statal etc.
Sub acest aspect, Constituţia României din 1991, în varianta sa iniţială s-a înscris ca
tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene adoptate în
ultimele decenii.

7
 Au existat însă şi autori care au criticat lipsa consacrării exprese a principiului
separaţiei puterilor din Constituţia României, apreciind că este vorba despre un principiu
verificat, nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor
Constituţii dintre cele mai diverse, dar care a fost validat de practică, ca fiind singurul în
măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrului dintre diversele
puteri.
Acestei poziţii din doctrină i s-a dat satisfacţie cu ocazia revizuirii Constituţiei, în anul
2003, prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1, primul dintre ele prevăzând
expres acest principiu.
“Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale.”
Chiar în varianta sa iniţială, Constituţia României a consacrat întregul său titlu al III-
lea, autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale statului: legislativă,
executivă şi judecătorească, urmărind astfel o consacrare implicită a acestuia.
Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două precizări importante ce
permit de altfel o corectă înţelegere a rolului executivului în dreptul public contemporan.
În primul rând, se impune precizarea că, niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu
au fost complet separate, între ele existând diverse forme de colaborare şi control
care s-au accentuat în timp, devenind dominante la ora actuală în organizarea şi
funcţionarea autorităţilor publice.
Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în stat,
doctrina interbelică s-a referit în mod constant şi la colaborarea dintre puteri ca un
principiu corelativ. De regulă, acest din urmă principiu rezultă din modul de reglementare
a raporturilor dintre autorităţile ce realizează cele trei funcţii ale statului printre care
menţionăm: procedura legislativă, formarea şi funcţionarea Guvernului, desemnarea
judecătorilor, contenciosul administrativ, etc.
În al doilea rând, trebuie menţionată existenţa în societatea contemporană a unor
structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică,
reprezentând deci autorităţi publice, cel mai adesea cu atribuţii de control, care
strict ştiinţific nu pot fi încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului .
Avocatul Poporului constituie un exemplu elocvent în această privinţă, instituţia
fiind prevăzută pentru prima dată la noi, în Constituţia din 1991.
Deşi autoritate publică, Avocatul Poporului este dificil de încadrat în una din cele trei
puteri clasice.
După cum se arată într-o lucrare consacrată unei analize comparate a administraţiilor
publice specifice ţărilor Uniunii Europene, ombudsmanul (denumirea tradiţională a
acestei autorităţi) este legat de puterea legislativă, pentru că de regulă, la acest nivel este
numit şi în plus, are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere rapoarte Parlamentului.

8
 Totodată, ombudsmanul este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea,
plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă
îşi coordonează activitatea.
În sfârşit, ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere
că cel mai adesea, îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate ca urmare a
lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor.
În concluzie, încadrarea acestei autorităţi publice, strict, într-una sau alta din cele trei
puteri clasice ale statului este practic imposibilă.
În aceeaşi situaţie, în regimul constituţional românesc actual se află şi alte autorităţi
publice precum, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ,
Consiliul Economic şi Social, etc.
Curtea Constituţională este reglementată în titlul V din Constituţie, distinct de
Autoritatea judecătorească reglementată în capitolul VI din titlul III consacrat
Autorităţilor publice.
Din aşezarea în structura Constituţiei rezultă o primă constatare şi anume că această
autoritate publică nu se integrează în nici una din clasicele puteri, atribuţiile Curţii
Constituţionale înscriindu-se în zona echilibrului şi controlului reciproc. Jurisdicţia
constituţională se situează în afara celor trei puteri, ea fiind însărcinată să le facă să-şi
respecte atribuţiile.
Curtea Constituţională are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei. Ea este
alcătuită din 9 judecători, compunerea sa fiind rezultatul colaborării dintre puterea
legiuitoare (fiecare Cameră numeşte câte 3 judecători) şi puterea executivă, reprezentată
de Preşedintele României, care numeşte de asemenea 3 judecători. Procedurile prin care
se realizează atribuţiile Curţii Constituţionale au în mare parte însă, trăsăturile
procedurilor judecătoreşti.
Curtea de Conturi reglementată în art.140 din Constituţia republicată exercită
controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public. Cu ocazia revizuirii Constituţiei, în anul
2003, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi au fost date în competenţa
instanţelor judecătoreşti specializate, modificându-se corespunzător şi legislaţia în
materie.
În doctrina de drept public, această autoritate publică a fost calificată ca o autoritate
administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale, fără a exista însă un punct de vedere
comun cu privire la natura sa juridică.
În raport cu actuala fizionomie constituţională, Curtea de Conturi a fost încadrată
printre autorităţile publice cu atribuţii exclusive de control, care nu intră în vreuna din
cele trei puteri dar contribuie la funcţionarea şi echilibrul acestora.
Consiliul Legislativ reglementat în art.79 din Constituţie este organ consultativ de
specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea

9
sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a
legislaţiei României.
Rolul său este preventiv, fiind deci un garant al sistemului normativ al Constituţiei,
altfel spus, al dreptului constituţional normativ, prin evitarea paralelismelor,
contradicţiilor, încălcării ierarhiei izvoarelor de drept etc.
Consiliul Economic şi Social, care a căpătat o consacrare constituţională, doar cu
ocazia revizuirii reprezintă un organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului,
reglementat prin lege organică sub aspect organizatoric şi funcţional.
Pe lângă aceste autorităţi publice, dificil de încadrat în una din cele trei puteri ale
statului, autorităţi prevăzute expres în Constituţie, există şi alte structuri învestite cu
prerogative de putere publică, la care Constituţia nu face referire expresă, dar care în
egală măsură sunt dificil de încadrat în clasica separaţie a puterilor în stat. Menţionăm cu
titlu de exemplu, Consiliul Naţional al Audiovizualului reglementat printr-o lege
specială.
Trăsătura comună a tuturor structurilor menţionate este că ele reprezintă autorităţi
independente, ce nu au caracter politic, în sensul în care o asemenea caracteristică
defineşte autorităţile ce compun puterea legiuitoare şi cea executivă. Tocmai de aceea ele
sunt expresia unor modalităţi de colaborare în virtutea principiului general al separaţiei
puterilor în stat.
În dreptul public contemporan, problema fundamentală care îşi păstrează actualitatea o
constituie distincţia dintre legislativ şi executiv, distincţie ce reprezintă şi esenţa
structurii puterii politice.
Dacă iniţial se delimita între puterea de a face legea şi puterea de a o executa, în
prezent, adevărata divizare este cea dintre puterea executivului de a conduce politica
naţională, utilizând administraţia publică, pe de-o parte şi libertatea lăsată legislativului
de a controla acţiunea executivului, pe de altă parte.
Limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale se realizează prin: asigurarea
independenţei autorităţii judecătoreşti, promovarea unor principii cum sunt principiul
supremaţiei Constituţiei şi legii, principiul respectării ierarhiei normelor juridice,
înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control etc.
Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc
actual porneşte de la dispoziţiile art.61 din Constituţie care consacră expres rolul
Parlamentului de organ
reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării ,
având prerogativa de a reglementa primar relaţiile sociale, spre deosebire de executiv care
în principiu, adoptă norme doar în aplicarea legii, în vederea punerii ei în executare.
Art.115 din Constituţia republicată consacră însă instituţia delegării legislative, ce
rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului, ca în anumite limite şi cu respectarea
unor condiţii să emită ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege , ca o excepţie
de la regula mai sus evocată.

10
 Sistemul constituţional românesc se caracterizează printr-un un executiv bicefal
compus din Preşedintele României, pe de-o parte şi Guvern, având în frunte pe
primulministru, pe de altă parte.
Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ, dar şi unele
cu caracter politic. Aproape toate sunt condiţionate însă fie de acordul Parlamentului, fie
de propunerea primuluiministru etc.
În ce priveşte Guvernul, în practica de Stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor
preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative, Constituţia neconţinând
o enumerare a atribuţiilor acestuia.
Astfel, art.102 alin.1 din Constituţia republicată se limitează la a prevedea rolul
Guvernului, de a realiza politica internă şi externă a ţării şi de a exercita
conducerea generală a administraţiei publice.
Un capitol distinct din titlul III al Constituţiei (Autorităţile publice) este consacrat
raporturilor dintre Parlament şi Guvern, fiind evident rolul politic al Guvernului
ce se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă, ci şi prin colaborare cu celelalte
autorităţi publice, în special cu cea legiuitoare, spre exemplu, în cazul iniţiativei
legislative şi al delegării legislative.
După cum constant s-a subliniat în doctrina franceză, în ce priveşte delimitarea
guvernareadministrare, în timp ce, guvernarea vizează decizii esenţiale ce
angajează viitorul
naţiunii, administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice
asigură satisfacerea necesităţilor de interes public, folosind prerogativele de
putere publică de care dispun.
Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu caracter
constituţional şi origine politică aflate în fruntea administraţiei, diferite de la o guvernare
la alta. În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul politic
la nivelul puterii executive.
Între Preşedinte şi Guvern, reprezentat de primul-ministru, nu există raporturi de
subordonare, ci doar de colaborare, regimul politic actual find caracterizat ca un regim
semiprezidenţial atenuat sau
parlamentarizat, apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar.

3. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României

Am subliniat deja faptul că, spre deosebire de Constituţiile socialiste din anii 1948, 1952
şi
1965 care au consacrat noţiunea de organ al statului şi respectiv, organ al administraţiei
de stat, Constituţia României din 1991 a preferat utilizarea noţiunii de autoritate publică
şi respectiv, autoritate a administraţiei publice.

11
 Din analiza dispoziţiilor constituţionale se constată că noţiunea de autoritate publică
este folosită de actuala Constituţie, în două accepţiuni şi anume, într-un sens larg şi într-
un sens restrâns.
Astfel, Titlul III din Constituţie purtând chiar denumirea “Autorităţile publice” are în
vedere sensul restrâns al noţiunii, reglementând autorităţile publice care exercită
clasicele funcţii ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească, fără a epuiza însă
sfera autorităţilor publice din sistemul constituţional actual.
Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare, despre Preşedinte
şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei
publice centrale şi locale şi autorităţile administrative centrale autonome precum şi despre
autoritatea judecătorească care prin instanţele judecătoreşti realizează funcţia de
înfăptuire a justiţiei.
Pe lângă autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie, am arătat deja, că în
alte titluri ale acesteia sunt reglementate şi alte organe ce exercită prerogative de putere
publică, calificate în legislaţie şi doctrină tot ca autorităţi publice, fiind vorba despre
sensul larg al acestei noţiuni. Avem în vedere spre exemplu, Avocatul Poporului,
prevăzut în titlul al II-lea (Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale), Curtea de
Conturi, prevăzută în titlul al IV-lea (Economia şi finanţele) sau Curtea Constituţională
căreia Constituţia îi consacră un titlu special, titlul al Vlea.
În toate aceste trei cazuri este vorba despre autorităţi publice în sensul de structuri
organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică, ce exercită diverse forme de
control, în principal, asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale
statului.
Constituţia României nu foloseşte în titlul III denumirea tradiţională de “puterile
statului” pentru simplul motiv că atât funcţiile Parlamentului, cât şi ale “executivului”
sunt mai complexe.
De altfel, în art.80 alin.2 din Constituţie se face referire expresă la “puterile statului”
avânduse în vedere, în principiu, clasica trinitate, dar expresia are o semnificaţie
preponderent politică, conceptul de mediere în care se poate implica Preşedintele fiind
utilizat în conotaţia sa politică, acesta neputând interveni de pildă în cazul unei
neînţelegeri dintre o instanţă judecătorească şi o altă autoritate publică.
Noţiunea de autoritate publică, în sensul de structură organizaţională avută în vedere
de titlul III, este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de organ, de unde
concluzia echivalenţei lor (de ex. art.61: Parlamentul, organ reprezentativ suprem al
poporului român, art.111: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, etc.).
Constituţia nu foloseşte niciodată expresia “autorităţi publice de stat” sau sintagma
“organe de stat”, în schimb art. 155 se referă la “instituţiile prevăzute în Constituţie”
fiind avute în vedere cele mai importante autorităţi publice.

12
4. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României

Titlul al III-lea din Constituţie (Autorităţile publice) cuprinde următoarele capitole: I.

Parlamentul; II. Preşedintele României; III. Guvernul României; IV. Raporturile
Parlamentului cu Guvernul, V. Administraţia publică; VI. Autoritatea judecătorească.
Această structură şi terminologie ridică problema de a şti dacă administraţia publică
se circumscrie doar la autorităţile avute în vedere în capitolul V al Titlului III din
Constituţie sau există administraţie publică atât în sens funcţional cât şi în sens organic,
şi în afara acestor prevederi.
Analiza sensului reglementării evidenţiază delimitarea pe care legiuitorul constituant a
urmărit să o facă între executiv şi administrativ, mai precis între zona preponderent
politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia. Autorităţile
administraţiei publice evocate în capitolul V nu sunt singurele autorităţi publice care fac
administraţie publică, dar ele fac numai administraţie publică, la nivel central şi local, şi
nu “jocuri politice”.
Din necesităţi redacţionale a fost inclusă şi instituţia prefectului, care reprezintă o
autoritate de tutelă administrativă.
Nu doar din modul de sistematizare dar şi din formulările unor texte rezultă că sfera
administraţiei publice este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor
publice reglementate în cap. V al titlului III din Constituţie .
Astfel, din formularea art.111 din Constituţie rezultă că şi Guvernul este “organ al
administraţiei publice”.
În plus, Preşedintele României are prevăzute atribuţii de natură administrativă cum ar fi:
apărarea ţării, asigurarea ordinii publice etc., de unde concluzia că Preşedintele este şi
autoritate a administraţiei publice, mai precis a administraţiei de stat.
În ce priveşte formularea de la art.52 ( dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică) se lasă să se înţeleagă că actele administrative emană de la orice autoritate
publică,
aspect ce presupune o discuţie specială.

5. Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 din Constituţia României

Art.52 din Constituţia României republicată (fostul art.48, înainte de revizuire)

consacră un drept tradiţional - dreptul celui vătămat într-un drept al său de o
autoritate publică, care alături de dreptul de petiţionare prevăzut la articolul anterior
din Constituţie formează categoria drepturilor-garanţii.
Conform art.52 alin.1 din Constituţie, astfel cum acesta a fost revizuit, “persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este

13
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim,
anularea actului şi repararea pagubei.”
La alin.2 se specifică: “condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin
lege organică.”
În sfârşit, conform alin.3, astfel cum acesta a fost revizuit, “statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului
este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-
au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”
Art.52 din Constituţie reprezintă deci fundamentul constituţional al apărării
cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice, şi implicit al răspunderii acestora
pentru pagubele produse cetăţenilor.
Textul art.52 are în vedere două categorii de acte juridice prejudiciabile ale
autorităţilor publice: actele administrative, pe de-o parte şi actele jurisdicţionale, pe de
altă parte.
În prima categorie intră toate actele administrative emise de autorităţile publice, cu
excepţiile şi limitările stabilite prin lege organică, pe când cea de-a doua categorie are în
vedere răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară, noua
formulare extinzând vechea dispoziţie ce viza doar actele jurisdicţionale rezultate din
“procese penale”. Mai mult, se dă posibilitatea unei acţiuni în regres a statului împotriva
judecătorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Din analiza art.52 alin.1 constatăm că, legiuitorul constituant a avut în vedere nu doar
actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii
executive, ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera celorlalte
două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control, prevăzute sau nu în
Constituţie.
Deşi autoritatea legiuitoare are drept principală activitate, adoptarea de legi, iar
autoritatea judecătorească urmăreşte în principal, la sesizare, soluţionarea litigiilor
apărute în societate, structurile administrative ale Parlamentului sau conducătorii
instanţelor de judecată pot emite la rândul lor, ca o activitate subsidiară activităţii lor
fundamentale, şi acte administrative, susceptibile de a putea fi atacate în instanţa de
contencios administrativ.
În practica administrativă se întâlnesc adeseori situaţii în care o autoritate publică fie
refuză nejustificat să răspundă la o cerere , fie întârzie cu răspunsul (tardivitate),
fie nu răspunde de loc (tăcerea administraţiei). Toate aceste cazuri sunt asimilate
actului administrativ, putând fi atacate în instanţa de contencios administrativ.
În identificarea autorităţilor publice competente să emită acte administrative
susceptibile de control în contencios administrativ, trebuie făcută distincţie între
administraţia publică realizată de structuri statale sau locale, conduse sau tutelate de şeful
Statului sau Guvern şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte autorităţi publice

14
cum ar fi: Parlamentul, instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională, Avocatul
Poporului.
Prima evocă un fapt administrativ de sorginte politică (fapt administrativ
politicostatal), cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea
competenţei (fapt administrativ-mijloc).
Mai mult decât atât în jurisprudenţă s-a admis că instanţa este competentă să judece
chiar şi actele emise de unele structuri cu caracter privat care satisfac un interes public,
cum ar fi de pildă, Uniunea Avocaţilor din România.
Este chiar sensul în care actuala lege a contenciosului administrativ, Legea
nr.554/2004 defineşte în art.2 consacrat semnificaţiei unor termeni, noţiunea de
autoritate publică şi anume: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-
teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes
public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul legii, persoanele juridice de drept
privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să
presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Astfel, deşi art.52 alin.1 din Constituţie foloseşte expresia generică de act
administrativ, textul are în vedere de fapt, trei tipuri de acte administrative:
- acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice care realizează
funcţia executivă a statului;
- acte administrative emise de alte autorităţi publice învestite cu
prerogative de putere publică, care realizează o anumită activitate
fundamentală dar în subsidiar acesteia pot desfăşura şi acţiuni de natură
administrativă;
- acte administrative emise de structuri organizatorice cu caracter privat
care sunt asimilate autorităţilor publice deoarece exercită atribuţii de putere
publică, pentru realizarea unui interes public.

6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice

După cum am precizat deja, noţiunea de administraţie publică în sens formal organic,
evocă o serie de autorităţi publice, iar în sens material-funcţional, evocă acte juridice şi
operaţiuni materiale prin care se pune în aplicare legea.
Într-o definiţie globală, administraţia publică reprezintă ansamblul
activităţilor Preşedintelui, Guvernului, autorităţilor administrative autonome
centrale, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz, structurilor
subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la
îndeplinire legile sau, în limitele legii se prestează servicii publice.
Din această definiţie se desprind următoarele trăsături:

15
- este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative pe
care le numim autorităţi ale administraţiei publice;
- este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau după caz, de organizare sau
realizare efectivă a serviciilor publice;
- este o activitate ce se realizează în regim de putere publică, prin intermediul
prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public.
Administraţia publică este o specie a activităţii publice, o formă a vieţii publice.
În prezent, doctrina utilizează noţiunea de executiv pentru a evoca activitatea
publică care nu este nici legiferare şi nici justiţie, realizată de autorităţi cu
caracter constituţional şi cu origine politică , care impulsionează administraţia
formând de fapt conducerea acesteia.
Administraţia publică nu mai este formă de realizare a puterii de stat ca în dreptul
socialist, deoarece nu doar statul este persoană morală de drept public, ci şi unităţile
administrativteritoriale.
Autorităţile care realizează administraţia publică sunt:
- cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul, în frunte cu
primulministru);
- ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate
Guvernului;
- autorităţile administrative autonome (organele centrale de specialitate care nu
sunt în subordinea Guvernului);
- instituţiile bugetare, regiile autonome şi companiile naţionale
subordonate ministerelor;
- instituţiile bugetare, regiile autonome şi companiile naţionale
subordonate organelor centrale autonome;
- prefectul (administraţie de stat în teritoriu);
- serviciile deconcentrate ale ministerelor;
-autorităţiile administrative autonome locale (consiliul judeţean, preşedintele
consiliului judeţean, consiliul local şi primarul);
-instituţiile bugetare şi regiile autonome de interes local subordonate organic
sau funcţional consiliului judeţean sau local.
Potrivit art.116 din Constituţia republicată, ministerele se pot organiza numai în
subordinea Guvernului, iar organele centrale de specialitate se pot organiza: în
subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor ori ca autorităţi
administrative autonome.

16
 Constituţia României nu admite constituirea de “organe administrative nici în
subordinea”, nici pe lângă Preşedintele României.
Subordonarea administrativă în sens organic presupune: dreptul de organizare a
activităţii autorităţii inferioare; dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii; dreptul
de supraveghere generală a activităţii; dreptul de numire a conducătorilor; dreptul de
tragere la răspundere şi dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a
actelor.

GUVERNUL-partea a II-a
Actele Guvernului României. Tipuri de acte
Delegarea legislativă

17
 Forme de raspundere a Guvernului Romaniei

Analiza textului Constituţiei şi a legsilatiei in vigoare ne permite să afirmăm că Guvernul

României are posibilitatea să adopte acte cu caracter juridic (hotărâri şi ordonanţe) şi acte
cu caracter politic (sub diverse denumiri: program de guvernare, rapoarte şi declaraţii
politice)1.
În conformitate cu art. 108 alin. (1) din legea fundamentală „Guvernul adoptă hotărâri şi
ordonanţe”. Actele specifice activităţii Guvernului sunt hotărârile, prin care acesta pune
în executare legile adoptate de Parlament2.
Potrivit art.108 din Constituţia republicată: “(1) Guvernul adoptă hotărâri şi
ordonanţe. (2). Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3).Ordonanţele se
emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de
aceasta. (4). Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-
ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se
publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a
ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.”
Conform Codului administrative roman, resp art. 37 si urmatoarele din acet act
normativ :
În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi
speciale de abilitare, în condiţiile art. 115 alin. (1) - (3) din Constituţie. În situaţii
extraordinare se adoptă ordonanţe de urgenţă, în condiţiile art. 115 alin. (4) - (6) din
Constituţie
Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de asemenea,
pot propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de iniţiativă
legislativă al acestuia. Metodologia de elaborare şi înaintare la Guvern a acestor proiecte
de acte normative se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în temeiul legii.
În cazul încetării mandatului sau, în condiţiile prevăzute de Constituţie, până la
depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să emită
numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor
publice, fără a promova politici noi. În această perioadă, Guvernul nu poate să emită
ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă şi nu poate iniţia proiecte de lege3.

