1

Dr.habilitat, profesor universitar

VICTOR POPA

Drept Constituţional
şi instituţii politice

Curs de prelegeri
Pentru anul de studii
2009-2010
 2

__________________________________________________________
Partea I

Capitolul I.

Dreptul constituţional în sistemul de drept al Republicii Moldova

Obiective:
- Dreptul constituţional ca ştiinţă;
- Dreptul constituţional ca ramură de drept;
- Obiectul dreptului constituţional;
- Raporturile şi normele dreptului constituţional;
- Instituţiile politice.

§ 1. Dreptul constituţional ca ştiinţă.

În comparaţie cu alte ramuri ale dreptului, de exemplu, dreptul civil,

dreptul comercial, dreptul penal, dreptul familiei, etc., dreptul constituţional este
cu mult mai tânăr, de origine italiană, format sub influenţa ideilor franceze,
început şi fundamentat în perioada apariţiei primelor constituţii.
Prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1796 la Ferrara, apoi
după un timp scurt la Pavia şi la Bologna, iar în 1834 şi la Paris.
Ştiinţa dreptului constituţional, treptat, a pătruns şi în alte ţări, iar în
Germania, Austria, Rusia sub denumirea de drept de stat. Şi sistemul juridic
socialist a păstrat denumirea de drept de stat care a fost predat inclisiv şi la
Universitatea de Stat din Chişinău până la destrămarea imperiului sovietic.
Deosebirea dintre disciplina dreptul de stat şi dreptul constituţional este
semnificativă. Prima, era fondată pe teoria marxist-leninistă a luptei de clasă,
dispariţiei treptate a statului, şi negarea principiului separării puterilor în stat,
legea fiind declarată ca suprastuructură generată de economie era declarată baza
societăţii. Ştiinţa dreptului constituţional are sarcina de a studia toate fenomenele
politico-statale, şi juridice, prin prisma normelor de drept care le conţine,
demonstrând poziţia deosebită a acestor norme în sistemul de drept al republicii.
De aici putem formula dreptul constituţional ca ştiinţă care studiază
anumite fenomene politice, relaţiile sociale fundamentale din domeniul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii şi normelor juridice care le
reglementează norme ce sunt privite atât prin prisma determinării lor, a
modului în care au fost adoptate şi a cerinţelor care au determinat apariţia lor,
 3

cât şi prin prisma realizării lor, a atingerii obiectivelor urmărite de legiuitor

prin reglementare9.
În ce priveşte metodologia studierii dreptului constituţional, ea se
manifestă printr-un număr sufucieint de mare de metode, factori ce au ca obiect
raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul
cunoaşterii. Vom enumera printre acestea:
• metoda logică care reprezintă argumentarea pe calea deductivă;
• metoda comparativă, extrem de utilă în compararea trăsăturilor ramurilor,
instituţiilor şi normelor de drept ale altor state;
• metoda istorică care are la bază dezvăluirea sensului evenimentelor
trecute, determinând astfel modificarea şi ameliorarea sistemului actual;
• metoda sociologică care cuprinde: observaţii, sondaje de opinie, anchetă
sociologică, chestionarul, interviul;
• metoda cantitativă care contribuie la sistematizarea şi evidenţa
legislativă, stocarea şi sistematizarea informaţiei ştiinţifice juridice.

§ 2. Dreptul constituţional ca ramură de drept.

Pentru o mai bună înţelegere a locului pe care îl ocupă dreptul

constituţional în sistemul de drept al republicii vom explica unele noţiuni
elementare din teoria dreptului.
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care
au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele
relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor,
apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei, sociale10. Din această
definiţie desprindem două concluzii importante :
*0dreptul este un ansamblu de reguli;
*1dreptul serveşte reglementării relaţiilor sociale.
Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui
scop este de a asigura ordinea socială, regula ce poate fi adusă la îndeplinire pe
cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.
De aici putem trage concluzia că ansamblul de reguli ce constituie dreptul
este de fapt un ansamblu de norme juridice.
Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului şi diferenţierea sa, adică
împărţirea sa pe ramuri şi instituţii juridice.
Ramura de drept este un ansamblu distinct de norme juridice, legate
organic între ele, clasificate după obiectul reglementării juridice şi al metodelor
de reglementare şi care reglementează relaţii sociale într-un anumit domeniu.

9
A se vedea Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii plitice , Ed. ACTAMI, Bucureşti, 1977, p. 17-20;
Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Ed. Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993, p. 24-
33.
10
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992, p. 57, 100, 106, 155.
 4

Instituţia juridică se defineşte ca o totalitate de norme juridice organic

legate, aparţinând unei ramuri de drept, şi care reglementează un grup de
relaţii sociale înrudite, după metoda de reglementare specifică ramurii
respective.
În virtutea celor expuse vom defini sistemul de drept al Republicii
Moldova ca un ansamblu de norme juridice divizate conform obiectului şi
metodelor de reglementare în ramuri de drept cum ar fi: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul financiar, dreptul muncii, dreptul
penal, dreptul familiei, dreptul agrar, dreptul procesual, dreptul internaţional etc.,
etc.
În această lumină a înţelegerii corecte a conţinutului sistemului de drept a
Republicii Moldova, vom identifica şi dreptul constituţional ca o totalitate
unitară de norme juridice, fie că sunt cuprinse în constituţie sau în alte acte
normative prin care se reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii11.

§ 3. Obiectul dreptului constituţional.

Din definiţia dată dreptului constituţional putem desprinde şi obiectul de

reglementare al acestuia. Însă, deoarece, formula instaurare, menţinere şi
exercitare a puterii, este o concluzie generală, conţinând şi unele elemente
integratoare, sunt necesare unele explicaţii.
Vom menţiona că în identificarea obiectului de reglementare a dreptului
constituţional sunt mai multe opinii unii autori ajungând până la negarea
existenţei acestuia.
În primul rând, din cele expuse până acum, putem face o diferenţiere între
constituţie, ca lege fundamentală a statului, şi dreptul constituţional ca un
ansamblu de norme juridice cuprinse atât în constituţie cât şi în alte acte
normative. Cât priveşte definirea obiectului de reglementare al constituţiei şi al
dreptului constituţional, numai la prima vedere pare a fi identic dacă ne-am
conduce numai de formula că dreptul constituţional este ansamblul de reguli
relative la organizarea statului, la desemnarea persoanelor care exercită puterea,
la competenţele acestora şi raporturile lor mutuale12.
Evident, ţinând cont că constituţia este legea fundamentală a statului,
investită cu forţă juridică supremă, serveşte în calitate de izvor a tuturor
ramurilor de drept, este dificil de a identifica pentru dreptul constituţional un
obiect de reglementare care s-ar deosebi radical de cel al constituţiei.
Totuşi, pentru dreptul constituţional, care deja am demonstrat că este o
disciplină juridică, obiectul de reglementare are unele particularităţi specifice
faţă de obiectul de reglementare al constituţiei pentru că, dacă am admite semnul

11
Ioan Muraru, op. cit. p.19.
12
Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, L.G.D.J., Paris, 1993, p. 26.
 5

egalităţi între ele, ar trebui să recunoaştem identitatea constituţiei cu dreptul

constituţional.
Nu punem la îndoială definiţia dată de Ioan Muraru pentru că întradevăr,
în ultima instanţă, dreptul constituţional reglementează relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii, definiţiei care integrează şi alte elemente cum ar fi: norme juridice care
reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre
puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului etc.
Este adevărat, fundamentul de bază al dreptului constituţional îl constituie
constituţia, de unde-i provine şi denumirea, şi denumirea relaţii sociale
fundamentale, provine tot de la legea fundamentală care le reglementează însă,
în afară de normele constituţionale fundamentale în ansamblul normelor de
drept constituţional sunt cuprinse şi cele din Codul electoral, Legea cu privire la
cetăţenie, Legea cu privire la referendum şi altele.
Din aceste considerente, credem că obiectul de reglementare al dreptului
constituţional, într-o definiţie descriptivă, îl constituie cele mai importante
relaţii sociale, relaţiile ce apar în procesul organizării societăţii în stat, instituirii
şi exercitării puterii de stat, garantării drepturilor şi libertăţilor individuale ale
cetăţenelor, exprimării suveranităţii poporului, determinării trăsăturilor
fundamentale ale sistemului social-economic şi ale organizării politice ale
societăţii.
Într-o formulare generală, prin prisma caracteristicilor esenţiale ale
relaţiilor reglementate de normele dreptului constituţional considerăm corectă
definiţia: reglementează cele mai importante relaţii sociale în procesul instituirii,
menţinerii şi exercitării puterii statale.

§ 4. Raporturile şi normele dreptului constituţional.

Raportul juridic se defineşte ca acea legătură socială, reglementată de

norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi
determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărută pe calea coerciţiunii
statale.
Cunoscând definiţia normei juridice şi a raportului juridic putem
concluziona că relaţiile sociale care sunt reglementate prin normă juridică se
transformă în raporturi juridice.
Este important să identificăm raporturile juridice de drept constituţional
deoarece şi aici există unele dificultăţi generate de opinii diferite privind
întinderea dreptului constituţional.
Există opinia precum că nu toate normele din constituţie sunt norme de
drept constituţional, că ea ar cuprinde şi norme de drept civil ( cele care se referă
la proprietate), drept administrativ (cele care se referă la administrarea
domeniului public) şi etc.
 6

Noi împărtăşim opinia că toate normele incluse în constituţie sunt norme

de drept constituţional. În explicarea acestei probleme trebuie corect înţeles
procesul de constituţionalizare a dreptului care motivează natura juridică a
normelor constituţionale.
În primul rând, trebuie ţinut cont că dreptul constituţional a apărut mai
târziu decât alte ramuri de drept (civil, comercial, penal) însă normele lui sunt
indispensabile pentru determinarea trăsăturilor fundamentate a statului, pentru
menţinerea şi exercitarea puterii, ce le dă un caracter fundamental.
Pentru divizarea normelor juridice în ramuri de drept se impun două
criterii:
• criteriul formei juridice a normelor, determinată de caracterul lor
fundamental, care diferenţiază dreptul constituţional de restul dreptului;
• criteriul obiectului de reglementare care divizează în ramuri restul
dreptului.13.
Din acest punct de vedere, evident, toate normele din constituţie sunt
norme de drept constituţional şi ocupă un loc dominant în sistemul de drept.
În al doilea rând, legea fundamentală, întradevăr, reglementează şi alte
relaţii sociale ce sunt specifice altor ramuri de drept (civil, administrativ, muncii
etc.). Aceste norme din constituţie dobândesc în acelaşi timp şi caracterul de
raporturi juridice de drept constituţional, deoarece principiile fixate sunt
obligatorii pentru parlament atunci când procedează la elaborarea legilor care vin
să dezvolte aceste norme fundamentale. Ioan Muraru, consideră aceste raporturi
ca raporturi cu o dublă natură juridică14, ce permite argumentarea tezei de ce
izvorul principal şi pentru alte ramuri de drept este constituţia.
În concluzie, vom identifică două categorii de relaţii:
• relaţii cu o dublă natură juridică care devin implicit şi raporturi juridice
de drept constituţional;
• relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de
reglementare numai pentru normele de drept constituţional, obţinând un
caracter specific de raport juridic de drept constituţional.

§ 5. Instituţiile politice.

În §2 al acestui capitol, într-un sens strict, am definit instituţia juridică ca

o totalitate de norme juridice organic legate, aparţinând unei ramuri de drept şi
care reglementează un grup de relaţii sociale înrudite. (De exemplu, în dreptul
muncii – Contractul colectiv de muncă, Salariul, Protecţia muncii, Disciplina
muncii, Litigiile de muncă etc. ).
În dreptul constituţional instituţiile politice au mai multe accepţiuni şi
sensuri. Pierre Pactet consideră de exemplu, că aceste instituţii sunt organe
13
A se vedea Ioan Muraru, op., cit., p. 25.
14
Ibidem, op. cit. p. 25.
 7

însărcinate să exercite puterea politică şi normele relative acestei exercitări15

(Parlamentul, Şeful Statului, Guvernul, Organele jurisdicţionale).
În acest sens, putem observa că instituţiile politice la prima vedere nu se
diferenţiază prea mult de dreptul constituţional. Însă, când vorbim de instituţii
politice trebuie să înţelegem că ele sunt mai largi de cât dreptul constituţional
deoarece cuprind nu numai formele organizatorice şi normele dar şi viaţa
acestora şi aplicarea normelor, iar în expresia lui Ch. Debbasch înglobează şi
aspectele sociologice, filozofice sau psihologice care se situiază dincolo de drept
dar nu pot fi ignorate16.
În literatura de specialitate se mai întâlneşte şi termenul de ştiinţă
politică17, avându-se în vedere că funcţionarea reală a puterii politice nu poate
avea loc numai printr-o simplă aplicaţie a regulilor de drept, mai trebuiesc
ataşate şi alte cunoştinţe sociologice, politice, care ar descrie realitatea (a decrire
la realite), ar explica unele fenomene politico-juridice nu numai din punct de
vedere al dreptului.
În fond, prin aceasta se explică de ce denumirii drept constituţional i s-a
ataşat şi instituţii politice sau ştiinţa politică.

Subiecte de evaluare
• Din ce considerent se aplică divizarea dreptului în public şi
privat?
• Care este obiectul de studii al dreptului constituţional?
• Explicaţi metodele utilizate în studierea dreptului
constituţional.
• După ce principii se divizează dreptul în ramuri şi care este
structura sistemului de drept al Republicii Moldova?
• Cum putem identifica raporturile juridice de drept
constituţional?
• Ce înţelegem prin instituţii politice şi de ce această denumire
este ataşată dreptului constituţional?

BIBLIOGRAFIE
la Capitolul I
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii plitice , Ed. ACTAMI, Bucureşti, 1977.
Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Ed. Ştefan
Procopiu, Iaşi, 1993.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992.
15
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, Masson, Paris, 1991, p. 34.
16
Ch. Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Rici, Droit constitutionnel et institutions
politques, Economica, Paris, 1983, p. 8.
17
A se vedea Georges Burdeau şi a., op. cit. p. 43.
 8

Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, L.G.D.J., Paris,
1993.
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, Masson, Paris, 1991.
Ch. Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Rici, Droit constitutionnel
et institutions politques, Economica, Paris, 1983.

Capitolul 2.
Aspecte juridice şi politice privind statul.
Secţiunea 1. Elementele constitutive ale statului

Obiective:
 9

- Noţiuni generale privind statul.

- Poporul (naţiunea).
- Teritoriul
- Autoritatea politică exclusivă sau suveranitatea .

§1. Noţiuni generale privind statul.

Statul este un element istoric, politic şi juridic apărut cu aproape şase milenii în
urmă în orientul antic (Egipt, Babilon, China, India). În definirea statului există
mai multe opinii influenţate de diferite doctrine, ideologii. Fără a intra în
polemică asupra acestor probleme, lăsându-le specialiştilor din domeniul teoriei
statului şi dreptului, vom formula o definiţie simplă şi adecvată noţiunii de stat.
Aşadar, statul este o comunitate naţională determinată prin trecutul său,
anumită unitate prin care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor.
Din această definiţie trebuie să înţelegem că statul este o societate omenească
organizată deoarece în el se realizează comunitatea de viaţă a unui popor.
Această comunitate se realizează într-un spaţiu geografic sau altfel spus în
limitele unui anumit teritoriu.
Deoarece statul este o societate organizată deci, înăuntru lui, trebuie să
existe o ordine juridică care să-l organizeze şi să-l conducă.
Astfel fiind văzute lucrurile, într-un sens restrâns, putem defini statul ca o
îmbinare a unor elemente de fapt, precum populaţia şi teritoriul, cu elemente de
drept, precum o organizare şi o putere de constrângere1.
Este adevărat, această definiţie se îndepărtează de orice gen de apreciere,
asupra naturii sau a scopului statului. În acest sens sunt elocvente aprecierile lui
C. Dissescu precum că în teoriile clasice statul a fost studiat în mod abstract,
elaborându-se un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât pe ceea
ce este în realitate 2.
Oricum, nu se poate nega faptul că statul odată fiind organizat, are un scop
anume şi funcţii bine determinate. Scopul principal al statului, bineînţeles, este
apărarea interesului general (binele comun). În acest sens are perfectă dreptate
Hegel când spunea: “dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv
nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea
acestei satisfaceri constituie statul insăşi, ca atare, atunci statul stă pe picoare
slabe3.”
Din acest punct de vedere prin stat trebuie să înţelegem un sistem
organizaţional care realizează conducerea politică a unei societăţi, deţinând în
acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului41.

1
Jean-Francois Aubert, Traite de droit constitutionnel suise, Vol.1, Neuchatel, 1967, p.195.
2
Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, Ed. Librăriei SOCE &Co, Societate anonimă, 1915,
p.27.
3
Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Bucureşti, 1969, p.291
41
Genoveva Vrabie, op. cit. p.52.
 10

Generalizând cele expuse mai sus scoatem în evidenţă trei elemente

importante care pot fi denumite constante ale statului:
• poporul (naţiunea);
• teritoriul;
• autoritatea politică exclusivă sau suveranitatea.

§ 2. Poporul (naţiunea).

Într-o definiţie simplă, poporul este văzut ca un ansamblu de persoane

care locuesc pe un teritoriu, ca o entitate concretă care alcătuieşte un stat. În
literatura de specialitate, acest element inerent al statului se întâlneşte şi sub
denumirea de populaţie. Îl considerăm incorect deoarece, termenul populaţie
poate deveni o sursă de ambiguităţi. Având un caracter elastic, el se poate atribui
şi la o zonă, o regiune. În afară de aceasta din populaţia unui stat fac parte şi
cetăţenii străini şi apatrizii. În schimb, noţiunea popor are un înţeles concret şi se
utilizează numai alături de noţiunea stat.
Pentru a identifica poporul unui stat au fost elaborate anumite criterii care
include:
• un ansamblu de indivizi care se bucură de următoarele trăsături
comune: o tradiţie istorică comună; identitate etnică; omogenitate
culturală; unitate lingvistică; afinitate ideologică sau religioasă; un
teritoriu comun; viaţă economică comună;
• ansamblu de indivizi trebuie să fie format dintr-un anumit număr de
membri;
• ansamblul de indivizi ca un întreg trebuie să aibă voinţa de a fi
identificat ca popor sau conştiinţa de a fi popor.
Discuţia asupra numărului necesar de indivizi, minim pentru formarea
unui stat, nu are valoare ştiinţifică, deoarece criteriul principal în formarea
statului este dreptul la autodeterminare care este condiţionat de mai mulţi factori,
asupra căror ne vom opri în continuare.
Poporul unui stat poate fi constituit şi dintr-o singură etnie dacă ea este
singura care s-a asociat în stat. În realitate, în statele contemporane

conveţuiesc alături de etnia de bază şi alte grupe etnice care în ansamblu

constituie poporul.
Astfel, poporul Republicii Moldova îl constituie etnia de bază, românii
(moldovenii), cât şi ruşii, ucrainenii, beloruşii, bulgarii, găgăuzii şi alţii care
locuiesc pe teritoriul statului şi au calitatea de cetăţean al republicii5. Criteriile de
5
Considerăm incorectă aprecierea din Legea Republicii Moldova din 23.12.1994 privind Statutul juridic special
al Găgăuziei (Găgăuz Yeri) în care se spune că purtător al statutului Găgăuziei este poporul găgăuz, puţin
numeros care locuieşte compact pe teritoriul Republicii Moldova.
 11

identificare a unui popor sunt specifice numai pentru etnia de bază care a decis
asocierea în stat şi nu pentru grupurile etnice .
De aici putem conchide că pe teritoriul unui stat nu pot exista două
popoare, deoarece toate elementele constitutive ale statului se caracterizează prin
unicitate, printr-o strânsă legătură politico-juridică cu profunde semnificaţii şi
consecinţe.
1. Grupurile etnice. Grupurile etnice reprezintă o parte a unei etnii de bază
care s-a asociat în stat în alt spaţiu geografic (ruşii, ucrainenii, bulgarii etc.), şi
care în virtutea anumitor factori istorici sa-u desprins de la etnia de bază şi s-a
deplasat, aşezându-se cu traiul compact sau dispersat pe teritoriul etnic al altui
popor.
Deoarece în Republica Moldova şi în alte state a apărut problema
minorităţilor naţionale, fiind înaintate unele cerinţi care merg până la
autodeterminare, unele explicaţii sunt necesare.
În documentele internaţionale, denumirii grup etnic s-a preferat minoritate
naţională, care în fond nu-i schimbă natura politică şi juridică.
Primatul drepturilor individuale ale cetăţeanului este principiul care se află
la baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950) şi a Actului Final de la
Helsinki (1975), în care se precizează, prin folosirea formulei «persoane
aparţinând minorităţilor», drepturile se acordă şi se protejează individual, şi se
adoptă concepţia după care indivizii, şi nu grupurile etnice, sunt posesorii
drepturilor. Totuşi, în Declaraţia de Principii asupra Minorităţilor a Naţiunilor
Unite (1992), sa-u făcut unii paşi către recunoaşterea drepturilor colective.
Această formulare a fost extinsă, pentru a cuprinde dreptul de a participa la viaţa
socială, economică şi politică şi de a înfiinţa asociaţii ale minorităţilor naţionale,
în texte care angajează politic dar nu şi juridic. Declaraţia din 1992 în art.3
prevede: “ Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale îşi pot exercita
drepturile, inclusiv cele proclamate în această declaraţie, în mod individual sau
împreună cu alţi membri ai grupului lor, fără nici o discriminare”.
Însă, primatul integrităţii teritoriale a fost menţionat încă o dată în art.8 în
care se spune că :” Nici o parte a acestei declaraţii nu poate fi interpretată ca
permiţând o activitate contra scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, inclusiv
suveranităţii egale, integrităţii teritoriale şi independenţii politice a statelor.»
CSCE de asemeni a introdus în discuţia despre protecţia minorităţilor
sugestia că aceasta ar putea fi obţinută prin acceptarea unor forme de
autoadministrare. În Raportul Reuniunii de la Geneva din iulie 1991, la nivel de
experţi, privind minorităţile, se notează rezultatele obţinute în unele state ale
CSCE în «legislaţia locală şi autonomă» 6 .
Conform protocolului adiţional adoptat la Cdansk la 12 mai 1994 de către
Congresul Uniunii Federale a Comunităţilor Etnice Europene (UFCEE),

6
A se vedea mai concret Dennis Deletant, Autonomie şi autodeterminare, Revista Altera, nr.1, Liga Pro Europa,
Târgu-Mureş, 1995.
 12

autonomia este definită ca instrument de protecţie al grupurilor etnice. În funcţii

de anumite condiţii, se evidenţiază trei forme de autonomie cum ar fi:
*2 Autonomie teritorială, în cazurile în care grupul etnic este majoritar
în zona în care trăieşti;
*3 Autonomie culturală, pentru cazurile în care grupul etnic nu este
majoritar în zona în care trăieşti;
*4 Autoadministrarea locală (autonomia locală), pentru cazurile în care
membrii grupurilor etnice locuiesc în zone izolate, dispersate şi nu sunt
majoritar decât în unităţi administrative mai mici (regiuni, comune).
Astfel, art. 111 din Constituţia Republicii Moldova, în care se stipulează
că localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din Sudul
Republicii, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie după statute
speciale, trebuie înţeles că este vorba de autonomii administrativ teritoriale şi nu
politice. Din aceste considerente, nici nu se poate discuta atribuirea unor statute
care ar prevedea elemente de statalitate, ce cu regret nu au înţeles guvernanţii din
1994, recunoscând găgăuzilor chiar şi dreptul la autodeterminare.
2. Naţiunea. În condiţiile în care pe lângă legătura politico-juridică mai
există şi alte legături naturale de conveţuire suntem în prezenţa unei naţiuni.
Naţiunea ca persoană nu se confundă cu suma cetăţenilor care locuiesc la
un anumit moment pe teritoriul naţional, adică cu poporul. Ea este aceea care
înglobează trecutul, prezentul şi viitorul 7.
Cât priveşte definiţiile date naţiunii, ele sunt foarte diverse, unii autori
mergând chiar la negarea acesteia. Considerăm totuşi că naţiunea exprimă
istoria, continuitatea, mai ales continuitatea spirituală şi materială.8 Două
elemente esenţiale ale conceptului de naţiune sunt demne de a fi evidenţiate.
Primul element este de ordin psihologic, înţelegându-se unitatea profundă şi
înnăscută de gândire şi de sentimente care alcătuieşte conştiinţa naţională şi care
implică credinţa într-un destin comun, cimentată de faptele eroice din trecut şi de
vicisitudinile comune. Al doilea element, care reprezintă oarecum exteriorizarea
sensibilă a celui dintâi, este limba. Identitatea vorbirii e proba unei seculare vieţi
comune în trecut şi denotă o similitudine şi apropiere între indivizi; facilitează
raporturile sociale şi permite comunicarea uşoară de tradiţii, care se perpetuează
ca temei al culturi.9
Astfel, naţiunea o putem defini ca o comunitate istorică de oameni,
constituită pe parcursul formării comunităţii teritoriale, a relaţiilor economice,
a limbii literare comune, a trăsăturilor specifice ale culturii şi psihologiei
naţionale.
După cum putem observa, naţiunea este rezultatul sau productul generat
de unele elemente obiective cum ar fi: geografia, limba, tradiţiile, religia etc.
Conform expresiei lui Maurice Hauriou, naţiunea este o mentalitate, o dorinţă de
7
Jean Gicquel, Dreiot constitutionnel et institutions politiques, Montchrestien, Paris, 1989, p.226.
8
Ioan Muraru, op. Cit. P.158.
9
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozoifie juridică, Ed. Europa Nova, p.275.
 13

a convieţui colectiv10. Evident, astfel văzută naţiunea nu are nimic comun cu

Statul-Rasial sau Naţiunea-Stat caracterizate prin exclusivism şi fanatism
naţional.
Admiterea conceptului de naţiune se explică prin necesitatea aprecierii
corecte a dreptului la autodeterminare, dreptul de a deveni stat pe care îl posedă
naţiunile precum şi pentru identificarea particularităţilor individuale ale statelor.

§ 3.Teritoriul
Al doilea element al statului, de asemeni natural, este constituit din
teritoriul, prin care se înţelege o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport
permanent cu poporul. Această suprafaţă de pământ este formată din suprafeţe
terestre, acvatice, marine, subsol şi coloana aeriană aflată de asupra acestora.
Teritoriul este indisolubil legat de popor şi din aceste considerente este
denumit şi teritoriu etnic.
Fără acest element, un ansamblu de fiinţe umane, cât de numeroase nu ar
fi, nu ar pute constitui un stat. Cu alte cuvinte, delimitarea teritorială, stabilirea
exactă a spaţiului geografic asupra căruia se exercită puterea de stat
(suveranitatea), apare ca o caracteristică esenţială a statului.
Statul are asupra teritoriului o putere asemănătoare aceleia ce o exercită
asupra poporului, adică o autoritate de ordin public care nu se confundă cu
raporturile private. Această confuzie a avut însă loc, în anumite epoci, de
exemplu, în regimul feudal unde monarhul se considera ca proprietar al
pământului. După fărâmiţarea feudalismului şi formarea statelor naţionale este
elaborată ideea de supremaţie teritorială, de o putere a statului asupra
teritoriului, ce reprezintă un aspect al suveranităţii.
Pentru o bună înţelegere a rolului teritoriului vom menţiona funcţiile
acestuia:
*5 Permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state;
*6 Constituie baza pe care se realizează integrarea transformatoare într-o
unitate coerentă a populaţiei;
*7 Constituie simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale;
*8 Sub aspect fizic şi în anumite limite determină întinderea şi
prerogativelor publice, suveranitatea şi independenţa;
*9 Asigură şi accentuează calitatea însăşi a cetăţenilor, trăsătura lor
comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu;
*10 Constituie un mijloc de acţiune al statului, întrucât autorităţile publice
se pot manifesta eficient doar în anumite limite teritoriale 11 .
Constituţia Republicii Moldova în art.3 fixează teritoriul ca element
constitutiv al statului, precizând că el este inalienabil ceea ce înseamnă că nu
poate fi înstrăinat. Inalienabilitatea se înţelege de asemeni că pe teritoriul
10
Maurice Haoriou, Droit constitutionnel, Paris, 1929, p.240.
11
Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muaru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia
României, comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992, p.18.
 14

Republicii Moldova nu se pot autodetermina alte etnii nu pot constitui state sau
altfel spus republica nu poate fi federalizată nici sub un aspect.
1. Frontierele teritoriului. Alin.2 al art.3 din Constituţie prevede că
frontierile ţării sunt consfinţite prin lege organică. Frontierele sunt necesare
pentru a delimita teritoriul statului de alte state şi pentru a fixa în spaţiu
competenţa statală sau limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat.
Conform Legii nr.108-XIII din 17..05.1994 privind frontierele de stat a
Republicii Moldova, republica dispune de frontiere terestre, fluviale şi aeriene
care se trasează: pe uscat - pe liniile distincte de relief, pe sectoare fluviale – pe
linia de mijloc a râului, pe cale navigabilă principală sau pe talvegul râului, pe
lacuri şi alte bazine de apă – pe linia dreaptă care uneşte ieşirile frontierii de stat
la malurile lacului sau ale altui bazin de apă.
În concluzie, scoatem în evidenţă faptul că teritoriul de stat a fost şi este
un element esenţial în formarea şi existenţa popoarelor (naţiunilor), în procesul
dezvoltării statelor naţionale în conformitate cu principiile autodeterminării.
2. Organizarea administrativ-teritorială. Am demonstrat că teritoriul
statului este indivizibil la fel ca şi poporul care se bucură de unitate şi nu poate fi
divizat. Cât priveşte organizarea administrativ teritorială a statului vom elucida
unele probleme specifice.
În primul rând, trebuie să ştim că termenul de “împărţire” a teritoriului în
unităţi administrativ teritoriale, care este pe larg utilizat în Republica Moldova
de către funcţionarii din administraţia publică nu este corect deoarece, după cum
se ştie teritoriul este indivizibil. Corect este termenul de delimitare. Bineînţeles,
suntem departe de gândul că cei care utilizează termenul de “împărţire” ar nega
teoria indivizibilităţii teritoriului statului, este vorba mai mult de o acurateţe
ştiinţifică a exprimării. În rîndul doi, menţionăm că necesitatea organizării
administrativ teritoriale se explică prin faptul că în orice stat, în special în cazul
celor mai mari, ar fi foarte dificilă exercitarea puterii unitare doar prin
intermediul organelor centrale, lipsindu-le careva puncte de sprijin în teritoriu.
De aceea, în fiecare unitate administrativ-teritorială, organele reprezentative
locale exercită puterea de stat conform unei politici unitare, promovate la nivelul
întregii societăţi de către organele centrale ale puterii de stat. În cadrul acestor
unităţi administrativ-teritoriale se găsesc situate autorităţile administraţiei
publice locale.
În literatura de specialitate se întâlnesc două opinii privind natura
organizării administrativ-teritoriale.
Unii consideră că are loc delimitarea teritoriului şi a populaţiei în unităţi
administrative, alţii împărtăşesc opinia că are loc numai delimitarea teritoriului
în unităţi administrative12 . Ne raliem ultimei opinei deoarece considerăm că în
organizarea administrativă a teritoriului elementul unic este teritoriul fiind una
din bazele organizării puterii de stat el devine obiectul delimitării. Populaţia nu
12
A se vedea Ioan Muraru, op.cit., p.146-149.
 15

constituie o bază a organizării puterii, deoarece cum deja am arătat în ea se

cuprind şi cetăţenii străini şi apatrizii şi din aceste considerente nu poate fi obiect
al delimitării. Totuşi rolul populaţiei în organizarea administrativ-teritorială, cum
consideră cu bună dreptate Ioan Muraru, nu poate fi neglijat. În procesul
delimitării teritoriului, alături de criteriile: geografic, social, economic,
climateric, căi de comunicaţie etc., neapărat trebuie să se ea in consideraţie şi
criteriul demografic, braţe de muncă, şomaj etc. Deci, delimitarea teritoriului
este un factor fix, iar populaţia un factor mobil.
În altă ordine de idei vom menţiona şi faptul că în statele contemporane, în
care colectivităţilor locale li s-a garantat prin normă constituţională dreptul la
administrarea autonomă a unor probleme de interes public local, unitatea
administrativ-teritorială şi-a schimbat natura juridică. În cadrul ei alături de
realizarea unitară a puterii de stat, în baza principiului descentralizării
administrative, are loc şi administrarea autonomă a unor interese publice locale.
Astfel fiind văzute lucrurile, putem afirma că delimitarea teritoriului
statului în unităţi administrativ-teritoriale are loc în scopul realizării unitare a
puterii de stat şi realizării unor interese publice locale ale colectivităţilor
integrate în unităţile respective.
Cât priveşte organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova,
articolul 110 din Constituţie precizează caracterul organizării administrative a
teritoriului şi cadrul juridic al localităţilor. Legea din 7.12.1994 privind
organizarea administrativ-teritorială dezvoltă reglementările constituîionale,
stabilind structura unităţilor administrativ-teritoriale sub forma: raioanelor,
oraşelor şi satelor.
Satul este unitatea administrativ-teritorială de bază. Un sat reprezintă
populaţia rurală, unită prin teritoriu, relaţii economice, social-culturale, tradiţii şi
obiceiuri. Două sau mai multe sate se pot asocia pentru a constitui o singură
unitate administrativ-teritorială, numită comună.
Oraşul - este o unitate administrativ teritorială mai dezvoltată decât satul
din punct de vedere economic şi social cultural. Oraşelor le revine un rol
deosebit în viaţa economică, social-culturală, ştiinţifică şi administrativă a ţării,
acordându-li-se, în anumite cazuri, statutul de municipiu.
Potrivit art.7 din Legea privind administraţia locală, în Republica Moldova
există patru oraşe cu statut de municipiu: Chişinău, Bălţi, Bender, şi Tiraspol.
Unităţile administrativ-teritoriale se constituie, potrivit legislaţiei în vigoare,
atunci când acestea reprezintă o populaţie care depăşeşte 1,000 de locuitori şi
dispun de mijloace financiare suficiente pentru întreţinerea aparatului primăriei
şi a instituţiilor sferei sociale. Formarea, desfiinţarea şi schimbarea statutului
unităţilor administrativ-teritoriale ţine exclusiv de competenţa Parlamentului, la
propunerile Guvernului şi a autorităţilor administraţiei publice locale. Parte
integrantă a legii fac şi cele 3 anexe ale sale, care: 1) stabilesc structura
raioanelor şi a oraşelor de reşedinţă; 2) stabilesc municipiile (oraşele şi satele din
componenţa lor); 3) stabilesc numărul raioanelor, precum şi satele şi oraşele din
 16

componenţa lor. Se cuvine de menţionat faptul, că Republica Moldova a

moştenit o organizare administrativ-teritorială, constituită din 40 raioane şi 10
oraşe de subordonare republicană, creată şi acomodată necesităţilor vechiului
regim, având un grad înalt de birocratizare şi de centralizare a puterii în cadrul
unor mici şi fragmentate unităţi administrativ-teritoriale. Pe un teritoriu de 33,7
mii km. pătraţi, cu o populaţie de 4,3 milioane, astfel încât la o unitate
administrativ - teritorială de nivelul doi revin, în mediu, câte 86 mii locuitori,
unele raioane având cu mult mai puţin de medie, cum este cazul raionului
Căinari - cu 42,7 mii; Taraclia - 44.3 mii; Şoldăneşti - 45,8 mii; Leova - 52.8
mii. Pentru utilitatea comparaţiei, vom aduce câteva exemple din practica
cunoscută privind organizarea administrativă a teritoriului.

ţara suprafaţa populaţia unităţi administrativ- populaţia aflată într-o unitate

teritoriale administartiv-teritorială (mediu),
mii

1 2 3 4 5

Franţa 551 55 96 572

Suedia 450 8,5 26 327

Belgia 30,5 9,9 9 1 mln

România 237,5 23 40 560

Comentând cifrele din coloana nr.5, observăm că în cazul în care

administrarea publică locală este organizată pe baza principiilor autonomiei
locale şi a descentralizării administrative (care nu prevede raporturi de
subordonare între autorităţile publice reprezentative de diferite niveluri),
mărimea unităţilor administrativ - teritoriale de nivelul doi trebuie calculată nu
din considerente politice sau ideologice, ci ţinându-se cont de potenţialul
economic, pentru a face posibilă dezvoltarea unor centre regionale
industrializate, dispunând de capacităţi considerabile pentru prestări de servicii
publice, dispunând de căi de comunicaţii şi telecomunicaţii, cât şi de condiţiile
demografice, climaterice. Nu putem afirma, în acest sens, că Legea privind
organizarea administrativ teritorială din 7.12.94 a introdus o nouă formulă de
organizare administrativ-teritorială, legiferându-se practic vechea structură de 40
de raioane, gândită şi plămădită în perioada fostului regim totalitar. Mai mult de
atât, Legea din 7.12.94 a stipulat anumite prevederi care vin în contradicţie cu
principiile noii Constituţii a Republicii Moldova. Astfel, art.4, alin.2 din lege
stabileşte că: “două sau mai multe sate se pot uni şi forma o singură unitate
administrativ-teritorială - numită comună”. Nu am avea obiecţii faţă de
termenul “comună” care este o denumire corectă, delimitând satul ca unitate
 17

istorică, geografică, şi teritorială de satele care sunt administrate în comun de o

singură autoritate publică locală, dacă aceasta nu ar veni să corecteze articolul
110 al Constituţiei, care prevede că, sub aspect administrativ, teritoriul
Republicii este organizat în raioane, oraşe şi sate.

