Universitatea din Piteşti

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept

Drept, ifr, anul I

Teoria generală a dreptului

„Principiile generale ale dreptului”

Grupa 3: „Justiţiarii”
Bădiţă (Uţică) Marinela
Bărăgău Cosmina Andreea
Găvan Elena Alexandra
 Cuprins

I. Noţiunea de principiu fundamental al dreptului

II. Delimitarea principiilor dreptului
III. Originea principiilor dreptului
IV. Prezentarea analitică a principiilor generale ale dreptului
intern
1.Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului
2.Principiul libertăţii şi egalităţii
3.Principiul responsabilităţii
4.Principiul echităţii şi justiţiei
V. Principiile generale ale dreptului internaţional
VI. Importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor
dreptului
 I. Noţiunea de principiu fundamental al dreptului

Principiile dreptului sunt ideile care întemeiază legislația și care orientează

laborarea și realizarea dreptului. Principiile dreptului își au sediul în
conștiința juridică a societăți ,în special conștiința juridică a legislatorului
(legiutorului). Principiile de drept sunt reguli de maxima generalitate care
sintetizeaza experienta sociala si asigura echilibrul dintre respectarea
drepturilor si îndeplinirea obligatiilor.
Etimologic, notiunea de principiu vine de la latinescul PRINCIPIUM care are
sensul de început, obârsie sau element fundamental.Orice principiu este un
început pe plan ideatic, o sursa de actiune. Principiile generale ale dreptului
sunt prescriptiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului si aplicarea
sa.
Un principiu se poate prezenta sub diverse forme:
axiome, deducţii sau o generalizare a unor fapte concrete.
Principiile generale ale dreptului asigura unitatea, omogenitatea, coerenta
si capacitatea de dezvoltare a unor relatii asociative. Un principiu de drept
este rezultatul experientei sociale, iar utilitatea practica a cunoasterii
principiilor generale consta în aceea ca ele traseaza liniile directoare pentru
întregul sistem juridic si exercita o actiune constructiva, orientând activitatea
legiuitorului.
Pe de alta parte, principiile generale au un important rol în administrarea
justitiei, deoarece cei abilitati cu aplicarea dreptului trebuie sa cunoasca nu
numai norma juridica, ci si spiritul sau, iar principiile dreptului determina
tocmai spiritul legilor. In alta ordine de idei, în situatii determinate,
principiile de drept tin loc de norma de reglementare. In consecinta,
judecatorul nu poate refuza solutionarea unei cauze, invocând lipsa textului
legal, în baza caruia poate judeca, deoarece ar fi învinuit de denegare de
dreptate si va solutiona acea pricina în baza principiilor de drept.
Actiunea principiilor dreptului are ca rezultat certitudinea garantiei
dreptului împotriva imprevizibilitatii normelor coercitive si asigurarea
concordanţei legilor şi oportunităţii lor.
Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt
deduse pe cale de interpretare din alte norme având rolul de a asigura
echilibrul sistemului juridic cu evolutia sociala.
Principiile generale de drept sunt acele elemente fundamentale, idei cu un
grad ridicat de generalitate, ce pot fi regăsite în orice sistem de drept şi care
călăuzesc, pe o durată de timp relativ îndelungată, atât elaborarea, evoluţia şi
interpretarea, cât şi aplicarea normelor de drept. Principiile de drept nu pot
izvorî din imaginaţie sau din pure speculaţii. Principiile capătă o largă
răspândire într-o societate, într-o anumită perioadă, încă înainte de a exista
norme juridice care să le recunoască. De aceea, nu pot exista principii de
drept imuabile, care să valoreze pentru orice timp şi orice loc. În orice sistem
de drept, din orice perioadă istorică sau din orice loc, pot fi identificate
principii generale. În fiecare perioadă istorică atât ştiinţa dreptului, cât şi
dreptul pozitiv au fost influenţate de conceptele, ideile generale, considerate
ca fiind adevărate la acea vreme.
Spre deosebire de conceptele si categoriile juridice, care servesc ca
elemente de mijlocire a aplicarii principiilor, principiile dau continut concret
categoriilor juridice, asigurându-le funcţionalitatea.
Intre principiile fundamentale de drept si normele juridice delimitarea se
face potrivit raportului care exista între întreg si parte, potrivit careia normele
juridice se raportează în permanenţă la principii:
- Normele juridice pozitive contin si descriu o mare parte din principiile
dreptului;
- Principiile dreptului îsi asigura functionalitatea prin respectarea conduitei
prescrise prin normele juridice;
- Normele juridice au o valoare explicativa mult mai restrânsa fata de
valoarea explicativă a principiilor.
Principiile dreptului se deosebesc si de axiome, maxime sau aforisme
juridice, care sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai
mic decât al principiilor fundamentale.