1
A se vedea A. Iorgovan, op. cit., p. 402 şi F. Coman-Kund, L. Coman-Kund, op. cit., p. 189 şi urm.
2
D. Brezoianu, op. cit., p. 332.
3
Art 37 Codul administrativ al Romaniei.

18
 O analiză a celor două tipuri de acte ale Guvernului presupune delimitarea
acestora, ca acte juridice având o natură juridică diferită4.
Astfel, în ce priveşte hotărârile Guvernului, în doctrina administrativă este unanim admis
că, acestea sunt acte administrative normative sau acte administrative individuale,
reprezentând expresia unei competenţe originare a Guvernului, prevăzută de Constituţie,
tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive.
De exemplu, hotărârile cu caracter individual, aşa cum rezultă din denumirea lor, se
referă la soluţionarea, în baza legii (inclusiv a Constituţiei), a unei probleme stricte,
individuale. De exemplu, hotărârea de numire într-o funcţie (de consul general5, de prefect
într-un judeţ6 - numirea prefecţilor fiind o atribuţie a Guvernului conform art. 123 alin. (1)
din Legea fundamentală, sau o hotărâre a Guvernului prin care se dă în administrare un
bun proprietate publică a statului7 .
Hotărârea Guvernului intervine atunci când, în mod natural, executarea unor prevederi din
lege “presupune stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure corecta
aplicare a acestora.”
Hotărârea reprezintă prin excelenţă, actul prin care Guvernul îşi realizează rolul de
exercitare a conducerii generale a administraţiei publice, reglementând relaţii
sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate
de lege.
Deci, hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii, fiind secundum legem şi urmărind
organizarea executării şi executarea în concret a legii, sau într-o formulă mai sintetică,
punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor. Uneori necesitatea adoptării
unei hotărâri a Guvernului este expres prevăzută în dispoziţiile legii, alteori ea se
subînţelege.
Atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau chiar Constituţia sau adaugă la
dispoziţiile legii, ea poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ în temeiul
art.52 din Constituţia republicată şi a dispoziţiilor legii speciale în materie, Legea
nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
In ceea ce priveste modul de adoptare al Hotararilor de Guvern , conform art. 38 alin 1 din
Codul administrativ “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii
membrilor săi. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se
4
Dana Tofan op cit , 2008, pp 84.
5
De exemplu, H.G. nr. 212/2014 privind numirea unui consul general, publicată în M. Of. nr. 219/2014.
6
A se vedea, ca exemplu, H.G. nr. 204/2014 privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a funcţiei publice
de prefect al judeţului Argeş de către domnul Oprescu Mihail Adrian, publicată în M. Of. nr. 207/2014.
7
A se vedea V. Vedinaş, op. cit., p. 384, nota 4 de la subsol; ca exemplu, H.G. nr. 229/2014 privind înscrierea în inventarul centralizat
al bunurilor din domeniul public al statului şi darea în administrarea Consiliului Local al Municipiului Brad, judeţul Hunedoara, a unui
imobil aflat în proprietatea publică a statului, publicată în M. Of. nr. 230/2014. , apud Madalina Elena Mihailescu, Caiet de seminarii,...,op
cit 2016, pp.

19
realizează consensul, hotărăşte prim-ministrul. Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul
documentelor şi al altor măsuri adoptate de Guvern”.
Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia puneriilor în executare şi se publică în
Monitorul Oficial al României.
Regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului, rezultă atât din art.108 din
Constituţia republicată, mai sus menţionat, cât şi din noul conţinut al art.115, consacrat
instituţiei delegării legislative.
Instituţia delegării legislative rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului, ca în
anumite limite şi cu respectarea unor condiţii, să adopte ordonanţe, acte ce conţin
norme cu putere de lege.
Dacă în primii ani după adoptarea Constituţiei, analiza acestei instituţii s-a aflat în mică
măsură în atenţia doctrinei, în practica statală fiind rareori utilizată, în ultimul deceniu,
mai ales după 1997, doctrina a început să acorde atenţie sporită acestei instituţii, ce tinde
să se îndepărteze tot mai mult de litera şi spiritul Constituţiei. Este motivul pentru care,
într-o încercare de clarificare a regimului juridic aplicabil ordonanţelor, cu ocazia
revizuirii din octombrie 2003, s-a intervenit substanţial, pe fondul acestor dispoziţii
constituţionale.
Datorită acestui aspect, pe de-o parte, şi în raport cu o bogată doctrină, rezultat al unei
practici excesive în aplicarea acestei instituţii, pe de altă parte, din considerente didactice,
vom începe analiza pornind de la dispoziţiile iniţiale în materie.
Astfel, potrivit art.114 din Constituţia din 1991: “(1).Parlamentul poate adopta o lege
specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice. (2). Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul
şi data până la care se pot emite ordonanţe. (3). Dacă legea de abilitare o cere,
ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la
împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor
ordonanţei. (4). În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă.
Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. (5). Aprobarea sau
respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale
căror efecte au încetat potrivit alineatului 3.”
Din analiza acestor prevederi, rezultă că, ordonanţele Guvernului pot fi de două feluri:
simple şi de urgenţă.
Ordonanţele simple sau legale se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare care
conţine două elemente obligatorii şi un element facultativ.

20
 Cele două categorii de dispoziţii obligatorii privesc perioada de abilitare şi domeniile în
care se pot adopta ordonanţele, domenii care nu pot intra în sfera legii organice, domenii
identificate prin eliminare, sfera legilor organice fiind expres şi limitativ prevăzută în
art.73 alin.(3) din Constituţia republicată. Elementul facultativ lăsat la libera apreciere a
parlamentarilor se referă la supunerea acestora, spre aprobare Parlamentului.
Deşi, norma constituţională nu conţine vreo precizare expresă în acest sens, în practica de
stat s-a format regula abilitării Guvernului, pe perioada vacanţei parlamentare. Nimic nu
opreşte însă, ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să adopte ordonanţe şi în timpul
sesiunilor sale.
La o sesizare a Curţii Constituţionale din anul 2011, aceasta a răspuns că
”Exigenţele constituţionale în abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe în condiţiile art.
115 alin. (1)÷(3) din Constituţie sunt următoarele: existenţa unei legi de abilitare din
partea Parlamentului, reglementările din ordonanţe să nu privească domeniul legilor
organice, ci numai domeniul legilor ordinare, pe care le pot modifica sau abroga;
abilitarea de a emite ordonanţe nu poate fi decât temporară”8;
b) trebuie să se înscrie numai în domeniul/domeniile şi până la data precizate
obligatoriu în legea de abilitare [a se vedea art. 115 alin. (2) din Constituţie];
c) de regulă, nu se cere a fi aprobate de Parlament; excepţiile sunt precizate
prin legea de abilitare dacă aceasta cuprinde în mod expres o astfel de cerinţă; aprobarea
acestora trebuie să intervină, cel mai târziu, la termenul maxim prevăzut de legea de
abilitare, altfel „ (...) ele devin caduce şi încetează de drept să mai producă efecte juridice
de la data la cere încetează delegarea legislativă”9;
d) trebuie publicate în Monitorul Oficial;
e) data de la care intră în vigoare este precizată în textul ordonanţei;
f) prin ele se poate modifica sau completa orice lege ordinară 10, se poate
modifica şi/sau completa orice ordonanţă simplă sau ordonanţă de urgenţă 11 sau se poate
abroga orice ordonanţă simplă;
În varianta iniţială a Constituţiei, ordonanţele de urgenţă sau constituţionale trebuiau
adoptate doar în cazuri excepţionale şi intrau în vigoare numai după depunerea lor spre
aprobare la Parlament, iar dacă acesta nu se afla în sesiune, trebuia convocat în mod
obligatoriu.

8
T. Toader, op. cit., p. 241.
9
I. Vida, op. cit., p. 102.
10
Un exemplu din care rezultă modificarea unei legi: O.G. nr. 15/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 202/2006
privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, publicată în M. Of. nr. 630/2014.
11
Un exemplu, O.G. nr. 23/2012 pentru modificarea şi completarea O.U.G. 90/2008 privind auditul statutar al situaţiilor
financiare anuale şi al situaţiilor financiare anuale consolidate şi a O.G. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză
contabilă şi a contabililor autorizaţi, publicată în M. Of. nr. 624/2012.

21
Aceasta deoarece, ordonanţele, atât cele simple, cât şi cele de urgenţă, fiind acte
normative, acte ce conţin norme juridice cu putere de lege, îşi produc efecte din momentul
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în dispoziţiile finale.
Spre deosebire de ordonanţele simple care se supun aprobării Parlamentului, numai dacă
legea de abilitare o cere, ordonanţele de urgenţă se supun toate, fără excepţie aprobării
forului legislativ, situaţie rămasă neschimbată şi în urma revizuirii.
În urma dezbaterii, Parlamentul poate adopta o lege de aprobare a ordonanţei în forma
iniţială (situaţia cea mai convenabilă sub aspectul efectelor juridice dar şi cea mai rar
întâlnită în practică), o lege de aprobare cu modificări şi completări a ordonanţei (situaţia
cea mai frecvent întâlnită în practică) sau o lege de respingere a ordonanţei (practică
intensificată mai ales, în ultimii ani).
O problemă controversată, care a dus la conturarea a două poziţii fundamental opuse în
rândul autorilor de drept public privea posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în
materia legii organice. După cum vom vedea, această problemă a fost rezolvată ca urmare
a revizuirii.
Pe scurt, în absenţa unor precizări exprese, printr-o interpretare per a contrario a
dispoziţiilor art.114 alin.(4) din Constituţia din 1991, o parte a specialiştilor s-a pronunţat
în favoarea admiterii acestei posibilităţi, încurajată fiind în timp şi de poziţia adoptată de
Curtea Constituţională care a admis o practică, devenită curentă în această direcţie.
Au existat însă şi autori care s-au menţinut constant pe poziţia respingerii posibilităţii de
adoptare a ordonanţelor de urgenţă în materia legii organice, în pofida evoluţiei în sens
contrar a practicii guvernamentale, invocând în special, argumente procedurale.
Atât legea de abilitare, cât şi legile de aprobare sau de respingere a ordonanţelor sunt
legi ordinare, nefiind expres menţionate nici în norma constituţională care enumără
domeniile legii organice şi nici calificate ca atare. Astfel fiind s-a ridicat întrebarea: cum
va vota Parlamentul, o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă ? S-a ajuns în timp,
numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în domenii ale legii organice crescând
vertiginos, la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor, cu votul
necesar legilor organice, fiind lărgită astfel sfera acestora, prin încălcarea prevederilor
constituţionale.
Faţă de problemele apărute în practica de stat, începând cu anul 1997, ca urmare a
excesului de ordonanţe simple şi de urgenţă, iată acum modificările şi completările aduse
instituţiei delegării legislative, prin legea de revizuire a Constituţiei, în anul 2003. O
atenţie specială este acordată ordonanţelor de urgenţă.
Astfel, dacă primele trei alineate au rămas neschimbate, alineatul (4) al art.115 din
Constituţia republicată are în prezent următorul cuprins:

22
 “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul
acestora.”
Într-o interpretare sintetică, observăm că, formularea iniţială “cazuri excepţionale” a fost
înlocuită cu sintagma situaţii extraordinare, tot un concept juridic nedeterminat, a cărui
interpretare este lăsată în continuare la discreţia Guvernului. Însă, spre deosebire de
varianta iniţială, prin actuala dispoziţie constituţională se încearcă clarificarea acestui
concept, precizându-se că, “reglementarea nu poate fi amânată ”. Fireşte că, fiind vorba
despre situaţii extraordinare, reglementarea lor este şi urgentă, ea urmând să intervină
imediat, şi deci neputând să fie amânată, dar această condiţie rezultă din caracterul
de urgenţă al acestor ordonanţe, stabilit chiar prin denumirea lor. Nimeni nu contestă
la ora actuală, acest caracter, ca o a doua condiţie de adoptare a acestui tip de ordonanţe,
Curtea Constituţională emiţând şi decizii în acest sens, cu privire la existenţa celor două
condiţii.
Or, în noua configuraţie constituţională se defineşte de fapt, sensul noţiunii de urgenţă, pe
care nimeni nu-l contestă, dar pe care nici Guvernul nu-l respecta decât rareori, atunci
când recurgea la adoptarea de ordonanţe de urgenţă12.
Un al doilea element de “noutate” priveşte “obligativitatea motivării urgenţei în cuprinsul
acestora.” Or, dintotdeauna a existat necesitatea motivării actelor normative, sub forma
unor expuneri de motive, în cazul legilor şi a unor note de fundamentare, în cazul
ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. Evident că, pentru ordonanţele de urgenţă a fost
dintotdeauna necesară motivarea urgenţei, aspect subliniat şi prin numeroase decizii ale
Curţii Constituţionale.
Prin noua configuraţie constituţională au fost modificate şi completate şi dispoziţiile
iniţiale privitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului, a acestui tip de ordonanţe.
Astfel, potrivit alin.(5) nou introdus al art.115 din Constituţia republicată:
“Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în
mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, trimitere. Dacă în termen de cel

12
Situaţia extraordinară, menţionată în textul constituţional, nu este explicitată, rămânând la latitudinea Guvernului să o
identifice şi să ia măsurile necesare. Din literatura de specialitate şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale se aduc câteva
explicaţii:
- reprezintă „o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau aşteptările obişnuite, de
natură să întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând, din acest
motiv şi în lipsa altor mijloace constituţionale imediate, măsuri urgente pentru înlătrarea sau
prevenirea pericolului, aplicabile de îndată, măcar parţial”;

23
 mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei,
aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de
asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura
legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).”
În plus, se admite expres posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii
organice, stabilindu-se ca acestea să fie aprobate cu majoritatea prevăzută de Constituţie
pentru adoptarea legilor organice, lărgindu-se astfel sfera legilor organice, cu legile de
aprobare sau de respingere (subl.ns.) a ordonanţelor de urgenţă ce cuprind norme de
natura legii organice. Această posibilitate este limitată însă prin noul alin. (6) al art.115:
“Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot
afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.13”
Deşi de apreciat dorinţa de a se limita expres sfera de acţiune a Guvernului, prin
ordonanţe de urgenţă, în anumite domenii, care datorită importanţei lor pentru cetăţeni, se
doreşte a fi lăsate exclusiv la dispoziţia forului legiuitor, credem că, formularea propusă
are un caracter mult prea general, respectarea ei fiind lăsată din nou la libera apreciere a
Guvernului, care va dispune în acest sens de o largă putere discreţionară. O asemenea
dispoziţie, în opinia noastră, are exclusiv meritul de a putea constitui un fundament
constituţional serios în cazul sesizării Curţii Constituţionale, cu excepţia de
neconstituţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă, care îi încalcă conţinutul.
Vechiul alineat (5) al art.114 este reformulat, doar sub aspectul formei şi nu al fondului,
devenind alin.(7) al art.115 în Constituţia republicată.
“Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege
în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3.”
În plus, a fost introdus un nou alineat, al optulea al art.115, având următorul cuprins:
“Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile
necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.”
13
In conformitate cu dispoziţiile constituţionale menţionate la art. 115, se pot preciza următoarele:
a) Guvernul poate adopta o ordonanţă de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ:
- existenţa unei situaţii extraordinare;
- reglementarea acesteia să nu poată fi amânată;
- urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei;
b) ordonanţele de urgenţă:
- nu se pot adopta în domeniul domeniul legilor constituţionale;
- nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
drepturile electorale;
- nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică,

24
O asemenea dispoziţie a deschis în opinia noastră o adevărată “cutie a Pandorei”, ştiut
fiind faptul că problemele cele mai mari ridicate în practică au fost şi sunt legate de
regulă, de efectele juridice pe care ordonanţele le produc din chiar momentul publicării
în Monitorul Oficial.
Noua dispoziţie conţinută în teza finală a art.126 alin.(6) din Constituţia republicată care
prevede competenţa “instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona cererile
persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe
declarate neconstituţionale”, va rezolva situaţii concrete, dar nu poate contribui decisiv la
schimbarea opticii în aplicarea instituţiei delegării legislative.

II. Raporturile Parlamentului cu Guvernul României şi exercitarea controlului

parlamentar asupra activităţii Guvernului
Pentru controlul parlamentar asupra activităţii Guvernului, Constituţia a prevăzut câteva
modalităţi sau instrumente. O primă categorie, constituită din cele mai frecvent utilizate,
cuprinde: informările; întrebările şi interpelările; moţiunea simplă şi anchetele
parlamentare (toate fiind şi forme ale răspunderii politice a Guvernului), pe care le
prezentăm imediat mai jos. O a doua categorie de modalităţi cuprinde moţiunea de
cenzură, cea mai severă formă de control parlamentar şi de răspundere politică, pentru
care s-a repartizat ceva mai departe un punct special.
Potrivit art.111 din Constituţia republicată consacrat informării Parlamentului:
“(1).Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute
de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul
preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea
prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea
informării este obligatorie. (2). Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.
Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.”

Potrivit art.112 din Constituţia republicată, astfel cum acesta a fost modificat şi completat,
inclusiv sub aspectul titlului marginal, fiind vorba în prezent de controlul parlamentar
prin întrebări, interpelări şi moţiuni simple, ce a completat vechea formulare referitoare
doar la întrebări şi interpelări :
“(1).Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de
regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. (2). Camera Deputaţilor sau
Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o

25
 problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a
făcut obiectul unei interpelări.”
Regulamentele Camerelor, înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde dacă un
fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei, actele şi informaţiile solicitate sau,
după caz, dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o problemă anume. Prin interpelare se
înţelege în principiu, o cerere adresată Guvernului, prin care se solicită explicaţii asupra
politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi externe.
Întrebările pot fi scrise şi orale, iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul urmează
a fi dat în scris şi întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei.
Câteva elementele procedurale cuprinse în Regulamentele Camerelor:
- din două în două săptămâni, deputaţii respeciv senatori pot adresa întrebări orale
membrilor Guvernului;
- fiecare întrebare trebuie să aibă un singur autor; ele pot fi adresate în scris sau oral,
la care se solicită răspuns oral, răspuns scris sau răspuns scris şi oral;
- Preşedintele Camerei are dreptul să nu admită anumite întrebări (de exemplu, care
privesc probleme de interes personal sau particular; privesc activitatea unor persoane care
nu îndeplinesc funcţii publice etc).
Exemplu de întrebare: După ani de criză economică, la nivelul ţări noastre erau
înregistraţi în luna octombrie, peste 460.000 de şomeri, iar rata şomajului a crescut uşor
faţă de anul precedent. Una din măsurile necesare pentru reducerea numărului de şomeri
este promovarea antreprenoriatului. (...) vă rog să-mi comunicaţi care este strategia
ministerului în privinţa promovării şi dezvoltării unor programe de consiliere în domeniul
antreprenoriatului pentru persoanele fără un loc de muncă (întrebarea nr. 5892A din
Camera Deputaţilor din data 17-12-2014).14
Procedurile specifice interpelării sunt cuprinse tot în cele două Regulamente şi
prevăd, în sumar:
- interpelările se fac în scris, de către unul sau mai mulţi deputaţi respectiv senatori
sau de un grup parlamentar, precizându-se obiectul acestora, fără nici o altă dezvoltare;
- se prezintă în şedinţa publică destinată dezbaterii interpelărilor după care
Preşedintele Camerei repectiv al Senatului le transmite primului-ministru;
- Guvernul şi fiecare membru al său (sau secretarii de stat desemnaţi de aceştia) au
obligaţia să participe la şedinţa consacrată răspunsurilor la interpelări;

14
http://www.cdep.ro/pls/parlam/interpelari2014.lista?tip A. Este un instantaneu al paginii, aşa cum arăta ea în 29 Mar 2015 00:27:19 GMT,
consultat mai 2015. Apud Madalina Mihailescu, op cit, 2016.

26
- după citirea interpelării şi prezentarea ei mai detaliat, se dau răspunsurile care pot fi
urmate de replici şi intervenţii ale altor parlamentari; răspunsurile la interpelările adresate
Guvernului se prezintă de primul-ministru sau de reprezentantul acestuia;
- la final se poate să se adopte o moţiune (simplă) prin care să îşi exprime poziţia cu
privire la problema ce a făcut obiectul interpelării15.

Prin legea de revizuire a fost consacrată expres, o practică parlamentară, uzitată constant
de către opoziţie, ca mijloc democratic de “luptă”, adică moţiunea simplă, iniţiată numai
de deputaţi sau de senatori, finalizată prin vot.
Următorul articol din Constituţie din capitolul consacrat raporturilor Parlamentului cu
Guvernul reglementează forma cea mai gravă de sancţiune care intervine în cazul
răspunderii politice a Guvernului şi anume, demiterea prin retragerea încrederii
acordate de către Parlament, prin procedura moţiunii de cenzură, instituţie tradiţională a
dreptului public modern.
Guvernul ca organ rezultat din jocul politic, “răspunde politic numai în faţa
Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde
politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
”, potrivit art.109 alin.(1) din Constituţia republicată.
Moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere, întrucât prin adoptarea ei,
Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură. Mandatul de încredere,
singurul pe temeiul căruia Guvernul poate funcţiona în mod normal, constituie esenţa
raporturilor dintre Parlament şi Guvern, din care rezultă autonomia, expresie a
principiului separaţiei dintre puterea legislativă şi cea executivă şi colaborarea lor,
îndeplinirea rolului constituţional ce revine fiecăreia dintre cele două autorităţi publice.
Potrivit art.113 din Constituţia republicată:“(1). Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. (2). Moţiunea de cenzură poate fi
iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se
comunică Guvernului la data depunerii. (3). Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile
de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. (4). Dacă
moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot
iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care
Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114.”
Rezultă că, moţiunea de cenzură cuprinde trei momente esenţiale: iniţierea, dezbaterea şi
supunerea la vot.

