Conceptul de principiu juridic

9 august 2023 | Petrișor-Gabriel RUDAC

Secţiuni: Articole, Drept constitutional, Next, Opinii, SELECTED

LinkedInFacebookWhatsAppMessengerEmailCopy Link

PrintFriendly

Petrișor-Gabriel Rudac

Principiile generale ale dreptului asigura unitatea, omogenitatea, coerenta si capacitatea de

dezvoltare a unor relatii asociative. Un principiu de drept este rezultatul experientei sociale,
iar utilitatea practica a cunoasterii principiilor generale consta în aceea ca ele traseaza liniile
directoare pentru întregul sistem juridic si exercita o actiune constructiva, orientând
activitatea legiuitorului.
Pe de alta parte, principiile generale au un important rol în administrarea justitiei, deoarece cei
abilitati cu aplicarea dreptului trebuie sa cunoasca nu numai norma juridica, ci si spiritul sau,
iar principiile dreptului determina tocmai spiritul legilor. In alta ordine de idei, în situatii
determinate, principiile de drept tin loc de norma de reglementare. In consecinta, judecatorul
nu poate refuza solutionarea unei cauze, invocând lipsa textului legal, în baza caruia poate
judeca, deoarece ar fi învinuit de denegare de dreptate si va solutiona acea pricina în baza
principiilor de drept.

Actiunea principiilor dreptului are ca rezultat certitudinea garantiei dreptului împotriva

imprevizibilitatii normelor coercitive si asigurarea concordantei legilor si oportunitatii lor.
Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de
interpretare din alte norme având rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu evolutia
sociala. Spre deosebire de conceptele si categoriile juridice, care servesc ca elemente de
mijlocire a aplicarii principiilor, principiile dau continut concret categoriilor juridice,
asigurându-le functionalitatea.

PRINCIPIILE DREPTULUI

1. NOTIUNEA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE (GENERALE) ALE DREPTULUI

Principiile de drept sunt ideile conducatoare (prescriptiile fundamentale) ale continutului

tuturor normelor juridice. Ele au atat un rol constructiv cat si unul valorizator pentru sistemul
de drept, in sensul ca ele cuprind cerintele obiective ale societatii, cerinte cu manifestari
specifice in procesul de constituire a[1] dreptului si in procesul de realizare a sa. Rolul
constructiv al principiilor dreptului este subliniat in relatia specifica momentului creerii
dreptului; acest moment este marcat atat de influenta traditiei cat si a inovatiei.

Traditia, in planul tehnicii juridice, propune vechile sale modele, urmare a unui respectabil
proces de acumulare, iar inovatia tinde sa impuna alte modele, adecvate necesitatilor
momentului in care se realizeaza reglementarea. In acest sens ‘principiile generale ale unui
sistem constituie ansamblul propozitiilor directoare carora le sunt subordonate atat structura
cat si dezvoltarea sistemului’.

Cuvantul principiu vine de la latinescul principium, care inseamna inceput, obarsie, avand si
sensul de element fundamental. Orice principiu este, deci, un inceput in plan ideal; el poate fi,
de asemenea, o sursa, o cauza de actiune.

Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deductii, dar in special ca o
generalizare de fapte experimentale. Atunci cand generalizarea acopera o totalitate a acestor
fapte experimentale, suntem in prezenta unui principiu general. Existenta unor principii
directoare se impune ca necesara.

Principiile generale ale dreptului imbratiseaza un mare numar de cazuri concrete, ele rezuma
fie aprecierile individuale ale relatiilor juridice, fie elementele lor de drept (sub forma unor
definitii).

Rolul principiilor de drept este subliniat mai intai in relatia specifica procesului de creatie
legislativa.
Legiuitorul are in vedere principiile generale in momentul in care construieste solutii juridice
care sa satisfaca necesitatile de viata. Principiile de drept contribuie, insa, in mod hotarator si
la cunoasterea unui sistem juridic.

2. DELIMITAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI

Un principiu general de drept este rezultatul unei experiente sociale si o reflectare a unor
cerinte obiective ale evolutiei societatii, ale convietuirii sociale, ale asigurarii acelui echilibru
necesar intre drepturile unora si obligatiile altora. Pentru intelegerea principiilor de drept este
utila departajarea lor de concepte, de norme si de axiome juridice.

a) Exista o anumita corelatie intre principiile fundametale ale dreptului (care se constituie in
spiritul ideii de justitie si care exprima elementele de continut cele mai importante ale
dreptului) si categoriile si conceptele juridice. Aceasta corelatie consta in aceea ca, conceptele
si categoriile juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale
dreptului, iar acestea, la randul lor, dau continut concret categoriilor juridice.