II. Delimitarea principiilor dreptului

Exista o anumita corelatie intre principiile fundamentale ale dr si categoriile
juridice. Aceasta corelatie consta in aceea ca respectivele concepte si
categorii juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile
fundamentale ale dreptului, iar acestea, la randul lor, dau continut concret
categoriilor juridice.
 Principiile generale de drept se delimiteaza de normele pozitive ale
dreptului. Dreptul este prin definitie o ordine normativa, dispunand de forme
de realizare cu totul specifice fata de toate celelalte norme sociale.
Principiile generale se deosebesc si de axiomele, maximele si aforismele
juridice. Acestea reprezinta mici sinteze, cu un grad de cuprindere mult mai
mic decat principiile generale si cu un rol limitat in interpretarea fenomenului
juridic. Ele rezulta din experienta si din traditie. Bazele lor se afla in dreptul
roman.

III. Originea principiilor dreptului

Originea principiilor generale ale dreptului Principiile de drept nu pot

izvora din imaginaţie sau din pure speculaţii. Principiile capătă o largă
răspândire într-o societate, într-o anumită perioadă, încă înainte de a exista
norme juridice care să le recunoască. De aceea, nu pot exista principii de
drept imuabile, care să valoreze pentru orice timp şi orice loc (Djuvara,
1936). Este corectă aprecierea potrivit căreia principiile generale ale dreptului
dau măsura sistemului de drept existent la un moment dat, întrucât principiile
generale constituie fundamentul sistemului juridic care asigură unitatea,
omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea întregului sistem social.
Rapiditatea transformărilor din economie şi societate, mobilitatea relaţiilor
sociale actuale impun supleţe şi dinamism pentru reglementări juridice şi,
pentru realizarea acestui obiectiv, se impune ca şi principiile generale să
manifeste supleţe şi dinamism.
În orice sistem de drept, din orice perioadă istorică sau din orice loc, pot
fi identificate principii generale. În fiecare perioadă istorică atât ştiinţa
dreptului, cât şi dreptul pozitiv au fost influenţate de conceptele, ideile
generale, considerate ca fiind adevărate la acea vreme. Orice regulă umană
presupune pentru individ fie o încercare de limitare a unei posibile
acţiuniviitoare, fie o recompensare pentru o acţiune sau atitudine pozitivă, fie,
în sfârşit, o pedeapsă pentru o atitudine sau acţiune negativă. Calea corectă de
urmat, valorile acceptate de o societate sunt cele pe care le îmbrăţişează
majoritatea sau cei care deţin puterea la un moment dat. Dacă majoritatea
indivizilor au un anumit tip de comportament sau o anumită atitudine faţă de
un aspect al vieţii sociale, atunci acel comportament sau acea atitudine vor fi
apreciate ca fiind pozitive, ca fiind bune.
Astfel, când, într-o societate, majoritatea indivizilor ce o compun aleg
anumite precepte, acţiuni, norme ca fiind bune, ca fiind utile şi potrivite
pentru ei, va apărea automat ideea că toate acestea sunt pozitive. Există însă
şi situaţii în care aceste elemente, chiar dacă sunt întrunite, nu exprimă
neapărat binele. Spre exemplu, în Germania nazistă, un grup mare de oameni
avea aceeaşi atitudine şi urma aceleaşi acţiuni, aceasta neducând însă la un
bine, la o stare obiectiv pozitivă. Simplele opinii, percepţii şi chiar legi, chiar
urmate cu sfinţenie, nu duc neapărat la crearea unei societăţi bune. Principiile
generale au o existenţă foarte îndelungată în comparaţie cu normele juridice.
Cu toate că principiile generale au o importanţă foarte mare pentru orice
sistem de drept, trebuie să ne ferim de tentaţia de a le privi ca fiind axiome ce
nu pot fi contrazise orice ar fi, ca fiind adevăruri eterne pentru orice epocă şi
orice loc. Considerăm ca fiind discutabile concepţii precum cea exprimată în
bine-cunoscutul dicton fiat iustitia et pereat mundus (deşi originea sa este
oarecum controversată, dictonul îi este atribuit lui Philipp Melanchton,
apărând în lucrarea sa Loci Communes din 1521). Aplicarea normelor
juridice este esenţială, atâta timp cât acestea sunt în vigoare, însă trebuie să
admitem că valorile pe care normele le recunosc şi le protejează se schimbă
de-a lungul timpului. Ar fi imposibil să aplicăm astăzi dreptul roman, de
exemplu, în exact forma în care el a existat, la noile realităţi sociale.
