TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Dreptul pozitiv este format din ansamblul normelor juridice care sunt în vigoare la un moment
dat, într-un stat geo-politic.
Dreptul obiectiv este ansamblul regulilor de conduită care guvernează relațiile oamenilor în
societate și a cărui respectare este asigurată prin autoritatea publică.

Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa unui subiect de drept de a avea o anumită conduită sau
de a pretinde unui alt subiect drept să aibă o anumită conduită, în scopul valorificării unui anumit
interes, în cadrul unui raport juridic concret. Este recunoscut dacă o normă juridică îl recunoaște,
reprezintă dreptul pe care o persoană îl folosește și îl exercită în mod nemijlocit, în calitate de
titular.

Dreptul material sau dreptul substanțial, reprezintă ansamblul normelor juridice prin care sunt
recunoscute drepturi și obligații și reguli de conduită legate de acestea.
Dreptul procedural reprezintă ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc reguli de
procedură prin care sunt exercitate drepturile subiective, prin care sunt puse în aplicare normele
de drept substanțial.

Un drept substanțial reprezintă un drept material câștigat sub imperiul unei norme ce nu mai
poate fi pierdut de titularul său prin efectul intrării în vigoare a unei norme noi care nu mai
recunoaște aceste drepturi.
Dreptul formal se interpretează ca forma de adoptare sau de sancționare a normelor juridice,
adică sursa în care normele juridice sunt reflectate (acte normative).

Jurisconsultul Ulpian este autorul diviziunii dreptului în ius privatum și ius publicum. Astfel,
dreptul public este constituit din ansamblul regulilor de drept care guvernează raporturile dintre
particulari și stat (gurvernați și guvernanți) și organizarea statului însuși, în timp ce dreptul
privat este alcătuit din ansamblul regulilor de drept ce reglementează raporturile din particulari.

Sistemul de drept reprezintă ansamblul normelor juridice legate între ele și grupate pe ramuri și
instituții juridice. Ramura de drept este ansamblul normelor juridice ce reglementează relațiile
sociale dintr-un anumit domeniu al vieții sociale, în baza unei metode specifice de reglementare
și a unor principii comune. Instituția juridică reprezintă un ansamblu de reguli de drept reunite
ori grupate printr-un obiectiv unic sau de preocupare a satisfacerii aceluiași obiect (de exemplu:
instituția căsătoriei).
 1. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

În drept, principiile ocupă un loc aparte, fiind considerate norme de drept (în concepția
franceză) sau izvoare de drept (în concepția italiană). Concepția italiană consideră că principiile
nu trebuie identificate neapărat cu normele de drept, dar sunt izvoare, adică surse ale dreptului
care îi determină obligativitatea. Principiile de drept sunt idei centrale, care stau la baza
conținutului tuturor normelor juridice. Au rol constructiv și axiologic, ele sunt idei de bază,
călăuzitoare, directoare care orientează reglementarea juridică și aplicarea dreptului.
Principiile generale sunt definite ca reguli de drept obiectiv, nu de drept natural sau ideal,
exprimate sau nu în texte, dar aplicate de jurisprudență și dotate cu un caracter suficient de
generalitate.
Principiile dreptului au un conținut normativ, caracterizat de două trăsături: generalitatea și
protecția valorilor sociale esențiale. Ele nu depind de o autoritate cu competențe normative,
pentru că ele pot fi create și pe cale pretoriană, de către judecătorul judiciar sau de către
judecătorul constituțional.

Clasificarea principiilor:
Principiile-norme sunt reguli de drept, iar celelalte sunt orientări care influențează crearea
dreptului pozitiv sau arată tendințele care se desprind din dreptul pozitiv.
Există 5 categorii de principii:
 principii-norme sau pozitive ale dreptului care se regăsesc în legi
 principii implicite care sunt reguli considerate premise sau consecințe ale dreptului
pozitiv
 principii extrapozitive (extrasistemice) sunt exterioare dreptului pozitiv
 principii nume care nu au caracter normativ și se referă la o trăsătură a unei instituții
juridice
 principii creatoare de drept (construcții ale dreptului) fără caracter normativ, sunt
instrumente conceptuale în crearea dreptului și în interpretarea și aplicarea legii.

Principiile se mai pot clasifica în principii generale de drept și în principii de ramură.

Princpiile generale se împart în principii directoare (de care depinde ordinea socială pentru că se
află la baza edificiului) și princpii corectoare (îndreaptă și îmbunătățesc soluțiile legale, care ar
putea fi injuste și inadaptate).
Princpiile se mai clasifică, în funcție de puterea lor normativă, în principii fundamentale,
principii norme cu valoare constituțională și principii generale simple.

Principiile generale:
 principiul legalității a cărui acțiune constituie premisa statului de drept, presupune ca cele
trei puteri ale statului, precum și autoritățile care le exercită să aibă consacrare normativă,
 adică trebuie să fie reglementate de lege. Valorile esențiale ale societății se regăsesc în
legi. Acest principiu cunoaște anumite particularități, există anumite specii ale sale în
ramurile de dreptului (nicio faptă fără lege în dreptul penal) sau aplicabile întregului
sistem de drept (principiul neretroactivității legii, unde legea nu distinge nici noi trebuie
să o facem)
 principiul egalității înseamnă aplicarea de tratament identic în fața legii în situații
identice. Corolarul acestui principiu este principiul nediscriminării pe motive de origine
socială, etnică, stare materială, sex, religie etc. Acest principiu a dat naștere la principii
de ramură sau a creat instituții juridice noi în dreptul constituțional, dreptul muncii
(egalitatea de șanse la angajare, egalitatea între femei și bărbați, egalitatea de salariu între
femei și bărbați), dreptul familiei (concediu paternal, egalitatea dreptului de vizitare a
copilului pentru ambii părinți), dreptul european (egalitatea în drepturi pentru toți
cetățenii) etc.
 principiul libertății are ca fundament respectul demnității ființei umane și cuprinde un
pachet de libertăți, cu efecte asupra dreptului constituțional (libertatea de exprimare,
libertatea conțiinței, libertatea de circulație etc.) și dreptului european. El impune
coexistența libertăților, pentru că libertatea unui om se întinde până acolo unde începe
libertatea celuilalt.
 principiul responsabilității este strâns legat de principiul libertății. Responsabilitatea se
corelează cu noțiunea de răspundere, responsabilitatea preexistă răspunderii.
Responsabilitatea este un fenomen social, ea exprimă un act de angajare a individului în
procesul integrării sociale. Acest principiu a dat naștere unor principii de ramură cum
sunt principiul răspunderii personale în dreptul penal sau răspunderea părinților pentru
faptele copiilor minori.

Principiile nu trebuie confundate cu normele pentru că:

- principiile nu oferă o soluție univocă litigiilor cărora se aplică, ele doar orientează soluția
judecătorului, nu o stabilesc în mod precis
- conținutul axiologic ridicat al principiilor face ca acestea să aibă o greutate aparte față de norme
- în caz de conflict între principii, niciodată un principiu nu va abroga un altul.

Codul civil prevede că principiile generale ale dreptului sunt izvoare ale dreptului, cu
consecințe asupra soluționării litigiilor (analogia juris). Ele reprezintă baza sistemului de drept,
normele juridice nu pot fi editctate și evolua decât în funcție de principiile generale la care
trebuie să se conformeze sau câteodată, pot deroga.
Principiile joacă un rol important și în interpretarea normei juridice. Folosirea principiilor în
interpretare ajută la crearea unor noi construcții juridice și apoi, chiar la nașterea unor norme noi
de drept și implicit, la evoluția sistemului de drept.
Toate principiile de drept sunt subordonate ordinii publice și moralei.
 2. IZVOARELE DREPTULUI

Izvoarele (sursele) dreptului relevă acele acțiuni, procedee, acte care determină crearea de
reguli, de norme juridice, care fac parte din dreptul pozitiv și dobândesc validitatea. Aceste
izvoare se clasifică în izvoarele în sens material (izvoare materiale sau reale) care reprezintă
acele condiții preexistente dreptului, cadrul economic, social, politic, cultural, ideologic care se
impun legiuitorului în procesul de creare a dreptului și izvoarele în sens formal care reprezintă
modalitățile de exprimare a regulilor de drept, forme obligatorii care conțin precepte de conduite
care se impun social în formă juridică, beneficiind de forța coercitivă a statului.
Există două teze care stau la baza izvoarelor dreptului: teza monistă potrivit căreia izvoarele
dreptului emană numai de la stat, conduitele umane iau forma regulii pentru a deveni juridice și
teza pluralismului juridic conform căreia dreptul emană de la un grup social, nu numai de la stat,
sursele dreptului sunt asimilate fundamentului său și anume, caracterul lui profund social.

Clasificarea izvoarelor formale:

 după forma lor – izvoare scrise (legea, jurisprudența, doctrina) și izvoare nescrise
(cutuma)
 după autoritatea care le impune – izvoare oficiale (legea) și izvoare neoficiale (doctrina și
cutuma)
 după cum se impun în ordinea de drept prin ele însele sau trebuie validate – izvoare
directe (legea și jurisprudența în sistemul anglo-saxon) și izvoare indirecte care trebuie
validate de stat pentru a deveni norme de drept (cutuma)
 izvoare creatoare care dau naștere la noi reguli de drept și izvoare interpretative (cum este
jurisprudența în familia romano-germanică, doctrina)

Izvoarele formale se mai clasifică în: obiceiul juridic, legea scrisă, jurisprudența și doctrina, la
care se adaugă însă și princpiile generale dreptului.