§ 4. Autoritatea politică exclusivă sau suveranitatea .

Al treilea element constitutiv al statului, alături de primele două

demonstrează existenţa statului. Deja am menţionat, deoarece statul este o
asociaţie umană organizată în el trebuie să existe o ordine juridică, o putere care
sa-l organizeze şi să-l conducă.
Evident, autoritatea politică exclusivă, sau altfel spus puterea politică,
aparţine celor care au constituit statul - poporului. Această putere, fiind o putere
suverană, se deosebeşte de altele, având trăsături specifice, caractere care-i sunt
proprii şi care-i conferă un loc aparte în interiorul ansamblului formelor de
putere socială.
Ţinând cont de importanţa puterii politice sau a suveranităţii poporului în
organizarea politică şi socială a statului vom examina aceste probleme într-o
secţiune aparte.
Subiecte de evaluare:
• Ce reprezintă statul ? Comentaţi definiţiile statului în sens
larg şi sens strict.
• Care sunt elementele componente ale statului?
• Enumeraţi criteriile prin care se identifică poporul unui stat.
• Care este diferenţa dintre grupurile etnice şi minorităţile
naţionale?
• Cum are loc protejarea drepturilor minorităţilor naţionale?
• Care este natura politică şi juridică a naţiunii?
• Ce reprezintă teritoriul unui stat şi care-i sunt funcţiile?
• Pentru ce este necesară delimitarea teritoriului în unităţi
administrativ-teritoriale?
• Explicaţi organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova?
• Ce se înţelege prin autoritate exclusiv piolitică?

BIBLIOGRAFIE
la Capitolul II
Jean-Francois Aubert, Traite de droit constitutionnel suise, Vol.1, Neuchatel, 1967.
Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, Ed. Librăriei SOCE &Co, Societate
anonimă, 1915.
Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Bucureşti, 1969.
Genoveva Vrabie, op. cit.
 18

Dennis Deletant, Autonomie şi autodeterminare, Revista Altera, nr.1, Liga Pro Europa, Târgu-
Mureş, 1995.
Jean Gicquel, Driot constitutionnel et institutions politiques, Montchrestien, Paris, 1989. Ioan
Muraru, op. cit.
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozoifie juridică, Ed. Europa Nova.
Maurice Haoriou, Droit constitutionnel, Paris, 1929 .
Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muaru, Florin Vasilescu, Ioan
Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992.
Legea Republicii Moldova din 23.12.1994 privind Statutul juridic special al Găgăuziei
(Găgăuz Yeri).

Secţiunea a 2-a. Suveranitatea naţională

Obiective:

- Noţiuni generale privind suveranitatea.

- Conţinutul suveranităţii şi limitele ei.
- Suveranitatea - calitate a puterii de stat .
- Suveranitatea naţională înţeleasă ca putere politică.

§ 1. Noţiuni generale privind suveranitatea.

Pentru explicarea noţiunii de suveranitate este necesară luarea în

considerare a cel puţin trei probleme teoretice şi anume: evoluţia istorică a
conceptului de suveranitate: existenţa noţiunilor care, deşi se găsesc într-o
strânsă corelaţie, sunt totuşi distincte: suveranitatea poporului, suveranitatea
naţională şi suveranitatea de stat; problema titularului suveranităţii.
Cele două adjective latine din care derivă cuvântul "suveranitate" -
superanus ( peste toţi) şi suprematis (peste toate) - desemnau de la început
caracterul de putere ca o formă rudimentară a noţiunii de suveranitate.
În decursul istoriei, conceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de
scopurile societăţii, de interesele şi valorile ce trebuiau protejate, conţinutul ei
deosebindu-se de la o orânduire socială la alta.
 19

Jean Bodin în cunoscuta sa lucrare "Le six livres de la Republique", scrisă

în 1576, dezvoltă pentru prima dată teoria suveranităţii statului.
Suveranitatea, în concepţia sa, constă în posibilitatea şi în puterea de a
face legi. Această putere era caracterizată ca unică, indivizibilă şi continuă,
trăsăturile enumerate constituind prerogative ale statului suveran. Suveranitatea a
fost calificată ca absolută, nelimitată, fiind exercitată fără consimţământul celor
supuşi. Caracterul absolut şi indivizibil al suveranităţii rezultă, în opinia lui, din
imperativul unităţii statului. Or, acest lucru nu se poate realiza privându-l de
calităţile: suveranitate, indivizibilitate, continuitate.12
Vom menţiona că în filozofia politică a lui Jean Bodin suveranitatea era
însăşi puterea regelui. Din această concepţie a fost extrasă mai târziu noţiunea
de suveranitate populară ca una, indivizibilă, inalienabilă şi prescriptibilă.
Noile idei au fost dezvoltate de Jean Jacques Rousseau, care a formulat
în modul cel mai explicit teoria clasică a suveranităţii bazată pe
contractul social în celebra sa lucrare "Contractul social sau principiile dreptului
public".
Jean Jacques Rousseau a calificat poporul ca deţinător al suveranităţii, iar
conducătorii statului ca funcţionari supuşi care pot fi revocaţi oricând.
În concepţia sa, el a ajuns la concluzia că prin încheierea contractului
social se creează "un corp moral şi colectiv", "o persoană publică", denumită
stat atunci când este pasivă şi suveran când este activă, făcând o deosebire netă
între voinţa comunităţii, voinţa generală şi voinţa cetăţenilor. Prin voinţa
generală se înţelege voinţa comunităţii ca atare, această voinţă fiind anume
suveranitatea13. Suveranitatea, deci, fiind doar exercitarea voinţei generale, nu
poate fi înstrăinată nici când. Suveranul, care este o fiinţă colectivă, nu poate fi
reprezentat decât prin el însuşi. Puterea se poate transmite nu şi voinţa14.
Explicând astfel inalienabilitatea suveranităţii, Jean Jacques Rousseau a
găsit că aceleaşi cauze care îi conferă acest caracter o fac şi indivizibilă, căci
voinţa este generală sau nu este generală.
Se ştie că în decursul istoriei s-au emis numeroase concepţii şi opinii
asupra suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea ca realitate şi

12
Jean Bodin, Les six livres de la Republique, citat de Marian Voiculescu, Istoria doctrinelor politice, Editura
Hiperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 58.

13
Jean Jacques Rousseau, Contractul social sau principiile dreptului public, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1957, p.99.
14
Ibidem, p.101-114.
 20

principiu, la negarea suveranităţii, inclusiv la considerarea ei ca sursă a

conflictelor dintre state15.42
Suveranitatea o problemă de mare importanţă şi actualitate, se impune
totuşi şi astăzi ca una din marile realităţi ale lumii contemporane.
Vin să confirme acest adevăr şi unele definiţii ale suveranităţii. Astfel,
Constantin Dissescu consideră că suveranitatea este inerentă oricărui stat, că ea
poate fi găsită în exerciţiu pretutindeni unde există o societate politică16. Ioan
Muraru a formulat o definiţie mai adecvată conţinutului noţiunii de suveranitate,
inţelegând prin ea dreptul poporului de a decide asupra propriei sorţi, de a stabili
linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla
activitatea acestora17.
Astfel fiind văzute lucrurile, este necesar să ştim în ce mod poporul îşi
exercită dreptul de a decide asupra sorţii sale. Important de reţinut este faptul că
aici s-au conturat două mari teorii şi anume; a) teoria suveranităţii poporului şi
b) teoria suveranităţii naţionale
a) Teoria suveranităţii poporului a fost cristalizată în doctrina lui Jean
Jacques Rousseau, care a atribuit poporului suveranitatea, acesta fiind văzut ca o
entitate concretă, un ansamblu de indivizi care locuiesc pe un teritoriu
determinat, asociaţi în stat. Deoarece toţi cei care alcătuiesc poporul sunt în
drepturi egale, şi suveranitatea trebuie repartizată în cote - părţi egale tuturor,
astfel încât fiecare să devină deţinătorul unei "parcele" din suveranitate, care
trebuie exercitată de toţi în ansamblu, ea constituind suma voinţelor tuturor.
În viziunea lui Jean Jacques Rousseau, exerciţiul suveranităţii nu implică în
mod necesar constituirea de instituţii reprezentative, existând posibilitatea de a
fi exprimată în cadrul procedurilor democratice directe sau semi directe.
Dacă asemenea instituţii sunt totuşi, constituite pe calea exercitării dreptului
cetăţenilor de a le alege ca deţinători ai "cotelor - părţi" din suveranitate, cei
aleşi sunt strict şi direct legaţi de alegătorii lor. În aceste condiţii, suveranitatea
nu se poate manifesta decât prin voinţa celor care o deţin. Reprezentanţii
acestora nu sunt astfel decât simpli mandatari urmând să facă cunoscută voinţa
imperativă a reprezentaţilor.
În virtutea faptului că cei selectaţi în organul reprezentativ ar deţine un
mandat imperativ, Ion Deleanu constată următoarele consecinţe ale aplicării
suveranităţii populare:
a) mandatarul nu exprimă propria voinţă ci voinţa celor care
15
De exemplu, Hans Kelsen a dezvoltat ideia conform cărea dreptul internaţional determină sfera de validitate
a ordinilor juridice (ale statelor), ajungând la concluzia necesităţii "eliminării dogmei suveranităţii" deoarece
statul nu are o competenţă exclusivă în problemele naţionale. Hans Kelsen, Theorie pure du droit, Dalloz, Paris,
1962, p.383.
Leon Duguit, criticând teoria suveranităţii, spunea: "Drept divin, voinţă socială, suveranitate
naţională, atâtea cuvinte fără valoare ......" considerând că toate sunt false. Leon Duguit, Manuel de Droit
constituţionnel, Paris, 1923, p. 25.
42

16
Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, Editura Librăriei SOCE @ CO, 1915, p. 395.
17
Ioan Muraru, op.cit., p. 161
 21

l-au mandatat ( corpul electoral dintr-o circumscripţie);

b) conduita lui în adunarea deputaţilor nu poate fi alta decât aceea care
i-a fost prescrisă expres de către mandanţi;
c) deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului
în care îşi exercită mandatul;
d) aceştia, ca în genere orice mandant, îi pot retrage oricând mandatul
pe motiv că mandatarul nu a respectat prescripţiile date sau pentru că le-a
depăşit;
e) titularul suveranităţii, poporul, poate, pe calea unui referendum, să
modifice sau să anuleze orice decizie a adunării reprezentative dacă aceasta nu
corespunde voinţei sale18.
Sar părea la prima vedere că aceste consecinţe nu pot influenţa negativ
procesul de exercitare a suveranităţii, o analiză mai profundă evidenţiază însă
cel puţin două neajunsuri considerabile: imposibilitatea deputatului de a
reprezenta interesele generale el fiind constrâns să acţioneze în limitele
intereselor unei anumite circumscripţii electorale; îngrădirea libertăţii de acţiune
a deputatului, el fiind cu totul subordonat voinţei alegătorilor săi.
b) Teoria suveranităţii naţionale a fost dezvoltată în doctrina lui
Montesquieu, potrivit cărei suveranitatea aparţine naţiunii, aceasta fiind
văzută ca unitate colectivă şi abstractă, ca personalitate morală, distinctă
indivizilor care o compun.
Cât priveşte suveranitatea naţională, subliniem că ea este caracterizată ca
indivizibilă şi imprescriptibilă. Deoarece naţiunea este o entitate abstractă,
evident ea nu poate exercita suveranitatea, democraţia directă fiind imposibilă.
Aceasta este de fapt chintesenţa teoriei suveranităţii naţionale, justificând
necesitatea desemnării reprezentanţilor pe calea sufragiului universal pentru ca
aceiea să exercite suveranitatea în numele naţiunii. Astfel, reprezentanţii
individuali desemnaţi de naţiune devin reprezentanţii ei generali care nu traduc
pur şi simplu voinţa generală, ci ei însişi o creează. Mandatul celor aleşi devine
mandat general, reprezentativ, liber şi irevocabil.
Această concepţie are şi ea câteva consecinţe practice, cum ar fi:
a) reprezentanţa naţională în întregul ei devine mandanta naţiunii, întrucât
suveranitatea este una, indivizibilă şi inalienabilă;
b) deciziile reprezentanţei nu trebuie ratificate de naţiune;
c) deputaţii, ca reprezentanţi ai întregii naţiuni, nu pot fi revocaţi de alegătorii
lor, nici nu au obligaţia de a da socoteală în faţa acestora;
d) deputatul nu are nevoie de instrucţiune din partea corpului electoral, el
procedând după intima lui convingere;
e) demisia în alb a deputatului e nulă, chiar dacă ea a fost dată ca garanţie a
bunei sale credinţe în exercitarea mandatului19.
18
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, vol. I, Bucureşti, 1993, p.37.

19
Ion Deleanu, op., cit., p.38.
 22

Ca şi suveranitatea populară, suveranitatea naţională are unele implicaţii

negative dintre care:
-excluderea oricărei subordonări juridice organizate a deputaţilor faţă de
alegători;
-posibilitatea deputatului de a aluneca spre arbitrar şi voluntarism;
-transformarea corpului electoral doar într-un instrument de desemnare a
deputatului, şi nu unul de voinţă;
-transformarea adunării reprezentative, în depozitară exclusivă a suveranităţii
naţionale, având omnipotenţa de a decide în numele naţiunii, interpret infailibil
al voinţei generale;
- înlocuirea voinţei generale cu voinţa partidului sau a formaţiunii cărei îi
aparţine deputatul şi se conformează în principiu20. După cum se poate observa,
şi suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională au multe elemente comune,
dar şi unele care le fac distincte.
Elementul comun principal este reprezentaţiunea, adică şi în primul caz şi
în al doilea sunt necesari reprezentanţi pentru exercitarea suveranităţii.
Elementul principal distinct este titularul suveranităţii. În primul caz
poporul ca o categorie concretă, iar în cazul doi naţiunea ca o categorie abstractă
care manifestă un interes general transcendent interesului particular21.
Acest principal element distinct trezeşte de fapt o polemică aprinsă în
literatura de specialitate. Diferite curente pornesc de la teoriile nihiliste în care
se remarcă monismul, solidarismul, mondialismul şi altele care se finalizează cu
necesitatea abandonării conceptului de suveranitate şi înlocuirii lui cu altceva,
ajungându-se la teorii iluzorii.
În acest sens, a apărut o nouă teorie, numită a Treia Teorie Mondială
aparţinând lui Muammar Al-Qadahfi, care în lucrarea sa Cartea Verde declară
inadmisibilitatea reprezentării poporului, susţinând că adevărata democraţie
poate fi concepută numai ca participare a poporului şi nu a reprezentanţilor săi şi
propunând o nouă soluţie de guvernare directă de către popor22.
De fapt, a Treia Teorie Mondială, ca şi multe altele, nu reprezintă o
soluţie, în aceasta ordine de idei fiind elocventă afirmaţia prof. Ion Deleanu
că în condiiţiile geografice şi demografice ale majorităţii covârşitoare de
state contemporane democraţia directă este o iluzie nostalgic23.
Nu vom intra în polemică privind titularul suveranităţii deoarece obiectul
nostru de cercetare este altul, vom sublinia numai că suveranitatea este şi rămâne
o realitate şi o necesitate. Negarea ei ar însemna admiterea ideii că poporul
(naţiunea) nu dispune de dreptul de a fi singur stăpân pe destinele lui, de nu a
avea pe cineva mai mare deasupra lui, care să-l comande. În acest sens este
relevantă afirmaţia lui Constantin Dissescu: "...dacă un stat încetează de a mai
20
Ibidem, op.cit., p.39.
21
G.Burdeau, F.Hamon, M.Troper, Droit constitutionnel, 23 edit., L.G.D.J., Paris, 1993, p.181.
22
Muammar Al-Qadhafi, CarteaVerde, Asociaţia Cartea, Chişinău, 1991, p.36
23
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice,vol. I, Bucureşti, 1993, p.36.
 23

exercita suveranitatea sa care este una, indivizibilă şi inalienabilă, alienându-şi

această suveranitate, fără îndoială el piere24.
Studiind practica internaţională, observăm că, în multe cazuri, s-a ajuns la
o îmbinare armonioasă a ambelor concepte de suveranitate, punându-se semnul
egalităţii între popor şi naţiune ca titular unic al suveranităţii. Ne raliem la
opinia lui Ioan Muraru care susţine că toate teoriile şi practicile internaţionale
privind crearea şi organizarea statului, indiferent dacă s-au fundamentat pe
contractul social, pe lupta dintre grupuri sau clase sociale, recunosc o singură
entitate: poporul, naţiunea în calitatea de titular absolut al puterii (suveranităţii).
Toate celelalte instituţii, autorităţi sau puteri publice primesc exerciţiul puterii
numai prin delegaţiune25.
Astfel, art.3 din Constituţia Franţei prevede: "Suveranitatea naţională
aparţine poporului, care o exercită prin reprezentanţi şi pe calea referendumului";
art.1 din Constituţia Spaniei: "Suveranitatea naţională rezidă în poporul spaniol,
toate puterile statului emană de la el "; art.25 din Constituţia Belgiei: "Toată
puterea emană de la naţiune"; art.2 din Constituţia României şi art.2 din
Constituţia Republicii Moldova stipulează conceptul că suveranitatea naţională
aparţine poporului român (respectiv a Republicii Moldova) care o exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum26.

§2. Conţinutul suveranităţii şi limitele ei.

Este demonstrat faptul că suveranitatea are un caracter unitar, în esenţa ei

însă implicându-se două ipostaze ce reflectă două dimensiuni în care se
manifestă la nivel intern şi extern. Aceste dimensiuni sunt în legătură directă cu
dreptul statului de a decide liber în drepturile sale interne şi externe. În acest
sens, se poate vorbi de "suveranitatea internă" şi "suveranitatea externă" sau,
altfel spus, de "suveranitatea de stat" şi "suveranitatea statului".
Se consideră că suveranitatea în stat presupune supremaţia puterii de stat
iar suveranitatea statului independenţa puterii de stat.
Prin supremaţie se înţelege calitatea puterii de a fi superioară oricărei alte
puteri sociale existente într-o anumită ţară la un moment dat. Ea se concretizează
în dreptul statului de a adopta cadrul legislativ şi de a-i asigura aplicarea.
Independenţa, elementul principal al noţiunii de suveranitate a statului,
evocă acea trăsătură a puterii de stat de a nu fi îngrădită, în realizarea scopurilor
şi sarcinilor sale, de nici o altă putere de stat străină. Trebuie adăugat, de sigur,
că această calitate mai implică şi obligaţia respectării dreptului internaţional şi a
drepturilor altor state.
24
Constantin Dissescu, op.cit., p.433
25
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Bucureşti, 1993, p.25
26
Cât priveşte varianta de suveranitate naţională inserată în Constituţia Republicii Moldova, considerăm că nu
este corectă, deoarece nu există naţiune moldovenească şi nici nu poate lua naştere în cadrul unei regiuni
româneşti care poartă denumirea de Basarabia.
 24

Uşor de observat, ambele componente, supremaţia şi independenţa, sunt

inseparabile ele condiţionându-se reciproc.
Statul suveran apare şi ca independent atât în ceea ce priveşte rezolvarea
problemelor sale interne, cât şi a celor externe. Definirea conţinutului
suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea suveranităţii
în părţi distincte deoarece suveranitatea are un caracter unic şi indivizibil.
Referindu-se la suveranitatea externă şi suveranitatea internă, Raymond
Carre de Malberg preciza că suveranitatea externă nu este alt ceva decât
suveranitatea statului faţă de alt stat străin, iar suveranitatea internă nu este
posibilă fără suveranitatea externă. Un stat care este ţinut în dependenţă faţă de
un alt stat străin nu posedă o putere suverană în intereor27.
Jon Deleanu consideră cu bună dreptate că sintagma "suveran şi
independent" este indiscutabil pleonastică28.
Cât priveşte limitele suveranităţii, menţionăm că ea nu este absolută,
incontrolabilă şi discreţionară. Însuşi Jean Jacques Rousseau, după afirmaţia sa
categorică, că nici o lege fundamentală, nici chiar contractul social nu ar fi
obligatorii pentru suveran, a recunoscut totuşi că suveranitatea îşi are limitele
sale care se explică prin faptul că puterea suverană nu poate trece peste limitele
convenţiilor generale, adică nu poate să coboare până la chestiunile particulare
interesând fiecare cetăţean. Astfel, suveranul nu are niciodată dreptul să încarce
pe unul dintre supuşi mai mult decât pe altul, pentru că atunci, problema
devenind particulară, puterea lui depăşeşte limitele competenţei sale439.
Pe plan intern, suveranitatea este limitată prin Constituţie, care fixează cu
stricteţe atribuţiile organelor puterii de stat care o exercită. Nici pe plan
extern suveranitatea nu este şi nu poate fi absolută, deoarece statul naţional este
un element în sistemul internaţional sau altfel zis "independenţă în
interdependenţă" a "suveranităţii naţionale în sistemul de suveranităţi"440.
La acest capitol Constituţia cuprinde unele dispoziţii semnificative. De
exemplu, Constituţia Republicii Moldova (art.8) fixează obligaţia de a se
respecta Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte. Mai
mult de atât, alin.2 al aceluiaşi articol stabileşte că intrarea în vigoare a unui
tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată
de o revizuire a acesteia.
Şi la capitolul drepturile şi libertăţile fundamentale, Constituţia
Republicii Moldova (art.4 alin.1 şi 2) stabileşte că dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
celelalte tratate la care sunt parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care ambele ţări sunt
27
Raymond Carre de Malberg, Contribution a la teorie de l’Etat, tom 2, Sirey, 1922, p.410.
28
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura Chemarea, Iaşi, 1993, p.39.
439
Jean Jacques Rousseau, op., cit., p. 106.
440
Ion Deleanu, op. cit., p.39.
 25

parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. Cât

priveşte frontierile ţării, deja s-a menţionat că ele sunt consfinţite prin lege
organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale
dreptului internaţional.
În constituţiile ţărilor europene se confirmă ideea că pe plan extern
suveranitatea nu este şi nu poate fi absolută şi dispoziţia precum că obiectul
revizuirii îl poate constituii “independenţa” nu însă si “suveranitatea”.
Constituţia Republicii Moldova (art.142 alin.1), în acest sens, permite
revizuirea dispoziţiei privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului,
numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor incluşi în
listele electorale. Evident, posibilitatea revizuirii caracterului suveran şi
independent al statului vorbeşte despre posibilitatea lichidării statului, sau altfel
spus această reglementare trebuie înţeleasă că poporul, în anumite situaţii poate
să nu mai dispună de dreptul de a fi singur stăpân pe destinele şi soarta lui.
Credem că această reglementare se explică prin faptul că legiuitorul Republicii
Moldova admite posibilitatea reintegrării Republicii Moldova cu statul Român.
Privite sub un anumit unghi, toate aceste dispoziţii constituţionale ar putea
fi calificate ca îngrădiri aduse suveranităţii. În realiate însă, ele confirmă teza lui
Ion Deleanu de “independenţă” în “interdependenţă”

§ 3. Suveranitatea - calitate a puterii de stat .

Un aport considerabil în lichidarea opoziţiei dintre noţiunile de

suveranitate şi putere de stat l-a făcut Raymond Carre de Malberg (1861 - 1935)
în renumita sa lucrare "Contribution a la theorie generale de l'Etat", efectuând
astfel o "purificare" juridică în teoria generală a statului din Franţa.
În puterea de stat el a văzut o proprietate a colectivităţilor etatice pe care o
posedă prin efectul unei puteri care nu aparţine decât lor însuşi şi care se află
consfinţită în sistemul lor de drept pozitiv, facultatea de a impune voinţa
generală chiar şi celor care se opun, aducând totalitatea cetăţenilor la o unitate.
Altfel spus, statul este caracterizat ca o putere capabilă să domine şi să reducă
rezistenţele individuale. În acest sens, el a precizat că puterea de
stat ca şi suveranitatea este unică, deoarece nu pot coexista două puteri de stat
pe acelaşi teritoriu, este indivizibilă, deci imposibil de a o fragmenta sau a o
transfera, este irezistibilă în virtutea faptului că nimeni nu poate să se opună în
mod întemeiat.
Raymond Carre de Malberg conchide că puterea de stat şi suveranitatea
sunt două noţiuni echivalente451.
Pierre Pactet, dezvoltând în continuare teoria lui Raymond Carre de
Malberg, relevă că statul îşi determină el singur propria competenţă şi propriile
reguli fundamentale, evident înscrise într-o constituţie, care condiţionează alte
451
Raymond Carre de Malberg, op. cit., p.413
 26

reguli aplicabile pe teritoriul său fără excepţii. Aceasta, spune Pierre Pactet, nu
este alt ceva decât suveranitatea de stat462.
Şi în opinia lui Mircea Lepădătescu puterea de stat trebuie să reprezinte o
astfel de putere care să nu poată fi împiedicată în exercitarea şi realizarea voinţei
ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate de nici o altă putere de stat. Prin
urmare, ea trebuie să fie suverană, independentă faţă de alte puteri de stat din
afara teritoriului pe care se exercită473.
De aici putem defini că suveranitatea de stat este calitatea puterii de stat de
a fi supremă în raport cu orice altă putere socială existentă în limitele sale
teritoriale şi independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau organism
internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber,
fără nici o imixtiune, scopul activităţilor sale pe plan extern şi intern, sarcinile
fundamentale şi mijloacele necesare realizării lor.
Se observă o identitate în definiţiile aduse suveranităţii poporului
(naţiunii) şi suveranităţii de stat, identitate care se manifestă prin dreptul
poporului (naţiunii), al statului de a decide asupra dezvoltării sale independente.
Ioan Muraru precizează că, deoarece suveranitatea este o trăsătură
generală a puterii de stat, nu se poate vorbi de un titular al suveranităţii decât în
măsura dacă am pune semnul egalităţii dintre puterea de stat şi suveranitate în
virtutea faptului că în societatea în care puterea de stat aparţine real întregului
popor (naţiunii) suveranitatea poporului sau suveranitatea naţională se identifică
cu suveranitatea de stat484.
Evident, dacă cele trei noţiuni ale suveranităţii se găsesc adeseori
înmănunchiate în una singură, autotcuprinzătoare, acest fapt nu ne poate duce la
ideia negării existenţei a trei noţiuni distincte, simplificând astfel nejustificat
explicaţiile privitoare la suveranitate.
§ 4. Suveranitatea naţională înţeleasă ca putere politică.

Demonstrând că suveranitatea este o calitate a puterii de stat, totuşi este

necesar să subliniem că ea trebuie înţeleasă într-un sens strict deoarece în sens
larg suveranitatea naţională se identifică cu puterea politică. Puterea politică se
deosebeşte de alte forme ale puterii prin trăsături specifice şi caractere proprii,
care îi conferă un rol dominant în societate, în ansamblul de forme ale puterii
sociale.
Paul Negulescu şi Gheorghe Alexianu au explicat că politica a fost
practicată din cele mai vechi timpuri, în virtutea faptului că omul, organizând o

462
Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, 1991,p.40-41.
473
Mircea Lepădătescu, Sistemul organelor statului în Republica Socialistă România, Editura Ştiinţifică,
1966, p.83.
484
Ioan Muraru, op.cit., p.161.
 27

colectivitate şi conducând-o, a făcut de fapt politică. Altfel spus, politica

înseamnă arta de a conduce, de a guverna o grupă, o colectivitate omenească495.
Ion Deleanu precizează că, în expresia sa cea mai generală, politica este o
modalitate sistemică de organizare şi conducere a raporturilor din cadrul unei
comunităţi umane istoriceşte determinată, de menţinere a unei ordini interne a
comunităţii506.
Mărturie în acest sens este şi provenenţa cuvântului politică, de la
grecescul polis, semnificând tot ceea ce se referă la viaţa statului. Termenul
politică desemnează caracterul social al puterii. Îmbinarea celor două noţiuni - de
putere şi de politică - dă naştere unei noi noţiuni, cea de putere politică ce se
remarcă la nivelul societăţii globale (stat).
Prin urmare, colectivitatea umană, poporul (naţiunea), este unicul titular al
puterii politice. Dreptul de a fi titular al puterii aparţine tuturor şi nicidecum
unui individ sau unui grup de indivizi.
Noţiunea de putere politică este folosită deseori prin sinonimie cu aceea de
putere de stat. În acest sens, Ioan Muraru ilustrează că ele evocă aceeaşi
noţiune, însă pot fi folosite şi pentru evocarea noţiunilor care se află într-o
strânsă legătură, dar sunt inconfundabile, şi care privesc fenomenul general
(complex) numit putere517. Astfel, dacă atributul politic desemnează caracterul
social al puterii, expresia putere politică indică puterea poporului, a naţiunii.
Aşadar, puterea politică, prin care se subînţelege puterea poporului, are un
conţinut mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus decât puterea de stat.
Aceasta din urmă este partea instituţionalizată a puterii politice, ale cărei
trăsături se regăsesc în puterile statului, iar trăsăturile statului în totalitatea
lor nu se regăsesc în ansamblul puterii politice. Explicit, puterea
statală este forma de organizare statală a puterii poporului.
În concluzie, puterea politică o definim ca putere a unei colectivităţi
umane (popor, naţiune) organizate în stat, având un caracter organizat şi
instituţionalizat, supremă în raport cu alte puteri sociale din cadrul teritorial al
statului, care este exercitată în numele poporului pentru realizarea liberă şi
conformă voinţei sale a problemelor lui interne şi externe.
Puterea politică se caracterizează prin unele trăsături esenţiale prin care ea
se deosebeşte de alte categorii de putere, cum ar fi: unicitate, indivizibilitate. În
afară de aceasta, puterea politică se manifestă şi printr-un caracter
instituţionalizat, impersonal, permanent şi prin supremaţie.
Am menţionat anterior că unicul titular al puterii politice este poporul

495
Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, Tratat de drept public, vol.1, Editura Casa Şcoalelor, 1924, p.424.
506
Ion Deleanu, Democraţia şi dinamica puterii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p.28.
517
Ioan Muraru, op.cit., p.5.
 28

(naţiunea), drept garantat prin normă constituţională528. Aşa cum nu pot exista
două sau mai multe popoare (naţiuni) organizate în cadrul uneia şi aceleiaşi
formaţiuni statale tot aşa nu pot coexista două sau mai multe puteri politice.
Existenţa mai multor puteri politice într-un stat ar duce inevitabil la împărţirea
poporului şi la autodizolvarea lui, la consecinţe imprevizibile.
Unicitatea puterii politice este incompatibilă cu pluralitatea puterilor. Este
adevărat că exercitarea puterii politice se face prin intermediul diferitelor
categorii de putere cu care sunt învestite unele autorităţi ale statului şi care
îndeplinesc diferite funcţii specifice şi relativ autonome (legiuitoare, executivă,
jurisdicţională). Aceste autorităţi au primit denumirile funcţiilor care le-au
determinat apariţia. Astfel, funcţia legislativă a fost încredinţată autorităţii
lejiuitoare (parlamentului), cea executivă autorităţilor admin istrative
(executive), iar cea jurisdicţională autorităţilor judecătoreşti. Deci, organizată
statal puterea politică nu se devide şi nici nu se separă în două sau trei puteri.
Această separare, după cum se menţionat, reprezintă o diviziune a funcţiilor
între categoriile de organe ale statului şi nu semnifică pluralitatea şi nici
divizibilitatea puterii, deoarece şi aceste “puteri” sunt exercitate în numele
unicului titular al puterii politice, poporul539.
Puterea politică este inalienabilă. Poporul, care este o fiinţă colectivă,
exercitând puterea sa politică prin intermediul unui sistem organizat şi
instituţionalizat de organe ale statului sau chiar prin intermediul statului,
transmite puterea nu şi voinţa, care este generală. În acest sens, Georges
Burdeau susţinea că statul nu poate voi şi acţiona pentru el însuşi, sunt necesari
oameni pentru a voi şi acţiona, care în continuare vor constitui organele
statului540.
Organele învestite cu dreptul de a exercita puterea poporului sunt obligate
să respecte această voinţă.
Instituţionalizată, puterea dobândeşte şi un caracter impersonal, ea
existând în instituţii, în ea însăşi şi nu în oamenii care o exercită. Prin alte
cuvinte, schimbarea autorităţii politice nu afectează suveranitatea, continuitatea
statului.

528
Astfel, Constituţia Republicii Moldova, art.2 alin.2 prevede : "Nici o persoană particulară, nici o parte din
popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat
în nume propriu" a României art.2 alin.2 :" Nici un grup şi nici o persoană nu poate exercita suveranitatea în
nume propriu"; a Franţei art.3 alin.2 : "Nici o formaţiune din popor şi nici un individ nu poate să-şi atribuie
exercitarea ei (a suveranităţii)".
539
Ioan Muraru, sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor, consideră că în orice societate organizată în
stat există trei funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de executare a acestor reguli sau
funcţia executivă; de judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Ioan Muraru, op.cit., p.10. Ioan Muraru,
Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Bucureşti, 1993, p.17.
În acest sens Georges Burdeau susţine că în doctrina franceză în locul noţiunii concrete de funcţie s-a
preferat noţiunea abstractă de putere de natură specială necesară unei autorităţi pentru a îndeplini funcţia
sa.Georges Burdeau, op.cit., p.136.
540
Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, op.cit., p.84-85.
 29

Instituţionalizarea şi impersonalizarea puterii îi asigură un caracter

permanent.
În virtutea faptului că puterea politică se caracterizează prin unicitate,
indivizibilitate şi inalienabilitate, trăsături nespecifice altor forme de putere,îi
este proprie supremaţia, adică superioritatea
faţă de orice altă categorie de putere socială existentă, şi nu poate fi îngrădită în
realizarea scopurilor şi sarcinilor sale atât în interiorul, cât şi în exteriorul
statului.
Observăm, trăsăturile specifice puterii politice sunt identice cu cele ale
suveranităţii naţionale, identitate asigurată de unicul titular al acestor categorii -
poporul (naţiunea). Astfel fiind văzute lucrurile, putem afirma că suveranitatea
naţională trebuie înţeleasă ca putere politică.
§ 5. Dreptul la autodeterminare

În perioada 1989-1990 Europa fiind cuprinsă de valul unor transformări,

schimbări politice, epocale, s-a prăbuşit imperiul socialist de tip sovietic, iar trei
state multinaţionale, URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia, sa-u dezintegrat
transformându-se în 22 state noi. Odată cu aceasta sa-u declanşat conflicte etnice
sângeroase (Rusia-Cecenia, Georgia-Abhazia, Armenia-Carabahul de Munte-
Azerbaigan, Moldova-Transnistria-Găgăuzia, Iugoslavia-Bosnia-Herţegovina)
soluţia tuturor problemelor fiind văzută în autodeterminare.
Problema autodeterminării este destul de complicată, am spune chiar
periculoasă, cu diverse opinii şi nu întotdeauna ştiinţifice.
De la bun început trebuie înţeles principiul autodeterminării este expresia
dreptului popoarelor de a dispune de propriul teritoriu înb scopul întemeierii
statelor naţionale.
Aici apare problema, deja explicată în § 2 al acestui capitol, cine se poate
considera popor distinct. Vom reaminti criteriile de identificare a poporului: un
ansamblu de indivizi care se bucură de următoarele trăsături comune: o tradiţie
istorică comună; identitate etnică; omogenitate culturală; unitate lingvistică;
afinitate ideologică sau religioasă; un teritoriu comun; viaţă economică
comună; ansamblu de indivizi trebuie să fie format dintr-un anumit număr de
membri; ansamblul de indivizi ca un întreg trebuie să aibă voinţa de a fi
identificat ca popor sau conştiinţa de a fi popor.â
La o analiză atentă a acestor criterii vom desprinde unele elemente
definitorii: teritoriu comun; tradiţie istorică comună; identitate etnică,
omogenitate culturală, conştiinţa şi voinţa de a fi identificat ca popor. Dacă vom
compara aceste elemente cu definiţia dată naţiunii, comunitate istorică de
oameni, constituită pe parcursul formării comunităţii teritoriale, a relaţiilor
economice, a limbii literare comune, a trăsăturilor specifice ale culturii şi
psihologiei naţionale, vom observa o identitate care demonstrează o strânsă
legătură între naţiune şi popor. Deci, poporul nu poate fi văzut pur şi simplu ca
 30

un ansamblu de indivizi care locuesc pe un anumit teritoriu. Dacă am admite aşa

ceva, inevitabil ne-am trezi intr-o bună zi cu sute de “popoare “ care ar pretinde
dreptul la autodeterminare.
În afară de aceasta, conştiinţa şi voinţa de a fi identificat popor nu poate
veni din presimţirile unor lideri sau a unor profeţi ci din individualitatea
colectivă de natură naţională şi teritorială.
Cât priveşte teritoriul, şi acesta este indisolubil legat de popor,
considerându-se teritoriu etnic, adica spaţiul în care în rezultatul unei
îndelungate convieţuiri în ansamblu ansamblul de indivizi s-au transformat în
stat sau naţiune.
Deci, omogenitatea etnică într-o zonă, regiune a unui stat naţional nu
poate servi criteriu pentru autodeterminare.
Dreptul la suveranitate naţională sau autodeterminare aparţine popoarelor
(naţiunilor) care corespund criteriilor menţionate.
Problema se complică în cazurile în care, pe teritoriul în care locueşte un
popor, care pretinde autodeterminarea, mai trăesc şi alte popoare sau minorităţi
sau în cazul în care, pe teritorii etnice ale unor popoare (cazul găgăuzilor în
Republica Moldova), în virtutea unor consecinţe istorice, sunt mutate popoare de
altă origine. În ultimul caz răspunsul nu este prea complicat deoarece
autodeterminarea pe teritorii străine nu este posibilă din considerente deja
menţionate, teritoriul este indivizibil şi inalienabil. Cât priveşte primul caz,
soluţionarea problemei trebuie să aibă loc în conformitate cu normele dreptului
internaţional.
Există părerea că în Carta Naţiunilor Unite autodeterminare este
identificată cu independenţa. Întradevăr, expresia de la art.1 şi art.55
“respectarea principiilor drepturilor egale şi al autodeterminării” se referă la
dreptul poporului unui stat de a fi protejat de amestecul altui stat, drepturi egale
se referă la state şi nu la indivizi.
În afară de aceasta trebuie să ţinem cont că la momentul apariţiei Cartei
Naţiunilor Unite (1946) era în plină desfăşurare procesul decolonizării, exiistând
popoare dependente, guvernate.
În Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice şi în Pactul asupra
Drepturilor Economice, Socialer şi Culturale, art.1 comun prevede că “toate
popoarele au dreptul la autodeterminare în virtutea cărui ele îşi determină liber
statutul lor politic şi îşi urmează propria dezvoltare economică, socială şi
culturală. Actul Final de la Helsinchi vorbeşte şi el de faptul că că
autodeterminarea este un drept al popoarelor.
Din aceste considerente este foarte important aprecierea justă a calităţii de
popor, a teritoriului pe care acest popor s-a dezvoltat şi pe care pretinde
autodeterminarea. În orice caz, treebuie ţinut cont şi de faptul că în documentele
internaţionale, dreptul la autodeterminare este condiţionat de postulatul că nimic
nu poate fi interpretat ca autorizând sau incurajând orice acţiune care ar putea
 31

dezmembra sau diviza în totalitate sau parţial integritatea teritorială sau unitatea
politică a statelor suverane ţi independente.
Subiecte de evaluare:
- Ce înţeles are noţiunea de suveranitate?
- Prin ce se explică teoria suveranităţii poporului?
- Prin ce se explică teoria suveranităţii naţionale?
- Care este conţinutul suveranităţii?
- Ce înţeles are sintagma suveran şi independent?
- Ce este puterea de stat?
- Care este legătura între suveranitate şi puterea politică?
- Ce se înţelege prin autodeterminare şi care este legătura politică şi juridică cu
suveraniatea naţională?
- Cine are dreptul la autodeterminare şi în care condiţii?

