TIPOLOGIA STIINTIFICA A DREPTULUI SI STATULUI

CUPRINS
1. Introducere...........................................................................................................................................2
2. Consideraţii generale privind tipologia dreptului................................................................................3
3. Concepul de tip istoric de drept...........................................................................................................8
4. Familiile de drept contemporane........................................................................................................12
4.1. Familia juridică romano-germanică............................................................................................12
4.2. Familia juridică anglo-saxonă.....................................................................................................15
4.3. Alte tipuri de sisteme juridice.....................................................................................................19
4.3.1. Familia socialistă de drept....................................................................................................20
4.3.2. Dreptul musulman................................................................................................................21
4.3.4. Dreptul Uniunii Europene....................................................................................................22
4.3.5. Dreptul hinduşilor................................................................................................................23
5. Tipologia statelor...............................................................................................................................25
5.1. Conceptul de civilizatie...............................................................................................................27
5.2. Tipologia de stat si de drept Marxist – leninistă.........................................................................29
5.3. Tipuri de state in functie de forma de guvernare........................................................................31
5.4. Statul de drept.............................................................................................................................35
5.5. Alte tipuri de stat.........................................................................................................................35
Concluzii................................................................................................................................................38
Bibliografie............................................................................................................................................38

1. Introducere

Actual, problema tipologiei dreptului are o importanţă deosebit de mare. În sec. XX numărul
sistemelor juridice a crescut aproape de 3 ori şi acum atinge cifra de circa 200. În acest context, este
vorba, bineînţeles, nu numai despre caracterisicile numerice şi despre varietatea considerabilă a
sistemelor juridice naţionale, ci şi despre neuniformitatea dezvoltării sociale şi istorice, care determină
joncţiunea într-o secţiune sincronică a celor mai diferite stadii de dezvoltare a dreptului. De aceea
2
tipologia juridică este o premisă necesară a analizei diferenţiate, multilaterale a hărţii juridice a lumii.
În plan filozofic ea demonstrează unitatea comunului – tipului de drept istoric, specificului - familiei
de drep, şi a unicităţii – sistemului juridic naţional concret. Analiza respectivă este mai ales necesară
statelor care nu au tradiţii vechi, stabile în condiţiile legiferării, care întreprind primii paşi în crearea
cadrului normativ naţional; deoarece în baza acestea este posibil de a determina trăsăturile specifice
ale fiecărei familii de drept, şi pe baza realităţii din ţările respective de a determina propria cale în
această direcţie.
Cum existenta dreptului este intim legata de viata sociala, in mod firesc, toate fenomenele
juridice sunt fenomene sociale. Altfel spus, fenomenele juridice reprezinta raspunsuri sau solutii date
unor probleme aparute in cursul desfasurarii relatiilor sociale. Astfel fiind, este evident ca aceste
probleme variaza de la o societate la alta. In consecinta, si solutia juridica a acestor probleme
(fenomenul juridic) va diferi, asa incat istoria dreptului scoate la iveala numeroase sisteme de drept,
unele dintre ele suprapuse. Aceasta realitate aduce in discutie problema tipologiei acestor sisteme,
adica a clasificarii lor
Scopul prezentei lucrări rezidă în studierea literaturii de specialitate în domeniul propus pentru
investigaţie, a opiniilor doctrinare în materie şi ca rezultat formularea anumitor concluzii referitoare la
tipologia dreptului si a statelor.

Pentru realizarea scopului propus lucrarea de faţă a fost structurată în saseparti, în care, într-o
ordine logică şi consecutivă ne-am străduit să reflect toate aspectele tematicii abordate. Ultima parte a
lucrarii va prezenta concluziile respective.

2. Consideraţii generale privind tipologia dreptului

Sistemele de drept se schimbă, de la o ţară la alta şi de la o epocă la alta, dar, undeva în

interiorul fiecăreia rămâne o idee permanentă, neschimbată: ideea de obligaţie, tendinţa ideală spre
sancţiunea juridică, subiectele şi obiectul raportului juridic. Conţinutul dreptului este o categorie care
evoluează, iar evoluţia şi transformarea acestuia sunt legate de realitatea juridică, sunt determinate de
conştiinţa juridică şi se dezvoltă sub imperiul factorilor de configurare a dreptului, fapt care ne
permite să identificăm în acest conţinut aspecte social-politice, ideologice, economice ş.a. „Dreptul
are un conţinut normativ dar acesta nu este stabil, ci este încărcat de socialitate, ca atare dreptul nu
poate fi doar şi numai un sistem de norme”. Elementul component dominat al conţinutului dreptului îl
constituie sistemul normelor juridice, orice sistem de drept realizându-şi funcţiile prin intermediul
acţiunii legii, conduita prescrisă de aceasta determinând o influenţă asupra relaţiilor sociale,
3
prescripţia normei pătrunzând în interiorul „ţesăturii” raporturilor dintre oameni. În afara normei
juridice, conţinutul dreptului mai cuprinde şi alte elemente – voliţionale, sociale, economice, politice
ş.a. Astfel că dreptul, ca fenomen social, trebuie privit în ansamblul său, fără a absolutiza elementul
normativ şi fără a ignora celelalte elemente care îl alcătuiesc. Din această perspectivă, concepţia
normativă reprezentantă de „şeful şcolii vieneze”, Hans Kelsen, cu a sa „doctrină pură a dreptului”,
apare ca nesustenabilă. Pretinzând că dreptul este doar un sistem de norme a căror valabilitate îşi
găseşte garanţii în interiorul sistemului, fără a se sprijini pe relaţii exterioare, Kelsen admite o singură
relaţie a dreptului, aceea cu statul. Forma dreptului poate fi analizată atât ca formă internă (grupare
normelor pe instituţii, ramuri, diviziuni) şi formă externă, adică modalităţile de exprimare a voinţei
legiuitorului (izvoarele dreptului), modalităţile de sistematizare a legislaţiei (încorporare, codificare),
modalităţile concrete de înfăţişare a normelor juridice (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri ş.a.). Forma
dreptului cuprinde şi procedeele specifice tehnicii juridice (concepte, procedee de conceptualizare,
clasificări, tipologii ş.a.), dar „dreptul nu are formă geometrică, pentru că nu e macro-corp, nu are
formă chimică, pentru că nu e substanţă, nu are formă biologică, pentru că nu este viaţă, nu are formă
afectivă, pentru că nu e sentiment. La ora actuală, importanţa tot mai mare pe care o are studiul formei
dreptului denotă recunoaşterea importanţei acesteia pentru înţelegerea modului concret în care dreptul
influenţează conduita indivizilor şi ocroteşte valorile sociale majore.

După părerea unor autori, obiectul fundamental al tipologiei juridice este categoria de „sistem
juridic”, strîns legată de aşa noţiuni conceptuale iniţiale ca „harta juridică a lumii”, „tipul de drept
istoric”, „familia sistemelor juridice”, „sistem juridic naţional”. Într-un sens restrîns sub sistem juridic
se subînţelege dreptul unui stat concret, indicat terminologic prin „sistem naţional”. În acest caz
noţiunea de „sistem juridic” nu este sinonimul noţiunii „sistem de drept”, deoarece aceasta din urmă
este o noţiune institutivă ce dezvăluie legăturile reciproce, raportul şi structura ramurilor dreptului,
fapt ce este determinat de factori de ordin obiectivi şi subiectivi. Noţiunea de „sistem juridic”,
consideră aceiaşi autori, este mai largă decît cea de „sistem de drept”. Pe lîngă structura institutivă de
drept (sistem de drept) ea mai cuprinde şi un şir de componente ale vieţii juridice a societăţii, analiza
cărora permite evidenţierea acelor părţi şi aspecte ale dezvoltării juridice, care nu pot fi elucidate doar
prin analiza structurii institutive. Noţiunea de „sistem juridic” folosită în al doilea sens este foarte
legată de dreptul comparat. Aici terminologia este destul de diversă: de la termenul „familia
sistemelor juridice”, „cercuri juridice” la „comunitate structurală”; cel mai restrîns fiind termenul
„familie juridică”. Categoria „familie juridică” serveşte pentru desemnarea unităţii relative a

4
sistemelor juridice naţionale, care au principii juridice asemănătoare şi reflectă acele particularităţi ale
sistemelor indicate, care sînt condiţionate de asemănarea dezvoltării lor istorice concrete: structuri,
izvoarelor, instituţiilor şi ramurilor principale, culturii juridice, tradiţiilor etc. Ea este auxiliară în
raport cu noţiunea „ tipul de drept istoric”, reflectînd mai întîi de toate independenţa relativă a formei
juridice, particularităţile conţinutului tehnico-juridic al dreptului.

Deci, o familie juridică este o totalitate de sisteme juridice naţionale în cadrul unui tip de drept,
asociate prin comunitatea formării istorice, structurii izvoarelor, principalelor ramuri şi instituţii
juridice, aplicării dreptului, aparatului de noţiuni şi categorii ale ştiinţei juridice.

În sens larg categoria „sistem juridic” este folosită ca identică cu o noţiune de „tipul de drept
istoric”, care cupride caracteristica esenţiala sintetizată a sistemelor juridice ale unei formaţiuni social-
economice şi exprimă principalul şi esenţialul, caracteristic fiecărui sistem. Însă termenul „tipul de
drept istoric” nu poate cuprinde toată diversitatea sistemelor juridice contemporane.

Sistematizarea dreptului, bazată numai pe legăturile, trăsăturile interne, a altor elemente de

structură, ca o investigaţie ce are ca obiect numai legislaţia în acţiune şi alte fenomene juridice, se
recunoaştere parţială, limitată şi incapabilă să dezvăluie adevărtele legităţi ale dezvolării şi
funcţionării dreptului. Scopurile descoperirii tipurilor dreptului se efectuiază cu ajutorul unei forme,
varietăţi complexe a clasificării tipologiei, care este recunoscută ca metodă, cu ajutorul căreia se
determină legăturile complexe şi dependenţele dintre sferele principale ale societăţii.
Specificul tipologiei ca metodă a cunoaşterii ştiinţifice a dreptului se caracterizează prin
următoarele:
 obiectul tipologiei apare nu ca un fenomen, proces oarecare luat aparte, ci dreptul ca un tot întreg;
 ca bază pentru tipologie se ia nu un singur atribut, caracter, ci ansamblul lor, capabile să
determine mai deplin calităţile de esenţă;
 caracterele luate ca bază pentru tipologie trebuie să aibă o intensitate diferită în manifestarea sa
concretă, reală;
 stările calitative diferite a calităţilor luate ca bază formează clasele de clasificare – tipurile.
O tipologie a dreptului corect realizată permite rezolvarea unor probleme importante pentru
teoria statului şi dreptului, inclusiv:
- evidenţierea, descrierea tipurilor care sînt caracteristice lumii geografice contemporane. Datorită
acestor cunoştinţe este posibil determinarea varietatea calitativă reală a geografiei juridice a lumii

5
 contemporane, a vedea cît este de diferită sau invers asemănătoare totalitatea sistemelor juridice
de astăzi. Cunoaşterea tipurilor de drept existente va oferi argumente suplimentare privind căile şi
mecanismele ulterioarei integări economice, politice şi altor forme de integrare a ţărilor
contemporane;
- descoperirea logicii, legităţilor formării şi dezvoltării de secole a dreptului, precum şi a
mecanismului de trecere de la un tip de drept la altul. Tratarea ştiinţifică a dreptului, precum şi a
statului, implică cu necesitate şi studierea din punct de vedere istoric a lor. Pentru ştiinţa juridică
contemporană este foarte important determinarea faptului care fenomene şi procese au condiţionat
dreptul şi statul şi se păstrează în prezent ca mijloace eficiente de conducere cu trebuirile
societăţii;
- darea unor explicaţii argumentate ale apariţiei şi evoluţiei dreptului, respectiv a statului, pentru a
putea combate unele teorii de apariţie a fenomenului juridic, a demonstra caracterul neştiinţific al
acestora;
- darea unor prognoze argumentate ştiinţific privind căile şi mecanismele dezvoltării de mai
departe a dreptului în ansamblu, cît şi într-o ţară concretă;
- elaborarea şi argumentarea măsurilor concrete în vederea perfecţionării în continuare a dreptului
şi statului Republica Moldova, a eliminării numeroaselor lacune ale actualei legislaţii,
contradicţiilor dintre normele în vigoare, înlaturarea normelor care nu funcţionează.