Unitatea gandirii juridice nu poate fi inteleasa decat in diversitatea categoriilor si conceptelor

sale. Acestea apar ca adevarate puncte nodale ale teoriei dreptului. Constituirea categoriilor si
conceptelor dreptului se bazeaza pe un act de evaluare a actiunilor umane in raport cu
sistemul juridic instituit. Aprecierea, evaluarea actiunilor umane din punctul de vedere al
criteriilor juridice, presupune existenta unui sistem de idealuri, principii si norme. Prin
intermediul categoriilor si conceptelor juridice (de exemplu: patrimoniul, cetatenia, subiectul
de drept etc.), juristul va proceda la stabilirea naturii juridice a unui fenomen.

Reprezentand parti in structura in dezvoltare a gandirii juridice, categoriile dreptului sunt

preluate de la un sistem juridic la altul, fiind valabile atata timp cat exista relatiile sociale pe
care le sintetizeaza.

In aceasta lumina, rolul principiilor generale este tocmai acela de a pune de acord sistemul
juridic cu schimbarile sociale, proces in cadrul caruia conceptele si categoriile juridice dau
principiilor continut concret, le asigura functionalitatea.

b) Principiile generale de drept se delimiteaza de normele pozitive ale dreptului. Dreptul este
prin definitie[2] o ordine normativa, dispunand de forme de realizare cu totul specifice fata de
toate celelalte norme sociale.

In general, normele sociale sunt principiile cele mai simple care reglementeaza relatiile dintre
oameni.

Normele juridice se raporteaza la principiile dreptului cel putin in doua sensuri: normele
contin descriu cele mai multe din principiile dreptului; functionarea principiilor se realizeaza
apoi prin aplicarea in practica a conduitei prescrise de norme.

In raport cu principiile, normele juridice au, insa, o valoare explicativa mult mai mica; ele isi
propun sa conserve valori, nu sa explice ratiunea existentei acestora.

Spre deosebire de norme, principiile fundametale au valoare explicativa, ele continand

temeiurile existentei, evolutiei si transformarii dreptului.
c) Principiile generale se deosebesc si de axiomele, maximele si aforismele juridice.
Axiomele, maximele si aforismele juridice reprezinta mici sinteze, cu un grad de cuprindere
mult mai mic decat principiile generale si cu un rol limitat in interpretarea fenomenului
juridic. Ele rezulta din experienta si din traditie.

3. ORIGINEA PRINCIPIILOR DREPTULUI

Cautarea si explicarea originii principiilor dreptului a constituit o preocupare permanenta

pentru scolile si curentele de gandire juridica. In fapt, problema s-a confundat de cele mai
multe ori cu explicarea si interpretarea fenomenului juridic ca atare, cu descifrarea pozitiei
sale in sistemul legaturilor dintre oameni.

Asa cum am vazut, in constiinta primelor formatiuni sociale, normele apar ca porunci divine
impuse oamenilor. ‘Nimeni nu stie de unde vin legile; ele sunt vesnice’, scria Sofocle in
Antigona.

Scoala dreptului natural gaseste in ratiunea umana izvorul constant si general al principiilor
juridice. Ele sunt imuabile (care raman mereu aceleasi; care nu se schimba), valabile pentru
orice timp si orice loc.

In general, se poate remarca faptul ca indiferent daca a fost vorba de orientarile pozitiviste,
jusnaturaliste sau istorice, justificarea fundamentului dreptului, a principiilor sale generale,
calauzitoare, s-a facut plecandu-se de la considerarea dreptului ca instrument al asigurarii
libertatii si egalitatii oamenilor in raporturile dintre ei sau in raporturile lor cu statul,
independent de variatiile istorice in care s-au configurat instrumentele juridice de garantare si
realizare practica a libertatii si egalitatii.

4. IMPORTANTA TEORETICA SI PRACTICA A STUDIERII PRINCIPIILOR

DREPTULUI

Principiile generale de drept sunt prescriptiile fundametale care canalizeaza crearea dreptului
si aplicarea sa. Ele sunt strabatute de o dubla dialectica – externa si interna. Dialectica externa
priveste dependenta principiilor de ansamblul conditiilor sociale, de structura societatii in
ansamblu. O privire generala asupra evolutiei sistemelor de drept si a principiilor
conducatoare ne indica faptul ca ritmul transformarii acestora este, in general, lent. Dialectica
interna a principiilor dreptului priveste ansamblul legaturilor interne caracterstice sistemului
juridic, interferentele partilor sale componente.