Cutuma (obiceiul juridic) înseamnă legea nescrisă și este cel mai vechi izvor de drept.
Pentru a fi reținută ca izvor de drept, trebuie să îndeplinească două condiții: o condiție obiectivă,
materială (care constă într-o practică veche, repetată) și o condiție subiectivă, psihologică (ce
constă în caracterul obligatoriu al regulii de conduită, în sensul că în conștiința colectivității care
folosește acea practică, ea se impune ca fiind obligatoriu de urmat).
Lato sensu, prin cutumă se înțelege totalitatea normelor juridice provenite din practica
socială, în afara intervenției legiuitorului, iar stricto sensu, obiceiul juridic reprezintă uzajul
social constant și uniform, acceptat ca fiind obligatoriu, la nivelul întregului grup social.
Cutuma se fundamentează pe practici concrete, invocate apoi ca precedente. Cutuma are un
rol secundar, folosită pentru interpretarea voinței părților sau atunci când legea face trimitere la
ea. În dreptul internațional public, cutuma este izvor principal de drept. De asemenea, cutuma
este considerată ca fiind izvor principal de drept și în dreptul civil românesc, alături de legea
scrisă și principiile generale ale dreptului.
Uzanțele și cutuma se aplică în toate cazurile neprevăzute de lege, precum și în cazurile
prevăzute, dar numai dacă legea face o trimitere expresă la acestea. Uzanțele, pentru a fi socotite
izvoare de drept, trebuie să nu fie contrare ordinii publice și bunelor moravuri. Ordinea publică
reprezintă acele norme imperative care asigură organizarea și funcționarea societății, precum și
securitatea raporturilor juridice. Bunele moravuri cuprind norme cutumiare referitoare la valorile
esențiale ale societății și la morala socială.
Cutuma se clasifică în:
- cutumă secundum legem întâlnită atunci când legea scrisă trimite la ea, se regăsește în
majoritatea sistemelor de drept
- cutumă supra legem cuprinde principiile generale ale dreptului și maximele juridice (acestea se
disting de principii prin faptul că sunt mai concentrate). Este considerată ca fiind dotată cu
supralegalitate, pentru că domină aplicarea legii sau blochează punerea ei în aplicare,
restrângându-i sau lărgindu-i sfera de aplicare
- cutumă extra legem

Doctrina conține interpretările date de specialiștii dreptului cu privire la fenomenul juridic.

Influențează soluțiile legiuitorului și judecătorului, iar prin această influență este considerată că
tinde să revină o sursă de drept subtilă, indirectă, pentru că prin analizele critice pe care le face,
contribuie la evoluția și inovațiile sale.

Jurisprudența înseamnă totalitatea hotărârilor judecătorești. Este guvernată de două

principii, întâlnite în sistemul de drept romano-germanic:
- judecătorul se pronunță asupra cauzei pe care o judecă, nefixând reguli în afara speței
- judecătorul nu este legat de soluția dintr-o cauză asemănătoare sau care prezintă aceeași
problemă de drept pronunțată de alt judecător și nici de propiile sale soluții anterioare
În familia dreptului anglo-saxon judecătorul creează reguli de drept prin hotărârile sale și
trebuie să respecte precedentele judiciare. În schimb, în familia dreptului romano-germanic,
jurisprudența, în general, nu este izvor de drept, însă există două excepții:
- deciziile pronunțate de justiția constituțională (Curtea Constituțională a României)
- deciziile de interpretare și aplicare unitară a legii, pronunțate de instanța supremă a țării (Înalta
Curte de Casație și Justiție) în recursul în interesul legii și în dezlegarea dată unei probleme de
drept.
Deciziile CCR se publică în Monitorul Oficial al României, sunt obligatorii și au efecte erga
omnes.
Deciziile ICCJ se publică în Monitorul Oficial al României, sunt obligatorii pentru instanțele
inferioare și soluția interpretativă este considerată izvor secundar. Interpretarea făcută de ICCJ
este obligatorie pentru instanțe!
Jurisprudența CEDO și jurisprudența CJUE fac parte din dreptul intern și sunt izvor principal
de drept, deciziile ambelor curți sunt obligatorii pentru statele membre. (Simona Cristea, p.43)
 Contracul normativ stabilește drepturi și obligații, se întâlnește în dreptul constituțional (în
cazul federațiilor de state), în dreptul muncii (contractul colectiv de muncă), în dreptul
internațional public (tratele).
Există însă anumite contracte reglementate expres de lege, care conțin dispoziții generale,
nereglementând drepturi și obligații pentru o parte anume. Acestea se denumesc contracte
normative, părțile doar aderă la ele, neavând libertatea de a insera clauze sau de a le modifica pe
cele reglementate de lege.
În dreptul internațional public, contractul normativ are forma tratatului, fiind izvor principal
de drept.

Actul normativ sau legea este principalul izvor de drept, în familia dreptului romano-
germanic. Legea este izvor de drept în înțelesul său larg, dreptul scris este format din totalitatea
actelor normative. Legea este creată numai de autorități statale, misiunea de legiferare aparținând
Parlamentului. Guvernul poate legifera ăn baza unei delegări legislative, prin ordonanțe, care
trebuie depuse spre aprobare la Parlament.
 Co
nsti
tuți
a
Legile organice

Legile ordinare și
ordonanțele Guvernului

Hotărâri de Guvern

Ordinele miniștrilor

Ordinele prefecților

Hotărârile Consiliului Județean

Dispoziții ale primarilor din orașe-reședințe de județ

Hotărârile Consiliului Local

Dizpoțizii ale primarilor din comune

Legea este considerată izvor de drept dacă este adoptată cu respectarea procedurii de
legiferare prevăzute de lege. Există trei trăsături ale legii, ca act juridic al Parlamentului:
procedură specială de elaborare, caracter normativ, competență de reglementare primară și
originară.
Tratatele și convențiile internaționale, dacă sunt ratificate de către Parlament, fac parte din
dreptul intern. Tratatele în materia drepturilor omului, dacă sunt mai favorabile decât dispozițiile
interne, au prioritate față de dreptul național.
Autoritatea tratatelor este supusă îndeplinirii a două condiții: ratificarea de către Parlament și
condiția reciprocității (fiecare parte să aplice tratatul în mod efectiv).
În ceea ce privește textele europene, există izvoare primare (sau originare) și izvoare
secundare. Izvoarele primare sunt reprezentate de tratele constitutive ale UE. Instituțiile
europene emit norme europene în dezvoltarea dreptului primar, actele lor constituind dreptul
derivat al UE și fiind izvoare secundare. Actele europene se împart în: regulamente, directive,
decizii, recomandări și avize. Regulamentele sunt echivalentele legii din dreptul intern, se aplică
direct în dreptul național, în schimb, directivele trebuie transpuse printr-o lege națională în
dreptul intern, dar această lege trebuie să-i reproducă în mod integral conținutul, pentru că legea
națională nu are voie nici să adauge, nici să restrângâ dispozițiile directivei europene. Deciziile
europene sunt obligatorii pentru statele membre, însă spre deosebire de directive și regulamente
care au efecte erga omnes, deciziile au caracter individual, putând avea în vedere o persoană, o
întreprindere sau un stat membru. Recomandările și avizele nu au forță constrângătoare, nu sunt
obligatorii.

3. REALIZAREA DREPTULUI

Limbajul juridic presupune folosirea unui vocabular juridic și a unui discurs juridic.
Vocabularul juridic reprezintă un ansamblu de cuvinte care au sens juridic, cuprinzând cel puțin
10.000 de cuvinte. Norma juridică se exprima într-un discurs juridic specific.
Tendințele limbajului juridic:
- tendința de a avea un stil concentrat, lapidar
- tendința de a legifera într-un mod complet, dar de simplificare a limbajului juridic, de eliminare
a cuvintelor desuete.
Textul legii trebuie să fie dispozitiv, în sensul de a arăta direct norma de drept, fără a o
justifica, fără a da explicații. Se pot folosi norme interpretative, dacă sunt absolut necesare pentru
facilitarea înțelegerii legii. Trebuie să existe o simetrie a termenilor utilizați de legiuitor, de la
început până la sfârșit.
Normele sunt viabile (aplicabile în practică) dacă sunt valide juridic.
Realizarea dreptului se definește ca procesul de transpunere în practică a normelor juridice,
prin care subiectele de drept respectă și execută normele juridice, iar autoritățile statale le aplică,
în funcție de competența lor. În cazul încălcării normelor, autoritățile statale acționează în
vederea restabilirii acestora, realizând astfel dreptul.
Sunt două forme prin care se realizează dreptului: respectarea de bunăvoie de către cetățeni și
aplicarea lui de către autoritățile statale.

