4.

SISTEMUL DREPTULUI
4.1. Unitatea și diversitatea normelor de drept
Sistemul de drept reprezintă o colecție de elemente legate între ele prin relații
identificabile, formând un singur tot.
Sistemul dreptului cuprinde ansamblul relaţionării normele juridice, care dau unitate,
funcţionalitate şi ierarhizare dreptului.
Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului și diferențierea sa, adică împărțirea pe
ramuri și instituții juridice1.
În teoria dreptului este întrebuințată analiza de sistem, atât în ce privește juridicul, ca
dimensiune inalienabilă a existenței umane, parte componentă a realității sociale (sistemul
juridic), în ce privește legislația (sistemul legislației), dar și în privința organizării dreptului,
ca fenomen normativ, pe ramuri și instituții (sistemul dreptului ).
Sistemul dreptului este rezultatul unității ramurilor și al instituțiilor dreptului.
Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinată, pe când sistemul legislației
reprezintă o organizare a legislației pe baza unor criterii alese de legiuitor.
Elementele componente ale sistemului dreptului sunt normele juridice, instituțiile
juridice și ramurile de drept.
A. Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu,
elaborată sau recunoscută de către puterea de stat, în scopul asigurării ordinii sociale,
adusă la îndeplinire prin conștiința juridică, iar în caz de nevoie, prin forţa de
constrângere a statului2.
Normele juridice, ca părți ale sistemului de drept, alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte
strâns unite între ele, chiar dacă sunt deosebite prin conținut. Ele formează un ansamblu
coerent și logic, prin urmare se constituie într-un sistem.
Nicio normă juridică nu-și poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod
izolat, ruptă de ansamblul celorlalte norme. Altfel spus, normele juridice nu există izolate, ele
se grupează în instituții și ramuri, în felul acesta norma juridică reprezintă elementul de bază
al sistemului dreptului, ea formează sistemul juridic elementar. Toate normele juridice apar
ca o unitate, iar principiile pe care fiecare dintre ele le reflectă sunt în concordanță și,
totodată, sunt subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept respectiv.
Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate3, norma juridică reprezintă elementul
de bază al sistemului dreptului, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că sistemul se construieşte
pornind de la normele juridice, procesul putând fi şi invers.
Gruparea normelor juridice care reglementează o categorie distinctă de relaţii sociale
formează instituţia juridică.
Normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea
dintre ele, cât și caracterul lor diferențiat pe ramuri și instituții juridice. Această structură
internă a dreptului este denumită în literatura juridică sistem al dreptului.
Sistemul de drept este deci unitatea și diviziunea lui în anumite părți interdependente
– instituții juridice și ramuri de drept.