Avînd în vedere toate sistemele juridice naţionale de pe glob, în literatura juridică sînt
întrebuinţaţi termenii: „harta juridică a lumii”, „geografia juridică a lumii”, „comunitatea sistemelor
juridice”.

Se mai distinge şi tipologia globală, bazată pe criterii social-economice şi clasificarea în cadrul

tipologiei globale, bazată pe criterii juridice. În cadrul tipologiei globale este stabilită apartenenţa
sistemelor juridice actuale la un anumit tip istoric de drept. Criteriul folosit la structura ei este
formaţiunea social-economică. Tipologia globală a sistemelor juridice actuale fixează principalul, fără
care nu poate fi tipul istoric de drept. Ea caracterizează sistemele juridice ca componente ale unei
formaţiuni social-economice anumite, prezentîndu-se sub diferite forme şi manifestări.

Potrivit concepţiilor sociologice, „evoluţia juridică a societăţilor moderne se face în sensul

unei raţionalizări crescânde, atât în privinţa tehnicii de redactare a materialului normativ, cât şi în
privinţa parametrilor sociali ai legii. Socialul, în care legea îşi produce efectele, este, după Max

6
Weber, o relaţie între indivizi, relaţie înzestrată cu un înţeles”. Pentru a putea determina tipologia
dreptului, este necesar să facem apel la metoda tipologică, de natură a ne furniza clasificări şi
tipologii, acestea din urmă fiind instrumente în procesul de cercetare. Tipologiile juridice sunt larg şi
îndelung folosite, fiind realizate „prin considerarea elementelor şi a relaţiilor reale din viaţa juridică
pentru a putea cunoaşte mai precis ce mecanisme sau relaţii structurale au fost stabilite într-o arie de
probleme juridice”.În vederea realizării unei clasificări a tipurilor de drept trebuie să ţinem seama de o
serie de criterii, cum ar fi sistemul de organizare socială, apartenenţa la un bazin de civilizaţie ş.a.

Problema tipologiei juridice nu se epuizează prin raportul comunului şi specificului. Mai există
şi un alt nivel – intermediar – fără care nu se poate fi studiat un sistem juridic actual. El presupune
folosirea categoriei filozofice de „specific” ca exprimare a legăturii dialectice reciproce dintre comun
şi unic în studierea sistemelor juridice actuale. În acest caz este vorba de o triplă legătură: tipul istoric
de drept – rezultatul tipologiei globale (familia juridică) – rezultatul clasificării şi sistemul juridic
concret. În fiecare sistem juridic naţiona apar, în primul rînd, trăsături determinate de legităţile
generale ale dreptului, adică semne caracteristice tuturor sistemelor juridice, dreptului în general, în
al doilea rînd, trăsături ce se unesc doar cu unele din ele în cadrul unui tip istoric de drept, în al doilea
rînd, trăsături ce se unesc în cadrul familiei juridice şi grupului juridic, şi, în sfîrşit, în al patrulea rînd,
trăsături caracteristice numai sistemului juridic naţional dat. În cadrul tipologiei juridice este posibilă
şi necesară o clasificare, care ar lua în consideraţie particularităţile concret-istorice, tehnico-juridice şi
altele ale diferitor sisteme juridice. Clasificarea sistemelor juridice contemporane trebuie abordată ca
un sistem complex a familiilor juridice. Problema structurii marilor sisteme de drept s-a pus abia dupa
primul război mondial şi aceasta se datorează şcolii comparatiste iniţiate de englezul Gutteridge şi
continuată de elevii lui, francezul David Rene şi englezul Hamson 1. Printre încercările de clasificare a
sistemelor de drept care folosesc diferiţi factori, începînd cu unele criterii etice, rasiale, geografice,
religioase şi terminînd cu tehnica juridică şi stilul dreptului, de o popularitate deosebită se bucură cea
făcută de David Rene. El critică aceste clasificări pentru ideile preconcepute ale autorilor, deoarece
ele nu au un criteriu unic, ceea ce conduce la rezultate neştiinţifice. Iniţial, profesorul francez susţinea
că există două sisteme principale de drept: romano-germanic şi anglo-saxon.

David Rene a înaintat ideea despre o nouă clasificare, conform căreia în lume ar exista cinci
sisteme principale de drept. Primul, cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creştine, pe
1
Gh.Lupu, Gh.Avornic „Teoria generală a dreptului” Chişinău, 1997, pag. 124
2
R.I.Motica, Gh.Mihai „Introducere în studiul dreptului” Vol.II, Timişoara 1995, pag.305
7
principiile politice şi sociale ale democraţiei libere şi pe o structură economică capitală. Al doilea
sistem îl denumeşte „al lumii sovietice” diferit din cauza structurii orînduirii sociale căreia i se aplică.
Cel de-al treilea este sistemul islamic, al patrulea, cel hindus, iar al cincilea, sistemul chinez
tradiţional2. El propune urmatoarele criterii de clasificare a sistemelor de drept:

1. criteriul ierarhiei izvoarelor de drept după care distingem: dreptul statelor în care
izvor principal de drept este legea – Franţa, Germania, Italia etc.;
2. dreptul statelor în care acest rol este jucat de jurisprudenţă sau de cutumă sistemul de
drept common-low englez şi cel american;
3. identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici fundamentale.

Juristul german K. Zweigerdt, în calitate de criteriu de clasificare ia noţiunea de stil juridic, care ia în
consideraţie cinci factori:

 apariţia şi evoluţia sistemului juridic;

 specificul gîndirii juridice;
 instituţiile juridice specifice;
 natura izvoarelor dreptului şi modurile de interpretare a lor;
 factorii ideologici.

În această bază K. Zweigerdt deosebeşte opt cercuri juridice: romanic, germanic, scandinavic,
anglo-saxon, socialist, islamic, hindus. Deci, tipologia juridică poate fi abordată, în principal, sub
două aspecte: al tipurilor istorice de drept şi al familiilor juridice, fiecare tinînd cont de criteriile
menţionate mai sus.

3. Concepul de tip istoric de drept

Din perspectivă istorică, clasificarea dreptului se face în: drept sclavagist, drept medieval,
drept burghez, drept socialist, etc., fiecare din aceste sisteme de drept prezentând caracteristici
definitorii, în acord cu sistemul politic, evoluţia societăţii, izvoarele sale ş.a. Cu toate că s-au dezvoltat
în acelaşi interval temporar, sisteme de drept parţinând unor state diferite vor avea caracteristici
proprii, determinate de cultura diferită, religie, nivel de dezvoltare economică şi socială.

8
 În funcţie de aceste moduri de organizare, dreptul a cuprins diferite instituţii juridice, unele
dispărând, altele apărând, în funcţie de necesităţile concrete ale societăţii.

Folosind ca referinţă criteriul evoluţiei istorice a dreptului, se pot distinge următoarele tipuri
istorice de drept: dreptul incipient (spre sfârşitul comunei primitive); dreptul antic; dreptul medieval;
dreptul modern; dreptul contemporan, acesta din urmă tinzând să aibă unele trăsături comune în toate
statele. Totuşi, trebuie să avem în vedere specificul fiecărui stat şi astfel putem clasifica şi dreptul
contemporan în drept al societăţilor democratice şi dreptul ţărilor aflate în curs de dezvoltare.

Pe măsură ce societatea a cunoscut noi trepte de dezvoltare, iar modul de organizare statală s-a
modificat, dreptul s-a transformat, la rândul său, apărând noi reglementări, instituţii de drept, etc.
ramuri care în trecut nu existaseră.

În ceea ce priveşte clasificarea dreptului în funcţie de apartenenţa la un bazin de civilizaţie

juridică, apare categoria familiei de drept. În cadrul fiecărei ramuri de drept există un specific, care
este caracteristic unei anumite familii de drept. După primul război mondial, ca urmare a apariţiei mai
multor state, a apărut necesitatea clasificării tipurilor de drept, realizându-se, pe baza mai multor
criterii, tipologii ale dreptul ui, unele din acestea nemaiprezentând la acest moment importanţă,
deoarece fie au fost infirmate de studiile ştiinţifice (cum ar fi clasificarea în funcţie de criteriul rasei
sau al gradului de evoluţie al populaţiei.

René David analizează următoarele familii de drept: romano-germanică; anglo-saxonă

(common law); drept socialist; drept musulman; drept hindus; drept chinez; drept japonez; dreptul
Africii şi al Madagascarului, diferenţele dintre aceste familii plasându-se la nivel ideologic-juridic.

După cum s-a menţionat deja, în general, ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la
gruparea sau clasificarea dreptului: prima, bazată pe anumite caracteristici ale conţinutului şi formei
dreptului, îl grupează în mari sisteme sau familii, a doua întemeiată pe criteriul cronologic, istoric îl
grupează în tipuri de drept. Vorbind despre clasificarea pe tipuri de drept, teoria marxistă, pornind de
la teza caracterului exclusiv de clasă a dreptului, vorbeşte de patru tipuri de drept sclavagist, feudal,
burghez şi socialist. După părerea unor autori1, pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului
s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept după dreptul incipient din comuna primitivă, dreptul
antic, (cu unele grupe mari ca: dreptul oriental, dreptul greco- roman); dreptul medieval (cu unele
11
D. Baltag, A. Guţu „Teoria generală a dreptului” Chişinău, 2002, pag. 92
9
grupe prin care s-ar distinge dreptul european de origine romano-germanică şi common-low, dreptul
islamic, indian, chinez), întregul drept medieval este marcat de aspectul religios şi tradiţional; dreptul
modern (caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă); dreptul contemporan care,
deşi are sau tinde să aibă unele trăsături comune, mai ales datorită influenţei tot mai pronunţate a
dreptului internaţional cu principiile sale, se diferenţiază în mai multe grupe, unele din ele
corespunzătoare sistemelor sau familiilor de drept amintite mai sus.

Astfel, s-ar putea diferenţia următoarele grupe:

1. dreptul societăţilor democratice cu economie de piaţă în care se include dreptul din

fostele ţări socialiste, aflate în faza de tranziţie spre democraţie şi statul de drept;
2. dreptul socialist, aflat în ţările unde se mai menţine sistemul socialist;
3. dreptul ţărilor în curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai păstrează puternice
elemente tradiţionale şi religioase, cum este, bunăoară, dreptul islamic, dreptul budist
sau hindus1.

Dezvoltarea puternică a relaţiilor şi colaborării internaţionale, existenţa mijloacelor moderne

de comunicaţii care practic au anulat distanţele de pe Pămînt, fac posibilă şi necesară apropierea şi
infuenţa reciprocă a sistemelor de drept din toate ţările existente astăzi pe glob. Cu atît mai mult are
loc o apropiere mergînd pînă la unificare între sistemele de drept ale ţărilor cuprinse în diferite forme
de colaborare internaţională, cum este de exemplu, Comunitatea Economică Europeană care a dus şi
la naşterea unui sistem propriu de drept denumit drept comunitar. Astfel, în literatura juridică de astăzi
se fac numeroase încercări în scopul realizării tipologiei statului şi dreptului, demonstrării logicii
dezvoltării şi funcţionării lor în lumea contemporană. Un interes mărit prezintă două tratări a acestei
probleme efectuată de curentul civilizat şi de cel formativ.

La baza tratării civilizate stă opinia că fiecare societatea, datorită specificului, legăturii şi
interdependenţei diferitelor sale sfere (economică, politică, dreptului, sociale, culturale, ideologice,
religioase, tradiţii) prezintă un tot întreg – civilizaţie 2. În dependenţă de un fel sau altul de interacţiune
a componentelor societăţii, durata existenţei, scopurilor toate civilizaţiile existente cîndva şi în prezent
pot si divizate în anumite grupe. O astfel de divizare se răsfrînge asupra tuturor componentelor sale,

11
I.Ceterchi, I.Craiovan „Introducere în teoria generală a dreptului” Bucureşti 1993, pag.19
22
Теория государства и права. Москва: МЮИ 1993, cтр. 109

10
inclusiv asupra statului şi dreptului. Astfel, cunoaşterea tipurilor de bază a civilizaţiilor permite foarte
uşor realizarea tipologiei statului şi dreptului. Unul din cei mai de vază cercetători ai acestui curent se
consideră A. Toinbi.