Realizarea dreptului prin executarea și respectarea lui de bunăvoie de către cetățeni

(realizare necontencioasă) presupune subordonarea față de conduita-tip, subordonare ce
înseamnă acte de respectare a normei juridice sau acte de punere în aplicare.
Trăsături ale acestei forme:
- îndeplinirea dispozițiilor normei juridice prin conformare
- conduita de conformare rezultă din faptul că legea este acceptată de destinatarii săi, ea
corespunde intereselor și așteptărilor sociale
- are o amplitudine mai mare decât aplicarea dreptului, implicând crearea mai multor raporturi
juridice, sau realizându-se și fără apariția unor raporturi juridice
- modalitățile acestei forme sunt mai simple, nefiind necesare întotdeauna acte scrise
- respectarea legii înseamnă și realizarea drepturilor cetățenilor și posibilitatea acestora de și le
apăra în justiție

Aplicarea dreptului de către autoritățile statale, aplicarea dreptului înseamnă un sistem de

acțiuni statale pentru punerea în practică a normei juridice. Cea mai importantă acțiune este
emiterea actului de aplicare, act de putere publică, întocmit numai de către autoritățile statului.
Această formă de realizare a dreptului implică întotdeauna crearea de raporturi juridice, constând
în acte de aplicare cu caracter individual sau caracter normativ.
Trăsături ale actului de aplicare individual, prin raportare la actul normativ:
 crearea actului normativ este rezervată doar unor autorități ale statului, dar aplicarea
poate fi realizată de orice autoritate a statului
 actul normativ are caracter general, impersonal, tipic; actul de aplicare este individual,
este o transpunere concretă a prevederilor actului normativ
 elaborarea actului normativ este subordonată unor reguli metodologice de tehnică
legislativă; actul de aplicare poate avea o formă simplă, fiind emis, modificat, abrogat
după reguli ce diferă de la o ramură de drept la alta
 actul normativ are opozabilitate erga omnes, iar scopul acestuia este de a impune
anumite conduite ca fiind obligatorii, în timp ce actul individual are efecte inter partes
litigantes, iar scopul acestuia este de a concretiza conduitele impuse de actul normativ
 actul normativ este impersonal, difuz, acționează până la scoaterea sa din vigoare; actul
de aplicare își epuizează efectele în momentul adoptării
 actul de aplicare are la bază voința unei singure autorități a statului, actul normativ poate
fi emis și de două autorități statale
 actul normativ are reguli precise cu privirea la intrarea în vigoare, activitatea normelor
sale și ieșirea din vigoare; actul de aplicare este obligatoriu de la data comunicării sale
 controlul legalității actului de aplicare este un control ierarhic sau control judecătoresc;
actul normativ este supus unui control parlamentar, constituțional sau judecătoresc (în
cazul actelor administrative cu caracter normativ)

Aplicarea dreptului se face în urma parcurgerii mai multor etape:

1. Stabilirea stării de fapt înseamnă cercetarea împrejurărilor cauzei, dar această cercetare se
face în baza dispoziției normei de drept, pentru că autoritatea care emite actul de aplicare
trebuie să selecteze din ansamblul de circumstanțe numai pe acelea producătoare de
efecte juridice. Selectarea faptelor juridice poate implica uneori administrarea de probe
sau verificarea unor fapte multiple.
2. Alegerea normei juridice, odată stabilită starea de fapt, se cercetează norma de drept
aplicabilă, care va fi supusă apoi procesului interpretării. Ea va determina încadrarea
stării de fapt în ipoteză, iar corecta încadrare juridică a acestei stări de fapt conferă actului
de aplicare trăsături de legalitate. Stabilirea normei de drept presupune verificarea
 poziției sale în ierarhia actelor normative, corelarea cu alte acte normative și critica
normei.
3. Interpretarea normei juridice alese presupune lămurirea voinței reale a legiuitorului.
4. Elaborarea și emiterea actului de aplicare are la bază voința autorității de a executa legea,
fiind ultima etapă în realizarea dreptului. Emiterea actului de aplicare presupune și
respectarea unor condiții de formă, atât în cazul actelor administrative, cât și în cazul
actelor jurisdicționale.

4. NORMA JURIDICĂ

Norma juridică poate fi definită ca acea regulă de conduită, cu caracter general, tipic și
obligatoriu, ce reglementează o relație socială, regulă adusă la îndeplinire de bunăvoie de către
cetățeni sau de către autoritățile statului sau, în caz de nerespectare, prin constrângere statală.
Norma juridică prezintă următoarele trăsături:
1. Caracter general – regula de conduită pe care o impune norma de drept reprezintă un
comportament universal, al majorității membrilor societății și unul izolat, particular,
special al unei anumite persoane.
- norma de drept nu are misiunea de a cuprinde și descrie toate situațiile în care se aplică
și toate conduitele posibile
- norma de drept continuă să fie generală, chiar dacă nu se aplică pe întregul teritoriu
național, pentru că poate privi doar anumite părți din teritoriu sau numai anumite
categorii de persoane.
2. Caracter abstract, impersonal – norma juridică este formulată într-o manieră abstractă,
feniind legată de o persoană anume. Multitudinea de situații și ipoteze normative sunt
reglementate sintetic, abstract, fiind ignorate interesele particulare ale unei anumite
persoane.
3. Caracter tipic – norma juridică propune un model de conduită, un tipar. În fapt, ea
abstractizează un comportament repetat, desprins din ceea ce este general, universal.
Norma selectează ceea ce este comun, obișnuit, repetabil la majoritatea membrilor
societății, surprinde identicul și formulează o conduită-tip, drept model de urmat pentru
toți.
4. Norma juridică implică un raport intersubiectiv – destinatarii normelor sunt
întotdeauna oamenii, care trebuie să îndeplinească prescripțiile reglementate de acestea.
5. Caracter obligatoriu – este de esența normelor juridice, pentru că acest caracter le
diferențiază de normele sociale. Obligativitatea normelor juridice înseamnă că acea
conduită prescrisă de norme trebuie să fie urmată de toți destinatarii ei. Norma juridică nu
este o facultate, conformarea cu conduita prevăzută nu este lăsată la libera apreciere a
 subiectului, pentru că neîndeplinirea normei atrage răspunderea juridică. Obligativitatea
se regăsește în toate normele juridice, independent de forma actului normativ în care sunt
cuprinse și totodată, obligativitatea nu depinde de frecvența cu care se aplică norma.

Structura normei juridice se împarte în două categorii: structura logico-juridică și structura

tehnico-legislativă.
Structura logico-juridică presupune trei elemente ale normei de drept: ipoteză, dispoziție și
sancțiune.
Ipoteza descrie împrejurările determinate sau relativ determinate în care se aplică dispoziție și
sancțiunea, arată calitatea unei anumite persoane sau o identificare generică. La rândul ei, ipoteza
se clasifică în ipoteză determinată sau ipoteză relativ determinată, după cum împrejurările în care
se aplică norma sunt determinate în mod cert sau relativ determinate.
Dispoziția cuprinde drepturile și obligațiile destinatarilor normei de drept. Este
comandamentul normei și poate fi permisivă (lăsând posibilitatea alegerii conduitei de către
subiect), imperativă (de la care nu se poate deroga, nu există excepții) sau prohibitivă (cuprinde
interdicții). Se clasifică în dispoziție determinată sau relativ determinată.
Sancțiunea arată urmările nefavorabile ale nerespectării ipotezei sau dispoziției. Sancțiunile
se pot clasifica în sancțiuni pozitive (cuprind măsuri de stimulare), negative (cuprind măsuri de
repimare a conduitei neconforme); sancțiuni formale (statale, oficiale) și neformale (din partea
societății: blam public, mediatizarea faptei comise și a infractorului); sancțiuni determinate și
relativ determinate; sancțiuni alternative (se aplică ori una, ori alta) și cumulative.
După natura lor, pot fi sancțiuni ce afectează patrimoniul, persoana, drepturile sau actele sale.
Există norme atipice: normele de drept penal unde ipoteza este subînțeleasă, normele de drept
constituțional, de drept internațional public, dreptul internațional fiind un drept consensual (se
caracterizează prin lipsa sancțiunii).
Structura tehnico-legislativă – norma juridică se regăsește de regulă într-un articol.
Articolul este grupat în alineate sau paragrafe. Articolele se grupează în secțiuni, secțiunile în
capitole, capitolele în titluri, titlurile în cărți.

În ceea ce privește clasificarea normelor juridice, există mai multe criterii de clasificare.
1. după ramura de drept: norme de drept penal, civil, constituțional, administrativ etc.
2. după sfera de aplicare: norme generale (se aplică în toată ramura), norme speciale (se
aplică numai pentru anumite situații, înlăturând norma generale – specialia generalibus
derogant și generalia specialibus non derogant) și norme de excepție (care sunt de strică
interpretare; stabilesc situații excepționale care justifică o reglementare derogatorie a
normei/conduitei de urmat).
3. după forța juridică a actului normativ: norme cuprinse în legi, ordonanțe de Guvern,
OUG-uri, hotărâri ale Guvernului, decrete prezidențiale cu caracter normativ etc.
4. după structura logică: norme complete (care prezintă toate elementele) și norme
incomplete (se completează cu alte norme) care se clasifică în norme de trimitere (trimit
 la norme preexistente) și norme în alb (se completează cu dispoziții viitoare, care
urmează să fie adoptate).
5. după intensitatea incidenței: norme-principii (norme directoare sau cardinale, cuprinse în
tratate, convenții internaționale și în Constituție).
6. norme de organizare și funcționare a anumitor instituții statale (Legea privind
Avocatului Poporului, Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale)
7. după modul de reglementare a conduitei: norme permisive (posibilitatea alegerii conduitei
de către subiect), norme onerative (obligă la o anumită acțiune), norme prohibitive
(interzic un anumit compertament, obligă la o inacțiune sau abținere). Normele
prohibitive și onerative sunt norme imperative.
8. după caracterul sancțiunii: norme stimulative (încurajează un anumit comportament și îl
favorizează) și norme punitive (reprimă o conduită).