15
Madalina Mihailescu, op cit, 2016, pp….

27
Ca o condiţie obligatorie de validitate, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin
o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Pentru a se putea verifica
îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca numele şi prenumele semnatarilor să fie
însoţite de calitatea de deputat sau de senator, grupul parlamentar de care aparţin şi de
semnătură.
Moţiunea de cenzură se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere şi se
comunică Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care a fost
depusă, pentru ca acesta, cunoscându-i conţinutul să se poată apăra.
Convocarea are loc în maxim 5 zile, la şedinţa comună a celor două Camere fiind
prezentat textul moţiunii de cenzură. Dezbaterea propriu-zisă are loc în maxim trei zile de
la prezentare, ocazie cu care se dă cuvântul primului-ministru sau unui alt ministru
desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului. Moţiunea de cenzură se adoptă
cu votul majorităţii parlamentarilor, prin vot secret cu bile. Este o soluţie simetrică cu
cea privitoare la acordarea votului de încredere unui anumit Cabinet, realizată tot în
şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii parlamentarilor.
Dacă moţiunea de cenzură este admisă se ia act de aceasta, printr-o hotărâre a
Parlamentului, semnată de Preşedinţii celor două Camere, hotărâre care se înaintează
Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de formare a unui nou Guvern.
Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, echipa guvernamentală
anterioară, a Guvernului demisionar, va răspunde potrivit art.110 alin.(4) din
Constituţie, de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice.
Dacă moţiunea de cenzură este respinsă, cei care au iniţiat-o nu mai pot depune o alta
în aceeaşi sesiune, excepţie făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului.
Raporturile politice dintre Parlament şi Guvern şi implicit, răspunderea politică a acestuia
din urmă au conotaţii speciale în cazul acestei proceduri.
Potrivit art.114 din Constituţia republicată, astfel cum acesta a fost completat:
“(1).Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege. (2). Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de
3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului
de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113. (3). Dacă Guvernul nu a fost demis
potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu
amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau
a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. (4). În cazul în care
Preşedintele României cere reexaminare legii adoptate potrivit alineatului (3),
dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere.

28
Cu alte cuvinte, dacă în termen de 3 zile se introduce o moţiune de cenzură, iar ulterior
aceasta este adoptată, Guvernul va deveni demisionar. Dacă nu se depune moţiunea de
cenzură sau dacă deşi introdusă, ea este respinsă la vot, proiectul de lege prezentat,
(modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, potrivit
completării aduse prin legea de revizuire din 2003 – subl.ns.) se consideră adoptat iar
programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern16.

Practica : Exemple de Guverne romanesti care nu au trecut de motiunea de cenzura :

A. Guvernul Boc
B. Guvernul Grindeanu
C. Guvernul Ungureanu
D. Guvernul Tudose
E. Guvernul Dancila

Anexez aici cateva modele de interpelari si intrebari model- anul 2020

1. http://www.cdep.ro/interpel/2020/i2576B.pdf- Interpelare defrisare

2. http://www.cdep.ro/interpel/2020/i2580B.pdf- Interpelare referitoare la tigarile
electronice
3. http://www.cdep.ro/interpel/2020/i2582B.pdf- Interpelare referitoare la situatia
invatamantului romanesc

1. http://www.cdep.ro/interpel/2020/r9670A.pdf -Intrebare privind delincventa juvenila

2. http://www.cdep.ro/interpel/2020/r9676A.pdf- Intrebare referitoare la restituirea taxelor
auto

Curs Drept administrativ I. Parte generala

ATRIBUTIILE, ACTELE, ALEGEREA SI MANDATUL PRESEDINTELUI
ROMANIEI

16
Dana Tofan, op cit , pp 88-91.

29
1. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României

Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe
plan intern şi extern); atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului; atribuţii de
apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice.
Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate
în raporturile cu Parlamentul; atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul; atribuţii
exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice, în realizarea unor
servicii publice naţionale; atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională;
atribuţii în raporturile cu poporul.
Din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite, curente activităţii de stat
(cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale, în
domeniul apărării etc., mult mai rar întâlnite).
Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau
restricţii şi atribuţii condiţionate de termene, propuneri etc.
Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează
prin decrete; atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se
realizează prin acte exclusiv politice.
Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii
privind legiferarea, atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice,
atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice, atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice,
atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii.
Pe baza analizei acestor categorii, unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror
exerciţiu depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui, fiind vorba despre puterea sa
discreţionară, şi respectiv, alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate, cum ar
fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament17.

Atributii propriu-zise , in raport cu cele 3 puteri in stat:

 Atribuţiile Preşedintelui în raport cu Parlamentul

- a) Convocarea Parlamentul nou ales. Prima întrunire a Parlamentului nou ales este
reglementată prin art. 63 alin. (3) din Constituţie şi are loc în maxim 20 de zile de la
data stabilită pentru alegerile parlamentare, convocarea celor două Camere fiind una
din prerogativele Preşedintelui prevăzute în Constituţie, „o obligaţie imperativă a
17
Dana Apostol Tofan , Suport de curs pentru ID/IFR, Galati, Universitatea Dunarea de Jos, Galati, pp 52.

30
 Preşedintelui României, a cărei încălcare atrage sancţiunile aplicabile în cazul
nerespectării Constituţiei”18.
- b) Preşedintele poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiuni
extraordinare. Cererea cu privire la o astfel de întrunire este înaintată de Preşedinte,
dar convocarea propriu-zisă în sesiune se face de preşedinţii Camerelor, în
conformitate cu prevederile art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Aprecierea cu privire
la necesitatea de a înainta o astfel de cerere este la latitudinea Preşedintelui şi poate fi
determinată de probleme considerate de el ca deosebite, dar şi de una din situaţiile
expres prevăzute de Constituţie
c) Promulgarea legilor. Şeful unui stat, fie monarh constituţional, fie preşedinte de
republică, are dreptul de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie,
obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor 19. În acest context, în
virtutea preorgativei date de Constituţie (art. 77), Preşedintele României promulgă legile
(având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii) şi semnează legile în vederea
publicării în Monitorul Oficial20 (n.a.- semnează decretul de promulgare).
Câteva precizări:
- promulgarea se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire [art. 77 alin. (1) din
Constituţie], cerinţă care exprimă o obligaţie constituţională neinterpretabilă pentru
Preşedinte, cu excepţia în care Preşedintele cere reexaminarea în Parlament sau sesisează
Curtea Constituţională;
- în cazuri deosebite, în baza prevederilor constituţionale [art. 77alin. (2) şi (3)],
Preşedintele poate cere Parlamentului (ca formă, printr-un mesaj), o singură dată,
reexaminarea legii, iar în această ultimă situaţie termenul de promulgare al legilor se
înjumătăţeşte, fiind de 10 zile. ( de ex atunci cand Presedintele sesizeaza Curtea
Constitutionala cu privire la problemele de neconstitutionalitate ale unui act normativ
sau atunci cand trimite legile inapoi , spre a fi re-discutate de Parlament, pentru
probleme de fond sau de forma).
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a
confirmat constituţionalitatea.”

d) Adresarea de mesaje. Din punct de vedere constituţional, Preşedintele se întâlneşte cu

două situaţii distincte în ceea ce priveşte comunicarea cu Parlamentul: adresarea de

18
Ioan Vida, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op cit, 2008, p. 619.
19
A se vedea D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p. 144 şi urm.
20
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op cit, 2009, p. 250.

31
mesaje în situaţii normale sau mesaje facultative şi mesaje adresate în cazuri de excepţie
sau mesaje obligatorii.
O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către
Preşedintele României se regăseşte şi în art.92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării,
ce dispune în alin.(3) că, măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării,
luate de Preşedintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, de
către acesta, printr-un mesaj.
Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale, în absenţa unui cadru legislativ
adecvat, în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului, la forma de
adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit, efectele mesajului.
În ce priveşte primul aspect s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul
mesajului este relativ determinată, fiind lăsată la libera apreciere a Preşedintelui, care
poate decide asupra conţinutului acestuia. Este vorba despre o veritabilă putere
discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului, care
urmează să fie prezentat Parlamentului21.
Sub aspectul formei de adresare a mesajului, nici Constituţia şi nici vreun alt text legal
nu conţin vreo precizare, putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume:
prezentarea directă de către Preşedinte, citirea mesajului de către un consilier
prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice.
Faţă de conţinutul art.88, legat de regimul juridic şi efectele mesajului, în practica
parlamentară şi implicit, în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a
acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior.
Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui, fără a se distinge dacă
este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art.88 sau în condiţiile art.92 alin.(3) este
cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a
“primi mesajul Preşedintelui României”, potrivit art.65 alin.(2) litera a) din Constituţia
republicată. Mesajul poate constitui deci, o atenţionare oficială a Parlamentului, un motiv
de reflecţie şi de meditaţie, fără a fi absolut necesară o dezbatere ulterioară, cu sau fără
participarea Preşedintelui.
Sub acest aspect, la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere, în condiţiile art.144 litera
b) din Constituţia din 1991, Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu
privire la conţinutul art.7 alin.(1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două
Camere, potrivit căruia “prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se
înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”.

21
Dana Tofan, suport de curs, op cit, …pp 53.

32
Este important de retinut ca mesajul Presedintelui Romaniei nu este un act
administrativ, asemenea decretelor emise de acesta si, ca atare, are doar un rol
informativ si nu produce efecte juridice.

e) Dizolvarea Parlamentului reglementată expres în art. 89 din Constituţie, poate să

intervină doar în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai
puţin de şase condiţii, aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat.
Astfel, din conţinutul prevederii constituţionale, rezultă că, dizolvarea Parlamentului este
o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui, “după consultarea preşedinţilor celor două
Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi
numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ”.
În plus, “în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată şi el “nu poate fi
dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul
stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă22.”
f) Declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. De regulă, într-o primă
fază, Parlamentul aprobă şi după aceea Preşedintele declară una din cele două tipuri de
mobilizare (partea întâi a alin. (2) de la art. 92). Pentru a se lua o hotărâre de o asemenea
importanţă este necesară o dezbatere cu factorii decidenţi ai ţării într-o şedinţă a CSAT
(componenţa lui este stabilită prin Legea 415/2002 23). Hotărârea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, semnată de preşedintele acestuia, va fi prezentată Parlamentului, care va
analiza oportunitatea şi necesitatea unei astfel de măsuri şi va lua hotărârea, ca factor
decident, de aprobare sau respingere a propunerii Preşedintelui ţării. Abia după aceea, în
cazul aprobării din partea Parlamentului, Preşedintele va fi îndreptăţit să declare
mobilizarea.

●Atribuţiile Preşedintelui în raport cu Guvernul

22
A se vedea D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p. 146 şi urm
23
Componenţa CSAT este stabilită prin art. 5 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea CSAT,
publicată in M. Of. nr. 494/2002, cu modifcările ulterioare (u.m. OUG 224/2008, publicată în M.Of. nr. 899/2008, care
includea preşedintele Senatului în calitate de vicepreşedinte alături de primul–ministru; dar Legea privind aprobarea OUG
nr. 224/2008, a fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1008/2009): Preşedintele în
calitate de preşedinte al CSAT, primul-ministru în calitate de vicepreşedinte, ministrul apărării naţionale, ministrul de
interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice,
directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi
consilierul prezidenţial pentru securitate. La solicitarea Preşedintelui României, se analizează şi se propun măsuri pentru:
1. instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi; 2. declararea mobilizării parţiale
sau generale a forţelor armate; 3. respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva ţării; 4. declararea stării de război şi
încetarea sa; 5. iniţierea, suspendarea sau încetarea acţiunilor militare.

33
- a) Desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru. Această desemnare se
face în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament sau, dacă
nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament [a se vedea art.
103 alin. (1) din Constituţie]. „În situaţia existenţei unui partid majoritar, problema
desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru este relativ simplă” 24 – cel propus
de acest partid (de regulă preşedintele partidului); în celelate cazuri practica din ultimii
25 de ani a demonstrat necesitatea unor consultări între partide, a compromisului
politic, a voinţei politice pentru a se trece la etapele următoare (solicitarea votului de
încredere, obţinerea votului de încredere şi numirea Guvernului) şi intrarea în
normalitate.
b) Numirea Guvernului. Este ultima etapă în formarea unui Guvern, sarcina revenindu-i
tot Preşedintelui care, numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de
Parlament [art. 85 alin. (1) din Constituţie]. Conform prevederii constituţionale din art.
103 alin. (2) şi (3), în şedinţa comună a celor două Camere se dezbate atât programul cât
şi lista Guvernului, ambele transmise – în termenul de 10 zile de la desemnare - de
candidatul nominalizat de Preşedinte. Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul
de încredere se va comunica Preşedintelui României care va emite decretul de numire a
noului Cabinet, acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul
Oficial25.
c)Tot în raporturile cu Guvernul, Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în sarcina
Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, în caz de vacanţă a
postului sau de remaniere guvernamentală, la propunerea primului-ministru [art.85 alin.
(2) şi (3) din Constituţie], consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de
importanţă deosebită (art.86 din Constituţie) şi participarea la şedinţele Guvernului
(art.87 din Constituţie).
-
e) Participarea la şedinţele Guvernului. Drin prevederile art. 87 din Constituţie se disting
următoarele aspecte:
- Preşedintele are posibilitatea de a lua parte la unele şedinţe de Guvern, fără să facă în
prealabil o solicitare în acest sens. Se apreciază că „participarea trebuie anunţată. La fel,
trebuie anunţate şi persoanele împreună cu care doreşte să participe”26;
Conform art 87 alin 1 din Constitutia Romaniei, Președintele României poate lua parte la
ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica
externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte
24
D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p. 201./Idem
25
D. Apostol Tofan, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2008, p. 963.
26
Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 815.

34
situații. Atunci cand participa la astfel de sedintel, el le prezideaza. ( alin 2, art 87
Constitutie).

●Atribuţiile Preşedintelui în raport cu justiţia şi Curtea Constituţională

a) Numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor definitivi. Potrivit

alin. (1) art. 134 din Constituţie, Preşedintelui ţării îi revine atribuţia
de numire în funcţie a judecătorilor şi procurorilor (cu excepţia celor
stagiari-pe care ii numeste CSM), în condiţiile legii şi condiţionat de
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii – CSM. Este o
atribuţie constituţională însă trebuie exercitată „în condiţiile legii”.
Explicitarea modului în care se va proceda se regăseşte în acest caz la
art. 31 din Legea 303/200427 unde, în afară de competenţa legală de
numire, se prevede şi posibilitatea ca Preşedintele să poată refuza
numirea propusă de CSM. Numirea pe post a magistratilor-
judectatori si procurori –le confera acestora inamovibilitate
(stabilitatea pe postul obtinut in urma examenului de definitivat),
ceea ce presupune ca acestia sa nu poata fi transferati , delegati si nici
macar promovati fara acceptul prealabil al acestora.
b) Preşedintele poate participa la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii. Deşi nu
este membru de drept (cum ar fi în cazul CSAT) sau nu-i este recunoscută nicio funcţie
specifică (cum ar fi în cazul executivului), participarea la lucrările CSM este prevăzută la
art. 133 alin. (6) din Constituţie iar Preşedintele poate alege lucrările la care este oportună
prezenţa sa. În astfel de cazuri, în conformitate şi cu prevederile art. 26 din Legea
317/2004 el va prezida onorific lucrările si ca atare, Preşedintele României prezidează,
fără drept de vot, lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.
Faptul că nu are drept de vot este explicat prin acea că, “în caz contrar ar răspunde solidar
cu membrii CSM”28.
c) Acordarea graţierii. La art. 94 din Constituţie, printre alte atribuţii, Preşedintele acordă
graţierea individuală, aceasta fiind măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total
sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una
mai uşoară29. Potrivt art. 2 din Legea nr. 546/2002, graţierea poate fi acordată individual
27
Legea nr. 303/2004 privind statutul judEcătorilor şi procurorilor, republicată în M. Of. nr. 826/2005, cu modificările
ulterioare (u.m. Legea 138/2014, publicată în M. Of. nr. 753/2014).
28
V. M. Ciobanu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 1264.
29
Ccoform art. 1 din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, republicată în M. Of. nr.
287/2014.

35
(prin decret al Preşedintelui României) sau colectiv (acordată de Parlament, prin lege
organică, conform prevederilor art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţia României).
Gratierea se poate acorda prin emiterea unui decret individual de gratiere ( gratierea
colectiva o acorda doar parlamentul), iar acest decret intra in vigoare doar dupa publicarea
acestuia in Monitorul Oficial si produce efecte juridice dtrict asupra persoanei sau
grupului restrans de persoane gratiate.
Tocmai pentru ca este de o importanta deosebita, acest decret face parte din categoria
acelora ce trebuie contrasemnate de Prim ministru pentru a putea intra in vigoare.
Decretul nepublicat in M OF este considerat ca inexistent ( inexistenta fiind, de fapt, o
sanctiune) si nu are cum sa produca efecte juridice.

d)Numirea a 3 din cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale, care dobândesc astfel un

mandat de 9 ani fără posibilitatea de a fi reînnoit şi un statut similar magistraţilor, fără a
deveni, însă magistraţi. De obicei, în cadrul Curţii constituţionale sunt numite
persoanlităţi ale dreoptului-avocaţi, cadre didactice universitare, cu un prestigiu
profesional deosebit şi o vechime de cel puţin 18 ani în domeniu. Magistratii Curtii
Constitutionale nu trebuie confundati cu magistratii care activeaza in cadrul puterii
judecatoresti, primii exercitandu-si atributiile in baza unui act normativ distinctiv ( legea
de organizare si functionare a CCR).
În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se înscriu şi cele
referitoare la: sesizarea Curţii, alături de alte subiecte de sesizare, pentru soluţionarea
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art.146 litera e)
din Constituţia republicată, atribuţie introdusă în anul 2003]; controlul respectării
procedurii alegerii Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor sufragiului, de către
Curte [art.146 litera f) din Constituţia republicată]; constatarea existenţei împrejurărilor
care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului, de către Curte [art.146 litera
g) din Constituţia republicată]; acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României, de către Curte [art.146 litera h) din
Constituţie]30.
În ce priveşte atribuţiile sale în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice
am arătat deja cu prilejul evocării atribuţiilor în domeniul apărării că, Preşedintele
României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, calitate în care, potrivit legii speciale în materie, convoacă lucrările,
coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia. Conform art.119 din Constituţia
republicată: “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar
30
Dana Tofam suprt de curs, op. cit, pp 63.

36
activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la
menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă
militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.”
Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice,
Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei
publice. Spre exemplu, potrivit art.65 alin.(2) litera h) din Constituţia republicată, astfel
cum acesta a fost completat, Parlamentul reunit în şedinţă comună, numeşte la
propunerea Preşedintelui României, pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită
controlul asupra activităţii acestor servicii.
Astfel, faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la a
prevedea atribuţia de numire, la propunerea Preşedintelui, doar a directorului Serviciului
Român de Informaţii, prin legea de revizuire s-a folosit pluralul, fiind vorba de un
domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi, şi nu doar una singură,
alături de Serviciul Român de Informaţii, fiind organizat prin lege şi Serviciul de
Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu caracter tehnic în sfera
comunicaţiilor. Se înţelege, că vor fi numiţi de Parlament numai directorii autorităţilor cu
atribuţii în această materie, nu şi şefii compartimentelor de informaţii din cadrul
diferitelor ministere31.
●O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe, prevăzută în art.91 alin.(2) şi
(3) din Constituţie, priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin:
acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, la propunerea
Guvernului; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor
diplomatice, la propunerea Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai
altor state (una din puţinele atribuţii prezidenţiale exercitată necondiţionat32

● Atributii exercitate in raport cu alte autoritati publice :

Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice,
Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei
publice. Spre exemplu, potrivit art.65 alin.(2) litera h) din Constituţia republicată, astfel
cum acesta a fost completat, Parlamentul reunit în şedinţă comună, numeşte la
propunerea Preşedintelui României, pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită
controlul asupra activităţii acestor servicii.
Astfel, faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la a
prevedea atribuţia de numire, la propunerea Preşedintelui, doar a directorului Serviciului
Român de Informaţii, prin legea de revizuire s-a folosit pluralul, fiind vorba de un
31
D Apostol Tofan, op cit, 2014, pag…..
32
Ibidem, pag..

37
domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi, şi nu doar una singură,
alături de Serviciul Român de Informaţii, fiind organizat prin lege şi Serviciul de
Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu caracter tehnic în sfera
comunicaţiilor. Se înţelege, că vor fi numiţi de Parlament numai directorii autorităţilor cu
atribuţii în această materie, nu şi şefii compartimentelor de informaţii din cadrul
diferitelor ministere.
De asemenea, potrivit art. 94 litera c) din Constituţie:
“Preşedintele României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege.”
Spre exemplu, conform unei dispoziţii din Legea audiovizualului, Preşedintele României
numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Totodată, Preşedintele numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului Serviciului
Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia, la propunerea directorului
Serviciului Român de Informaţii, potrivit legii speciale în materie.
În plus, potrivit art.94 literele a) şi b) din Constituţie:
“Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de
mareşal, de general şi de amiral.33”

2. Actele Presedintelui Romaniei:

Majoritatea actelor emise de Preşedintele sunt decretele.