Bibliografie

Jean Bodin, Les six livres de la Republique, citat de Marian Voiculescu, Istoria doctrinelor
politice, Editura Hiperion XXI, Bucureşti, 1992 .
Jean Jacques Rousseau, Contractul social sau principiile dreptului public, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
Hans Kelsen, Theorie pure du droit, Dalloz, Paris, 1962.
Leon Duguit, Manuel de Droit constituţionnel, Paris, 1923 .
Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, Editura Librăriei SOCE @ CO, 1915.
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, vol. I, Bucureşti, 1993.
G.Burdeau, F.Hamon, M.Troper, Droit constitutionnel, 23 edit., L.G.D.J., Paris, 1993.
Muammar Al-Qadhafi, CarteaVerde, Asociaţia Cartea, Chişinău, 1991.
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Bucureşti, 1993.
Raymond Carre de Malberg, Contribution a la teorie de l’Etat, tom 2, Sirey, 1922.
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura Chemarea, Iaşi, 1993.
Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, 1991.
Mircea Lepădătescu, Sistemul organelor statului în Republica Socialistă România, Editura
Ştiinţifică, 1966..
Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, Tratat de drept public, vol.1, Editura Casa Şcoalelor,
1924.
Ion Deleanu, Democraţia şi dinamica puterii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Secţiunea a 3-a. Republica Moldova stat suveran şi independent.

§1. Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova.

 32

Statalitatea Republicii Moldova este o temă discutată de specialiştii de

drept constituţional, văzută în prisma dreptului la autodeterminare şi definirii
termenului de naţiune moldovenească. Nu vom intra în polemică asupra acestor
probleme deoarece, astăzi Republica Moldova este o realitate, un stat suveran şi
independent, apărut pe harta lumii ca o consecinţă a destrămării imperiului
sovietic, ce bineînţeles, îi justifică apariţia.
Începând cu aprilie 1990, perioada în care a început să funcţioneze primul
parlament ales în mod democrat, în baza pluralismului de candidaţi, nu se putea
vorbi de ieşirea din componenţa URSS, deşi, Constituţia URSS (art.72) şi
Constituţia RSSM (art.69) prevedea dreptul de părăsire liberă a Uniunii. Acest
drept însă, era un drept declarat, nefiind determinat mecanismul cum ar avea loc
procesul autodeterminării.
Oricum, colosul numit URSS, în perioada respectivă deja se afla în stare
de demolare, din 1985 pornindu-se unele procese ireversibile de prăbuşire.
Procesul autodeterminării a Republicii Moldova a început odată cu
adoptarea de către Sovietul Suprem al RSSM de legislatura a XI-a pe data de 31
august 1989 Legii cu privire la statutul limbii de stat. Ne-a făcut să credem astfel
formularea din preambulul art.1: ”În scopul lichidării deformărilor survenite în
construcţia lingvistică din RSS Moldovenească, al luării sub protecţia statului a
limbii moldoveneşti – una din premisele existenţei naţiunii moldoveneşti în
cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în
toate sferele pe teritoriul RSSM”.55(subl. n-tră.) Nu vom intra în polemică
privind termenul de naţiune moldovenească, care bineînţeles nu există, deoarece
poporul moldovenesc face parte din comunitatea istorică română. Remarcam
doar faptul că pentru perioada august 1989, formula existenţei naţiunii
moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane a fost de o
importanţă crucială, revoluţionară am zice, deoarece, credem că nici experţii
ideologi ai PC al Moldovei, nu şi-au dat seama că s-a bătut primul pilon al
viitoarei statalităţi suverane şi independente.
Analizând activitatea Sovietului Suprem al RSSM de legislatura a XII
vom observa că începând cu aprilie 1990 s-a mers pas cu pas spre declararea
independenţei la 27 august 1991.
Primul act al legislativului care demonstrează continuarea procesului de
autodeterminare serveşte Legea nr.10-XII din 10 mai 1990 cu privire la
întroducerea unor modificări în art.6, 7 şi 49 din Constituţia (Legea
fundamentală) a RSS Moldoveneşti56, prin care a fost anulat art.6 care stabilea
că forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice, nucleul sistemului ei
politic, organizaţiilor de stat şi obşteşti este Partidul Comunist al URSS şi
înlocuit cu reglementarea: “Partidele politice, alte organizaţii obşteşti şi mişcări
55
Actele legislative ale RSSMoldoveneşti Cu privire la decretarea limbii moldoveneşti limbă de stat şi revenirea
ei la grafie latină, Chişinău, Cartea Moldoveneaswcă, 1990.
56
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea întâi a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti de legislatura a
dousprezecea, Ediţie a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1990.
 33

de masă participă la elaborarea politicii republiciii, la conducerea treburilor de

stat şi obşteşti prin reprezentanţii lor, aleşi în sovietele de deputaţi ai poporului
precum şi sub alte forme” Prin art.6, şi art.7 care fixa actiivtatea tuturor
partidelor politice în cadrul constituţiei fără dreptul de a uzurpa puterea precum
şi art.49 care garanta cetăţenilor dreptul de asociere liberă în partide politice s-a
întrodus pluralismul politic şi pluripartidismul elemente inerente ale unui stat
democrat.
Pe data de 27.04.1990 prin Legea nr.5-XII s-a adoptat un nou Drapel de
57
Stat , tricolorul –albastru (azuriu), galben, roşu ca simbol oficial al suveranităţii,
simbolizând trecutul, prezentul şi viitorul statului moldovenesc şi tradiţia
istorică.
Cu toate că Republica Moldova nu dobândise încă independenţa şi nu avea
calitatea de subviect al raporturilor de drept internaţional pe data de 31 mai 1990
prin Hotărârea nr.63-XII Parlamentul recunoaşte necondiţionat independenţa
Republicii Lituania declarată la 11 martie 1990, şi confirmă dorinţa RSS
Moldoveneşti de a stabili relaţii diplomatice cu Lituania58.
Însfârţit, pe data de 23 iunie 1990 Parlamentul adoptă Declaraşia
suveranităţii RSS Moldova59, document de o importanţă istorică, cu putere
constituţională, stabilind baza viitoarei statalităţi suverane şi independente a
Reăpublicii Moldova.
Vom menţiona că la momentul adoptării Declaraţiei era în vigoare
Constituţia RSS Moldova de la 15.04.1978, art.68 al cărei declara RSSM stat
sovietic, socialist suveran. Constituţia însă, legifera RSS Moldova parte
integrantă a URSS deci, cu o suveranitate limitată. Declaraţia din 23.06.1990,
deşi RSSM nominal mai era în componenţa URSS, nu mai făcea referinţă la
Uniune, fixând cî RSS Moldova este un stat suveran iar izvorul şi purtătorul
suveranităţii este numai poporul care îşi exercită suveranitatea prin organele sale
reprezentative.
RSS Moldova a fost declarată stat unitar şi indivizibil frontierile cărui pot
fi schimbate numai pe baza acordurilor reciproce dintre RSSM şi alte state
suverane. Pământul, subsolul, apele, pădurile şi alte resurse naturale, precum şi
întregul potenţial economic, financiar, tehnico-ştiinţific, valorile patrimoniului
naţional au fost declarate proprietate exclusivă, necondiţionată a republicii.
Pentru asigurarea garanţiilor social-economice, politice şi juridice ale
suveranităţii s-a stabilit plenitudinea puterii RSSM în rezolvarea tuturor
problemelor, supremaţia constituţiei şi a legilor RSSM pe întreg teritoriul ei.
Legile şi alte acte normative ale Uniunii RSS puteau avea putere pe treitoriul
republicii numai după ratificarea lor de cătrew Parlament, iar cele în vigoare care
contraveneau principiului suveranităţii se suspendau.
Declaraţia a stabilit şi instituirea cetăţeniei RSSM, perzându-şi astfel dubla
57
Ibidem.
58
Ibidem.
59
Ibidem.
 34

natură de cetăţenie a republicii şi cetăţenie comună a URSS fixată în art.31 al

vechii constituţii.
Foarte importantă a fost şi stipularea de la art.10, prin care de prima dată,
s-a stabilit separarea puterilor în legislativă, executivă şi judiciară ca principiu de
bază al funcţionării RSSM ca stat suveran şi democrat.
Deşi în p.13 al Declaraţiei se spune că ea serveşte şi ca poziţie a RSSM
pentru pregătirea şi încheerea Tratatului Unional în cadrul Comunităţii Statelor
Suverane, analiza principiilor pe care le conţine ne permite concluzia că
Declaraţia a fost primul pas serios spre autodeterminare.

§2. Decretul cu privire la puterea de stat.

Pe data de 27.07.1990 Parlamentul face încă un pas spre autodeterminare

adoptând Decretul cu privire la puterea de stat60. Deşi în Declaraţia suveranităţii
era înscris că toată puterea aparţine poporului iar puterile sunt separate în
legislativă, executivă şi jurisdicţională, Decretul a venit să concretizeze aceste
principii. Astfel, Sovietul Suprem (Parlamentul) a fost declarat organ suprem al
puterii legislative şi unic exponent al voinţei întregului popor. Puterea
jurisdicţională a fost declarată subordonată numai legii iar amestecul în
nînfăptuirea justiţiei – inadmisibil.
Organele executive şi dispozitive au fost declarate răspunzătoare în faţa
organelor puterii de stat, fiind subordonate acestora executând actele
legislative61.
Decretul a interzis: cumularea funcţiilor de conducere în organele puterii
de stat şi administraţiei de stat cu orice alt post în organizaţiile de stat şi
cooperatiste, în partidele politice; sistemul conducerii de partid şi conducerii
politice de altă natură în organele de stat şi de ocrotire a normelor de drept, în
organele securităţii statului, în formaţiunile militare şi militarizate, la
întreprinderi, instituţii şi organizaţii62; apartenenţa judecătorilor şi a altor
lucrători ai organelor de stat pentru ocrotirea normelor de drept la partidele
politice şi mişcările social-politice.
Impotrtanţa Decretului se manifestă în dezvoltarea principiului
suveranităţii exclusive a poporului moldovenesc, a separării puterilor în stat şi
scoterea acestora de sub influenţa ideologiei comuniste.

§3. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

60
Ibidem.
61
Nu vom discuta termenologia utilizată şi unele abateri de la principiul clasic al teoriei separării puterilor în stat
deoarece la momentul respectiv nici nu era posibil exercitarea acestuiea întocmai. Reglementarea respectivă
poate fi considerată ca primul pas spre implimentarea principiului separării puterilor care ulterior va fi definitivat
in noua Constituţie din 1994.
62
Altfel spus, au fost reduse posturile de adjucţi politici şi secretari de partid ai organizaţiilor primare ale
partidului comunist.
 35

În multiple publicaţii apărute după 27.08.1991 adoptarea Declaraţiei de

independenţă este explicată ca o consecinţă a puciului de la Moscova (18-19
august) prin care o grupă rebelă din conducerea URSS a încercat o răsturnare de
putere, suprimarea noilor democraţii apărute în statele membre şi reinstaurarea
dictaturii PCUS.
Nu împărtăşim această părere din următoarele considerente. Procesul
autodeterminării Republicii Moldova a început cu mult mai înainte de
27.081991. Anterior am stabilit chiar şi o dată, 31.08.1989 când a fost adoptată
Legea cu privire la statutul limbii de stat. Procesul de autodeterminare îl
divizăm convenţional în două etape. Prima etapă până la adoptarea Declaraţiei
suveranităţii şi Decretului cu privire la puterea de stat (31.08.1989-27.07.1990),
iar a doua etapă (27.07.1990-27.08.1991).
În etapa a doua Parlamentul a continuat metodic pregătirea statului către
actul final – adoptarea Declaraţiei de independenţă.
Astfel, Parlamentul a adoptat un şir de legi şi hotărâri pe care le vom
evedenţia cronologic:
- Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova din 28.07.1990 cu
privire la aderarea RSSM la Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi ratificarea pactelor internaţionale ale drepturilor omului
( de obicei astfel de ratificări sunt efectuate de state independente,
subiecte ale raporturilor de drept internaţional);63
- La 2.XI.1990 Sovietul Suprem prin Hotărârea nr.336-XII crează
Garda Republicană a Moldovei (baza viitoarei Armate Naţionale)
care avea ca sarcină apărarea suveranităţii republicii, menţinerea
ordinii publice şi în caz de necesitate asigurarea pazei celor mai
importante obiecte strategice de stat64;
- La 3.XI.1990 Sovietul Suprem adoptă noua Stemă de Stat care
reprezintă un scut tăiat pe orizontală având în partea superioară
cromatică roşie, în cea inferioară – albastră, încărcat cu capul de
bour având între coarne o stea cu opt raze. Capul de bour flancat
în dreapta cu o rioză cu cinbci petale, iar în stânga cu o semilună
conturată. Scutul este plasat pe pieptul unei acvile naturale
purtând în cioc o cruce de aur (acvila cruciată simbol al
creştinităţii) şi ţinând în ghiara dreaptă o ramură verde de măslin,
iar în cea stângă un sceptru de aur65. Stema de stat adoptată nu
făcea nici o aluzie la URSS sau o nouă comunitate de state fiind o
stemă inerentă unui stat suveran şi independent;
- La 18.XII.1990 se adoptă Legea nr.416-XII cu privire la poliţie,
prin care sunt lichidate vechile structuri ale miliţiei sovietice,
63
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea întâi a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti de legislatura
a dousprezecea, Ediţie a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1990.
64
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea cincea a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti de
legislatura a dousprezecea, Vol.1, Ediţie a Parlamentului, Chişinău, Universitas, 1991.
65
Ibidem.
 36

precum şi scoaterea noilor organe de poliţie din subordonarea

ministerului de interne al URSS66;
- La 19.XII.1990 se adoptă Legea nr.418-XII cu privire la
migraţiune, prin care practic se pune capăt sosirii în republică a
diferitor categorii de persoane din teritoriul URSS cu scopul
stabilirii domiciliului67:
- La 19.XII.1990 se adoptă Hotărârea nr.420-XII cu privire la
stabilirea de relaţii bilaterale îăntre RSS Moldova şi alte state,
prin care Preşedintele statului, Guvernul erau obligaţi să asigure
încheerea tratatelor politice bilaterale, pornind de la interesele
politice şi economice ale republicii68;
- Pe data de 22.01.1991 se adoptă Legea nr.459-XII cu privire la
proprietate, prin care s-a recunoscut cetăţenilor Republicii
Moldova dreptul la proprietate privată.69 Practic, această lege a dat
o lovitură mortală orânduirii socialise sovietice care conform
doctrinei marxist-leniniste recunoştea numai proprietate de stat;
- Prin Hotărârea nr.508-XII din 19.02.1991 Sovietul Suprem al
RSSM nu a susţinut Legea URSS din 27.12.1990 “Cu privire la
votul întregului popor” (referendumul în problema păstrării
URSS) şi cheamă cetăţenii republicii să se abţină de la participare
la referendumul planifac pe data de 17.03.199270.
- Pe data de 19.02.1991 prin Hotărârea nr.509-XII Sovietul Suprem
aprobă proiectul Tratatului asupra creării Comunităţii de State
Suverane elaborat de experţii republicii Moldova prin care se
propunea Moscovei o nouă comunitate în cadrul unei confederaţii,
care nu va mai avea atribute de statalitate71;
- Pe data de 23.05.1991 prin Hotărârea nr.589-XII Parlamentul
Republicii Moldova schimbă denumirea statului în Republica
Moldova, lichidând denumirea sovietică socialistă, rupându-se
astfel încă o legătură fundamentală cu orânduirea sovietică
socialistă de tip comunist72;
- Pe data de 29 mai 1991 prin Legea nr.592-XII cu privire la
modificarea unor prevederi din Constituţia (Legea Fundamentală)
art.10 se formulează într-o nouă redacţie prin care se stabileşte
următoarele: “Sistemul economic al Republicii Moldova
66
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea cincea a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti de
legislatura a dousprezecea, Vol.2, Ediţie a Parlamentului, Chişinău, Universitas, 1991.
67
Ibidem.
68
Ibidem.
69
Ibidem.
70
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea a cincea a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti de
legislatura a dousprezecea, Vol.3, Ediţie a Parlamentului, Chişinău, Universitas, 1991.
71
Ibidem.
72
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea a şasea a Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a
dousprezecea, Vol.1, Ediţie a Parlamentului, Chişinău, Universitas, 1991.
 37

funcţionează pe baza economiei de piaţă, îmbină toate tipurile de

proprietate şi de gospodărire în diferite forme de organizare, cu
libera activitate de antreprenor ……etc.73 Pe bună dreptate,
această reglementare poate fi considerată lovitura finală vechii
orânduirii, de aici încolo, formal, Republica Moldova nu mai avea
nimic comun cu Uniunea Sovietică Socialistă, schimbându-şi
orânduirea de stat;
- Pe data de 5.06.1991 Parlamentul adoptă Legea nr.596-XII cu
privire la cetăţenia Republicii Moldova, care a stabilit cetăţenia
unică pe teritoriul republicii interzicând cetăţenia comună URSS74.
La momentul adoptării legea era specifică unui stat suveran şi
independent, deoarece determina relaţiile politice şi juridice
permanente dintre persoanele fizice şi statul respectiv care îşi
găseşte expresia în drepturile şi obligaţiile rteciproce.
În sfârşit, un final logic al procesului de autodeterminare, serveşte
Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova adoptată prin Legea nr.691-
XII din 27.08.199175. Bineînţeles, evenimentele de la Moscova din 18-19 august
au contribuit la accelerarea procesului de autodeterminare, dar, sigur, nu aceasta
a fost pricina devenirii Republicii Moldova stat independent. Documentele
expuse şi analizate mai sus în mod cronologic, demonstrează cu prisosinţă că
toată activitatea Parlamentului de legislatura a XII-a a fost îndreptată spre a crea
un caracter ireversibil procesului de autodeterminare, ruperii din imperiul
sovietic şi creării statului suveran şi independent Republica Moldova.
Declaraţia conţinea două puncte culminante; 1) Republica Moldova este
stat suveran, Independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi
viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi
năzuinţile sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale
naşionale; 2) În caliate de stat suveran şi independent Repăublica Moldova
solicită tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale,
astfel de cum a fost proclamată de Parlamentul liber ales al Republicii, şi îşi
exprimă dorinţa de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte
domenii de interes comun cu ţările europene, cu toate statele limii, fiind gata să
procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice cu acestea.
Odată cu recunoaşterea Repăublicii Moldova ca stat suveran şi
independent de comunitatea internaţională, primirii ei în rândurile ONU
Republica a devenit subiect al relaţiilor de drept internaţional, stat suveran şi
independent.
Noua Constituţie a Republicii Moldova adoptată la 29 Julie 1994 în art.1
fixează suveranitatea şi independenţa, iar art.2 stabileşte că suveranitatea
73
Ibidem.
74
Ibidem.
75
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea a şasea a Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a
dousprezecea, Vol.2, Ediţie a Parlamentului, Chişinău, Universitas, 1991.
 38

naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi

prin organele sale reprezentative. În mod firesc, art.8 al Constituţiei prevede că
Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiilor Naţiunilor Unite şi
tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
Cu intrarea Constituţiei în vigoare, Declaraţiile din 1990 şi 1991 au rămas
în vigoare însă cu un caracter istoric, ca bază a suveranităţii şi independenţei
Republicii.

Secţiunea a 4-a. Structura de stat.

§1. Statul Unitar.

În § 3, Secţiunea 1 al prezentului capitol am stabilit că teritoriul reprezintă

spaţiul asupra cărui se exercită puterea. Deoarece putera are un caracter
 39

organizat există o legătură strânsă între putere şi teritoriu. Prin Structura de Stat
în dreptul constituţional se înţelege organizarea puterii în raport cu teritoriul.
Statul simplu sau unitar se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni
statale unice. Reântorcându-ne la elementele constitutive ale statului menţionăm
că statelor unitare le sunt caracteristicde numai câte un singur element: un singur
popor; un singur teritoriu; câte un singur rând de oragne supreme ale puterii de
stat (parlament, şef de stat, guvern, cutre supremă de justiţie, curte
constituţională).
Normele juridice ale statului sunt edictate de la un singur centru cu
validitate pe întreg teritoriul statului. În cadrul statului unitar cetăţenii dispun de
o singură cetăţenie. Statul unitar se mai caracterizează şi prin faptul că ele
posedă calitatea de subiec al raporturilor de drept ionternaţional.
Organizarea administrativ-teritorială a statelor unitare poate fi organizată
două sau trei nivele, însă, organele de stat situate în unităţile administrativ-
teritoriale se subordonează uniform organelor centrale.
În literatura de specialitate, statele unitare mai sunt calificate ca
centralizate sau descentralizate. În statele contemporane există o delimitare
structă a competenţilor între centru şi periferie. Dacă, în baza descentralizării
administrative, unele competenţe sunt transferate de la centru spre periferie
(autorităţilor locale) putem vorbi de state descentralizate. Statele în care acest
transfer de competenşe nu este realizat (statele din sistemul socialist) suntem în
prezenţa statelor centralizate.
Repăublica Moldova, conform art.1 din Constituţie este declarat stat
unitar şi indivizibil, iar în baza art.109 care proclamă autonomia locală
colectivităţilor teritoriale, este considerat şi descentralizat.

§2. Statul compus sau federativ.

Spre deosebire de statul unitar statul federativ este compus din mai multe
state, subiecţi ai federaţiei, care în ansamblu constituie un singur stat, subiect al
raporturilor de drept internaţional.
Statele membre ale federaţiei, fiecare în parte, dispune de toate cele trei
elemente constitutive pe care le deţine un stat unitar (popor, teritoriu, organe ale
puterii de stat), însă, în comun, ele constituie încă un rând de organe federale ale
puterii (parlament, guvern, organe jurisdicţionale) care execută toate cele trei
funcţii juridice ale statului: legislativă, executivă, jurisdicţională.
Statul federativ este considerat descentralizat deoarece, inevitabil trebuie
să aibă loc delimitarea de competenţe dintre organele federale ale puterii şi
organele statelor membre. Delimitarea are loc în baza constituţiei frederale iar
ceea ce le revine statelor membre se reglementează la fel de constituţiile proprii.
Raporturile dintre subiecţii federaţiei sunt raporturi de drept intern, pe
plan extern subiect al raporturilor este statul federal. În acest sens a nu se
confunda relaţiile internaţionale (economice, cultuarle etc.) pe care le pot
întreţine subiecţii federaţiei cu alte state cu raporturile de drept internaţional care
 40

iau naştere numai între statele suverane şi independente în baza tratatelor şi

convenţiilor pe care le semnează şi ratifică.
Astfel fiind văzute lucrurile, statul federal poate fi analizat în baza a două
principii:45
a) principiul participării: statele membre participă la formarea
deciziilor statului federal. Astfel, parlamentele statelor federale
sunt bicamerale, dintre care una din camere fiind cea care
reprezintă statele membre.
b) Principiul autonomiei: statele membre dispun de propria
constituţie, adoptă propriile legi, dispun de organe executive şi
jurisdicţionale.

O caracteristică a statului federal poate servi şi instituţia cetăţeniei care

poate fi dublă, a statului membru şi a federaţiei, bineînţeles, dacă legislaţia
federală nu prevede altceva.
Făcând o generalizare, vom identifica următoarele elemente caracteristice
unei federaţii:46
• două rânduri de organe supreme (la nivelul federaţiei şi la
nivelul statului membru);
• populaţia federaţiei poate deţine cetăţenia statului redspectiv cât
şi cetăţenia comună, federală;
• raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept intern şi
nu raporturi mde drept internaţional;
• caliatea de de subiect unic al raporturilor de drept internaţional
aparţine federaqţiei;
• parlamentul federaţiei este bicameral, o cameră reprezentând
statele membre iar altă cameră întregul popor al federaţiei;
• dreptul constituie un “sistem integrat”, format din norme
federale obligatorii pentru întreaga federaţie şi norme ale statelor
membre obligatorii numai pe teritoriul staelor respective;
• existenţa unor organe jurisdicţionale de drept comun sau
specializate.

§3. Uniunile de state.

1.Uniunea persoanală. Uniunile de state nu constituie forme ale structurii

de stat. În rezultatul uniunilor nu apar state noi şi nuci subiecte ale raporturilor
de drept internaţional.
Cea mai limitată formă de uniune a statelor se consideră uniunea personală
cares e caracterizează printr-un şef de stat comun (monarh) pentru două sau mai
45
Georges Burdeau şi alţii, op. cit. p.97.
46
Genoveva Vrabie, op. cit., p.160.
 41

multe state membre. Astfel de uniuni au avut loc în rezultatul unor combinaţii
matrimoniale dinastice. În istorie sunt cunoscute uniuni personale: între Aragon
şi Castilia (1474) ca urmare a căsătoriei lui Ferdinand al V-lea cu Izabela; Anglia
şi Regatul Hanovrei (1714 şi 1837) ca urmare a urcării pe tron a regelui George
I din ramura dinastiei de Hanovra şi a reginei Victoria; Ţările de jos şi Marele
ducat de Luxembourg (1890-1915); Belgia şi Congo (1885-1908) etc.

2.Uniunea reală. Această formă de uniune de state se caracterizeauă prin

existenţa unor organe speciale comune, în deosebi în faacerile externe, probleme
militare, finanţe etc. Uniunile reale sunt considerate de unii autori ca o formă a
structurii de stat deoarece, statele membre puteau acţiona în relaţiile
internaţionale ca un singur stat iar în unele cazuri uninile reale au constituit o
etapă spre formarea statului unitar47.
Sunt cunoscute ca uniuni reale uniunea Austro-Ungară (1815-1905);
Danemarca-Islanda (1918-1944); Norvegia şi Suedia (1815-1905). Au constituit
deasemenea o uniune reală Principatele Unite (24.01.1859 şi 24.01. 1862)
3. Confederaţia de state. Confederaţia reprezintă o asociaţie de state în
care statele membre îşi păstrează suveranitatea şi independenţă creând, în scopul
realizării unor interese comune, organe speciale.
Caracteristicile principale ale unei confederaţii sunt:
• constituirea are loc printrun tratat internaţional;
• crearea unui organ comun cu un caracter consultativ (dietă, congres,
consiliu);
• limitarea puterii conferite confederaţiei asupra statelor membre şi nu
asupra cetăţenilor;
• păstrarea dreptului de a denunţa tratatul de constituire şi părăsirea
confederaţiei.
Confederaţiile în prezent au un caracter istooric, la timpul lor fiind etape
spre constituirea de federaţii. Astfel, Confederaţia Statelor Unite în 1787 s-a
transformat în federaţie; Confederaţia germanică (1815-1871) a precedat
formarea imperiului german în 1871 şi a federaţiei germane în 1949;
Confederaţia elveţiană (1803-1848) s-a transformat în federaţie în 1848.
În prezent această formă de uniune de state este rar folosită fiind mai
efective unele noi forme de asociaţii de state.

§4. Asociaţiile de state.

1. Commonwealth. Anglia, pentru aşi menţine influenţa asupra fostelor

colonii, în 1931 prin adoptarea Statutului de la Westminster a creat Comunitatea
Britanică de Naţiuni ( The British Commonwealth of Nations) ce reprezenta o
asociaţie a dominioanelor engleze. În 1949 denumirea a fost înlocuită cu

47
Ioan Muraru, op. cit., p.136
 42

Commonwealth of Nations (Comunitatea de Naţiuni) pentru a sublinia caracterul

unei asociaţii de staqte libere şi egale în drepturi. Astăzi Commonwealth-ul
numără aproape 40 de state independente, printre care: Canada, India, Australia,
Noua Zeelandă, Gambia, Ghana, Guyana, Bangladesh etc.
Din punct de vedere al dreptului internaţional toate statele membre ale
Commonwealth-ului sunt subiecte depline, titulare de drepturi şi obligaţii.
Suveranul Marii Britanii, formal, este recunoscut ca şef al Commonwealth-ului.
Conferinţele la nivel înalt, desfăşurate periodic, iau în discuţie probleme de
interes comun.
2.Comunitatea franco-africană (Uniunea Franceză). Şi această asociaţie,
care numără şi ea aproape 40 de state, ca şi Commonwealth-ul englez, a luat
naştere pe fundamentul fostului imperiu colonial francez. Comunitatea, de prima
dată a fost reglementată de Constituţia Franţei din 1946 apoi reconfirmată de
Constituţia din 1958. Organul de conducere a comunităţii îl constituie Conferinţa
la nivel înalt care începând din 1973, annual dezbat aspecte social-economice cu
care se confruntă statele membre. Membrii comunităţii sunt state independente,
reunite pe considerente de limbă şi spiritualiatte franceză.
3.Uniunea Europeană (UE). Asociaţia de dstate care constituie astăzi
Uniunea Europeană
a fost creată în baza Tratatului de la Roma la 25.03.1957 de 6 ţări ca o
Comunitate Economică Europeană (CEE) la care ulterior au aderat încă 6 state.
Scopul iniţial al CEE a fost stabilirea unei piţe comune, prin crearea unei uniuni
vamale, urmărind în final o unificare a economiilor naţionale.
Pe parcursul anilor, procesul evolutiv a dus la adâncirea structurilor democratice
şi consolidarea puterilor acestora ajungând până la o integrare politică. În 1975
Parlamentul Europei decide folosirea expresiei Comunitate Europeană în scopul
de a demonstra entitatea politică suprastatală creată prin tratatele de constituire,
apropiindu-se de o formă de structură de stat. În prezent, UE dispune de un organ
deliberativ numit Parlamentul Europei care se alege de populaţia ţărilor membre
prin intermediul votului universal. UE dispune şi de un organ executiv numit
Comisia Europeană având largi atribuţii executive şi de decizie, fiind
responsabilă pentru implimentarea şi controlul executării legilor şi politicilor
comunitare. Curtea de justiţie, cu sediul la Luxembourg, este organul
jurisdicţional compus din judecători numiţi pe bază de acord cu statele membre.
Curtea are competenţă internaţională şi caracter suprastatal, având şi competenţă
de istanţă federală şi arbitraj comercial.
În 1987 a intrat în vigoare Actul European Unic care constituie obiectivul unei
uniuni monetare şi economice, amendează şi complimentează tratatele de
constituire şi codifică principiile cooperării politice şi în scecial cerinţa de a
acţiona în comun pentru a implimenta o politică externă europeană. Tratatul de
la Maastricht din 10.12.1991 a legiferat instituirea Uniunii polirice prin care s-a
introdus cetăţenia comună europeană, iar prin Tratatul de la Schengen s-au
lichidat frontierile interne a statelor membre.
 43

Oricum, deocamdată nu se poate vorbi de o structură de stat, de şi are aproape

toate elementele necesare unei federaţii. Însă. Organul deliberatiov Parlamentul
European încă nu dispune de puteri identice pe care le au parlamentele statelor
federale.
4.Consiliul Europei (CE). Prezenta organizaţie interguvernamentală a
fost înfiinţată la 5.05.1949 la Londra de către 10 state. În prezent CE numără 40
de state, inclusiv din 1993 şi Republica Moldova.
Obiectivele majore ale CE sunt următoarele:
• protejarea şi dezvoltarea democraşiei pluraliste şi a drepturilor
omului;
• soluţionarea problemelor cu care se confruntă societăţile;
48
• favorizarea dezvoltării culturii europene .
Pentru realizarea acrestor scopuri se închee acorduri şi se desfăşoară
acţiuni comune în domeniile: econopmic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi
administrativ.
Organele de conducerer ale CE sunt: Adunarea parlamentară, instanţă
deliberativă, fiind desemnată din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale;
Comitetul de miniştri, instanţă de decizie, compus din miniştrii de externe a
statelor membre; Secretariatul CE cu sediul la Strasbourg (Franţa).
Adunarea parlamentară se întruneşte în fiecare an într-o sesiune ordinară,
poate fi convocat şi în sesiuni extraordinare la iniţiativa Comitetului de Miniştri
sau a Preşedintelui Adunării.
5. Comunitatea Statelor Independente (CSI). Procesul de dezintegrare a
fostei URSS (1989-1991) a evoluat atât de rapid şi activ încât pe data de
8.12.1991 în Belorusia, Belovejskaia Puşcia, Preşedinţii Rusiei B.Elţin, Ucrainei
L.Cucima şi Preşedintele Parlamentului Belorus S.Şişchevici au semnat un
document fără precedent, Acorfdul cu privire la constituirea Comunităţii Statelor
Independente, care practic a pus capăt imperiului sovietic. Fostele republici ale
URSS una după alta şi-au declarat independenţa, urmând să semneze Acordul
menţionat. În realitate, această idee nu a fost întâlnită cu mult entuziasm de unele
state independente, cum ar fi republicile baltice, Ucraina, Turcmenia care până în
prezent nu au ratificat documentele de constituire. Cu o întârziere de 3 ani
Statutul CSI a fost ratificat şi de Republica Moldova.
La baza CSI se află Statutul care a fost deschis pentru semnare la
22.01.1993 în care scopul principal a comunităţii este definit: dezvoltarea
multilaterală economică şi socială a statelor membre în cadrul unui spaţiu
economic comun; acordarea spriginului cetăţenilor în circulaţia liberă în cadrul
comunităţii; soluţionarea paşnică a litigiilor şi conflictelor; ajutor reciproc şi
colaborare în domeniile economic, politic, ecologic, cultural, şi altele.49
Organele de conducere ale CSI le constituie: Consiliul şefilor de state;
Consiliul şefilor de guvern; Consiliul miniştrilor de externe. Problemele curente
48
Le Conseil de l`Europe: activites et realisations, Strasbourg, 1995, p.3.
49
Sodrujestvo Nezavisimîh gosudarst, Pangraf, Mensc, 1996,p.51.
 44

ale CSI sunt încredinţate Secretariatului Executiv cu sediul la Mensc-Belorusia.

CSI a fost gândită ca un prototip al UE însă fără succese vizibile care se
explică prin scopurile politice pronunţate în defavoarea scopurilor economice.
Membri ai CSI în prezent sunt următoarele state: Azerbaigan, Armenia,
Belorusia, Georgia, Cazahstan, Chirgistan, Moldova, Rusdia, Tadjichistan,
Uzbechistan.

Capitolul 3. Forma de organizare a puterilor

Secţiunea 1. Formele de guvernământ.