Norma juridică are o anumită durată de viață, pe un anumit teritoriu, aplicându-se asupra
anumitor persoane, pentru că întotdeauna destinatarii ei sunt oamenii.
Acțiunea normei juridice în timp – există trei momente ale duratei în timp a unei norme
juridice: intrarea în vigoare, activitatea propriu-zisă și ieșirea din vigoare.
Intrarea în vigoare este guvernată de principiul nemo censetur ignorare legem. Regula intrării
în vigoare a legilor și a ordonanțelor de Guvern este aceea de 3 zile calendaristice de la data
publicării lor în Monitorul Oficial al României. Celelalte acte normative intră în vigoare la data
publicării lor în Monitorul Oficial. Actele normative ale UE intră în vigoare la data cuprinsă în
conținutul lor sau la 20 de zile după publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Acțiunea propriu-zisă – norma juridică are caracter activ (nici nu retroactivează, nici nu
ultraactivează), ea se aplică numai pentru viitor. Dat fiind că norma juridică este activă, unii
autori au denumit acest lucru ca fiind principiul activității normei, care a dat naștere la alte două
principii: principiul neretroactivității legii potrivit căruia legea se aplică numai situațiilor juridice
apărute după intrarea sa în vigoare, norma juridică nu se poate aplica pentru trecut (excepții:
normele penale care dezincriminează, normele penale mai favorabile infractorului și normele
contravenționale mai favorabile contravenientului + neretroactivitatea expresă, ceea ce înseamnă
că este prevăzută expres de legiuitor și nu poate fi niciodată, implicită) și principiul
neultraactivității legii, conform căruia legea nu se aplică situațiilor apărute după ieșirea acesteia
din vigoare (excepții: normele excepționale și normele temporare).
Ieșirea din vigoare – există 3 modalități de încetare a efectelor normei de drept:
a) ajungerea la termen
b) desuetudinea sau învechirea legii – legea cade în desuetudine când se schimbă total
relațiile sociale reglementate, astfel că, deși ea este în vigoare, își încetează efectele, din
cauza inexistenței relațiilor sociale.
c) abrogarea care poate fi expresă și implicită. Abrogarea expresă este conținută în textul
legii, fiind neechivocă. La rândul ei, abrogarea expresă poate fi abrogare expresă directă
(se regăsește exprimată în mod concret, de către legiuitor, care nominalizează în textul
noii legi care sunt dispozițiile anterioare care se abrogî) și abrogarea expresă indirectă
 (care se regăsește exprimată în textul legii, dar nu conține o nominalizare concretă a
actelor normative sau a dispozițiilor ce urmează să fie abrogate). Abrogarea implicită sau
tacită nu se regăsește în textul normei de drept, ea rezultă din contrarietatea dispozițiilor
legale.

Acțiunea normei juridice în spațiu și asupra persoanelor – are la bază principiul

teritorialității și principiul personalității.
Principiul teritorialității a dat naștere și altor principii: în materia formei actelor juridice, se
aplică legea locului încheierii actului juridic; legea locului instanței; legea locului aflării sau
situării bunului etc. care au dus la crearea unui statut real (al bunurilor aflate pe un teritoriu).
De la principiul teritorialității, există excepția extrateritorialității, care înseamnă că legea
națională nu se aplică pe teritoriul ambasadelor și consulatelor, adică al misiunilor diplomatice
aflate pe teritoriul statului respectiv.
Principiul personalității a determinat crearea unui statut personal, aplicabil cetățenilor statului.
Există însă și un stat al străinilor, care reglementează regimul juridic aplicabil acestora. Străinilor
aflați pe teritoriul altui stat li se pot aplica 3 regimuri juridice: regimul național (acordarea
străinilor a tuturor drepturilor de care se bucură și cetățenii statului respectiv, minus drepturile
politice), regimul special (acordarea străinilor numai a anumitor drepturi, recunoscute fie de
legea națională a statului, fie de acordurile internaționale) și clauza națiunii celei mai favorizate
(aplicarea străinilor a aceluiași tratament ca pentru cetățenii unui stat terț, considerat ca
favorizat).
De la principiul personalității există excepția statutului personalului diplomatic și consular,
care beneficiază de imunitate diplomatică, inclusiv de imunitate totală de jurisdicție. Personalul
tehnic și administrativ se bucură de toate imunitățile, mai puțin cea de jurisdicție, iar personalul
de serviciu se bucură de imunitate numai pentru actele și acțiunile comise în exercitarea funcției.

Normele sunt așezate într-un sistem de norme creat de oameni. În acest sens există două
criterii: axa verticală (după cum normele se subordonează unele altora și după cel care a produs
norma => lex inferior, lex superior) și axa orizontală. Sistemul de norme poate fi: unic, unitar,
funcțional.

5. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

A interpreta norma juridică înseamnă a desprinde sensul normei, sau care a fost voința reală a
legiuitorului atunci când a emis-o. Interpretarea presupune stabilirea caracterului normei și a
locului ei în sistemul de norme. Interpretarea actului normativ presupune degajarea normei
juridice abstracte și a structurii ei pornind de la textul actului normativ.
 Interpretarea este o operație logico-rațională de stabilire a sensului unei reguli de drept, care
se face cu respectarea anumitor reguli, metode și tehnici în scopul aplicării dreptului.
Principii de interpretare:
a) e interzis să distingem acolo unde legea nu distinge – interpretul nu poate îndepărta
aplicarea unui text general de lege.
b) legea specială derogă de la cea generală, iar legea generală nu derogă de la cea specială.
Se aplică legea cea mai apropiată de cazul respectiv
c) legea încetează acolo unde încetează rațiunea sa de a fi, de a exista – legea nu se aplică
dacă ipoteza, chiar dacă vizată de litera textului, este contrară spiritului legii.
d) excepțiile sunt de strică interpretare – dispozițiile restrictive ale legii nu trebuie extinse și
la alte ipoteze decât cele expres prevăzute.

Metode de interpretare:
1. metoda gramaticală înseamnă analiza regulilor de sintaxă, morfologie, punctuație,
ortografie, enumerări etc. în scopul de a arăta sensul normei de drept.
2. metoda istorică arată ocassio legis și înseamnă desprinderea voinței legiuitorului prin
analiza dezbaterilor parlamentare de la data adoptării actului normativ, a discuțiilor din
presa vremii, a amendamentelor propuse etc. De asemenea, este permisă compararea
textului interpretat cu reglementările anterioare în aceeași materie.
3. metoda sistematică presupune arătarea sensului normei juridice prin încadrarea în
economia actului normativ sau prin raportarea la alte acte normative. Arătarea sensului
normei de drept trebuie să se facă în mod corelat prin raportare la obiectul de
reglementare și la toate părțile actului normativ.
4. metoda teleologică înseamnă înțelegerea sensului normei de drept prin arătarea scopului
urmărit de legiuitor (ce a avut în vedere legiuitorul atunci când a reglementat: din ce
spune el direct, discuțiile care au avut loc în Parlament, ce protejează legiuitorul, pe cine
protejează). Pentru a vedea care este scopul legiuitorului, trebuie să se țină seamă de
ansamblul actului normativ, precum și de spiritul reglementării.
5. metoda logică arată ratio legis (adică rațiunea de a fi a legii) și implică utilizarea mai
multor argumente:
 ad abusrdum înseamnă arătarea adevărului tezei care trebuie demonstrate prin
infirmarea tezei care o contrazice
 per a contrario (sau argumentul terțului exclus, tertium non datur) – dintre două
teze de demonstrat și care sunt opuse, una este adevărată, cealaltă este falsă, iar a
treia posibilitate nu există
 a majori ad minus (cine poate mai mult poate și mai puțin)
 a minori ad majus (dacă legea interzice mai puțin, atunci ea interzice și mai mult)
 a fortiori – aplicarea normei juridice la un caz nereglementat de ea este mai
puternică decât cea indicată expres în norma juridică
  a pari – în situații identice, soluțiile juridice în urma interpretării trebuie să fie
identice. Acest argument nu se folosește în cazul normelor excepționale, care sunt
de strică interpretare.

În ceea ce privește clasificarea interpretării, există mai multe criterii de clasificare:

1. după cel care face interpretarea: interpretare oficială (când interpretul este o autoritate
publică), autentică (atunci când e făcută de organul emitent), neoficială (realizată de
orice persoană privată)
2. după textul supus interpretării: interpretare legală sau generală (este făcută de o
autoritate publică, este oficială, iar actul normativ interpretativ face corp comun cu actul
supus interpretării), de caz sau cazuală (interpretarea este realizată de autoritățile
judiciare sau de cele ale administrației publice)
3. după rezultatul interpretării: interpretare ad litteram (situațiile care cad sub incidența
normei juridice se încadrează perfect în textul acesteia), extensivă (prin interpretare, legea
se aplică și la alte situații decât cele expres reglementate, textul legal fiind mai larg),
restrictivă (textul normei interpretate este mai restrâns decât relațiile sociale care cad sub
incidența ei).