Această categorie de acte juridice este caracterizată de următoarele trăsături34:
a) sunt manifestări unilaterale de voinţă făcute în scopul de a produce efecte juridice; b)
sunt emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi de alte legi; c) unele sunt
supuse condiţiei contrasemnării lor de primul-ministru; d) toate decretele trebuie
publicate în „Monitorul Oficial”; e) toate au caracter executoriu. Scurt comentariu:
- ca natură, decretele sunt acte administrative, acte juridice făcute în scopul de a produce
efecte juridice, adică modificări în realitatea juridică existentă 35. În acest sens se poate
exemplifica prin efectele promulgării unei legi36 sau ale unui decret de graţiere a unei
persoane fizice37. Doar Preşedintele poate lua decizia de graţiere (se numeşte manifestare
unilaterală de voinţă), iar decretul este un act administrativ emis de Preşedinte în calitate
de autoritate publică şi este obligatoriu contrasemnat de primul-ministru; decretul schimbă
33
Dana Apostol Tofan, suport de curs , op cit, pp 65.
34
I. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 361; C. Manda, op. cit., p.128; în termeni asemăntori V. Vedinaş, op. cit., p. 358 şi urm.
35
V. Vedinaş, op. cit., p. 357.
36
D. nr.1/07-01-2014 Decret privind promulgarea Legii pentru modificarea art. 105 alin. (2) lit. f) din Legea educaţiei naţionale nr.
1/2011, publicat în  M. Of. nr. 24/2014.
37
D. nr. 672/17-11-2014 Decret privind acordarea unei graţieri individuale, publicat în  M. Of. nr. 841/2014.

38
 pedeapsa într-una mai uşoară sau îi elimină pedeapsa – ca atare actul produce efecte
juridice, schimbă realitatea juridică dinainte de emitrea actului, schimbă raporul juridic
dintre persoana graţiată şi colectivitate (societate)38;
- în exercitarea celor mai multe atribuţii se impune emiterea de acte, în conformitate cu
prevederile constituţionale [art. 100 alin. (1)] şi legale aplicabile. Câteva exemple de
decrete: la conferirea de decoraţii şi titluri de onoare 39, la încheierea tratatelor
internaţionale40, la declararea mobilizării generale sau parţiale a armatei – a se vedea art.
84 lit. a); art. 91 alin. (1); art. 92 alin. (2) din Constituţie);
- pentru unele dintre decretele emise de Preşedinte se cere contrasemnarea lor de primul-
ministru. În conformitate cu prevederile de art. 100 alin. (2), în această categorie intră
decretele aferente pentru 8 situaţii. Cu titlu de exemplu, menţionăm pe cele referitoare la:
tratatele internaţionale încheiate în numele României şi înaintate la Parlament pentru
ratificare; declararea mobilizării parţiale sau generală a forţelor armate; instituirea stării de
asediu sau de urgenţă; acordareea graţierii individuale etc; celelalte se pot deduce prin
lecturarea articolelor precizate în art. 100 alin. (2) din Constituţie;
- contrasemnarea decretelor Preşedintelui de primul-ministru este „o măsură împotriva
depăşirii de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de Constituţie şi legi,
contrasemnarea fiind o condiţie de validitate a actului” după cum „antrenează, de regulă,
răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul”41, evident „pentru conţinutul şi
efectele acestora”42. În acest fel se exercită un control indirect de către Parlament asupra
activităţii Preşedintelui, iar primul-ministru va răspunde inclusiv pentru decretele
Preşedintelui pe care le-a contrasemnat43. Sunt şi „decrete ce concretizează atribuţii
inerente Preşedintelui şi nu necesită contrasemnarea, din care menţonăm: desemnarea
candidatului la funcţia de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcţii
publice44” sau cele pentru promulgarea legilor45 [art. 77 din Constituţie], cele prin care

38
Costel Niculescu, Caracterizarea, natura juridică şi efectele decretului prezidenţial de graţiere indivuduală, în Dreptul nr. 1/2007,
p. 174-178, citat de V. Vedinaş, op. cit., p. 358.
39
D. nr. 9/08-01-2014 Decret privind conferirea Ordinului Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer, publicat în  M. Of. nr. 24 din
13 ianuarie 2014.
40
D. nr. 610/02-10-2014 Decret pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a Acordului de împrumut (Proiectul privind
reforma sectorului sanitar - îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei sistemului sanitar) dintre România si Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi dezvoltare, semnat la Bucureşti la 17 iunie 2014, publicat în  M. Of. nr.729/2014.
41
Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 926.
42
F. Coman-Kund, L. Coman-Kund, op. cit., p. 150.
43
A. Iorgova, op. cit, p. 322.
44
D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p. 169.
45
D. nr.506/07-07-2014 Decret pentru promulgarea Legii privind cimitirele, crematoriile umane si serviciile funerare,
publicat în  M. Of. nr.520 din 11 iulie 2014.

39
 numeşte în funcţii publice46, în condiţiile prevăzute de lege [art. 94 lit. c) din Constituţie]
etc;
- după semnarea de către Preşedinte, decretele se publică în Monitorul Oficial;
nepublicarea atrage inexistenaţa decretului [art. 100 alin. (1)];
- lipsa contrasemnăturii primului –ministru (pentru cele din această categorie, conform
precizărilor din Constituţie) sau nepublicarea lor în Monitorul Oficial atrag după ele
nulitatea de drept a acestor acte.
Un aspect interesant de drept este dacă acestor acte li se poate aplica controlul prin
instanţele de contencios administrativ. Fiind acte administrative, „decretele pot fi atacate
în instanţele de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, cu excepţia
decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios
administrativ”47. Ca regulă, „rezultă că ele urmează să fie supuse controlului de legaliate
exercitat de instanţele de contencios administrativ”48. Excepţiile sunt constituite din
grupul celor „care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi actele de comandament
cu caracter militar, respectiv actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea
cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”, acte care nu vor fi
supuse controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, aşa cum se precizează în art. 126 alin. (6) din Constituţie.
Este util de precizat că autorităţile administrative în relaţie cu Parlamentul sunt
Preşedintele şi Guvernul, deci actele lor de natură administrativă vor fi supuse acestei
excepţii.
În privinţa întinderii efectelor decretelor Preşedintelui 49 (numai individuale sau şi
normative), în doctrină s-au conturat două opinii: 1). decretele nu pot fi decât acte
administrative individuale50 şi 2). decretele pot fi şi acte normative51 (aici ar intra cele care
ar fi emise în exercitarea atribuţiilor în domeniul apărării – art. 92 din Constituţie şi
repectiv al măsurilor excepţionale – art. 93 din Constituţie; caracterul normativ al lor ar
deriva din faptul că ar viza categorii largi de subiecte şi de repetabilitate).

3. Alegerea şi mandatul Presedintelui Romaniei

46
D. nr.1.256/2005 Decret privind numirea unui ambasador, publicat în M.Of. nr. 1106/2005.
47
A. Iorgovan, op. cit., p. 324.
48
V. Vedinaş, op. cit., p. 359 şi F. Coman-Kund, L. Coman-Kund, op. cit., p. 151; în termeni mai nuanţaţi: I. Deleanu, op.
cit., vol. II, p. 362 şi urm. şi Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 928 şi urm.
49
F. Coman-Kund, L. Coman-Kund, op. cit., p. 151.
50
A. Iorgovan, op. cit., p. 324 şi D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p.170; I Muraru, op. cit., p. 457.
51
R.N. Petrescu, op. cit., p. 71; V. Vedinaş, op. cit., p. 358.

40
Conform art. 81 din Constituţia României Preşedintele României este ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. (Este declarat ales candidatul care a
întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele
electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se
organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea
numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel
mai mare număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al
României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.
In baza art 82 din acelaşi act normativ rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al
României este validat de Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi
priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa
să-mi ajute Dumnezeu!”.
Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului.
Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de
Preşedintele nou ales.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război
sau de catastrofă52
În România, în conformitate cu Constituţia din 1991, durata mandatului Preşedintelui era
de 4 ani dar, după revizuirea din anul 2003, a fost stabilită pentru 5 ani. Extinderea duratei
mandatului “a dus la decalarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare, prin aceasta
realizându-se o continuitate a instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale
parlamentare şi o continuitate a instituţiei parlamentare în perioada campaniei electorale
prezidenţiale”53.

ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA

PRIMARUL, VICEPRIMARUL, CONSILIUL LOCAL

52
Art. 83 din Constituţia României.
53
Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 779.

41
Din perspectiva dreptului comparat, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în
administraţia publică locală, nu numai din Europa, dar şi din alte continente, ca de
exemplu în America, unde a pătruns influenţa europeană.
Sub aspectul evoluţiei istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-a impus soluţia
alegerii consiliului local şi a primarului de către locuitorii comunei rurale, iar primarul
era magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie a comunei, dar
în acelaşi timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie
confirmat de prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn, dintre primii trei
consilieri care întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare au consacrat
soluţia alegerii primarului de către consiliu.
Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul local, şi
consiliul judeţean, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de
mediul rural sau urban54.
Conform Noului Cod administrativ primarul apare mentionat la categoria aleşii locali -
primarul, viceprimarul, consilierii locali, preşedintele consiliului judeţean, vicepreşedinţii
consiliului judeţean şi consilierii judeţeni; conform textului legal in vigoare, în
exercitarea mandatului lor, aleşii locali îndeplinesc o funcţie de autoritate publică.55
Primarul este autoritatea administraţiei publice locale care exercită autonomia locală în
sate şi oraşe (municipii). În virtutea acestui fapt, primarul dispune de un statut juridic
distinct, care îi determină rolul deosebit la nivel local56.
În doctrina juridică, primarului îi sînt recunoscute cîteva ipostaze sau calităţi, şi anume de:
- autoritate reprezentativă a populaţiei unităţii administrativ-teritoriale - reprezentant
al statului.
- agent al statului în exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară şi stare civilă, a
sarcinilor privind recensământul, organizarea şi desfăşurarea alegerilor, şi în luarea
măsurilor de protecţie civilă.
Calificarea primarului ca autoritate executivă, a avut în vedere instituirea unei autorităţi cu
caracter continuu şi permanent, care să asigure administrarea curentă a afacerilor locale.
In conformitate cu prevederile legale în vigoare, primarul exercită trei categorii de
atribuţii: exclusive, delegate şi transferate. Din categoria atribuţiilor exclusive principale
amintim: a) atributii exercitate in calitate de reprezentant al statului, in conditiile legii; b)

54
Dana Tofan , Suport … 2008, pp 119.
55
Art 5 lit f , Noul Cod administrativ
56
Vitalie MAZUR, PRIMARUL – REPREZENTANT AL STATULUI LA NIVEL
LOCAL in Legea si viata, 2015, pp. 17.

42
atributii referitoare la relatia cu consiliul local; c) atributii referitoare la bugetul local; d)
atributii privind serviciile publice asigurate cetatenilor; 4. alte atributii stabilite prin lege.
Aşadar, întâlnim atât atribuţii exclusive, cât şi delegate de stat în calitate de “reprezentant
al statului”, când îndeplineşte “funcţia de ofiţer de stare civilă si de autoritate tutelara si
asigura functionarea serviciilor publice locale de profil, atributii privind organizarea si
desfasurarea alegerilor, referendumului si a recensamantului. Primarul indeplineste si alte
atributii stabilite prin lege”. De asemenea, primarul exercită şi atribuţii partajate cu
autorităţi de nivel central sau judeţean, colaborând cu acestea pentru executarea
corespunzătoare a atribuţiilor sale57.
Revenind la textele legale in vigoare, reps la art. 148 din NCA : “ Comunele, oraşele şi
municipiile au câte un primar şi câte un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au
câte un primar şi câte 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii. Funcţia de primar şi funcţia
de viceprimar sunt funcţii de demnitate publică”. Prin exceptie, sectoarele
municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar iar municipiul Bucureşti are un
primar general şi 2 viceprimari.

Rolul primarului

Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a

prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor
Preşedintelui României, a ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a hotărârilor consiliului
local.
Primarul dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi
instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefectului, a dispoziţiilor preşedintelui
consiliului judeţean, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii. Pentru
punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa prin actele prevăzute la alin.
primarul are în subordine un aparat de specialitate.
Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe compartimente funcţionale
încadrate cu funcţionari publici şi personal contractual. Primarul conduce instituţiile
publice de interes local, precum şi serviciile publice de interes local)

57
Nicoleta Miulescu, Drept administrativ, curs in tehnologie
pentru IDIFR, pp. 120 apud.
https://www.spiruharet.ro/facultati/drept-
craiova/zone/f27d8b3a51147b118f9fcb2cb8577c72.pdf.

43
Primarul participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să îşi exprime punctul de
vedere asupra tuturor problemelor înscrise pe ordinea de zi, precum şi de a formula
amendamente de fond sau de formă asupra oricăror proiecte de hotărâri, inclusiv ale altor
iniţiatori. Punctul de vedere al primarului se consemnează, în mod obligatoriu, în
procesulverbal al şedinţei.
Primarul, în calitatea sa de autoritate publică executivă a administraţiei publice locale,
reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu
persoanele fizice sau juridice române şi străine, precum şi în justiţie. Pe aceste
considerente primarul ( mai precis institutia primarului mandateaza un consilier juridic
din cadrul directiei juridice sau, conform legii, incheie contracte de asistenta juridica58)

Alegerea primarului:
Dupa cum rezulta din interpretarea textelor de lege, primarul este autoritate publica locala
tocmai prin faptul ca obtinerea acestui statut se face ca urmare a alegerii sale prin vot
direct, secret si liber exprimat de catre cetatenii unei unitati administrativteritoriale.

Validarea alegerii primarului- etape procedurale :

Mandatul primarului declarat ales este validat în termen de 20 de zile de la data

desfăşurării alegerilor de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia
electorală pentru care au avut loc alegeri, în procedură necontencioasă. Validarea se
58
Atentie!! Primarul nu reprezinta personal UAT ul in fata instantelor de
judecata!! Fenomenul de incheiere a acestor contracte poarta numele de
externalizare a serviciilor juridice, insa incheirea acestora se realizeaza
respectand legea achizitiilor publice. Aceste cheltuieli trebuie aprobate in prealabil
de autoritatea deliberativa a UAT, conform OUG nr 26/2012 privind unele masuri
de reducere a cheltuielilor publice si intarirea disciplinei financiare si de modificare
si completare a unor acte normative. Ordonanta de urgenta nr. 26/2012. Cof art 109
din NCA “ Atribuția de reprezentare în justiție poate fi exercitată în numele
primarului sau, după caz, al președintelui consiliului județean de către consilierul
juridic din aparatul de specialitate ori de către un avocat angajat în condițiile legii.
Cheltuielile de judecată sau, după caz, despăgubirile stabilite pe baza
hotărârilor judecătorești definitive se suportă/se fac venit de la/la bugetul local
al unității administrativ-teritoriale. Cheltuielile de judecată cuprind toate
sumele cheltuite din bugetul local” 6 Art. 149 din Codul administrativ.

44
realizează la judecătorie, după depunerea raportului detaliat al veniturilor şi cheltuielilor
electorale.
Invalidarea alegerii primarului se poate pronunţa în cazul în care se constată, potrivit legii
privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, încălcarea condiţiilor de
eligibilitate sau dacă alegerea acestuia s-a făcut prin fraudă electorală6.
Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se prezintă în prima şedinţă privind
ceremonia de constituire sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară a consiliului local. (8)
În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea autorităţilor cu atribuţii
în organizarea alegerilor locale, pe baza solicitării prefectului, stabileşte data alegerilor.
Acestea se organizează în termen de maximum 90 de zile de la data invalidarii59.

Mandatul primarului

Primarul depune jurământul prevăzut la art. 117 din NCA în prima şedinţă privind
ceremonia de constituire a consiliului local sau în faţa judecătorului delegat, în camera de
consiliu, în cazul în care prima şedinţă privind ceremonia de constituire a consiliului local
nu are loc în termen de 60 de zile de la data alegerilor. Primarul care refuză să depună
jurământul este considerat demisionat de drept. După depunerea jurământului, primarul
intră în exerciţiul de drept al mandatului.
Mandatul primarului este de 4 ani. Durata mandatului constituie vechime în muncă şi în
specialitatea studiilor absolvite. Mandatul primarului prevăzut la alin. (1) se exercită până
la depunerea jurământului de către primarul nou-ales. Mandatul primarului poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru
deosebit de grav60.
Pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte al
consiliului judeţean se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în
cadrul unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi
comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-
teritoriale. Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire
cadrele didactice, cecetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional, oamenii de cultură
şi artă61.

59
Art 149 alin 7 si 8 Codul administrativ.
60
Art. 149, art. 150 N.C.A..
61
Dana Tofan, op. cit, 2008, pp. 119.

45
 Mandatul primarului încetează, de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali
precum şi în următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei,
datorită unei boli grave, certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune
condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită, în
mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv.
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Aceasta inseamna respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum
şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi
acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ. ale
miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, ale
prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii 62. Pentru
punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa prin actele prevăzute la alin.
primarul are în subordine un aparat de specialitate structurat pe compartimente funcţionale
încadrate cu funcţionari publici şi personal contractual63.

Încetarea de drept a mandatului primarului

Mandatul primarului încetează, de drept, în următoarele cazuri: a) demisie; b) constatarea
şi sancţionarea, în condiţiile legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi
demnităţilor publice, a unei stări de incompatibilitate; c) schimbarea domiciliului într-o
altă unitate administrativ-teritorială; d) condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, indiferent de modalitatea de individualizare
a executării pedepsei; e) punerea sub interdicţie judecătorească; f) pierderea drepturilor
electorale; g) imposibilitatea exercitării funcţiei din cauza unei boli grave, certificate, sau
a altor motive temeinice dovedite, care nu permit desfăşurarea activităţii în bune condiţii
timp de 6 luni, pe parcursul unui an calendaristic; h) pierderea, prin demisie, a calităţii de
membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă a fost
ales; i) condamnarea prin hotărâre rămasă definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni
electorale pe durata procesului electoral în cadrul căruia a fost ales, indiferent de pedeapsa
aplicată şi de modalitatea de individualizare a executării acesteia; j) deces.
În toate cazurile de încetare înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un
ordin prin care constată încetarea mandatului primarului. Ordinul are la bază un referat
semnat de secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativteritoriale, precum şi
actele din care rezultă motivul legal de încetare a mandatului. (8) Referatul secretarului

62
Ibidem, pp. 120.
63
Art 154 alin 2 si 3 din NCA.

46
general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale se transmite prefectului în termen
de 10 zile de la data intervenirii situaţiei de încetare de drept a mandatului primarului64
Primarul poate demisiona, anunţând în scris consiliul local şi prefectul. La prima şedinţă a
consiliului, demisia se consemnează în procesul-verbal şi devin aplicabile dispoziţiile art.
160 alin. (2), (7) şi (8)13.
Mandatul primarului încetează ca urmare a rezultatului unui referendum local având ca
obiect demiterea acestuia, conform procedurii prevăzute la art. 144 şi 145, care se aplică
în mod corespunzător. (2) Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se
organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei,
oraşului sau municipiului, ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale
colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor
pe care le exercită ca reprezentant al statului. (3) Cererea cuprinde motivele ce au stat la
baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul naşterii, seria şi numărul buletinului sau
ale cărţii de identitate şi semnătură olografă ale cetăţenilor care au solicitat organizarea
referendumului. (4) Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel
puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral cu domiciliul sau
reşedinţa în unitatea administrativ-teritorială. Acest procent trebuie să fie realizat în
fiecare dintre localităţile componente ale comunei, oraşului sau municipiului65

Suspendarea mandatului primarului ( implicit şi al viceprimarului )

Mandatul primarului se suspendă de drept în următoarele situaţii: a) a fost dispusă măsura

arestării preventive; b) a fost dispusă măsura arestului la domiciliu. (2) Măsurile prevăzute
la alin. (1), dispuse în condiţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu
modificările şi completările ulterioare, se comunică de îndată de către instanţa de judecată
prefectului, care, prin ordin, în termen de maximum 48 de ore de la comunicare, constată
suspendarea mandatului. (3) Ordinul de suspendare se comunică, în termen de maximum
48 de ore de la emitere, primarului. (4) Suspendarea durează până la încetarea situaţiei
prevăzute la alin. (1). (5) În cazul în care faţă de primarul suspendat din funcţie a fost
dispusă clasarea ori renunţarea la urmărirea penală sau instanţa judecătorească a dispus

64
Art 160-161
NCA. 13 Art 161
NCA.
65
Art 162 NCA.

47
achitarea sau încetarea procesului penal, acesta are dreptul, în condiţiile legii, la plata
drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat66.

Exercitarea temporară a atribuţiilor primarului

În caz de vacanţă a funcţiei de primar, în caz de suspendare din funcţie a acestuia, precum
şi în situaţiile de imposibilitate de exercitare a mandatului, atribuţiile ce îi sunt conferite
prin prezentul cod sunt exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre
viceprimari, desemnat de consiliul local în condiţiile art. 152 alin. (4), cu respectarea
drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare funcţiei. Pe perioada exercitării de drept a
atribuţiilor de primar, viceprimarul îşi păstrează dreptul de vot în cadrul consiliului local
şi primeşte o indemnizaţie lunară unică egală cu cea a funcţiei de primar67.
În situaţia în care sunt suspendaţi din funcţie, în acelaşi timp, atât primarul, cât şi
viceprimarul, precum şi în situaţiile de imposibilitate de exercitare de către aceştia a
mandatului, consiliul local deleagă un consilier local care îndeplineşte atât atribuţiile
primarului, cât şi pe cele ale viceprimarului, până la încetarea situaţiei respective, cu
respectarea drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare funcţiei de primar. Pe perioada
exercitării atribuţiilor de primar, precum şi de viceprimar, consilierul local beneficiază de
o unică indemnizaţie lunară egală cu cea a funcţiei de primar.17

Exceptii: Municipiul Bucureşti şi sectoarele acestuia au un primar general, respectiv câte

un primar şi câte doi viceprimari. Validarea alegerii primarului general al municipiului
Bucureşti se face de preşedintele Tribunalului Bucureşti, în condiţiile art. 149. Autorităţile
administraţiei publice locale din municipiul Bucureşti sunt Consiliul General al
Municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale sectoarelor, ca autorităţi deliberative,
precum şi primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii sectoarelor, ca autorităţi
executive, alese în condiţiile legii pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale68.