§1 Noţiuni generale.
În dreptul constituţional, un criteriu de clasificare a statelor îl constituie şi
forma de guvernăţânt, sau modul în care se exercită puterea. Evident forma de
guvernăţânt este independentă de structura de stat, deoarece aceiaşi formă de
guvernământ poate exista în state cu diferite structuri. De exemplu, Belgia – stat
federativ, Spania – stat unitar, iar forma de guvernământ în ambele – monarhie
constituţională.
Forma de guvernământ a preocupat gânditorii politici încă din antichitate,
cum ar fi: Platon (Republica), Aristotel (Politica), Cicero (De legibus) . Aristotel
de exemplu, în celebra lucrare Politica, spunea despre guvernământ, că acesta
fiind puterea suverană a cetăţii trebuie, în chip necvondiţionat, să se compună ori
dintr-un singur individ, ori dintr-o monarhie, ori, în sfârşit, din masa
cetăţenilor76. Chiar din această formulare, elementul principal care distinge
formele de guvernământ îl constituie raportul dintre instituţiile care exercită
puterea.
În literatura de specialitate există mai multe viziuni privind determinarea
formelor de guvernământ. Unii autori se conduc de o interpretare clasică, care
76
Aristotel, Politica, cartea III, capitolul 5, Bucureşti, 1924, sec.1.
 45

porneşte de la Montesquieau77, clasificând formele de guvernământ în monarhie

şi republică78. Alţii, le clasifică în: democraţie, monocraţie, oligarhie, forme
mixte, forme specifice a statelor socialiste79. Această clasificare, bineînţeles nu
este lipsită de temei şi are dreptate Benoit Jeanneau când spune: în determinarea
formelor de guvernământ trebue să ţinem cont de realitatea istorică, deoarece
monarhiile sunt mai mult simbolice, aristocraţia aproape a dispărut, republica are
cu totul altă semnificaţie decât cea originară, democraţia îmbracă forma
sistemului reprezentativ, despotismul se înfăţişează în forme mai subtile decât
tirania elementară, dictaturile sunt disimulate prin “conducerea colectivă”80
Însă , la o privire atentă a evoluţiilor istorice a statelor şi a formelor lor
de guvernamânt vom observa că în anumite perioade au avut loc devieri de la
formeleclasice de exemplu, monocraţia, cu toate că a avut loc, (Italia, Germania,
URSS în perioada stalinistă) Nu poate fi considerată ca formă tradiţională de
guvernamânt, deoarece, mai devreme sau mai târziu, statele respective, au
revenit la forma clasică republicană . În această ordine de idei putem afirma
despotismul monocraţia etc. Sunt derivate de la formele clasice de guvernământ.

§2. Monarhia.
Într-o formulă simplă, monarhia se caracterizează prin guvernământul
unei singure persoane, a monarhului însă, această definiţie este corectă pentru o
perioadă anumită din evoluţia statelor, cum ar fi perioada monarhici absolute.
Această formă specifică s-a menţinut în unele state până la începutul secolului
XX (imperiul rus, imperiul otoman).
Odată cu apariţia constituţiilor, parlamentelor, monarhia a încetat de a
mai fi puterea unei singure persoane. Astfel, au apărut noi tipuri de monarhie,
cum ar fi : monarhia limitată (constituţională) în care puterea monarhului este
limitată de constituţie; monarhie dualistă în care parlamentul şi monarhul au
poziţii egale în exercitarea puterii.
În perioada contemporană monarhul s-a păstrat sub formă de monarhie
parlamentară, în unele ţări, ca de exemplu, Anglia, Belgia, Olanda, având mai
mult un caracter simbolic, legat de istoria şi tradiţiile statelor respective.
Oricum, monarhul a rămas şef de stat fiind atribuit de constituţii cu împuterniciri
specifice funcţiei: semnarea legilor, numirea în funcţii, acreditarea deplomaţilor
străini, dezolvarea parlamentului şi altele.

§3.Republica.

77
Montesquieau, op. cit., p.18.
78
Ioan Muraru, op.cit., p.129.
79
Marcel Prelot, Jean Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, Daloz, 1987, p.47.
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Bucureşti, 1991, p.34.
80
Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1968, p.13-15.
 46

Latinescul «respublica» înseamnă un astfel de regim politic în care

putere este «un lucru public». Deci, republica, este apusul monarhiei, deoarece,
puterea fiind un lucru public, nu poate fi dată cuiva pe viaţă sau transmisă prin
eriditate, ea este exercitată de către cei căror acestă putere le aparţine, adică de
însuşi poporul care se autoguvernează prin forme şi metode specifice. Dar cum
deja a demonstrat în secţiuile precedente, pentru a se autoguverna, sau pentru a
realiza puterea politică poporul îşi alege organul care v-a exercita în numele lui
puterea.
Deci, în republică guvernarea are loc prin reprezentaţi aleşi de către
popor după anumite proceduri electorale (alegeri directe sau indirecte). După
felul în care se alege organele supreme ale statului în special şeful de stat,
republica se clasifică în : prezidenţială, semiprezidenţială, parlamentară şi regim
special de adunare.
Republica prezidenţială. Ca formă de guvernământ, republica
prezidenţială a apărut în 1787 în Statele Unite, întrodusă prin Constituţie, în
care se prevede alegerea preşedintelui (şeful statului) prin vot universal. Şeful
Statului în SUA este şeful puterii executive ce are o dublă natură, adică inclusiv
funcţia de şef al statului şi şef al guvernului.
Este interesant de reţinut că SUA practic este unica ţară cu un astfel de
regim, şi care bineînţeles justifică caracterul reprezentativ al funcţiei, şi puterea
considerabilă cu care este atribuit.
Republica semiprezidenţială. Acestă formă de guvernare este o derivată
de la regimul prezidenţial şi se manifestă prin faptul că şeful statului ales prin
vot universal, îndeplineşte numai funcţiile de şef de stat, iar în funcţia de şef de
guvern este numită după anumite proceduri, o altă persoană.
În literatura de specialitate această formă de guvernare, sau acest regim,
a primit denumirea de «prezidenţialist» sau «semi-prezidenţial». În această
formă de guvernare are loc o divizare a funcţiilor de şef de stat şi ce-a de şef de
guvern, executivul fiind «bicefal» ceea ce se explică prin necesitatea unei forme
eficiente de răspundere politică pentru activitatea desfăşurări, pe care o poartă
guvernul în faţa parlamentului.
Republică parlamentară. În unele state, şeful statului este ales de către
parlament (Italia, Austria, Germania, Finlanda, Turcia). Funcţiile şefului statului
sunt identice cu cele din regimul semiăprezidenţial, însă, virtutea faptului că
şeful statului este ales de către parlament poziţia sa în raport cu parlamentul este
întărită. Nu trebui s-ă se înţeleagă că şeful statului este subordonat
parlamentului, ca şi în regimul prezidenţial sau semi-prezidenţial şeful statului
nu poartă răspundere politică pentru activitatea s-a. El poate fi demis din funcţie
numai în cazurile prevăzute de constituţie, când încalcă legea, constituţia sau
săvârşeşte infracţiunea. Ca şi în regimul semi-prezidenţial executivul este
«bicefal», prim ministru purtând răspundere politică (poate fi demisionat oricând
după o anumită procedură) în faţa parlamentului pentru activitatea sa.
 47

Ca formă de Republică guvernământ semi-prezidenţial şi cae

parlamentară se caracterizează print-o posibilă instabilitate guvernamentală, dar
care se compensează printr-o activitate guvernamentală eficientă.
Regimul de adunare. Caracteristica regimului de adunare este
inegalitatea autorităţilor care exercită puterea, parlamentului şi guvernului şi
lipsa funcţiei şefului de stat. Astăzi, unica ţară care utilizază un astfel de regim
este Elveţia.
Conform Constituţiei federale adoptată la 29 mai 1874 Adunarea
federală (parlamentul) constituie autoritatea supremă. Puterea executivă de
Consiliul Federal (Guvernul) compus din membrii numiţi de Adunarea Federală
pe un termen de 4 ani.
Consiliul Federal nu este un şef de stat colegial. Nici preşedintele
Consiliului nu îndeplineşte atribuţii de şef de stat, deoarece ei se aleg prin
rotaţie, pe o perioadă de un an, principala sarcină a cărui este prezidarea
Consiliului Federal şi unele funcţii onorifice, de exemplu: participarea la diferite
ceremonii etc.

§4.Forma de guvernământ a Republicii Moldova.

Conform Constituţiei Republicii Moldova (alin.2, art.1) adoptată la 29

iulie 1994, forma de guvernământ a statului este republica.
Art.77 din constituţie stabileşte că şeful statului este Preşedintele
republicii care reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei
naţionale, al unităţii şi integităţii teritoriale.
În acelaşi timp art.96, şi art.97 stabilesc că guvernul asigură realizarea
politicii interne şi externe a statului, exercită conducerea generală a
administraţiei publice şi este alcătuită din prim-ministru, prim-vice-ministru,
vice-prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Preşedintele, conform art.82, desemnează un candidat pentru funcţia de
prim-ministru şi numeşte guvernul pe baza votului de încredere abordat de
Parlament. Preşedintele Republicii Moldova (art.83) poate lua parte la şedinţele
Guvernului, prezidândule, însă, nu le semnează, aceasta fiind prerogativă prim-
ministrului.
Şi în sfârşit art. 100 şi 101 stabilesc că funcţia de membru al
Guvernului încetează în caz de demisie, demitere, iar în cazul demisiei Prim-
ministrului, demisionează întregul Guvern.
Din textul acestor reglementări constituţionale se poate face concluzia
că Republica Moldova forma de guvernământ este republica - semi-
prezidenţială, în care există un executiv «bicefal» preşedintelui statului
revenindu-i funcţia specifice reprezentative, iar guvernului funcţii executive,
guvernamentale cu răspundere politică în faţa parlamentului.
Însă, Republica Moldova în perioada scurtă de când şi-a declarat
suveranitatea a cunoscut şi altă formă de guvernământ.
 48

Astfel, pe data de 03.09.1990 Parlamentul a adoptat Legea nr. 250-XII

cu privire la instituirea funcţiei de Preşedinte al Republicii Sovietice Socialiste
Moldova, 81 întroducând şi unele modificări în vechea constituţie a RSSM.
În preambulul legii se spune că funcţia de preşedinte a RSSM se
instituie în scopul consolidării ordinii constituţionale şi suveranităţii RSS
Moldova, a drepturilor, libertăţilor şi securităţii cetăţenilor, îmbunătăţirii
interacţiunii organelor centrale ale puterii de stat şi a administraţiei de stat.
În capitolul 12 prim al Constituţiei sau întrodus o serie de articole
privind noua instituţie a şefului de stat, printre care art.1132 care prevedea
alegerea preşedintelui ţării prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat pe
un termen de cinci ani.
Însă, ţinând cont de situaţia social-politică la moment, influenţa
considerabilă a partidului comunist a Moldovei, parte integrant a PCUS, care
putea distruge firele plăpânde de abea răsărite ale noii democraţii, Parlamentul în
partea a III a Legii menţionate a stabilit că primul Preşedinte al R.S.
Moldoveneşti se alege pe un termen de 5 ani, de Sovietul Suprem al RSS
Moldova prin majoritatea simplă de voturi a tuturor deputaţilor poporului din
RSS Moldova.
Astfel, în aceiaşi zi, la 03.09.1990, prin Hotărârea nr. 251ăXII,
Parlamentul alege în funcţie de preşedinte al RSSM pe Preşedintele Sovietului
Suprem dl. Mircea Snegur.2
Vom menţiona că perioada 03.ă9.1990 - 27.008.1991 Republica
Moldova îşi declară suveranitatea însă nu şi îndependenţa, aflându-se în
componenţa URSS. Deci formele şi metodele de perfecţionare a
guvernământului erau forme specifice al unui subiect al federaţiei, care ori cum
trebuiau să ţină cont de deciziile adoptate organului legislativ Suprem. Congresul
deputaţilor ai poporului din URSS, în care RSSM avea reprezentanţii.
Ne referim la această perioadă, deoarece s-a creat o situaţie curioasă, în
care, preşedintelui ales de către parlament prin Hotărârea nr.258-XII din
05.03.1991 s-a stabilit că Preşedintele RSS Moldova exercită puterea supremă
executivă şi de dispoziţie, iar prin Hotărârea nr. 529 tot din aceeaşi zi, Guvernul
RSS Moldova a fost subordonat Preşedintelui.
Practiv, s-au combinat două forme de guvernământ - prezidenţială şi
parlamentară, ceea ce de fapt nu se combină, însă, se justifică, ţinând cont de
perioada în care RSS Moldova era în prima fază de dobândire a independenţei,
fiind deja adoptate Declaraţia Suveranităţii Republicii Sovieticii Socialiste
Moldova (23.ă6.1990) şi Decretul cu privire la puterea de stat (27.07.1990) .
La 27.08.1991, în urma adoptării Declaraţiei de independenţeă, pe harta
lumii a apărut un nou stat suveran şi independent numit Republica Moldova.

81
Legi şi hotărâri adoptate la sesiunea a doua, extraordinară, a Sovietului Suprem al RSS Moldova de legislatura
a dousprezecea, Chişinău, Cartea moldovenească, 1990.
2
2
Ibidem.
 49

La 18.09.1991 Parlamentul adoptă Legea nr.720-XII cu privire la

alegerile Preşedintelui Republicii Moldova, iar pe data de 19.09.1991 Hotărârea
nr.722-XII prin care fixază data alegerilor pentru duminică, 8 decembrie 1991.
Primul Preşedinte al Republicii Moldova ales de prin vot universal,
direct, secret şi liber exprimat dl.Snegur Mircea.
Odată cu alegerea Preşedintelui Republicii Moldova a trecut la forma de
guvernamânt tradiţională republică semi-prezidenţială.

Secţiunea a 2-a. Funcţiile statului.

Obiective:
- Funcţia politică;
- Funcţia socio-economică;
- Funcţia juridică.

§ 1.Funcţia politică

Cunoştinţele privind natura juridică şi politică a statului ne permite de a

determina funcţiile statului.
Din punct de vedere politic funcţia statului constă în exercitarea
suveranităţii, pe care deja am definit-o în secţiunea precedentă ca drept al
poporului de a decide asupra propriei sorţi, de a stabili linia poitică a statului şi
alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea acestora. Exercitarea
suveranităţii este o activitate de organizare şi conducere a societăţii prin formele
şi metodele reglementate de constituţie în favoare comunităţii care constituie
armatura politică şi juridică a statului.
Organizarea şi conducerea societăţii are loc prin constituirea unui sistem
democratic de guvernare asupra cărui vom reveni în continuare.

§ 2. Funcţia socio-economică.

Unul din scopurile asocierii unui ansamblu de indivizi în stat îl constituie

protejarea interesului general (binelui comun). Evident, dacă în stat are loc o
comunitate de viaţă a membrilor, ei însuşi creează acest interes general (bine
comun), şi sunt în drept să şi se creeze toate condiţiile necesare pentru al
dezvolta.
 50

În literatura de specialitate se evidenţiază funcţia de difuzare a

progresului41 sau noile funcţii42 care în fond, vorbesc despre crearea unor condiţii
de viaţă decente a cetăţenilor.
Considerăm că această funcţie are un caracter socio-economic cu o dublă
natură. În primul rând, statul organizează furnizarea serviciilor publice pentru
satisfacerea necesităţilor cetăţenilor. În acest sens, un deosebit interes prezintă
opiniile ilustrului profesor francez Leon Duguit că serviciul public ar desemna
relaţia guvernanţi şi guvernaţi, în care primii au obligaţia de a presta servicii
celor din urmă. Cu alte cuvinte, serviciul public constă în obligaţia, de natură
juridică, a celor care guvernează într-o anumită ţară de a asigura neîntrerupt
desfăşurarea unei activităţi. Leon Duguit afirmă că puterea guvernanţilor nu se
poate menţine de o manieră durabilă decât prin credinţa guvernaţilor că
deţinătorii puterii le fac serviciile de care au nevoie, că lor le este profitabilă
activitatea acestora. Masa guvernaţilor a avut întotdeauna certitudinea că
deţinătorii puterii nu ar putea să le impună în mod legitim supunere decât numai
prin prestare de servicii şi numai în măsura în care sunt prestate. Ca argument,
sunt aduse numeroasele exemple din istorie de pierdere a puterii politice de către
guvernanţi anume din cauza faptului că ei nu au prevăzut prestarea serviciilor
sociale, condiţie esenţială a menţinerii puterii lor .
Leon Duguit a ajuns chiar la concluzia că dreptul public nu mai este
fondat pe dreptul subiectiv al statului, pe suveranitate, ci se bazează pe noţiunea
de funcţie socială a guvernanţilor, având ca obiect organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice. Chiar şi legea, susţine Leon Duguit, este, înainte de toate,
legea unui serviciu public, deoarece guvernanţii sunt obligaţi, din punct de
vedere juridic, să asigure funcţionarea serviciilor publice edictând în acest scop
reguli generale.43
Este dificil de reproşat vestitului gânditor francez deoarece, întradevăr,
satisfacerea nevoilor sociale în interes public are loc prin intermediul serviciului
public,44 care, într-o formulă concentrată, constituie elementul de bază din
activitatea administraţiei publice, aceasta având ca scop aducerea la îndeplinire a
legilor sau, în limitele legii, prestarea serviciilor publice.
Deci, prestarea serviciilor publice de către autorităţile de administrare
publică reprezintă o formă specifică de realizare a puterii de stat.
În rândul doi, statul creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea şi
protejarea interesului privat al cetăţenilor. În concepţia liberală, numită şi
doctrina individualistă, se restrînge sfera de acţiune a statului, atribuindu-i doar
prerogative ce ţin de menţinerea ordinii publice şi siguranţei naţionale,
exercitarea justiţiei, igiena publică, construcţii şi întreţinerea căilor de
comunicaţie. Potrivit doctrinei individualiste, statul trebuie să lase individului
41
Pierre Pactet, op. Cit., p.62-63
42
Philippe Georges, Droit public, Paris, Sirey, 1994, p.36.
43
Leon Duguit, op.cit., p.25-28.
44
Antonie Iorgovan, op. cit., p.98.
 51

deplina şi neîngrădita libertate de dezvoltare; să stimuleze iniţiativa privată -

singura capabilă să dea rezultate în domeniul producţiei. Această libertate este
gîndită să contribuie la afirmarea interesului personal şi a liberei concurenţe. La
temelia concepţiei individualiste stă convingerea că numai individul poate
asigura un veritabil progres social. Doctrina individualistă poate fi rezumată şi la
celebra formulă: "laissez faire, laissez paser", ceea ce înseamnă, de fapt,
reducerea la minimum a acţiunilor şi atribuţiilor statului. Statele care au mers pe
această cale, cu mici excepţii, dar revenind mereu pe făgaşul individualismului
consacrat în legi, au dezvoltat de-a lungul istoriei puternice sisteme de
administrare modernă, care servesc astăzi drept etalon de democraţie şi
prosperitate (Franţa, Italia, Marea Britanie, Germania, Statele Unite ale Americii
etc.) Aceste ţări au dat naştere unor sisteme coerente de administrare publică, la
temelia cărora au fost aştezate principiile autonomiei şi descentralizării
administrative.

§ 3. Funcţia juridică.
Pentru a realiza primele două funcţii este necesar de o funcţie distinctă, pe
care am denumito juridică, şi care constă în crearea unui cadru legislativ adecvat
şi condiţiilor necesare pentru realizarea lui.
În acest scop vom devide funcţia juridică în trei funcţii distincte, dar strâns
legate între ele cum ar fi: funcţia legislativă; funcţia executivă; funcţia
jurisdicţională.
Funcţia legislativă. Statul fiind organizat are nevoie de o ordine juridică
interioară care este stabilită prin edictarea regulilor de conduită a membrilor
comunităţii. Edictarea regulilor juridice sau a legilor este o funcţie realizată de
organe special investite cu acest drept.
Constituţia Republicii Moldova (art.60) atribuie acest drept numai
Parlamentului, numindul organ reprezentativ al poporului şi unică autoritate
legislativă a statului.
Funcţia executivă. Legile statului fiind adoptate în continuare necesită o
activitate de organizare a executării, pentru a fi posibilă executarea. De exemplu,
pentru a fi realizată legea cu privire la invăţămînt sunt necesare instituţii de
învăţământ, cadre didactice, inventar, manuale, resurse financiare.
Activitatea de organizare a executării legilor este şi ea o funcţie a statului,
încredinţată unor organe separate de parlament, cum ar fi guvernul.
Constituţia Republicii Moldova (art.96) încredinţează funcţia executivă
Guvernului care trebuie să asigure realizarea politicii interne şi externe a statului.
Acestă activitate a Guvernului poate avea loc numai în cadrul legilor adoptate de
Parlament.
Funcţia jurisdicţională. Nici într-un stat, chiar şi în cele cu regimuri
despotice, totalitare, nu se poate obţine situaţia ideală când toate legile adoptate
vor fi executate întocmai de către toţi. Deoarece, în executarea legilor apar litigii
(conflicte) generate de încălcarea normelor stabilite este nevoie de o activitate
 52

care ar soluţiona litigiile şi ar restabili normele încălcate. Această activitate este

şi ea o funcţie distincă, fără de care nu ar fi posibilă realizarea altor funcţii, şi
poartă denumirea de funcţie jurisdicţională, deoarece este realizată de organe
jurisdicţionale (judecătoreşti), separate şi ele de parlament şi guvern în baza
principiului separării puterilor în stat.
Constituţia Republicii Moldova (art.114) stabileşte că justiţia se
înfăptueşte în numele legii numai de instanţe judecătoreşti. Prin justiţie trebuie
să înţelegem ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti, sistemul de
funcţionare al acestor instanţe. Cuvântul provine de la latinescul justitia ceea ce
înseamnă dreptate, egalitate.

Subiecte de evaluare:
• În ce constă funcţia politică a statului?
• Prin ce se caracterizează dubla natură juridică a funcţiei socio-
economice?
• Ce este un serviciu public?
• Care sunt caracteristicile funcţiei juridice a statului?
• Care este conţinutul funcţiei legislative, executive şi
jurisdicţionale?
 53

Secţiunea a 3-a. Teoria separării (echilibrului) puterilor în stat.

§1. Noţiuni generale.

Teoria separării puterilor în stat are o largă răspândire în statele

democratice contemporane. Statul nu poate fi considerat democrat şi de drept
dacă puterile nu sunt separate, echilibrate. Nu trebuie să se înţeleagă însă, că
această teorie este o invenţie contemporană, sau o componentă a democraţiei, un
principiu la modă care indică gradul de democratizare a societăţii.
Teoria a apărut încă în secolul luminilor ca o necesitate de stăvilire a
abuzurilor nelimitate de putere ale unei persoane care se identifica cu statul, de
exemplu, Regele Ludovic al XIV care este cunoscut şi prin celebra sa exlamaţie
l`Etat se moi!( Statul sunt eu).
Aristotel în Politica a demonstrat că în orice stat sunt trei părţi (funcţii) de
care leguitorul trebuie să ţină cont: 1) adunarea generală, care deliberează cu
privire la afacerile publice; 2) corpul magistraţilor82, căruiea terbuie să i se
hotărască natura, atribuţiunile şi modul de numire; 3) corpul judecătoresc83.
Concepţia lui Aristotel, mai târziu, a fost dezvoltată de John Locke (Traite
du gouvernement civile, 1960) care vorbea şi el de trei funcţii distincte ale
statului, bineînţeles nu într-o viziune contemporană.
În continuare, ideea a fost preluată şi dezvoltată de Montesquieau în
celebra sa lucrare Despre spiritul legilor, fără a face trimitere la Aristotel sau
John Locke, de unde s-a creat falsa impresie că Montesquieau este fondatoruil,
părintele teoriei separării puterilor în stat.
Oricum, aportul lui Montesquieau în definitivarea teoriei este inestimabil,
deoarece de la el încoace ea a început a fi aplicată în practică.

§2.Cum poate fi puterea separată?

82
Prin magistraţi la timpul respectiv se înţelegea funcţionarii superiori, înalţi demnitari.
83
Aristotel, op.cit., sec.1.
 54

Explicând conceptul de “separarea a puterilor” Montesquieau scria: în

fiecare stat există teri puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la
chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitooare la cele
care ţin de dreptulş civil. În virtutea celei dintâi, principile sau autoritatea face
legi. În virturea celei de-a doua, delară război sau închee pace, trimite sau
primeşte solii, ia măsuri de securitate, preântâmpină năvălirile. În virtutea celei
de a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe
aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur si
simplu, putere executivă a statului84.
În secţiunile precedente am demonstrat că suveranitatea are un caracter
unic, este indivizibilă, inalienabilă, imprescriptibilă şi că între suveranitate şi
puterea de stat se poate pune semnul egalităţii deci, şi puterea dispune de
aceleaşi calităţi. Devine firească întrebarea, cum poate fi atunci puterea de stat
separată în mai multe puteri, şi dacă Montesquieau şi alţi gânditori ştieau de
aceasta şi dacă au ţinut cont de aceste calităţi la elaborarea teoriei. Evident, ştiea
şi au ţinut cont.
Mai mult de atât, la timpul respectiv, teoria a fost supusă unor critici
acerbe. Primul care a observat disensiunile dintre teoria unicităţii puterii şi teoria
separării puterilor a fost J.J.Rousseau care scria: “Dacă politicienii noştri,
neputând să împartă suveranitatea în principiu, o împart după obiectul ei, o
împart în forţă şi în voinţă, în puterea leguitoare şi puterea executivă, în drepturi
fiscale de justiţie şi de război, în administarţie interioară şi în puterea de a trata
cu străinii, uneori ei confundă toate aceste părţi şi alte ori le separă… Ei cad în
această greşală din pricina că nu au noţiuni exacte despre autoritatea suverană şi
pentru că iau drept părţi ale acestei autorităţi ceea ce nu reprezintă decât emanaţii
ale ei.”85
În acest sens, este greu de reproşat vestitului gânditor, dar la o privire
atentă, vom observa că încă Aristotel vorbea de trei părţi de care leguitorul se v-a
ocupa, prin trei părţi înţelegându-se trei funcţii. J. Berthelemy a aranjat lucrurile
la locurile lor afirmând că statul nu poate avea de cât două puteri, în sensul de
organe care corespund celor două funcţiuni ale lui: de legiferare şi de eutare86.
Nu vom polemiza pe marginea numărului de funcţii, două, trei sau mai multe,
important este de reţimut că prin puterea legislativă, executivă şi jurisdicţională
se subânţelege un set de organe, care fiind învestite cu atribuţii dispun de
capacitatea de a impune un comportament, o conduită, altfel spus exercită
puterea realizâd funcţiile juridice ale statului.
Cât priveşte conţinutul şi sensul teoriei separării puterilor, chiar din
interpretarea lui Montesquieau, se vede că este vorba nu atât de separaţie cât de
un echilibru şi o independenţă relativă a acestora. “Astfel, puterea legislativă nu
trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, scria Montesquieau,
84
Montesquieau, op.cit.,p.195.
85
J.J.Rousseau, op. cit., p.116.
86
J. Berthelemy, Traite elementaire de droit administratif, Ed.Arthur Rousseau, Paris, 1930, p.11.
 55

deoarece activitatea la care mereu se referă ea cere rezolvarea promtă a tuturor

chestiunilor. Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului
legislativ şi durata sesiunilor sale, şi trebuie să ea parte la legiferare prin dreptul
său de veto. Puterea legislativă poate ancheta şi pedepsi pe miniştri, dar nu poate
face acest lucru cât priveşte pe monarh, ea nu poate să judece87”. “Aceste trei
puteri ar trebui să ajungă la un punct mort, adica la inacţiune,” susţinea
Montesquieau demonstrâd astfel că ele nu pot fi separate şi independente total.
“Dar întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să
funcţioneze, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord”88.
În concluzie, putem afirma că teoria separării puterilor trebuie înţeleasă ca
o teorie de echilibrare a lor, a unui sistem de frâne şi contrafrâne, de balanţe şi
contrabalanţe, care ar influenţa reciproc puterile, nepermiţând depăşirea
limitelor, stabilite de constituţie, în exercitarea atribuţiilor.

§3. Aplicarea teoriei separării, echilibrului puterilor în stat.

Odată cu apariţia constituţiilor scrise, principiul separării, echilibrului

puterilor în stat s-a bucurat de o largă aplicare. În unele constituţii principiul nu
este înscris expres dar, modul în care sunt echilibrate puterile , vorbeşte de
existenţa lui.
De exemplu, în Constituţia SUA (1787) primele trei articole: acordă
puterea legislativă federală congresului; puterea executivă preşedintelui; iar
puterea judecătorească tribunalelor. Acordarea puterii legislative Congresului
prin art.1 implică faptul că ramurile executivă şi judecătorească sunt delimitate
prin actele legislative promulgate de Congres. Acest lucru este subliniat prin
art.VI şi II care, respectiv, denumesc aceste acte legislative, “legea supremă a
ţării” şi indică preşedintelui sp “aibă grijă” ca ele “ să fie corect aplicate”89.
La fel şi constituţiile Spaniei, Belgiei denumeşte autorităţile statale ca
puteri.
Unele constituţii (Elveţia, Republica Moldova) prevăd expres principiul
separării puterile în stat în legislativă, executivă şi jurisdicţională.
Alte constituţii (România) nu divizează autorităţile în puiteri, nu folosesc
termenul separarea puterilor, însă, realizează echilibrul autorităţilor care exercită
puterea.
Principiul separării, echilibrului puterilor în fiecare stat este aplicat în
raport direct cu forma de guvernământ. Aceasta, indiferent care ar fi, comportă
două aspecte bine conturate: 1) Separaţia parlamentului vis-à-vis de guvern; 2)
separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii fapt ce permite controlul acestora
prin judecători independenţi90.
87
Montesquieau, op. cit., p.204.
88
Ibidem.
89
A se vedea mai pe larg David P.Currie, Constituţia Statelor Unite ale Americii, Comentarii, Ed.Nord-Est SRL,
Iaşi, 1992, p.37-44.
90
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit fconstitutionnel, Paris, 1988, p.160.
 56

În regimul prezidenţial (SUA) preşedintele concentrează în mâinile sale

toată puterea executivă, autoritatea acesteea provenind dintr-o investitură
populară. Din aceste considerente el este independent de puterea legislativă
(congres) şi nu poartă în faţa acesteea răspundere politică. Astfel, în regimul
prezidenţial, fiecare putere este independentă în ceea ce priveşte activitatea
încredinţată prin constituţie, având o serie de mijloace de influenţă una asupra
celeilalte. De exemplu, preşedintele dispune de dreptul de veto, dreptul de a
adresa mesaje, dreptul de a ocnvoca şi amâna congersul şi altele.
La rândul său, Congresul exercită control asupra executivului prin comisii
de anchetă, votarea legilor fiscale, controlul numirii unor înalţi funcţionari de
stat, controlul asupra activităţii externe prin ratificarea tratatelor etc.
Puterea judecătorească exercită influenţă asupra celorlalte două puteri prin
controlul constituţionalităţii şi legalităţii legilor şi altor acte juridice. Însă,
practica activităţii organelor publice ale SUA demonstrează că separarea rigidă a
puterilor a dus la o creştere a rolului instituţiei prezidenţiale care a re o influenţă
crescând asupra legislativului.
În regimurile semi-prezidenţiale (Franţa, Portugalia, Austria, România,
Republica Moldova), ca şi în regimurile prezidenţiale, şeful statului nu răspunde
politic în faţa parlamentului, însă, această răspundere o poartă guvernul în frunte
cu primul munistru care este aprobat în funcţie de către parlament.
Ori cum, în sistemul semi-prezidenţial preşedintele ales de popor este
considerat ca şef al executivului, necătând că atribuţiile de care dispune au mai
mult un caracter reprezentativ. El propune parlamentului candidatura prim-
ministrului, participă la formarea guvernului, prezidează şedinţele guvernului
când asistă la ele, poate înainta demisia guvernului.
În unele condiţii, stabilite de constituţie, preşedintele poate dizolva
parlamentul cu unele exepţii (Republica Moldova) preşedinţii nu au dreptul la
iniţiativă legislativă, însă ei pot întoarce parlamentului, unele legi trimise spre
promulgare, pentru a fi revăzute. În acest caz parlamentul este pus în faţa
dilemei, ori o rediscută ori o reconfirmă dar deja cu votul a 2/3 din numărul
deputaţilor.
Un rol important exercitarea efectivă a puterii o au şi autorităţile
jurisdicţionale, cum ar fi Curtea Constituţională, cartea administrativă
(contenciosul administrativ) care nu permite încălcarea constituţiei şi abuzul de
putere.
Şi în regimul parlamentar, are chiea dacă parlamentul este acela care
constituie executivul, ultimul are prerogative importante şi mecanisme de a
influenţa legislativul. Este adevărat, preşedinţii aleşi de către parlament au mai
restrânse decât cei din regimurile semi-prezidenţiale, totuşi ei promulgă legi,
convoacă parlamentul, primesc şi acreditează diplomaţi, pot dizolva parlamentul
etc. Şeful guvernului deţine importante atribuţii, conduce politica generală a ţării
şi răspunde de realizarea ei, fiind de fapt personajul politic principal al ţării.
 57

Puterea judecătorească în regimurile parlamentare este organiyată după

aceleaşi principii ca şi în regimurile prezidenţiale şi semi-prezidenţiale.
Caracterizând regimul parlamentar Pierre Pactet a evedenţiat următoarele:
• Disocierea organelor executive şi procedura de “contreseing”;
• Responsabilitatea politică a guvernului şui dizolvarea parlamentului;
• Colaborarea guvernului cu parlamentul.91

§4. Separarea, echilibrul puterilor în în Republica Moldova.

Cumdeja am menţionat anterior, prima reglementare privind separarea

puterilor în Republica Moldova a fost enunţată în Declaraţia Suveranităţii
aoptată la 23 iunie 1990.
După 27 august 1991, Republica Moldova ca stat suveran şi independent
a început implimentarea noilor principii de dezvotarea a statalităţii, bazate pe
tradiţiile statelor democratice occidentale. Deşi, cu unele devieri de la doctrina
clasică a separării puterilor, explicate prin situaţia social-politică după declararea
independenţei, principiul separării, echilibrului puterilor a început a fi aplicat în
practică, corectându-se mereu raporturile dintre autorităţile investite cu dreptul
exercitării puterii.
În noua Constituţie adoptată la 29 iulie 1994 în art.6 a fost fixată
rteglementarea: “În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi
judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le
revin, potrivit prevederilor Constituţiei”. În baza acestei reglementări, toate
acţiunile, raporturile autorităţilor care exercită puterea trebuiesc corelate cu
principiul enunţat.
Evident, astăzi nu există un etalon al separării, sau a echlibrului puterilor,
dupăm care s-ar putea verifica corectitudinea aplicării principiului. Fiecare stat
găseşte mecanismele necesare pentru a echilibra puterile, pentru exercitarea
atribuţiilor ce le revin în limitele stabilite de Constituţie, pentru a nu permite
uzurpare puterii, suprimarea democraţiei şi libertăţii.
Şi în Republica Moldova, adesea ori, aplicarea principiului trezeşte unele
nedumeriri, obiecţii şi sugestii critice, unele pronunţate altele nepronunţate
public, dar perceptibilşe din raporturile legislativului cu executivul.
1. Raporturile Parlament – Şef de Stat.
Alin.2 al art.1 din Constituţie fixează forma de guvernământ a statului –
republica, iar alin.3 al aceluiaşi articol prevede că Republica Moldova este un
stat de drept, democratic, în care demnitatea omului şi libertăţile lui, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă
valorile supreme şiu sunt garantate. Această garanţie nu are un aspect declarativ,
sau decorativ, ea este realizată şi prin sistemul de fraâne şi balanţe care vin să
echilibreze puterile în stat.
91
Pierre Pactet, op.cit., p.146.
 58

Parlamentul, conform art.60 din Constituţie, este organul reprezentativ

suprem al poporului şi u78nica autoritate legislativă a statuluui. Aceată
reglementare dezvoltă prevederile art.2 din Constituţie care stabileşte că
suveranitatea naţională este exercitată şi prin organele reprezentative ale statului.
Devine clar că, Parlamentul sau legislativul care exercită suveranitatea are
investitură de la popor, naţiune, şi are puteri nelimitate deoarece el este
competent de aşi stabili competenţa.. Însă, pentru bunul mers al lucrurilor,
Constituţia stabileşte unele limite de competenţă şi fixează unele mecanisme
pentru a înlesni raporturile cu alte autorităţi care exercită puterea. Astfel,
conform art.66 din Constituţie Parlamentul:
• adoptă legi, hotărâri, moţiuni;
• aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
• aprobă doctrina militară a statului;
• aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lşui;
• alege şi numeşte persoane oficiale de stat;
• exercită controlul parlamentar asupra puterii executive;
• iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele
statului;
• suspendă activitatea organelor de administraţiei publice locale, în
cxazurile prevăzute de lege.
Atribuţiile enumerate pot fi divizate în două categorii: 1) de conducere; 2)
de control. Prima categorie serveşte pentru îndeplinirea funcşiei legislative iar a
doua categorie pentru controlul activităţii organelor executive. Raporturile cu
autorităţile executive, însă, iau naştere din ambele categorii de atribuţii, prin
intermediul căror Parlamentul se implică în activitatea acestora.
De exemplu, raporturile Parlamentului cu Şeful Statului au următorul
conţinut:
- în baza art.79 primeşte jurământul Preşedintelui;
- poate prelungi mandatul acestuiea prin lege organică, în caz de
război sau catastrofă (art.80);
- poate hotărî punerea sub acuzare, cu votul a cel puţin două treimi
din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o
infracţiune (art.80);
- ascultă message cu privire la principalele probleme ale naţiunii
(art.84);
- ratifică tratatele internaţionale încheiate (art.86);
- aprobă declararea mobolizării parţiale sau generale (art.87);
- în cazul săvârşirii unor fapte grav, suspendă preşedintele din
funcţie cu votul a două treimi din deputaţii aleşi (art.89);
 59

- aprobă resursele finaciare ale aparatului preşedintelui şi le include

în bugetul de stat (art.95):

Şeful statului, la rândul său, este dotat cu unele mecanisme de influenţă

asupra legislativului.
- conform art.73 dispune de iniţiativă legislativă;
- după consultarea majorităţii parlamentare desemnează un candidat
la funcţia de Prim-ministru(art.82);
- poate lua patre la lucrările Parlamentului adresându-i message
(art.89);
- poate dizolva Parlamentul în cazul imposibilităţii formării
guvernului sau a blocării procedurii de adoptare a legilor timp de
trei luni, precum şi înb cazurile în care acesta nu a aceptat viotul
de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 zile de la
prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări de investitură (art.85);
- prezină parlamentului cererea de demisie (art.90);
- promulgă legile şi este în drept, în cazul în care are obiecţii să o
trimită, în termen de cel mult două săptămâni, sprre reexaminare
(art.93).
Nu vom comenta eficienţa unor sau altor mecanisme de influenţă,
menţionăm doar că, în unele cazuri, textele defecte din Constituţie nu permit
realizarea eficientă a acestora. De exemplu, art.93 prevede că în cazul în care
Parlamentul îşi menţine hotărârea adoptată anterior asupra unei legi trimise spre
reexaminare de Preşedinte el este obligat s-o promulge. În mod normal, în cazul
în care legea este trimisă spre reexaminare, Parlamentul, dacă nu doreşte să ţină
cont de obiecţiile Preşedintelui, trebuie s-o reconfirme cu votul a două treimi din
deputaţii aleşi, faţă de majoritatea simplă (50 +1) necesară pentru adoptarea unei
legi organice. Menţinerea hotărârii adoptate cu acelaşi numă de voturi, sau chiar
mai puţine decât la prima votare, lipseşte de sens acest mecanism de echilibrare a
puterilor şi-l transformă într-o formaliate.
2. Raporturile Parlament-Guvern.
În ce priveşte Guvernul Parlamentul Republicii Moldova dispune de
importante mecanisme de influenţă asupra activităţii lui. Printre acestea vom
enumera:
- acordă votul de încredere asupra programului de activitate şi a
întregii liste a Guvernului(art.98);
- poate cere informaţii şi documente necesare (art.104);
- poate solicita prezenţa membrilor Guvernului la lucrările
Parlamentului (art.104);
- Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la
întrebări şi interpelări formulate de deputaţi (art.105);
 60

- retrage încrederea acordată la propunerea a cel puţin o pătrime din

deputaţi (art.106).