Problema interpretării extensive relevă folosirea analogiei.

Analogia înseamnă soluționarea cazului dedus judecății, caz pentru care nu există un text de
lege direct aplicabil, prin aplicarea altor texte de lege sau a altor mijloace juridice. Se clasifică la
rândul ei în:
- analogia legis se aplică atunci când soluționarea cazului dedus judecății și pentru care nu există
o normă juridică direct aplicabilă, se face prin aplicarea unei norme asemănătoare, dintr-o altă
materie
- analogia juris atunci când pentru litigiul dedus judecății nu există nici măcar o normă juridică
asemănătoare care s-ar putea aplica pentru a-l soluționa, se aplică fie principiile generale ale
dreptului, fie se soluționează prin aplicarea semnificațiilor noțiunilor de echitate, rezonabilitate și
bună credință.

6. PROBA DREPTULUI

Probele pot fi definite ca mijlocul de stabilire a existenței dreptului subiectiv, de prezentare în

justiție a mijloacelor de probă, precum și rezultatul obținut din folosirea acestora în scopul aflării
adevărului.
 Proba și dreptul nu se confundă, sunt noțiuni distincte, iar dreptul subiectiv poate exista
independent de probă. Probele sunt mijloacele prin care se asigură realizarea drepturilor
împotriva acelora care le nesocotesc. Acestea stau la baza temeiniciei și legalității hotărârii
judecătorești.
Probele se structurează după mai multe criterii, având valoare egală în sistemul nostru,
deoarece sunt lăsate la libera apreciere a organelor judiciare, nicio probă nefiind preeminentă
celorlalte.
Clasificare:
1. după caracterul lor originar, primar sau caracterul derivat – probele pot fi imediate,
primare (provin direct de la sursă, fără intervenția unui fapt sau a unei persoane) și
mediate, secundare (sunt rezultatul unor verigi intermediare, nefiind în legătură directă
cu adevărul)
2. după obiectul lor (dreptul penal) – probele pot fi principale (privesc faptul imputat),
secundare (au în vedere împrejurările care atenuează sau agravează vinovăția
inculpatului) și incidentale (privesc anumite excepții ridicate în timpul litigiului)
3. după legătura cu faptul ce trebuie probat (ambele ramuri) – probele pot fi directe
(dovedesc în mod nemijlocit obiectul probațiunii) și indirecte (dovedesc o împrejurare ce
are legătură cu obiectul probațiunii, un fapt vecin și conex: prezumțiile, absența alibiului,
prezența unui obiect asupra infractorului)
4. după cum sunt constituite sau nu în fața organelor judiciare (ambele ramuri) – probele pot
fi judiciare (se constituie în fața organelor judiciare: mărturisirea, declarațiile martorilor,
cercetarea la fața locului, reconstituirea) și extrajudiciare (sunt constituite în afara
organelor judiciare: înscrisul care atestă existența unui contract)
5. după natura lor (ambele ramuri) – probele pot fi materiale (dovedesc obiectul probațiunii
prin intermediul unui fapt material) și personale (dovedesc obiectul probațiunii prin
intermediul persoanelor)
6. probe speciale, întâlnite numai în dreptul penal:
 probele în apărare (dovedesc un element în favoarea inculpatului) și probele în
acuzare (stabilirea unui element care incriminează inculpatul, dovedind vinovăția
acestuia)
 probele preexistente (împrejurare de fapt anterioară săvârșirii infracțiunii) și
probele survenite (faptă produsă sau percepută în momentul comiterii infracțiunii
sau chiar ulterior)
 probele perfecte (arată în mod cert vinovăția unei persoane) și probele imperfecte
(au caracter îndoielnic)

O altă problemă importantă în materia probelor este cea a modului în care se face proba. Sunt
consacrate două sisteme probatorii: sistemul acuzatorial (sistemul probei morale) și sistemul
inchizitorial (sistemul probei legale), însă treptat s-a materializat un alt sistem, care tinde să ia
locul sistemului inchizitorial și anume, sistemul intimei convingeri a judecătorului.
 În sistemul acuzatorial, părțile au sarcina probei și exclusivitatea inițiativei procesului. Nu
este stabilită nicio ierarhie între mijloacele de probă, legiuitorul nu reglementează nici
admisibilitatea probelor și nici valoarea lor probatorie.
În sistemul inchizitorial, administrarea probelor este lăsată în seama instanței. Rolul probelor
este stabilit precis de legiuitor, care prevede condițiile de admisibilitate a probelor și face o
ierarhie a acestora.
În dreptul românesc, trebuie făcută distincția între litigiile de drept privat și cele de drept
penal, întâlnindu-se ambele sisteme probatorii, fiind consacrat rolul activ al instanței.
În dreptul civil, se face distincția între proba faptului juridic, căreia îi corespunde sistemul
probei morale (sistemul acuzatorial) și proba actului juridic, căreia îi corespunde un regim mixt,
fiind aplicabil atât sistemul acuzatorial, cât și cel inchizitorial.
În dreptul penal, în mod tradițional, s-a aplicat sistemul intimei convingeri a judecătorului,
însă se poate spune că este vorba și de un sistem hibrid. Acest sistem cuprinde sistemul probei
legale, dar care permite principiul libertății probelor, și deci, sistemul probei morale (sau libere)
sau sistemul intimei convingeri.
În ceea ce privește obiectul probei, trebuie făcută distincția între fapt și drept. Elementele de
fapt sunt faptele juridice și actele juridice, iar elementele de drept sunt normele juridice.
Constitie obiect al probațiunii numai elementele de fapt, deoarece normele juridice nu trebuie
dovedite.
Astfel, prin obiect al probei înțelegem ansamblul de împrejurări (acte și fapte juridice) pentru
care legea prevede producerea de consecințe juridice. Aceste acte și fapte juridice pot da naștere,
modifica sau stinge raporturi juridice concrete.
În dreptul privat, obiectul probei este definit ca fiind faptele juridice în înțeles larg, care au
creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecății ori faptele care au determinat
ineficacitatea acestuia și au dat dreptul de a cere constatarea nulității actului juridic, anularea,
rezoluțiunea, rezilierea acestuia.
În dreptul penal, obiectul probei este definit ca ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt
ce trebuie dovedite în vederea soluționării cauzei penale. Se distinge între obiectul generic,
abstract (care se referă la fapte sau împrejurări care se dovedesc în orice cauză penală) și obiectul
specific, concret (care se referă la faptele produse într-un caz determinat).
În dreptul civil, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice, pozitive sau
negative, fapte generatoare de drepturi și obligații, fapte modificatoare, fapte extinctive de
drepturi și obligații și fapte de ineficacitate.
În dreptul penal, faptele care trebuie dovedite se clasifică în fapte principale (sunt probe
directe, apreciindu-se că reprezintă însuși obiectul procesului penal, adică infracțiunea care
constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului) și fapte probatorii (probe indirecte, care
privesc împrejurări de fapt relevante pentru dovedirea faptelor principale. Faptele auxiliare sunt
cele care întăresc valoarea probatorie a probelor administrate, fără a forma obiectul probațiunii,
îm timp ce faptele similare sunt asemănătoare cu cele care trebuie dovedite, dar nu se află în
raport de cauzalitate cu acestea, iar faptele negative sunt împrejurări care nu s-au realizat și care
nu pot fi dovedite decât prin fapte pozitive.
 Deși în dreptul penal este consacrat principiul libertății probelor (adică orice probă este
admisibilă), există trei categorii de fapte ce nu trebuie dovedite:
 faptele evidente, adică împrejurările ce decurg din experiența umană, din cunoașterea
unor fenomene obiective, și faptele notorii, care reprezintă împrejurări cunoscute de
orice cetățean, sau de un cerc larg de persoane și care nu trebuie dovedite în fața
instanței
 faptele necontestate de părți, în general nu se dovedesc, dar în cazul unor împrejurări
esențiale pentru soluționarea cauzei, trebuie dovedite
 prezumțiile legale absolute, nu trebuie dovedite (o hotărâre judecătorească se prezumă
că reflectă adevărul în fața unei alte instanțe, nemaifiind necesară stabilirea celor
stabilite). În cazul prezumțiilor legale relative nu se dovedesc faptele prezumate, dar
este admisă dovedirea contrariului lor.
Și în dreptul civil, faptele notorii nu formează obiectul probei, la fel în cazul prezumțiilor
legale. În ceea ce privește faptele necontestate de părți, nu se cere proba lor, dar dacă instanța are
îndoieli, se vor administra probe pentru dovedirea lor.
Sarcina probei poate fi definită ca obligația procesuală a participanților într-un litigiu de a
dovedi împrejurările care constituie obiectul probațiunii. Atât în dreptul civil, cât și în dreptul
penal, este consacrată regula potrivit căreia cel care face o afirmație trebuie să o dovedească,
regulă care se află în strânsă legătură cu regula proba incumbă celui care pretinde ceva, nu celui
care neagă.
Într-un proces civil, regula este că sarcina probei revine reclamantului.
În ceea ce privește procesul penal însă, trebuie făcută distincția între latura penală și latura
civilă și o distincție între organele judiciare și părțile în proces. În latura penală, regula este că
sarcina probei revine organelor judiciare (administrarea probelor în acțiunea penală revine
procurorului). Părțile nu au obligația de a administra probe, însă pot propune administrarea de
probe, alături de persoana vătămată și suspect. Latura civilă a procesului penal se bazează pe
faptul că cel care exercită acțiunea civilă face o propunere înaintea instanței, deci trebuie să o
dovedească (deci sarcina probei revine părții civile sau procurorului, în cazul în care acesta
exercită acțiunea civilă).
Există însă și excepții, care se întâlnesc mai mult în dreptul civil. În procesul civil, pârâtul are
sarcina probei în două situații: dacă invocă excepții și atunci când formulează o cerere
reconvențională, caz în care dobândește și calitatea de reclamant, deci trebuie să dovedească
ceea ce pretinde. În dreptul penal, dacă în soluționarea laturii civile, inculpatul s-ar opune
exercitării acțiunii civile, invocând o excepție, atunci îi revine sarcina probei.