Delegarea atributiilor:

66
Art 159 NCA.
67
Art 163
17
NCA. Idem.
68
Art 164 NCA.

48
Primarul poate delega, prin dispoziţie, atribuţiile ce îi sunt conferite de lege şi alte acte
normative viceprimarului, secretarului general al unităţii/subdiviziunii
administrativteritoriale, conducătorilor compartimentelor funcţionale sau personalului din
aparatul de specialitate, administratorului public, precum şi conducătorilor instituţiilor şi
serviciilor publice de interes local, în funcţie de competenţele ce le revin în domeniile
respective. Dispoziţia de delegare trebuie să prevadă perioada, atribuţiile delegate şi
limitele exercitării atribuţiilor delegate, sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţia de delegare nu
poate avea ca obiect toate atribuţiile prevăzute de lege în sarcina primarului. Delegarea de
atribuţii se face numai cu informarea prealabilă a persoanei căreia i se deleagă atribuţiile.
Persoana căreia i-au fost delegate atribuţii în condiţiile alin. (1) şi (2) exercită pe perioada
delegării atribuţiile funcţiei pe care o deţine, precum şi atribuţiile delegate; este interzisă
subdelegarea atribuţiilor. Persoana căreia i-au fost delegate atribuţii în condiţiile alin. (1)
şi (2) răspunde civil, administrativ sau penal, după caz, pentru faptele săvârşite cu
încălcarea legii în exercitarea acestor atribuţii69.

În ce priveşte actele primarului, se prevede că: “în exercitarea atribuţiilor sale,

primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii
după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor
interesate, după caz. ”
Actele administrative cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce
vor fi aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul
Oficial al judeţului, publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate, etc.).
Actele administrative individuale emise de primar se comunică celor interesaţi şi-şi
produc efecte din momentul comunicării.

Viceprimarul

Istoric vorbind, Decretul-lege nr. 8/1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor

locale ale administraţiei de stat2 , instituia funcţia de viceprimar numai la nivelul
municipiilor, al sectoarelor municipiului Bucureşti şi al judeţelor, nu şi la nivelul oraşelor
şi al comunelor (art. 4). Ulterior, prin Legea nr. 5/1990 privind administrarea judeţelor,
municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale3 este adăugată
funcţia de viceprimar la oraşe şi la comunele cu peste 5000 de locuitori (art. 5). Situaţia a
fost definitivată prin Legea administraţiei publice locale nr. 69/19914 care în art. 37
elimina condiţia numărului de locuitori, impunând ca orice comună să aibă un viceprimar.

69
Art. 157 NCA.

49
În urma acestui parcurs legislativ, funcţia de viceprimar a devenit prezentă la nivelul
oricărei unităţi administrativ-teritoriale, mai puţin judeţul (care beneficiază în schimb de o
funcţie similară – vicepreşedintele consiliului judeţean)70.
Conform legislatiei actuale, comunele, orașele și municipiile au câte un primar și câte un
viceprimar, iar municipiile reședință de județ au câte un primar și câte 2 viceprimari, aleși
în condițiile legii.JFuncția de primar și funcția de viceprimar sunt funcții de demnitate
publică.
În caz de vacanţă a funcţiei de primar, în caz de suspendare din funcţie a acestuia, precum
şi în situaţiile de imposibilitate de exercitare a mandatului, atribuţiile ce îi sunt conferite
prin prezentul cod sunt exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre
viceprimari, desemnat de consiliul local în condiţiile art. 152 alin. (4), cu respectarea
drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare funcţiei. Pe perioada exercitării de drept a
atribuţiilor de primar, viceprimarul îşi păstrează dreptul de vot în cadrul consiliului local
şi primeşte o indemnizaţie lunară unică egală cu cea a funcţiei de primar.
Pentru desfasurarea activitatilor cabinetul primarului şi viceprimarului Primarii şi
viceprimarii comunelor, ai oraşelor, ai municipiilor şi ai sectoarelor municipiului
Bucureşti pot înfiinţa, în limita numărului maxim de posturi aprobate, cabinetul
primarului, respectiv al viceprimarului71
De altfel, conform celor analizate in doctrina de specialitate, legea nu instituie pentru
viceprimar atribuţii de sine stătătoare, aşa cum procedează în cazul secretarului unităţii
administrativ-teritoriale, ori în cazul administratorului public căruia îi permite expres să
coordoneze aparatul de specialitate, serviciile publice de interes local şi chiar să exercite
calitatea de ordonator principal de credite. În plus, atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de
autoritate tutelară pot fi delegate şi altor funcţionari publici72.

Rolul, numirea şi eliberarea din funcţie a viceprimarului

Viceprimarul : este subordonat primarului şi, în situaţiile prevăzute de lege, înlocuitorul

de drept al acestuia, situaţie în care exercită, în numele primarului, atribuţiile ce îi revin
acestuia. Primarul poate delega o parte din atribuţiile sale viceprimarului.

70
Iuilian Marcel Andras, UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND STATUTUL
VICEPRIMARULUI, in RTSA nr 3
(27)/2010, pp. 5-16.
71
Art. 157 si 163 NCA.
72
I.M. Andras, op. cit, 2010, pp 9.

50
Viceprimarul este ales, prin vot secret, cu majoritate absolută, din rândul membrilor
consiliului local, la propunerea primarului sau a consilierilor locali. (3) Exercitarea votului
se face pe bază de buletine de vot. Alegerea viceprimarului se realizează prin hotărâre a
consiliului local.
În situaţia în care se aleg doi viceprimari, sunt declaraţi aleşi candidaţii care au obţinut
votul majorităţii absolute. În această situaţie, consiliul local desemnează, prin hotărâre,
care dintre cei doi viceprimari exercită primul calitatea de înlocuitor de drept al
primarului.
Primarul nu are dreptul de a-şi alege viceprimarul din rândul consilierilor locali, acest
mandat fiind încredinţat numai de către consiliul local. Prin urmare, acordarea acestei
încrederi presupune şi o responsabilitate în faţa celor care au contribuit la numirea în
funcţie73

Eliberarea din funcţie a viceprimarului : se poate face de consiliul local, prin hotărâre
adoptată, prin vot secret, cu majoritatea a două treimi din numărul consilierilor în funcţie,
la propunerea temeinic motivată a primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor
locali în funcţie. Eliberarea din funcţie a viceprimarului 74 nu se poate face în ultimele 6
luni ale mandatului consiliului local75.

Mandatul viceprimarului :

Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local, fără
a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut, fiindu-i aplicabile incompatibilităţile
specifice funcţiei de viceprimar prevăzute de cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003, cu
modificările şi completările ulterioare. (8) Durata mandatului viceprimarului este egală cu
durata mandatului consiliului local. În cazul în care mandatul consiliului local încetează
sau încetează calitatea de consilier local, înainte de expirarea duratei normale de 4 ani,
încetează de drept şi mandatul viceprimarului, fără vreo altă formalitate.

II. Consiliul local

73
Ibidem , pp 10.
74
La deliberarea și adoptarea hotărârilor care privesc alegerea sau eliberarea din
funcție a viceprimarului participă și votează consilierul local care candidează la
funcția de viceprimar, respectiv viceprimarul în funcție a cărui schimbare se
propune. A se vedea disp art 157 NCA.
75
Art 152 NCA

51
Consiliul local se compune din consilieri locali aleşi în condiţiile stabilite de legea pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie
de numărul locuitorilor comunei, ai oraşului sau ai municipiului, conform populaţiei
raportate, în funcţie de domiciliu, de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie
a anului în care se organizează alegerile.
In functie de numarul de cetatieni, numarul consilierilor se poate incadra de la 9 la 31, cu
exceptia Consiliului General al Municipiului Bucuresti care are 55 de consilieri.
Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor Municipiului Bucureşti se stabileşte
în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective76

Constituirea consiliului local

Consiliul local se constituie în cel mult 60 de zile de la data desfăşurării alegerilor

autorităţilor administraţiei publice locale. Anterior constituirii consiliului local, mandatele
consilierilor locali declaraţi aleşi sunt validate în condiţiile prevăzute la art. 114. (2) După
validarea mandatelor de consilier local este organizată o şedinţă privind ceremonia de
constituire a consiliului local, ocazie cu care consilierii locali depun jurământul.
Validarea mandatelor de consilier local 27 : Mandatele consilierilor locali declaraţi aleşi
sunt validate în cel mult 25 de zile de la data desfăşurării alegerilor pentru
autorităţile administraţiei publice locale de judecătoria în a cărei rază teritorială se
află circumscripţia electorală pentru care au avut loc alegeri, în procedură
necontencioasă, prin încheiere pronunţată în camera de consiliu, fără a fi aplicabilă
procedura de regularizare a cererii.
Mandatul unui consilier local este validat dacă, la data pronunţării încheierii, consilierul
local declarat ales îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) are domiciliul pe
teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care a fost ales, dovedit prin actul de
identitate în copie; b) nu şi-a pierdut drepturile electorale, fapt dovedit prin cazierul
judiciar; c) nu şi-a pierdut calitatea de membru al partidului politic pe lista căruia a fost
ales, urmare a demisiei sau urmare a excluderii prin hotărârea definitivă a forului
competent al partidului politic ori prin hotărâre definitivă a unei instanţei judecătoreşti,
fapt dovedit prin confirmările prevăzute la art. 121 alin. (1) sau prin hotărâre definitivă a
76
Art 111-112
NCA. 27 Art 114
NCA.

52
instanţei judecătoreşti, după caz; d) mandatarul financiar coordonator a depus raportul
detaliat al veniturilor şi cheltuielilor electorale în conformitate cu prevederile legii privind
finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, fapt dovedit prin
depunerea raportului, în condiţiile legii; e) nu a renunţat la mandat, în condiţiile art. 115;
f) nu a fost ales prin fraudă electorală constatată în condiţiile legii privind alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, dovedită prin documentele privind rezultatele
alegerilor înaintate de către biroul electoral de circumscripţie judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află circumscripţia electorală pentru care au fost desfăşurate alegeri.
Consilierii locali declaraţi aleşi au obligaţia transmiterii către secretarul general al
unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale a documentelor doveditoare pentru
îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (2) lit. a) - e) în cel mult 15 zile de la data
desfăşurării alegerilor, pentru care li se eliberează o confirmare de primire
Secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale are obligaţia de a
transmite judecătoriei în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală pentru
care au avut loc alegeri documentele doveditoare pentru îndeplinirea condiţiilor prevăzute
la alin. (2) lit. a) - e) în termen de 2 zile de la împlinirea termenului prevăzut la alin. (3),
în vederea validării mandatelor consilierilor locali declaraţi aleşi.
Încheierea judecătoriei privind validarea sau, după caz, invalidarea mandatelor
consilierilor locali cuprinde numele consilierilor locali ale căror mandate au fost validate
şi se comunică de îndată prefectului şi secretarului general al unităţii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale. În prima zi lucrătoare ulterioară comunicării încheierii, secretarul
general al unităţii/subdiviziunii administrativteritoriale informează consilierii locali
declaraţi aleşi cu privire la validarea mandatelor lor, supleanţii acestora cu privire la
invalidarea mandatelor consilierilor locali declaraţi aleşi şi partidele politice sau
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Încheierea judecătoriei prin
care sunt invalidate mandatele este comunicată şi respectivilor consilieri locali declaraţi
aleşi77.

77
Renunţarea la mandat înainte de validare : Consilierul local declarat ales
poate renunţa la mandat în cel mult 10 zile de la data desfăşurării alegerilor,
situaţie în care comunică, în acelaşi termen, sub semnătură, decizia sa
secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale Secretarul
general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale transmite judecătoriei în a
cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală pentru care au avut loc alegeri
şi prefectului declaraţiile semnate de consilierii locali declaraţi aleşi, prevăzuţi la
alin. (1), în termenul prevăzut la art. 114 alin. (4).

53
Şedinţele privind ceremonia de constituire a consiliului local sunt prevazute in
detaliu de disp art 114 din NCA , respectiv:

Pentru fiecare consiliu local din judeţ, prefectul convoacă consilierii locali pentru şedinţa
privind ceremonia de constituire a consiliului local în cel mult 5 zile de la comunicarea
încheierii judecătoriei prevăzute la art. 114 alin. (5) ori a comunicării hotărârii
tribunalului în condiţiile art. 114 alin. (6) şi (7), după caz, în situaţia în care numărul
mandatelor de consilier local, validate, este mai mare decât primul număr natural strict
mai mare decât jumătate din numărul membrilor consiliului local stabilit potrivit art. 112.
(2) Prefectul îi comunică secretarului general al unităţii/subdiviziunii
administrativteritoriale data şi ora stabilite pentru şedinţa privind ceremonia de constituire
a consiliului local, la care participă prefectul, subprefectul sau un reprezentant al
instituţiei prefectului desemnat prin ordin de către prefect. În situaţii motivate, cu
respectarea dispoziţiilor alin. (1) prefectul poate comunica o altă dată şi o altă oră. (3)
Secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale comunică consilierilor
locali ale căror mandate au fost validate data şi ora şedinţei privind ceremonia de
constituire convocată de prefect, care are loc la sediul consiliului local. (4) Şedinţa pentru
ceremonia de constituire este condusă de cel mai în vârstă consilier local al cărui mandat a
fost validat, ajutat de doi dintre cei mai tineri consilieri locali ale căror mandate au fost
validate. (5) Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun jurământul
prevăzut la art. 117 în cadrul şedinţei privind ceremonia de constituire a consiliului local.
(6) În cazul în care numărul consilierilor locali care au depus jurământul în condiţiile alin.
(5) este mai mic decât primul număr natural strict mai mare decât jumătate din numărul
membrilor consiliului local stabilit potrivit art. 112, prefectul convoacă consilierii locali
pentru o a doua şedinţă privind ceremonia de constituire în termen de 20 de zile de la data
primei şedinţe. (7) În cadrul celei de a doua şedinţe pot depune jurământul consilierii
locali validaţi care au absentat de la prima şedinţă şi supleanţii ale căror mandate au fost
validate în condiţiile art. 119 şi consilierii locali validaţi în condiţiile art. 114 alin. (6) şi
(7) şi care nu au fost convocaţi la prima şedinţă de constituire a consiliului local. (8) Prin
excepţie de la dispoziţiile alin. (7) consilierul local declarat ales care nu a putut depune
jurământul, ca urmare a absenţei pentru motive temeinice, poate depune jurământul în
cadrul primei şedinţe a consiliului local. Sunt considerate motive temeinice spitalizarea
sau imobilizarea la pat, dovedită prin certificat medical, ori situaţii precum deplasarea în
străinătate în interes de serviciu, evenimente de forţă majoră, cum ar fi inundaţii sau alte
catastrofe care au împiedicat deplasarea, deces în familie ori alte situaţii similare. (9)
Consilierul local al cărui mandat a fost validat care nu depune jurământul nici în cea de a
doua şedinţă privind ceremonia de constituire ori în condiţiile prevăzute la alin. (8) sau

54
care refuză să depună jurământul este considerat demisionat de drept. (10) Locurile
consilierilor locali declaraţi aleşi ale căror mandate nu au fost validate sau care sunt
consideraţi demisionaţi de drept şi care nu pot fi completate cu supleanţi se declară
vacante prin ordin al prefectului în termen de 5 zile de la prima şedinţă ordinară a
consiliului local.
Conf art 117 din NCA consilierii locali aleşi al căror mandat a fost validat depun
următorul jurământ în limba română: Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac, cu
bună-credinţă, tot ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor
comunei/oraşului/municipiului/ judeţului ... Aşa să îmi ajute Dumnezeu! Formula
religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor religioase, jurământul putând fi
depus şi fără formula religioasă78. Jurământul se imprimă pe un formular special şi se
semnează, în două exemplare, de fiecare ales local. Un exemplar al jurământului se
păstrează la dosarul de constituire, iar al doilea se înmânează consilierului local ales.
Dosarul de constituire se păstrează de către secretarul general al unităţii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale.
Consiliul local este legal constituit dacă numărul consilierilor locali care au depus
jurământul în condiţiile art. 116 alin. (5) - (7) este mai mare decât primul număr natural
strict mai mare decât jumătate din numărul membrilor consiliului local, stabilit potrivit
art. 112. (2) Data constituirii consiliului local este considerată data desfăşurării primei
şedinţe privind ceremonia de constituire a consiliului local, respectiv a celei de a doua,
după caz. (3) În termen de 3 zile de la data constituirii consiliului local, în condiţiile alin.
(2), prefectul emite un ordin privind constatarea îndeplinirii condiţiilor legale de
constituire a consiliului local, care se comunică secretarului general al
unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale şi se aduce la cunoştinţă publică. (4) În
situaţia în care consiliul local nu este legal constituit în condiţiile alin. (1), în termen de 3
zile de la împlinirea termenului prevăzut la art. 116 alin. (6) prefectul emite un ordin
privind constatarea neîndeplinirii condiţiilor legale de constituire a consiliului local, în
care se menţionează motivele neconstituirii acestuia. (5) Ordinul prefectului prevăzut la
alin. (3), respectiv alin. (4) prevede, dacă este cazul, şi situaţiile în care este necesară
validarea mandatelor supleanţilor. Ordinul prefectului care cuprinde situaţiile în care este
necesară validarea mandatelor supleanţilor se comunică judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află circumscripţia electorală pentru care au avut loc alegeri, partidelor
politice şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au propus
candidaţi şi secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale.79

78
In acst caz se jura pe onoare si constiinta, valori universal recunoscute.
79
Art 118 NCA.

55
In situaţia în care consiliul local nu a fost constituit în condiţiile art. 118, sunt organizate
alegeri parţiale de completare în condiţiile legii privind alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale pentru locurile consilierilor locali declarate vacante potrivit
art. 116 alin. (10). (2) Alegerile prevăzute la alin. (1) se organizează în termen de 90 de
zile de la emiterea ordinului prefectului prevăzut la art. 118 alin. (4), în condiţiile legii
privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Stabilirea datei pentru
organizarea alegerilor se face de către Guvern, la propunerea autorităţilor cu atribuţii în
organizarea alegerilor locale pe baza solicitării prefectului80.

Conform art 123 din NCA după declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre
membrii săi, în termenul stabilit prin regulamentul de organizare şi funcţionare a
consiliului local, un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel mult 3 luni, care conduce
şedinţele consiliului şi semnează hotărârile adoptate de acesta.
Preşedintele de şedinţă se alege prin vot deschis cu majoritate simplă, prevăzută la art. 5,
lit. ee). (2) Consilierul local ales în condiţiile alin. (1) poate fi schimbat din funcţie, la
iniţiativa a cel puţin unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie, prin hotărâre
adoptată cu majoritate absolută. (3) În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte, la
propunerea consilierilor locali, din rândul acestora este ales un alt preşedinte de şedinţă,
prin hotărâre adoptată cu majoritate simplă, care conduce şedinţa respectivă. Acesta
exercită pentru această şedinţă atribuţiile prevăzute de prezentul cod pentru preşedintele
de şedinţă.

Mandatul, rolul şi atribuţiile consiliului local

Mandatul consiliului local : Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani în

condiţiile legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. (2) Mandatul
consiliului local se exercită de la data la care consiliul local este legal constituit până la
data la care consiliul local nou-ales este legal constituit. (3) Mandatul consiliului local
poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă ori alte situaţii expres
prevăzute de lege atunci când, din cauza acestor situaţii, nu pot fi organizate alegeri în
condiţiile alin. (1).

Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii: **** anexate doar ptr.
lectura !!

80
Art 120 NCA.

56
a) atribuţii privind unitatea administrativ-teritorială, organizarea proprie, precum şi
organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor publice
de interes local şi ale societăţilor şi regiilor autonome de interes local; b) atribuţii privind
dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau municipiului; c)
atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau
municipiului; d) atribuţii privind gestionarea serviciilor de interes local; e) atribuţii
privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.