Cât priveşte instrumentele puse în mâna Guvernului pentru a influenţa

legislativul ele sunt foarte modeste, am spune chiar lipsesc aproape total.
Guvernul dispune numai de:
- iniţiativa legislativă (art.73);
- dreptul de a demisiona (art.6 din Legea cu privire las Guvernul
republicii);
- dreptul de a participa la lucrările sesiunilor Parlamentului cu
exprimarea opiniilor pe marginea chestiunilor examinate (art.8
din Legea cu privire las Guvernul republicii)
Leguitorul nu a prevăzut pentru executiv solicitarea adoptării, cu
procedura de urgenţă, a proiectelor sau propunerilor legislative; Guvernul nu-şi
poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, declaraţii
de politică generală sau proiect de lege precum nu este nici abilitat de a emite
ordonanţe în domeniile care nu ţin de obiectul legilor organice.â
Cât priveşte obiecţiile precum că: atribuţiile Preşedintelui Republicii
privind participarea la formarea Guvernului, la remanierile guvernamentale c
sunt neînsemnate şi se reduc doar la regiferarea formală a unor acţiuni la
propunerea Prim-ministrului; Preşedintele nu dispune de instrumente
constituţionale necesare pentru a influenţa politica promovată de Guvern în
diferite domenii, precum şi asupra actelor adoptate de Guvern vom menţiona
următoarele.
1. Guvernul este un organ colegial, selectat sau acceptat de Prim-ministru
(echipa sa) după calităţile profesionale, unitatea de opinii sau de convingeri ale
acestora asupra programuluii de guvernăţânt cu scopul de al transpune în viaţă;
2. Echipa Guvernului se constituie în funcţie de direcţiile principale ale
programului de guvernământ acceptat de Parlament care prin el îşi
materializează promisiunile electorale. Guvernul primind investitura îşi asumă
responsabilitatea politică pentru realizarea programului.
În situaţia dată nu poate fi vorba de înzestrarea Preşedintelui cu dreptul de
revocare şi numire pe unii membri ai Guvernului la propria lui discreţie
deoarece: sa-r îtrerupe legătura logică între echipă şi program; echipa, între timp,
ar putea fi schimbată totalmente, fără concursul Prim-ministrului , acesta
pomenindu-se “al său printre străini”; Parlamentul, ca autoritate ce acordă votul
de încredere şi acceptă responsabilitatea politică a Guvernului, sa-r substituii în
drepturi cu Preşedintele, faţă de care Guvernul nu-şi asumă responsabilitatea
politică, din simplu motiv că şi Preşedintele şi Guvernul reprezină puterea
executivă; implicarea Preşedintelui în activitatea de guvernare ar trebuii să atragă
după sine responsabilitatea politică pentru consecinţele realizării programului
ceea ce nu prevede nici un sistem de guvernământ.
 61

Astfel fiind văzute lucrurile, se face necesară explicaţia, al cui “om de

încredere” trebuie să fie Prim-ministrul, al Preşedintelui ţării sqau al
Parlamentului ?
Răspunsul este simplu, al formaţiunii politice sau al autorităţii care şia
asumat responsabilitatea pentru guvernarea statului. Această autoritate este
Parlamentul, iar responsabilitatea şi-o asumă partidul majoritar sau coaliţa
parlamentară care a creat executivul.. Programul de activitate a Guvernului
(guvernământ) acceptat de către Parlament, deja am menţionat, este de fapt
materializarea promisiunilor electorale a celor care au câştigat alegerile şi au
constituit Guvernul, altfel devine un non sens alegerile cu alternativă de
candidaţi.
Cât priveşte Preşedintele Rewpublicii, el are posibilitate de a influenţa
Guvernul şi de a evita convergenţa responsabilităţii politice a Guvernului prin
intermediul unor procedee constituţionale. Astfel, el are dreptul de a participa la
şedinţele Guvernului şi a le prezida, de a consulta Guvernul în probleme urgente
şi de importaţă deosebită. Acest drept îi conferă posibilitatea de a participa
nemijlocit la procesul de adoptare a celor mai importante decizii
guvernamentale, de a le influenţa prin autoritatea sa de Şef de Stat, de garant sal
suveranităţii, prin calitatea sa de autoritate reprezentativă. Înafară de aceasta,
Preşedintele dispune şi de dreptul de a suspenda actele Guvernului, ce contravin
legislaţiei, până la adoptarea definitivă a deciziei de către Curtea Constituţională.
Acest drepr obligă Preşedintele să asigure legalitatea hotărârilor Guvernului.
Cum se explică însă, conţinutul art.82 din Constituţie în baza cărui
Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru şi numeşte
Guvernul?
Această atribuţie Şeful Statului o deţine în conformitate cu principiul
separării, echilibrului puterilor, ca mediator între puterile statului, atribuţie care
legiuitorul nu a înscris-o expres în textul Constituţiei dar care se subînţelege92.
Dupe consultarea majorităţii parlamentare Preşedintele, în mod normal,
trebuie să desemneze la funcţia de Prim-ministru candidatura desemnată de
majoritatea parlamentară. În cazul în care această majoritate nu este constituită,
Preşedintele trebuie să negocieze cu fracţiunile parlamentare asupra unei
candidaturi sau să propună consecutiv toate candidarturile desemnate, iar dacă
acestea nu vor putea forma Guvernul, Preşedintele v-a aplica prevederile art.85
din Constituţie dizolvând Parlamentul.

3. Raporturile Parlament, Şeful Statului - autorităţile jurisdicţionale.

Raporturile dintre legislativ, Şeful Statului şi autorităţile jurisdicţionale
trebiesc apreciate în conformitate cu prevederile art.116 din Constituţie care
fixează că judecătorii sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili.
92
De exemplu, în Costutuţia României, art.80 alin.2 prevede că Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum între stat şi societate.
 62

Ori cum, Parlamentul este autoritatea care stabileşte pentru judecători

competenţe, adoptând Coduri de procedură civilă, penală, jurisdicţie
constituţională; Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie; Legea privind
organizarea judecătorească; Legea cu privire la statutul judecătorului etc.
Din aceste considerente raporturile cu organele jurisdicţionale sunt
limitate. Odată create şi investite cu competenţă ele se bucură de o independenţă
mai mare faţă de celelalte puteri şi o influenţă mai mică din partea lor. Totuşi,
Parlamentul şi Şeful Statului îşi aduc aportul la numirile în funcţii de judecători,
şi deci la această etapă pot avea loc numiri dictate de interesele partidului de
guvernământ sau majorităţii parlamentare sau a partidului care a câştigat
alegerile prezidenţale.
Astfel, Preşedintele şi membrii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în
funcţie de către Parlament (art.116). Judecătorii celorlalte instanţe judecătoreşti
sunt numiţi în funcţie de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului
Superior la Magistraturii (art.116).
Însă, pentru a reduce la minium posibilitatea numirii în funcţii de
judecători după alte principii decât profesionalism înalt, onestitate, fidelitate faţă
de lege art.116 din Constituţie prevede numirea pentru prima dată pe un termen
de 5 ani, apoi de 10 ani. Dupe expirarea termenului de 15 ani judecătorii vor fi
numiţi în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă (65 ani conform art.11
din Legea cu privire la statutul judecătorului).
În acelaşi scop este creat şi Consiliul Superior al Magistraturii, din care
fac parte: Ministrul justiţiei, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Preşedintele
Curţii de Apel, Preşedintele Judecătoriiei Economice, Procurorul General, şi care
asigură numirile, deplasările, promovările şi măsurile disciplinare faţă de
judecători.
Constituţia nu califică Curtea Constituţională autoritate judecătorească,
art.134 numind-o unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Curtea
Constituţională este independentă de orice autoritate publică şi se supune numai
constituţiei deoarece ea a fost creată pentru a garanta supremaţia constituţiei,
asigurării realizării principiului separării puterilor în stat. Pentru a păstra
echilibrul puterilor Curtea Constituţională se compune din 6 judecători dintre
care, 2 judecători numiţi de Parlament, 2 de Preşedintele Republicii şi 2 de
Consiliul Superior al Magistraturii.

Capitolul 4. Exercitarea suveranităţii

Secţiunea 1. Democraţia constituţională.

Obiective:
- Noţiuni generale privind democraţia constituţională.;
 63

- Dictatura.

§1. Noţiuni generale privind democraţia constituţională.

Termenul “democraţie constituţională” apărut destul de târziu în

vocabularul de specialitate, este, deşi rar, utilizat în constituţii. Astfel,
Constituţia României (art.8) fixează că pluralismul politic în societatea
românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Art.117
stabileşte că armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru
garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii
teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.
În acest sens ar trebui să ştim dacă între noţiunile de democraţie şi
democraţie constituţională există vre-o diferenţă.
Definiţia clasică a democraţiei este simplă, ea semnifică puterea
poporului, deoarece cuvântul democraţie este format din două rădăcini
greceşti “demos” (poporul) şi “cratos” (putere). În Constituţia Franţei (art.2)
democraţia este definită ca “guvernarea poporului, prin popor şi pentru
popor”.
În literatura de specialitate se întâlnesc diferite definiţii date democraţiei
dar toate pornesc de la “axioma” că putere aparţine poporului. Maurice Duverger
spune că democraţia este liberală şi semnifică mai întâi faptul că instituţiile
politice sunt constituite în baza următoarelor principii: suveranitatea poporului,
alegeri, parlamente, independenţa judecătorilor, libertăţi politice,
84
pluripartidism.
Constituţia Republicii Moldova (art.1 alin.3) stabileşte că Republica
Moldova este stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. O analiză ştiinţifică a
noţiunii democraţie scoate în evidenţă următoarele principii: a) suveranitatea
naţională este exercitate de către popor; b) asigurarea participării poporului la
realizarea treburilor publice printr-un sufragiu universal, eventual prin
referendum, precum şi prin intermediul unui organ legiuitor autentic
reprezentativ; c) partajarea prerogativelor autorităţilor publice, colaborarea şi
controlul reciproc între autorităţile reprezentative; d) descentralizarea
administrativă; e) pluralismul social, îndeosebi cel ideologic, organic sau
instituţional, politic, sindical şi al altor corpuri intermediare; f) aplicarea
principiului majorităţii în activitatea deliberativă a autorităţilor colegiale; g)
consacrarea şi şi garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului.85

84
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Precis Universitaires de France, 1980, p.53.
85
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Constituţia
României comentată şi adnotată, Regia autonomă “Monitorul oficial”, Bucureşti, 1992, p.12.
 64

Observăm că democraţia are un înţeles mai larg decât simpla definiţie

“putere a poporului”, ea apare ca un concept şi fenomen integrator, cumulând,
articulând şi armonizând valorile morale, politice şi juridice ale societăţii, într-un
context social-istoric determinat. Ion Deleanu consideră că repere ale
democraţiei constituţionale: suveranitatea naţională aparţine poporului român
(art.2 alin.1); detentorul exclusiv al suveranităţii o exercită indirect, prin
organele sale reprezentative şi direct prin referendum (art.2 alin.1); autorităţile
publice centrale Parlamentul, Guvernul, şi Autorităţile judecătoreşti sunt
organizate şi funcţionează ca “părţi” relativ independente şi interdependente ale
unuiea şi aceluiaşi sistem, organic articulat şi ierarhizat; administraţia publică în
unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi
cel al descentralizării (art.119), iar autorităţile administraţiei publice – consiliile
locale şi primarii în comune şi oraşe, sunt alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat (art.120); pluralismul politic ca o condiţie şi garanţie a
democraţiei constituţionale (art.8 alin.1); principiul majorităţii consacrat prin
instituirea cvorumului legal; drepturile şi libertăţile fundamentale.86
Uşor de observat că ambele noţiuni, democraţia şi democraţia
constituţională sunt identice. Democraţia devine constituţională în condiţiile
când se realizează pe baza şi în limitele constituţiei.
Am demonstrat deja că organele reprezentative locale, într-un sens larg,
participă la realizarea puterii de stat în teritoriu, aşadar democraţia
constituţională nu poate fi limitată prin participarea poporului numai la
alegerile organelor reprezentative centrale.
Deoarece democraţia este un element integratoriu, la nivelul unităţii
administrativ-teritoriale ea presupune şi autonomie locală, şi descentralizare
administrativă, şi eligibilitatea autorităţilor publice locale, bucurându-se de
reglementarea constituţională şi a unei serii de legi organice.
Caracterul democrat al statului presupune întemeerea autorităţilor
publice pe voinţa poporului exprimată prin alegeri libere şi corecte,87 iar
eligibilitatea la nivel local nu înseamnă altceva decât faptul că primarii şi
consiliile locale sunt aleşi prin vot universal, egal, secret, direct şi liber
exprimat. Astfel, alegerile locale sunt un instrument prin care se constituie
fundamentul realizării democraţiei constituţionale.
Nu se poate vorbi de existenţa unei democraţiei locale deoarece
democraţia constituţională include şi constituirea autorităţilor publice
reprezentative locale, presupune un şir de principii în a căror bază se
organizează şi funcţionează autorităţile reprezentative locale. Aceste principii
însă au o legătură directă cu principiile generale de organizare şi funcţionare a
autorităţilor reprezentative centrale.

86
Ion Deleanu, op.cit., p. 56-57.
87
Ioan Muraru, op.cit., p.160.
 65

De exemplu, parlamentul este organul reprezentativ suprem al

poporului ales prin vot univesal, direct, secret şi liber exprimat. În aceleaşi
condiţii se aleg şi consiliile locale, care sunt organe reprezentative ale
membrilor colectivităţilor locale.
Prin alegerile organelor reprezentative centrale, se realizează
participarea politică a cetăţenilor. Aceeaşi participare politică se efectuează şi
prin alegeri locale, deoarece şi în cadrul lor cetăţenii îşi realizează drepturile
exclusiv politice.
Prin organele reprezentative centrale şi cele locale, cetăţenii îşi
realizează dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării.

Secţiunea a 2-a . Pluralismul politic şi pluripartidismul

§1. Partidele politice - condiţie de bază a pluralismului politic

O
adevărată democraţie trebuie să includă în sine posibilitatea unor
opţiuni largi, libere între diverse opinii şi orientări deschise spre dezbateri.
Altfel spus, prin pluralism trebuie să înţelegem o multiciplitate de factori
echivalenţi, care nu pot fi reduşi la unanimitate.89
În acest sens Constituţia Republicii Moldova (art.5) proclamă că
democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului
politic, care este incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. Pornind de la o
asemenea accepţiune este evident că pluralismul este opusul unanismului,
democraţia este incompatibilă cu monopolul sau chiar numai cu privilegiul
unei doctrine, şi refuză orice ortodocsie ideologică.
Pentru un verital pluralism politic sunt necesare anumite garanţii şi
condiţii. Astfel, Constituţia Republicii Moldova (art.32) garantează fiecărui
cetăţean libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public
prin cuvânt, imagine, sau prin alte mijloace posibile. Alineatele 2 şi 3 ale
aceluiaşi articol fixează şi condiţiile de exercitate a acestui drept. Libertatea
exprimării nu poate prejudeca onoarea, demnitatea sau dreptul persoanei la
viziune proprie. Sunt interzise contestarea şi defaimarea statului şi a
poporului, îndemnul la război, la ură naţională, rasială sau religioasă, la
separatism teritorial, violenţă publică precum şi alte manifestări ce atentează
la regimul constituţional.
Art.33 garantează libertatea creaţiei artistice şi ştiinşifice prin care la fel
pot fi exprimate diferite opinii. Egalitatea în drepturi a tuturor cetîţrnilor,
proclamată de art.16, presupune că indiferent de provenenţă sau calitatea
opiniei ea trebuie să se bucure de aceiaşi şansă. Pentru o reală exprimare
liberă a opiniei art.34 obligă autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le
revin să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi

89
Ion Deleanu, op.cit., p.52.
 66

asupra problemelor de interes personal. Exprimarea opiniei la fel poate avea

loc în cadrul mitingurilor, demonstaraţiilor, manifestărilor, procesiunilor şi
orice alte întruniri declarate libere de art.40
Prin pluralism politic, înţelegem şi posibilitatea cetăţenilor unui stat de
a-şi realiza dreptul la libertatea de opinii politice prin intermediul
formaţiunilor politice în care se pot asocia.
În acest scop art.41 cuprinde dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în
partide şi alte organizaţii social politice. Partidele politice contribuie, cum
precizează articolul nominalizat, la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor,
realizând astfel catalizarea aspiraţiuilor latente ale militanţilor, aderenţilor sau
susţinătorilor, a opiniilor individuale difuze şi adeseori contradictorii,
reflectând sinteza calitativă a tuturor acestora.
Din textul articoluli comentat se poate face concluzia că dreptul de
asociere liberă în partide politice atrage după sine pluripartidismul care se
caracterizează prin situaţia în care există mai mult de două partide politice.
Acest sistem multiplică posibilităţile de alegere şi înlesneşte o mai mare
distribuire a opiniilor politice, fiecare dintre partide având la dispoziţie
condiţii egale de desfăşurare a campaniei electorale, precum şi în stabilirea
unui statut al opoziţiei.
După cum vedem noţiunile de pluralism politic şi pluripartidism nu sunt
identice şi nu se confundă. Ambele sunt valori democratice ale societăţii. În
concluzie putem afirma că pluripartidismul este o condiţie de bază a
pluralismului politic, condiţie fără de care nici nu poate exista.
Alternativa pluripartidismului o constituie sistemul partidului unic, în
care puterea este concentrată la un pol al societăţii şi în care se instituie o
doctrină şi o ideologie dominante. Într-o societate construită pe modelul
partidului unic, dreptul la asociere este afectat, de vreme ce singura modalitate
şi "libertate" de asociere este circumscrisă unui partid unic.
În acest sens, vom sublinia că existenţa partidelor politice poate fi
considerată drept unul din criteriile fundamentale ale democraţiei.
În literatura de specialitate se întâlnesc diferite definiţii privind natura
juridică a partidelor politice. Ne vom referi la unele din ele: partidul politic
este o organizaţie stabilă, care intenţionează să cucerească şi să exercite
puterea, contând în acest scop pe sprijinul popular;90 ansamblu, organizat,de
oameni uniţi pentru a acţiona în comun, după un anumit principiu asupra
căruia au căzut de acord;91 un grup de indivizi care, profesând aceeaşi viaţă
politică, încearcă să cucerească puterea sau, cel puţin, să influenţeze deciziile
ei;92 grupări de cetăţeni ce reprezintă părţi ale maselor naţionale cu care se
găsesc în comunitate de idei;93 asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se
urmăreşte, pe baza unei platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei
90
Josept la Palombara, Myran Weiner, Political Parties and Political Development, Princetot,1966, p.5-
91
Edmund Burke, Thoughts on the cause of the Present Discontents, 1970, p.530.
92
Georges Burdeau, traite de science politique, Paris, L.G.D.J., 1968, p.268.
93
Petre P.Negulescu, Partidele politice, Garamond, Bucureşti, p.40.
 67

politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi
aptitudinea guvernării;94 structuri politice durabile, având caracterul de
organizaţie care, pe baza unor programe ideologice, îşi propun cucerirea sau
înfluenţarea puterii, mobilizând în acest scop mijloacele de care dispun, într-o
strategie al cărei obiectiv primordial este victoria în alegeri.95
Vom observa că în multitudinea de definiţii date partidului politic sunt
frecvente trei elemente comune: ansamblul organizat (statutul), programul de
activitate (guvernământ), intenţia de a cuceri sau de a menţine puterea de stat.
Prin sinteză, vom defini partidul politic ca organizaţie social-politică ce
reprezintă un anumit grup de cetăţeni, are la bază un statut de organizare şi
program de guvernământ şi tinde să ajungă la conducerea statului pentru
a-şi realiza programul.
Această definiţie este confirmată şi de opiniile lui Petre P.Negulescu
precum că un individ care a elaborat un plan de reforme şi voieşte să-l aducă
la îndeplinire trebuie neapărat să ajungă a se putea servi de puterea de
constrângere a statului. La acest rezultat însă reformatorul nu poate ajunge
niciodată în statele constituţionale. El trebuie neapărat să strângă în jurul său
un număr cât mai mare de adepţi, pe care să-i organizeze într-un partid, spre a
începe propaganda pentru răspândirea ideilor sale în corpul electoral şi a da
apoi lupta la alegeri pentru cucerirea majorităţii mandatelor.96
Este adevărat, există formaţiuni politice care nu au scopul cuceririi
puterii de stat şi realizării unui program de guvernământ. Acestea sunt
formaţiunile create în baza criteriului etnic (Partidul Democrat Găgăuz din
Republica Moldova) sau în baza criteriului de sex (Liga Democrat-Creştină a
Femeilor din Republica Moldova; Asociaţia Femeilor din Republica Moldova)
ale căror intenţii constău în a atrage atenţia şi a influenţa rezolvarea unor
probleme în favoarea lor, prin reprezentanţii aleşi în organele reprezentative.
Deşi create conform regulilor clasice (program, statut), criteriile în a căror
bază au fost create le situează la periferia sistemului pluripartidismului şi
nu prea au şanse de a veni la guvernarea ţării de sine stătător.
De altfel, diferitele grupuri sociale, etnice, minorităţi naţionale posedă
multiple căi juridice şi constituţionale, altele decât politice, pentru satisfacerea
intereselor sociale, etnice, lingvistice, culturale etc. Interesele politice ale
cetăţenilor trebuie să fie convergente şi să reflecte interesele majorităţii.
Aflându-se în raport direct cu pluralismul politic, constituţional şi cu
posibilitatea alternanţei lor libere la putere, elemente indispensabile unui
veritabil regim democratic, existenţa partidelor politice este inestimabilă.

94
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1997, p.292.
95
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, op.cit., p.27.
96
Petre P.Negulescu, Partidele politice, op.cit., p.48-49.
 68

Pierre Pactet menţiona în acest sens: "Democraţia presupune că

poporul îşi alege guvernanţii. Alegerile însă nu pot fi veritabile dacă alegătorii
nu pot să se pronunţe între mai multe posibilităţi".97
Astfel de posibilităţi pot fi oferite alegătorilor de partidele politice care
şi-au făcut apariţia pe scena politică în urma exercitării dreptului la asociere
nestingherită, la crearea absolut liberă de partide, prin care devine
reală solicitarea de funcţii politice sau publice, participarea la conducerea
treburilor publice în stat.
Importanţa pluripartidismului politic o vom demonstra prin următoarele
funcţii pe care le exercită partidul politic, evidenţiate de Ion Deleanu:
a) de corp intermediar între popor şi putere, ceea ce contribuie la
degajarea voinţei generale şi la valorizarea ei ca impuls faţă de putere,
b) de realizator al conducerii societăţii prin accedarea la statutul de
partid de guvernământ şi prin transformarea programului său în program
guvernamental;
c) de agent al acţiunii de informare şi educare politică a cetăţenilor, de
formar a exigenţelor acestora faţă de putere, de armonizare şi agregare a
diverselor interese;
d) de asigurare a unui cadru tematic, doctrinar sau ideologic
campaniei electorale, de formare şi informare a opiniei alegătorilor, de
selectare a candidaţilor, de încadrare în grupuri parlamentare a celor aleşi,
de asigurare a asistenţei politice pentru aceste grupuri şi a legăturilor lor cu
alegătorii .98
Aici am mai adăuga o funcţie, deosebit de valoroasă: aceea de contra-
putere ori, după cum afirma Montesquieu, pentru ca să nu existe posibilitatea
de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie
înfrânată de putere.
Nu ne referim la nici una din cele trei forme de putere: legislativă,
executivă şi judecătorescă, ci la o forţă organizată care nu exercită direct
puterea de stat, dar care, prin mijloace disponibile (presă, audio-vizual,
contactele directe cu alegătorii ), o poate influenţa într-o măsură oarecare.
Această definiţie a contra-puterii este de fapt definiţia opoziţiei, pe care Ghiţă
Ionesco şi Isabel de Madariga o caracterizează ca o parte esenţială a
ansamblului procesului politic, în calitate de "altera pars" (partea adversă) a
puterii.99
În virtutea faptului că partidele politice sunt actorii principali în
competiţia pentru putere, ele posedă şi calitatea de subiecţi ai raporturilor
juridice de drept constituţional. Capacitatea lor juridică se naşte din
97
Pierre Pactet, op. cit., p.85.

98
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.1, Chemarea, Iaşi, 1992, p.95.
99
Ghiţă Ionescu, Isabel de Madariaga, Opoziţia, Humanitas, Bucureşti, 1992, p.10.
 69

momentul înregistrării oficiale de către organele competente ale statului, din

acest moment devenind subiect al raporturilor de drept.
Relaţiile sociale în care participă partidele politice sunt reglementate în
primul rând de constituţie, legea privind partidele politice, legile electorale şi
de alte acte juridice normative. Menţionăm că, în majoritatea lor, aceste acte
sunt norme de drept constituţional.
În raporturile juridice electorale, partidele politice, alături de organele
oficiale ale statului, au calitatea de subiect al acestor raporturi, deoarece sunt
titulari de drepturi subiective şi obligaţii electorale. Din sfera raporturilor
juridice electorale fac parte trei categorii de raporturi: cele privind alegerile
parlamentare; cele privind alegerile prezidenţiale; cele privind alegerile locale.

§2.Clasificarea partidelor politice.

Este
destul de dificil de a realiza o clasificare strictă a partidelor
politice din următoarele considerente: diversităţii partidelor şi a programelor
de activitate; multiplelor denumiri care nu întotdeauna reflectă scopul şi
obiectivele partidelor. Oricum, vom înceraca o clasificare după unele criterii
unanim recunoscute în literatura de specialitate.
Prima mare grupare a de partidelor politice are loc după criteriul:
stânga, centru, dreapta, sau altfel spus după doctrinele şi ideologiile pe care
le promovează. Distincţia politică între stânga şi dreapta s-a născut în Franţa
în 1789 în cadrul discuţiilor privind puterea politică a regelui în constituţie.
“Bineînţeles, este vorba de o structură, de un sistem de relaţii, - susţine
Francois Borella – dreapta şi stânga nu au sens, şi existenţă, decât în relaţia de
la una la alta şi reciproc. Nu valori veşnice, nu esenţa imuabilă, ci dualismul
inevitabil al ideilor, comportamentelor, intereselor, în faţa problemelor pe care
le pune viaţa în societate”93.
În perioada contemporană divizarea partidelor în stânga, centru, dreapta
are loc în baza criteriului ideologic sau doctrinar. Astfel, se consideră partide
de stânga: partidele comuniste, socialiste, social-democratice. Partide de
dreapta : partidele liberale, democratice, republicane. Unele partide se declară
de centru dorind s-ă demonstreze neacceptarea radicalismului nici de stânga şi
nici de dreapta. Se consideră că pe eşicherul politic al societăţii nu ar exista
centru deoarece stânga şi dreapta pornesc de la un zero convenţional. Oricum,
în condiţiile multipartidismului unele formaţiuni politice, în căutarea “unui loc
sub soare”, se declară de centru pentru a putea concura cu adversarii săi
politici.

§3. Sisteme de partide.

93
Francois Borella, Les partis politiques dans l`Eorope des Neuf, Ed.Seul, Paris, 1979, p.9.
 70

Partidele politice, înafară de clasificarea după criteriul ideologic, pot fi

sistematizate şi după alte criterii, de exemplu, după criteriul regimului politic94
în: partid unic, partid dominant, bipartidism şi multipartidism.
Partidul unic este caracteristic regimurilor fasciste (Italia 1922-1943,
Germania 1933-1945) şi marxiste (Uniunea Sovietică 1917-1991). În
regimurile fasciste, totuşi, se consideră, că există un anumit loc şi pentru
unele elementede democraţie şi liberalism. Regimurile marxiste neagă
pluralismul politic şi pluripartidismul din considerente că în societăţile
respective nu există antaganisme sociale iar partidul este organizatorul şi
conducătorul societăţii.
Partidul dominant în multre cazuri reprezintă o formă voalată a
partidului unic deoarece, existând şi alte formaţiuni politice de aceiaşi
orientare nu influenţează şi nu afectează partidul care a uzurpat putera. În
democraţiile occidentale partide dominante pot fi cele care înregistrează
multiple câştiguri ale scrutinelor parlamentare.
Bipartidismul deja este o modalitate de multipartidism care se
înregistrează în cadrul legal al democraţiei pluraliste. Sistemul bipartidismului
este dezvoltat în mare măsură în Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii
în care are loc succesiunea la putere a două formaţiuni politice. În Marea
Britanie: partidul laburist şi partidul conservator; în SUA partidul democrat şi
partidul republican.. Evident, nu trebuie să se creadă că în aceste ţări nu există
şi alte partide politice, însă, în campaniile electorale se raliază partidelor
nominalizate sau se mulţumesc cu câteva locuri în legislativ fără a putea
influenţa majoritatea.
Bipartidismul este şi un rezultat al utilizării îndelungate a sistemului
electoral majoritar.
Multipartidismul este sistemul cel mai des întâlnit în regimurile democratice
pluraliste şi se caracterizează printr-o multitudine de partide. De exemplu, în
România în perioada 1990-1996 au fost înregistrate circa 300 partide politice.
Există o concepţie interesantă cum că numărul de partide politice create
s-ar afla în raport direct şi cu sistemele electorale existente în ţara respectivă.
Această afirmaţie este supusă criticii prin probe care confirmă că fenomenul
nu este de ordin general. Cu toate acestea nu se poate nega influenţa
sistemelor electorale asupra numărului de partide.
Maurice Duverger a formulat trei tendinţe specifice de influenţă: 1)
reprezentarea proporţională are tendinţa de a stimula un sistem de mai multe
partide rigide şi independente; 2) scrutinul majoritar cu două tururi tinde
spre un sistem de mai multe partide suple şi dependente; 3) scrutinul
majoritar cu un singur tur tinde la dualismul de partide caracterizat de
alternarea a două partide mari şi puternice.105
94
Pierre Pactet, op. cit., p.130-131.
105
Maurice Duverger, Les partis politiques, 5-e ed., Libraire Armand Colin, 1964, p.97.
 71

Fără a intra în polemică pe marginea concepţiei expuse, vom menţiona

că bipartismul în S.U.A. şi Marea Britanie se datorează numai scrutinului
majoritar, acesta fiind creat în urma aplicării lui într-o perioadă îndelungată. În
altă ordine de idei, vom releva că dualismului de partide faciliteză agregarea
de interese, garantează stabilitatea organelor de guvernare (administrare).
Pluripartidismul duce la o stratificare socială, la acutizarea unor conflicte
sociale, accentuează şi dezvoltă conştiinţa politică, multiplică posibilitatea de
alegere şi înlesneşte o mai mare distribuire a opiniilor politice.

§4. Partidele politice în Republica Moldova.

În Republica Moldova, sunt înregistrate şi funcţionează legal un număr de

circa 53 de partide politice95. Desigur, din 1990 până în prezent s-au realizat şi
multe unificări de partide, schimbări de denumiri.
Partidele politice s-au organizat în baza reglementării constituţionale,
art.42 Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social politice, precum şi a Legii
cu privire la partidele şi alte organizaţii social-politice care fixază înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din Republica
Moldova.
Legea defineşte noţiunea de partide şi alte organizaţii social-politice ca
asociaţii benevole ale cetăţenilor constituite pe baza comunităţii de concepţii,
idealuri şi scopuri care contribuie la realizarea voinţei politice a unei părţi a
populaţiei şi care prin reprezentanţii lor participă la elaborarea politicii
republicii, la conducerea treburilor statului, la soluţionarea problemelor
economice şi social-politice.
Dreptul la asociere în partide politice fiind un drept fundamental al
cetăţenilor, totuşi, prin lege este limitat, şi nu cetăţenilor ci unor categorii de
funcţionari publici. Astfel, conform art.8 militarii, lucrătorii afacerilor interne,
securităţii statului, serviciilor vamale, judecătorii, procurorii, anchetatorii,
controlorii de stat, precum şi lucrătorii presei şi radioteleviziunii oficiale nu pot
face parte din partide şi alte organizaţii social-politice.
Partidele politice din Republica Moldova nu sunt subvenţionate de la
bugetul de stat pentru activitatea pe care o desfăşoară. Conform art.10 este
interzisă finanţarea din partea statelor, persoanelor fizice şi juridice din
străinătate; organelor de stat, întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor de stat,
excepţie făcând finanţarea, în conformitate cu legislaţia în vigoare, a alegerilor în
organele reprezentative ale puterii de stat; întreprinderilor mixte, dacă cota
statului sau a fondatorului străin în aceste întreprinderi este mai mare de 20%;
asociaţiilor de cetăţeni neânregistrate; persoanelor anonime.
Înregistrarea partidelor (art.13) se face de cître Ministerul de Justiţie al
republicii, în termen de o lună din ziua prezentării statutului. La acest capitol

95
Formaţiuni politice din republica Moldova (1991-1998), Moldpres, Chişinău, 1998.
 72

avem o obiecţie destul de serioasă. Art.5 din lege prevede că statutul partidului
sau al organizaţiei social-politice se înregistreazî în cazul în care formaţiunea
respectivă face dovadă că are cel puţin 300 de membri, program şi organe de
conducere alese. Considerăm limita numerică incorectă, număr luat arbitrar,
nejustificat, barieră artificială în calea realizării dreptului constituţional de liberă
asociere în partide politice şi deci şi neconstituţională. Art.41 din Constituţie
prevede dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, acela-i lucru se
prevede şi în art.2 al Legii privind partidele. Asociaţia liberă nu se leagă cu
limita de 300 de membri care trebuie să gândească toţi la fel să aibă o singură
opţine politică. 299 de cetăţeni care gândesc la fel nu pot înregistra un partid
politic, ce evident, este un nonses al guvernatorilor, care doresc în mod artificial
să micşoreze spectrul politic al Moldovei, asigurând astfel unele facilităţi
propriilor formaţiuni politice.
Pentru o mai bună înţelegere a spectrului politic al Republicii Moldova
vom caracteriza doar unele formaţiuni politice care au şi pot influenţa situaţia
social-politică şi şi-au găsit un loc stabil pe eşicherul politic al Republicii96.
Frontul Popular Creştin Democrat. A apărut pe scena politică în a doua
jumătate a anilor ‘ 80 în confruntare directă cu Partidul Comunist din Moldova.
Rolul de iniţiator al acestei alternative şi l-a asumat Uniunea Scriitorilor din
Moldova. La 3 iunie 1988 în sala mare a Uniunii scriitorilor din Chişinău, în
cadrul unei adunări a intelectualităţii, se constituie Grupul de iniţiativă al
Mişcării Democratice în spriginul restructurării care, în pofida unor tentative de
a o subordona Partidului Comunist din Moldova, s-a constituit ca o alternativă
aflată în opoziţie.
Congresul de constituire a FPM a avut loc în ziua de sâmbătă, 20 mai
1989 în sală Uniunii Scriitorilor din Moldova şi a fost convocat de Grupul de
iniţiativă al Mişcării democratice, ales la 3 iunie 1988 în cadrul plenarii uniunilor
de creaţie. Congresul a întrunit delegaţi ai conferinţelor raionale ale grupurilor de
sprigin a Mişcării Democratice din 30 de raioane şi oraşe ale Republicii, precum
şi delegaţi ai altor formaţiunii ne oficiale: Mişcarea ecologică “Acţiunea verde”
(Ave), Cenaclul literal-muzical şi social-politic “A.Mateevici”, Liga democratică
a studenţilor din Moldova, Sosietatea istoricilor din Moldova, Societatea
culturală “Moldova” din Moscova. În total la congres au participat 147 de
delegaţi, dintre care 32 membrii ai PCUS, 12 membrii ai UTCL şi 49 de invitaţi.
În rezultatul dezbaterilor, congresul a adoptat decizia unanimă de a crea,
în baza Mişcării Democratice, Frontul Popular din Moldova. Congresul a adoptat
Programul şi Statutul şi o serie de rezoluţii, între care rezoluţia nr.3 “cu privire la
însemnele naţionale“. Organele de conducere ale FPM au devenit Sfatul FPM
constituit din 81 de membrii şi Comitetul executiv al FPM numărând 9 membri.

