Tema 3: Sistemul dreptului: diviziunea şi ramurile dreptului

Obiective de referinţă Unităţi de conţinut

- să definească conceptul de sistem;
- să caracterizeze trăsăturile fundamentale
ale sistemului dreptului;
- să identifice şi să caracterizeze
componetele de sistem ale dreptului,
- să clasifice ramurile de bază ale dreptului
şi ramurile sistemului de drept al Republicii
Moldova;
- să propună modalităţi de modernizare a
sistemului de drept în Republica Moldova.
1. Conceptul sistemului dreptului .
2. Componentele de sistem ale dreptului .
3. Norma juridica - instituţia juridică - ramură de
drept ca structuri ale sistemului
4. Ramurile de bază ale dreptului şi ramurile
sistemului de drept al Republicii Moldova
Termeni-cheie: sistem, sistemul dreptului, normă
juridică, ramură de drept.

1. CONCEPTUL SISTEMULUI DREPTULUI

Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si institutiilor dreptului. Sistemul
dreptului apare ca unitate obiectiv determinata, pe cand sistemul legislatiei reprezinta o organizare
a legislatiei pe baza unor criterii alese de legiuitor. Normele juridice nu exista izolate; ele se
grupeaza in institutii si ramuri. In felul acesta, norma juridica reprezinta elementul de baza al
sistemului dreptului, ea formeaza sistemul juridic elementar. Norma juridica este legata de sistem,
este masura sa inerenta, deriva din schema sa si implica functia pe care o va juca sistemul ca atare.
Sistemul dreptului constituie generalul, in raport cu norma de drept, care reprezinta individualul.
Sistemul dreptului evoca unitatea dreptului si diferentierea sa, adica impartirea pe ramuri si
institutii juridice.
Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-
un anumit domeniu al vietii sociale, in baza unei metode specifice de reglementare si a unor
principii comune.
Criteriile in temeiul carora se structureaza ramurile sistemului dreptului sunt: obiectul
reglementarii juridice – relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice; metoda
reglementarii modalitatea practica de inflentare a conduitei in cadrul respectivelor relatii
sociale; principiile comune ramurii de drept respective. In baza acestor criterii, ramura de drept
stabileste forme specifice de legatura intre normele juridice care o compun, legaturi ce determina
trasaturile de trainicie si unitate a ramurii, asigurandu-i durabilitate in timp. Nu oricaror relatii
sociale le corespunde o ramura de drept. Ramura de drept se constituie in baza specificului calitativ
al unei grupari de relatii sociale care impun un complex de norme cu caracter asemanator, dar si
cu note caracteristice.
Obiectul reglementarii juridice, ca temei prioritar in structurarea unei ramuri de drept,
constituie, impreuna cu principiile comune reglementarii din ramura respectiva, criterii
obiective ale constructiei unei ramuri. Metoda de reglementare, ca ansamblu de modalitati prin
care se dirijeaza conduita umana pe o cale socialmente utila, formeaza un criteriu subiectiv.
In cadrul fiecarei ramuri de drept, normele juridice se grupeaza in ansambluri normative mai
reduse – institutii juridice. Ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatii sociale
apropiate alcatuiesc o institutie juridica.
Institutia juridica se defineste ca o totalitate de norme juridice organic legate, apartinatoare
unei ramuri de drept, norme ce reglementeaza un grup de relatii sociale inrudite, dupa metoda de
reglementare specifica ramurii respective.
Dreptul pozitiv se imparte in drept public si drept privat. Aceasta diviziune a dreptului isi
gaseste originea inca in dreptul roman. Dreptul roman cunostea o atare impartire in: jus
publicum si jus privatum.
In ceea ce priveste dreptul public intern, in componenta sa intra, spre exemplu: dreptul
constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul
financiar, dreptul procesual.
In dreptul privat intern intra: dreptul civil, dreptul comercial etc. Ramurile dreptului ce intra
in componenta dreptului public au ca obiect de reglementare: relatiile sociale din domeniul
organizarii puterilor publice, distribuirea competentelor in stat, forma statului etc. (dreptul
constitutional); organizarea puterii executive la nivel central si local (dreptul adminsitrativ);
apararea sociala impotriva faptelor infractionale ce pun in pericol ordinea de drept (dreptul penal);
relatiile de munca si de protectie sociala (dreptul muncii si al securitatii sociale); relatiile
financiare, bancare (dreptul financiar); relatiile ce privesc buna desfasurare a procesului judiciar
(dreptul procesual).
Ramurile ce intra in competenta dreptului privat reglementeaza relatiile sociale,
patrimoniale si personale nepatrimoniale la care participa particularii. Se califica uneori dreptul
civil ca drept privat general, subliniindu-se, prin aceasta, marea sa insemnatate si pentru celelalte
ramuri ce compun dreptul privat.
Amestecul statului in treburile private, modificarea contractelor de catre instante, regle-
mentarea preturilor, a concurentei neloiale etc., au produs importante modificari in calificarea unor
institutii care dupa traditie se plasau in domeniul dreptului privat, iar dupa forma lor de manifestare
intra acum in sfera dreptului public.
Distinctia intre dreptul public si cel privat este explicata prin influenta
criteriului utilitatii sociale (utilitatea delimitarii domeniului public si domeniului privat)