Dreptul roman nu ar putea să facă faţă noilor provocări, noilor pericole,
ca poluarea, suprapopularea planetei, eugenia, relaţiile internaţionale şi
ameninţarea bombei atomice sau apariţia unor structuri suprastatale, aşa cum
este Uniunea Europeană. Rolul principiilor de drept intervine, mai întâi, în
procesul de creaţie legislativă. Legiuitorul are în vedere principiile generale
în momentul în care construieşte soluţii juridice menite să satisfacă
necesităţile de viaţă. Principiile de drept contribuie însă, în mod hotărâtor, şi
la cunoaşterea unui sistem juridic (Djuvara, 1936). Datorită unor principii
stabile atât în timp, cât şi conceptual, sistemul juridic capătă omogenitate,
echilibru şi chiar un scop, o cale de urmat. În principii găsim, în mare
măsură, idealul de justiţie al unei societăţi, fără de care dreptul ar fi pus în
opoziţie faţă de societate. Principiile dreptului au rol esenţial, constructiv în
formarea dreptului, unde creatorul dreptului (legiuitorul) este ţinut de
respectarea a două elemente, şi anume: de tradiţia naţională şi inovaţie, adică
ideea de nou, de ancorare în realitatea prezentă şi în cea ce se prefigurează.
Primul element, tradiţia, îşi are rolul său conştient de liant al dreptului, de
asigurare a unităţii şi continuităţii naţionale într-un anume spaţiu geografic,
fără să devină o piedică în evoluţia dreptului (Corbeanu, Corbeanu 2002).
Principiul general de drept apare a priori, în relaţie cu normele juridice, ca
urmare a unor cerinţe obiective ale societăţii, a unor nevoi (fie ele de justiţie,
de siguranţă, de recunoaştere etc.) pe care un grup social simte că trebuie să
şi le satisfacă. Principiile generale sunt cheia de boltă ce impulsionează,
direcţionează şi explică atât normele juridice, cât şi sistemul juridic privit în
ansamblul său. Gradul de generalitate foarte ridicat face ca aceste principii să
fie mult mai adaptabile, mai adecvate, pentru a face faţă frecventelor şi
profundelor schimbări din societatea de azi. O societate îşi modelează
populaţia, astfel încât fiecare individ să se integreze, să accepte obiceiurile
din acea societate, să îşi însuşească reguli ale respectivei societăţi, chiar dacă
nu a contribuit direct la elaborarea acelor reguli, ci s-a născut sau a intrat într-
un sistem ce le conţinea. Această adaptare, se va petrece întotdeauna mai
lesne atunci când societatea respectivă are idealuri îmbrăţişate de fiinţa
umană şi reguli clare, al căror scop este transparent şi conform cu opiniile şi
dorinţele majorităţii membrilor societăţii.
Principiile generale ale dreptului contribuie, în mod fundamental, la
îndeplinirea acestor scopuri, astfel încât, de gradul în care aceste principii
sunt recunoscute şi respectate depinde eficienţa şi chiar validitatea întregului
sistem, al întregii colectivităţi umane. Problema statutului principiilor
dreptului a preocupat adeseori pe teoreticieni. Şcoala modernă a dreptului
natural a argumentat că originea, deci temeiul arheurilor (principiilor)
juridice este natura umană. Originea principiilor poate fi întotdeauna regăsită
în idei ce se dezvoltă de-a lungul unei perioade de timp, idei ce au o largă
răspândire, un efect puternic pentru conştiinţa oamenilor dintr-o anumită
zonă sau o anumită perioadă istorică. Uneori, puterea de răspândire a ideii
este atât de mare, încât depăşeşte zona în care s-a cristalizat, ajungând uneori
să aibă chiar o influenţă internaţională, nu numai în perioada istorică ce a
generat-o, ci şi peste veacuri. Preambulul Constituţiei Americii de la 1787 a
afirmat cu tărie, pentru prima dată, că legitimitatea Constituţiei într-un stat şi
a însăşi puterii de stat provine de la populaţia acelei ţări, de la cetăţeni,
conducătorii „împrumutând” astfel puterea de a guverna de la chiar populaţia
guvernată. Ecourile legii fundamentale americane au fost puternice în Franţa,
inspirând ideile Revoluţiei franceze din 1789 şi servind drept model la
redactarea Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, unde se
menţionează în primul articol că „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în
drepturi”, şi în articolul al treilea, „principiul oricărei suveranităţi îşi are sursa
în naţiune, nimeni, nici un individ, nu poate exercita o autoritate care nu
emană expres de la naţiune”.
În timp, propagarea acestor idei nu numai că nu s-a oprit, ci a dus la