In privinta utilitatii practice a studiului principiilor generale ale dreptului, problema merita
atentie cel putin din doua unghiuri:

a) Principiile dreptului traseaza linia directoare pentru sistemul juridic. Fara ele dreptul n-ar
putea fi conceput. In acest sens, principiile de drept exercita o actiune constructiva, ele
orienteaza activitatea legiuitorului;

b) Principiile generale au rol si in administrarea justitiei. Cei insarcinati cu aplicarea dreptului,

trebuie sa cunoasca nu numai ‘litera’ legii, ci si ‘spiritul’ sau, iar principiile de drept
alcatuiesc chiar ‘spiritul legii’.
Omul de drept trebuie sa constate nu numai ‘pozitivitatea’ legii, el trebuie sa-si explice si
ratiunea existentei sale sociale, suportul social al dreptului, legatura sa cu valorile sociale.

In sfarsit, in cazuri determinate, principiile de drept tin loc de norma de reglementare, atunci
cand, intr-o cauza civila sau comerciala, legea tace, judecatorul solutionand cauza in temeiul
principiilor generale de drept.

In concluzie, actiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului –

garantia acordata indivizilor contra imprevizibilitatii normelor coercitive – si a congruentei
sistemului legislativ – adica concordanta legilor, caracterul lor social verosimil, oportunitatea
lor.[3]

5. PREZENTAREA ANALITICA A PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI

Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de
interpretare.

1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului

Un prim principiu este acela al asigurarii bazelor legale de functionare a statului. Actiunea
acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept. Caracteristica fundamentala a
statului de drept o constituie, in aceasta lumina, cucerirea pe cale legala a puterii si apoi
exercitarea sa in conformitate cu cerintele legalitatii, ceea ce implica si simtul compromisului,
adica recunoasterea legitimitatii partiale a argumentelor celorlalti.

In statul de drept, intinderea puterii trebuie sa fie compensata de scurtimea duratei sale (a
celor ce o detin), izvorul oricarei puteri politice sau civile trebuie sa fie vointa suverana a
poporului, iar aceasta trebuie sa-si gaseasca formule juridice potrivite de exprimare in asa fel
incat puterea poporului sa poata functiona in mod real ca o democratie. Pentru acest motiv,
trebuie sa existe acele canale intermediare prin care circula puterea, sa fie stabilite garantii
constitutionale eficiente pentru realizarea separatiei si autolimitarii puterilor in stat.

2. Principiul libertatii si egalitatii

Intr-o societate democratica, statul – organismul politic care dispune de forta si decide cu
privire la intrebuintarea ei – garanteaza juridic si efectiv libertatea si egalitatea indivizilor,
adica procedeaza la propria sa limitare.

Nu poate exista egalitate, decat intre oameni liberi si nici libertate decat intre oameni a caror
egalitate este consfintita juridic. Egalitatea priveste echilibrul vietii, iar libertatea priveste
capacitatea oamenilor de a actiona fara oprelisti: principiul general al libertatii se difuzeaza in
ramurile dreptului fie sub forma libertatilor generale, fie sub forma libertatilor individuale. ‘In
timp ce libertatile generale indica un set de protectii, libertatile civile definesc canalele libere
si pozitive si ariile activitatii si participarii umane”.

Aceste libertati sunt solidare, in sensul ca afectarea uneia produce o reactie in lant, deranjand
pe toate celelalte. Astfel, libertatea de gandire este strans legata de libertatea de exprimare,
libertatea cuvantului, libertatea de a scrie si de a publica etc. In constitutii si in documentele
internationale privind drepturile omului sunt inscrise aceste libertati. Realizarea lor in practica
relatiilor sociale a necesitat sacrificii.
In planul realizarii efective a libertatii sociale, rolul dreptului se materializeaza in ingradirea
inclinatiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, in neutralizarea acelei
suspiciuni difuze a autoritatilor politice fata de gruparile neconformiste si in inlaturarea
tuturor barierelor si a discriminarilor ce persista in calea asigurarii sanselor egale de
manifestare si progres pentru toti oamenii.

3. Principiul responsabilitatii

Responsabilitatea insoteste libertatea. Trebuie operata o demarcatie neta intre libertate si

liberul – arbitru.