2. COMPONENTELE DE SISTEM
Sistemul dreptului are ca elemente componente: normele juridice, categoriile sau conceptele
juridice, instituţiile juridice şi ramurile de drept. Între aceste componente există atât relaţii de ordin
logic cât şi relaţii de ordin material, care-i conferă sistemului de drept unitate, coerenţă internă,
precum şi posibilitatea de stabilire de legături cu exteriorul. Dreptul se prezintă astfel ca un sistem
deschis, ce primeşte continuu informaţii din exterior (de ex: nevoi sociale, conflicte sociale etc.)
pe care le prelucrează în formă juridică, respectiv sub formă de acte normative, de acte individuale
de aplicare a dreptului (hotărâri judecătoreşti etc.). Aceste instrumente juridice, acţionând asupra
sistemului social realizează funcţiile dreptului (funcţia normativă, de conducere a societăţii, de
apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, de orientare a conduitelor umane, de
soluţionare a conflictelor etc.).
Cu toate că sistemul dreptului este alcătuit din elemente componente distincte, acesta nu se
prezintă sub forma unei sume aritmetice a acestora, ci ca un ansamblu al componentelor sale
structurate pe baza unor principii, având ca scop o anumită finalitate
Normele juridice dintr-un stat formează sistemul de drept al statului respectiv, în care se
reflectă deopotrivă unitatea dintre aceste norme şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri de drept şi
instituţii juridice.

Astfel, normele juridice, ca elemente primare ale sistemului dreptului nu există izolate, ci se
grupează în instituţii juridice şi ramuri de drept. Normele juridice reprezintă particularul (specia)
în raport cu sistemul dreptului care constituie generalul (partea) şi care este rezultatul unităţii dintre
ramurile şi instituţiile dreptului3.
 Cunoaşterea sistemului dreptului prezintă aşadar, atât o importanţă teoretică cât şi practică.
Studierea sistemului dreptului serveşte în primul rând organului legislativ în procesul de elaborare
a normelor juridice pentru o orientare justă, să descopere şi să completeze anumite lacune,
inadvertenţe, să elimine normele perimate şi să asigure astfel, concordanţa dintre normele dreptului
pozitiv.
Importanţa studierii sistemului dreptului constă în aceea că, sistemul dreptului constituie un
ghid important pentru organele de stat competente în procesul de elaborare şi de perfecţionare a
dreptului. De asemenea, cunoaşterea sistemului dreptului influenţează activitatea de interpretare şi
de aplicare a dreptului, contribuind astfel la sesizarea aspectelor esenţiale ale normelor juridice, a
legăturilor dintre diferitele norme de drept şi instituţii juridice.
Studierea sistemului dreptului stă la baza sistematizării întregii legislaţii (în ambele forme,
respectiv, încorporare şi codificare). Din punct de vedere al scopurilor didactice şi ştiinţifice,
studierea sistemului dreptului contribuie la buna organizare şi predare a dreptului în
învăţământului juridic universitar, precum şi la buna organizare a cercetării juridice.
Caracteristicile sistemului dreptului
Sistemul dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale [4]:
- mobilitatea normelor juridice şi gruparea lor în ramuri de drept (de exemplu gruparea
normelor juridice penale în ramura dreptului penal, a normelor civile în dreptul civil etc.);
- mişcarea de reunire a tuturor normelor juridice (de exemplu: dreptul mediului reuneşte atât
norme de drept public cât şi norme de drept privat);
- interacţiunea internă a componentelor sale şi condiţionarea lor reciprocă, precum şi prin
interacţiunea externă a acestora cu sistemul social;
- dinamicitatea şi flexibilitatea componentelor sale care permite şi determină o adaptare a
acestora la schimbările vieţii sociale;
- complexitatea elastică a elementelor componente datorată faptului că, unele norme juridice
apar, iar altele dispar, unele instituţii se modifică sau dispar, iar unele ramuri de drept se reunesc
sau se diferenţiază contribuind la apariţia de noi ramuri de drept.