96
A se vedea mai detailat Nicolae Enciu, Alexandru Oprunenco, Ion Şişcanu, Iurie Josanu, Victor Juc, Igor
Munteanu Alexandru Palii, Viaceslav Stăvilă, Revista Arena Politicii, nr.1 (13) septembrie 1997, Ed. Fundaţiei
Viitorul
 73

A fost aleasă, de asemenea, Comisia de revizie a FPM şi redactorul buletinului

informativ “Deşteptarea”.
Deşi FPM nu a devenit la primul congres al său un partid doctrinar în
accepţia modernă a noţiunii, platforma primii formaţiuni de opoziţie, apărută pe
scena politică a Moldovei, purta o pronunţată tentă antisovietică, democratică şi
românească. Cu toate că va fi recunoscut doar la 25 octombrie 1989 drept
organizaţie social-politică, acordându-i-se personalitatea juridică, dupa o
tergiversare de o jumătate de an, iniţiativa politică va trece, de la data
desfăşurării lucrărilor Congresului I exclusiv de partea FPM, care a desfăşurat o
amplă activitate în vederea oficializării limbii române şi revenirii ei la alfabetul
latin, concomitent cu radicalizarea atitudinii faţă de Partidul Comunist don
Moldova.
Congresul al III-lea al FPM desfăşurat în zilele de 15-16 februarie 1992 a
luat decizia privind modificarea numelui formaţiunii în Frontul Popular Creştin
Democrat, devenind astfel un partid democrat de dreapta. Congresului FPCD a
decis “a rămâne şi în continuare în opoziţie faţă de actuala putere din Republica
Moldova.
Mişcarea Pentru Egalitate în Drepturi “Unitate - Edinstvo”. Înfiinţată în
perioada destrămării Uniunii Sovieticii şi a colapsului întregului sistem totalitar
de tip socialist din Europa, Mişcarea pentru egalitate în drepturi “Unitate-
Edinstvo” (M.”U-E”) este una din cele mai vechi formaţiuni politice basarabeane
având mai multe trăsături distincte pe care lea dobândit pe parcursul existenţei
sale.
Congresul de constituire al mişcării “interfront” a avut loc pe data de 8
iulie 1989 la care au participat 467 delegaţi, însă, de facto formarea organizaţiei
anticipează această dată. La baza mişcării s-a aflat un nucleu de iniţiativă
reunind cercetătorii de la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a RSSM,
preponderent reprezentanţi ai unor minorităţi etnice. Această grupare a decis să-
şi apere “conştiinţa de sine naţională moldovenească“, etnonimul “moldoveni” şi
glotonimul “limba moldovenească“, opunându-se cu virulenţă încercărilor de
diminuare a statutului limbei ruse.
Participă activ la organizarea referendumului din 17 martie 1991 privind
păstrarea Uniunii Sovietice, în pofida deciziei parlamentului RSSM din februarie
1991 referitoare la interzicerea referendumului în teritoriu statutul moldovean.
Cel de-al II-lea congres al mişcării “Interfront” a avut loc pe data de 22
decembrie 1991. Congresul a adoptat câteva rezoluţii, exprimând punctul de
vedere al mişcării asupra evenimentelor de atunci din Republica Moldova şi din
întreg spaţiul post-sovietic, între care: “Despre denumirea mişcării”, “Despre
activitatea deputaţilor reprezentanţi ai Interfrontului”, “Despre căile reconstruirii
unităţii teritorial-statale a Republicii Moldova”, “Despre represiunile din |ările
Baltice”, “Despre mass media”.
Ulterior, pe data de 5 ianuarie 1992, Consiliul mişcării pentru egalitate în
drepturi “Unitate-Edinstvo” a făcut alte 3 declaraţii: “Despre măsurile de
 74

protecţie socială a cetăţenilor în legătură cu liberalizarea preţurilor”, Despre

soarta prizonierilor, capturaţi de poliţia Republicii Moldova la 13 decembrie
1991 la Dubăsari”, Despre retransmiterea transmisiunilor televiziunii ruse pe
teritoriul Republicii Moldova”. În această perioadă activitatea mişcării “Unitate-
Edinstvo” se află în strictă conformitate cu platforma ideologică ce a fost pusă
la bazele acestei formaţiuni, insistând atât asupra aspectelor apărării drepturilor
minorităţilor etnice, cât şi pe nostalgia explicită după timpurile sovietice.
Partidul Democrat Agrar din Moldova. Chestiunea creării unui partid
politic, “reprezentant al intereselor oamenelor muncii de la ţară şi al celor din
industria de prelucrare a produselor agricole”, a fost discutată încă în vara anului
1989 de către deputaţii agrarieni din partea RSSM în Sovietul Suprem al URSS.
Deputaţii Mihai Ciorici, Andrei Diaconu şi Tudor Olaru, reprezentanţi ai
nomenclaturii din veriga raională, au înfiinţat în aprilie 1990 clubul parlamentar
“Viaţa Satului”, numărând 60 de deputaţi. La 19 octombrie 1991, are loc
congresul de constituire a (PDAM). Agrarienii nu au reuşit să vină la primul lor
congres cu un program bine definit, adoptând doar “principiile generale” şi
statutul partidului, ce conţineau suficiente teze confuze.
La congresul I agrarienii şi-au propus drept scop fundamental
“reconstrucţia economică şi culturală a statului, instaurarea unei societăţi
democratice, antitotalitarea, bazate pe principii de drept şi justiţie, chemat să
garanteze şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale ţăranelor şi ale
altor categorii sociale...” Dezideratul programului al PDAM constituia
“elaborarea strategiei de dezvoltare a agriculturii Republicii Moldova al cărei
obiectiv central trebuie să fie asigurarea necesarului de hrană pentru întreaga
populaţie şi de materii prime pentru agricultură“. întâmplător sau nu, dar
principala teză a programului PDAM scris în 1991 coincidea cu cea a
programului alimentar al PCUS lansat de L.Brejnev în 1982, care s-a dovedit a fi
ca şi multe alte proiecte similare doar o lozincă propagandistică.
După venirea la guvernare în 1994, PDAM elaborează o nouă redacţie a
programului, declarând că PDAM se orientează spre exprimarea intereselor celor
mai largi pături de la sate şi oraşe, sarcinile principale în vizând consolidarea
statalităţii Republicii Moldova; constituirea poporului moldovei - membrii căruia
sunt legaţi prin răspundere pentru prezentul şi viitorul ţării; contribuţia la
renaşterea şi dezvoltarea culturii naţionale moldoveneşti, culturilor tuturor
grupurilor etnice de pe teritoriul republicii; garantarea minimului de existenţă
pentru fiecare locuitor al moldovei; soluţionarea problemei privind acordarea
unui statut special de autonomie raioanelor din stânga Nistrului etc. Eşecul de la
alegerile prewzidenţiale din 1996 şi alegerile parlamentare din 1998 a
demonstarat incapacitatea formaţiunii de a realiza sarcinele de program.
Partidul Social-Democrat din Moldova. Constituirea primelor partide
politice din Republica Moldova a avut loc în jurul unor personalităţi care
împărtăşeau aceleaşi valor menite să producă o schimbare sau o conservare a
situaţiei.
 75

Aceasta se referă, şi la Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM)

care şi-a afirmat încă din clipa constituirii (13 mai 1990) adeziunea la ideile
Declaraţiei de la Stokholm asupra principiilor internaţionale Socialiste din anul
1989. Apărut în urma divergenţelor între unii lideri ai Frontului Popular din
Moldova, PSDM şi-a trasat principiile şi programul în conformitate cu concepţia
social-democraţiei europene moderne, care presupune: egalitatea şi dreptatea
socială; promovarea intereselor producătorilor de valori materiale şi sperituale;
protecţia socială a categoriilor cetăţenilor defavorizaţi; limitarea puterii claselor
sociale avute, îndeosebi a monopolurilor etc. Partidele social-democrate
europene au respins conceptele “luptă de clasă“ şi “dictatura proletariatului”,
optând pentru o democraţie parlamentară cu setul ei propriu de valori ca:
dreptatea, echitatea socială, egalitatea. Debarasându-se în ultimele două decenii
de învăţătura marxistă, social-democraţia modernă urmăreşte revizuirea rolului
statului, a libertăţii individuale, proprietăţii private, economiei de piaţă etc. Dar,
neformulând o concepţie coerentă şi eficace, în contextul realităţii existente,
acest partid de la începutul existenţei sale n-a reuşit să se manieste mai departe
de faza declarativă a intenţiilor în viaţa publică. În programul său, PSDM se
pronunţă pentru afirmarea societăţii civile, a statului democratic în baza
documentelor ONU şi a normelor dreptului internaţional; realizarea dreptului
poporului moldovenesc la autodeterminare, constând în crearea unui stat
moldovenesc suveran şi independent în calitate de membru al ONU; întroducerea
economiei de piaţă, bazate pe egalitatea tuturor formelor de proprietate;
garantarea constituţională a protecţiei sociale a păturilor defavorizate; protejarea
drepturilor tuturor naţionalităţilor din republică etc.
Autodefinindu-se ca partid centrist, PSDM se delimită de partidele de
extremele dreaptă şi stângă, declarându-se despus să colaboreze cu forţele care
acceptă valorile democratice şi independenţa de stat al Republicii Moldova.
Comparativ cu social - democraţia din vestul Europei, care e mai mult atrasă de
valorile liberale şi colaborează strîns cu formaţiunile de centru - dreapta, PSDM
a dealogat doar cu formaţiunile de stânga, refuzând orice conlucrare cu cele de
dreapta.
Clivajul centru - stânga este deosebit de pronunţat la formaţiunile social-
democratice din Republica Moldova. Discursul liderilor şi ideologilor acestor
formaţiuni tinde să convingă electoratul, că numai social-democraţii pot garanta
o politică echilibrată, o schimbare în bine şi bunăstarea tuturor cetăţenilor.
Aceasta s-a putut observa la alegerile parlamentare din 1994 şi 1998 şi alegerile
prezedenţiale din 1996, când formaţiunele declarate social-democrate s-au
pronunţat mai mult asupra mijloacelor, decât asupra obiectivelor trasate. Drept
rezultat-eşecul PSDM la alegerile parlamentare la care social-democraţii nu au
putut trece “pragul” electoral de 4 %.
Partidul Forţelor Democratice din Moldova (PFD). PFD s-a declarat parte
componentă şi un continuator al Mişcării de Renaştere şi Eliberare Naţională.
Acest partid şi-a făcut apariţia pe arena politică a RM în ianuarie 1993, purtând
 76

denumirea Congresul Intelectualităţii din Moldova (CI). În iunie 1994 la CI au

aderat Partidul Democrat şi Partidul Democrat-Creştin din Moldova, creând (în
baza statutului şi Programului Congresului) o formaţiune politică unită-
Congresul Democrat Unit (CDU). În octombrie 1995 CDU a hotărât să-şi
schimbe denumirea în Partidul Forţelor Democratice (PFD). Primul preşedinte al
acestei formaţiuni politice (ianuarie 1993-iunie 1994) a fost profesorul
Alexandru Moşanu, ex-preşedinte al primului Parlament al RM, fiind succedat în
această funcţie de poetul Valeriu Matei, fost preşedinte al comisiei parlamentare
pentru mass media (din iunie 1994).
Modificarea denumirii “Partidul Forţelor Democratice” se explică nu atât
prin “schimbările în peisajul politic, economic şi social din RM şi aderarea la
formaţiune a reprezentanţilor celor mai diverse grupări sociale”, după cum se
stipulează în noua redacţie a programului PFD, ci mai mult prin pretenţia de a
exprima dezideratele “românilor ce constituie circa 2/3 din întreaga populaţie a
Republicii Moldova”. Odată cu noua titulatură, PFD, “fiind prezent în Parlament
şi în organele de administrare publică“, îşi asuma “o răspundere tot mai mare,
atât în ceea ce priveşte dialogul cu partenerii politici de aceeaşi orientare, cât şi
în ceea ce priveşte contribuţia la refigurarea şi lansarea unui program comun de
preluare a puterii prin alegeri de către forţele democratice de opoziţie”. Această
denumire a consfinţit unele realităţi, însă a provocat suspiciuni, în special, din
partea partenerilor din Alianţa Forţelor Democratice constituită în ajunul
alegerilor locale din 1995, aceştia considerând că PFD ar fi tins să substituie
alianţa.
Partidul Comunist din Moldova Partidul Comuniştilor din Moldova
(PCM) reprezintă încercarea de reânviere a gegemonului sistemului politic, care
a dominat societatea o îndelungată perioadă de timp.
Puciul din august 1991 nu a făcut decât să stabilească decesul al PCUS şi a
PCM. Profitând de ocazia Prezidiul Parlamentului de la Chişinău a decis să
suspende activitatea PCM, făcându-l responsabil de complicitate cu grupul
pucist de la Moscova. Interzicerea PCM a grăbit decesul imperiului sovietic, în
acest fel, majoritatea fostelor republici sovietice au întreprins primul pas spre
independenţa faţă de URSS.
Deşi eradiat din viaţa publică a Republicii Moldova, la mijlocul anului
1993 Parlamentul adoptă o hotărâre, prin care se legaliza activitatea comuniştilor
în Moldova. Decizia de reabilitare a PCM atesta faptul că, acest partid reprezintă
“altul decât cel care fusese interzis în 1991”, considerând că decizia anterioară
de suspendare a activităţii lui purtase un caracter ilegal, neconform cu valorile
statului de drept.
Ministerul Justiţiei la 8 aprilie 1994 a înregistrat oficial PC din Moldova
Mişcarea Social - Politică “Pentru o Moldovă Democratică şi
Prosperă“. Blocul electoral care s-a constituit în susţinerea candidaturii
Petru Lucinschi la funcţia de şef al statului, destul de neordinar ca compoziţie, a
reunit:
 77

- o parte a membrilor fracţiunii parlamentare a Partidului Democrat

Agrar din Moldova, care au acceptat candidatura şi programul lui Lucinschi -
respinse de Congresul a II-lea al PDAM - la funcţia de preşedinte;
- quasi-majoritatea partidelor şi formaţiunilor de orientare social-
democrată, în frunte cu PSD şi PPS;
- mai multe organizaţii de tineret, ale femeilor, uniunii social-
profesionale şi sindicate de ramură etc;
- un număr impunător de activişti locali, care nu aparţineau de nici un
partid politic ori formaţiune social-politică s-au care au abandonat propriile
grupări politice, spriginind blocul “Pro-Lucinschi”.
Toate aceste elemente ale alianţei au fost unite prin adeziunea la un
candidat comun şi la o ideologie declarată comună (social-democrată), situată la
centru, centru-stânga eşchierului politic.
Dupa alegeri, o parte considerabilă a membrilor activi ai blocului “Pro-
Lucinschi” au acceptat ideia transformării acestui cartel electoral într-o mişcare
social-politică care, evitând formalizmul şi birocraţia caracteristică unui partid,
să moştinească atât potenţialul uman cât şi întreaga infrastructură teritorială şi
organizaţională construită în campania electorală.
Conferinţa de constituire a Mişcării social-politice “Pentru o Moldovă
Democratică şi Prosperă“ (MPMDP) a avut loc la 8 februarie 1997. La
Conferinţă au participat 860 de delegaţi din 38 raioane ale RM, inclusiv din
raioanele situate pe malul stâng al Nistrului.
La Conferinţă în mod deosebit s-a menţionat faptul că MPMDP s-a creat
la iniţiativa membrelor simpli ai blocului “Pro-Lucinschi”, plecând de la
necesitatea consolidării succesului opţinut în alegeri şi constituire unei mişcări
de masă de orientare social-democrată, care să sprigine preşedintele nou ales în
realizarea programului său electoral. Conferinţa a declarat că MPMDP se
pronunţă “pentru formularea şi promovarea unei idei autot cuprinzătoare
naţional-statale, care ar putea consolida societatea în baza principiilor
patriotizmului şi toleranţei receproce, crearea instituţiilor societăţii civile,
depăşirea sistemului corporativist de clan” care ddomenă viaţa politică.
Unul din scopurile principale ale MPMDP vizază coalizarea forţelor
politice de stânga şi centur-stânga care s-au afirmat pe scena politică locală.
Mişcarea îşi declară adeziunea la principiile social-democraţiei, considerândule
prioritare în activitatea sa. De asemenea, MPMDP pledează pentru iniţierea unui
dealog productiv cu partide şi formaţiuni social-politice de orientare politică
diferită, în scopul consolidării climatului de încredere reciprocă şi toleranţa în
societate.
Partidul Liberal din Moldova. Partidul Liberal este unul din puţinele
formaţiuni politice care are rădăcini istorice în acest teritoriu. Deşi, în mica
măsură, generaţiile actuale cunosc, totuşi, activitatea benefică a liberarilor din
perioada interbelică: realizarea reforme agrare, adoptarea legilor care au stimulat
producţia şi învăţământul (primar, secundar-industrial şi comercial), contribuţia
 78

concretă la edificarea lăcaşilor de cult şi şcolilor, construcţia de drumuri etc. Se

cunoaşte, de asemenea, felul în care liberalii au avut de suferit sub ocupaţia
sovietică, fiind supuşu exterminării fizice şi deportărilor în Siberia.
La începutul anilor 1990, după ce puternicul val al mişcării naţionale din
Basarabia înregistrează un reflux se face tot mai auzită vocea unui grup de
personalităţi care încearcă să canalizeze societatea în direcţia soluţionării
problemelor economice. În astfel de condiţii, la 27 martie 1993 are loc Congresul
I de constituire al Partidului Democrat al Muncii din Moldova (PDM). În
descursul rostit la deschiderea congresului, Mircea Rusu, deputat în parlamentul
RM, explică crearea partidului prin “necesitatea edificării unui stat democratic
în care ar fi protejate drepturile şi interesele omului muncii”. Mesajul principal
care se conţinea în acea luare de cuvânt prevedea Demonopolizarea,
Deetatizarea, Privatizare.
În scrutinul din 27 februarie 1994 PDM a obţinut doar 2,8% din voturile
electoratului.
Drept urmare, este convocat Congresul al III-lea al PDM (9 iulie 1994) la
care se produce fuziunea cu Convenţia Liberă din Moldova. Noua denumire a
formaţiunii devine Partidul Democraţiei Liberale din Moldova. Congresul a
adoptat un program nou întitulat “Cu ajutorul reformelor liberal-democratice să
ne mişcăm în direcţia unei societăţi libere şi prospere”. Programul arată nu
numai cauzile aprofundării crizei din RM, dar şi direcţiiile de depăşire a acesteia
în două etape:
- 1994 - faza saturării pieţii interne ci mărfuri pentru a asigura stabilitatea
socială şi condiţiile necesare continuării reformelor economice;
- 1995-1999 - etapa formării economiei de piaţă;
La 23 ianuarie 1995 PDLM participă la crearea Blocului Electoral
“Alianţa Forţilor Democratice”. În alegerile locale din primăvara lui 1995
Blocul AFD a înregistrat un rezultat substanţial, întrunind circa 1/3 din voturile
electoratului.
Ulterior, tinzând să sublinieze explicit adeziunea PDLM la principiile
liberalismului, Congresul al IV-lea din 23 septembrie 1995 a decis schimbarea
denumirii formaţiunii în Partidul Liberal din Moldova. La Congresul al V-lea din
15 martie 1997 a fost adoptat într-o nouă redacţie programul liberal. Acest
document complect conţine 16 compartimente: o introducere, principiile
fundamentale ale perspectivei liberale, scopurile majore ale liberalelor din RM.
O atenţie deosebită se acordă politicii externe şi interne, apărării naţionale,
industriei, agriculturii, comerţului, tinerii generaţiei şi sportului.
Partidul Liberal din Moldova este astăzi la etapa unei maturităţi politice
incontestabile. Formaţiunii îi sunt proprii mai multe trăsături destinctive care-o
fac să fie inconfundabilă pe scena politică locală. Este, în primul rând, un partid
cu tradiţii istorică. O altă trăsătură care decurge firesc din prima constă în faptul
că PLM-ul are o doctrină clasică, verificată în ţările civilizate.
 79

Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova (P.R.C.M.). La 13 Julie

1995 este lansat Apelul Preşedintelui Republicii Moldova dl.Mircea Snegur,
privind susţinerea Mişcării “Iniţiativa pentru constituirea Partidul Renaşterii şi
Concilierii din Moldova. La 14 Julie 1995 este difuzată Declaraţia unui grup de
deputaţi ai Parlamentului privind ieşirea din componenţa fracţiunii parlamentare
P.D.A.M. şi aderarea la Mişcare. La 15 Julie 1995 are loc Adunarea de
constituire a P.R.C.M.
În Programul partidului se afirmă că formaţiunea militează pentru:
afirmarea politicii pentru renaştere şi conciliere ca o condiţii primordială de
combatere a sărăciei, subdsezvoltării, amoralităţii etc.; aderarea la sistemul de
valori europene; formarea unei mentalităţi sociale echilibrate şi democratice;
modernizarea societăţii pe baza renaşterii spirituale, morale, tradiţiilor şi
obiceiurilor naţionale ale poporului Republicii Moldova; propoganda idealurilor
înaltei moralităţi în conduita cetăţeanului, pregătirea tinerii generaţii pentru
viaţă; promovarea ideii libertăţii acţiunii personale, responsabilităţii statului în
faţa cetăţeanului; crearea unui sitem democratic de instaurare a ordinei publice şi
a securotăţii cetăţeanului; neamesticul în viaţa privată şi familială a membrilor
societăţii etc.
La 19 iunie 1997 P.R.C.M. înpreună cu F.P.C.D. au constituit Blocul
Convenţia Democrată din Moldova la care ulterior au aderat şi alte formaţiuni
politice. La alegerile parlamentare din 1998 Convenţia a obţinut 26 mandate.

§5.Rolul partidelor politice în organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

Dintre cele trei elemente definitorii ale partidului politic ce

caracterizează pregnant natura lui juridică şi politică, cucerirea sau menţinerea
puterii este cel mai ponderabil, deoarece această intenţie a partidului l-a şi
adus de fapt pe scena politică, justificându-i apariţia.
În competiţia pentru putere, care într-o societate cu democraţie
pluralistă ce derulează încontinuu, partidele politice sunt actorii principali.
Mecanismul de bază prin al cărui intermediu partidele cuceresc sau
menţin puterea sunt alegerile parlamentare sau prezidenţiale. Partidele politice
însă participă şi la alegerile locale, având ca scop cucerirea sau menţinerea
"puterii locale", consolidarea forţelor în teritoriu şi cucerirea electoratului
pentru viitoarele scrutine.
În literatura de specialitate din unele ţări, mai ales din Europa de Est,
este discutată raţiunea efectuării alegerilor locale în baza pluralismului
politic, motivându-se că, la nivel local, în alegerile organelor reprezentative
alegătorii optează mai mult pentru personalităţi şi nu pentru partide, pentru cei
ale căror calităţi morale şi profesionale le cunosc bine, în virtutea faptului că
trăiesc şi muncesc "cot la cot."
După părerea noastră, argumentele nu sunt convingătoare. Într-adevăr,
în localităţile mici oamenii se cunosc bine unii pe alţii, însă în centrele urbane
 80

cu o populaţie de peste 50000 de locuitori criteriul nu mai este valabil. În acest

sens, Petre P. Negulescu susţine că alegătorii ar vota la întâmplare dacă
fiecare candidat s-ar prezenta în faţa lor în nume propriu, neavând nici o
legătură cu ceilalţi. De ideile lor ar putea, la rigoare, să ia cunoştinţă din
manifestele electorale, dar de sinceritatea acelor idei nu ar avea cum să se
încredinţeze. Dacă însă candidaţii ce se înfăţişează alegătorilor sunt înglobaţi
în partide ale căror programe s-au dezbătut pe larg în congrese şi întruniri
publice, în broşuri şi ziare, ajungând să fie cunoscute de toată lumea în
valoarea lor generală şi în posibilitatea lor de realizare în momentul dat, şi a
căror activitate anterioară, la guvern şi în opoziţie, s-a desfăşurat sub ochii
ţării întregi, putând fi cântărită de toţi cetăţenii atât în părţile ei bune, cât şi
rele, situaţia e mult mai uşoară.100
În ceea ce priveşte personalităţile (elita), în opinia lui Jean - Francois
Aubert, poporul nu are ce face cu o elită în care el nu se recunoaşte şi pe
care, oricât de inteligentă ar fi, nu o înţelege.101
La nivel local alegătorii au bineînţeles posibilitatea să-şi cunoască mai
bine candidaţii, între ei existând şi unele legături cotidiene mai strânse.
Această premisă însă nu exclude posibilitatea pluralismului politic. Mai mult
decât atât, partidele îşi pot depune candidaturile şi în circumscripţii
uninominale, unde se păstrează contactul direct alegător - candidat.
În afară de aceasta, se ştie că marea majoritate a alegătorilor, preocupaţi
de problemele lor cotidiene, nu dispun de timpul necesar şi nici de pregătire
specială pentru studierea problemelor de la ordinea zilei şi a diferitelor soluţii
asupra cărora trebuie să se pronunţe în faţa urnelor. Acest gol, după cum am
menţionat deja, îl vor umple partidele politice.
Alegerea unor personalităţi, a unei elite presupune renunţarea la
scrutinul cu liste şi practicarea largă a candidaturilor independente, ceea ce ar
diminua implicarea partidelor politice. Ori, se ştie că cele mai mari şanse le
revin candidaţilor propuşi de partide, alegătorii având posibilitatea optării în
cunoştinţă de cauză, prin viziunea clară asupra platformelor politice, orientării
candidaţilor. Aceştia, fiind propuşi de partidele politice, reprezintă pentru
alegători mai multe garanţii şi opţiuni clare.102
Considerăm că într-o societate democratică şi alegerile locale trebuiesc
efectuate în baza pluralismului politic. Exercitarea dreptului la asociere în
partide politice nu poate fi limitată numai la nivel central. Acest drept, fiind o
premisă şi totodată o consecinţă a liberalismului politic, permite membrilor
colectivităţilor locale să participe la viaţa social-politică a societăţii.
Dreptul cetăţenilor de a-şi administra independent interesele publice
locale, fără amestecul organelor centrale, înseamnă posibilitatea participării
100
Petre P.Negulescu, op. cit., p.46.
101
Jean-Francois Aubert, Traite de droit constitutionnel suisse, Ed. Ideosot Calendes, Neuchatel, 1967, p.430.
102
Ioan Muraru, Drepturile electorale ale cetăţenilor români, Revista Drepturile Omului nr.1, I.R.D.O., 1992,
p.5.
 81

lor la această administrare prin reprezentanţii lor sau fiind aleşi în organul
reprezentativ individual în calitate de candidaţi independenţi sau colectiv în
cadrul formaţiunilor politice în care sunt asociaţi.
În cadrul alegerilor locale, partidele politice propun programe de
dezvoltare social-economică şi culturală a colectivităţii date, corelându-le cu
programele lor naţionale de guvernare.
Rezultatele alegerilor locale pot servi partidelor de guvernământ şi celor
din opoziţie drept indicator al activităţii lor, verdict prin care electoratul
ratifică sau dezavuează puterea legitimată de el însuşi.
Astfel, faptul că un partid câştigă şi alegerile parlamentare şi cele locale
înseamnă că acesta se bucură de autoritate şi credibilitate în faţa alegătorilor,
care i-au creat condiţii favorabile pentru realizarea programului său de
guvernământ.
Situaţia în care la alegerile locale s-a dat preferinţă altor partide decât
celui de guvernământ poate fi calificată drept act de neîncredere în activitatea
lui şi de aprobare a activităţii partidelor de opoziţie.
Vom menţiona că autoritatea şi influenţa partidelor politice asupra
electoratului depind în mare măsură de numărul lor de membri şi de numărul
organizaţiilor locale (teritoriale). Deoarece partidele dispun şi de o reţea de
organizaţii locale, este imposibil ca membrii lor să nu participe la viaţa social-
politică a colectivităţii.
În cazul ipotetic de desfăşurare a alegerilor locale pe alte principii decât
pe cele ale pluralismului politic, partidele ar găsi neapărat modalitatea de a
promova candidaturile membrilor lor.
Partidele politice sunt învestite nu numai cu dreptul de a-şi prezenta
candidaţii pentru alegere în organele reprezentative, dar şi de a participa la
organizarea şi desfăşurarea alegerilor. Partidele care participă la scrutine sunt
reprezentate de membrii lor în comisiile şi birourile electorale, influenţând
indirect procesul electoral, deoarece îşi desfăşoară activitatea conform
prevederilor legii.
În organizarea şi desfăşurarea alegerilor rolul partidelor politice este
semnificativ, legat îndeosebi de :
- întocmirea listelor electorale;
- selectarea şi pregătirea personalului secţiilor de votare;
- educarea electoratului;
- asigurarea legăturii cu persoanele însărcinate cu administrarea
alegerilor;
- întocmirea contestaţiilor.
În raporturile partid politic - reprezentanţii săi în comisii şi birouri
electorale, Codul Electoral al Republicii Moldova stabileşte unele limite,
deoarece din momentul includerii acestora în componenţa comisiilor şi
birourilor ei devin persoane oficiale ale statului subordonate numai legii.
 82

Legea stabileşte că reprezentanţii partidelor şi formaţiunilor politice în comisii

şi birouri electorale nu pot primi alte acreditări decât cele prevăzute de lege.
Partidele politice, bineînţeles, pot da instrucţiuni reprezentanţilor lor referitor
la comportamentul acestora în diferite situaţii, acţiunile lor însă neputând
depăşi competenţa prevăzută de lege.
În Republica Moldova Codul Electoral atribuie partidelor şi
formaţiunilor politice numai dreptul de a desemna în comisiile electorale câte
un reprezentant cu vot consultativ. Considerăm că această reglementare are un
vădit caracter antidemocratic, fiindcă excluderea actorilor principali din
procesul organizării şi desfăşurării alegerilor nu este altceva decât încălcarea
principiilor democraţiei pluraliste.
Efervescenţa socială şi politică din societate în timpul campaniilor
electorale se datorează activităţii partidelor politice care, în această perioadă,
privelegiată pentru activitatea lor, ajunge la punctul culminant. Aici se
verifică strategia şi linia politică a partidului între campaniile electorale,
rezultatul alegerilor constituind o apreciere obiectivă a alegătorilor.
Campaniile electorale demarează oficial la data aducerii la cunoştinţa
publică a datei alegerilor. Neoficial, partidele politice încep înviorarea
activităţii lor cu mult înainte de această dată.
Activitatea partidelor politice în campaniile electorale o vom diviza în
două etape:
• prealabilă, până la data depunerii listelor de candidaţi;
• decisivă, după depunerea listelor de candidaţi până la sfârşitul
campaniei electorale.
În prima perioadă, partidele politice, preocupate de problemele
organizatorice (propunerea reprezentanţilor în birourile electorale; înaintarea,
examinarea candidaţilor pentru consilieri locali şi primari la adunările
teritoriale de partid; prepararea afişajului electoral, constituirea grupurilor de
agitaţie etc), nu uită să dea publicităţii fiecare acţiune pentru a atrage atenţia
alegătorilor asupra activităţii sale.
În perioada a doua începe "ofensiva generală" pentru cucerirea
electoratului. Legea permite exprimarea opiniilor în mod liber şi fără nici o
discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei şi
altor mijloace de informare în masă. O importanţă deosebită în campaniile
electorale o constituie utilizarea afişajului electoral (fluturaşi, panouri, afişe,
adresări, lozinci etc).
Formele şi mijloacele de influenţă a alegătorilor utilizate de partidele
politice sunt identice la toate tipurile de alegeri, unica deosebire constând în
programele electorale care, bineînţeles, la alegerile locale sunt ancorate în
soluţionarea problemelor de interes local şi nu au un aspect politic pronunţat.
Interesele partidelor politice în campaniile electorale locale sunt totuşi extrem
de mari, unul din scopu fiind pregătirea electoratului către alegerile
parlamentare sau prezidenţiale.
 83

§6. Raporturile partidelor politice cu candidaţii de pe liste în alegerile

locale.
În virtutea faptului că partidul politic reprezintă un ansamblu organizat
de cetăţeni care are la bază un statut de organizare şi un program de
guvernământ, este firesc că în partid există disciplină, obligaţie a membrilor
acestuia de a respecta anumite reguli. Partidul nu limitează de fapt acţiunea
acestor reguli în timp şi spaţiu. În realitate, acţiunea lor se află în funcţie de
raporturile dintre partidul politic şi membrii săi, dintre partidul politic şi
candidaţii la alegeri, dintre partidul politic şi candidaţii aleşi.
Raportul partid - membrii săi este unul politic ce se ordonează după
statut. În aceste raporturi partidul are o influenţă totală, iar în caz de
necesitate poate aplica membrilor diferite metode de constrângere, inclusiv
excluderea.
Raportul partid - candidaţii săi la alegeri este reglementat atât de
statutele partidelor, cât şi de legile electorale, care stabilesc unele reguli
obligatorii pentru partid. Astfel, în Republica Moldova Legea prevede că
partidul, organizaţia social-politică, blocul electoral au dreptul să retragă lista
de candidaţi, să anuleze decizia de a înscrie în listă un anumit candidat şi că
înlocuirea candidatului retras din listă cu un altul nu se admite după încheierea
termenului de înregistrare a candidaţilor.
În ceea ce priveşte retragerea unui candidat din listă, retragerea
completă a listei de candidaţi sau neparticiparea pe mai departe la alegeri
aceasta constituie un drept al partidului imposibil de a fi limitat cu vreun
termen, excepţie făcând doar ziua fixată pentru votare, deoarece în acestă zi
demarează manifestarea de voinţă a cetăţenilor, care nu poate fi îngrădită de
nimeni. Chiar şi candidaţii de pe listă trebuie să fie lipsiţi de dreptul de a-şi
retrage candidaturile în această zi.
După alegeri, în raportul partid - candidatul ales se produce o
transformare de natură juridică. Din acest moment candidatul propus de
partid şi ales nu mai este alesul partidului, ci al comunităţii întregi care i-a
încredinţat exercitarea puterii de stat, iar partidul, practic, poate să nu mai
exercite nici o influenţă asupra lui.
Transformarea juridică în raportul partid - candidatul ales se explică
prin faptul că din momentul alegerii sale, candidatul devine titularul
mandatului reprezentativ şi are obligaţia de a se subordona numai constituţiei
şi legii.
Deoarece reprezentantul ales reprezintă poiporul care l-a ales, interesele
acestuia sunt superioare intereselor partidului. Din acest moment, partidul
pierde dreptul de a-l revoca, de a-l înlocui cu un supleant. Orice tentativă a
partidului de a-l sili să-şi depună mandatul, prin scrisori de demisie în alb ori
prin alte forme, nu va avea efect până când decizia de depunere a mandatului
nu va fi o manifestare de voinţă personală a alesului. Bineînţeles, în cazul în
 84

care între partid şi cei aleşi în organul reprezentativ domină raporturi

pozitive, ei rămân fideli partidului, contribuind la realizarea programelor
încuviinţate de alegători.
Se poate întâmpla însă ca partidul însuşi să devieze de la platforma
prezentată alegătorilor, să-şi schimbe doctrina politică sau statutul. În acest
caz, orice membru este liber să abandoneze partidul sau să adere la o altă
formaţiune, deoarece asocierea în partide politice este liberă şi nimănui nu i se
poate impune apartenenţa exclusivă la un anume partid.
Art.20 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede :
"Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică".
Dreptul de asociere este un drept social-politic fundamental, alături de
libertatea conştiinţei, de libertatea de exprimare etc. Aceste asociaţii ţin de
dreptul public, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul care
constituie temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat.104
Partidele păstrează totuşi unele influenţe asupra aleşilor pe care ia
promovat. În acest scop, poate declara că îi retrage sprijinul politic, poate să-l
sancţioneze, să nu-l mai propună în calitate de candidat la alegerile viitoare
sau chiar să-l excludă din rândurile sale.