Conform concepţiei lui A. Toinbi, istoria omenirii prezintă în sine istoria doar unor civilizaţii-
culturi luate aparte1. Astfel, după părereea lui, istoria omenirii prezintă istoria a 21 de civilizaţii, dintre
care astăzi s-au păstrat doar 8 (chineză, hindusă, islamică, occidentală, ortodoxă ş.a.). Toate
civilizaţiile existente şi care au existat A. Toinbi le recunoaşte egale după valorile lor culturale şi alte
valori. Totodată fiecare civilizaţie în dezvoltarea sa a trecut cinci stadii: apariţia, creşterea
(dezvoltarea), fracturare (dezichilibru), descompunere şi ulterioara distrugere (desfiinţare). Deoarece
procesele sociale ce au avut loc în fiecare civilizaţie sînt identice, autorul încearcă deducerea unor legi
empirice de dezvoltare socială.

După părerea lui, forţa de dezvoltare a civilizaţiei nu este dezvoltarea economică, ci

„minoritatea creatoare” a societăţii, capabilă reuşit să reacţioneze la diferite evenimente şi să atragă
după sine populaţia. Modalitatea de reacţionare a societăţii la evenimentele exteriare determină, în
ultima instanţă, sistema valorilor sociale. Civilizaţia se păstrează pînă atunci pînă cînd „minoritatea
creatoare” este capabilă să hotărască problemele puse în faţa societăţii şi să ducă după sine partea
majoritară pasivă. Cum numai elita creatoare devine incapabilă să rezolve problemele, ea se
transformă în minoritatea de guvernare care forţat deţine puterea. Aceasta provoacă lupta majorităţii
cu elita creatoare şi în procesul acestei lupte cevilizaţia inedit se distruge. Totodată civilizaţia poate
dispărea ca rezultat al acaparării de către altă civilizaţie sau datorită catastrofelor naturale.

Fiecare civilizaţie îşi păstrează stabilitatea datorită componentelor sale statul şi dreptul 2.
Respectiv, se poate spune despre dependenţa tipologiei statului şi dreptului de civilizaţiile existente,
astfel despre 21 de tipuri de drept. Dar o tipologie specială a dreptului nu a fost elaborată de A.
Toinbi. În literatura de specialitate se consideră că tratarea civilizată a problemei tipologiei dreptului
nu rezolvă toate aspectele acestei problematici. Ca argumente se invocă:

11
В.М.Сырых „Теория государства и права” Москва: Юридический дом «Юстицинформ» 2001, стр. 520
2
А.И. Коваленко „Общая теория государства и права” Москва: ТЕИС 1996, стр. 17
2

11
  în primul rînd, baza tipologiei – civilizaţia, în literatura contemporană apare destul de
nedeterminată. Se consideră ca istoria omenirii mai degrabă este tratată, după A. Toinbi, în
limitele tipurilor de civilizaţie evidenţiate de el şi nu invers.
 în al doilea rînd, după coreacta apreciere a lui V.S. Nerseseanţ, în baza acestui studiu mai
degrabă se pot evidenţia diferite forme de organizare a puterii de stat şi de reglementare
normativă.
 în al treilea rînd, A. Toinbi simplifică destul de mult procesele sociale reale de dezvoltare
a societăţii, constatînd că toate civilizaţiile sînt sortite pieririi.

Curentul formativ de tratare a tipologiei statului şi dreptului pune la baza tipologiei

formaţiunea social-economică. Relaţiile economice, fiind baza şi izvorul dezvoltării societăţii, permite
evidenţierea unicităţii, asemănătorilor diferitor state, precum şi trăsăturilor lor specifiice. Trecerea de
la o formaţiune social-economică la alta se realizează din cauze obiective. Schimbul consecutiv al
celor patru formaţiuni social-economice obiectiv determină logica dezvoltării statului şi dreptului şi
etapele de bază a acestei dezvoltări. Formaţiunile social-economice sclavagistă, feudală, burgheză şi
socialistă corespund tipurilor de stat şi drept sclavagist, feudal, burghez şi socialist.

De unde se concluzionează că prin tip istoric de drept trebuie de înţeles totalitatea

esenţialelor calităţi, legături, care reflectă esenţa lui în limitele formaţiunii social-economice
determinate1.

4. Familiile de drept contemporane

4.1. Familia juridică romano-germanică

Familia juridică romao-germanică sau continentală (Franţa, Germania, Italia, Spania şi alte
ţări) are o istorie îndelungată. Ea s-a format în Europa în baza studierii dreptului roman la
universităţile italiene, franceze şi germane, care au întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi
a lui Iustinian o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene. A avut loc procesul cu denumirea
„preluarea şi adaptarea dreptului roman1”. La prima sa etapă această preluare şi adaptare avea un
caracter doctrinar, deoarece era independent de politică, fiindcă nu se aplica nemijlocit, se studiau
noţiunile de bază ale dreptului roman. La următoarea etapă, această familie a început să se supună
legităţilor comune a dreptului cu economia şi politica, mai întîi de toate în legătură cu proprietatea,

11
В.М.Сырых „Теория государства и права” Москва: Юридический дом «Юстицинформ» 2001 стр-524
11
D. Baltag, A. Guţu, op. Cit, pag. 289
12
schimbul etc. Codificările naţionale au atribuit dreptului o anumită claritate, au facilitat aplicarea şi au
devenit o consecinţă logică a concepţiei formate în Europa continentală desre norma juridică şi despre
drept în general. Ele au incheiat formarea familiei juridice romano-germanice ca fenomen integru.

Pentru familia romano-germanică sînt caracteristice existenţa dreptului scris, sistemul ierarhic
unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public şi privat, precum şi divizarea lui în ramuri de drept.
Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică romano-germanică este caracterul lui
codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai mult sau mai puţin comun al participiilor juridice.
În toate aceste ţări există constituţii scrise, normele cărora au o autoritate juridică superioară, care este
susţinută şi de stabilirea în majoritatea ţărilor a unui control juriciar al constituţionalităţii legilor
ordinare. Constituţia delimitează competenţa elaborării dreptului a diferitelor organe de stat şi în
corespundere cu această competenţă înfăptuiesc diferenţierea diferitelor izvoare ale dreptului.

Doctrina juridică romano-germanică deosebesc trei tipuri de legi ordinare: codurile, legile
speciale (legislaţia curentă) şi culegere de norme 1. În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri
civile, penale, procesual civile, procesual penale şi altele. Sistemul legislaţiei curente este de
asemenea destul de ramificat. Legile reglementează sfere distincte ale vieţii sociale, numărul lor în
fiecare ţară este semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul
actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc.
Situaţia obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este specifică,
neobişnuită, el poate acţiona nu numai în completarea legii dar şi pe lîngă lege. Sînt posibile situaţii
cînd obiceiul ocupă o poziţie împotriva legii, de exemplu, în dreptul navigaţiei italiene, unde obiceiul
maritim prevelează asupra normei codului civil. În general, însă, obiceiul în prezent şi-a pierdut
caracterul de sursă independentă a dreptului cu rare excepţii. Cît priveşte practica juduciară ca izvor
de drept, aici poziţia doctrinei este destul de contradictorie. Cu toate acestea practica judiciară poate fi
referită la numarul izvoarelor auxiliare. În sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit îl ocupă
doctrina ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joacă un rol
important în activitatea de elaborare, pregătire a legilor, precum şi în activitatea de aplicare a actelor
normative. Odată cu dezvoltarea legăturilor internaţionale capătă o mare importanţă pentru sistemele
juridice naţionale dreptul internaţional. În unele ţări convenţiile internaţionale au o putere juridică mai
mare decît legile naţionale.

11
„Общая теория права и государства” Под редакцией В.В. Лазарева Москва: «Юрист» 1994 стр-220
13
 În toate ţările familiei romano-geranice este cunoscută divizarea dreptului în public şi privat.
Această divizare poartă un caracter general, este preponderent doctrinară şi în ultimul timp şi-a pierdut
însemnătatea de cîndva. În linii generale se poate spune că la dreptul public se atribuie acele ramuri
care determină statul, activitatea organelor de stat, şi relaţiile individului cu organele statului; iar la
dreptul privat – ramurile ce reglementează relaţiile reciproce ale indivizilor. În fiecare dintre aceste
sfere în fiecare dintre ţările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleaşi ramuri.
Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu exclude
anumite deosebiri între sistemele juridice naţionale. Astfel, dreptul francez pe de o parte şi dreptul
german pe de altă parte au servit drept model în baza caruia în interiorul acestei familiei juridice se
deosebesc două grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia,
Portugalia, Spania şi cel germanic care include Austria, Elveţia şi alte ţări.

Sintetizând, familia dreptului romano-germanic se distinge prin câteva caracteristici definitorii:

este un drept scris; este bazat pe un sistem ierarhic al izvoarelor de drept; este codificat; se bazează pe
diviziunea în drept public şi drept privat; această diviziune prezintă drept consecinţă structurarea sa pe
ramuri şi instituţii. În interiorul familiei de drept romano-germanică se pot distinge trei mari diviziuni:
dreptul francez, dreptul germano-helveto-italian şi dreptul ţărilor nordice, fiecare din aceste trei
categorii distingându-se prin trăsături definitorii proprii. Dreptul francez poate fi împărţit în trei
perioade: „ancien droit” (dreptul vechi) cuprinde perioada de la origini şi până la 17 iunie 1789
(formarea Adunării constituante); a doua perioadă –„dreptul intermediar” –, a revoluţiei franceze,
durează până la începutul erioadei codificărilor napoleoniene; ultima perioadă începe odată cu
codurile elaborate de Napoleon şi continuă până în zilele noastre. În perioada „ancien droit” îşi găseau
aplicarea pe teritoriul Franţei numeroase cutume, al căror caracter fragmentar a determinat redactarea
lor, apărând culegeri („Marele cutumier al Normandiei”, sec. XIII; „Foarte vechea cutumă din
Bretania”, sec. XIV ş.a.). În afara cutumelor, în Franţa acelei perioade se aplicau şi o serie de acte
normative emanând de la rege (edicte declaraţii; scrisori patente). Totodată, ori de câte ori cutumele
nu prevedeau o soluţie în speţă, se aplica Corpus iuris civilisal lui Justinian, ca un fel de drept comun.
Odată cu Revoluţia franceză, statul feudal a fost înlăturat, punându-se bazele statului modern,
conturându-se cadrul juridic pentru dezvoltarea raporturilor capitaliste. Normele juridice adoptate în
perioada intermediară a dreptului francez au fost de natură să elimine rămăşiţele dreptului canonic şi
să introducă instituţii juridice noi, cum ar fi egalitatea tuturor moştenitorilor, şi reprezentarea
succesorală contractul de împrumut cu dobândă ş.a. Un moment de referinţă atât pentru dreptul
francez, dar şi pentru familia de drept romano-germanic în constituie elaborarea şi adoptarea Codului
14
civil napoleonian, în anul 1804, la 21 martie. În alte ţări, dreptul francez s-a impus ca urmare a
calităţilor sale şi ascendenţei culturale franceze (România, Spania, Portugalia, Egipt) sau ca urmare a
receptării directe (situaţia coloniilor franceze, unde dreptul a rămas în vigoare şi după dobândirea
independenţei).