OBSERVAȚIE: În procesul civil, în cazul prezumțiilor legale relative, pârâtul are primul
sarcina probei, deoarece prezumția legală relativă deplasează obiectul probei beneficiarului
prezumției de la faptul de dovedit, la faptul vecin și conex pe care se bazează prezumția și
răstoarnă sarcina probei faptului de dovedit de la beneficiarul prezumției la adversarul său.
 Sarcina probei se răstoarnă și în cazul prezumțiilor legale absolute (prin mărturisire), al
prezumțiilor intermediare sau mixte, nu însă în cazul prezumțiilor absolute irefragabile.
Sarcina probei, în orice litigiu, revine părților, sub supravegherea judecătorului, în virtutea
rolului activ al acestuia.

Mijloacele de probă pot fi definite ca reprezentând căile legale prin care se administrează
probele sau prin care se dovedește un fapt juridic. Mijloacele de probă trebuie clasificate după
cum probele sunt necontencioase sau contencioase. Probele necontencioase sau preconstituite
(denumite și a priori), sunt stabilite de părți în absența riscului unui litigiu, dar cu previziunea
unui eventual litigiu. Probele contencioase sau nepreconstituite (denumite și a posteriori) sunt
cerute în cursul procesului, intervenind după declanșarea litigiului.
1. Probele preconstituite (a priori) sau cu înscrisuri. Înscrisul este definit ca fiind orice
scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau un fapt juridic, indiferent
de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare. Înscrisurile pot fi
autentice, sub semnătură privată, pe suport informativ, în formă electronică; alte
înscrisuri: hârtii domestice, registre, înscrisuri specifice dreptului afacerilor.
a) actul autentic – este înscris autentic acel act întocmit sau, după caz, primit și
autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană
investită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege
(exemplu: actele notariale, actele emise de primari ca ofițeri de stare civilă,
hotărârile judecătorești). Exită două condiții esențiale pentru ca un act să fie
autentic: actul să fie emis de către o autoritate publică competentă material și
teritorial și actul să îndeplinească formalitățile prevăzute pentru încheierea lui.
Acestea trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea lor transformă înscrisul în
act sub semnătură privată, dacă este semnat de părți și dacă forma cerută era ad
probationem, iar dacă este nesemnat, valorează început de dovadă scrisă. În
ceea ce privește forța probantă, dacă forma cerută de lege este ad validitatem,
actul autentic probează valabilitatea operațiunii juridice încheiate. El face
dovadă până la înscrierea în fals (în privința constatărilor personale ale
agentului instrumentator) și până la proba contrară (în privința celorlalte
mențiuni). Este opozabil erga omnes și se bucură de forță executorie.
b) înscrisul sub semnătură privată – este actul redactat de particulari, fie de părți,
fie de un mandatar, fiind semnat de acestea. Se consideră înscris sub semnătură
privată orice act semnat, indiferent de suportul său material. Se cere o singură
condiție generală și anume cea a semnării de către părți sau mandatar, iar
semnătura trebuie să fie în original și așezată în așa fel încât să rezulte că
semnatarul și-a însușit întregul conținut al actului. Condiții speciale:
 pluralitatea de exemplare este cerută în cazul în cazul convențiilor
sinalagmatice și constă în încheierea actului în atâtea exemplare
 originale câte părți cu interese contrare există, făcându-se mențiunea pe
fiecare exemplar cu privire la numărul originalelor întocmite.
 formalitatea ”bun și aprobat” prevede că atunci când pritr-un act o parte
se obligă la plata unei sume de bani sau să plătească o cantitate de
bunuri fungibile, actul trebuie să fie scris și semnat de acea parte sau cel
puțin, înainte de a fi semnat, să se adauge cuvintele ”bun și aprobat
pentru...”, arătându-se în litere suma respectivă sau cantitatea datorată.
În ceea ce privește forța probantă a actului privat, nu se bucură de prezumția
de autenticitate, având putere probatorie doar dacă semnătura este
recunoscută sau verificată în justiție ca aparținând semnatarului (dacă este
contestată, se începe procedura verficării de scripte). Poate constitui început
de dovadă scrisă numai dacă este opus celui care l-a semnat sau nu au fost
îndeplinite condițiile speciale. Tot în cadrul actelor private, sunt întâlnite și
înscrisurile întocmite de profesioniști (înscrisurile sub semnătură privată
întocmite în activitatea unei întreprinderi), registrele și hârtiile domestice
(cuprind note și însemnări ale particularilor, pot ajuta la proba căsătoriei,
nașterii sau decesului unei persoane, având valoarea unei mărturisiri
extrajudiciare), registrele profesioniștilor (fac dovada pentru faptele privind
activitatea lor profesională) și mențiunile făcute de creditor (sunt mențiuni
făcute de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanță și
ele constituie probă, chiar dacă nu sunt semnate și datate de creditor, dacă
tind a proba liberațiunea debitorului de datorie).
c) înscrisurile pe suport informatic – sunt acte juridice sub forma unui suport
informatic. Suportul informatic pe care se află actele juridice este mijlocul de
probațiune a actelor. Există două condiții: documentul care reproduce date
redate pe un suport informatic să fie inteligibil și să prezinte garanții suficient de
serioase pentru a face deplină credință în privința conținutului acestuia și a
identității persoanei de la care emană. În ceea ce privește forța probantă,
înscrisul pe suport informatic face dovadă până la proba contrară. Dacă suportul
nu garantează integritatea documentului, atunci poate fi mijloc material de
probă sau început de dovadă scrisă.
d) înscrisurile în formă electronică – reprezintă o colecție de date în formă
electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre
sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin
intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. Este supus
condiției semnăturii electronice, care poate fi simplă sau extinsă. Semnătura
electronică este definită ca reprezentând date în formă electronică atașate sau
logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de
identificare. Semnătura electronică trebuie să prezinte și ea garanția legăturii
sale cu actul la care se atașează, fiind necesară întrunirea a două condiții: să fie
 creată printr-un dispozitiv securizat și să fie bazată pe certificatul calificat cerut
de lege. În ceea ce privește forța probantă, înscrisul în formă electronică căruia i
s-a încorporat, atașat sau asociat o semnătură electronică extinsă este asimilat în
privința condițiilor și efectelor, cu înscrisul sub semnătură privată, în timp ce
înscrisul în formă electronică căruia i s-a încorporat, atașat sau asociat o
semnătură electronică simplă are aceleași efecte ca actul autentic între cei care l-
au subscris și între cei care le reprezintă drepturile.
e) alte înscrisuri:
 duplicatele și copiile – duplicatele de pe actele notariale/alte înscrisuri
autentice au aceeași valoare ca și originalul, iar copia legalizată a
înscrisului autentic și a înscrisului sub semnătură privată nu poate proba
decât despre ceea ce cuprinde originalul
 înscrisurile recognitive sau înnoitoare – se referă la recunoaștere sau
reînnoirea unei datorii preexistente și fac dovadă împotriva debitorului,
succesorilor lui în drepturi sau moștenitorilor săi
 contractele încheiate pe formulare tipizate sunt considerate înscrisuri
sub semnătură privată, dacă prin lege nu se prevede altfel
 biletele, tichetele și alte asemenea documente dacă sunt folosite cu
ocazia încheierii de acte juridice, sunt considerate înscrisuri sub
semnătură privată
 telexul și telegrama depuse la oficiul poștal – dacă sunt semnate de
expeditor, au valoare de înscrisuri sub semnătură privată
 anexele – orice documente anexate la un înscris, dacă sunt semnate și
dacă au legătură directă cu înscrisul, au aceeași valoare cu înscrisul.
f) specificul înscrisurilor în dreptul penal și în dreptul procesual penal – sunt
înscrisuri numai acelea pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice, nefiind
reținute ca înscrisuri acelea pe care se găsesc urme papilare, sânge sau scheme,
planșe, fiind apreciate ca mijloace materiale de probă. Cele mai importante
înscrisuri sunt procesele-verbale, care se clasifică în procese-verbale probatorii
pe fondul cauzei (cele prin care se constată infracțiunile) și procesele-verbale de
efectuare a unor acte procedurale (percheziție, ridicare a unor obiecte). Pot fi
asimilate cu actele autentice și trebuie să fie emise de o autoritate competentă
material și teritorial și să aibă cuprinsul și forma prevăzute de lege.