Secţiunea a –3a. Regimul reprezentativ.

§1. Formele şi mijloacele de exercitare a suveranităţii naţionale.

Anterior,s-a menţionat că naţiunea, fiind o entitate abstractă, nu poate

exercita suveranitatea direct, ci deleagă unor reprezentanţi acest drept pe calea
sufragiului universal.
Nu se poate nega faptul că poporul are totuşi dreptul, în unele cazuri, de a
interveni direct în procesul de exercitare a suveranităţii. Astfel, Constituţia
României (art.2 alin.2) şi cea a Franţei (art.3 alin.1) stabilesc că suveranitatea
naţională aparţine poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative şi
prin referendum. Alte constituţii, de exemplu cea a Italiei (art.1), a Portugaliei
(art.3 alin.1) prevăd că suveranitatea se exercită în formele şi în limitele
prevăzute de constituţie. În fond, constituţiile respective stabilesc aceleaşi două
forme de exercitare a suveranităţii; A) prin referendum, şi B) prin organe
reprezentative .
A) Cât priveşte referendumul, el provine din vechiul drept elveţian, care
prevedea că, dacă delegaţii cantoanelor nu aveau instrucţiuni cum să procedeze
în unele cazuri, ei nu adoptau decizii la nivelul Adunării Federale, ci votau "ad

104
Ioan Muraru, Gheorge Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Partea a 2-a, I.R.D.O,
Bucureşti, 1992, p.12-13.
 85

referendum", adică rezervau alegătorilor dreptul de a se pronunţa liber şi

definitiv.
Referendumul în sens larg se înţelege ca un apel către electorat în o
problemă de ordin legislativ sau administrativ, dacă el emană de la un organ
reprezentativ. Referendumul poate avea loc "post" sau "ante legem", poate fi
obligatoriu sau facultativ.
Astfel, Constituţia României instituţionalizează trei categorii de
referendum: referendumul constituant; referendumul pentru demiterea din
funcţie a Preşedintelui României; referendumul consultativ. La aceste forme de
referendum naţional se adaugă referendumul local, în comune şi oraşe.
O posibilitate bogată de utilizare a referendumurilor este prevăzută de
Constituţia Italiei. Art. 138 stabileşte referendumul legislativ în cazul în care
aceasta o cere o cincime din membrii unei camere sau 5.000 electori, sau 5
consilii regionale. Art. 192 prevede posibilitatea fuzionării unor regiuni sau
creării unei noi regiuni prin referendum, iar art. 133 oferă posibilitatea unui
referendum şi la schimbarea hotarelor frontiere de provincii. Art. 75 stabileşte
abrogarea totală sau parţială a unei legi prin intermediul referendumului dacă
aceasta o cer 500.000 alegători sau 5 consilii regionale. Este adevărat, în Italia
această posibilitate nu a fost utilizată deja pe parcursul a 22 de ani.
Referendumul este un element al democraţiei semi-directe. Calificativul
"semi" - denotă că poporul nu poate interveni (exercita suveranitatea) direct în
toate problemele, ci numai în unele din ele şi prin metode specifice (iniţiativa
legislativă, veto, referendum).
Democraţia directă (doctrina Jean Jacques Rousseau) prevede capacitatea
poporului de a se guverna direct prin el însuşi. Georges Burdeau califică
democraţia directă ca o curiozitate istorică,97 însă, această formă de exercitare a
suveranităţii există astăzi în trei cantoane elveţiene (minusculele state Glaris,
Unterwalden, Appenzel). Cetăţenii lor se reunesc în fiecare an pentru a vota
legi, desemna funcţionari şi a numi deputaţi în Adunarea Federală, practică
unică în felul ei, care face evidentă diferenţa dintre democraţia directă şi cea
semi-directă.
În această ordine de idei, menţionăm că reglementarea prevăzută de art.2
din Constituţia Republicii Moldova privind faptul că poporul exercită
suveranitatea în mod direct şi prin organele sale reprezentative nu este corectă.
Probabil, prin formula, "în mod direct" legislatorul a vrut să indice asupra
referendumului, dar, după cum am demonstrat mai sus, între aceste noţiuni nu se
poate pune semnul egalităţii.
Nu trebuie confundaţi termenii "exercitare directă" şi "participare
directă" deoarece participare înseamnă acţiune efectuată în ansamblu cu cineva.
În cazul nostru suveranitatea naţională se exercită indirect de către reprezentanţi
împuterniciţi şi prin referendum de către popor.

97
Georges Burdeau, op.cit., p.144.
 86

B) Organele reprezentative constituie un alt element important al

democraţiei semi-directe prin care se exercită suveranitatea naţională. În acest
context, Montesquieu sublinia că este necesar ca poporul, deţinătorul puterii
supreme, să execute el însuşi tot ceea ce poate îndeplini bine în acest fel; iar ceia
ce nu se poate îndeplini bine, trebuie să facă prin împuterniciţi. Aceştea din urmă
nu pot fi, ca atare, decât dacă poporul îi desemnează el însuşi. Montesquieu
susţine că poporul poate alege pe cei mai demni şi poate exercita şi un
control asupra lor. "Poporul va face o alegere reuşită - spunea el - alegându-i pe
cei căror le va încredinţa realizarea voinţei sale".98
Prin urmarere, caracterul reprezentativ se asigură prin alegeri, prin
intermediul votului universal. Momentul transmiterii sau delegării dreptului de a
exercita suveranitatea o constituie votul.
Aşa fiind văzute lucrurile, putem susţine că sufragiul este un instrument
juridic obişnuit, graţie cărui poporul exercită suveranitatea care-i aparţine.
Sufragiul înglobează astfel două acţiuni principale:
1) desemnarea reprezentanţilor care vor activa în numele poporului într-
un termen stabilit;
2) adoptarea directă a unor decizii ca rezultat al unei operaţiuni de
referendum.
Începând cu Declaraţia franceză privind drepturile omului şi cetăţeanului
(1789), se afirmă regula prin care toţi cetăţenii sunt egalaţi în dreptul de a
exercita suveranitatea naţională, mai ales în dreptul la sufragiu.
Actualmente, acest drept este înscris în constituţii, care prevăd că sufragiul
poate fi direct sau indirect, întodeauna universal, egal, secret şi liber exprimat.
Această normă constituţională inerentă oricărui tip de alegeri (parlamentare,
prezedenţiale, locale) ca rezultat al căror se constituie o autoritate reprezentativă
cu învestitură populară.
O perioadă îndelungată, identitatea reprezentanţilor se confunda cu cea a
parlamentarilor. În prezent, diapazonul acestor autorităţi este mai larg. Astfel,
Constituţia României (art.2) şi a Republicii Moldova (art.2) stabilesc că
suveranitatea naţională este exercitată prin organe reprezentative. Prin "organe"
se subânţelege toate organele care acţionază în baza unei învestituri
populare, cum ar fi: parlamentul, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, Preşedintele ţării şi autorităţile administraţiei publice locale -
consiliile şi primarii, aleşi în aceleaşi condiţii de sufragiu.
Am subliniat anterior că pentru a fi exercitată, puterea politică trebuie să
aibă un caracter organizat şi instituţionalizat. Instituţii ale puterii sunt în primul
rând organele reprezentative desemnate de popor cărora acesta le-a delegat
dreptul de-a exercita suveranitatea naţională în numele lui şi care, în ansamblul
lor, constituie regimul reprezentativ.

98
Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, Bucureşti, 1964, p.18-20.
 87

§2.Noţiunea de regim reprezentativ şi legătura lui cu suveranitatea

naţională.

În literatura de
specialitate sunt utilizaţi mai mulţi termeni legaţi de
reprezentare, cum ar fi: democraţie reprezentativă, regim reprezentativ, sistem
reprezentativ.
Cât priveşte noţiunile regim reprezentativ şi sistem reprezentativ, ele sunt
aproape identice. Etimologic, prin regim se subînţelege un sistem de organizare,
de conducere a vieţii economice, politice şi sociale. În dreptul constituţional sunt
utilizate şi noţiunile de regim politic, regim constituţional, regim democratic,
regim pluralist, regim parlamentar etc.
Definiţiile date regimului reprezentativ sunt multiple. Astfel, Jean Gicquel
vede în regimul reprezentativ un sistem de instituţii în care poporul nu intervine
în jocul politic al aleşilor săi întruniţi într-un parlament99. Bineînţeles, într-o
societate contemporană regimul reprezentativ nu se limitează la un singur organ
reprezentativ cum ar fi parlamentul, numărul autorităţilor publice reprezentative
fiind direct proporţional formei de guvernământ, principiilor democratice
aplicate în procesul exercitării puterii, ceea ce deja a fost demonstrat anterior.
În sens larg, regimul reprezentativ îl definim ca formă de exercitare
indirectă a suveranităţii naţionale de către popor prin intermediul
reprezentanţilor săi aleşi, iar în sens restrâns ca ansamblu de autorităţi publice,
desemnate de popor, pentru a exercita suveranitatea (puterea politică) în numele
lui.
Regimurile reprezentative democratice se mai caracterizează şi prin faptul
că: instituţiile reprezentative exprimă interesele tuturor membrilor societaţii
indiferent de categorie socială, origine etnică etc; oferă largi libertăţi
politice cetăţenilor, îndeosebi drepturi electorale şi libertate de asociere;
selectarea reprezentanţilor se face prin sisteme electorale care prevăd
posibilitatea organizării şi desfăşurării unor alegeri libere, echitabile şi oneste.
Din ansamblul de instituţii care exercită suveranitatea naţională în numele
titularului şi care constituie regimul reprezentativ urmează să evidenţiem:
parlamentul, şeful statului (aleşi prin sufragiu universal sau prin electori) şi
organele de administrare publică locală (consiliile şi primarii, aleşi prin vot
universal).
Cât priveşte noţiunea de sistem ea la fel are o largă utilizare în diferite
domenii. Ion Deleanu a definit sistemul obiect complex alcătuit dintr-un număr
de elemente, deci un ansamblu organizat.100
În sens strict ştiinţific, nu putem pune semnul egalităţii între noţiunile
regim şi sistem, însă observăm că definiţiile date sistemului reprezentativ sunt
aproape identice cu cele ale regimului reprezentativ, chiar dacă sunt redate şi
99
Jean Gicquel, op. cit., p.15 şi 119.
100
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura Chemarea, Iaşi, 1993, p.105.
 88

într-o formă critică. Astfel, Bernard Chantebout consideră că prin sistem

reprezentativ se subânţelege sistemul în care voinţa unui organ, numit
reprezentativ, este deţinută în virtutea unui postulat constituţional irefragabil
pentru voinţa naţiunii, fără aş-i da osteneala de a şti dacă voinţa acestui organ
coincide cu cea a poporului real.101
Democraţia reprezentativă are un înţeles mai larg decât regimul
reprezentativ, dar şi ea porneşte de la "axioma" că puterea aparţine poporului şi
este exercitată de reprezentanţii lui.
Referindu-se la democraţie, Montesquieu, în lucrare sa "Despre Spiritul
legilor ", preciza că, atunci când puterea supremă aparţine întregului popor,
avem democraţie în care poporul, în anumite privinţe, este monarhul, iar, în alte
privinţe, supusul. El nu este monarh decât datorită sufragiilor, care sunt expresia
voinţei sale.102
Pierre Pactet defineşte democraţia reprezentativă ca exercitare a puterii de
către reprezentanţi aleşi prin sufragiu universal, împuterniciţi să decidă în
numele naţiunii.103 Maurice Duverger caracterizează democraţia reprezentativă
printr-o formulă mai simplă, spunând că ea reprezintă un sistem politic, în care
guvernanţii sunt aleşi de cetăţeni şi sunt consideraţi ca reprezentanţi ai
acestora.104
În fond, obiectul indentificat prin definiţiile regimului, sistemului,
democraţiei reprezentative este practic unul şi acelaşi.

§3. Trăsăturile autorităţilor publice reprezentative

Dintre
trăsăturile specifice autorităţilor care alcătuiesc regimul
reprezentativ pe primul plan se plasează caracterul naţional. Puterea fiind
unică, inalienabilă şi indivizibilă, autoritatea publică reprezentativă devine
mandatara poporului (naţiunii). Organele mandatare nu pot exercita în nume
propriu puterea delegată de popor prin intermediul corpului electoral, nu pot
exprima voinţa proprie, decât voinţa celui care le-a delegat puterea.
Nici o instituţie, nici o parte componentă a autorităţii publice
reprezentative nu poate exercita funcţiile acesteia din urmă. Caracterul naţional
este specific numai autorităţilor publice reprezentative în întregime.
În legătură cu caracterul naţional al autorităţilor publice reprezentative,
Bernard Chautebout susţine că organele reprezentative, reglementate de
constituţie, formând un ansamblu ales, nu pot funcţiona decât ca un corp, un
ansambu, reprezentând întreaga naţiune, fiecare deputat în parte nereprezentând
nimic, calitatea de reprezentant fiind atribuită organului deliberant şi nu
individual membrilor săi. Rezultă deci că deputatul nu reprezintă direct alegătorii
101
Bernard Chantebout, op.cit., p.95.
102
Montesquieau, op.cit., p.20.
103
Pierre Pactet, op.cit.,p.90.
104
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses de France, 1980, p.92.
 89

el fiind doar unul din elementele constitutive ale autorităţii care, în

105
ansamblul său, reprezintă naţiunea.
Caracterul naţional al autorităţilor publice reprezentative şi al mandatului
pe care îl deţin membrii acestuia este reglementat prin normă constituţională.
Art.65 din Constituţia României, art. 68 din Constituţia Republicii Moldova
stabilesc : " În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului", iar alineatele 2 ale articolelor menţionate: "Orice mandat imperativ
este nul", conţinutul mandatului parlamentar exprimând astfel relaţia autorităţii
reprezentative cu întreg poporul (naţiunea), şi nu numai cu o parte a lui
(circumscripţie electorală, grup etnic). Conţinutul mandatului parlamentar, fiind
determinat de interesele poporului pe care îl reprezintă, nu este un contract, iar
alegătorii, prin faptul alegerii, nu stabilesc parlamentului drepturi şi obligaţii.106
Caracterul electiv este o altă trăsătură specifică autorităţilor publice
reprezentative. Prin alegeri autorităţile învestite cu dreptul de a guverna în
numele poporului obţin calitatea de a fi reprezentative şi publice. Caracterul
electiv îşi are geneza în doctrina lui Montesquieu de suveranitate naţională,
potrivit căreia naţiunea îşi desemnează ea însăşi reprezentanţii din
imposibilitatea de a-şi exercita nemijlocit voinţa. Această desemnare are loc
prin alegeri, de preferinţă directe. Caracterul electiv este indispensabil legat de
calitatea reprezentativă a autorităţii respective, deoarece:
- o evidenţiază de alte organe învestite cu dreptul de a conduce,
administra, conferindu-i putere deosebită;
- crează o strînsă legătură politico-morală între electorat şi autoritatea
reprezentativă;
- oferă independenţă autorităţii reprezentative faţă de alte organe
publice;
- asigură succesiunea guvernanţilor la conducerea societăţii în funcţie de
voinţa majorităţii corpului electoral, exprimată prin alegeri libere şi periodice.
Succesiunea, rotaţia sau reînnoirea cadrului electiv este o condiţie
constituţională,107 ce asigură participarea mai largă a reprezentanţilor la
exercitarea puterii şi totodată nu permite autorităţii reprezentative uzurparea şi
monopolizarea puterii.
Autorităţile publice reprezentative se mai evidenţiază şi printr-un
caracter perfect108 sau, mai bine zis, printr-o competenţă materială absolută.
Acest caracter este şi el indisolubil legat de noţiunea de suveranitate, căci pentru
a realiza dreptul poporului de a dispune de el însuşi, de a fi stăpân pe soarta sa
105
Bernard Chantebout, op.cit., p.95.
106
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept Parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1994, p.61.
107
Constituţia României (art.60) stabileşte durata mandatului de 4 ani pentru ambele camere; acelaşi termen
fixează şi Constituţia Republicii Moldova (art.63), a Ungariei (art.20); un termen de 5 ani este prevăzut pentru
parlamentul Italiei (art.60).
108
Ion Deleanu, op.cit., p.37., Jean Gicquel, op.cit., p.131.
 90

autorităţile care-l reprezintă trebuie să dispună de plenitudinea atribuţiilor, fiind

limitate doar de constituţie şi de lege. Despre această limitare se poate vorbi
numai într-un sens formal, deoarece organul ales de popor edictează legi şi
modifică constituţii.
Astfel, art. 143 din Constituţia Republicii Moldova stabileşte: "Parlamentul
este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea constituţiei". În
acest sens relevăm competenţa materială desăvârşită a autorităţilor publice
reprezentative, limitată doar de ele însele.
Caracterul permanent este o altă trăsătură care derivă chiar din condiţiile
existenţei şi funcţionării puterii politice. Aceasta din urmă, în virtutea funcţiei
sale, trebuie exercitată permanent, fără întrerupere, fiind inadmisibilă crearea
unui vacuum de putere.
Exercitarea permanentă a puterii este posibilă numai asigurându-se
stabilitate autorităţilor reprezentative prin reglementare constituţională,
legitimându-se astfel actul de exercitare a puterii politice prin organe
reprezentative. Astfel, Constituţia Republicii Moldova (art.2), şi Constituţia
României (art.2) stabilesc: Suveranitatea aparţine poporului, care o exercită
prin organele sale reprezentative. În afară de aceasta, constituţiile, în Titlul III
Autorităţile publice, numesc organe reprezentative: Parlamentul, Şeful statului,
autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală
(consiliile locale şi primarii, aleşi in condiţiile legii).
Este adevărat, autorităţile publice reprezentative sunt alese pe un anumit
termen, fixat de constituţie şi legile electorale, ceea ce nu afectează caracterul lor
permanent, căci :
- inevitabil vor fi alese noi autorităţi reprezentative, în conformitate cu
constituţia şi legile electorale,asigurându-se astfel continuitatea activităţii lor;
- competenţa materială a autorităţilor publice reprezentative nu este
limitată în timp, ci se aplică încontinuu şi necondiţionat;
- funcţiile şi competenţa autorităţilor publice reprezentative nu pot fi
exercitate de o altă autoritate.

§4. Clasificarea autorităţilor publice reprezentative şi poziţia lor în

ordinea constituţională

La baza clasificării autorităţilor publice reprezentative şi determinării

poziţiei lor în ordinea constituţională vom pune criteriul teritorial şi cel al
competenţei materiale. După criteriul teritorial, autorităţile publice
reprezentative se clasifică în centrale şi locale, ca bază servind raza teritorială în
care acţionează. Această clasificare se face prin reglementare constituţională.
Constituţia României şi Constituţia Republicii Moldova în articolele 58 şi
respectiv 60 din Titlul III, Autorităţile publice, statuează Parlamentul ca organ
reprezentativ suprem, atribuindu-i astfel poziţia supremă în ordinea
constituţională în virtutea funcţiilor pe care le îndeplineşte ca unică autoritate
 91

legiuitoare a ţării şi a raporturilor sale cu alte autorităţi publice. Organului

legislativ, Parlamentului, îi aparţine în mare măsură: funcţia de reprezentare,
funcţia deliberativă, funcţia de selectare a personalului politic din aparatele
guvernatoare, funcţia de control evidenţiate de Pierre Pactet pentru organele
reprezentative.109 Şeful statului, ca autoritate publică reprezentativă centrală, în
statele care utilizează forma de guvernământ prezidenţială sau semiprezidenţială
( SUA, Franţa, Portugalia, Bulgaria, România, Republica Moldova constituţiile
căror îi atribuie calitatea de reprezentant al statului), este împuternicit direct de
către popor.
Altă categorie de autorităţi publice reprezentative din ordinea
constituţională sunt cele locale. Poziţia lor este determinată de rolul şi funcţiile
pe care le îndeplinesc la nivelul unităţilor administrativ teritoriale. Asfel,
Constituţia României (art.120), Constituţia Republicii Moldova (art.112)
stabilesc că autorităţile administraţiei publice prin care se realizează
autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi
în condiţiile legii.
Consiliile locale formează diferite categorii în funcţie de organizarea
administrativă a teritoriului: comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene,
regionale, raionale.
Constituţiile unor state prevăd alegerea directă de către alegători a
consiliilor de toate nivelurile, legiferându-le şi calitatea de organ reprezentativ.
Constituţia Spaniei, de exemplu, stabileşte alegerea consililor municipale de
către locuitorii comunei prin sufragiu universal (art.140) şi reprezentarea
provinciilor de către consiliile regionale sau de alte colectivităţi cu caracter
reprezentativ (art.148). Constituţia Ungariei numeşte consiliile comunale,
orăşeneşti, judeţene şi de sector în capitală ca un corp de reprezentare locală
(art.44.A. p.1).
Pentru ca să-şi poată îndeplini funcţiile, autorităţile publice reprezentative
trebuie să fie înzestrate cu o anumită competenţă materială. Constituţia
stabileşte cu stricteţe fiecărei autorităţi reprezentative limitele competenţei, în
dependenţă de care aceasta ocupă o poziţie fixă în ordinea constituţională. Şi
după criteriul teritorial, şi după cel al competenţei materiale poziţia autorităţilor
publice reprezentative în ordinea constituţională este una şi aceeaşi, deoarece
funcţia şi competenţa lor sunt racordate la colectivităţile pentru care acţionează
şi ale căror interese le gestionează. Astfel, pe primul plan se situează
parlamentul ca unica autoritate legislativă, după aceea şeful statului şi guvernul,
ca autorităţi executive, şi apoi autorităţile reprezentative locale. Parlamentul,
şeful statului şi guvernul acţionează în interesul întregii colectivităţi din sistemul
social global sau, altfel zis, la nivelul statului, iar autorităţile publice
reprezentative locale în unităţile administrativ-teritoriale, deci într-o anumită

109
Pierre Pactet, op.cit., p.118.
 92

parte a teritoriului. În acest sens interesele locale necesită o conexiune cu cele

generale realizîndu-se astfel, o “armonie” specifică oricărui sistem
Deşi în clasificarea autorităţilor publice reprezentative (în centrale şi
locale) se observă o ierarhizare, ele nu se află în raporturi directe de
subordonare, fiecare posedând un anumit grad de autonomie organizatorică şi
funcţională. În relaţiile dintre autorităţile publice reprezentative centrale şi cele
locale există totuşi o subordonare, însă de ordin funcţional: parlamentul
edictează legi, iar celelalte autorităţi reprezentative sunt chemate să le execute
sau să organizeze executarea lor.

§5. Identificarea autorităţilor publice reprezentative.

Din ansamblul diferitelor autorităţi publice antrenate în exercitarea puterii

cele reprezentative pot fi identificate în baza a mai multor criterii, unele analizate
deja.
Aşadar, criteriile de identificare a autorităţilor publice reprezentative
sunt: a) reglementare constituţională; b) trăsăturile lor specifice; c) poziţia în
ordinea constituţională; d) funcţiile şi competenţa materială;
a) Reglementare constituţională
În virtutea faptului că suveranitatea naţională este exercitată de autorităţile
publice reprezentative care exprimă interesele tuturor membrilor societăţii
(poporului, naţiunii), acestea se bucură de reglementare constituţională. Astfel,
art.58 din Constituţia României şi art.60 din Constituţia Republicii Moldova
declară Parlamentul “organ reprezentativ suprem al poporului” detaşând-ul de
alte organe alese prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat, în primul
rând de şeful statului.
Preşedintele României (art.art. 80 alin.1, 81 alin.1) şi Preşedintele
Republicii Moldova ( art.art.77 alin.2, 78 alin.1) reprezintă statul, este garantul
independenţei naşionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, şi este ales
prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat.
Constituţia României (art.120) şi a Republicii Moldova (art.112) consacră
ca autorităţi reprezentative şi consiliile locale şi primarii, integrîndu-le astfel în
regimul reprezentativ al ţării.
b)Trăsăturile specifice.
Trăsăturile specifice ale autorităţilor publice reprezentative au analizate
anterior. Menţionăm că prin intermediul caracterelor pe care le deţin, naţional,
electiv, perfect şi permanent are loc şi identificarea lor.
Caracterul naţional, subliniează faptul că puterea delegată nu este
exercitată de autorităţile reprezentative în nume propriu şi nici în favoarea unui
grup sau a unei fracţiuni din popor ci numai în numele întregului popor (naţiuni)
şi numai în interesul lui.
Caracterul naţional este specific autorităţilor publice reprezentative
centrale, cum ar fi Parlamentul şi Seful statului ales în mod direct. Cât priveşte
 93

autorităţile reprezentative locale, bineînţeles, lor le este specific un caracter local

deoarece ele realizează autonomia locală în comune şi oraşe, deci într-un spaţiu
restrâns, într-o anumită porţiune teritorială a ţării.
Caracterul electiv înseamnă că numai prin alegeri li se atribuie calitatea
de a fi autorităţi reprezentative. Numai autorităţile publice reprezentative sunt
alese prin sufragiu universal, direct sau indirect obţinând în rezultat atât un
caracter reprezentativ cât şi unul public.
Caracterul perfect subliniează că autorităţile publice reprezentative sunt
înzestrate cu plenititudinea prerogarivelor, atribuţiilor, fiind limitate doar de
constituţie şi lege.
Caracterul permanent permite a evidenţia autorităţile reprezentative de alte
autorităţi chiar şi cele antrenate în exercitarea puterii de stat dar care nu au
calitatea de a fi reprezentative, deoarece ele nu pot fi lichidate şi nici activitatea
lor suspendată de nici o altă autoritate.
c) Poziţia în ordinea constituţională.
Poziţia autorităţilor publice reprezentative în ordinea constituţională este
determinată de rolul şi funcţiile pe care le îndeplinesc. Constituţia stabileşte că
suveranitatea naţională este exercitată prin autorităţi reprezentative, stabilind şi o
“ordine” o “ierarhie” care nu este legată cu raporturi directe de subordonare.
d) Funcţiile şi competenţa materială.
Natura unei autoritîţi reprezentative este determinată de acea funcţie care
îi este încredinţată cu titlul principal. Astfel, Parlamentul îndeplineşte funcţia
legislativă; Preşedintele ţării – funcţia de mediere între puterile statului, de
reprezentare a statului, de garant al independenţei naţionale şi al integrităţii
teritoriale; Consiliile locale şi primarii – funcţia de administrare a domeniului
public local. Potrivit cu nivelul la care funcţionează fiecare autoritate
reprezentativă este înzestrată cu o anumită competenţă materială care este
distincă şi care nu se confundă.
 94

Capitolul 5. Alegerile – mecanism de realizare a suveranităţii.

Secţiunea 1. Eligibilitatea autorităţilor publice

reprezentative locale.

. §1.Noţiuni generale privind alegerile

Anterior, caracterizând regimul reprezentativ şi trăsăturile autorităţilor

publice reprezentative, am menţionat că alegerile constituie un obişnuit
instrument juridic graţie cărui poporul îşi exercită suveranitatea. Numai prin
alegeri, poporul selectează împuterniciţi atât în organele reprezentative centrale,
cât şi în cele locale, iar autorităţile care urmează să exercite suveranitatea în
numele poporului său dreptul la administrarea autonomă a unor probleme de
interes local dobândesc calitatea de a fi reprezentative şi publice.
Alegerile locale reprezintă o tehnică de instituire a autorităţilor
administrative, această modalitate nefiind exclusivă, coexistând cu numirea,
procedeu de instituire ierarhică.
 95

Este de menţionat viziunea că alegerile nu s-ar deosebi prin nimic de

numire. Şi una, şi alta are aceeaşi natură intrinsecă: ambele sunt, în pofida
diferitelor forme pe care le îmbracă, acte institutive de autorităţi
administrative. Leon Duguit, de exemplu, scrie că problema alegerilor duce
spre o alta, mai generală, cea a "instituirii agenţilor publici", demonstrând că
alegerile sunt o formă de numire de către un grup, în timp ce numirea exprimă
alegerea de către un individ.61 Această concepţie este în strâns acord cu cea a
lui A.Esmein, în a cărui opiniea când şeful statului, procedând la o numire
îndeplineşte de fapt o funcţie de alegător.62 Aceste viziuni tind să confirme că
alegerile nu au un caracter de reprezentare, ci de desemnare a unor autorităţi
pentru exercitarea unei anumite funcţii cu titlu personal când este vorba de
executiv, sau cu titlu colegial, când este vorba de adunările deliberante.63
Particularitatea instituirii elective constă totuşi în faptul că conferă
colectivităţilor locale un statut de autonomie ce se desprinde de linia ierarhică
tradiţională în administraţie, iar acest statut atrage după sine descentralizarea
administrativă.
Dincolo de aspectele, relevate, alegerile s-au impus în istoria
constituţională a lumii ca activităţi cărora le este specifică efervescenţa
socială şi politică în societate, competiţii la care câştigă cei mai buni.
Alegerile competitive, după cum le-a numit Maurice Duverger, în care
cetăţenii aleg dintre mai mulţi candidaţi, constituie piatra unghiulară a
democraţiei liberale.64 Competitivitatea este o caracteristică distinctă a
alegerilor. Aceasta, producând corpului electoral un interes perseverent ce se
manifestă prin participare regulată la alegeri, îi permite o opţiune reală dintre
mai multe posibilităţi şi realizarea pe această cale a propriei viziuni politice.
E necesar să subliniem noţiunea de corp electoral. Paul Negulescu şi
Gheorghe Alexianu au precizat că atunci când lucrează corpul electoral,
lucrează naţiunea.65 Între aceste noţiuni însă există o distincţie netă.
Corpul electoral este acea parte de membri care deţin calitatea de cetăţeni
ai statului (şi o serie de alte condiţii la care vom reveni mai târziu) şi
care prin alegeri desemnează organul reprezentativ, dar nu este reprezentat el
ca corp electoral.
Ion Deleanu defineşte corpul electoral ca o colectivitate de persoane
fizice, din multitudinea celor ce alcătuiesc poporul, care, având calitatea de
cetăţeni şi îndeplinind condiţiile de capacitate juridică şi aptitudine morală,
participă la exercitarea puterii. Corpul electoral este o putere politică
autentică, afirmă Ion Deleanu. Exercitându-şi puterea sa prin mijloacele

61
Leon Duguit, op. cit., p.428.
62
A.Esmein, Elements des droit constitutionnel, 8-e ed., Sirey, 1927, p.551.
63
Marcel Prelot, Jean Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, 10-e ed.,1987, p.682.
64
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses de France, 1980, p.83.
65
Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, op. cit. p. 437.
 96

democraţiei semi-directe, el este acela care constituie cele mai importante

instituţii ale democraţiei reprezentative.66
Astfel, alegerile pot fi definite, în sens larg, drept manifestări de voinţă,
ajunse la un consens, pentru a alege reprezentanţii.67 În sens restrâns, alegerile
reprezintă un act juridic prin al cărui intermediu alegătorii, învestiţi cu dreptul
de vot în baza unor reglementări normative, selectează prin vot individual un
candidat sau un grup de candidaţi în organul în care îi va reprezenta o
perioadă de timp.
În accepţie pur juridică, există o deosebire esenţială între
noţiunea de alegere şi cea de votare. După părerea noastră, prin alegeri
trebuie înţeles un complex întreg de măsuri, reglementate prin lege, necesare
pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii unui organ reprezentativ, iar prin
votare - mecanismul nemijlocit prin care alegătorul individual îşi exprimă
opinia, selectând, alegând pe cineva din mai mulţi .
Prin natura lor, alegerile au un caracter multifuncţional, deoarece ele
doar în sens restrâns se reduc la selectarea uneia sau a mai multor persoane
care vor intra în componenţa organului reprezentativ, iar în sens larg:
a) permit electoratului, prin intermediul votului universal, secret şi
liber exprimat, să-şi exercite dreptul de a participa la guvernare, la
administrarea intereselor publice locale fie direct, fie prin intermediul
reprezentanţilor aleşi;
b) conferă legitimitate sistemului politic, sistemului guvernamental,
sistemului de administrare locală, partidului sau partidelor de guvernământ;
c) selectează un lider, o autoritate de guvernare, de administrare,
pentru colectivitatea naţională sau pentru o colectivitate locală;
d) fiind multiple manifestări de voinţă în ansamblu, constituie un act
colectiv în urma căruia se aprobă o echipă ;
e) permit electoratului să participe nemijlocit la viaţa social - politică a
societăţii, a colectivităţii locale prin votarea programelor electorale ale
candidaţilor, ale formaţiunilor politice;
f) permit electoratului să-şi expună opinia referitor la activitatea
formaţiunilor politice aflate la putere şi la direcţiile de activitate în
perspectivă;
g) confirmă sau infirmă activitatea celor aleşi, dându-le mandat de
acţiune sau înlocuindu-i cu alţii.
În afară de consecinţele, evidenţiate mai sus, am menţiona existenţa
unei consecinţe distincte. În dependenţă de calitatea selecţiei reprezentanţilor
în organul reprezentativ se crează şi o răspundere morală a electoratului pentru
această selecţie.

66
Ion Deleanu, op. cit., p.130.
67
Marcel Prelot, Precis de droit constitutionnel, 3-e edition, Paris, Libraire Dalloz, 1955, p.397.
 97

Răspunderea morală poate avea consecinţe pentru reprezentanţi care,

sub influenţa electoratului, pot să-şi revadă sau să-şi schimbe programul de
activitate; pot institui o demisie colectivă angajând electoratul într-o nouă
alegere.
Consecinţele răspunderii morale a electoratului din unităţile
administrativ-teritoriale se pot face simţite şi la alegerile următoare, când el va
fi mai precaut la capitolul calităţile morale şi profesionale ale candidaţilor,
programelor lor electorale.
După cum se poate observa, acţiunile declanşate prin intermediul
alegerilor sunt inerente atât alegerilor autorităţilor reprezentative centrale, cât
şi celor locale, fapt ce denotă că ele constituie unicul mijloc de declanşare a
regimului reprezentativ.
O analiză atentă a caracteristicilor enumerate mai sus scoate în evidenţă
caracterul politic pronunţat al alegerilor autorităţilor reprezentative centrale.
Este necesar să ştim dacă alegerile locale posedă şi ele un caracter politic sau
prin natura lor sunt alegeri administrative.

§2. Alegerile locale: alegeri politice sau alegeri

administrative?