4.2. Familia juridică anglo-saxonă

Spre deosebire de ţările romano-germanice unde izvorul de bază al dreptului este legea, în
ţările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului este norma formulată de judecători şi
exprimată în precedente judiciare. Dreptul comun anglo-saxon ca şi dreptul roman s-a dezvoltat după
principiul „Dreptul este acolo unde este apărarea 1”. Şi necătînd la toate încercările de codificare
dreptul comun englez, completat şi perfecţionat de legile „dreptului de echitate”, are la bază un drept
de procedent creat de judecătorii. Acest fapt nu excludee creşterea rolului dreptului statular
(legislativ).
Astfel, dreptul a obţinut o triplă structură:
- dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază;
- dreptul de echitate – care completează şi corectează izvorul de bază;
- dreptul statular - dreptul scris de origine parlamentară.
Trăsăturile specifice înţelegerii juridice în acest sistem de drept se explică prin formula:
Mijlocul apărării judiciare e mai important decît dreptul, deoarece greutatea de bază se reduce la
posibilitatea adresării în jurisdicţia regală. La sfîrşitul sec. XIII creşte rolul şi importanţa dreptului
statutar, în legătură cu ce rolul judecătorilor în crearea dreptului a început să fie restrîns, limitat. În
sec. XIV-XV în legătură cu dezvoltarea relaţiilor burgheze a apărut necesitatea de a ieşi din limitele
rigide ale precedentului. Rolul de judecată şi l-a asumat cancelarul regal, care a început să soluţioneze
în ordinea anumitei proceduri litigiile privind adresarea către rege. Ca rezultat, de rînd cu dreptul
comun, s-a creat dreptul de echitate. Pînă la reforma din 1873-1875 în Anglia exista dualismul
judiciar: înafară judecăţilor, care aplicau dreptul comun, exista judecata Lordului-Cancelar. Reforma a
intrigat dreptul comun cu dreptul de echitate într-un sistem integru al dreptului de precedent.
În familia juridică anglo-americană se deosebesc grupurile de drept englez şi legat de el prin
originea sa – dreptul SUA. În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria,
Noua Zelandă, fostele colonii britanice (în prezent 36 de state sînt membre ale Comunităţii). Dreptul
SUA, avînd drept sursă dreptul englez, în prezent este destul de independent. Excepţii fac statul

11
„Общая теория права и государства” Под редакцией В.В. Лазарева Москва: «Юрист» 1994 стр-223
15
Luiziana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez şi statele cele mai sudice, pe teritoriul
cărora este răspîndit dreptul Spaniei.
Dreptul comun este un sistem, care poartă amprenta istoriei, iar această istorie pînă în sec.
XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat, după cum am menţionat deja, pe trei
căi: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate şi interpretarea statutelor.
Însă, dacă juriştii familiei juridice romano-germanice consideră dreptul o totalitate de norme
juridice stabilite dinainte, atunci pentru un englez dreptul este în general aceea la ce va ajunge
examinara judiciară. Pe continent juriştii sînt interesaţi în primul rînd de faptul cum este reglementată
situaţia data, în Anglia - în ce ordine ea trebuie corectată pentru a ajunge la o hotărîre judiciară
corectă.
În ţările din familia romano-germanică justiţia se face de către judecători care posedă diploma
de jurişti; în Anglia chiar şi judecătorii din Tribunalul Suprem pînă în sec. XIX nu trebuiau să aibă
neapărat studii juridice universitare: ei însuşiau profesia lucrînd ca avocaţi şi studiind practica de
procedură judiciară. Abia în timpurile noastre dobîndirea diplomei universitare a devenit o condiţie
importantă pentru a deveni avocat sau judecător. Examenele profesionale care permit ocuparea de
profesii juridice au devenit foarte serioase. Dar şi în prezent, după părerea englezilor, principalul este
ca dosarele să fie examinate în judecătorii de către oamenii practici. După păreea lor, pentru a judeca
bine este de ajuns să se respecte principiile de bază ale procedurii judiciare, care sînt o parte
componentă a eticii generale.
Dreptul englez şi astăzi rămîne un drept judiciar, elaborat de către judecători în procesul
examinării cazurilor aparte. Luînd în consideraţie regulile precedentului, o asemenea abordare asigură
situaţia în care normele de drept ale sistemelor romano-germanice, în schimb fac dreptul mai cazuistic
şi mai puţin concret.
Structura dreptului în familia juridică anglo-saxonă, concepţia dreptului, sistemul de izvoare
ale dreptului, limbajul juridic – totul este diferit de cele din sistemele juridice ale familiei romano-
germanice. În cadrul dreptului englez lipseşte divizarea dreptului în public şi privat, care este înlocuită
aici cu divizarea în drept comun şi dreptul de echitate.
Ramurile dreptului englez nu sînt atît de bine pronunţate ca în sistemele de drept continentale,
fapt ce l-au determinat doi factori: în primul rînd, toate judecătoriile au o jurisdicţie comună, adică pot
examina diferite categorii de dosare – de drept public si privat. Jurisdicţia împărţită duce la
delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificată are efect opus. În al doilea rînd, dreptul englez s-a
dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare şi a reformelor legislative în cazuri aparte. În Anglia nu

16
există coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist englez dreptul este omogen. Doctrina engleză
nu cunoaşte discuţii despre diviziunile structurale ale dreptului, preferînd mai mult rezultatul decît
argumentări teoretice. Revoluţia Americană a înaintat pe primul plan ideea dreptului american
naţional independent, care ar rupe legăturile cu trecutul său englez. Adoptarea Constituţiei federale
scrise din 1787, a constituţiilor statelor ce au intrat în competenţa SUA, a fost un prim pas pe această
cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului
precedentului şi altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american în
familia juridică romano-germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau
spaniole (Luiziana, California) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit
absorbite de dreptul comun. Per general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui
englez: dreptul precedentului în interacţiune cu cel legislativ. În Anglia şi SUA exista aceeaşi
concepţie a dreptului şi a rolului său. În ambele ţări există aceeşi divizare a dreptului, se folosesc
aceleaşi metode de interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca şi pentru unul englez, dreptul
este mai întîi de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu
adevărat în sistemul de drept americat numai după o aplicare şi interpretare a lui repetată de către
judecătorii şi numai după ce se va putea face referire la hotărîrile judiciare care l-au aplicat şi nu la
norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură analogică cu structura
dreptului comun. Dar numai în general. În procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri
structurale dintre dreptul englez şi cel american, multe din care sînt considerabile cu adevărat şi nu pot
fi neglijate1. Una din aceste deosebiri considerabile este legătura de structură federală a SUA. Statele
din componenţa SUA sînt dotate cu o competenţă destul de largă, în cadrul căreia ele îşî făuresc
legislaţia lor şi sistemul de drept precedent, în legătură cu aceaste se poate spune ca în SUA există 51
sisteme de drept – 50 a statelor membre şi una federală. Judecătoriile feicărui stat îşi exercită
jurisdicţia independent una faţă de alta şi de aceea nu este neapărat condiţia de respectare a hotărîrii
luate de judecătoria unui stat în altul. Cît de puternică nu ar fi tendinţa spre un caracter unitar al
practicii judiciare, nu sînt rare cazurile cînd judecătoriile state adoptă asupra unor dosare
asemănătoare hotărîră neidentice, uneori chiar contradictorii. Acest fapt provoacă coliziuni.
Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acţiounea puţin mai liberă a regulii
precedentului, instanţle superioare judiciare ale statelor şi Curtea Supremă a SUA nici odată n-au fost
legate de propriile lor precedente. De aici libertatea considerabilă şi capacitatea de manevre în timpul

11
Давид Рене «Основные правовые системы современости» Москва: 1988, стр. 342

17
procesului de adaptare a dreptului la condiţia ce se schimbă. Această comportare mai liberă cu
precedentul capătă o deosebiră importanţă în legătură cu competenţa judecătoriilor americane,
necunoscută judecătoriilor engleze, de a exercita controlul asupra constituţionalităţii legilor. Dreptul
controlului constituţional, folosit activ de Curtea Supremă, subliniază rolul puterii judiciare în
sistemul american. Posibilităţile mari ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca
legislaţia în sistemul juridic al SUA să aibă o pondere mare şi să fie mai importantă decît dreptul
statular în Anglia. Aceasta se datorează în primul rînd existenţei constituţiei scrise, mai corect
constituţiilor, şi în plus competenţei legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de
către ele. În dreptul statular al SUA se întîlnesc numeroase coduri, care sînt cunoscute dreptului
englez. În cîteva state acţionează codurile civile, în jumătate din statele SUA coduri de procedură
civilă, în toate penale, în unele de procedură penală. O formă de codificare deosebită în SUA a devenit
crearea aşa numitelor legi şi coduri cu caracter unitar, scopul cărora este de a stabili o posibilă unitate
a acelor părţi ale dreptului, unde acest lucru este deosebit de necesar. Pregătirea proiectelor acestor
legi şi coduri este înfăptuită de Comisia Naţională a reprezentanţilor tuturor statelor împreună cu
Institutul American de drept şi Asociaţia Americană a avocaţilor. Pentru ca proiectul să devănă lege,
el trebuie să fie adoptat de state. Printre codurile de acest gen, primul şi cel mai cunoscut este Codul
comercial unitar, care a fost adoptat oficial în 1962. În SUA ca şi în Anglia aplicarea legii depinde de
precedentele judiciare, de interpretarea lor şi nu sînt garanţii că legile sau codurile unitare vor fi
interpretate peste tot la fel de practica judiciară. Deci, într-o viziune generală, preocuparea dominantă
a normelor de common-low este restabilirea imediată a ordinii juridice tulburate şi nu stabilirea
normelor de bază ale societăţii1.

Common-law cuprinde, stricto sensu, un set de reguli de drept stabilite prin precedente
judecătoreşti. Hotărârile judecătoreşti nu au un efect limitat numai la părţile dintre-un litigiu concret,
ci ele leagă şi instanţa care le-a pronunţat, precum şi instanţele inferioare, acestea fiind obligate ca, în
speţe similare, să pronunţe aceeaşi soluţie.

Equity constituie o ramură a dreptului substanţial englez, formată din reguli de drept
pronunţate de curţi speciale anterior unificării jurisdicţiilor engleze (prin două legii din 1873 şi 1875),

11
M.V.Dvoracec, Gh.Lupu „Teoria generală a dreptului” Iaşi 1996 pag.166
2
„Общая теория права и государства” Под редакцией В.В. Лазарева Москва: «Юрист» 1994 стр227

18
pentru completarea lacunelor dreptului comun. În cazul unei contradicţii între regulile de common-law
şi cele de equity, se dă prioritate acestora din urmă.

Statutary law cuprinde regulile de drept create prin legi, dar şi acestea se interpretează prin
prisma hotărârilor judectăreşti pronunţate în aplicarea lor.

Dreptul englez se caracterizează şi în prezent ca un drept judiciar, elaborat de către judecători în

procesul examinării cazurilor individuale. În cadrul său, nu se realizează divizarea dreptului în public
şi privat, aceasta fiind înlocuită cu divizarea în drept comun şi drept de echitate. Ramurile dreptului
englez nu sunt atât de bine delimitate ca în sistemele de drept continentale, fapt determinat de doi
factori: faptul că judecătoriile au o jurisdicţie comună – de drept public şi privat, respectiv faptul că
dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare şi a reformelor legislative. În Anglia nu
exista coduri de tip european, iar doctrina engleză nu tratează problema diviziunilor structurale ale
dreptului, preferând mai mult rezultatul decât argumentările teoretice. Sub aspectul conceptelor
utilizate, există, de asemenea, diferenţe între familia juridică de common law şi cea de drept romanic.
În familia juridică de common-law se deosebesc: grupurile de drept englez şi dreptul SUA.

În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Noua Zeelandă, insulele
britanice: Insula Man, Guernsey, Jersey, Commonwealth-ul britanic de naţiuni (adică Regatul Unit
plus dominioanele – foste colonii britanice din care unele şi-au câştigat independenţa şi, prin urmare
sunt, potrivit declaraţiei Balfour din 1926, comunităţi autonome, egale în statut, nesubordonate una
celeilalte în ceea ce priveşte politica lor internă, în mod liber asociate ca membre ale Comunităţii.
După decolonizare, coloniile care au receptat dreptul englez au păstrat de regulă acest sistem,
completându-l cu legi proprii adoptate după modelul legislativ european. Dreptul englez introdus în
colonii nu a înlăturat însă în totalitate dreptul tradiţional, astfel încât acesta a intrat în relaţii de
complementaritate cu cel englez. În ceea ce priveşte dreptul Statelor Unite ale Americii, având drept
sursă dreptul englez, acesta este, cum am mentionat mai sus, în prezent, destul de independent.

4.3. Alte tipuri de sisteme juridice

În acest compartiment al lucrării de faţă ne vom opri succint la sistemul de drept socialist,
precum şi la sistemele de drept religios.