transformarea acestora în principii imperative, esenţiale oricărui stat de drept.
În concepţia unui autor (Wroblewski,1988), principiile dreptului sunt „norme
sau construcţii care servesc drept bază a dreptului, ca surse de creare sau
aplicare a dreptului”. În doctrină (Popescu, 2000) s-a apreciat că principiile
generale ale dreptului sunt principii ale dreptului pozitiv, şi nu ale moralei
sau ale dreptului natural, deoarece există şi cazuri în care principii generale
ale dreptului îşi au originea în dreptul natural sau în morală. Aşa este cazul cu
principiul de drept internaţional pacta sunt servanda, care îşi are originea în
principiul de drept natural al respectării promisiunilor făcute. Multe dintre
principiile dreptului au caracter universal (del Vecchio, 1938) nefiind
specifice unui popor anume. Numărul principiilor poate să difere de la un
sistem de drept la altul. Astfel, dacă ştiinţa dreptului românesc apreciază că
există în dreptul contemporan 125 de principii, pentru sistemul argentinian de
drept sunt revendicate 138 de principii, iar pentru sistemul irakian de drept 98
de principii (Mihai, Motica, 2001). Numărul principiilor generale va fi însă
întotdeauna mult mai redus decât aceste cifre. Principiile sistemului dreptului
se delimitează de normele juridice, care sunt prescripţii elementare care
reglementează relaţiile de convieţuire dintre oameni. Normele juridice se
raportează la principiile dreptului în două sensuri. În primul rând, normele
juridice substanţializează, dau viaţă determinată principiilor, iar în al doilea
rând, principiile îşi realizează conţinutul prin aplicarea în practică a conduitei
prescrise de norme. Scopul principiilor este acela de a conserva şi garanta
valorile sociale ((Mihai, Motica, 2001). Fiecărei ramuri de drept îi sunt
specifice principii proprii, care, la rândul lor, se află într-o strânsă corelaţie cu
principiile generale ale dreptului.
La rândul său, fiecare instituţie din cadrul unei ramuri de drept îşi are
propriile principii. Principiile dreptului nu sunt extrajuridice. Acestea pot
proveni din sisteme nejuridice, astfel cum sunt cel moral sau politic. Sunt
relevante, pentru primul caz, exemplul principiului echităţii, iar pentru cel de-
al doilea, principiul separaţiei puterilor în stat (Popescu, 2000). Cu toate că
nu provin direct din drept, ci, aşa cum se întâmplă de mai multe ori, din alte
arii curriculare, ştiinţa juridică le poate îmbrăţişa şi chiar adapta întro
oarecare măsură propriilor necesităţi şi metode. Dacă, de exemplu, devenirea
fiinţei umane este o problemă pretabilă unei abordări filozofice,
recunoaşterea şi garantarea dreptului la educaţie se realizează prin drept. La
fel se întâmplă şi în multe alte situaţii, de pildă recunoaşterea dreptului la
viaţă poate fi şi o problemă filozofică, însă interzicerea pedepsei cu moartea
într-un act precum Convenţia europeană asupra drepturilor omului aparţine
juridicului. Dreptul nu trebuie să fie privit ca o noţiune abstractă sau goală de
conţinut, ci ca totalitatea valorilor recunoscute şi protejate prin norme, la un
moment dat, într-un anumit spaţiu. În afară de aceste valori, există şi altele,
care deşi nu sunt recunoscute şi întărite prin norme juridice, sunt recunoscute
într-o societate, aşa cum sunt regulile religioase sau cele morale. „Prin morală
înţelegem o realitate dată, ansamblul regulilor de conduită, prescripţiilor
admise la o epocă determinată de o societate dată” (Etica, 1941), iar „regulile,
obiceiurile sau credinţele colective, care iau datorită constrângerii sociale
caracterul de precepte, imperative sau moduri de acţiune obligatorii, se
numesc moravuri” (Etica, 1941).
Deşi nu toţi membrii unei societăţi sunt întotdeauna de acord cu anumite
precepte morale, se formează totuşi între ei o „convergenţă morală”. „Pentru
toţi astăzi, de ex., binele este sinonim cu dreptatea, mila; răul, din contră, cu
egoismul, răutatea ş.a. Activitatea morală a unei societăţi nu ar fi însă cu
putinţă dacă fiinţa omenească nu ar avea aptitudinea, dispoziţia interioară, de
a alege între mai multe acte posibile pe acela judecat drept bun, şi a-şi
impune respectarea unei reguli de conduită, trăind sentimentul unei obligaţii
interioare, unei datorii” (Ibidem). Tocmai astfel de fenomene, feluri în care
funcţionează şi interacţionează membrii unei societăţi, sunt elementele