3. NORMA JURIDICA - INSTITUŢIA JURIDICĂ - RAMURĂ DE DREPT CA

STRUCTURI ALE SISTEMULUI
 Norma juridică este o categorie de norme sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii
în raporturile dintre subiectele de drept și aplicate sub garanția forței de constrîngere a statului, în
cazul încălcării lor. 2. Normele juridice și dispozițiile individuale Abordînd problema normei
juridice în calitate de norme sociale, este necesar să evidențiem și delimitarea între normele
juridice și dispozițiile individuale. Între o normă juridică și o dispoziție individuală există unele
trăsături comune, dar mai sunt și deosebiri calitative. Este de menționat că, atît normele juridice,
cît și dispozițiile individuale sunt de natură să stabilească o conduită indivizilor, acceptată de stat,
în caz de nevoie se recurge la forța de constrîngere. Cu toate acestea, în punctul precedent am
reflectat ideea conform căreia norma juridică poartă un caracter general, pe cînd dispozițiile
individuale se aplică o singură dată și nu are caracter de repetabilitate. 3. Structura normei juridice.
Caracteristica generală a elementelor constitutive Din punct de vedere al structurii logico-juridice,
norma jusridică conține trei elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea. Ipoteza este acea parte
componentă a normei juridice ce stabilește condițiile, împrejurările în prezența cărora se aplică
dispoziția normei, precum și categoria de subiecți la care se referă prevederile dispoziției.
Dispoziția, considerată ca partea cea mai importantă a normei, se referă la conduita ca atare pe
care trebuie s-o realizaze cei ce li se adresează, (Ioan Humă) 37 deci care sunt drepturile subiective
și obligațiunile juridice ale persoanelor vizate de norma juridică respectivă. Fără dispoziție norma
juridică nu are sens să existe. Sancțiunea este elementul care fixează consecințele încălcării
dispoziției normei juridice, adică reacția statului, în persoana organelor de drept, împotriva
persoanei care a încălcat legea.
4. Clasificarea normelor juridice. Criteriile de clasificare
Normele juridice se clasifică în funcție de mai multe criterii.
1. După obiectul și metoda de reglementare sau după criteriul ramurii de drept, se împart: -
norme de drept constituțional; - norme de drept penal; - norme de drept administrativ; - norme de
drept al muncii; - norme de drept civil, ș.a.
2. După criteriul forței lor juridice (sunt dependente de forța actului normativ în care se
cuprind), se întîlnesc: - norme juridice cuprinse în legi; - norme juridice cuprinse în hotărîri,
dispoziții; - norme juridice cuprinse în decrete; - morme juridice cuprinse în actele organelor
administrației publice centrale; - norme juridice cuprinse în actele autorităților publice locale.
3. După conduita subiecților distingem: - norme onerative – prescriu obligația de a înfăptui
o anumită acțiune; - norme de prohibiție – interzic săvîrșirea unei acțiuni; - norme permisive – care
nici nu obligă, nici nu interzic la ceva, oferă posibilitatea subiecților de a folosi anumite drepturi;
- norme de împuternicire – formulează anumite drepturi ale subiecților, reieșind din competența
pe care o au, de a săvîrși anumite acțiuni.
4. În funcție de caracterul lor, normele se împart în: - imperative – prescriu o conduită
obligatorie; - dispozitive – care nu prescriu o conduită strict determinată, subiecții avînd
posibilitatea de a alege acțiunea după interesul propriu.
5. Din punct de vedere al gradului de generalitate, deosebim: - norme generale – se aplică
tuturor relațiilor sociale; - norme speciale – privesc o anumită categorie de relații; - norme de
excepție – care stabilesc excepții de la regula generală.
6. După modul de redactare sunt: - norme complete – care conțin toate trei elemente
componente ale normei; - norme incomplete – nu toate elementele de structură le conține.
7. Normele incomplete se împart în: - norme de trimitere – cînd norma nu apare complet în
același act; - norme în alb – cînd unele elemente ale normei urmează a fi completate într-un act
normativ ulterior.