19
 4.3.1. Familia socialistă de drept

Familia socialistă de drept (sau sistemele juridice socialiste) formează sau, mai corect, au
format după părerea unor autori, a treia familie juridică. Sistemele juridice a ţărilor ce se atribuie la
„lagărul socialist” mai inainte s-au atribuit la familia juridică romano-germanică 2. Şi la etapa
contemporană ele păstrează un şir de trăsături comune. Norma juridică aici întotdeauna se precauta şi
se precaută ca un model general de comportament. S-au păstrat într-o măsură considerabilă şi sistemul
dreptului şi terminologia ştiinţei juridice, formată prin străduinţele savanţilor europeni şi sovietici cu
rădăcinile sale în dreptul roman. Necătînd la considerabilele asemănnări cu dreptul continental,
sistemele juridice socialiste au avut evidente trăsături specifice, determinate de caracterul său
pronunţat de clasă. Unicul sau principalul izvor a dreptului socialist de la începutut era creaţia
revoluţionară a executanţilor, iar mai tîrziu – actele normativ-juridice, cu referinţă la care se declara că
ele reflectă voinţa proletariatului, majorităţii populaţiei, iar apoi – întregului popor, condus de partidul
comunist. Actele normative adoptate, marea parte a cărora o formau actele normative subordonate
legii, de fapt exprimau voinţa şi interesele aparatului de partid statal . Dreptul Public prevela, devinea
dominant faţă de cel privat. Pentru sistemul juridic socialist rămînea străină ideea de căutare a unui
drept ce ar corespunde principiului de dreptate. Dreptul avea un caracter imperativ, era în cel mai
strîns mod legat de politica de stat, era un aspect al ei, se asigura cu puterea de partid şi forţa de
constrîngere a organelor de drept. Teoriei, ştiinţei i se reducea rolul de interpretare strictă a dreptului.
Necătînd la proclamarea independenţei intstanţelor judecătorilor, acesta rămînea un instrument în
maînile clasei (grupei) dominante, garanta dominaţia ei şi proteja interesele ei. Asupra sistemelor
juridice socialiste ale Europei, Asiei şi Americii Latine o influenţă considerabilă a avut prima din ele –
sovietică. Sistemele naţionale a acestor ţări au fost şi rămîn a fi o varietate a dreptului socialist. La
momentul actual se poate de constatat anumite schimbări în ţările ex-socialiste, care au pornit pe calea
democratizării societăţii, marea majoritate din care merg, în procesul de creare a dreptului naţional, pe
calea dreptului continental.
Sistemele juridice a multor ţări din Asia şi Africa nu au o unicitate atît de evidentă ca sistemele
analizate deja, în schimb au multe în comun din punct de vedere a esenţei şi formei; toate ele se
bazează pe concepte diferite decît cele din ţările occidentale. Se consideră că principiile de care se
conduc ţările neoccidentale, sînt de două feluri:
 se recunoaşte valoarea mare a dreptului, dar însăşi dreptul se înţelege altfel decît în
Occident, are loc intercalarea dreptului şi a religiei;

20
  se renunţă la însăşi ideea de drept şi se afirmă că relaţiile sociale trebuie să fie
reglementate pe altă cale.
La prima grupă se referă ţările musulmane, hinduse şi dreptul evreesc; la a doua – ţările
Orientului Îndepărtat, Africii şi Madagascarului.

4.3.2. Dreptul musulman

Ca sistem de norme, dreptul musulman exprimă în formă religioasă general voinţa nobilimii
musulmane religioase, într-o oarecare măsură sancţionate şi susţinute de statul musulman în baza sa s-
a format în Califatul Arab în sec. VII-X şi este bazat pe religia musulmană - islam. Islamul porneşte
de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit
omului prin prorocul său Muhamed. Acest drept este dat omenirii odată şi pentru totdeauna, de aceea
societatea trebuie să se conducă de el şi să nu creeze altul sub influenţa condiţiilor sociale ce se
schimbă. Este adevărat că teoria dreptului musulman recunoaşte faptul că revelaţia divină necesită
explicaţie, interpretare pentru care au trecut veacuri de muncă asiduă a juriştilor musulmani. Însă
aceste eforturi n-au fost îndreptate spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o
întrebuinţare practică. Deoarece dreptul musulman reflectă voinţa lui Allah, el cuprinde toate sferele
vieţii sociale, dar nu numai acele care de regulă intră sub incidenţa dreptului. Dreptul musulman în
sensul larg determină motivele, pe care trebuie să le ştie un musulmat, posturile care trebuie
respectate, pomana care trebuie dată. În acest sens el este un sistem islamic unitar de reglementare
social-normativă, care cuprinde atît norme juridice, cît şi nejuridice religioase şi obiceiuri. Sistemul
musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului statornicie. Juruştii musulmani
condamnă totul ce este întîmplător şi nedeterminat. Motivele şi intenţiile persoanei nici odată nu se
iau în consideraţie. La examinarea dosarului judecătorul nu apelează la cărţile religioase ci la autorul
care le-a interpretat, autoritatea căruia este unanim recunoscută. Dreptul ca o totalitate de norme
anumite s-a format în primele două secole ale existenţei islamului. Secolele urmatoare practic nu au
admis nimic nou. În cadrul dreptului musulman lipseşte divizarea clasică în dreptul public şi drept
privat; din numărul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal. Dreptul judiciar şi dreptul
familiei. Dreptul musuman care a suportat numeroase influenţe străine, rămine o familie juridică
independentă, care acţionează asupra milionelor de oameni.

Izvoarele dreptului islamic sunt date de:

21
– Coran, compus din 114 sure, adică din capitole de diverse dimensiuni, toate introduse prin formula
„în numele lui Dumnezeu cel iertător şi milostiv”, devenită ulterior formula de rit prin care se deschid
scrierile arabe – prin urmare, de exemplu şi contractele. Aceste capitole cuprinde dogme religioase,
principii generale de drept şi educaţie- din cele 6237 versete, aproximativ zece la sută se referă la
teme juridice în sens larg;

– Sunna – tradiţia sacră, adică tot ceea ce a fost atribuit de tradiţie profetului Mahomed – fapte şi
cuvinte care completează lacunele Coranului;

– Ijma – perceptele învăţaţilor sau opinia armonizată a comunităţii, consensul juriştilor cu cea mai
mare autoritate şi prestigiu;

– Idjitihad – jurisprudenţă.

4.3.4. Dreptul Uniunii Europene

Un loc distinct în ansamblul general al subsecţiunii consacrate tipologiei dreptului trebuie

acordat dreptului european, creat urmare integrării europene. Tratarea sa distinctă se justifică prin
caracterul autonom al sistemului juridic al Uniunii Europene, care decurge din propriile sale surse
juridice, desprinzându-se atât de dreptul internaţional general cât şi de sistemul de drept al statelor
membre. S-a remarcat că acest drept manifestă tendinţa de a se construi şi defini ca un sistem
normativ clasic, structurat ierarhic după criteriul forţei juridice a actelor sale, având la bază un corp de
norme considerate fundamentale (tratatele constitutive) pe care se sprijină toată construcţia normativă
subsecventă. Această construcţie juridică vizează o tipologie nouă, a cărei structură poate fi asemuită
fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip confederal, şi are la bază o voinţă autonomă care
comandă procesul decizional juridic, voinţă care nu este o sumă aritmetică a voinţelor individuale ale
statelor. Aşa cum s-a arătat, Uniunea Europeană îmbină, într-o dialectică specifică, supranaţionalul cu
naţionalul, în cadrul unei ordini cu determinaţii calitative noi. Această autonomie a ordinii juridice
comunitare nu exclude colaborarea cu sistemele juridice naţionale, cooperare care este nu numai utilă,
dar şi necesară şi care se exprima, în principal, printr-o participare a autorităţilor statelor membre ale
Uniunii la punerea în aplicare a dreptului comunitar, drept care constituie un instrument de interes
comun pentru toate popoarele si statele Comunităţilor.

22
 4.3.5. Dreptul hinduşilor

Acesta, formîndu-se încă în antichitate, şi-a păstrat specificul şi pînă în prezent. Principalul
motiv al acestei păstrări se exprimă nu în particulaităţile deosebite ale acestui drept, ci în legătura
strînsă a normelor lui cu instituţiile sociale tradiţionale, în primul rînd cu obştea şi cu structurile de
castă, foarte stabile, capabile la adaptarea în cele mai diferite credinţe şi ritualuri religioase, valori
morale, filosofice şi ideologice, care presupun un anumit mod de viaţă, o anumită organizare sau
structură socială. Sistemul de drept hindus este unul din cele mai vechi din lume. De acest sistem de
drept ţine dreptul Indiei, Pachistanului, Birmei, Singapurului, Malaziei, precum a unor state de pe
partea estică a Africii. În perioada anterioară colonizării britanice dreptul hindus clasic nu se baza nici
pe normativele formale stabilite de către autorităţile laice, nici pe hotărîrile judiciare. În fond, el se
baza pe lucrările savanţilor, pe comentariile şi pe culegerile lor. Toate aceste lucrări reprezintă o
descriere a dreptului obişnuit. Preoţii-jurişti ai Indiei, fără îndoială, jucau un rol important în stabilirea
obiceiurilor ce meritau o apreciere juridică.
Dreptul hindus a suportat modificări considerabile în perioada expansiunii coloniale engleze.
În domeniul dreptului de propritate şi dreptului obligatoriu normele tradiţionale au fost înlocuite cu
normele dreptului comun. Alta era situaţia în domeniul dreptuli familiei şi de moştenire, unde totul se
hotăra conform dreptului hindus. S-a format ceva de genul „dreptul anglo-hindus 1”. Însă nu a avut loc
o înlăturare totală a dreptului hindus şi un şir de norme ale lui prelungeau să acţioneze. În timpul
luptei pentru independenţă s-a discutat planul codificării totale a dreptului hindus, iar după
proclamarea independenţei, în 1947, guvernul Indiei a propus parlamentului să examineze proiectul
Codului hindus, care trebuia să cuprindă dreptul de familie şi de moştenire. Însă în urma rezistenţei
opuse de puterile conservatoare şi a reacţiei locale proiectul a fost retras de pe ordinea zilei şi
guvernul a pornit pe calea pregătirii unor proiecte de legi aparte, această tactică reuşindu-le.
Aşa dar, prin dreptul hindus se subînţelege dreptul personal al hinduşilor, modificat de legi şi
obiceiuri. Per general, in functie de dependenta de tipologia (clasificarea) sistemelor de organizare
sociala, putem distinge:

 dreptul sclavagist (ca de exemplu dreptul roman)

 dreptul feudal

 dreptul burghez
11
D. Baltag, A. Guţu. op.cit. pag .303
23
 dreptul socialist, etc.

In functie de apartenenta la un bazin de civiliztie juridica, putem distinge:

 dreptul romano-german

 dreptul anglo-saxon

- denumit si “common law”, este opus celui romano-germanic (“civil law”)

- este alcatuit din 3 ramuri principale: “Common Law” (precedente judecatoresti, ce au forta
obligatorie pentru instantele de grad inferior sau de acelasi grad, in cazul unor spete ce ridica
aceeasi problema de drept si prezinta o situatie de fapt similara), “Equity” (regului de drept
pronuntate anterior unificarii jurisdictiilor engleze, in vederea transarii mai detaliate a unor
aspecte rezolvate prea abrupt de Common Law) si “Statutary Law” (reguli 141d39b de drept
stabilite, create prin chiar lege - “statute”)

 dreptul socialist

 dreptul musulman

- sursa istorica a aceswtui sistem de drept este formata din: Coran (ce cuprinde nu numai dogme
religioase, ci si reguli de drept), Sunna (tot ceea ce a fost atribuit de traditie profetului - fapte si
cuvinte), Idjma (preceptele invatatilor) si Idjitihad (jurisprudenta)

 dreptul hindus

 dreptul chinez

 dreptul japonez

 dreptul Africii negre si al Madagascarului²

Diferentele dintre aceste mari sisteme de drept contemporan sunt in principal de natura ideologic-
istorica (limbaj juridic, concepte juridice, considerente filozofic-sociale, etc.)³.