1
N. Popa, op. cit. ed. 3, p. 65
2
În acest sens, C. Voicu, op. cit., p. 134; N. Popa, op. cit, p. 146; N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, Teoria
generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 136. Pentru alte definiţii ale normei
juridice, a se vedea, I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.D. Nedelcu, Principiile dreptului civil român,
Editura de Stat, Bucureşti, 1947, p. 145; D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 215;Roberta Niţoiu,
A. Şorop, op. cit., p. 125; D. Mazilu, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2000, p. 192; I. Craiovan, op. cit., p. 140; Sofia Popescu, op. cit., p. 183; Lidia Barac, op. cit., p. 37.
3
N. Popa, op. cit., p. 78; C. Voicu, op. cit., p. 257.
 B. Instituția juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează o
anumită categorie de relații sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le
deosebesc de alte relații sociale, generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.
Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conținut între mai multe norme juridice o
formează instituția juridică.
Unele instituțiile juridice, având o sferă mai largă, își pot împărți normele în subgrupe
care, la rândul lor, formează și ele o instituție juridică (în cadrul instituției succesiunii putem
distinge instituția succesiunii legale și instituția succesiunii testamentare). Aceste instituții
juridice mai restrânse nu trebuie confundate cu elementele component ale instituției de drept,
concretizate în diferite norme juridice care singure nu pot forma o instituție juridică, întrucât
nu reprezintă un gen aparte de relații sociale (in cadrul instituției căsătoriei distingem
numeroase norme juridice care stabilesc condițiile încheierii căsătoriei, nulitatea, efectele,
drepturile si obligațiile soților. Nici una din aceste norme (elemente), luate separate, nu pot
forma o instituție juridica).
Instituția juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri
de drept, cât și din mai multe ramuri de drept, având în acest caz un caracter complex. Astfel,
instituția căsătoriei, succesiunii, căilor de atac, grupează norme dintr-o singură ramură de
drept, dreptul familiei, dreptul civil, dreptul procesual.
C. Ramura de drept reprezintă o grupare mai largă de instituții juridice și norme
juridice legate între ele prin obiectul lor comun (un anumit complex de relații sociale pe
care le reglementează), prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum și prin
unitatea de metodă folosită în reglementarea relațiilor sociale respective, potrivit
intereselor din societatea respectivă.
Ramura de drept constituie cea mai cuprinzătoare grupare a normelor juridice, fiind
definită în viziune tradiţională ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între
ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau
acelaşi complex de metode4, după cum într-o viziune modernă se consideră că „divizarea
dreptului în ramuri are ceva artificial, că oricât ne-am strădui este imposibil să înţelegem de
ce şi în baza căror criterii obiective va lua fiinţă o ramură de drept sau alta”5.
O problemă importantă pentru studiul sistemului dreptului este aceea a stabilirii
criteriilor care stau la baza grupării normelor juridice în ramuri distincte.
În literatura de specialitate, majoritatea autorilor subliniază, ca un prim criteriu de
grupare a normelor juridice în ramuri de drept, caracterul relațiilor sociale pe care ramura de
drept respectivă le reglementează, considerând că acesta ar fi obiectul reglementării juridice.
Alături de criteriul obiectului, a fost propusă metoda pe care statul o alege pentru
reglementarea diferitelor categorii de relații sociale și care face ca anumite norme, deși au un
obiect comun, să se separeu într-o ramură de drept aparte. Prin metodă se înțelege, în general,
modul în care statul acționează asupra unor relații sociale. Astfel, se pot distinge: metoda
autonomismului, metoda recomandării, autoritarismul, etc. Trebuie să subliniem că metoda
este privită în literatura juridică drept un criteriu auxiliar, folosit alături de obiectul
reglementării juridice și subordonat acestuia.
Obiectul reglementării juridice este privit ca un criteriu obiectiv de grupare a
normelor juridice în ramuri de drept, iar metoda-un criteriu subiectiv.
Exemple de ramuri de drept6: drept constituţional, drept civil, drept penal, drept
administrativ, etc..

4
I. Craiovan, op. cit., p. 206.
5
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 232.
6
Pentru o amplă teoretizare a ramurilor de drept, a se vedea, D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., pp.
231-258.
 RAMURA DE
DREPT

INSTITUȚIA
JURIDICĂ

NORMA
JURIDICĂ

4.2. Tipologia dreptului

Metoda tipologică este larg utilizată în domeniul investigațiilor formale, ea conduce la
tipologii și clasificări. Orice tipizare înseamnă „reducerea și egalizarea pragmatică a
însușirilor semnificative, pentru scopul particular în vederea căruia a fost format tipul”7.
Tipologia implică neluarea în considerare a diferențelor individuale nesemnificative
pentru scopul dat, întrucât orice tipologie este subordonată unor scopuri ale cercetării, mai
ales în ceea ce privește stabilirea unor uniformități și a valorii explicative. Metoda tipologică
are o largă aplicare în științele sociale și ea reprezintă o primă încercare de sinteză, este o
sinteză parțială. Tipologiile sunt instrumentale în procesul de cercetare. Ele trebuie construite
în așa fel încât să ajute la analiza unui grup specific de date. Fiind categorii descriptive, unele
tipuri reflectă scopul (tipul euristic), altele ordinea serială (tipul polar), caracterul însușirilor
(tipul pur), funcțiunea (tipul clasificator), etc.
Științele juridice utilizează de multă vreme metoda tipologică (tipologico-
clasificatoare). În general, tipologiile juridice sunt realizate în drept prin considerarea
elementelor și a relațiilor reale din viața juridică pentru a putea cunoaște mai precis ce
mecanisme sau relații structurale au fost stabilite într-o arie de probleme juridice8.
Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerarea atât a laturilor
conținutului dreptului, cât și de la trăsăturile specifice ale modului de exprimare a acestui
conținut.
În tipologia dreptului mai poate fi luat în calcul și alte criterii, cum ar fi:
- dependenţa de tipul sistemelor de organizare economico-socială9 (drept sclavagist,
drept feudal, drept burghez, drept socialist);
- apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică, criteriu în raport cu care, în dreptul
comparat s-a realizat o altă tipologie, respectiv familia de drept10.
Rene David analizează următoarele familii de drept: romano-germanică, anglo-saxonă
(common law), dreptul socialist, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez (al Extremului