originare ale principiilor generale ale dreptului. Suma minimă a concepţiilor
membrilor unei societăţi, despre un anumit aspect al vieţii lor, fie el moral,
religios sau chiar juridic, are vocaţia de a se coagula, astfel încât să genereze,
într-un final, un principiu general. Într-o opinie (Braithwaite, 2002) o instanţă
poate să stabilească o regulă nouă printr-o singură judecată ce devine
precedent (bineînţeles în sistemele de drept unde precedentul multiplu este
recunoscut ca izvor de drept, cu toate că, datorită deciziilor curţilor europene,
precedentul are din ce în ce mai mult tendinţa de a deveni izvor de drept în
statele membre). Principiile însă nu devin drept ca urmare a unei singure
judecăţi. Ele evoluează mai degrabă ca o cutumă şi devin obligatorii numai
dacă au o autoritate considerabilă. Ca şi în cazul cutumelor, principiile
trebuie să fie formulate precis în cadrul proceselor. Potrivit lui Carbonnier, un
principiu nu există pentru că a fost formulat, ci a fost formulat pentru că
există. Nici cercetătorii, nici profesioniştii în domeniul dreptului şi nici chiar
legiuitorul nu pot crea principii generale, ci le pot doar identifica, recunoaşte
şi înţelege modul în care ele există şi acţionează. Este edificatoare în acest
sens şi menţiunea din Carta O.N.U.: „principiile generale ale dreptului
recunoscute de naţiunile civilizate”.
Nu se face aşadar referire la crearea acestor principii de către statele lumii,
ci la recunoaşterea lor şi, mai mult decât atât, recunoaşterea lor apare ca un
indice cu privire la gradul de civilizaţie atins de o naţiune. Sintagma de
„principii generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” se regăseşte
şi în alte acte internaţionale, spre exemplu, în Convenţia europeană asupra
drepturilor omului, la art. 7 alin. (2). Oricare ar fi individualitatea lor, între
principiile dreptului şi principiile generale ale altor sfere de activitate umană
există o strânsă interdependenţă (Popa, 1996). Apare atunci ca fiind logic
faptul că şi originile principiilor de drept sunt într-o strânsă legătură cu mulţi
alţi factori umani. Dreptul, în ansamblul său, este influenţat de mulţi alţi
factori, întrucât rolul dreptului este acela de a-şi găsi aplicarea în cadrul unei
comunităţi umane reale. Între principiile generale ale dreptului există o
strânsă legătură, ele contribuind la formarea şi existenţa unui tot unitar, a
unui sistem de drept. Aceasta presupune şi o limitare reciprocă între
principiile generale ale dreptului. Protejarea drepturilor omului este astăzi o
idee ce îşi sporeşte din ce în ce mai mult importanţa. Oricât de importante ar
fi drepturile omului, acestea nu sunt absolute. Drepturile fundamentale sunt
recunoscute şi protejate prin norme juridice, existenţa şi întinderea lor fiind
nu numai recunoscută, dar, în acelaşi timp, şi limitată de către celelalte
principii generale ale dreptului.
La fel, în cazul principiului legalităţii, chiar dacă importanţa legilor este
una vitală, întrucât statul de drept nu ar putea exista fără norme juridice,
legile se aplică în relaţiile dintre oameni, astfel încât, atât la edictarea actului
normativ, cât şi la aplicarea sa, vor fi respectate drepturile şi libertăţile
fundamentale. În dreptul internaţional, ca şi în dreptul european, sisteme ce
se află în continuă schimbare, principiile generale de drept permit ca, pe cale
procesuală, să fie regăsite şi puse în practică cele mai bune elemente ale
sistemelor de drept dezvoltate, unde aceste idei s-au consacrat, ceea ce are ca
rezultat îmbunătăţirea dreptului internaţional. Recunoaşterea principiilor
generale în constituţii accentuează importanţa pe care o au aceste principii în
direcţionarea atât a elaborării, cât şi a aplicării normelor de drept. Principiile
generale trasează linia directoare pentru sistemul juridic. Fără acţiunea lor
constructivă, fără ca ele să orienteze activitatea legiuitorului, dreptul nu ar
putea fi conceput (Popa, 1996). Aceste principii nu privesc domenii
particulare (cu atât mai mult situaţii strict identificate), ci servesc la
asigurarea unei reglementări cât mai juste a unor speţe individuale. În acest
sens M. Djuvara nota: „Materia însăşi a dreptului pozitiv nu stă în norme
generale formulate, ci în speţe individuale din care ele s-au formulat”
(Djuvara, 1995).