(3) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), consiliul local: a) aprobă
statutul comunei, oraşului sau municipiului, precum şi regulamentul de organizare şi
funcţionare a consiliului local; prin ordin al ministrului de resort se aprobă un model
orientativ al statutului unităţii administrativ-teritoriale, precum şi un model orientativ al
regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local; b) alege
viceprimarul/viceprimarii, din rândul consilierilor locali, la propunerea primarului sau a
consilierilor locali, în condiţiile art. 152 alin. (2); c) aprobă, în condiţiile legii, la
propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de
specialitate al primarului, ale instituţiilor publice de interes local, reorganizarea şi statul de
funcţii ale regiilor autonome de interes local, precum şi înfiinţarea, reorganizarea sau
desfiinţarea de societăţi de interes local şi statul de funcţii al acestora; d) exercită, în
numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile şi obligaţiile corespunzătoare
participaţiilor deţinute la societăţi sau regii autonome, în condiţiile legii; e) hotărăşte
înfiinţarea sau reorganizarea de instituţii, servicii publice, societăţi şi regii autonome, în
condiţiile legii.
(4) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. b), consiliul local: a) aprobă, la
propunerea primarului, bugetul unităţii administrativ-teritoriale, virările de credite, modul
de utilizare a rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar; b) aprobă, la
propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum şi
contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare, în numele unităţii
administrativ-teritoriale, în condiţiile legii; c) stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele
locale, în condiţiile legii; d) aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnico-
economice pentru lucrările de investiţii de interes local, în condiţiile legii; e) aprobă
strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-
teritoriale; f) asigură un mediu favorabil înfiinţării şi/sau dezvoltării afacerilor, inclusiv
prin valorificarea patrimoniului existent, precum şi prin realizarea de noi investiţii care să
contribuie la îndeplinirea programelor de dezvoltare economică regională şi locală; g)
asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare implementării şi conformării cu

57
prevederile angajamentelor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii
Europene în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate
cetăţenilor.
(5) Dacă bugetul unităţii administrativ-teritoriale, prevăzut la alin. (4) lit. a), nu poate fi
adoptat după două şedinţe consecutive, care au loc la un interval de cel mult 7 zile,
activitatea se desfăşoară pe baza bugetului anului precedent până la adoptarea noului
buget, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în
Monitorul Oficial al României, Partea I. (6) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2)
lit. c), consiliul local: a) hotărăşte darea în administrare, concesionarea, închirierea sau
darea în folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau
municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii;
b) hotărăşte vânzarea, darea în administrare, concesionarea, darea în folosinţă gratuită sau
închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în
condiţiile legii; c) avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a
teritoriului şi urbanism ale localităţilor

În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. d), consiliul local asigură, potrivit
competenţei sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice
de interes local privind:
a) educaţia; b) serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a
persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; c)
sănătatea; d) cultura; e) tineretul; f) sportul; g) ordinea publică; h) situaţiile de urgenţă; i)
protecţia şi refacerea mediului; j) conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a
monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor
naturale; k) dezvoltarea urbană; l) evidenţa persoanelor; m) podurile şi drumurile publice;
n) serviciile comunitare de utilităţi publice de interes local; o) serviciile de urgenţă de tip
salvamont, salvamar şi de prim ajutor; p) activităţile de administraţie social-comunitară;
q) locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii
administrativ-teritoriale sau în administrarea sa; r) punerea în valoare, în interesul
colectivităţii locale, a resurselor naturale de pe raza unităţii administrativteritoriale; s) alte
servicii publice de interes local stabilite prin lege.
(8) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. d), consiliul local: a) sprijină, în
condiţiile legii, activitatea cultelor religioase; b) aprobă construirea locuinţelor sociale,
criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale şi a utilităţilor locative aflate în
proprietatea sau în administrarea sa.
(9) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. e), consiliul local: a) hotărăşte, în
condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, în

58
vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de
interes public local; b) hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea comunei, oraşului sau
municipiului cu unităţi administrativ-teritoriale din alte ţări; c) hotărăşte, în condiţiile
legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativteritoriale din ţară sau din
străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor
administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune.
(10) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), b) şi d), consiliul local: a)
poate asigura, în tot sau în parte, cu acordul titularului dreptului de proprietate sau al celui
de administrare, lucrările şi fondurile necesare pentru reabilitarea, dotarea şi funcţionarea
clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea autorităţi sau instituţii publice a căror activitate
prezintă un interes local. Bunurile achiziţionate pentru dotări rămân în proprietatea unităţii
administrativteritoriale; b) poate asigura, în tot sau în parte, cu acordul instituţiei sau
autorităţii publice titulare a dreptului de proprietate sau de administrare, lucrări de
amenajare, dotare şi întreţinere a clădirilor sau terenurilor aflate în proprietatea publică
sau privată a statului, în scopul creşterii nivelului de atractivitate turistică a unităţii
administrativ-teritoriale.

Funcţionarea consiliului local

Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, cel puţin o dată pe lună, la convocarea
primarului. Consiliul local se poate întruni şi în şedinţe extraordinare la convocarea a)
primarului; b) a cel puţin unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie; c)
primarului, ca urmare a solicitării prefectului, în condiţiile prevăzute la art. 25781
Convocarea şedinţelor consiliului local (1) Consiliul local se convoacă după cum
urmează: a) prin dispoziţie a primarului, în cazurile prevăzute la art. 133 alin. (1), alin. (2)
lit. a) şi c); b) prin convocare semnată de către consilierii locali care au această iniţiativă,
în cazul prevăzut la art. 133 alin. (2) lit. b).
Consilierii locali sunt convocaţi în scris sau, în funcţie de prevederile regulamentului de
organizare şi funcţionare a consiliului local, prin mijloace electronice, prin grija
secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativteritoriale, cel târziu în ziua
ulterioară primirii de către acesta a dispoziţiei sau documentului de convocare iniţiat de
cel puţin o treime din numărul consilierilor locali în funcţie. (3)
Data şedinţei consiliului local precizată cu ocazia convocării este stabilită, cu respectarea
modului de calcul al termenelor procedurale, prevăzut de art. 181 din Legea nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, astfel: a) în

81
Art 133 nca.

59
termen de 5 zile de la data comunicării dispoziţiei de convocare pentru şedinţele ordinare;
b) în termen de 3 zile de la data comunicării dispoziţiei sau documentului de convocare
pentru şedinţele extraordinare.
În caz de forţă majoră şi/sau de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor
comunei, ai oraşului sau ai municipiului/subdiviziunii administrativteritoriale ori în alte
situaţii stabilite de regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local,
convocarea acestuia pentru şedinţa extraordinară, prin excepţie de la prevederile alin. (3)
lit. b), se face de îndată. (
Documentul de convocare cuprinde obligatoriu următoarele informaţii despre şedinţă: a)
data, ora şi locul desfăşurării; b) proiectul ordinii de zi; c) materialele înscrise pe proiectul
ordinii de zi; d) modalitatea prin care sunt puse la dispoziţia consilierilor locali, potrivit
opţiunilor acestora, materialele înscrise pe proiectul ordinii de zi; e) indicarea comisiilor
de specialitate cărora le-au fost trimise spre avizare proiectele de hotărâri; f) invitaţia de a
formula şi depune amendamente asupra proiectelor82 de hotărâri83
Conf art 137 NCA : Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii
consilierilor locali în funcţie. (2) Prezenţa consilierilor locali la şedinţă este obligatorie,
cu excepţia cazului în care aceştia absentează motivat.
Absenţa este considerată motivată dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza:
a) unei boli care a necesitat spitalizarea sau a unei stări de sănătate pentru care s-a eliberat
certificat de concediu medical; b) unei deplasări în străinătate; c) unor evenimente de forţă
majoră; d) în cazul decesului soţiei/soţului consilierului local sau al unei rude de până la
gradul al II-lea a consilierului local ales ori al soţiei/soţului acestuia, inclusiv; e) alte
situaţii prevăzute în regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local.
Consilierul local care absentează nemotivat de două ori consecutiv la şedinţele consiliului
local este sancţionat, în condiţiile art. 233. (4) Consilierii locali sunt obligaţi să îşi
82
Proiectele de hotărâri ale consiliului local (1) Proiectele de hotărâri pot
fi iniţiate de primar, de consilierii locali sau de cetăţeni. Elaborarea proiectelor
se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului general al
unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale şi al compartimentelor de resort
din cadrul aparatului de specialitate al primarului. (2) Proiectele de hotărâri şi
referatele de aprobare ale acestora se redactează în conformitate cu normele de
tehnică legislativă. (3) Proiectele de hotărâri ale consiliului local însoţite de
referatele de aprobare ale acestora şi de alte documente de prezentare şi de motivare
se înregistrează şi se transmit de secretarul general al unităţii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale. A se vedea, in acest sens, art 136 NCA.
83
Art 134 NCA.

60
înregistreze prezenţa în evidenţa ţinută de secretarul general al unităţii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale.
Consilierul local care nu poate lua parte la şedinţă este obligat să aducă această situaţie
la cunoştinţa secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale.

Incetarea mandatului consiliului local :

Conf. art. 128 din NCA mandatul consiliului local este de 4 ani de zile si se exercita
de la data constituirii si pana la data constituirii consiliului local , nou ales.
Mandatul consiliului local se poate prelungi doar prin lege organica si doar in caz de
razboi, catastrofa sau alta situatie prevazuta de lege.
O ALTA SIUTUATIE ATIPICA IN CARE POATE INCETA MANDATUL CONSILIULUI
LOCAL ESTE DIZOLVAREA ACESTUIA CARE POATE FI DE DOUA TIPURI : DE
DREPT SI PRIN REFERENDUM LOCAL.

Dizolvarea consiliului local

Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local.

Consiliul local se dizolvă de drept: a) în cazul în care acesta nu se întruneşte cel puţin
într-o şedinţă ordinară sau extraordinară, pe durata a patru luni calendaristice consecutive,
deşi a fost convocat conform prevederilor legale; b) în cazul în care nu a adoptat nicio
hotărâre în 3 şedinţe ordinare sau extraordinare ţinute pe durata a patru luni calendaristice
consecutive; c) în cazul în care numărul consilierilor locali în funcţie este mai mic decât
jumătatea numărului membrilor consiliului local şi nu a putut fi completat cu supleanţi în
condiţiile art. 122.
Primarul, viceprimarul, secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-
teritoriale, prefectul sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios
administrativ cu privire la cazurile prevăzute la alin. (1).
Instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului local.
Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.

ART. 144 Referendumul local

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii.
Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel
puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral cu
domiciliul sau reşedinţa în unitatea administrativ-teritorială. (2) Cererea cuprinde
motivele ce au stat la baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul naşterii, seria şi

61
numărul buletinului sau ale cărţii de identitate şi semnătura olografă ale cetăţenilor care au
solicitat organizarea referendumului.

ART. 145 Organizarea referendumului local Cheltuielile pentru organizarea

referendumului local se suportă din bugetul unităţii administrativ-teritoriale. (2)
Referendumul local este organizat de către o comisie numită prin ordin al prefectului,
compusă dintr-un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al primarului, al
consiliului local şi al consiliului judeţean şi un judecător de la judecătoria în a cărei rază
teritorială se află unitatea administrativ-teritorială în cauză. Secretariatul comisiei este
asigurat de instituţia prefectului. (3) Referendumul local este valabil dacă s-au prezentat la
urne cel puţin 30% din numărul total al locuitorilor cu drept de vot înscrişi în Registrul
electoral cu domiciliul sau reşedinţa în unitatea administrativteritorială. Activitatea
consiliului local încetează înainte de termen dacă s-au pronunţat în acest sens cel puţin
jumătate plus unu din numărul total al voturilor valabil exprimate, iar rezultatul
referendumului a fost validat în condiţiile legii.

ART. 146 Organizarea alegerilor după dizolvarea consiliului local sau după
validarea rezultatului referendumului (1) În termen de maximum 90 de zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului
local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului se organizează alegeri
pentru un nou consiliu local. (2) Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului
consiliu local se face de către Guvern, la propunerea autorităţilor cu atribuţii în
organizarea alegerilor locale, pe baza solicitării prefectului.

Actele Consiliului local :

In exercitarea atribuţiilor ce îi revin, consiliul local adoptă hotărâri, cu majoritate

absolută sau simplă, după caz. Prin excepţie, hotărârile privind dobândirea sau
înstrăinarea dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile se adoptă de consiliul local
cu majoritatea calificată definită la art. 5 lit. dd), respectiv de două treimi din numărul
consilierilor locali în funcţie.
Se adoptă cu majoritatea absolută prevăzută la art. 5 lit. cc) a consilierilor locali în funcţie
următoarele hotărâri ale consiliului local: a) hotărârile privind bugetul local; b) hotărârile
privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii; c) hotărârile prin care se stabilesc
impozite şi taxe locale; d) hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare
judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră; e) hotărârile privind
organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului; f) hotărârile

62
privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu persoane juridice române
sau străine; g) hotărârile privind administrarea patrimoniului84
Consiliul local poate stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. Hotărârile cu
caracter individual cu privire la persoane sunt luate întotdeauna prin vot secret, cu
excepţiile prevăzute de lege85
Hotararile cu caracter normativ intra in vigoare de la data publicarii lor ( implicit la
avizierul autoritatii locale ), in timp ce hotararile cu caracter individual intra in vigoare la
data comunicarii lor directe persoanelor interesate.
FOARTE IMPORTANT!!
Conf. art 140 din NCA “După desfăşurarea şedinţei, hotărârile consiliului local se
semnează de către preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează, pentru legalitate, de
către secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale.
În cazul în care preşedintele de şedinţă refuză, în scris, să semneze, hotărârea consiliului
local se semnează de cel puţin 2 consilieri locali dintre cei care au participat la şedinţă.
Modalitatea de desemnare a acestor consilieri se stabileşte prin regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului local.
Secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale nu contrasemnează
hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. În acest caz, în următoarea
şedinţă a consiliului local, depune în scris şi expune în faţa acestuia opinia sa motivată,
care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei”.

84
Art 138-139 NCA.
85
Art 139 alin 6 NCA.

63
PREFECTUL, SUBPREFECTUL , CONSILIUL JUDETEAN SI
a) PRESEDINTELE CONSILIULUI JUDETEAN

I. PRFECTUL

1. Prefectul –scurt istoric al institutiei in Romania

Instituţia prefectului este o instituţie veche, tradiţională în administraţia publică din

România. O întâlnim în Muntenia şi Moldova încă înainte de Unirea principatelor (1859)
chiar dacă cei care o reprezentau purtau o altă denumire: “ispravnici de judeţe” sau
“ispravnici administratori” care erau numiţi de domn dintre doi candidaţi propuşi de sfatul
administrativ pe o perioadă de 3 ani şi aveau atribuţii administrative şi poliţieneşti.
Practic, funcţia de prefect a fost instituită, în ţara noastră, după Unirea Principatelor prin
legea pentru Consiliile judeţene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 care în articolul 91 prevedea
că “prefectul, cap al administraţiei judeţene, dirige toate lucrările acestei administraţiuni,
îi execută hotărârile consiliului judeţean86”.
Prefectul era reprezentantul Guvernului pe lângă consiliul judeţean, fiind numit de centru
aşa cum prevede aliniatul 2 al articolului 3 din această Lege, prefectul era “comisar al
Guvernului pe lângă consiliul judeţean”. El asista la sesiunile consiliului, el supraveghea
legalitatea actelor adoptate de consiliul judeţean şi de delegaţia permanentă, iar atunci
86
Ana Elena Ranta, Elena Chereches, Institutia prefectului, Unele aspecte privind necesitatea ameliorarii cadrului
legislativ, in RTSA nr 1/2005, pp 109-110.

64
când constata că acestea erau ilegale, avea dreptul şi datoria ca în termen de 10 zile de la
adoptarea actului respectiv, dacă a participat la şedinţa, sau de la data la care i s-a adus
actul la cunoştinţă, să facă recurs la Guvern. Recursul era suspensiv de executare87.
Instituţia prefectului denumită în sensul prezentat mai sus apare şi în Legea comunală din
1 aprilie 1864. Poziţia prefectului de comisar al Guvernului şi de conducător al
administraţiei judeţene s-a menţinut şi prin Legea pentru unificarea administrativă din
19253
In perioada contemporana postdecembrista , aceasta institutie a aparut ca fiind mentionata
si reglementata de legea 215/2001, 340/2004, 188/1999, in prezent toate aceste acte
normative fiind abrogate de Codul administrativ .
2. Statutul si rolul prefectului la nivel local

In doctrina s-a opinat pentrt teza conform careia “prefectul trebuie să fi e un înalt
funcţionar public, profesionist, apolitic, care să asigure stabilitatea, legalitatea şi
funcţionalitatea administraţiei în momentul schimbărilor politice88”
A fost subliniat deasemenea, că, fiind reprezentantul Guvernului pe plan local şi, în
acelaşi timp, făcând parte din categoria înalţilor funcţionari publici 89 , în realitate prefectul
a devenit un funcţionar politic şi politizat90 , numit şi schimbat din funcţie pe baza unei
puternice infl uenţe politice, aspect ce contravine condiţiei generale a înalţilor funcţionari
publici de a fi apolitici şi induce, totodată, în societate, ample dezbateri despre politizarea
excesivă a funcţiilor respective8 , despre pregătirea profesională şi despre credibilitatea pe
care o au funcţionarii care exercită aceste înalte funcţii publice.
S-a mai spus, desemenea, ca persoanele respective trebuie să aibă atât o solidă pregătire
şi experienţă în administraţie, dar şi o oarecare simpatie ori cel puţin acceptare politică
sufi cientă încât să le permită exercitarea şi realizarea atribuţiilor de serviciu, în
condiţiile în carepoziţia înaltului funcţionar public nu este foarte bine delimitată, în
raport cu puterile în stat91 şi, mai ales, cu factorul politic92.

87
art. 95 alin. 3, din Legea pentru Consiliile judeţene nr. 396 din 2/14 aprilie
1864 3 Ana Elena Ranta .. op cit, 2005, pp 110.
88
Irina Alexe, Prefectul și subprefectul în viziunea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei Românie,
Curierul judiciar 10/2014, pp 586.
89
Asa dupa cum reiese si dn art 250 NCA.
90
I. Alexe, Înalţii funcţionari publici, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 10.
91
Gh. Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. II, fasci cula I, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1931, p. 8,,
paud. I Alexe, op cit, 2014, pp 587.
92
Ioan Alexandru in ecesitatea dezbaterii publice a direcţiilor de reformare a instituţiilor statului, în Palatul de
Justiţie nr. 10/2012, p. 9, apud. I Alexe, op cit, 2014, pp 587

65
Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu, motiv pentru care este şi calificat
ca administraţie de stat în teritoriu, răspunzând principiului
deconcentrării administrative.
Potrivit art.123 din Constituţia republicată :
“Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. (2). Prefectul
este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate
ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale. (3). Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. (4).
Între prefecţi pe de-o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi
preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. (5). Prefectul
poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean,
al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este
suspendat de drept. 93”
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Guvernul numeşte câte un prefect,
în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea ministrului administraţiei şi
internelor. Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local.
Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din
subordinea Guvernului pot delega prefectului unele din atribuţiile lor de conducere şi
control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine
Conform art. 249 din NCA , ca rol principal prefectului ii este conferit acela de a fi
reprezentantul Guvernului pe plan local. Alte atributii deosebite derivate din acest articol
sunt si urmatoarele:
Conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor i ale celorlalte organe ale
administra iei publice centrale din unită ile administrativ-teritoriale Asigură conducerea
comitetelor jude ene pentru situa ii de urgen ă.
Asigură verificarea legalită ii actelor administrative ale autorită ilor administra iei publice
locale i poate ataca în fa a instan ei de contencios administrativ actele acestora pe care le
consideră ilegale.
Potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale Romaniei s-a constatat ca pe de o parte rolul
prefectului nu poiate fi limitat numai la conducator al serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor si ale celorlalte orgae ale administratiei publice din unitatile administrativ-
teritoriale pentru a se sustine ca prin descentralizarea acestor servicii se goleste de
continut institutia prefectului. Acesta exercita, de asemenea, si functia de tutela
administrativa si are si numeroase alte atributii stabilite prin lege organica.94
a. Atribu ii în exercitarea rolului constitu ional de conducere a serviciilor

93
Dana Tofan, op. cit , 2008, pp 127.

66
publice deconcentrate
In exercitarea atribu iilor prevăzute la art. 252 alin. (1) lit. b) NCA prefectul:
- verifică, în condi iile art. 259, modul în care serviciile publice deconcentrate
ale ministerelor i ale celorlalte organe ale administra iei publice centrale î i
îndeplinesc atribu iile de monitorizare i de control în domeniul în care activează;
- avizează proiectele bugetelor i situa iile financiare privind execu ia bugetară
ale serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor i ale celorlalte organe ale
administra iei publice centrale din subordinea Guvernului i le transmite
conducătorului institu iei ierarhic superioare serviciului public deconcentrat.
Avizele au caracter consultativ;
- poate propune ministrului, respectiv conducătorului organului administra iei
publice în subordinea căruia aceste servicii publice î i desfă oară activitatea
cercetarea disciplinară a conducătorului serviciului public deconcentrat în cazul
în care apreciază că acesta a săvâr it, în legătură cu realizarea atribu iilor, o faptă
ce constituie abatere disciplinară sau, după caz, poate sesiza direct comisia de
disciplină competentă;
- desemnează prin ordin un reprezentant al institu iei prefectului în comisia de
concurs pentru ocuparea postului de conducător al unui serviciu public
deconcentrat din jude .

b. Atribu ii privind verificarea legalită ii: art 255 NCA

Prefectul verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului jude ean, ale consiliului
local i ale primarului. Prefectul poate ataca actele autorită ilor prevăzute la alin.
(1) pe care le consideră ilegale, în fa a instan ei competente, în condi iile legii
contenciosului administrativ.
Tutela administrativă este o instituţie a dreptului public în baza căreia autoritatea
centrală a administraţiei publice (Guvernul sau Ministerul de Justiţie) şi reprezentanţii
locali ai acesteia, au dreptul de a controla activitatea autorităţilor aministraţiei publice
locale, autonome, descentralizate.
Problema tutelei administrative se pune numai între acele autorităţi administrative
între care nu există subordonare ierarhică între un subiect din sfera puterii executive şi
unul din afara acesteia. Nu poate fi vorba de tutelă administrativă între organele centrale
94
Decizia CCR nr 1/2014, 19 02 2014, apud. Elena Emilia Stefan, Drept
administrativ.Partea I. Curs universitar, ed a III-a revazuta si actualizata, Universul
Juridic, Bucurresti, 2019, pp 210.

67
ale puterii executive – Guvern, ministere – şi cele ce exercită această putere la nivel
judeţean sau local – prefect şi serviciile descentralizate ale ministerelor95.
Tutela administrativă, în reglementarea din țara noastră, este concepută ca o excepție de
la acest principiu9697 , o formă liberală de control asupra colectivităților locale, în care
autoritatea de tutelă nu are dreptul de a anula actul, ci doar de a-l ataca în fața instanțelor
judecătorești de contencios administrativ, care sunt singurele instituții ce pot aplica o
astfel de sancțiune .98
De altfel, acest drept conferit prefectului este reglementat de insasi Constitutia Romaniei,
la art 123, acolo unde la alin. 5 se mentioneaza si care sunt efectele juridice ale atacarii
acestor acte in contencios administrativ in urma actiunii initiate de prefect: Prefectul
poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean,
al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este
suspendat de drept.
De remarcat ca acet drept-tutela administrativa- priveste doar controlul legalitatii
actelor adminisgtrative emise sau adoptate in plan local de consiliul local, judetean,
primar, presedintele Consiliului judetean.
Alte atributii :
Conform art 250 NCA “Mini trii i conducătorii celorlalte organe ale administra iei publice
centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele atribu ii de conducere i
control, precum:
a) verificarea modului de utilizare a fondurilor publice alocate serviciilor publice
deconcentrate;
b) verificarea modului de realizare a obiectivelor cuprinse în strategiile sectoriale;
c) analizarea modului de realizare a ac iunilor cu caracter interministerial care au ca
scop cre terea calită ii serviciilor publice;
d) reprezentarea în fa a instan elor judecătore ti, în cazul în care serviciile publice
deconcentrate din subordine nu pot fi mandatate;
e) alte atribu ii stabilite prin ordin al conducătorului institu iei ierarhic superioare
serviciului public deconcentrat”.