7
J.C. Mc. Kinney, Tipologie constructivă; aspecte structurale ale unui procedeu, în Teorie și tehnică în științele
sociale, vol. V, Ed. Politică, București, 1967, p. 519.
8
N. Popa, op. cit., ed. 3, p. 56
9
A se vedea J. Poirier, Introduction â l’appareil Juridique - Tipologie des Systemes juridiques, Ethologie
Generale, Encyclopedic de la Pleiade, Paris, 1968, p. 1102.
10
N. Popa, op. cit., p. 70; C. Voicu, op. cit., p. 59.
Orient) și dreptul Africii negre și al Madagascarului. Diferențele specifice dintre aceste
familii (ce alcătuiesc marile sisteme de drept contemporan) sunt de natură ideologică-juridică
(limbajul juridic, conceptele juridice, considerentele filozofice, etc.).
Clasificarea propusă de R. David prezintă interes și valoare practică.
A. marele sistem (familia) de drept romano-germanic cuprinde:
 sistemul juridic francez s-a răspândit din Franţa în următoarele ţări: Belgia, Olanda,
Luxemburg, România, Spania, ș.a.;
 sistemul juridic german a influenţat puternic sistemele legislative din Germania,
Austria , Rusia, Elveţia, Croația, Grecia, Portugalia, Turcia, Japonia, ș.a;
 sistemul juridic scandinav se aplică în: Norvegia, Suedia, Finlanda.
Familia dreptului romano-germanic se distinge prin câteva caracteristici (spre
deosebire de familia următoarea, cea a dreptului anglo-saxon):
- este un drept scris;
- este bazat pe un sistem ierarhic al izvoarelor de drept;
- este codificat;
- se bazează pe diviziunea în drept public și drept privat;
- această diviziune prezintă drept consecință structurarea sa pe ramuri și instituții;
- are un fond ideatic (conceptual) comun;
- organizarea pe ramuri și instituții implică existența unui set de principii generale.
B. marele sistem de drept anglo-saxon (common-law) se aplică în Anglia, Țara
Galilor, Irlanda, Statele Unite ale Americii11, Canada12, Australia, Jamaica ș.a., dar, se
impune a preciza că tehnicile contractuale engleze şi americane sunt aplicabile întregului
drept al comerţului internaţional.
Aspectul original al Common-Law-ului este reprezentat de coexistența a trei
subsisteme normative, autonome și paralele, care reglementează uneori diferit sau
contradictoriu, relațiile sociale: Common-Law în sens restrâns, Equity și Statute-Law. Ele
exprimă cele trei izvoare principale ale dreptului englez. Cel mai vechi dintre ele este
Common-Law. Acest termen poate fi înțeles prin două accepțiuni. În sens larg este denumit
marele sistem de drept de origine engleză. În sens restrâns, termenul indică unul din cele trei
izvoare sau subsisteme, dar rămâne cea mai fundamentală parte a dreptului englez.
Familia dreptului anglo-saxon prezintă o serie de caracteristici (față de dreptul
romano-germanic):
- are o structură aparte (dreptul comun, echitatea și dreptul legislativ);
- sistemul izvoarelor, procedeele de conceptualizare, limbajul juridic sunt diferite;
- nu se recunoaște diviziunea dreptului în drept public și drept privat, drept urmare,
ramurile dreptului nu sunt atât de structurate;
- crearea dreptului nu este neapărat rodul activității specializate, guvernate de principii
de tehnica legislativă;
- nu există, în general, coduri, după modelul continental european.
C. sistemele juridice religioase şi tradiţionale cuprinde:
 Sistemul de drept musulman (islamic) se aplică în toate statele arabe, precum şi în
Pakistan, Afganistan, Bangladesh şi Iran, singura ţară musulmană care a renunţat la aplicarea
sa fiind Turcia, care a adoptat legislaţia de tip european;
Sursa materială a dreptului musulman este formată din fondul cutumiar
mesopotamian, sirian și hidjazian (cutumele din Medinan). Din punct de vedere formal, sursa
dreptului musulman este doctrina. Sursa istorică a acestui sistem de drept o formează:
Coranul (cuprinde dogme religioase, obligații religioase de cult, educație în general, drept.