IV. Prezentarea analitică a principiilor generale ale dreptului

intern

1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului (Principiul

legalitaţii)

Un stat de drept nu poate exista dacă nu îi sunt asigurate bazele legale care
să-i confere legitimitate şi să-i garanteze funcţionarea.
Acest principiu fundamental consacră juridic forţa coercitivă care susţine
dreptul şi are drept scop unic asigurarea democratismului puterii.
Funcţionarea acestui principiu garantează că orice putere este instaurată pe
cale legală, fiind expresia voinţei suverane a poporului, putere care trebuie să
se exercite în conformitate cu cerinţele legalităţii.
Principiul legalităţii se referă la două aspecte esenţiale:
- Activitatea tuturor organelor statului, în exercitarea atribuţiilor ce le
revin, trebuie să se desfăşoară în strictă conformitate cu legil şi
reglementările ce le privesc;
- Activităţile şi comportamentele subiectelor de drept trebuie să fie
circumscrise drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege
Aceste două aspecte esenţiale sunt exprimate sintetic în art.16 alin.2 din
Constituţia României “Nimeni nu este mai presus de lege”.
Aşadar, statul de drept îşi asigură, în virtutea principiului legalităţii, bazele
legale care îi permit să prevină şi să reprime comportamentele abuzive ale
structurilor sale şi ale cetăţenilor, construind un climat în care omul să-şi
valorifice drepturile şi liberăţile într-o ordine juridică activă.

2. Principiul libertăţii şi al egalităţii

Într-o societate democratică, statul ca organism politic ce dispune de forţa

de constrângere, garantează juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea tuturor
persoanelor.
Pentru faptul că libertatea şi eglitatea reprezintă valorile fundamentale ale
vieţii sociale, ele trebuie, aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, să aibă
expresie juridică.
Alăturarea celor doi termeni ne obligă să-i definim, sintetic, pe fiecare.
Libertatea este prerogativa omului de a acţiona fără nici un fel de
constângeri. Egalitatea reflectă echilibrul vieţii, absenţa oricăror practici sau
decizii arbitrare care să aducă sau să plaseze oamenii pe poziţii de inegalitate.
Libertatea nu poate exista decât între oameni care sunt recunoscuţi juridic
egali, iar egalitatea nu poate fi concepută decât între oameni liberi.
Constituţia României garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor; libera
dezvoltare a personalităţii umane; libertatea individuală; libertatea conştiinţei;
libertatea de exprimare; libertatea întrunirilor; dreptul la sociere liberă;
libertatea economică.

3. Principiul responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social, ea exprimă un act de angajare a

individului în procesul intregrării sociale. Responsabilitatea însoţeşte
libertatea care trebuie analizată dintr-o triplă perspectivă:
-libertatea în raport cu natura
-libertatea în raport cu societatea
-libertatea omului în raport cu el însuşi
Responsabilitatea socială poate fi definită ca fiind capacitatea omului-
întemeiată pe cunoaştere şi prevedere-de asumare a răspunderii pentru
consecinţelor actelor lui.
Responsabilitatea socială implică subordonarea conştientă a intereselor
personale celor generale. Ea apare şi se dezvoltă sub semnul concordanţei
dintre ideile sentimentele, atitudinile individului şi cerinţele exprese ale
normativităţii sociale, în toată diversitatea şi complexitatea lor.
 Formele responsabilităţii sociale sunt:
-responsabilitate civică;
-responsabilitate juridică;
-responsabilitate morală;
-responsabilitate politică.

4.Principiul echităţii şi justiţiei

Termenul de “echitate”, vine de la latinescul “aequitas” care înseamnă:

potrivire, dreptate, cumpătare, nepărtinire.
Pentru greci ( Aristotel) termenul avea mai mult valoarea unei justiţii
sociale, al cărei scop era acela de a îndrepta legea acolo unde ea era deficitară
din cauza caracterului său universal.
La români cuvantul “aequitas” capătă sens apropiat dreptului.
Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea legiuitorului, cât şi
activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului.
Justiţia reprezintă acea stare generală ideală a societăţii realizabilă prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii
drepturilor şi intereselor lor legitime. Aşa cum notează Pierre Guerin, ideea
de justiţie este produsul unei gândiri sociale şi religioase care s-a impus apoi
în construcţiile filozofice şi juridice. Prin finalitatea sa, justiţia se situează,
printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relaţii sociale,
întrucât ea întruchipează virtutea morală fundmentală, menită a asigura
armonia şi pacea socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile
religioase, morale, juridice.
Aristotel concepea justiţia fie sub forma sa comutativă, fie sub forma
disitributivă. Justiţia comutativă priveşte raporturile dintre particulari, de
esenţa sa este egalitatea, stabilirea unei reciprocităţi-fiecare trebuie să
primească exact contravaloarea a ceea ce a oferit. Justiţia distributivă are în
vedere raporturile dintre colectivitate şi indivizi. Această formă nu se mai
referă la săgeata implacabilă a unei balanţe, ci se adresează autorităţii care
fixează compensaţia ce trebuie oferită. Ideea de proporţie este hotărâtoare-
ceea ce primeşte fiecare de la societate trebuie să fie proporţional cu rangul,
meritele şi aportul său.
La români, justiţia se fonda pe principiul moral al dreptăţii, ei aşezând la
baza justiţiei acel honeste vivere (a trăi cinstit).
 Montesquieu consideră că justiţia este o luptă; dacă nu ar fi existat
injustiţia s-ar ignora până şi numele justiţiei. Ideea de justiţie- consideră
Stammler- înseamnă în ultimă instanţă, excluderea contradicţiei dintre
scopurile urmărite de societatea omenească. A realiza justiţia înseamnă a
înlătura scopurile (şi normele) particulare care contrazic pe cele general
acceptate.

V. Principiile generale ale dreptului internaţional

Principiile dreptului intnaţional conţin regulile de conduită cele mai

generale, a căror respectare este obligatorie pentru toate statele, membre ale
comunităţii internaţionale, pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
a)principiul egalităţii suverane se referă la faptul că statele sunt egale din
punct de vedere juridic, fiecare stat fiind obligat să respecte personalitatea
celorlalte state. Potrivit acestui principiu, fiecare stat are dreptul să-şi aleagă
în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural, să-şi elaboreze
legile şi reglementările juridice proprii, să hotărască liber asupra apartenenţei
statului la organizaţii internaţionale sau regionale, dreptul la neutralitate.
b)principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale
(pacta sunt servanda) este considerat cel mai vechi principiu, pentru că el
înseamnă în esenţă respectarea cuvântului dat, a cuvintelor ce sunt scrise în
tratatele internaţionale.
c)principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure
soarta) vizează două planuri:
-în plan intern, principiul reprezintă dreptul statului de a-şi defini
orânduirea socială şi de stat, de a dispune liber de bogăţiile sale naturale, de
a-şi rezolva liber toate problemele interne;
-în plan extern, principiul reprezintă dreptul fiecărei naţiuni de a se
constitui într-un stat independent.
d)principiul neintervenţiei în treburile interne interzice imperativ ca un stat
să se amestece în treburile interne şi externe ale unui stat.
e)principiul neagresiunii (nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa)
este corolarul principiului neintervenţiei.
 f)principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale este
inclus în Carta ONU care îl consacră în mod imperativ, în sensul că statele
sunt obligate să-şi rezolve diferendele exclusiv prin mijloace paşnice.
g)principiul respectării drepturilor omului, respectiv dreptul la viaţă,
egalitatea în faţa legii, dreptul la muncă, etc.