5. RAMURILE DE BAZĂ ALE DREPTULUI ŞI RAMURILE SISTEMULUI DE

DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA
Literatura juridica defineste ramura de drept ca ansamblu distinct de institutii si norme
juridice, între care exista legaturi organic-functionale, structurale si care reglementeaza relatii
sociale ce prezinta caracteristici comune, folosind aceleasi metode. Între ramurile de drept de-sine-
statatoare, amintim: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul
comercial, dreptul civil, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul familiei, dreptul funciar,
dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, dreptul organizarii instantelor
judecatoresti etc.
Institutia juridica consta în ansamblul normativ organic articulat care reglementezaun sector
concret si durabil al vietii sociale, ansamblu alcatuit dintr-o tesatura de reguli juridice dirijate spre
un scop comun.
Constituie institutii juridice dreptul de proprietate, contractul, cetatenia, drepturile si
libertatile fundamentale ale cetatenilor, casatoria s.a.
Dupa cum se poate constata, criteriul principal folosit în delimitarea ramurii de drept si a
institutiei juridice îl constituie obiectul reglementarii normelor de drept. Acesta vizeaza relatiile
sociale. Varietatii relatiilor dintre oameni îi corespunde în mod necesar o varietate de norme
juridice. Astfel, relatiilor prin care se instituie puterea fortelor politice ca putere de stat, relatiilor
prin care se aplica legile sau acelora de familie ori din procesul muncii le sunt proprii anumite
categorii de norme care, fiecare dintre ele, are un element comun, determinat de specificul relatiilor
sociale pe care le reglementeaza. Din aceasta cauza ele se coreleaza într-un ansamblu dat de norme
- ramura de drept.
Din punct de vedere practic este însa insuficienta folosirea obiectului reglementarii juridice
drept criteriu al stabilirii apartenentei unor norme la o ramura de drept sau alta. De pilda,
acceptând ca relatiile patrimoniale constituie obiectul dreptului civil, nu putem totusi explica pe
baza criteriului amintit de ce unele relatii patrimoniale (de exemplu, cele dintre un organ al
administratiei de stat si un contribuabil) nu apartin dreptului civil, ci aceluia administrativ. Din
acest motiv, criteriului privind obiectul reglementarii juridice i se asociaza altele, cu rol
complementar, cum ar fi: metoda de reglementare, calitatea subiectelor, principiile fundamentale
care guverneaza un grup de norme, caracterul sanctiunii normei, interesul statului la un moment
dat etc.
Modul în care statul actioneaza asupra unei categorii date de relatii sociale, modalitatea în
care legiuitorul, pornind de la interesul statului, ghideaza aceste relatii reprezinta metoda de
reglementare. Una este, de pilda, metoda reglementarii autonome, specifica dreptului civil si care
se caracterizeaza prin egalitatea juridica a subiectelor, si alta este metoda autoritara, proprie
dreptului penal.
In orice caz, în raport cu criteriul obiectului de reglementare, metoda ramâne un criteriu
auxiliar si subordonat. Aceeasi metoda poate fi prezentata în diverse ramuri de drept sau aceeasi
ramura poate uzita diferite metode. Rezulta ca delimitarea normelor juridice pe ramuri diferite
de drept numai dupa acest criteriu nu este operationala.
Avându-se în vedere manifestarea plurivalenta a unor relatii sociale susceptibile de
reglementare juridica si, în consecinta, sporirea complexitatii câmpului normativ, în literatura
noastra juridica s-a admis ca celor doua criterii amintite - obiectul si metoda de reglementare -
trebuie sa li se adauge si altele, enumerate supra .
Este important de retinut ca sistemul dreptului, privit ca element fundamental al sistemului
juridic, se manifesta ca sistem deschis, dinamic, cunoscând permanente modificari, înnoiri,
restructurari.
 Prin însasi natura sa de ansamblu coerent de norme juridice, cuprinzând structural o
constelatie de raporturi relativ stabile între elementele sale componente, sistemul de drept al unui
stat este unitar. Se pune însa întrebarea - tot mai presanta astazi, când s-au constituit puternice
organisme internationale, cu forta de decizie inclusiv juridica - daca sistemul de drept al unui stat
suveran este totodata si unic. Altfel spus: pe plan national exista un singur sistem de drept sau
pot fiinta mai multe?
În lucrarea sa, aparuta în 1935, L'Experience juridique et la philosophie pluraliste du droit,