11
Cu excepția statelor Louisiana și Puerto Rico, care au adoptat sistemul civil law după modelul francez.
12
Cu excepția statului Quebec, care a adoptat sistemul civil law după modelul francez.
Din cele 6342 versete, 500 se referă la drept. Coranul este cartea sfântă care cuprinde
revelații pe care Alah, prin profetul său Mohamed, le-a transmis credincioșilor săi), Sunna
(reprezintă tot ceea ce a fost atribuit de către tradiție profetului - fapte și cuvinte), Idjma
(înseamnă preceptele învățărilor, care sunt rezultatul unui consens - consensus omnium),
Idjitihad (jurisprudență).
 Sistemul de drept hindus este aplicabil astăzi în India şi este rezultatul contopirii
normelor de drept tradiţional (religios) cu normele dreptului englez.
D. sistemul de drept al Uniunii Europene prezintă următoarele caracteristici13:
- normele juridice de drept unional dobândesc automat statutul de drept pozitiv
(aplicabil) în sistemul de drept intern al statelor membre - aplicabilitate imediată;
- normele juridice de drept unional sunt susceptibile de a crea, direct, drepturi şi
obligaţii pentru persoanele particulare - aplicabilitate directă;
- normele juridice de drept unional au prioritate faţă de orice normă juridică din dreptul
naţional - prioritate.

4.3. Evoluția istorică a sistemului de drept

Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul
fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de forma de proprietate dominantă într-o
societate. Trebuie să menționăm, în același timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-
o anumită țară influențează și tradițiile legislative și nivelul tehnicii legislative din țara
respectivă.
După cum se știe, știința dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte
de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare
importanță au avut-o operele jurisconsulților Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a.
Prima încercare de grupare a dreptului aparține tocmai jurisconsulților amintiți.
Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus
publicum și jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care
priveau interesele generale ale statului, iar jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul
civil (se aplica cetățenilor romani), dreptul ginților (se aplica străinilor) și dreptul pretorian (
avea la bază organul emitent-pretorul).
O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de
excepție (jus singulare) și dreptul comun (jus comune).
În sfârșit, mai amintim o distincție făcută de juriștii romani, distincție ce se referă la
izvoarele dreptului, în drept scris și drept nescris.

4.4. Diviziunea dreptului

Dreptul pozitiv se împarte în drept public și drept privat14.
Potrivit unui text din Ulpian, dreptul public se referă la organizarea statului, iar
dreptul privat se referă la interesul fiecăruia. Această mare diviziune a dreptului privește atât
dreptul intern, cât și dreptul internațional15.
Dreptul intern are ca obiect de studiu raporturile dintre cetățenii aceluiași stat și
constă în ansamblul de norme juridice ce reglementează relațiile sociale din cadrul unui
singur stat.