95
CM Florica, apud www.portalweb.net, consultat la 12. 05. 2020, ora 16, 40.
96
Dragoș, D.C., Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, București: All Beck, 2005., pp
97
-145 apud. Alina Georgiana PROFIROIU Cristina TITIRIŞCĂ, UNELE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA
CONTROLUL EXERCITAT DE PREFECT ASUPRA COLECTIVITĂŢILOR LOCALE,
RTSA nr. 2 (39) / 2016, pp. 168-183
98
Profiroiu, A., Știința administrativă, București: Editura Economică, 2007, apud. Alina Georgiana PROFIROIU
Cristina TITIRIŞCĂ, op. cit, 2016, pp 168-169.

68
3. Numirea i eliberarea din func ie a prefectului:

Guvernul nume te câte un prefect în fiecare jude i în municipiul Bucure ti. Nu- mirea i
eliberarea din func ie a prefec ilor i a subprefec ilor se fac prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea ministrului care coordonează institu ia prefectului.
La numirea în func ie, prefectul depune următorul jurământ în fa a Guvernului, respectiv
a prim-ministrului sau a unui ministru desemnat, în limba română: "Jur să respect Constitu
ia i legile ării i să fac cu bună-credin ă tot ceea ce stă în puterile i priceperea mea pentru
binele locuitorilor jude ului. . ./municipiului
Bucure ti. A a să-mi ajute Dumnezeu!".
Formula religioasă de încheiere a jurământului va respecta libertatea convingerilor
religioase, jurământul putând fi depus i fără formula religioasă.Refuzul depunerii
jurământului atrage revocarea actului administrativ de numire în func ie99.
In ceea ce priveste raporturile sale cu celelalte autoritati publice locale trebuie sa
remarcam faptul ca “Între prefec i, pe de o parte, consiliile locale i primari, precum i
consiliile jude ene i pre edin ii consiliilor jude ene, pe de altă parte, nu există raporturi
de subordonare; în rela iile dintre acestea există raporturi de colaborare15.”
Pentru îndeplinirea atribu iilor ce îi revin, prefectul poate solicita institu iilor publice,
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor i ale celorlalte organe ale administra iei
publice centrale i autorită ilor administra iei publice locale din jude ul respectiv sau din
municipiul Bucure ti, după caz, documenta ii, date i informa ii, iar acestea sunt obligate să
i le furnizeze cu celeritate i în mod gratuit100.
Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constitu iei i
altor legi se organizează i func ionează institu ia prefectului, sub conducerea prefectului.
Institu ia prefectului este o institu ie publică cu personalitate juridică, cu buget propriu,
aflată în subordinea Guvernului.)
Prefectul este ordonator ter iar de credite.
Organigrama i modul de func ionare ale institu iei prefectului se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului.
In fiecare jude , respectiv în municipiul Bucure ti func ionează un colegiu prefectural
compus din prefect, subprefect i conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale
99
Art 251, alin 1,2,3,
15
din NCA. Art 261
NCA.
100
Art 262 NCA.

69
ministerelor i ale celorlalte organe ale administra iei publice centrale, care sunt organizate
sau au sediul în jude ul respectiv sau în municipiul Bucure ti, după caz.Din colegiul
prefectural în care sunt în func ie mai mul i subprefec i face parte subprefectul desemnat
prin ordin al prefectului.
La lucrările colegiului prefectural pot fi invitate i alte persoane a căror prezen ă este
considerată necesară.Colegiul prefectural se convoacă de către prefect cel pu in o dată pe
lună i oricând se consideră că este necesar i este condus de prefect.

4. Actele prefectului :

Pentru îndeplinirea atribu iilor ce îi revin, prefectul emite acte administrative cu caracter
individual sau normativ, numite ordine.
Ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise
după consultarea conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor i ale
celorlalte organe ale administra iei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate
la nivelul unită ilor administrativ- teritoriale, potrivit competen elor proprii domeniilor de
activitate.
Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se publică potrivit
legii.Jurispruden ă
Ordinul cu caracter normativ emis de către prefect devine executoriu numai după ce a fost
adus la cuno tin ă publică101. Ordinul cu caracter individual emis de către prefect devine
executoriu de la data comunicării către persoanele interesate.
Ordinele emise de prefect în calitate de pre edinte al Comitetului jude ean pentru situa ii
de urgen ă produc efecte juridice de la data aducerii lor la cuno tin ă publică i sunt
executorii. Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată ministerului cu atribu ii
în domeniul de resort102

II. SUBPRFCTUL

Pentru indeplinirea atributiilor ce le revin potrivit legii, prefectul este ajutat de doi
subprefecti, iar la nivelul municipiului Bucuresti de trei subprefecti.
Subprefectii indeplinesc in numele prefectului atributii in domeniul consucerii serviciilor
publice deconcentrate ( ex OJPC, Casa judeteana de pensii, ITMInspectoratele judetene de

101
Art 275 NCA.
102
Art 276 NCA.

70
Munca de la nivel teritorial, etc), al conducerii operative a institutiei prefectului , precum
si atributii prevazute de lege ori sarcini date de MAI103.
Conf art 250 din NCA, exact ca si prefectul si subprefectul este inatlt functionar public. ‘
Acestora li se aplica o serie de incompatibilitati stabilite de legea nr 161/2003 , precum:
b) calitatea de deputat sau senator
c) functia de primar sau viceprimar
d) consilier local sau consilier judetean
reprezentant al statului in adunarile generale ale societatilor ( comerciale) d) comercinat
persoana fizica etc.
Numirea i eliberarea din func ie a prefec ilor i a subprefec ilor se fac prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea ministrului care coordonează institu ia prefectului.20

III. CONSILIUL JUDETEAN

Consiliul jude ean este autoritatea administra iei publice locale, constituită la nivel jude
ean pentru coordonarea activită ii consiliilor comunale, oră ene ti i municipale, în vederea
realizării serviciilor publice de interes jude ean. Consiliul jude ean este compus din
consilieri jude eni ale i în condi iile legii pentru alegerea autorită ilor administra iei
publice locale104.
Numărul membrilor fiecărui consiliu jude ean se stabile te prin ordin al prefectului, în
func ie de numărul locuitorilor jude ului, conform popula iei după domiciliu raportate de
Institutul Na ional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în care se organizează
alegerile, după cum urmează:

103
Elena Emilia Stefan , op cit,
2019, pp …214. 20 Art 251 NCA.
104
Art 170 NCA.

71
Consiliul jude ean se completează cu pre edintele consiliului jude ean, ales în condi iile
legii pentru alegerea autorită ilor administra iei publice locale, care are drept de vot i
conduce edin ele acestuia.
Func ia de pre edinte al consiliului jude ean i func ia de vicepre edinte al consiliului jude
ean sunt func ii de demnitate publică105.
In exercitarea atribu iilor sale consiliul jude ean asigură, potrivit competen elor sale i în
condi iile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes jude ean
privind: a) educa ia b) serviciile sociale pentru protec ia copilului, a persoanelor cu
handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei i a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie
socială; c) sănătatea; d) cultura; e) tineretul; f) sportul; g) ordinea publică; h) situa iile de
urgen ă.
Toata gama atributiilor sale specifice este prezentata de disp art 174, 175 NCA.

Mandatul consiliului jude ean

Consiliul jude ean se alege pentru un mandat de 4 ani în condi iile legii privind alegerea
autorită ilor administra iei publice locale.
Mandatul consiliului jude ean se exercită de la data la care consiliul jude ean este legal
constituit până la data la care consiliul jude ean nou-ales este legal constituit
Mandatul consiliului jude ean poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau
catastrofă ori alte situa ii expres prevăzute de lege atunci când, datorită acestor situa ii, nu
pot fi organizate alegeri în condi iile alin. (1)106.

Sedintele Consiliului judetean :

‘ Consiliul jude ean se întrune te în edin ă ordinară cel pu in o dată pe lună, la convocarea
pre edintelui consiliului jude ean.Consiliul jude ean se poate întruni i în edin e
extraordinare ori de câte ori este necesar, pentru problemele urgente, care nu pot fi
amânate până la următoarea edin ă ordinară, la cererea pre edintelui consiliului jude ean
sau a cel pu in unei treimi din numărul membrilor consiliului, ori, la solicitarea
prefectului, adresată pre edintelui consiliului jude ean, în cazuri excep ionale care necesită
adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor

105
Art 171 NCA.
106
Art 177 NCA.

72
calamită ilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, pentru apărarea
ordinii i lini tii publice107.
Convocarea consiliului jude ean se face în scris, prin intermediul secretarului general al
jude ului. in caz de for ă majoră i de maximă urgen ă, pentru rezolvarea intereselor
locuitorilor jude ului, convocarea consiliului jude ean, prin excep ie, se poate face de
îndată. Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispozi ie consilierilor jude eni
materialele înscrise pe ordinea de zi25.
Conform art 180 din NCA sedin ele consiliului jude ean se desfă oară legal în prezen a
majorită ii consilierilor jude eni în func ie. Prezen a consilierilor jude eni la edin ele
consiliului jude ean i ale comisiilor de specialitate este obligatorie.
Sedin ele consiliului jude ean sunt conduse de pre edintele consiliului jude ean sau, în
lipsa acestuia, de vicepre edintele desemnat în condi iile art. 192 alin.
(1) sau (2) NCA.

Actele Consiliului judetean :

Acestea se numesc hotarari si pot fi de doua mari categorii: normative si individuale.
Codul administrativ prevede ca in exercitarea atributiilor ce ii revin Consiliul judetean
adopta hatarari cu majoritate calificata, absoluta sau simpla.
Hotararile consiliului judetean se semneaza de catre presedinte sau , in lipsa acestuia, de
catre vicepresedinte, sau consilierul judetean care a condus sedinta si se contrasemneaza
pentru legalitate de catre secretarul judetului .
Potrivit legii, hotararile Consiliului GMB si dispozitiile cu caracter normativ ale
primarului general sunt obligatorii si pentru autoritatile administratiei publice locale
organizate in sectoarele municipiului Bucuresti108
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri jude eni, de pre edintele consiliului jude
ean, de vicepre edin ii consiliului jude ean sau de cetă eni. Redactarea proiectelor se face
de către cei care le propun, cu sprijinul secretarului general al unită ii administrativ-
teritoriale i al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al consiliului jude ean109.

Raspunderea Consiliului judetean :

107
Art 178
NCA 25 Art
179 NCA.
108
Elena Emilia Stefan, op cit, 2019, pp 201.
109
Art 182 NCA.

73
Raspunderea Consiliului judetean intervine in cazurile in care alesii locali nu demontreaza
suficienta diligenta si seriozitate in exercitarea mandatului lor, dezamagind, astfel, pe cei
care le-au acordat votul si nu au manifestat intentii serioase in ceea ce priveste aducerea la
indeplinire a intereselor publice locale si a proiectelor comunitatii pe care au garantat la
alegeri ca o vor reprezenta.

Situa iile de dizolvare a consiliului jude ean:

a. Consiliul jude ean se dizolvă de drept, la fel ca si cel local, în condi iile art. 143 alin.
(1), respectiv :
a. In cazul în care acesta nu se întruneşte cel puţin într-o şedinţă ordinară sau
extraordinară, pe durata a patru luni calendaristice consecutive, deşi a fost convocat
conform prevederilor legale;
b) în cazul în care nu a adoptat nicio hotărâre în 3 şedinţe ordinare sau
extraordinare ţinute pe durata a patru luni calendaristice consecutive;
c) în cazul în care numărul consilierilor locali în funcţie este mai mic decât jumătatea
numărului membrilor consiliului local şi nu a putut fi completat cu supleanţi în
condiţiile art.122.
In acest caz, pre edintele consiliului jude ean, vicepre edin ii consiliului jude ean,
secretarul general al jude ului, prefectul sau orice altă persoană interesată sesizează instan
a de contencios administrativ cu privire la cazurile prevăzute la alin. (1). Instan a
analizează situa ia de fapt i se pronun ă cu privire la dizolvarea consiliului jude ean.
Hotărârea instan ei este definitivă i se comunică prefectului110.
Dizolvarea prin referendum: Referendumul se organizeaza inn conditiile legii –a se
vedea legea nr. 3/2000, cu modificari, ca urmare a cererii a cererii adresate prefectului de
cel putin 25% din cetatenii cu drept d evot inscrisi pe listele electorale. Referendumul
local, ca si cel judetean se organizeaza de catre o comisie numita prin ordin al prefectului ,
compusa dintr-un reprezentant al prefectului, un judecator de la tribunal, iar secretariatul
este asigurat de institutia prefectului.
Referendumul este valabil daca la el s-au prezentat la urne cel putin 30% din numarul
local al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului judetean va inceta daca in
favoarea dizolvarii s-a pronuntat jumatate plus unu din numarul total al celor care au
participat la vot111.

110
Art 183 alin 2 NCA.
111
Verginia Vedinas, Drept administrativ, ed. 12, Universul juridic, 2020, pp 278.

74
IV. PRESEDINTELE CONSILIULUI JUDETEAN

Codul administrativ califica presdintele consiliului judetean ca fiind o autoritate

executiva, alaturi de primarii comunelor, oraselor, municipiilor, primarul capitalei sau
primarii de sector. Actualul art 123 alin 4 din Codul administrativ permite loc afirmatiei
conform careia in prezent presedintele consiliului judetean a devenit o
institutie de rang constitutional112.
Inca de cand statutul juridic al presedintelui consiliului judetean era unul confuz, au
existat autori care au argumentat in baza textelor de lege existente la acea vreme de ce il
incadrau pe acesta la “ autoritati publice locale” Astfel, unul dintre acesti autori s-a
exprimat astfel: “ Dacă, în forma sa iniţială, Constituţia României nu prevedea instituţia
președintelui consiliului judeţean, prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, președintele
consiliului judeţean a devenit o autoritate de ordin constituţional. Este adevărat că această
autoritate nu este reglementată în art. 122 din Constituţie, care este sediul materiei pentru
autoritatea judeţeană autonomă, ci în art. 123 alin. (4), articol consacrat raporturilor dintre
autorităţile autonome de la nivel de baza și judeţean și prefect. Acest fapt nu afectează,
însă, statutul constituţional al președintelui consiliului judeţean.
In ceea ce privește critica conform căreia președintele consiliului judeţean nu poate fi o
autoritate a administraţiei publice locale pentru că nu este menţionat printre autorităţile ale
căror acte ilegale pot fi atacate de prefect la instanţa de contencios administrativ, facem
precizarea că actul fundamental trebuie privit atât în litera, cât și în spiritul său. Atât timp
cât beneficiază de o consacrare constituţională, președintele consiliului judeţean este o
autoritate a administraţiei publice locale și, ca orice autoritate a administraţiei publice
locale, emite acte administrative (dispoziţii), care, obligatoriu, trebuie să fie verificate din
punct de vedere al legalităţii de către prefect, iar dacă prefectul le consideră ilegale le
atacă la instanţa de contencios administrativ. O interpretare contrară ar conduce la un
statut privilegiat al președintelui consiliului judeţean în raport cu celelalte autorităţi ale
administraţiei publice, ar face inutil controlul de legalitate exercitat de prefect și ar lipsi
de substanţă principiul legalităţii113”.
112
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. S. Muraru, E.S. Tanasescu, Constitutia
Romaniei.Comentariu pe articole, ALL Beck, Bucuresti, 2004, pp 262 apud, V.
Vedinas, op. cit, 2020, pp 279.
113
Mihai Cristian Apostolache, Chiar dacă este contestat, Președintele Consiliului Județean este o autoritate a
administrației publice locale, 11 .09. 2018, apud. www.juridice.ro, consultat la 12. 05. 2020, ora 10,05. a.m. 32

75
Astfel, conform art. 172 alin. 2 din N.C.A. “Consiliul jude ean se completează cu pre
edintele consiliului jude ean, ales în condi iile legii pentru alegerea autorită ilor
administra iei publice locale, care are drept de vot i conduce edin ele acestuia”.
Pana la alegerile din 2008 , presedintele consiliului judetean se alegea in mod indirect, la
fel ca si vicepresedintii, din randul consilierilor deja alesi in functie., ceea ce facea ca, in
acel context legislativ, presedintele consiliului judetean sa nu mai poata fi incadrat la
autoritati publice locale ( judetene). Iata ca acum statutul sau juridic a fost lamurit si
Codul administrativ roman a enuntat explicit faptul ca presedintele consiliului judetean
este o autoritate aleasa la nivel local/judetean, prin vot secrdt, personal si liber exprimat
de catr cetatenii unitatii administrativ-teritoriale.
Dispozi iile art. 149 se aplică în mod corespunzător pentru validarea mandatului de pre
edinte al consiliului jude ean, validarea mandatului fiind realizată de către tribunalul în a
cărui circumscrip ie se află unitatea administrativ-teritorială. Pre edintele consiliului jude
ean depune jurământul prevăzut la art. 117 în prima edin ă privind ceremonia de
constituire a consiliului jude ean sau în fa a pre edintelui tribunalului, în camera de
consiliu, în cazul în care prima edin ă privind ceremonia de constituire a consiliului jude
ean nu are loc în termen de 60 de zile de la data alegerilor.
Durata mandatului pre edintelui i al vicepre edin ilor consiliului jude ean este egală, de
regulă, cu durata mandatului consiliului jude ean. În cazul în care mandatul consiliului
jude ean încetează înainte de expirarea duratei normale de 4 ani, încetează de drept i
mandatul vicepre edin ilor consiliului jude ean fără vreo altă formalitate32.

Alegerea i eliberarea din func ie a vicepre edin ilor consiliului jude ean:

Consiliul jude ean alege dintre membrii săi 2 vicepre edin i. Vicepre edin ii consiliului
jude ean se aleg prin vot secret, cu majoritate absolută. Pre edintele consiliului jude ean
desemnează prin dispozi ie care dintre cei doi vicepre edin i exercită primul atribu iile sale
în alte cazuri de absen ă.114
Pe durata exercitării mandatului, vicepre edin ii consiliului jude ean î i păstrează statutul
de consilier jude ean fără a beneficia de indemniza ia aferentă acestui statut. Eliberarea
din func ie a vicepre edin ilor consiliului jude ean se poate face de consiliul jude ean, prin
vot secret, cu majoritatea a două treimi din numărul consilierilor în func ie, la propunerea
temeinic motivată a cel pu in unei treimi din numărul acestora. Eliberarea din func ie 34 a

Art. 187 NCA.

114
Art 188 alin 1 si 2 NCA.
34
Art 188 alin 4 NCA.

76
vicepre edin ilor consiliului jude ean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului
consiliului jude ean115.

Rolul pre edintelui consiliului jude ean

Pre edintele consiliului jude ean reprezintă jude ul în rela iile cu celelalte autorită i
publice, cu persoanele fizice i juridice române i străine, precum i în justi ie. Pre edintele
consiliului jude ean răspunde în fa a alegătorilor de buna func ionare a administra iei jude
ene.
Aparatul de specialitate al consiliului jude ean este subordonat pre edintelui consiliului
jude ean.. Pre edintele consiliului jude ean asigură respectarea prevederilor Constitu iei,
punerea în aplicare a legilor, a decretelor Pre edintelui României, a hotărârilor i ordonan
elor Guvernului, a hotărârilor consiliului jude ean, precum i a altor acte normative116.
În caz de vacan ă a func iei de pre edinte al consiliului jude ean, de suspendare a
mandatului pre edintelui consiliului jude ean, precum i în situa iile de imposibilitate de
exercitare a mandatului, atribu iile acestuia sunt exercitate de drept de unul dintre vicepre
edin i, desemnat de consiliul jude ean, prin vot secret, cu majoritate absolută, cu
respectarea drepturilor i obliga iilor corespunzătoare func iei de pre edinte al consiliului
jude ean.
In situa ia în care sunt suspenda i din func ie, în acela i timp, atât pre edintele consiliului
jude ean, cât i vicepre edin ii consiliului jude ean, precum i în situa iile de imposibilitate
de exercitare de către ace tia a mandatului, consiliul jude ean deleagă un consilier jude ean
care îndepline te atât atribu iile pre edintelui consiliului jude ean, cât i pe cele ale vicepre
edin ilor consiliului jude ean, până la încetarea situa iei respective, cu respectarea
drepturilor i obliga iilor corespunzătoare func iei de pre edinte al consiliului jude ean. Pe
perioada exercitării atribu iilor de pre edinte al consiliului jude ean, precum i de vicepre
edinte al consiliului jude ean, consilierul jude ean beneficiază de o unică indemniza ie
lunară egală cu cea a func iei de vicepre edinte al consiliului jude ean.

115
FOARTE IMPORTANT !! La deliberarea i adoptarea hotărârilor care privesc alegerea sau eliberarea
din func ie a vicepre edintelui consiliului jude ean participă i votează consilierul jude ean care candidează la
func ia de vicepre edinte al consiliului jude ean, respectiv vicepre edintele consiliului jude ean a cărui eliberare
din func ie se propune
116
Art 190 NCA.