2. Probele nepreconstituite (a posteriori)

a) proba testimonială (proba cu martori) – mărturia este declarația unei
persoane despre fapte pe care le-a cunoscut personal. Condiția acestui mijloc
de probă este cunoașterea personală a împrejurărilor relatate, iar în ceea ce
privește forța probantă, mărturia este lăsată la libera apreciere a
judecătorului. (civil =>) Este admisibilă proba cu martori a faptelor juridice
 stricto sensu, iar în privința actelor juridice există două interdicții: nu pot fi
dovedite cu martori actele juridice cu o valoarea mai mare decât cea
prevăzută de lege și nu se poate dovedi cu martori împotriva sau peste
cuprinsul unui înscris. În dreptul penal, proba cu martori constituie regula.
Orice persoană poate fi ascultată ca martor, cu câteva excepții: nu pot fi
ascultate ca martori persoanele obligate să păstreze secretul profesional,
partea vătămată, partea civilă + soțul sau rudele apropiate al învinuitului sau
inculpatului. Mai sunt mijloace de probă și declarațiile părților. Declarațiile
suspectului sau ale inculpatului reprezintă un drept al acestuia și nu o
obligație.
b) mărturisirea este recunoașterea de către o parte a unui fapt pe care partea
potrivnică își întemeiază o pretenție sau o apărare și care este de natură să
producă împotriva autorului ei consecințe juridice. Aceasta poate
extrajudiciară (în afara procesului) sau judiciară (în cadrul procesului),
fiind consacrat principiul indivizibilității mărturisirii judiciare conform
căruia mărturisirea se reține în întregime împotriva celui care a făcut-o și nu
pro parte. Mărturisirea este supusă principiului irevocabilității, cu o
excepție, atunci când autorul ei poate să o revoce dacă probează că a făcut-o
din eroare.
c) prezumțiile sunt presupuneri pornind de la un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut și pot fi legale sau judiciare. Prezumțiile legale sunt cele
reglementate expres de lege și care la rândul lor pot fi absolute (împotriva
cărora nu este admisă proba contrară – puterea de lucru judecat, prezumția
de fraudă în baza căreia se anulează cesiunea unui drept litigios către un
judecător, procuror, avocat) și relative (se admite proba contrară – prezumția
bunei credințe, prezumția că debitorul s-a obligat pentru suma cea mai
mică). Prezumțiile judiciare nu sunt prevăzute de lege, fiind făcute de
judecător, pentru care sunt prevăzute două condiții: aceste prezumții trebuie
să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; să fie
admisibilă prin declarațiile martorilor. Acestea se clasifică în prezumții
deductive (când dintr-o concluzie generală se desprinde una particulară) și
prezumții inductive (când se formulează o concluzie generală din mai multe
concluzii particulare).
d) alte mijloace de probă – interceptarea comunicațiilor, precum și
supravegherea video, audio sau prin fotografiere (prevăzute în cazul
infracțiunilor contra securității naționale, infracțiunilor de trafic de droguri,
trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism etc., iar supravegherea
tehnică este dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmării
penale, la cererea procurorului, pe o durată de maxim 30 de zile); reținerea
predarea și percheziționarea trimiterilor poștale (se emite un mandat de
rețintere, predare și percheziționare); livrarea supravegheată de bunuri
(dispusă de procuror dacă descoperirea persoanelor implicate în săvârșirea
anumitor infracțiuni nu se poate face altfel) etc.
 expertiza – raportul de expertiză reprezină mijloc de probă atât în
dreptul civil cât și în dreptul penal. Expertiza se poate dispune
atunci când este necesară opinie unui expert pentru constatarea,
clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări importante
pentru aflarea adevărului în cauză, în vederea aflării adevărului.
Poate fi dispusă atât în faza urmării penale, cât și în faza judecății și
poate fi obligatorie (infracțiunile comise de minorii cu vârsta între
14 și 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut de
către mamă, în cazul în care există îndoieli cu privire la
discernământul inculpatului) sau facultativă (poate fi dispusă de
părți, la cerere, sau de către organele judiciare). Epertiza mai poate
fi criminalistică, medico-legală, psihiatrică, tehnică; simplă (este
făcută de un specialist dintr-un singur domeniu de activitate) sau
complexă (necesită cunoștințe din mai multe domenii); oficială
(expertul este numit și controlat de organele judiciare),
contradictorie (experții sunt numiți atât de părți cât și de organele
judiciare) sau supravegheată (părțile pot desemna un specialist care
are rolul de a controla modul de efectuare a expertizei). Raportul de
expertiză are trei părți (partea introductivă, descrierea expertizei și
concluziile) și poate conține și opinii separate. Expertiza este
întâlnită și în dreptul civil, atunci când pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt este necesară opinia unor specialiști, instanța
poate numi unul sau trei experți care să o efectueze. Expertul va
întocmi expertiza și o va preda avocatului părților, sub semnătură de
primire, cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat de instanță
pentru judecată.
 constatarea – se poate dispune de către organul de umărire penală
atunci când există pericolul dispariției unor probe sau se schimbă
starea de fapt sau în cazul urgenței clarificării unor fapte ale cauzei.
Aceasta este efectuată de un specialist din cadrul organelor judiciare
sau din afara lor, care va întocmi un raport de constatare, raportul
cuprinzând descrierea operațiilor, a metodelor folosite și concluziile
constatării. Certificatul medico-legal are valoare de raport de
constatare.
 prezentarea scriptelor de comparație – măsură ce poate fi dispusă
de organul de urmărire penală în cazul infracțiunilor de fals în
înscrisuri. Scriptele de comparație trebuie vizate de organul de
 urmărire penală ori de președintele completului de judecată și
semnate de cel care le prezintă.
 cercetarea la fața locului este considerată atât în dreptul civil, cât și
în dreptul penal un act procedural și nu un mijloc de probă.
Constituie mijloc de probă bunul imobil sau mobil care face obiectul
cercetării la fața locului și nu cercetarea în sine. Acest act
procedural se efectuează atunci când trebuie să se analizeze anumite
împrejurări de fapt importante pentru stabilirea adevărului sau când
există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
 reconstituirea modului de comitere a faptei este dispusă de organul
de urmărire penală și se efectuează când este necesară verificarea
unor date sau probe sau pentru a stabili împrejurări importante
pentru soluționarea cauzei.
 mijloacele materiale de probă sunt lucrurile care prin însușirile lor,
prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc
la stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea procesului
(fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, înscrisurile, planurile,
schițele etc.). Sunt de asemenea mijloace materiale de probă
obiectele pe care se găsesc urme ale faptei săvârșite , dar și orice
alte obiecte care ajută la aflarea adevărului (fotografiile și
amprentele). Aceste mijloace sunt clasificate în 4 categorii: obiecte
care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea
infracțiunii; obiecte care sunt produsul infracțiunii; obiecte care
conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite; orice alte obiecte care
servesc la aflarea adevărului în cauza penală. Mijloacele materiale
de probă pot avea valoare fie de probe directe, fie de probe
indirecte.

În litigiile internaționale se face de asemenea proba cutumei, proba jurisprudenței și proba

doctrinei.
În concluzie, atât în dreptul penal, cât și în dreptul civil există anumite condiții generale care
trebuie îndeplinite de mijloacele de probă. Astfel, proba trebuie să fie legală (prevăzută de lege),
proba trebuie să fie verosimilă (ceea ce se urmărește a fi dovedit să fie demn de crezare), proba
trebuie să fie pertinentă (obiectul probei să aibă legătura cu cauza), proba trebuie să fie
concludentă (ceea ce se dovedește să ducă la soluționarea cauzei).

7. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
 Ca instituție juridică, răspunderea este asociată cu responsabilitatea.
Dreptul, care are un important rol de disciplinare, de civilizare a comportamentului uman în
societate, prin normele sale joacă și un rol preventiv: dreptul nu poate fi redus doar la menirea
dreptului penal, de a pedepsi, de a trage la răspundere.
Responsabilitatea este atitudinea sufletească și morală prin care justificăm motivele care ne-
au determinat în producerea acțiunilior noastre și prin care ne asumăm consecințele lor.
Responsabilitatea are un dublu caracter: obiectiv (privește atitudinea pe care o avem față de
sancțiunile legilor și cele ale opiniei publice) și subiectiv (se referă la atitudinea în fața propriei
conștiințe atunci când am produs răul). Responsabilitatea este o asumare a răspunderii față de
rezultatele acțiunii sociale a omului. Totuși, între responsabilitate și răspundere există câteva
deosebiri fundamentale:
 responsabilitatea înseamnă o atitudine activă, de asumare a faptelor proprii, pe când
răspunderea înseamnă supunerea omului față de lege
 răspunderea este de ordin normativ, responsabilitatea este de ordin valoric
 răspunderea vizează conservarea sistemului social dat, iar responsabilitatea îl
îmbunătățește
Responsabilitatea juridică este definită în doctrină ca fiind atitudinea conștientă și deliberată
de a-și asuma grija de a realiza norma de drept, ea preexistă răspunderii. În ceea ce privește
răspunderea juridică, pentru a putea fi angajată, trebuie să fie reglementată într-o lege.
Răspunderea juridică este un ansamblu de drepturi fie ale statului, fie ale persoanei
vătămate și de obligații ale autorului faptei antisociale, prin care se restabilește ordinea de drept
încălcată, prin aplicarea sancțiunilor juridice.
Deși fiecărei ramuri de drept îi corespunde o formă de răspundere specifică, există câteva
principii comune: principiul legalității răspunderii (răspunderea trebuie să fie prevăzută de lege
pentru a putea fi angajată), principiul răspunderii personale (fiecare răspunde pentru faptele
sale), principiul răspunderii pentru vină (fiecare răspunde dacă a comis fapta cu vinovăție),
principiul prezumției de nevinovăție (fiecare persoana se consideră nevinovată până la proba
contrarie), principiul proporționalității sancțiunii în raport cu fapta (sancțiunea se aplică în
raport cu gravitatea faptei comise).
Există însă patru principii ale instituției răspunderii juridice:
 principiul legalității răspunderii înseamnă că angajarea răspunderii unei persoane este
prevăzută într-o normă juridică, într-o lege, pentru că nimeni nu poate fi tras la
răspundere dacă legea nu prevede acest lucru
 principiul răspunderii numai pentru fapte ilicite înseamnă că răspunderea unei persoane
nu poate fi angajată decât dacă fapta sa este incriminată de lege, adică are caracter ilicit
 principiul non bis in dem înseamnă că persoana vinovată de încălcarea normei de drept
răspunde o singură dată pentru fapta sa
 principiul celerității tragerii la răspundere juridică presupune angajarea răspunderii într-
un termen rezonabil, astfel încât ordinea de drept să fie restabilită cât mai rapid
 Cele trei condiții necesare pentru angajarea răspunderii sunt: conduita sau faptul ilicit,
vinovăția, legătura de cauzalitate între faptă și rezultatul produs.
Conduita sau faptul ilicit poate avea forma unei acțiuni atunci când legea cere subiectelor de
drept o atitudine de abținere, de inacțiune, iar făptuitorul săvârșește contrariul, încălcând legea.
Poate consta într-o inacțiune sau o abstențiune atunci când legea pretinde destinatarilor normei
juridice o acțiune.
Vinovăția este atitudinea psihică pe care o are făpuitorul în momentul săvârșirii faptei ilicite,
cu privire la faptă și la consecințele acesteia. Ceea ce se verifică este dacă autorul faptei ilicite a
acționat cu discernământ, dacă a avut posibilitatea alegerii comportamentului său.
Vinovăția are două elemente componente: elementul intelectiv, care înseamnă cunoașterea
trebuințelor, a realității lumii exterioare individului, și elementul volitiv, care presupune
activitatea psihică îndreptată spre atingerea unor scopuri, care presupune deliberarea și decizia
pentru un anumit comportament de urmat.
Vinovăția are două forme și anume, intenția și culpa. Intenția poate fi directă (autorul faptei
săvârșește și urmărește rezultatele faptei sale) și indirectă (când făptuitorul cunoaște urmările
faptei sale și are o atitudine de indiferență). Culpa poate avea forma prevederii sau a neglijenței.
Culpa cu prevedere înseamnă că autorul faptei prevede rezultatele faptei sale, dar speră, în mod
ușuratic, că acestea nu se vor produce. Culpa simplă este acea formă de vinovăție în care autorul
faptei nu prevede rezultatele acesteia, deși putea și trebuia să le prevadă.
Există anumite cauze care înlătură vinovăția și determină ca această condiție să nu fie
întrunită, împiedicând angajarea răspunderii juridice. Printre cauzele care exclud vinovăția:
legitima apărare, starea de necesitate, beția fortuită, iresponsabilitatea făptuitorului (alienația
mintală), intoxicația involuntară cu alcool sau alte substanțe, eroare de fapt etc.
Legătura de cauzalitate se referă la faptul că rezultatul conduitei ilicite este urmarea,
consecința nemijlocită, directă a faptei autorului. Conduita ilicită este cauza directă a rezultatului
produs. Dacă se stabilește că rezultatul produs nu este consecința directă a faptei ilicite, atunci
răspunderea juridică nu poate fi angajată.
Cauze care înlătură răspunderea penală:
 amnistia este acordată prin lege și privește infracțiunile reglementate de lege
 prescripția este o altă cauză a înlăturării răspunderii penale, datorită curgerii timpului de
la data comiterii infracțiunii și a netragerii la răspundere penală; se referă la orice
infracțiune, cu excepția celor contra păcii și omenirii, precum și a infracțiunilor care au
avut ca urmare moartea victimei
 lipsa plângerii prealabile exclude răspunderea penală. Chiar dacă fapta penală s-a comis,
dacă persoana vătămată nu depune plângere în termenul legal, răspunderea nu poate fi
declanșată
 retragerea plângerii de către victimă – răspunderea se declanșează, dar se stinge
 împăcarea reprezintă o înțelegere intervenită între persoana vătămată și infractor de a
pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii, înțelegere care, în anume cazuri
prevăzute de lege, înlătura răspunderea penală a infractorului, deci este un act juridic
bilateral.
Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa juridică recunoscută de lege subiectelor de drept sau
îndrituirea unui participant la un raport juridic de a avea o anumită conduită față de un alt
participant sau de a pretinde de la acesta o anumită conduită.
Competența este capacitatea cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei profunde
cunoașteri a problemei în discuție; capacitatea unei autorități, a unui funcționar de a exercita
anumite atribuții.
Privilegiul este preferința acordată de lege unui creditor în considerarea creanței sale, sau dreptul
unui creditor de a fi plătit cu prioritate față de alți creditori, datorită calității creanței sale. Se
clasifică în privilegii generale, privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile, privilegii
speciale asupra anumitor bunuri imobile.

Libertățile sunt facultăți acordate de lege, în principiu, tuturor oamenilor, pe când drepturile
subiective sunt prerogative care revin unor persoane determinate, deduse din formula generică a
dreptului. Exprimarea opiniei este o libertate, pe când exprimarea votului este un drept.

Abuzul de drept este o faptă ilicită și reprezintă un izvor al unor drepturi subiective la
despăgubire. Condițiile abuzului de drept: să existe un drept subiectiv recunoscut și ocrotit de
lege; dreptul subiectiv să fie exercitat cu rea-credință; cel care îl exercită să aibă discernământ;
dreptul subiectiv să fie exercitat cu scopul de a păgubi pe altul sau într-un mod excesiv,
deturnându-l de la finalitatea sau funcția sa.
Fapta nelegală (ilegală) reprezintă exercitarea unui drept împotriva scopului lui economic și
social, al legii sau regulilor de conviețuire socială.
Prin fraudarea legii sau eludarea legii se înțelege acea operațiune care constă în folosirea
anumitor dispoziții legale, dar nu în scopul pentru care acesteau au fost edictate, ci pentru a eluda
dispoziții legale, imperative. Mai poate fi definită și ca încălcarea intenționată de către părți,
adesea prin utilizarea unor mijloace viclene, a dispozițiilor imperative ale legislației în vigoare,
cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic. Sancțiunea fraudei la lege este nulitatea
actului juridic astfel încheiat sau a actelor de executare astfel săvârșite.

Persoana fizică este omul privit individual, ca titular de drepturi și obligații civile. Capacitatea
civilă a persoanei reprezintă aptitduinea acestuia de a avea drepturi și obligații civile. Ea se
clasifică în capacitatea de folosință (care este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și
obligații; se dobândește de regulă în momentul nașterii și prin excepție, se dobândește de la
momentul concepției și încetează odată cu moartea persoanei) și capacitatea de exercițiu (care
semnifică aptitudinea persoanei de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și
executa obligații civile prin încheierea de acte juridice civile; capacitatea de exercițiu restrânsă se
dobândește la împlinirea vârstei de 14 ani, iar capacitatea de exercițiu deplină se dobândește la
împlinirea vârstei de 18 ani; încetează odată cu punerea sub interdicție sau prin deces).
Persoana juridică este o entitate cu organizare se sine stătătoare, dotată cu patrimoniu propriu,
afectat realizării unui scop licit și moral, în acord cu interesul general, care întrunind condițiile
legii, are aptitudinea generală și abastractă de a fi titular de drepturi și obligații. Persoana juridică
are capacitate juridică specială pentru că în momentul în care se află în curs de constituire, i se
recunoaște o capacitate de folosință anticipată, limitată la acele drepturi și obligații necesare
pentru a lua ființă.

Ficțiunea este un procedeu complex de tehnică prin care un fapt este considerat realitate, deși
acesta nu există.
Prezumția este un procedeu tehnic prin care legiuitorul acceptă sau chiar impune că cevă există,
fără să fie nevoie de a proba o situație anume. (vezi proba) Ele reprezintă procedee de
completare a dreptului.