Gurvitch preciza ca situatia politica a crearii marilor state moderne, specifica secolelor XVI-XIX,
a condus, în plan teoretic, la o conceptie monista, dupa care dreptul este unul si numai unul,
întrucât într-un mediu social dat exista un singur stat, unicul în masura sa consacre norme
juridice. În epoca noastra însa, continua Gurvitch, conceptia monista despre sistemul dreptului
trebuie pusa în discutie.
Societatea hiperindustrializata genereaza nenumarate focare autonome de drept, altele decât
acela etatic, cu care concureaza. Pe plan intern, atât sindicatele, cât si asociatiile, societatile
anonime îsi elaboreaza reguli speciale de grup, care nu pot sa nu apartina dreptului. La fel,
bisericile sau alte entitati sociale nestatale sunt în masura sa-si constituie dreptul lor. Am avea de-
a face în aceste situatii cu "drepturile infra-etatice" . Totodata, deasupra statelor, cu rol supraetatic,
organizatiile internationale creeaza norme juridice ce se aplica în diferite state odata cu sistemele
etatice de drept. Cum rezulta, Gurvitch opta pentru ideea pluralismului juridic.
Aceasta conceptie este astazi acreditata tot mai mult în Occident. Substratul ei politic este
legat, evident, de crearea structurilor suprastatale ale numeroaselor organisme internationale,
structuri ce au la baza interese care intra, nu o data, în contradictie cu cele nationale. Se stie, de
pilda, ce framântari sociale, culminând cu marsuri de masa sau cu greve nationale, au stârnit în
Franta în 1992 deciziile organismelor Comunitatii Economice Europene în politica agrara,
nemultumind agricultorii francezi si nu numai pe ei. Numeroase exemple asemanatoare probeaza
formarea unor grupuri de interese supranationale care vin în conflict cu interesele si, uneori, cu
valorile nationale. Aceste interese supranationale au generat conceptia despre pluralismul juridic.
Nu dorim sa oferim o explicatie simplificatoare; nimeni nu contesta astazi legitimitatea
organismelor internationale, a structurilor suprastatale, în masura în care acestea exprima
consensual apropierea dintre comunitati si popoare, adâncirea integrarii - în ultima instanta
mondiale - pe plan economic, politic, spiritual. Aceasta este o tendinta obiectiva a dezvoltarii
istorice prezente si viitoare. Totul este ca sa se respecte vointa natiunilor si suveranitatea statelor,
fara de care organismele internationale îsi altereaza ratiunea de a fi, asa cum constatam ca se
întâmpla în unele situatii.
De aceea, conceptia care admite existenta a doua sisteme de drept, a doua categorii de norme
aplicabile pe teritoriul unui stat (normele nationale si normele internationale) este abordata mai
nuantat de catre unii teoreticieni occidentali sau chiar este respinsa. Jean Carbonnier, de pilda,
admite doar fenomene de pluralism juridic, nu un pluralism juridic propriu-zis.
Reprezentantii şcolii italiene de drept international privat militeaza pentru teoria monista.
Pentru ei, legile straine, chiar daca se aplica pe un teritoriu national, ramân cu acelasi statut de legi
straine. Pentru ca o lege straina sa poata fi aplicata într-un teritoriu national, ea trebuie sa se
integreze în ordinea juridica interna a statului. Si aceasta, pentru ca dreptul este prin natura lui
exclusiv: un sistem de drept, pentru a exista ca atare,trebuie sa refuze oricarui alt sistem de reguli
titlul de drept; afirmarea de sine, legitimarea pozitiva a unui sistem de drept înseamna cu necesitate
negarea oricarei alte entitati normativ-juridice într-un spatiu etatic dat.
În raport cu exigentele cunoasterii teoretice actuale, altele trebuie sa fie argumentele cu care
sa se justifice teoria monista. Este o realitate care nu poate fi contestata, anume aceea a îndreptatirii
istorice a natiunilor si valorilor nationale; nici un popor nu poate sa se întâlneasca cu universalul,
sa dureze o cultura si o civilizatie cu semnificatie general-umana, perena, daca nu cultiva propriile
valori; universalul nu este o abstractie, subzistând în sine si prin sine, ci fiinteaza în si prin valorile
nationale. Numai cultivându-le pe acestea din urma, în ce au ele autentic, o natiune se poate afirma
demn în concertul universal al creatiei. Slujind valorile nationale reusesti cu adevarat sa contribui
la afirmarea spiritului universal al umanitatii.
Acest principiu general de filosofie politica, probat de catre realitatile istorice, nu o data
vitrege, ale românilor, dar si ale altor popoare, este întru totul valabil si pentru lumea dreptului,
care este o parte integranta a sistemului national de valori.