VI. Importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor

dreptului

Principiile generale sunt prescriptiile fundamentale care canalizeaza

crearea dreptului si aplicarea sa. Ele sunt strabatute de o dubla dialectica:
externa si interna. Dialectica externa priveste dependenta principiilor de
ansamblul conditiilor sociale, de structura societatii in ansamblu. Dialectica
interna a principiilor dreptului priveste ansamblul legaturilor interne
caracteristice sistemului juridic, interferentele partilor sale componente. In
privinta utilitatii practice a studiului principiilor generale ale dreptului
problema merita atentie din cel putin 2 motive:
a) principiile dreptului traseaza linia directoare pentru sistemul
juridic. Fara ele dr n-ar putea fi conceput. In acest sens, principiile de drept
exercita o actiune constructiva,ele orienteaza activitatea legiuitorului;
b) principiile generale au un rol si in administrarea justitiei.
Importanţa teoretică.
Importanţa teoretică a principiilor dreptului rezidă în aportul lor la
opera de creare a dreptului. Acest rol este exercitat sub influenţa tradiţiei şi
inovaţiei.Tradiţia, din însuşi sensul ei, presupune o moştenire de obiceiuri,
datini, credinţe care se transmit din generaţie în generaţie şi constituie o
trăsătură specifică a unui popor. Astfel, ea apare ca o constantă a unui popor,
ce nu poate fi neglijată în niciun domeniu de activitate socială, inclusiv în cea
de creare a dreptului. Cunoscând principiile dreptului, „ştim ce vrem şi putem
ajunge unde ne-am propus.” Principiile direcţionează activitatea legiuitorului
şi asigură o continuitate în evoluţia dreptului, o stabilitate relativă a acestuia.
Inovaţia (noutate, schimbare, prefacere) asigură transformarea permanentă a
dreptului conform noilor cerinţe sociale. Principiile dreptului devin puncte de
plecare, de referinţă, de sprijin în modificarea sistemului dreptului.
Importanţa teoretică a principiilor generale ale dreptului rezultă şi din faptul
că ele stau la baza principiilor de ramură şi a celor interramurale.
Importanţa practică a principiilor dreptului rezultă din următoarele
idei: - principiile generale ale dreptului sunt izvoare creatoare ale dreptului.
Conţinutul normelor juridice este determinat de principiile generale ale
dreptului;
- principiile generale ale dreptului impun „să se facă dreptate,” „să
biruie justiţia,” nimeni să nu fie favorizat, pentru că „nimeni nu este mai
presus de lege,” „toţi sunt egali după lege şi în faţa legii” etc.;
- principiile dreptului privesc omul, libertatea şi demnitatea lui, inclusiv
apărarea acestor drepturi organizată prin stat;
- în cazuri determinate, principiile dreptului ţin loc de norme de
reglementare. Atunci când într-o cauză legea tace, judecătorul soluţionează
cauza în temeiul principiilor generale ale dreptului.
Utilitatea principiilor generale ale dreptului
Principiile reprezintă manifestarea convingerilor legiuitorului asupra
cerinţelor obiective ale societăţii. Aceste convingeri sunt conjugarea a două
elemente importante: tradiţia, statornicia în timp a unor reguli după care s-au
adoptat normele juridice, verificate ulterior cu valoare de eficienţă în viaţa
societăţii, precum şi tendinţa continuă de inovaţie, de schimbare profundă.
Un principiu general de drept se construieste în timp, pe baza unei
experienţe, a verificării practice a unor idei, concepte, puncte de vedere.
Importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor de drept constă în
legătura dintre aceste principii şi ansamblul condiţiilor sociale.
Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau
precepte directoare ce stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară,
orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului.
Principiile dreptului sunt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia
valorilor promovate şi apărate de drept.În clasificarea principiilor se porneşte
de la considerentul că între ele există o ierarhizare de la general la particular.
Cele mai importante sunt astfel principiile fundamentale, generale,
constituţionale. Unele dintre acestea sunt atât de puternice încât se impun şi
legiuitorului constituţional.Alături de acestea avem principiile de ramură,
înscrise în coduri sau legi, demarcaţia dintre principiile generale şi cele de
ramură fiind flexibilă, în sensul că ele se completează reciproc.
 Bibliografie

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H.Beck

Aristotel, Politica, cartea IV
Montesquieu, Despre spiritul legilor
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Universul juridic
Braithwaite John (2002), Rules and principles a theory of legal certainty,
Australian Journal of legal philospohy, vol. 27, p. 6
Ceterchi Ioan, Craiovan Ion (1993), Introducere în teoria generală a dreptului, Ed.
All Bucureşti, p. 25
Corbeanu Ion, Corbeanu Maria (2002), Teoria generală a dreptului, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, p. 75
Craiovan Ion (2007), Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, p. 347
Djuvara Mircea (1936), Drept şi sociologie, ISD, Bucureşti, p. 11, 285
Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, Editura All, Bucureşti,
1995, p.500
Etica (1941), Ed. ziarului Universul, Bucureşti, p. 21, 18
Georgio del Vecchio (1938), Essai sur des principes généreaux du droit, în Justice-
Droit, Etat Etudes de philosophie juridique, Paris, Librairie du Recueil, Sirey, p.
119
Motica Radu I., Mihai Gheorghe (2001), Teoria generală a dreptului, Editura All
Beck,Bucureşti, p. 126, 124
Popa Nicolae (1996), Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, p. 112,
118, 119
Popescu Sofia (2000), Principiile generale ale dreptului, din nou în atenţie, în
Studii de dreptromânesc, nr. 1-2, Ed. Academiei Române, p. 8, 41
Popescu Sofia (2000), Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p.
163
Shahram Dana (2009), Beyond Retroactivity to Realizing Justice: A Theory on the
Principle of Legality in International Criminal Law Sentencing, Chicago, p. 18
Vonica Romul Petru (2000), Introducere generalǎ în drept, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, p. 42
Wroblewski Jerry (1998), Principes du droit, în Dictionnaire encyclopédique de
théorie et de sociologie du droit, sub redacţia André Jean Arnaud, Paris