24
5. Tipologia statelor

Caracteristici perioade istorice (etape, epoci), în dezvoltarea societății organizatorico-stat între

diferite popoare din diferite timp istoric permite totuși identifica similitudini semnificative comune
tuturor statelor din perioada. Primele încercări de astfel de generalizare, în ciuda lipsei de experiență
istorică a construcției statale, au fost făcute de Aristotel și Polybius Aristotel credea că principalele
criterii pentru a distinge statele sunt după cum urmează: Număr de guvernământ a statului este
exercitată de gol de stat. La primul semn a distinge domnia, consiliul. Potrivit celei de a doua
caracteristică toate statele au fost împărțite în corect (au ajuns la binele comun) și răul (sunt urmărite
în scopuri personale). Abstracție de condițiile concrete ale timpului, Aristotel a considerat principala
diferență în statele, care, după cum statul oferă libertate și a intereselor personale ale fiecărui
a spus Polybius că dezvoltarea statului, schimbarea tipuri sale (specii) - un proces natural, determinate
de natura. Statul dezvoltă cercul fără sfârșit, care include origine fază, formarea, declinul și dispariția.
Aceste faze într-unul pe altul, iar ciclul se repeta din nou. Istoria confirmă faptul că natura ciclică a
dezvoltării societății organizate de stat - un proces natural. Cu toate acestea, principalul lucru în
opiniile Polybius este faptul că baza pentru ciclurile de schimbare în dezvoltarea statului, a luat
modificările în raportul dintre puterea de stat și a drepturilor. Varietatea abordărilor științifice în
evaluarea acestui fenomen social extrem de complex și ambiguu a devenit o bază obiectivă pentru
tipologie pluralismului conceptual de state. Pentru a explora conceptul de" stat tipologie" Luați în
considerare posibilele criterii și baza pentru clasificarea tipurilor de state descriu alocate
1.Ponyatie tipologie de stat Unii oameni de știință să identifice tipologia și clasificare și cred că
aceasta este - distribuirea obiectelor în clase, pe baza caracteristicilor lor comune. Alti oameni de
stiinta cred ca tipologia - un tip special de clasificare, care se ocupă cu obiecte de sistem și le dă
cunoașterea sistemului. Obiectul de studiu este o formă de organizare de stat și dispozitive de
autoritățile de stat supreme, sistem teritorial a puterii de stat și metoda sa de funcționare. Dimpotrivă,
subiectul tipologiei statului este doctrina democrației (democrația), ca natura generică a statului. Prin
urmare, în ciuda relației evident, formă de stat nu poate fi identificat cu tipul de stat, precum și
dactilografierea statului - la clasificarea formelor sale. Clasificarea formă de stat - o taxonomie de stat
pentru organizarea și structura puterii de stat; Tastarea de stat - divizia de esență (gruparea) a
factorilor date în dezvoltarea democrației ca o natură generică a statului. Forma statului este legată de
tipul acestuia ca formă. Doctrina tipurilor de stat pe baza criteriilor de progres social, face distincția
dintre cele două concepte ale statului - statul în sens propriu (bazat pe proprietatea privată) și semi-stat
(bazat pe proprietatea publică socialistă). Având în vedere aceste criterii diferă formativ (istoric) și
25
tipuri de civilizație. Baza propriei noastre tipologie teoretică a stat încearcă diferite aspecte ale naturii
generic al statului, valorile de bază ale conceptului. Esență generică a statului este o democrație,
pentru că aparține poporului și țării, pe care el locuiește, și guvernul care există pe această territorii.
Conceptul de stat este utilizat pentru a desemna unitatea dintre cele trei elemente constitutive: puterea
politică, teritoriului și populației. Exprimarea acestei unități (integritate) servește oamenii din stat, asa
ca a fost puterea politică și au ceea ce se numeste o esență generic de orice stat empiric. Oamenii
determină în cele din urmă de organizare și propria lor dominație pe teritoriul ocupat. Descriind
caracterul generic al statului, Engels scria: Anglia, desigur, o țară democratică, dar democratic în
același sens ca și Rusia; insa oamenii de pretutindeni, nu-si dau seama de dominatie, în toate statele
guvernarea este doar o altă expresie a nivelului de educație a poporului Prin urmare, ar trebui să se
acorde prioritate aici valorile de bază ale conceptului. Statul termen este folosit în literatura de
specialitate în cele trei valori. În primul rând, o stare înțeles organizarea politică și teritorială a
poporului (populația). În al doilea rând, statul este numit detașat de la oameni, organizarea puterii
politice într-o anumită zonă, și anume, dispozitiv sau mecanism pentru punerea în aplicare a
guvernului. În al treilea rând, acest termen este, de asemenea, referire la organizarea politică a
dominației de clasă în societate. A spus sensuri de diferentiere ale statului cere pentru explicații,
sarcina de a identifica factorii care determină dezvoltarea statului, diferitele aspecte ale sale specii
ființă. Un factor comun în dezvoltarea statului este o contradicție între individ, societate și stat. Dar
acest factor este complex. Statul ca o organizație politică și teritorială a poporului (societatea) este o
consecință a contradicției dintre puterea politică și de proprietate, care constituie baza statului și a
societății. Luate în unitate și interacțiune - puterea politică și de proprietate (comunale și private) -
servesc ca elemente de factor științe politice, care pot fi baza pentru o tipologie de științe politice a
statului. Statul ca o organizație separat de persoane (societatea) puterea politică este un produs direct
al dezvoltării comunităților naturale și istorice ale oamenilor, formele lor de comunicare (comunitate,
societatea civilă). Procesul de dezvoltare a comunității natural istoric reflectă o dialectică de legături
reale și personale care servesc ca blocuri pentru factor natural-istoric în dezvoltarea statului. Acest
factor poate servi istorie naturală de stat dactilografiere. Și, în cele din urmă, statul ca o organizație de
dominație de clasă în societate relevă comunicare cu structură socială de clasă de stat a poporului
(societate) și relațiile socio-clasă de oameni, adică factorii sociologici pot servi ca bază pentru
clasificarea statelor.

26
 5.1. Conceptul de civilizatie

Acesta are mai multe semnificații. Unii cercetători identifică acest concept cu conceptul de
cultură, în timp ce alții se folosesc pentru a se referi la un anumit stadiu de dezvoltare a culturii, altele
se opun acestui concept este noțiunea de barbarie. Există și alte interpretări ale conceptului de
civilizație. Cel mai fructuoase, în opinia noastră, este definiția civilizației ca o epocă în cultura umană,
care urmează după epoca de barbarie, barbarism dar conține în sine, în formă lovitură , o barbarie
civilizat 6. Conceptul de civilizație, spre deosebire de conceptul de cultură exprimă un anumit stadiu
limitat istoric al dezvoltării umane. Apariția și existența unei societăți civilizate este asociat cu epoca
de formarea și dezvoltarea producției de mărfuri și de schimb, precum și pe baza relațiilor sale de
clasă antagonistă publice. Dezvoltarea socială în această etapă se realizează într-o manieră
antagonistă. Fara antagonism nu există nici un progres. Aceasta este legea pe care civilizația a urmat
până în zilele noastre , - scria Marx. Descriind civilizația burgheză, fondatorii materialismului
dialectic și istoric, Marx și Engels a subliniat că acesta conține în sine barbaria ca o boală incurabilă
ca lepra. Prin urmare, conceptul de civilizație poate fi determinată doar intr-o pereche cu conceptul de
barbarie. În categoriile civilizație - barbarie sunt exprimate, respectiv, cele mai bune si cele mai rele
modele și produsele societății de producători. Putem distinge trei grupuri de relații care definesc
caracteristicile civilizaționale ale statului și stau la baza tipologiei sale civilizației. În conceptul de tip
civilizație de stat și-a exprimat din cauza nivelului de dezvoltare a producției de mărfuri și schimbul
de caracteristici culturale ale manifestate: 1) relația dintre societate (stat) și natură, 2) în relațiile
internaționale, 3) în relația lor cu societatea. În consecință, tipul civilizație termen de stat este frecvent
utilizat în literatura de specialitate în cele trei valori pe care, însă, nu diferă în mod clar datorită
dezvoltării necorespunzătoare a civilizației tipologie state. În primul rând, conceptul de tip civilizație
de stat desemnat set de atribute ale statului, care reflectă nivelul de cultură și mai ales în zona de
interacțiune dintre societate și natură. Caracteristici de interacțiune între stat (societate), sunt
determinate de natura factorilor religioși (ideologici), geografice, etnice și tehnico-economic. Toți
acești factori în propria lor civilizație afecta caracteristicile statului, caracteristicile structurale și
funcții. Cu toate acestea, printre acești factori sunt cele principale care determină nivelul de dezvoltare
a culturii materiale, adică, factori tehnici și economici. Pe baza indicatorilor tehnico-economici sunt
construite diverse opțiuni tipologie civilizației de stat. De exemplu, civilizație agricole, industriale și
post-industriale de stat diferit. Caracteristicile culturale ale statului depinde în mare măsură de religia
dominantă din țară, și mai mult - de la ideologia oficială curent. Prin urmare, tipuri de civilizație de
state sunt adesea diferențiate în funcție de religie. În literatura occidentală modernă subliniază în mod
27
constant diferența dintre statele din creștini, musulmani și alte civilizații, în scopul de a spectacol
superioritate culturală a civilizației creștine în versiunea occidentală a acesteia în fața altor state.
Identitatea culturală tipuri de civilizație de state este, de asemenea, ca urmare a factorilor etnice și
geografice. Literatura de știința și populare este plină cu termeni, cum ar fi, de exemplu, starea de
arabă, chineză, indiană, etc. civilizații; întâlnite nu mai puțin frecvent în literatura de specialitate,
precum și termeni cum ar fi starea mediteranean, de Est, Vest, etc. civilizații. În al doilea rând, tipul
de stat de civilizație este văzut ca un stil știință, tendințele opuse în dezvoltarea culturii în domeniul
relațiilor internaționale. După cum știți, la sfârșitul secolului al XIX lea nu a existat o schimbare de
capitalist competiției de piață liberă și capitalism monopol intrat în faza imperialistă a dezvoltării sale,
care se caracterizează prin preponderența capitalului monopolist economic și politic. Era țărilor
imperialiste luptă pentru împărțirea și reîmpărțirea lumii, epoca de crize economice globale și
războaie. După primul război mondial format de stat fascist totalitar. După al doilea război mondial,
de la mijlocul anilor '50, omenirea intră într-o eră de revoluție științifică și tehnologică.
Implementarea STR însoțită de internaționalizarea relațiilor economice și culturale mondiale,
creșterea interdependență a națiunilor și extinderea proceselor de integrare. Crescând astfel valoarea
de organizații internaționale, crește numărul lor, rolul dreptului internațional, se democratizează. Cu
toate acestea, internaționalizarea relațiilor economice, culturale și a altor pe baza relațiilor de pe piața
mondială duce inevitabil la concentrația lor în anumite centre, care sunt în prezent SUA, Europa de
Vest și Japonia. Prin urmare, țările menționate mai sus folosesc diferite forme de integrare interstatal
în propriile lor interese, pentru înrobirea universal și globală a popoarelor din restul lumii. Există o
nouă formă de totalitarism, doar un sistem flexibil, cuprinzător și cu mult mai puternic și nu mai puțin
sinistru decât fascismul. În fața SUA și sa partener în fapt, avem de a face cu un adevărat cosmopolit
(totalitar) de stat, jandarmul internațional, impune voința asupra altor națiuni, sub forma așa-numitelor
norme și valori universale, introducerea Exemple de popoare și națiuni, în încălcare a stabilit noua
ordine internațională. Prin urmare, în prezent conceptul epocă istorică a civilizației este tipul de
selecție instrument într-o categorie aparte de state democratice avansate naționale și multinaționale,
pentru opoziția lor față de state imperialiste totalitare. În al treilea rând, termenul se referă la un tip de
stare de civilizație anumite tendințe în dezvoltarea culturii umane în relațiile dintre stat și societate. În
ceea ce privește producția de mărfuri și de schimb este inevitabil că există două tendințe în
dezvoltarea relațiilor dintre stat și societate. Primul este exprimat în existența diferitelor tipuri de stat
autoritar în care statul este vazut ca un scop în sine, și societatea civilă ca un trezorier, în întregime
subordonat și deposedări. Acestea sunt poliției militare și, precum și alte statul despotic, absorbind o

28
viata civile, atât publice, cât și private. A doua linie de dezvoltare a relațiilor dintre stat și societate în
producția modernă de mărfuri capitalist este exprimat în consolidarea independenței societății de stat;
se manifestă în starea liberal de drept. Astfel, unul simplificat poate spune că civilizația - este nivelul
de dezvoltare a societății. Aceasta ia în considerare nu numai economică, ci și de alți factori:.
Educaționale, etnice, religioase, culturale, geografice, precum și altele Reprezentanții Arnold
Toynbee, Oswald Spengler, Pitirim Sorokin. Explicați istoria omenirii ca istorie a civilizațiilor
originale, fiecare dintre care are loc în etapele de dezvoltare de formare, înflorire și moarte. Fă
distincția între civilizații occidentale și de Est, precum și de Vest creștin, de Est creștini, musulmani,
civilizație budist. Tip de stat este determinat de tipul de civilizație. Împotriva statului și a individului,
următoarele tipuri de state: a) tradițional - acestea sunt oameni care nu sursa de putere, autoritatea
statului nu se limitează la; b) moderne (constituționale) - oamenii sunt sursa de putere, autoritatea
statului este limitată prin Constituție, statul recunoaște și garantează drepturile și libertățile
individului. Evaluare: demnitate - analiza de sistem; dezavantaj - încețoșată criterii de clasificare.