Normele juridice "supraetatice" pot avea justificare numai în masura în care exercitiul lor nu
atenteaza la vointa libera a statului ca subiect suveran de drept. Chiar în situatiile în care ele, venind
în conflict cu normele interne, au prioritate de aplicare, aceasta prioritate se legitimeaza tocmai
prin vointa statului care concede, în situatii bine precizate, la aceasta prioritate. Încât, forta unei
norme "supraetatice" nu are de fapt un izvor suprastatal, ci rezida în însasi vointa statului, expres
manifestata prin acorduri etc., de a da curs prioritar unei norme elaborate de un organism integrativ.
Ca expresie a vointei solemn exprimate de legiuitorul national de a-i da prioritate în situatii
bine determinate, norma" supraetatica" face parte genetic din sistemul de drept etatic; ea se
origineaza, ca izvor autentic de autoritate, în aceasta vointa, chiar daca sub aspectul formei, al
procedurilor de elaborare, al ariei jurisdictionale s.a. ea nu mai rezoneaza cu sistemul national de
drept.
Atunci când în planul relatiilor politice dintre state se produc inechitati si manifestari de
forta, normele "supraetatice" pot deveni un instrument antinational. Ceea ce se explica, asadar,
prin factori exteriori, extrajuridici, nu prin ceea ce consacra autoritate juridica acestor norme.
Pe baza celor afirmate, rezulta ca într-un stat suveran nu poate exista realmente decât un unic
sistem de drept, cuprinzând si acele norme "supraetatice" (de fapt, transetatice), care prelungesc
exercitiul vointei de stat în organismele comunitare de integrare transstatala ( nu suprastatala, cum
obisnuit se afirma!). Normele transetatice formeaza un subsistem în cadrul sistemului dreptului.
De buna seama, ideea unui sistem de drept unic nu refuza, ci tocmai presupune cu necesitate
operarea acelor delimitari în interiorul sistemului care sa faciliteze cunoasterea si aplicarea cât mai
eficienta a diferitelor categorii de norme.
Principalele ramuri de drept în Republica Moldova sunt următoarele:
1. dreptul constituțional – ansamblu de norme juridice prin care se stipulează organizarea şi
exercitarea puterii de stat;
2. dreptul administrativ – totalitatea de norme juridice care reglementează raporturile sociale ce
apar în legătură cu exercitarea puterii executive în stat;
3. dreptul financiar – conglomerat de norme juridice care reglementează activitatea financiară a
organelor de stat, întocmirea bugetului, perceperea de
impozite, modul de cheltuire a mijloacelor bănești ale statului, creditul;
4. dreptul funciar – cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile funciare
în legătură cu folosirea pămîntului, pădurilor, apelor, aflate în proprietate publică sau private;
5. dreptul civil – acea ramură a dreptului ce reglementează marea majoritate a raporturilor
patrimoniale, unele raporturi personale nepatrimoniale, precum şi condiţia juridică a persoanelor
fizice şi juridice;
6. dreptul muncii și protecției sociale – cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
munca salariaților, măsurile de protecție, aspecte legate de angajare, concediere, salarizare, etc;
7. dreptul penal – totalitatea normelor juridice care stabilesc ce fapte sunt considerate infracţiuni
şi care este pedeapsa pe care trebuie s-o aplice instanţele judecătoreşti celor care s-au făcut vinovaţi
de săvîrşirea infracţiunilor;
8. dreptul familiei – este acea ramură a dreptului care reglementează raporturile născute din
căsătorie, rudenie şi înfiere, vizând întărirea familiei pe
baza principiului deplinei egalităţi în drepturi dintre bărbat şi femeie şi a ocrotirii, prin toate
mijloacele a mamei şi a copilului;
9. dreptul procesual penal – ansamblul de norme juridice ce reglementează activitatea organelor
de urmărire, a organelor procuraturii, instanțelor judecătorești în examinarea cauzelor penale, etc.;
10. dreptul procesual civil - reglementează raporturile ce apar în examinarea cauzelor civile,
executarea hotărîrilor pe cauze civile, examinarea litigiilor legate de raporturi de familie, de
muncă.
Poziția distinctă a dreptului internațional – totalitatea normelor care se crează prin acordul dintre
statele suverane și egale în drepturi, care exprimă voințelor coordonate ale acestor state,
reglementează relațiile dintre ele în procesul luptei și al colaborării, în direcția asigurării păcii și
sunt aduse la îndeplinire, în caz de necesitate, prin constrîngere, exercitată de către state individual
sau colectiv.