Responsabilitatea este un fenomen social; ea exprima un act de angajare a individului in

procesul integrarii sociale. Libertatea omului se infatiseaza dintr-un intreit punct de vedere:
libertatea in raport cu natura, libertatea in raport cu societatea si libertatea omului in raport cu
sine insusi. In ordinea de idei care ne intereseaza, aceea a libertatii ca fundament ontologic al
responsabilitatii, avem in vedere sensul libertatii sociale a omului (cunoastere, decizie,
actiune). Concepand responsabilitatea ca o asumare a raspunderii fata de rezultatele actiunii
sociale a omului, se admite faptul ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a
responsabilitatii, pe de o parte, iar pe de alta parte, ca libertatea este o conditie fundamentala a
responsabilitatii. Fiind legata de actiunea omului, responsabilitatea apare ca fiind intim
corelata cu sistemul normativ. Nivelul si masura responsabilitatii sunt apreciate in functie de
gradul si continutul procesului de transpunere constienta in practica a prevederilor normelor
sociale.

Dobandind dimensiunea responsabilitatii, individul nu se mai afla in situatia de subordonare

‘oarba’ si supunere neinteleasa fata de norma de drept, ci in situatia de factor care se
raporteaza la normele si valorile unei societati in mod activ si constient.[4]

4. Principiul echitatii si justitiei

Acest principiu readuce in prim plan problema existentei unor prescriptii fundamentale
preexistente, desprinse din ratiune sau dintr-o ordine supraindividuala si al caror scop este
acela de a da siguranta vietii sociale. Intre acestea se numara si echitatea si justitia. Cuvantul
echitate vine de la latinescul aequitas, care inseamna: potrivire, dreptate, cumpatare,
nepartinire. La greci, si anume la Aristotel, termenul (‘epieiheia’) avea mai mult valoarea unei
justitii sociale, al carui scop era acela de a indrepta legea acolo unde ea era deficitara din
cauza caracterului sau universal.

Justitia, (sora romana a lui Dike), reprezinta acea stare generala ideala a societatii, realizabila
prin asigurarea pentru fIecare individ in parte a satisfacerii drepturilor si intereselor lor
legitime.

Prin finalitatea sa, justitia se situeaza printre principalii factori de consolidare a celor mai
importante relatii sociale, intrucat ea intruchipeaza virtutea morala fundamentala menita a
asigura armonia si pacea sociala, la a caror realizare contribuie deopotriva regulile religioase,
morale si juridice.

La romani, justitia se fonda pe principiul moral al dreptatii, ei asezand la baza justitiei acel
honeste vivere (a trai cinstit).
Morala crestina influenteaza continutul ideii de justitie. Plecand de la idealismul lui Platon si
de la categoriile de ‘bine’ ‘pacat’ si ‘expiere’, crestinismul construieste o intreaga metafizica
teologica bazata pe ‘justitia divina’. Sfantul Augustin si Toma d’Aquino fac distinctie intre
legea divina, legea naturii si legea omeneasca. Exista o ierarhie a legilor; in varful piramidei
se plaseaza legile eterne, divine, care dau continut legilor naturii, la baza piramidei stand
legile omenesti (dreptul pozitiv).

In concluzie, aceasta enumerare si analiza a principiilor generale ale dreptului subliniaza

faptul ca o buna cunoastere a unui sistem juridic nu poate sa nu porneasca de la examinarea
modului in care ideile conducatoare (principiile) sunt reflectate in acel sistem. Aceasta este
explicatia faptului ca in epoca noastra, atat practicienii, cat si teoreticienii dreptului, manifesta
un interes crescut pentru principiile de drept. Acest interes este remarcat atat in ce priveste
normele si institutiile dreptului intern, cat si in domeniul dreptului international contemporan.

Principiile generale constituie, in acest sens, fundamentul principiilor de ramura. Plecand de

la principiile generale, stiintele juridice de ramura formuleaza niste principii specifice, cum ar
fi, in dreptul civil: principiul repararii prejudiciului cauzat, desfiintarea unui act initial
produce efecte si asupra actului secundar, accesorium sequitur principale, in dreptul penal:
principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege), in dreptul procedural: principiul
ascultarii si al celeilalte parti (audiatur et altera pars), iar in dreptul international public:
principiul respectarii tratatelor (pacta sunt servanda).

[1] Ch. Beaudant, Le droit individuel et l’Etat, p. 48

[2] R. David, J. Brierly, Major Legal Systems in the World roday, Colher – Marmiilan Lmt., London, 1968,
partea 1, titlul III, cap.V
[3] R.E. Macridis Uberal Democraticy, Contemporary Politicalldeologles. Movements and Recimes. Cambridge,
Massachusetts, 1980, p. 20
[4] M. Florea, Responsabilitatea actiunii sociale, Ed. Stiintifica si Enclclopedica, Bucuresti, 1976

Petrișor-Gabriel Rudac
Student – Facultatea de Drept a Universității Nicolae Titulescu din București