5.2. Tipologia de stat si de drept Marxist – leninistă

Acesta se bazează pe categoria de structura socio-economic. Formarea - un tip istoric de

societate bazat pe un anumit fel de producere. Nivelul de dezvoltare a forțelor de producție determină
bazei tehnico-materiale a societății, precum și relațiile de producție, pliere pe același tip de proprietate
asupra mijloacelor de producție constituie baza economică a societății, cărora le corespund fenomene
de suprastructură politice, guvernamentale, juridice și alte definite. Trecerea de la o formațiune social-
economic la altul se datorează de a schimba forme depășite de relații industriale și înlocuirea lor cu un
nou sistem economic. Schimbări calitative în baza economică a implica în mod natural schimbări
radicale în suprastructurii. Acest principiu este baza tipologiei marxist-leniniste a statului și dreptului.
Tip istoric de stat, în conformitate cu teoria marxist-leninistă, exprimă unitatea naturii clasa a tuturor
statelor cu o bază economică comună, din cauza poziția dominantă a acestui tip de proprietate asupra
mijloacelor de producție. Unitatea a sistemului economic din diferite țări se manifestă în masă tip de
proprietate asupra mijloacelor de producție și, în consecință, dominația economică a anumitor clasa
(clasele). Tip de stat este determinată pe baza a ceea ce baza economică este statul protejează
interesele clasei conducătoare care o deserveste. În această abordare, statul dobândește o certitudine
pur clasă, vorbind ca o dictatură a clasei conducătoare punct de vedere economic criterii care stau la
baza formatoar tipologii marxiste stat identifică trei tipuri principale de exploatare a stat: Sclav, feudal
și ultima - socialist, care, teoretic, în perspectiva istorică scurt ar fi de a dezvolta o auto-guvernare

29
publice comunist. Iată principalele caracteristici ale diferitelor tipuri de state, alocate pe baza acestui
concept. Tipul Sclave de stat - istoric prima organizație clasă de stat a societății. În esență stat sclav -
organizarea puterii politice a clasei conducătoare din obshestvennyh sclav - structura economică. Cea
mai importantă funcție a acestor state - protecția proprietari de sclavi proprietate ale mijloacelor de
producție, inclusiv sclavi. Tip feudal de stat - rezultatul decesului sistemului sclavi și apariția
sistemului socio-economic feudal. O astfel de stare, în conformitate cu teoria marxistă, este o armă de
regulă clasă de feudal - moșierilor, principalul mijloc de privilegii de clasă protecție opresiune feudal
și suprimarea țărănimii dependente. Tip Bourgeois de stat este înlocuirea statului feudal. Acest tip de
funcții de stat pe baza relațiilor industriale bazate pe proprietatea privată capitalistă a mijloacelor de
producție și independență juridică a lucrătorilor din exploatatorilor. Tip socialist de stat este rezultatul
revoluției socialiste care răstoarnă relațiile de proprietate privată și pe baza datelor mașinii de stat
relație. Statul socialist - un instrument al puterii politice de către masele de lucru (clase), exprimă
interesele oamenilor muncii, oferă protecție și dezvoltării societății socialiste. Tip socialist de drept -
este cel mai mare tip de sistem juridic, diametral opus la toate tipurile de drept de exploatare. Drept
socialist ridică voința lege a maselor muncitoare, clasa este un regulator de relații sociale. În ceea ce
trecerea la societatea superior socialiste, comunism, Stat și Drept în toate elementele sale și atribute
se dezvolta treptat într-un sistem comunist de autoritățile publice și normele sociale modul comunist
de viață. În înțelegerea marxistă a tipului istoric de stat este determinată de dependența conținutului
de clasă de stat și organizarea legală a societății de tipul de baza economică a societății de clasă. În
acest context, vom introduce conceptul de statalității în tranziție. De stat de tranziție - un stat, care
rezultă ca urmare a național – lupta de eliberare a popoarelor din dependente și se bazează pe relațiile
eterogene de producție. În viitor, ca prevalența forma dominantă de proprietate, astfel de state trebuie
să se alăture la un anumit tip istoric de stat, capitalist sau socialist. Economie mixtă cu predominanța
formelor primitive de proprietate (tribal, feudal, amestecat cu elemente de proprietate sociale
capitaliste). Baza economică a acestor state Conceptul de stare de tranziție a dezvoltat Lenin. În
contextul dezvoltării luptei de clasă, el a concluzionat că o țară în tranziție la socialism, ocolind etapa
capitalist. Sarcina principală a orientării socialiste de stat a fost considerat crearea de condiții
prealabile economice, sociale, politice, ideologice, culturale pentru trecerea la socialism. Statul cale
capitalistă de dezvoltare ca formarea relațiilor industriale ar trebui să meargă la tipul burgheze de stat
cauza principală a schimbării tipurilor istorice de state considerate dezvoltării socio - economice a
societății. Revoluția socială distruge sistemul social vechi, si este inceputul dominația noul mod de
producție, noile relații de producție care corespund la un nou tip de stat și de drept. Înlocuirea unui

30
stat de către un alt tip istoric este rezultatul unei revoluții sociale. Schimbarea tipuri istorice de state
implică în mod inevitabil la eliminarea mașinilor de stat învechite și crearea unui nou mecanism
pentru statul să îndeplinească noile condiții de socio -economice.. Dezvoltarea economică a societății
continuitatea dintre istoric Tipuri de state este, în principal în utilizarea structura, formele și metodele
de putere de stat din trecut, care, în dezvoltarea sa reflecte progresul uman și într-o măsură mai mică,
în funcție de natura specifică a statului. Cele mai clare caracteristici ale continuitate pot fi urmărite de
către fondatorii marxism - leninismului în exploatarea tipurile de state, ceea ce le un caracter de
exploatare comună face, necesitatea de a stabili statalității, vă permite să păstrați în verifica marea
majoritate a populației. În același timp, subliniază faptul că legătura succesive la schimbarea tipuri
istorice de stat și de drept manifestate diferit în tranziția de la societatea de exploatare la socialism.
Analizând toate tipurile cunoscute de state abuzive marxist - leninistă teorie le distinge următoarele
trăsături comune: Toate aceste state sunt suprastructură politică cu privire la aceste relații de producție
bazate pe proprietatea privată și exploatarea omului de către om. Ele reprezintă organizarea puterii
politice a exploatatorilor, marea majoritate a populației. Toate sunt exploatarea statului asupra
societății și înstrăinează din ce în ce se din ea. Cu instabilitatea crescândă a socio exploatatoare -
sistemul economic și intensificarea luptei de clasă, puterea politică în aceste țări este concentrată în
mâinile unei descrescătoare, o mică parte a poporului. Spre deosebire de exploatarea a statului
socialist este o organizație puterii politice de către oamenii muncii. Prin urmare, principalele
caracteristici de tipul socialist de stat: Toate statele de acest tip se bazează pe proprietatea publică
asupra mijloacelor de producție, cu privire la relația de tovărășești persoane de cooperare reciprocă
gratuit de exploatare. Statul socialist - o organizație politică a majorității covârșitoare a populației, și
ca depășirea antagonismelor de clasă și a tot poporul.

5.3. Tipuri de state in functie de forma de guvernare

Această categorie prezintă modul în care forma de autoritățile superioare pe care le sunt, pe ce
bază interacționează. Forma de Guvern indică, de asemenea, dacă populația este implicat în formarea
organelor supreme ale statului, adică. E. Democrat sau modul nedemocratic în care se formează.
Nedemocratic format, de exemplu, cele mai mari organe ale statului într-o monarhie ereditară. Astfel,
guvernul dezvăluie un mod de organizare a puterii de stat supremă, ordinea de formare a organelor
sale, interacțiunea lor cu altele și cu populația, gradul de participare a populației în formarea lor.
Există două forme principale de guvernare - monarhie și republică. Organele lor supreme diferite
unele de altele și în ordine de formare și compoziția, și competență. Monarhia - o formă de guvernare

31
în care puterea supremă este învestită în singurul șef de stat - monarhul (rege, rege, împărat, Shah,
etc.), care ocupă tronul este moștenită și nu este responsabil pentru oameni. Monarhiile sunt de două
feluri. Cu nelimitat (absolut) monarh monarhie este singura autoritate supremă a statului. El exercită
funcția legislativă (voința monarhului - sursa de drept și a legii, pentru a regulamentelor militare
împărat Peter 1 - monarh absolut, că oricine în lume cu privire la afacerile lor nu ar trebui să dea
răspunsul ), condusă de către executiv, controlează justiție. Monarhie absolută este caracteristică a
ultimei faze de dezvoltare a statului feudal, când, după depășirea fragmentării în cele din urmă feudal
finalizat formarea statelor centralizate. În prezent, monarhia absolută sunt unele dintre Orientul
Mijlociu (Arabia Saudită). Cu o monarhie suprem puterii de stat limitată este dispersat între monarh și
alte entitatea sau entitățile (Zemski Sobor în Imperiul Rus). Pentru limită se aplică monarhie
Imobiliare reprezentant (Rusia) și o monarhie constitutionala moderna (Marea Britanie, Suedia), în
care puterea monarhului limitată de constituție, parlament, guvern și instanța de judecată independent.

Republica - o formă de guvernare în care puterea supremă este învestită în organele alese, ales
pentru un mandat fix și responsabil față de electorat. Republica reprezinta procesul democratic pentru
formarea organelor supreme ale statului; în țările dezvoltate relația dintre autoritățile superioare,
bazate pe principiul separării puterilor, au o relație cu alegătorii și sunt responsabili pentru ei. Forma
republicană de guvernământ a început în statele detinatoare de sclavi. Cea mai clară manifestare a
găsit-o în republică democratică atenian. Aici, toate organele de stat, inclusiv cea mai mare (cel mai
important dintre acestea a fost Adunării Populare), ales cetățeni cu drepturi depline din Atena. Cu
toate acestea, mai frecvente în statele detinatoare de sclavi a fost o republică aristocratică, în cazul în
care formarea și activitatea organelor alese ale autorităților supreme ale statului au participat știu teren
militar. În epoca de formă republicană de guvernământ feudalism folosite rar. Ea apare în oraș
medieval, care a avut dreptul la autodeterminare (Veneția, Genova, Lubeck, Novgorod, etc.).
Merchant City-republică ales prin crearea de autoritățile (consilii locale, primării), în frunte cu înalți
funcționari (primari primari și altele.). Republică Moderna are alegerile parlamentare și prezidențiale.
Acestea diferă în principal în care una dintre puterea supremă - parlamentul sau președintele -
formează guvernul și direcționează activitatea sa și la care - Parlamentul sau Președintele - guvernul
este responsabil. Într-o republică parlamentară, parlament nu numai înzestrat cu puteri legislative, dar,
de asemenea, are dreptul de a cere demisia guvernului. Guvernul răspunde în fața Parlamentului
pentru activitățile sale. Președintele Republicii este singurul șef de stat, dar nu șeful guvernului. Punct
de vedere politic, acest lucru înseamnă că guvernul format de partidul (sau părți), care a câștigat

32
alegerile parlamentare, iar președintele, nu ca lider al partidului, în imposibilitatea de a dirija acțiunile
sale. Oportunitati de guvern, primul-ministru, este numit diferit.

Republică prezidențială - o formă de guvernare în cazul în care președintele în mod direct la o

anumite forme de control parlamentar de la Guvern, care este în fața lui responsabilitate pentru
activitățile lor. În republici prezidențiale nu sunt, de obicei, ca prim-ministru, ori de câte ori șef de stat
și șef al guvernului nu a președintelui. Nu sunt amestecate semi Republică (prezidențiale și
parlamentare) (Franța, Finlanda, Portugalia), în care Parlamentul și președintele într-un fel sau altul de
control comun și responsabilitatea guvernului. Este demn de remarcat faptul că monarhia și republica
ca o formă de guvernare s-au dovedit vitalitate excepțională, adaptabilitate la diferite medii și perioade
ale istoriei politice. De fapt, toate statele este îmbrăcată în aceste forme.