13
C. Voicu, op. cit., pp. 66-67.
14
Cât privește semnificația conceptului de domeniu public privat, a se vedea H. Arendt, Condiția umană, Casa
Cărții de Știință, Cluj, 2007, p. 24-68.
15
A se vedea, pe larg, N. Popa, Drept public, drept privat, Revista de drept public nr. 1-2/1997; I. Deleanu, op.
cit., p. 35-40.
 Subiectele dreptului intern pot fi atât statul cât și persoanele fizice sau juridice din
interiorul unei stat.
Organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. Acest lucru explică și
inexistența unui organ legislativ internațional care să fie situat deasupra statelor.
Dreptul intern este creat în mod unilateral de către un singur stat, care edictează
norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv și
cunoaște împărțirea tradițională în drept public și drept privat.
Această diviziune a dreptului în public şi privat este de sorginte romană, întrucât
dreptul roman era împărţit în jus publicum şi jus privatum.
Caracterele distinctive ce trebuie reţinute în ceea ce priveşte dreptul public şi dreptul
privat sunt:
a. generalitatea interesului, respectiv dreptul public protejează prin normele sale un
interes general, al societăţii, pe când dreptul privat protejează interesele particulare ale
subiectelor de drept;
b. forţa obligatorie, adică dreptul public este constituit din norme imperative, de ordine
publică, iar dreptul privat cuprinde, în principal, norme permisive şi supletive;
c. modalităţile de exprimare a voinţei, anume în dreptul public se manifestă prin
acţiunea autoritară a organelor care elaborează sau aplică dreptul iar dreptul privat presupune
manifestarea de voinţelor liber exprimate.
Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului,
raporturile dintre stat și particulari precum și raporturile dintre diferitele organisme ale
statului.
În raporturile cu cetățenii săi, statul își exercită puterea suverană, acestea fiind
raporturi de subordonare. Spre exemplu, raportul juridic dintre stat și un contribuabil este un
raport juridic fiscal, aparținând dreptului public. Statul, prin organismele sale, este cel care
fixează și percepe impozitul care urmează a fi plătit și tot el stabilește sancțiunile aplicabile în
caz de neplată.
Dreptul privat cuprinde normele juridice care guvernează raporturile dintre
particulari. De exemplu, raporturile ce se nasc între cumpărător și vânzător cu prilejul
încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.
Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică, în sensul că
nici una dintre părți nu îi poate impune voința sa juridică celeilalte părți. Statul poate însă
participa și el la asemenea raporturi juridice, atunci când acționează nu în virtutea puterii sale
suverane, ci ca persoană juridică.
Spre exemplu, un minister poate încheia un contract de prestări-servicii cu o echipă de
zugravi, care se angajează ca în schimbul unei remunerații, să zugrăvească o anumită clădire
a ministerului. Cu toate că la acest raport juridic participă și statul, acesta este un raport
juridic de drept privat, în care părțile sunt pe picior de egalitate juridică.
Dreptul internațional are ca obiect raporturile dintre state sau dintre cetățenii
diferitelor state, respectiv relațiile din cadrul comunității internaționale.
Subiectele dreptului internațional sunt în principal statele iar normelor lui li se supun
cei care au creat aceste norme, respectiv statele și se subdivide în drept internațional public și
drept internațional privat.
Dreptul internațional public reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează relațiile dintre state și se formează prin acordul de voință al statelor suverane
și egale în drepturi, în relațiile lor reciproce.
Dreptul internațional privat este constituit din totalitatea normelor juridice care
reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind
unul sau mai multe elemente de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetățenia, domiciliul,
locul situării imobilului etc.
 4.5. Ramurile dreptului
Criteriul de bază al grupării normelor juridice și instituțiilor juridice în ramuri de
drept este reprezentat de obiectul reglementării juridice.
Cu titlu exemplificativ, enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc.
Dreptul public se subdivide în:
 Dreptul constituțional este format din totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturi sociale ce iau naștere in procesul exercitării puterii de stat. Altfel spus, este ramura
dreptului public care determină organizarea statului, principiile sale fundamentale, forma de
guvernământ, atribuțiile diferitelor puteri ale statului și raporturile dintre ele.
 Dreptul administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
funcționarea puterii executive și a serviciilor publice, raporturile sociale din domeniul
administrației de stat, activitate îndeplinită de organele administrative.
 Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc în ce condiții o
faptă este considerată infracțiune, felul acestor infracțiuni, sancțiunile care se aplică în cazul
comiterii lor, precum și răspunderea penală în vederea apărării ordinii de drept din România
împotriva unor asemenea fapte.
 Dreptul financiar reglementează relațiile sociale care apar în sfera activității
financiare a statului si se refera la formarea, repartizarea si întrebuințarea fondurilor bănești
ale statului, cum ar fi: modul în care sunt realizate veniturile bugetului de stat și ale bugetelor
locale, precum și destinația cheltuielilor bugetului public – bugetul de stat și bugetele locale,
finanțele întreprinderilor și organizațiilor economice, asigurările sociale de stat.

Dreptul privat se subdivide în:

 Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
patrimoniale și nepatrimoniale dintre particulari, raporturi în care părțile (subiectele) se
situează pe poziții de egalitate juridică în exercitarea drepturilor și obligațiilor subiective.
Normele de drept civil reglementează în principal raporturile de proprietate privată,
persoanele ca subiecte ale raporturilor de drept civil, raporturi obligaționale, drepturile reale,
succesiunea, contractele de drept civil, sancțiunile civile.
 Dreptul familiei reglementează raporturile personale patrimoniale și nepatrimoniale ce
se nasc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege cu raporturile de familie
în scopul ocrotirii și întăririi familiei.
 Dreptul comercial reglementează raporturile juridice care rezultă din săvârșirea
actelor considerate de lege ca fapte de comerț și activitatea juridică a comercianților.
 Dreptul muncii reglementează raporturile sociale de muncă, apărute în legătură cu
exercițiul dreptului la muncă, angajarea, condițiile de muncă, salarizarea, concedierea,
organizarea și protecția muncii, precum si alte raporturi sociale strâns legate de raporturile de
muncă.
 DREPT

DREPT DREPT
INTERN INTERNAȚIONAL

DREPT DREPT
DREPT PUBLIC DREPT PRIVAT INTERNAŢIONAL INTERNAŢIONAL
PUBLIC PRIVAT

DREPT
DREPT CIVIL
CONSTITUŢIONAL

DREPT
DREPTUL FAMILIEI
ADMINISTRATIV

DREPT FINANCIAR DREPT COMERCIAL

DREPT PENAL DREPTUL MUNCII