77
 Dacă devin vacante, în acela i timp, atât func ia de pre edinte al consiliului jude ean, cât i
cea de vicepre edin i ai consiliului jude ean, consiliul jude ean alege al i vicepre edin i ai
consiliului jude ean în condi iile art. 188, prevederile alin.
(1) i (3) aplicându-se până la alegerea unui nou pre edinte al consiliului jude ean117

e) Actele Consiliului judetean si ale Presedintelui Consilului judetean

În exercitarea atribu iilor ce le revin, autorită ile administra iei publice locale adoptă sau
emit, după caz, acte administrative cu caracter normativ sau individual, după cum
urmează:
a) consiliul local i consiliul jude ean adoptă hotărâri;
b) primarul i pre edintele consiliului jude ean emit dispozi ii.
(2) În organizarea executării sau executării în concret a legii, autorită ile deliberative i cele
executive adoptă, emit sau încheie, după caz, i alte acte juridice prin care se nasc, se
modifică sau se sting drepturi i obliga ii.
FOARTE IMPORTANT! Hotărârile i dispozi iile se aduc la cuno tin a publică i se
comunică, în condi iile legii, prin grija secretarului general al unită ii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale. Hotărârile i dispozi iile, documentele i informa iile financiare,
precum i alte documente prevăzute de lege se publică, pentru informare, în format
electronic i în monitorul oficial local118.
Hotărârile i dispozi iile cu caracter normativ devin obligatorii de la data aducerii lor
la cunotină publică. Aducerea la cuno tin ă publică a hotărârilor i a dispozi iilor cu
caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
In unită ile administrativ-teritoriale în care cetă enii apar inând unei minorită i na ionale
au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul recensământ,
hotărârile cu caracter normativ se aduc la cuno tin ă publică atât în limba română,
cât i în limba minorită ii respective39.
Comunicarea hotărârilor i dispozi iilor cu caracter individual către persoanele cărora li
se adresează se face în cel mult 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
Hotărârile i dispozi iile cu caracter individual produc efecte juridice de la data
comunicării către persoanele cărora li se adresează.
117
Art. 192 NCA.
118
Art. 197 alin 4 si
5 NCA. 39 Art. 198 si
199 NCA.

78
FOARTE IMPORTANT! In unită ile administrativ-teritoriale în care cetă enii apar inând
unei minorită i na ionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, stabilit la
ultimul recensământ, hotărârile cu caracter individual se comunică, la cerere, i în
limba minorită ii respective.
Presedintele CJ, care din punct de vedere al statutului ales este un organ unipersonal si
executiv al consiliului judetean119 emite dispozitii care pot avea atat caracter normativ,
cat si caracter individual. Aceste dispozitii devin executorii numai dupa ce sunt aduse la
cunsotinta publica ( cele normative) sau la cunostinta celor interesati ( cele individuale)41.

119
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Edit
Hamangiu, 2009, pp. 222-223. 41 V Vedinas, op cit, pp 278.

79
SECRETARUL UNITATII ADMINISTRATIV-TERITORIALE,
ADMINISTRATORUL PUBLIC SI
DELEGATUL SATESC

f) SCRETARUL UNITATII ADMINISTRATIV TERITORIALE

Una dintre cele mai vechi funcţii din administraţia publică, funcția secretarului a apărut ca
urmare a principiului descentralizării autonomiei locale. Secretarul are statut de tehnician
apolitic care asigură conformitatea cu legea a tuturor actelor emise de primar și consiliu,
atât local, cât si judeţean, precum și comunicarea cu autorităţile publice şi persoanele
interesate.120
De-a lungul timpului, în România, funcția respectivă a purtat denumiri diferite, cum ar fi,
de secretar de (birou) comitet executiv al Consiliului Popular, secretar de primărie,
secretar al municipiului, oraşului, comunei, iar în prezent secretar al unităţii
administrativteritoriale. Multă vreme el a purtat şi numele de notar, care a fost inspirat,
suntem sigur, nu doar de atribuţiile specifice notarilor, pe care le exercita, ci şi pentru că
notarul era perceput ca un simbol al legalităţii, ca „om al legii”.
În perioada regimului totalitar s-a numit secretar de comitet executiv (la judeţe şi
municipii) sau de birou executiv (la comune şi oraşe). După 1990 a fost evocat mai întâi
prin denumirea de secretar de consiliu local, care s-a transformat, ulterior, în secretar al
unităţii administrativ-teritoriale. Alături de primar, secretarul unităţii administrativ-
teritoriale (comună, oraş, municipiu, judeţ) este una dintre cele mai vechi funcţii din
administraţia publică locală121
Art. 5 din Codul administrativ privind definirea anumitor termeni de specialitate il
incadreaza pe secretarul UAT la aparatul de specialitate al primarului.
Aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean - totalitatea
compartimentelor funcţionale, fără personalitate juridică, de la nivelul

120
Vasile BOGHIAN, SECRETARUL UNITĂŢII ADMINISTRATIV-
TERITORIALE – FACTOR IMPORTANT
ÎN RELAȚIILE ADMINISTRATIVE, in Administrarea Publică, nr. 3, 2019, pp 140.
121
Vasile BOGHIAN, SECRETARUL UNITĂŢII ADMINISTRATIV-
TERITORIALE – FACTOR IMPORTANT
ÎN RELAȚIILE ADMINISTRATIVE, in Administrarea Publică, nr. 3, 2019, pp 142..

80
unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, precum şi secretarul general al
unităţii/subdiviziunii administrativteritoriale;

Conform art 242 din NCA : “Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune

administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar general salarizat
2

din bugetul local, funcţionar public de conducere, cu studii superioare juridice,

administrative sau ştiinţe politice, ce asigură respectarea principiului legalităţii în
activitatea de emitere şi adoptare a actelor administrative, stabilitatea funcţionării
aparatului de specialitate al primarului sau, după caz, al consiliului judeţean, continuitatea
conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între compartimentele din cadrul acestora”.
Perioada în care persoana cu studii superioare juridice sau administrative sau ştiinţe
politice ocupă funcţia publică de secretar general al unităţii/subdiviziunii administrativ-
teritoriale constituie vechime în specialitatea studiilor.
Observam ca , spre deosebire de primar, care este ales de colectivitatea locală prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat şi care exercită o funcţie de demnitate
publică, secretarul este numit în condiţiile legii şi exercită o funcţie publică. El face parte
din categoria funcţionarilor publici de conducere122.
Ceea ce este important de subliniat este natura studiilor pe care trebuie sa le aiba acest
functionar: studii superioare, de lunga durata, drept sau administratie publica, stiinte
politice, ceea ce demonstreaza si explica, inca o data, incarcatura si seriozitatea atributiilor
care ii sunt conferite acestuia la nivel local dintre acestea cea mai de seama si mai plina de
substanta fiind indeosebi atestarea legalitatii actelor emise de primar, consilii si presedite
consiliu judetean.

Atribuţiile secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativteritoriale

acopera o gama larga de probleme care sunt strans legate de exercitarea atributiilor
acestuia in raport cu diferite autoritati si institutii de la nivel local, inclusiv notarii
publici:

(1) Secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale îndeplineşte, în

condiţiile legii, următoarele atribuţii: a) avizează proiectele de hotărâri şi contrasemnează
pentru legalitate dispoziţiile primarului, respectiv ale preşedintelui consiliului judeţean,
hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean, după caz; b) participă la

122
Ibidem, pp 143.

81
şedinţele consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean; c) asigură gestionarea
procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar, respectiv
consiliul judeţean şi preşedintele acestuia, precum şi între aceştia şi prefect; d)
coordonează organizarea arhivei şi evidenţa statistică a hotărârilor consiliului local şi a
dispoziţiilor primarului, respectiv a hotărârilor consiliului judeţean şi a dispoziţiilor
preşedintelui consiliului judeţean; e) asigură transparenţa şi comunicarea către autorităţile,
instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor prevăzute la lit. a); f) asigură
procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului judeţean, şi efectuarea
lucrărilor de secretariat, comunicarea ordinii de zi, întocmirea procesului-verbal al
şedinţelor consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean, şi redactarea hotărârilor
consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean; g) asigură pregătirea lucrărilor supuse
dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului judeţean, şi comisiilor de specialitate
ale acestuia; h) poate atesta, prin derogare de la prevederile Ordonanţei Guvernului nr.
26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, actul constitutiv şi statutul
asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară din care face parte unitatea administrativ-
teritorială în cadrul căreia funcţionează; i) poate propune primarului, respectiv
preşedintelui consiliului judeţean înscrierea unor probleme în proiectul ordinii de zi a
şedinţelor ordinare ale consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean; j) efectuează
apelul nominal şi ţine evidenţa participării la şedinţele consiliului local, respectiv ale
consiliului judeţean a consilierilor locali, respectiv a consilierilor judeţeni; k) numără
voturile şi consemnează rezultatul votării, pe care îl prezintă preşedintelui de şedinţă,
respectiv preşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, înlocuitorului de drept al
acestuia; l) informează preşedintele de şedinţă, respectiv preşedintele consiliului judeţean
sau, după caz, înlocuitorul de drept al acestuia, cu privire la cvorumul şi la majoritatea
necesare pentru adoptarea fiecărei hotărâri a consiliului local, respectiv a consiliului
judeţean; m) asigură întocmirea dosarelor de şedinţă, legarea, numerotarea paginilor,
semnarea şi ştampilarea acestora; n) urmăreşte ca la deliberarea şi adoptarea unor hotărâri
ale consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean să nu ia parte consilierii locali sau
consilierii judeţeni care se încadrează în dispoziţiile art. 228 alin. (2); informează
preşedintele de şedinţă, sau, după caz, înlocuitorul de drept al acestuia cu privire la
asemenea situaţii şi face cunoscute sancţiunile prevăzute de lege în asemenea cazuri; o)
certifică conformitatea copiei cu actele originale din arhiva unităţii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale; p) alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date prin acte
administrative de consiliul local, de primar, de consiliul judeţean sau de preşedintele
consiliului judeţean, după caz. (2) Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2) din
Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările

82
ulterioare, în situaţiile prevăzute la art. 147 alin. (1) şi (2) sau, după caz, la art. 186 alin.
(1) şi (2), secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale îndeplineşte
funcţia de ordonator principal de credite pentru activităţile curente. (3) Secretarul general
al comunei, al oraşului, al municipiului, respectiv al subdiviziunii administrativ-teritoriale
a municipiului comunică o sesizare pentru deschiderea procedurii succesorale camerei
notarilor publici, precum şi oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară, în a cărei
circumscripţie teritorială defunctul a avut ultimul domiciliu123

Secretarii generali ai comunelor şi cei ai oraşelor unde nu funcţionează birouri ale

notarilor publici îndeplinesc, la cererea părţilor, următoarele acte notariale: a) legalizarea
semnăturilor de pe înscrisurile prezentate de părţi, în vederea acordării de către autorităţile
administraţiei publice locale de la nivelul comunelor şi oraşelor a beneficiilor de asistenţă
socială şi/sau serviciilor sociale; b) legalizarea copiilor de pe înscrisurile prezentate de
părţi, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură privată124.
IMPORTANT !! Tocmai pentru ca in literatura de specialitate si practuca au mai fost
invocate astfel de discutii, se subliniaza faptul ca din atribuţiile menționate nu rezultă
expres posibilitatea secretarului de reprezentare în justiţie a UAT, în sens tehnic, adică o
reprezentare judiciară similară celei realizate de avocat sau consilier juridic

Incompatibilitati:
Secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale nu poate fi soţ, soţie
sau rudă până la gradul al II-lea cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv cu
preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean, sub sancţiunea eliberării din
funcţie.
Secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale nu poate fi membru al
unui partid politic, sub sancţiunea destituirii din funcţie.
Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu şi
regimul disciplinar ale secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ-
teritoriale se fac în conformitate cu prevederile părţii a VI-a, titlul II. (6) Prin excepţie de
la prevederile alin. (5) pentru secretarii generali ai unităţilor/subdiviziunilor administrativ-
teritoriale numiţi în condiţiile art. 147 alin. (5) şi art. 186 alin. (5), suspendarea,
modificarea, încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale acestora se fac de
către prefect cu respectarea prevederilor părţii a VI-a, titlul II din NCA.

123
Art 243 alin 7 NCA.
124
Art 243 alin 8 NCA.

83
IMPORTANT!! In cazul nerespectării dispoziţiilor cu privire la interdicţia de a fi membru
al unui partid politic, sancţiunea disciplinară este destituirea din funcţie, ca urmare a
nerespectării regimului incompatibilităţilor, în timp ce în cazul nerespectării prevederilor
cu privire la gradul de rudenie, măsura care se aplică este „eliberarea din funcţie”,
considerându-se că, în această ipoteză, secretarul nu mai îndeplineşte o condiţie specifică
pentru ocuparea acestei funcţii125. Sub sancţiunea destituirii din funcţie, secretarul unităţii
administrativ-teritoriale nu poate fi membru al unui partid politic. Aceste dispoziţii legale
trebuie înţelese prin prisma necesităţii asigurării unei stabilităţi mai mari în funcţie a
secretarului. În condiţiile în care primarul este autoritatea executivă, ales prin vot liber,
direct şi secret în urma alegerilor la care participă partidele şi alianţele politice este firesc
ca secretarul, ca tehnician apolitic, să asigure, în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate
politică, continuitatea normală şi legală a activităţii în administraţia publică locală126.

2. ADMINISTRATORUL PUBLIC

Omologul city managerului american, dacă se poate spune asta, în cadrul sistemului
administrativ românesc este administratorul public. Funcţia a fost introdusă prin Legea
286/2006 de modificare a Legii Administraţiei Publice Locale, 215/20011 . Potrivit
acesteia, “la nivelul comunelor şi oraşelor, primarul poate propune consiliului local
înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita numărului maxim de posturi
aprobate. Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar, pe
baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de consiliul local. Numirea în
funcţie se face pe bază de concurs. Administratorul public poate îndeplini, în baza unui
contract de management încheiat în acest sens cu primarul, atribuţii de coordonare a
aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local.” Procedura este aceeaşi
şi la nivelul judeţelor127. “

125

126
Vasile BOGHIAN, SECRETARUL UNITĂŢII ADMINISTRATIV-
TERITORIALE – FACTOR IMPORTANT ÎN RELAȚIILE ADMINISTRATIVE, in
Administrarea Publică, nr. 3, 2019, pp 143..
127
Dan BALICA, ADMINISTRATORUL PUBLIC ÎN SISTEMUL
ADMINISTRATIV ROMÂNESC, in Revista
Transilvană de Ştiinţe Administrative 2
(22)/2008, pp. 6. 9 Ibidem, pp 9.

84
Numirea si eliberarea din functie a administratorului public, conform Noului Cod
administrativ :

La nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, primarul, respectiv preşedintele

consiliului judeţean poate propune consiliului local, consiliului judeţean, după caz,
înfiinţarea funcţiei de conducere de administrator public, în limita numărului maxim de
posturi aprobate.
Persoanele care pot ocupa funcţia de administrator public, de regulă, trebuie să fi absolvit
studii superioare economice, administrative, tehnice sau juridice. (3) Numirea în funcţie a
administratorului public se face prin dispoziţia primarului, respectiv a preşedintelui
consiliului judeţean, după caz, care are ca anexă un contract de management cu
respectarea cerinţelor specifice prevăzute la art.
543.
Aspectul care probabil apropie cel mai mult administratorul public din România de city
managerul american este caracterul opţional al acestora şi libertatea celor care doresc să
implementeze funcţia de a hotărî asupra competenţelor şi atribuţiilor pe care doresc să le
plaseze în sarcina managerului (flexibilitatea). Astfel, atât în S.U.A. cât şi în România
funcţia este una opţională9

Referitor la statutul administratorului public, acesta nu are calitatea de funcţionar public

la nivelul aparatului de specialitate al primarului, ci are calitatea de personal
contractual, după cum rezultă din prevederile legale care menţionează încheierea unui
contract de management între primar şi administrator în baza căruia aceasta din urmă îşi
va exercita atribuţiile.128
Contractul de management se încheie între primar, respectiv preşedintele consiliului
judeţean, după caz, şi administratorul public pe durată determinată. Durata contractului de
management al administratorului public nu poate depăşi durata mandatului primarului, a
preşedintelui consiliului judeţean, după caz, în timpul căruia a fost numit.
În baza contractului de management, administratorul public poate îndeplini atribuţii de
coordonare a unor compartimente ale aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de
interes local, respectiv judeţean, după caz.
Primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean poate delega către administratorul
public, în condiţiile legii, calitatea de ordonator principal de credite. (7) Se exceptează
funcţia de administrator public de la încadrarea în procentul de 12% alocat funcţiilor de
conducere prevăzut la art. 391.

128
Dan Balica, op. cit, 2008, pp 7-8.

85
Eliberarea din funcţie a administratorului public se face prin dispoziţia primarului,
respectiv a preşedintelui consiliului judeţean, după caz şi intervine în următoarele situaţii:
a) în situaţia în care durata contractului de management a expirat;
b) ca urmare a condamnării definitive pentru una dintre infracţiunile prevăzute
la art. 542 alin. (1) lit. f);
c) în situaţia în care administratorul public nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite
în sarcina sa prin contractul de management; d) în alte situaţii prevăzute de lege.
Obligatii: Administratorul public are obligaţia să întocmească declaraţii de avere şi
declaraţii de interese şi să le depună în condiţiile Legii nr. 176/2010, cu modificările şi
completările ulterioare.

III. DELEGATUL SATESC

Locuitorii satelor care nu au consilieri locali ale i în consiliile locale sunt reprezenta i la
edin ele consiliului local de un delegat sătesc. Delegatul sătesc este asimilat ale ilor locali.
Delegatul sătesc este ales pe perioada mandatului consiliului local, în termen de 20 de zile
de la data constituirii acestuia, de o adunare sătească, convocată de primar cu cel pu in 15
zile înainte i desfă urată în prezen a primarului sau a viceprimarului i a secretarului
general al unită ii administrativ- teritoriale.
Alegerea delegatului sătesc se face cu majoritatea voturilor celor prezen i la această
adunare, consemnată într-un proces-verbal care se prezintă în prima edin ă a consiliului
local. La adunarea sătească pot participa to i cetă enii cu drept de vot din satul respectiv.
(4) Încetarea de drept a mandatului delegatului sătesc are loc în următoarele situa ii: a)
demisie;
b) validarea, în calitate de consilier local, a unui supleant care are domiciliul în satul al
cărui delegat este;
c) schimbarea domiciliului într-un alt sat, inclusiv ca urmare a reorganizării unită ii
administrativ-teritoriale respective;
d) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă
privativă de libertate, indiferent de modalitatea de individualizare a pedepsei; e) punerea
sub interdic ie judecătorească;
g) pierderea drepturilor electorale;
h) deces129.
Acest articol vine ca utilitate si in completarea art 248 NCA denumit” Adunările
cetăţeneşti” :

129
Art 142 alin, 3 NCA.

86
Conform acestuia, cetăţenii comunei sau oraşului pot fi consultaţi şi prin adunări
cetăţeneşti organizate pe sate, în mediul rural, şi pe cartiere sau străzi, în mediul urban.
Convocarea şi organizarea adunărilor cetăţeneşti se fac de către primar, la iniţiativa
acestuia ori a unei treimi din numărul consilierilor în funcţie. Convocarea adunării
cetăţeneşti se face prin aducerea la cunoştinţă publică a scopului, datei şi a locului unde
urmează să se desfăşoare aceasta.
Adunarea cetăţenească este valabil constituită în prezenta majorităţii cetăţenilor cu drept
de vot şi adoptă propuneri cu majoritatea celor prezenţi.
Propunerile se consemnează într-un proces-verbal şi se înaintează primarului, care le
supune dezbaterii consiliului local în prima şedinţă, în vederea stabilirii modalităţilor
concrete de realizare şi de finanţare, dacă este cazul. Soluţia adoptată de consiliul local se
aduce la cunoştinţă publică prin grija secretarului general al unităţii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale.
Conceptul nu eset unul nou, ci , dimpotriva, a fost reflectat de vechiul Jus Valachorum-
pentru ca inca din evul mediu, din perioada cnezatelor se vorbea despre un astfel de
delegat- atunci cand se aminteau conceptul de “gramada” si de indatoriri ale sale “ :
Locuitorii din satele valahe, se adunau bianual la un loc unde cneazul le prezenta pe larg
toate schimbările survenite, în decursul anului trecut. Tot în acel loc se adunau locuitorii,
când erau convocaţi de cneaz, ca să facă judecăţile, să adune probele în materie criminală.
Această întrunire se numea grămadă (gromoda), iar locul unde trebuiau să se adune, era
lângă casa cneazului destinat de proprietari, sau într-un loc anume rezervat45. El convoca
grămada prin delegatul sătesc la adunările anuale, două la număr, şi la adunările
judecătoreşti ”de câte ori cerea trebuinţa” 46. Împreună cu membrii grămezii prindea hoţi,
făcea descinderi în casele bănuiţilor: „Actum in Castro Sanocensi feria quarta post festum
Sancti Lucae proxima anno Domini 1594 nono Judicium necesarium banitum celeratum
extitit130” .
Cert este ca la ora actuala, acesta nu are un statut juridic foarte clar. Reprezinta inca, in
mod cert, din perspectiva practica, un liant care asigura comunicarea intre comunitatile
satesti restranse si consiliile locale si, drept urmare, si posibilitatea acestora de a comunica
reprezentantilor si consiliilor locale problemele cu care se confrunta, dar si de a –si

130
Mihai Safta, VECHIUL DREPT ROMÂNESC, IUS VALACHICUM. STUDIU
ASUPRA CNEZATELOR SUPUSE LUI LEX SAU MODUS OLACHORUM ( Legea
pământului (obiceiul pământului sau legea românească, legea ţării sau „ius valachicum),
apud. STUDIA UBB nr 2/3015,
file:///D:/MyDocs/Downloads/Customary_Romanian_law_ius_valachicum._S.pdf

87
manifesta pozitia si de a exprima un punct de vedere cu privire la proiectele de acte
normative care pot privi acea comunitate.

88