Tipologia de state în funcție de atitudinea lor față de religie poate clasifica statului într-o astfel
de bază, ca raportul dintre putere si religiea oficiala. Din acest punct de vedere se obișnuiește să se
facă distincția stat laic, clerical, teocratic și atee. Stat laic - o stare care a avut loc în mod constant
separarea bisericii de stat nu exista nici un stat sau religie obligatorie, recunoaște libertatea de religie
și ateism, opinii religioase și anti-religioase. Principiul secularismului consacrat în Constituția multe
țări străine (Franța, Brazilia, și altele.).

În prezent, exemplu de stat teocratic este Vatican, este o monarhie teocratică absolut.
Legislativă, executivă și puterea judecătorească în Vatican detine Papa a fost ales de către Colegiul
Cardinalilor pentru viață. Stat ateist - o stare în care propaganda atee vine de la autorități de stat și a
efectuat persecuție sistematică a clerului și credincioșilor. Statele ateiste au fost URSS și alte țări
socialiste. După Revoluția socialistă octombrie, iar Uniunea Sovietică a devenit prima țară din lume
ateismului masă.

O alta formă de guvernare - confederație, mult mai rar intilnita. Stat unitar - Unități un stat
centralizat holistică, administrativ-teritoriale care (Regiuni, provincii, districte, și așa mai departe D.)
nu are statut de entități publice nu au drepturi suverane. Într-un stat unitar, un singur organe supreme
ale statului, cetățenia singur, un singur constituire, crearea de premise organizatorice și juridice pentru
un grad ridicat de influență a autorității centrale de stat în toată țara. Organismele de unitățile
administrativ-teritoriale sunt fie în supunere totală la centru sau în dubla subordonare - organismele

33
reprezentative centrale și locale. Stat federal (Federația) - un stat federal complex, o parte din care este
entitățile de stat sau publice care au suveranitate. Federația se bazează pe principiul descentralizării.

Per general, putem distinge următoarele tipuri de state:

1. Tipuri de state în formă de guvernare, monarhie, republică

2. Tipuri de state sub forma de stat unitar

Pornind de la tipul de legitimitate, care sustine autoritatea unui stat (traditionala, legal-rationala si
charismatica), Seiler propune doua tipuri de stat:

a. statul traditional (legitimat de traditii) (Este asa cum nota Julien Freund un stat bazat pe credinta
in forta si viabilitatea traditiei in numele careia sunt chemati, pe baza cutumelor, la putere anumiti
indivizi. Acesta coincide de fapt cu tipul de stat numit monarhie (absoluta sau limitata), care pentru a-
si realiza dominatia foloseste armata, politia, aparatul administrativ. Adeseori monarhia se legitimeaza
pe dreptul divin sau pe cutume (dreptul cutumiar, obiceiul pamantului, legea stramoseasca).
Politologii sociologii cred ca in conditiile modernizarii politice actuale perspectivele unui asemenea
tip de stat sunt tot mai slabe, desi in Spania post-franchista s-a produs restauratia monarhiei.)

b. statul modern (legitimat cu Lege si Ratiune) (este produsul revolutiilor moderne din Europa si se
intemeiaza pe ideea ca puterea trebuie sa aiba o baza rationala si o legitimitate sustinuta de legi.
Pentru clasificarea statului modern se au in vedere un set de criterii, intre care:

1. Cine si pentru cine elaboreaza legile

2. Cine este purtatorul rationalitatii

3. Cine pe cine organizeaza si conduce

Cu alte cuvinte, clasificarea se realizeaza pe baza criteriului de legitimitate. in functie de criteriul de

legitimitate se disting trei tipuri de stat modern:

1. Statul de drept (bazat pe legitimitate legalista)

2. Statul revolutionar (bazat pe 'dreptul la Revolutie')

34
3. Statul developpementalist (in curs de dezvoltare)

4. Statul terorist (intemeiat pe teroare))

Alaturi de aceste tipuri fundamentale este propus un al treilea tip de stat, statul teroris (a-legitim si nu
i-legitim).

5.4. Statul de drept

Este tipul de stat pe care Maurice Duverger il numeste democratie liberala, iar Raymond Aron
- stat constitutional pluralist. Statul de drept se intemeiaza pe urmatoarele principii:

1. suveranitatea poporului (puterea apartine poporului)

2. eligibilitatea actorilor politici

3. parlamentarismul (incredintarea puterii supreme unui organ de putere ales de popor)

4. separatia puterilor in stat (parlament, executiv, judecatoreasca)

5. libertatile publice (drepturi si libertati civile)

6. sistemul pluralist de partide

Ansamblul conduitelor si comportamentelor politice intr-un stat de drept se desfasoara si sunt

evaluate pe baza unei legi fundamentale - constitutia. Fiind o institutie a democratiei contemporane,
statul de drept (constitutional si pluralist) este o componenta a regimului politic. Evident, tipul de
stat (in lumea contemporana) nu se poate constitui decat pe baza vointei publice (cetatenesti) a
poporului sau natiunii. Sursa puterii unui stat de drept fiind vointa colectiva, este firesc ca si forma
statului sa reflecte aceasta vointa cetateneasca. Conditia prima a acestei optiuni colective o constituie
insa suveranitatea poporului sau a natiunii. Astfel, atunci cand natiunea este unitara, statul isi asuma
organizarea si conducerea acestei natiuni unitare. El va fi deci, un stat national / stat natiune (ca
apartinator natiunii date), unitar (in sens politic, administrativ si teritorial) si suveran.

5.5. Alte tipuri de stat

Statul revolutionar
35
 Este acel tip de stat care se naste in imprejurari revolutionare si se bazeaza pe ceea ce in
perioada interbelica se numea dreptul la revolutie. Scopul sau este acela de a promova rapid valori
ale statului de drept. Dar chiar prin faptul ca a face fara o consultare populara impunand de fapt valori
politice ce nu sunt inca legitimate de societatea civila data, el devine monopolist si prin asta
dictatorial. Exemplu: statele socialiste, tari in curs de dezvoltare care au constitutii dar inaplicabile.

Statul in curs de dezvoltare

Este statul care nu are un mod determinat de organizare si se exprima prin forte militare, sefi
carismatici sau clanuri (reprezentand diverse triburi).

Statul terorist

Este acel tip de stat care se intemeiaza exclusiv pe teroare si constrangere, fara nici un fel de
preocupare pentru a stabili un principiu de legitimitate. Este un stat al violentei, in care mai ales
armata are un rol deosebit de a impune si mentine prin forta puterea. Evident nici una dintre aceste
forme de stat nu este pura, dimpotriva, exista un amestec de caracteristici. Tinand seama de faptul ca
formele de stat exprima continutul regimurilor de putere, Seiler propune o tipologie a statului pe linia
traditiei engleze. In traditia engleza principiul politic este acela ca necesitatea societatii este sa fie
reprezentata la nivelul institutiilor supreme de putere. Deci, se cauta limitarea puterii monarhului si
afirmarea rolului Parlamentului pe fondul unei evolutii specifice feudalitatii in Anglia. Tipologia
statului dupa modelul istorico-politic englez cuprinde urmatoarele forme de stat conform lui Seiler:

a) Forme pure:

- monarhia limitata (1215-1603)

- monarhia dualista (1603-1688)

- parlamentarismul dualist (1688-1787)

- regim parlamentar (1787-1911)

- regim de cabinet (1911 -)

b) Forme derivate:
36
 - regimul prezidential (1787) care provine din traditia monarhiei dualiste

- orleanismul (1830) provenind din regimul parlamentar

- partitocratia (1945) provenind tot din regimul parlamentar

1. Monarhia limitata: caracterizata prin existenta unui monarh ereditar, ale carui puteri sunt restranse
de o Adunare Reprezentativa a poporului. Monarhul are puterea de a hotari in probleme importante
dar este controlat de Adunarea Reprezentantilor.

2. Monarhia dualista: introduce o prima separatie a puterii - monarhul (asumandu-si puterea

executiva), adunarea reprezentantilor (puterea legislativa). Experienta Angliei a fost preluata de SUA
ca regim statal prezidential, electiv si dualist.

3. Parlamentul dualist numit de M. Duverger semi-prezidential, caracterizat prin faptul ca statul are in
fruntea sa un sef de stat ales prin sufragiu universal, direct, cu foarte mari puteri. Guvernul, deci,
executivul, se supune atat sefului statului cat si Adunarii Reprezentantilor. Acest tip de stat poate
cunoaste, in timp, forme diverse. Astfel, seful statului poate fi ales prin vot universal direct sau prin
votul parlamentului. El poate fi insa drastic limitat in atributiile sale si sa apara doar ca un simplu
garant al constitutiei, puterea fiind a Parlamentului si Executivului.

4. Regimul Parlamentar / Parlamentul clasic caracterizat prin separarea celor trei puteri in stat:

- Parlament (adopta legi)

- Guvernul (aplica legile)

- Justitia (aplica legile)

Puterile pot colabora. Guvernul poate actiona asupra Parlamentului prin participare la activitatea
legislativa, putand dizolva Parlamentul. Parlamentul alege Cabinetul (Executivul) si il poate revoca.

5. Regim statal de Cabinet este acela in care Guvernul are putere de decizie, exercitata pe baza
Constitutiei. Parlamentul si mass media tin sub control activitatea guvernului (Cabinetului)

- legislativa (Parlamentul ratifica hotararile Guvernului)

37
 - a primului ministru (care concentreaza o mare parte din putere putand dizolva camera
reprezentantilor).

Rolul opozitiei este major.

6. Partitocratia desemneaza forma de stat in care guvernul, controlat de parlament, actioneaza pe linia
directivelor partidelor politice reprezentate. Alegerile generale se pronunta pentru un partid sau altul,
care apoi isi desemneaza reprezentantii in Cabinet si carora le confera linii de conduita partinica.
Retelele guvernarii sunt stabilite de partidele politice, rolul Parlamentului fiind mai redus.

Concluzii

In lucrarea data am abordat tipologia dreptului, din o serie de perspective. Aceste se refera la
familiile de drept, diverse conceptii si aplicari in diferite state. Ne dam seama ca factorii istorici au
determinat atit toate tipurile de drept existente pina la moment cit si aplicarea acestora conform
principiilor geografice. Asadar sunt cunoscute diverse tipuri de drept, cu diferite baze juridice, care au
stat si stau la baza functionarii mai multor state. Cu toate acestea exista sisteme de drept care nu mai
sunt aplicate, insa care au servit drept baza pentru pentru perfectarea sistemelor modern. Totodata,
pornind de la tipurile de drept, se contureaza si tipurile de stat, sau mai bine zis, invers. Mai sus am
vazut care sunt respectivele tipuri de state si implicatiile acestora asupra tipurilor de drept aplicate.

Bibliografie

1referat.ro, articolul Tipologia Dreptului, (accesat 23.05.2016)

Biblioteca-digitala-online.blogspot.de, articolul Tipologia si clasificarea statelor lumii, 2013 (accesat

23.05.2016)

Rasfoiesc.com, articolul Tipologia Statului, (accesat 23.05.2016)

Referate.ro, articolul Tipologia Dreptului, (accesat 23.05.2016)

Referate-lucrari.com, articolul Tipologia Dreptului, (accesat 23.05.2016)

Ruminref.eu, articolul Tipologia state, (accesat 23.05.2016)

Semnificaţia Jurisprudenţei Şi Autoritatea Precedentului În Marile Familii De Drept, Stela Ionescu

2009. (accesat 23.05.2016)
38
Stiucum.com, articolul Tipologia dreptului. principiile generale de drept. functiile dreptului. izvoarele
dreptului, (accesat 23.05.2016)

Suport de curs, Teoria Generala a Dreptului, Andrei Sida, Berlingher Daniel Universitatea de Vest
“Vasile Goldiş” Arad 2007 (accesat 23.05.2016)

Suport de curs, Teoria Generala a Dreptului, Cezar Tită, Mariana Ciocoiu, Universiatea Spiru Haret,
Craiova (accesat 23.05.2016)

Teza de an, Tipologia Dreptului, Universitatea de Stat din Moldova, Movila Olesea, Chisinau 2004
(accesat 23.05.2016)

39