Noţiunea de alegeri, analizată din punct de vedere al dreptului

administrativ, nu este una din noţiunile care, la prima abordare chiar, suscită
entuziasmul gândirii. Nu din motivul că ea ar fi percepută dificil într-un
domeniu, în care alegerile au jucat în trecut şi continuă încă să mai joace un
rol important în desemnarea unor autorităţi reprezentative administrative.
Totuşi, procedeul alegerilor pare atât de ataşat dreptului constituţional, încât
la prima abordare se consideră că a dobândit ansamblul caracteristicilor sale,
că şi-a epuizat semnificaţiile şi că, în sfârşit, domeniul său este circumscris
dreptului constituţional.
În literatura de specialitate este discutată problema: alegerile locale
sunt alegeri politice sau administrative? În Franţa, de exemplu, mult timp se
considera că alegerile locale sunt alegeri administrative, concepţia fiind
influenţată de îndelungata perioadă de administrare prin reguli tradiţionale
centralismului iacobin.68
În 1982, ca rezultat al reformei administrative care a legiferat libertatea
comunelor, departamentelor şi regiunilor, Consiliul Constituţional francez a
afirmat însă că alegerea politică este nu numai o alegere de reprezentanţi la

68
Jean Marie Cotteret şi Claud Emery susţin ideea de alegeri administrative, relevând că alegerile locale
apar ca nepolitice. Jean Marie Cotteret, Claud Emery, Le systemes electoraux, Ed.Puf, 1988, p.32.
În acest sens, la alegerile locale din Franţa din 1973 Prim ministrul Franţei Pierre Messmer a
declarat că alegerile cantonale sunt administrative şi nu politice, fiind susţinut de Preşedintele Valery
Giscard d'Estaing care, la rândul său, asigura că ele nu sunt esenţialmente politice. Albert Mabileau, Le
systeme local en France, Montchrestien, 1994, p.122.
 98

nivel central, dar în egală măsură şi a aleşilor locali, atribuind astfel un

caracter politic şi alegerilor comunale, municipale şi regionale.69
În fond, am stabilit deja, că în urma alegerilor ansamblul cetăţenilor
desemnează dintre ei un număr restrâns de reprezentanţi care îşi asumă
responsabilitatea de a decide asupra afacerilor publice în numele şi în locul
lor. Astfel, alegerile implică un sistem de reprezentare politică şi exprimă în
concepţia lui Maurice Hauriou, esenţa libertăţii politice.70 Continuând acest
gând, Maurice Hauriou scrie: " nu ideia de reprezentare generează alegerea
reprezentanţilor, ci ideea de libertate politică şi cea de suveranitate naţională;
în sumă, aceasta este necesitatea pe care o simte naţiunea de a-si impune
învestitura asupra unor, cel puţin, reprezentanţi ai săi".71
Privind semnificaţia tradiţională a alegerilor, şi Raymond Carre
de Malberg susţine că alegerile reprezintă baza esenţială a sistemului
constituţional francez.72 Evident, din acest punct de vedere este dificil a
medita asupra noţiunii de alegeri în dreptul administrativ în afara teoriei
generale a dreptului şi statului.
Fără a pătrunde în detalii, este clar că noţiunea de alegeri se înscrie în
mod deosebit într-o logică a reprezentării. Maurice Hauriou ilustrează că
această logică nu este proprie dreptului constituţional, căci reprezentării
organelor politice sau, mai bine zis, desemnării "organelor reprezentative sau
a reprezentanţilor" se adaugă o reprezentare administrativă.73
Între aceşti doi termeni există însă o contradicţie ce denotă caracterul
ambivalent al reprezentării în dreptul administrativ. Din acest punct de vedere,
conform părerii lui Leon Duguit, alegerile constau în abilitarea anumitor
autorităţi administrative, în afara schemei clasice de desemnare ierarhică.74
Dacă păstrăm totuşi această expresie, observăm că reprezentarea
administrativă se deosebeşte de reprezentarea politică prin autonomia voinţei
şi responsabilitatea politică, pe care o implică ultima.
Evident, apare iarăşi întrebarea dacă alegerile prezină un specific în
dreptul administrativ. Bineînţeles nu, dacă am lua în considerare
descentralizarea administrativă. Maurice Hauriou recunoaşte: "Cauzele
descentralizării nu sunt deja de ordin administrativ, centralizarea i-ar asigura
ţării o administraţie mai abilă, mai imparţială, mai integră şi mai economă,
decât descentralizarea. Dar ţările moderne nu au nevoie doar de o bună
administrare, ci şi de o libertate politică".75
Am adus anterior argumentele lui Andre de Laubadere că
descentralizarea ar avea o fundamentare dublă: politică şi administrativă. Din
69
Claud Franc, Droit des elections nationales et locales, J.Delmas et Cie, Paris, 1988, p.26.
70
Maurice Hauriou, Precis de droit constitutionnel, Sirey, 2-e ed., 1929, p.133.
71
Ibidem, p.147-148.
72
Raymond Carre de Malberg, op.cit., p.413.
73
Maurice Hauriou, op.cit., p.211.
74
Leon Duguit, op. cit., p.426.
75
Maurice Hauriou, Precis de droit administratif, 12-e ed., 1993, p.86.
 99

punct de vedere politic, ea garantând exercitarea libertăţilor locale, implicând

participarea cetăţenilor sau a reprezentanţilor acestora în afacerile publice,
găsindu-şi realizarea în alegerile locale, generând şi democraţia locală.
Participarea cetăţenilor nu poate fi redusă la o simplă exprimare de
opţiuni electorale, care ar simplifica autonomia locală până la inversarea
semnificaţiei sale. Prin intermediul organelor reprezentative, cetăţenii
participă la conducerea treburilor publice ale ţării, sunt apropiaţi de luarea de
decizii în tot ceea ce le afectează existenţa. Participarea cetăţenilor conţine
premisele şi căile efective pentru constituirea unui parteneriat continuu între
cei aleşi şi public, între ofertanţii de servicii publice şi utilizatorii lor.
Se impune sublinierea faptului că organele reprezentative locale sunt
integrate în structura organelor puterii executive (fapt demonstrat anterior) şi
că participă la realizarea puterii de stat în teritoriile respective. În acest sens,
putem afirma că ele reprezintă un element constitutiv, un subsistem al
sistemului politic, devenind astfel un instrument de reglare şi stabilizare a
acesteia.76
În cadrul alegerilor, cetăţenii îşi realizează drepturile exclusiv politice,
reglementate de constituţie (art.38 din Constituţia Republicii Moldova):
dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales.
Caracterul politic al acestor drepturi îl constiuie faptul că ele
pot fi folosite numai pentru participare la guvernare, la administrarea
autonomă a afacerilor publice de interes local. Deoarece termenul "a guverna
" înseamnă " a conduce, a dirija, a îndruma conduita cuiva ", considerăm
că el trebuie înţeles nu numai ca activitate de conducere a statului, ci şi a
colectivităţilor locale, fiind deja utilizată pe larg expresia- guverne locale.
Alegerile locale sunt organizate şi se desfăşoară după aceleaşi reguli ca
şi alegerile parlamentare, prezidenţiale, în baza aceloraşi principii
reglementate de constituţie (vot universal, direct, secret şi liber exprimat),
având acelaşi scop: desemnarea de organe reprezentative.
Am menţionat că în cadrul alegerilor de orice nivel suntem în prezenţa
raporturilor juridice de drept constituţional. În această ordine de idei,
menţionăm că, în cazul în care unitatea administrativ-teritorială este declarată
circumscripţie electorală pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, ea
devine subiect al raporturilor de drept constituţional.77
Astfel văzute lucrurile, menţionăm că unitatea administrativ-teritorială
-subiect al raporturilor de drept constituţional nu poate să-şi schimbe natura sa
juridică în cadrul alegerilor locale devenind subiect al raporturilor de drept
administrativ.
Şi un ultim argument în favoare caracterului politic al alegerilor locale
îl constituie faptul că ele, ca şi cele parlamentare sau prezidenţiale, sunt
76
Albert Mabileau, op.cit., p.15.
77
Ioan Muraru, op. cit., vol.I, p.19.
 10

organizate în baza pluralismului politic. Rolul partidelor politice în alegerile

locale este expus într-un capitol aparte al acestei lucrări, vom menţiona doar
că participarea lor la alegerile locale demonstrează incontestabil interesul
politic pe care îl manifestă. Dacă am admite că alegerile locale sunt alegeri
administrative, ar fi dificil să argumentăm rolul partidelor politice în astfel de
alegeri.
În concluzie putem afirma că într-un sens restrâns alegerile locale au un
caracter administrativ, deoarece se constituie ca urmare o autoritate
administrativă, iar într-un sens larg ele posedă un caracter politic, dat fiind
faptul că servesc drept mecanism de constituire a componentelor regimului
reprezentativ, generează descentralizarea administrativă, democraţia locală,
implică participarea cetăţenilor la administrarea autonomă a afacerilor publice
locale.

§3.Constituirea autorităţilor publice reprezentative locale prin alegeri

locale
Din analizele şi definiţiile aduse regimului reprezentativ, autonomiei
locale, descentralizării administrative desprindem o condiţie comună, inerentă
fiecărei noţiuni, şi anume: necesitatea alegerii autorităţilor publice.
Această condiţie îşi are geneza în doctrina reprezentaţiunii, ceea ce
explică faptul că numai autorităţile reprezentative sunt învestite cu dreptul de
a exercita puterea în numele titularului acesteia, sau cu dreptul la
administrarea autonomă a unor probleme de interes local în numele
colectivităţii.
Tocmai din aceste considerente găsim reglementări constituţionale
precum că dreptul la administrarea publică locală se exercită de consilii,
persoane şi organe reprezentative, alese în mod liber, prin vot universal, egal
şi secret.
Constituţiile unor state reglementează expres şi regula că alegerile se
organizează în baza sufragiului universal, egal, secret şi liber exprimat, (de
exemplu Constituţia Italiei art.48; Constituţia Portugaliei art.116), acestea
fiind reglementări generale privind realizarea dreptului electoral. Unele
constituţii stabilesc astfel de reguli aparte, pentru fiecare autoritate publică,
(art.140 din Constituţia Spaniei prevede alegerea consilierilor de către
locuitorii comunei prin vot universal, egal, secret, liber şi direct); altele
deleagă stabilirea acestor reguli legilor ordinare (Constituţia României art.120,
Constituţia Republicii Moldova art.112, Constituţia Franţei art.72).
Constituţia Republicii Moldova, prin art.38 alin.1, Dreptul de vot şi
dreptul de a fi ales, stabileşte că voinţa poporului se exprimă prin alegeri
libere care au loc în mod periodic, prin sufragiu universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat. Principiile enunţate le găsim şi în art.61 privind alegerea
parlamentului, iar art.112 alin.3 prevede că modul de alegere a consiliilor
locale şi a primarilor este stabilit prin lege organică. În acest articol
 10

constituantul nu a mai consacrat principiile fixate de art.38, însă, într-o logică

firească, pentru legea privind alegerile locale stipulările art.38 sunt obligatorii,
deoarece ele sunt redate la general şi privesc realizarea dreptului electoral.
În România legiuitorul constituant s-a ferit şi el să fixeze şi pentru
alegerile consiliilor locale principiile enunţate în art.59, alin.1, pentru alegerea
Camerelor Parlamentului, şi chiar dacă art.1 din Legea nr.70/1991 privind
alegerile locale preia acest principiu, are dreptate Antonie Iorgovan când
spune că nimeni nu opreşte ca, într-o viitoare reglementare, legiuitorul organic
să vină şi cu o altă soluţie, cum ar fi alegerea indirectă, alegere cu protecţia
anumitor grupuri etnice şi cu vot obligatoriu.78
Şi în România, şi în Republica Moldova există legi aparte pentru
alegerea Parlamentului, Preşedintelui ţării şi a autorităţilor publice locale care
au multe reglementări identice, iar în unele cazuri tratează în mod diferit unele
şi aceleaşi lucruri.
Faţă de aceasta, propunem de lege ferenda, după exemplul Franţei, să
fie adoptat un cod electoral care ar permite realizarea uniformă a drepturilor
electorale a cetăţenilor, unificarea operaţiunilor electorale precum şi
perfecţionarea acestora în perspectivă.
În Romanânia constituirea autorităţilor publice locale este reglementată
de art.13-19 (pentru consiliile locale); art.38-40 (pentru primari); art.60-62
(pentru consiliile judeţene) din Legea nr.69/1991, precum şi de Legea
alegerilor locale nr.70/1991. În Republica Moldova, constituirea autorităţilor
locale are loc în baza art.14-16 (pentru consiliile de toate nivelele); art.48-49
(pentru primari) din Legea privind administraţia publică locală, precum şi de
Legea privind alegerile locale.
Procesul constituirii autorităţilor reprezentative publice locale poate fi
divizat în câteva etape:
1) stabilirea datei alegerilor şi a unui şir de acţiuni pentru organizarea
lor;
2) depunerea de candidaturi;
3) desfăşurarea alegerilor;
4) stabilirea şi constatarea rezultatelor alegerilor;
.. 5) validarea mandatelor.
Asupra acestor etape, precum şi a procedurilor de alegeri, vom reveni
în continuare cu o amplă analiză.

§4. Alegerile directe.

Exercitând dreptul de vot, alegătorul apreciază şi fixează manifestarea sa

de voinţă, al cărei conţinut este influenţat de propria viziune politică,
economică, religioasă, juridică etc. Obiectul manifestării de voinţă a
78
Antonie Iorgovan, op.cit., p.544.
 10

alegătorului este alegerea unui lider (primar), unui consilier sau unui grup de
consilieri personal şi nu prin intermediari sau reprezentanţi. Realizarea acestei
cerinţe va însemna că votul este direct.
Pentru alegerea organelor reprezentative locale această regulă este de o
importanţă majoră deoarece, participând nemijlocit la alegerea organului
reprezentativ, cetăţeanul îşi realizează dreptul de a participa la administrarea
treburilor publice locale direct sau prin reprezentanţi, este apropiat de procesul
de decizie.
În practica internaţională s-au cristalizat două modalităţi de alegere a
primarilor de comune, oraşe şi municipii: prin vot universal, direct şi prin vot
indirect de către consilierii consiliilor respective. În acest sens, considerăm că
se păstrează calitatea de autorităţi reprezentative a consiliilor alese prin vot
direct şi a celor alese prin vot indirect. Alegerile directe denotă, bineînţeles,
un nivel mai înalt al democraţiei locale, reprezintă o participare mai efectivă a
cetăţenilor la gestiunea treburilor publice locale.
În cazul alegerilor directe, alegătorul este conştient că, în mare măsură,
calitatea activităţii organului reprezentativ depinde de opţiunea sa, care pentru
alegerile locale este cât se poate de precisă, mai puţin influenţată de diferiţii
factori de presiune căci, alegerile derulându-se într-un cadru restrâns în care
candidaţii se află foarte aproape de alegătorii săi, am putea spune că au cu ei
legături aproape cotidiene, ultimii cunoscându-le foarte bine calităţile morale
şi profesionale.
Numai prin alegeri directe organul desemnat va obţine cu adevărat
calitatea de a fi reprezentativ, de a reprezenta direct interesele colectivităţii
care l-a ales, pătrunzându-se şi de o răspundere morală mai mare faţă de
alegătorii săi pentru promisiunile făcute.
Alegerea autorităţilor publice locale prin vot direct este o cerinţă
reglementată prin normă juridică, conferindu-i-se astfel caracter obligatoriu şi
stabilitate. Legea României nr.70/91 privind alegerile locale (art.1) şi legea
similară a Republicii Moldova (art.1) stabilesc alegerea consiliilor locale de
toate nivelele şi a primarilor prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat.
§5. Alegerile indirecte

În practica alegerilor autorităţilor publice reprezentative locale este

folosită, deşi rar, metoda alegerilor indirecte.
În Franţa, până în 1986, activau comisii regionale de dezvoltare
economică, desemnate prin sufragiu universal indirect din reprezentanţii
organizaţiilor profesionale şi personalităţi numite de primul - ministru.
Reforma administrativă din 1982 a conferit regiunilor franceze titlul de
colectivităţi teritoriale administrate de un consiliu regional ales prin sufragiu
universal direct. Astfel, şi la nivel de regiune s-a introdus o formă democratică
de alegere directă a organului reprezentativ. Primele alegeri regionale au avut
 10

loc la 16 martie 1986, fiind aleşi 1840 consilieri pentru 22 regiuni

metropolitane şi pentru 4 regiuni de peste mări.
În România, conform art.1 alin.2 şi art.71 din Legea nr.70/1991 privind
alegerile locale, până la modificarea şi completarea prin Legea nr.25/1996,
consiliile judeţene se alegeau prin vot indirect de un corp de electori format
din totalitatea membrilor consiliilor locale legal constituite din judeţul
respectiv. Şi acest mod de alegere avea la bază sufragiul universal deoarece
astfel a fost ales corpul de electori.
În ceea ce priveşte consiliul judeţean ales indirect, vom menţiona că
această modalitate de constituire a fost mai puţin democratică deoarece
membrii colectivităţilor locale din judeţ erau îndepărtaţi cu o treaptă faţă de
procesul decizional, iar manifestarea lor de voinţă, nefiind solicitată, nu mai
avea influenţă asupra corpului reprezentativ judeţean, care putea fi numit cu
multă greutate organ ce reprezintă colectivitatea teritorială.
Din astfel de considerente legiuitorul a modificat legea nr.70/1991,
stabilind alegerea directă a consiliilor judeţene de către alegătorii judeţelor.
O problemă discutată reprezintă modalitatea alegerii primarului, prin
vot direct sau indirect.
În practica internaţională sunt utilizate mai multe modalităţi de
învestitură a primarului. De exemplu, în Franţa, primarul şi adjuncţii sunt aleşi
de către consiliu prin vot secret, cu majoritate absolută. În Elveţia, în zona
germană, primarul se alege concomitent cu consiliul, el trebuind să fie şi
membru al consiliului. În Belgia, primarul comunei este numit de Rege dintre
membrii consiliului comunal la propunerea consilierilor, înaintată prin
guvernatorul provinciei. În Italia, primarul este ales de ginta comunală (organ
executiv), aleasă, la rândul ei, de consiliul comunal.
Diferite modalităţi de învestitură a primarului a cunoscut şi România.
Pentru prima dată, funcţia de primar a fost reglementată prin art.83 din Legea
comunală nr.394 din 1 aprilie 1864 potrivit căreia, primarul în comunele
rurale se alegea de alegătorii comunei (direct) odată cu membrii consiliului şi
se aproba de către prefect.
Prin Legea comunelor din 7 mai 1874, primarul comunelor rurale nu
mai era ales, ci numit de către Guvern. După modificările făcute prin Legea
din 1894 şi Legea organizării comunelor rurale şi administraţiunea plăşilor din
1 mai 1904, primarul este ales de consiliul comunal din rândul membrilor săi.
Reglementări cu privire la funcţia de primar a cuprins şi Legea pentru
unificarea administraţiei din 1925, Legea pentru organizarea administraţiei
locale din 1929, precum şi art.10-18 din Legea administrativă din 14 aprilie
1938.
În baza art.145 din Legea din 1929, primarul în comunele rurale
alcătuite dintr-un singur sat se alegea direct de alegătorii comunei, iar în
celelalte comune el se alegea de către consiliul comunal, cu majoritatea
absolută de voturi, dintre membrii consiliului sau dintre membrii comunei care
 10

aveau dreptul de a fi aleşi. În comunele urbane, primarul se alegea de către

consiliul comunal cu votul a două treimi din membrii aleşi ai consiliului.
Legea administrativă din 27 martie 1936 a stabilit, prin art.53, alegerea
primarului, ajutoarelor de primar de către consiliu.79
Legislaţia actuală, Legea nr.70/1991, prin art.1 alin.1, prevede alegerea
primarului direct, prin vot universal, secret şi liber exprimat, pe baza
scrutinului uninominal pe circumscripţii electorale comunale şi orăşeneşti,
precum şi în municipiul Bucureşti şi în sectoarele municipiului Bucureşti.
O reglementare identică privind alegerea primarului conţine şi Legea
privind alegerile locale în Republica Moldova.
În exemplele aduse mai sus, observăm trei modalităţi de învestitură a
primarului: alegerea directă de către alegători; alegere de către consiliul local
respectiv; numirea în funcţie de guvern sau de, seful statului.
Ultima modalitate, în condiţiile actuale de democratizare a societăţii, o
considerăm nedemocratică fiindcă nu corespunde exigenţelor unui stat de
drept cu un sistem modern de administrare publică locală.
Cât priveşte primele două modalităţi, considerăm cea mai reuşită
alegerea primarului indirect, de către consiliile locale.
Este ştiut că deosebirea dintre consiliile locale şi primari ca autorităţi
reprezentative constă în faptul că primele sunt autorităţi deliberative, iar
ultimii autorităţi executive. Analizând atribuţiile consiliilor şi ale primarilor
stabilite de lege, e uşor de observat că transferul atribuţiilor de la centru în
plan local are loc în favoarea consiliului, el fiind reprezentant al colectivităţii
locale care i-a încredinţat dreptul de a administra problemele publice de
interes local. Fiind autoritate deliberativă, consiliul are nevoie de un organ
executiv care să traducă în viaţă deciziile adoptate. Evident, consiliul are
nevoie de un executiv mobil, operativ, alcătuit din funcţionari cu înalte calităţi
profesionale. După caz, consiliul trebuie să fie capabil a efectua operativ
remanierele de rigoare, inclusiv revocarea şi alegerea unui nou primar, pentru
ca executivul să funcţioneze efectiv şi să nu intre în conflict cu consiliul.
Dacă primarul, ca autoritate executivă, este ales direct de către
alegători, procesul de operativitate a intervenţiei consiliului asupra activităţii
executivului slăbeşte.
Art.42 din Legea nr.69/1991 în România prevede că primarul răspunde
în faţa consiliului de buna funcţionare a administraţiei publice locale. În
acelaşi timp, art.20, care stabileşte atribuţiile consiliului nu prevede nici
dreptul nici iniţiativa de a demite primarul din funcţie deoarece inţiativa îi
aparţine prefectului (art.41). În acest caz, este firesc să ne întrebăm al cărei
autorităţi este primarul ca autoritate executivă, a consiliului sau a prefectului?
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în Republica Moldova, unde, conform
art.55-57 din Legea privind administraţia publică locală, consiliul este lipsit de
79
Sursa: Vasile Burdigă, Sistemul electoral din România în anii 1918-1940, Editura “Planeta”, 1997, p.p. 33-42
şi 50-59.
 10

dreptul de iniţiativă la demiterea primarului. Această situaţie o putem

considera diminuare a rolului autorităţii deliberante în favoarea autorităţii
executive.
Toate aceste probleme şi multe altele ar dispărea automat în cazul
alegerii indirecte a primarului de către consiliu.

§6.Caracterul mandatului alesului local.

Prin analogie cu mandatul parlamentar, mandatul alesului local îl vom

determina ca o împuternicire publică cu care membrii consiliului local,
primarul sunt învestiţi prin alegere, împuternicire al cărei conţinut este stabilit
prin normă constituţională şi legi organice şi în virtutea căreia alesul local
participă la exerciţiul autonom al administrării publice locale.
Art.66 din Constituţia României şi art.68 din Constituţia Republicii
Moldova prevăd că în exercitarea mandatului deputaţii şi senatorii sunt în
serviciul poporului. Din conţinutul acestei dispoziţii trebuie înţeles că
mandatul parlamentar nu presupune o relaţie juridică între alegători şi ales,
între aceştia neexistând nici o legătură de subordonare şi nici un acord de
voinţă.80
Este adevărat, norma constituţională se referă numai la mandatul de
deputat şi senator, însă prin analogie, vom stabili acelaşi caracter şi
mandatului alesului local. În primul rând, consiliile şi primarii aleşi prin vot
universal, direct, secret şi liber exprimat fac parte din “organele
reprezentative” care exercită suveranitatea naţională, în rândul doi, legile
privind administraţia publică locală nu stabilesc un caracter imperativ
mandatului alesului local, deci el nu pot fi revocat.
Trăsăturile specifice ale mandatului alesului local sunt identice cu cele
ale mandatului de deputat şi senator: generalitate; independenţă;
irevocabilitate şi protecţie legală.81
Art.123 alin.1 din Legea nr.69/1991 în România fixează: "În
exercitarea mandatului, consilierii locali şi judeţeni, precum şi primarii şi vice
primarii, sunt în serviciul colectivităţii locale". Din această reglementare
rezultă că mandatul alesului local are un conţinut general ce exprimă relaţia
organului în care a fost ales cu toată colectivitatea locală şi nu numai cu o
circumscripţie electorală în cazul când există mai multe. Această trăsătură
rezultă din faptul că alegătorii colectivităţii locale nu stabilesc
reprezentantului ales drepturi şi obligaţii. La rândul lor, nici aleşii locali nu au
obligaţia de a face dare de seamă în faţa celor care i-au ales. Cu alte cuvinte,
şi mandatul alesului local are un caracter reprezentativ. Chiar dacă în legile cu
80
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, op.cit.p.57.
81
Marcel Prelot, Jean Boulois, op.cit., p.86.
 10

privire la administraţia publică locală nu este stipulată dispoziţia că mandatul

imperativ este nul, aceasta se subînţelege din conţinutul atribuţiilor ce le revin
consiliilor şi primareor.
Independenţa mandatului asigură libertatea de acţiune a alesului local
în interesul colectivităţii locale. Bineînţeles, această libertate de acţiune este
admisă în limitele stabilite de lege.
Odată ce mandatul alesului local are un caracter reprezentativ, el se
bucură şi de irevocabilitate, ceea ce constituie o protecţie a independenţei
alesului local în exercitarea mandatului său.
Nu trebuie însă confundată revocarea cu suspendarea din funcţie şi
demiterea de drept. Revocarea este un proces de retragere a mandatului de
către cei care l-au înmânat, adică de către alegătorii colectivităţii respective.
Suspendarea din funcţie (art.34 alin.2 din Legea nr.69/1991 în România)
poate avea loc în cazul în care consilierul a fost trimis în judecată
pentru săvârşirea cu intenţie a unei fapte penale şi în situaţia în care s-a pus în
mişcare acţiunea penală dacă s-a luat împotriva sa măsura arestului preventiv.
În Republica Moldova, art.32 alin.2 al Legii privind administraţia
publică locală stabilesc că mandatul consilierului poate fi suspendat înainte de
termen de către consiliul respectiv, în cazul în care acesta săvârşeşte acte ce
contravin Constituţiei, legilor or intereselor colectivităţilor locale. Formula
"săvârşeşte acte ce contravin legilor" este incorectă, am spune chiar
periculoasă, deoarece în condiţiile pluralismului politic consilierul îşi poate
pierde mandatul chiar şi pentru încălcarea regulilor de circulaţie rutieră. Cât
priveşte formula "acte ce contravin intereselor colectivităţii locale" în baza ei
consilierului i se poate imputa săvârşirea unui astfel de act, de exemplu, o
opţiune proprie asupra unei probleme importante care diferă de opţiunea
majorităţii din consiliu raional.
O reglementare identică prevede şi art.49 din aceeaşi lege privind
destituirea primarului. Mai mult decât atât, art.55 prevede şi posibilitatea
revocării primarului, în baza aceloraşi motive, de către alegători sau de
Preşedintele republicii la propunerea consiliului raional. Textul articolului nu
numai că este defectuos, confundându-se revocarea cu demiterea, dar se
încalcă şi principiul autonomiei locale, punându-se activitatea primarului
comunei sub controlul ierarhic al consiliului.
Art.18 alin.2 şi art.39 alin.2 din Legea nr.69/1991 în România prevede
demisionarea de drept a consilierului şi a primarului în cazul în care aceştia
refuză să depună jurământul.
Jurământul: "Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac cu bună
credinţă tot ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele
locuitorilor comunei, oraşului, judeţului" are un caracter simbolic şi ţine să
sublinieze importanţa funcţiei, primatul interesului colectivităţii respective,
autodisciplinei alesului local.
 10

Respectarea Consituţiei şi legilor este o îndatorire fundamentală a

tuturor cetăţenilor, inclusiv a aleşilor locali. De exemplu, dacă în lege ar lipsi
reglementarea depunerii jurământului, nu înseamnă că ei pot să nu respecte
constituţia şi legile statului. În afară de aceasta, legea nu prevede nici o
consecinţă care ar interveni în cazul în care se încălcă jurământul. Din aceste
considerente, demisionarea de drept în urma refuzului depunerii jurământului
este lipsită de sens.
Protecţia legală este o trăsătură importantă a mandatului alesului local,
care-l deosebeşte de alte forme de mandat. Art.123 alin.2 din Legea 69/1991
în România şi art.90 din Legea privind administraţia publică în Republica
Moldova prevăd că aleşii locali în exercitarea mandatului se bucură de
protecţia acordată de legea privind statutul aleşilor locali.

§7.Reglementarea alegerilor locale prin norme de drept constituţional

În România şi în Republica Moldova organizarea şi desfăşurarea

alegerilor locale are loc în baza legilor privind alegerile locale, care vin să
dezvolte în continuare normele constituţionale, cum ar fi: în Constituţia
României (art.8) în care se stipulează că pluralismul politic în societatea
românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale, precum
şi că partidele politice contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor; (art.34-35) care fixează dreptul la vot şi dreptul de a fi ales;
(art.120) în care se reglementează alegerea în condiţiile legii a consiliilor
locale şi a primarilor. Reglementări identice conţine şi Constituţia Republicii
Moldova.
Am menţionat anterior pentru dreptul constituţional existenţa a două
categorii de relaţii sociale: relaţii cu o dublă natură juridică şi relaţii specifice
de drept constituţional care formează obiectul de reglementare numai al
normelor de drept constituţional. Din ultima categorie fac parte şi relaţiile
sociale care apar în procesul organizării şi desfăşurării alegerilor locale,
deoarece ele se nasc în procesul de menţinere a puterii de stat.
Aceste relaţii fac parte integrantă din obiectul de reglementare a
dreptului constituţional, precum şi din principiile privind organizarea şi
funcţionarea organelor puterii de stat. Sus numita categorie de relaţii sociale,
reglementate de legea privind alegerile locale, se transformă în raporturi de
drept constituţional sau, altfel spus, în raporturi de drept electoral. Esenţa
acestor raporturi îl constituie drepturile subiective82 şi obligaţiile care aparţin
subiecţilor aflaţi în raporturi, prevăzute de norme juridice.

82
Nicolae Popa defineşte dreptul subiectiv ca facultate juridică individuală a unei persoane sau organizaţii
într-un raport juridic. El poartă denumirea de drept subiectiv pentru a-l deosebi de dreptul pozitiv (sau
obiectiv), adică de ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în normele de drept. Nicolae Popa, Teoria
generală a dreptului, Bucureşti, 1992, p.197.
 10

În esenţa sa raportul juridic reflectă legătura indisolubilă dintre norma

agendi, "regula de drept ce determină conduita posibilă şi datorată," şi
facultas agendi, "drept al unui subiect al raporturilor juridice.83
Astfel, raportul juridic de drept electoral îl vom defini ca drept al
cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi în organele reprezentative locale, obligaţie
a cetăţenilor de a exercita aceste drepturi după anumite reguli stabilite prin
norme juridice, şi obligaţii ale autorităţilor publice respective de a asigura
realizarea drepturilor menţionate.
O categorie de subiecte ale raporturilor juridice de drept electoral o
constituie cetăţenii domiciliaţi în colectivităţile unde au loc alegerile, la care
participă, realizându-şi astfel drepturile subiective.
O altă categorie de subiecte o constituie autorităţile publice (Guvernul,
comisiile electorale, primarii, instanţele judecătoreşti) învestite prin lege cu
obligaţia de a asigura organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
Cetăţenii colectivităţii respective apar în raportul juridic electoral în
calitate de persoane fizice subiecte, iar organele statului în calitate de subiecte
colective.
Deoarece există părerea că alegerile locale sunt alegeri administrative şi
se reglementează prin norme de drept administrativ, evedenţiem că în relaţiile
administrative apar ca subiecţi de drept autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale, esenţa raporturilor juridice constituind drepturile şi
obligaţiile ce apar în procesul administrării domeniului public. În conţinutul
raporturilor juridice de drept electoral nu există drepturi şi obligaţii privind
procesul de administrare şi aceste raporturi prin urmare nu pot fi de drept
administrativ. Raporturile juridice de drept electoral, sunt prin excelenţă,
raporturi de drept constituţional, iar normele juridice care reglementează
relaţiile sociale în procesul de constituire a organelor reprezentative locale
prin vot universal sunt norme de drept constituţional.

Secţiunea 1. Tehnici şi proceduri de alegeri

§1.Dispoziţii generale privind alegerile locale.

1.Dreptul de a alege. Constituţia României (art.34.) şi a Republicii

Moldova (art.38.) utilizează termenul dreptului de vot. În acest sens, Ioan
Muraru consideră că dreptul de a alege este un drept complex care conţine
elemente constituţionale (votul cu toate trăsăturile sale) şi elemente de nivelul
legii, de natura reglementărilor constituţionale fiind doar votul (sau dreptul de
vot).1
83
Ibidem, op.cit., p.197.
1
Ioan Muraru, drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Bucureşti, 1993, p.36.
 10

Dreptul de a alege apare ca un drept fundamental, reglementat de normă

constituţională deoarece realizarea lui permite constituirea autorităţilor publice
reprezentative.
Pentru o înţelegere mai bună a esenţei dreptului de a alege trebuie să
ştim: A) în ce măsură este legat de instituţia cetăţeniei;
B) dacă există unele restricţii în exercitarea lui;
C) dacă este o funcţie sau o facultate.
A). Cetăţenia este văzută ca o calitate a persoanei fizice ce exprimă
relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre ea şi stat, ca
subiect a tuturor raporturilor juridice, al căror conţinut îl formează drepturile şi
îndatoririle fundamentale, în special drepturile politice. 2
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei,
atât în România cât şi în Republica Moldova, permit formularea unui principiu
definitoriu care stă la baza cetăţeniei. Numai cetăţenii statului sunt titularii
tuturor drepturilor prevăzute de constituţie şi lege. Prin "titularii tuturor
drepturilor" avându-se în vedere că există o grupă de drepturi care nu pot fi
exercitate de străini şi apatrizi în care este inclus şi dreptul de a alege, şi dreptul
de a fi ales în organele reprezentative.
Deci, dreptul de a alege fiind prin excelenţă un drept politic, condiţia
cetăţeniei este o condiţie firească pentru a fi exercitat. Art. 34 şi 35 din
Constituţia României, art.38 din Constituţia Republicii Moldova, precum şi art.
2-4 din Legea nr.70/91 privind alegerile locale în România şi art.2-3 din Legea
cu privire la alegerile locale în Republica Moldova, stabilesc că drepturile
electorale aparţin numai cetăţenilor români, respectiv ai Republicii Moldova.
Cetăţenia este o prezumţie legală, deoarece numai cetăţenii statului respectiv
sunt interesaţi în administrarea treburilor publice şi, prin urmare, numai ei
trebuie să dispună de acest drept.
Procedura de dobândire a cetăţeniei în diferite ţări este diversă. Ţările
asociate, de exemplu, acordă în acest sens şi unele înlesniri. Astfel, statele
membre ale Consiliului Nordic (Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia,
Finlanda, Groenlanda, Insulele Farere şi Alande), recunoscând comunitatea
spaţiului economic şi a pieţei braţelor de muncă, permit libera lor migraţie,
acordându-le şi dreptul la cetăţenie. Cetăţenii Finlandei, de pildă, au dreptul de a
dobândi cetăţenia suedeză în doi ani, pe când imigranţii din alte ţări în cinci ani.
Art. 43 din Constituţia Elveţiei reglementează că cetăţeanul oricărui
canton este cetăţean elveţian. În problemele de interes cantonal şi comunal
cetăţenii elveţieni obţin dreptul de vot după un cens sedentar de trei luni.
Legislaţia cantonală poate stabili însă şi alte termene. Astfel, în cantonul Lucerne
acest cens este de 2 luni, în Glarus, Neuchatel, Valais, Ticino, Berne de 3 luni;
Schaffhouse de 6 luni. Cantonul Neuchatel permite şi cetăţenilor străini să

2
Ioan Muraru, op.cit., p.179-183.
 11

participe la alegeri dacă pe parcursul a cinci ani au domiciliat în canton şi un an

în comună.
După aceleaşi condiţii, cetăţenii străini sunt admişi la alegerile locale în
Olanda şi Danemarca. În Suedia, cetăţenii străini sunt admişi de a participa la
alegerile locale dacă domiciliază în ţară trei ani până la ziua fixată pentru
alegeri.
O problemă interesantă privind votarea la alegerile locale s-a creat în
Comunitatea Statelor Europene în urma semnării Tratatului de la Maastricht la
7.02.1992, care prevede instituirea unei cetăţenii comune şi care a schimbat
radical conţinutul şi scopul Tratatului de la Roma din 25.03.1957 prin care s-a
creat Comunitatea Europeană. Art.8 al Tratatului de la Maastricht prevede
deţinerea calităţii de cetăţean de către orice persoană cetăţean al statelor membre.
Astfel, s-a creat situaţia în care exercitarea drepturilor electorale nu mai este
legată de condiţia cetăţeniei statului respectiv. Situaţia însă s-a arătat a fi nu chiar
atât de simplă de cum s-ar părea.
De exemplu, Preşedintele Franţei, înainte de ratificarea Tratatului, a
sesizat la 11.03.1992 Consiliul Constituţional pentru a şti dacă votul străinilor în
Franţa nu contravine art.54 din Constituţie. Consiliul Constituţional a confirmat
că pentru a decide posibilitatea străinilor cu reşedinţă în Franţa de a participa la
alegerile municipale este necesară o modificare a Constituţiei.
Cât priveşte alegerea Senatului care exercită suveranitatea naţională şi
care este ales indirect ca reprezentant al colectivităţilor teritoriale, Consiliul
Constituţional a decis că străinilor nu li se poate atribui calitatea de alegător,
aceştia având doar posibilitatea de a fi aleşi într-un consiliu municipal, cu
excepţia exercitării funcţiei de primar, adjunct sau reprezentant al consiliului
municipal deoarece ei fac parte din corpul electoral senatorial.
B) Menţionăm existenţa unor restricţii, prin care anumitelor categorii de
cetăţeni nu li se permite exercitarea dreptului de vot. Astfel de restricţii ale
capacităţii electorale se întâlnesc în toate ţările şi se referă la debilii mintali,
adică la situaţia când cetăţeanul nu este în deplinătatea facultăţilor mintale, iar
pierderea acestei facultăţi, fiind o incapacitate fizică, trebuie confirmată prin
hotărâre judecătorească.
În unele ţări sunt lipsite de capacitate electorală persoanele private de
dreptul electoral pe o durată stabilită prin hotărâre judecătorească. Este
justificată, după părerea noastră, situaţia în care persoana se află izolată de
societate ispăşindu-şi pedeapsa prin privaţiune de libertate, aceasta fiind o
incapacitate juridico - morală, şi cu totul altceva este când persoanele sunt lipsite
de drepturi electorale pentru crime ce nu au un aspect politic. Astfel, în Italia,
Legea nr. 233 din 20 martie 1967 privind dreptul electoral activ, alcătuirea şi
revederea listelor electorale, prin art. 2.2.7 lipseşte de calitatea de alegător pe o
perioadă de cinci ani, indiferent de termenul pedepsei, persoane judecate în
temeiul unor articole din Codul penal, inclusiv comercianţii care au dat
faliment.
 11

De remarcat, în statele democratice cetăţenii izolaţi de societate prin arest

preventiv, însă necondamnaţi prin hotărâre judecătorească definitivă, nu sunt
lipsiţi de capacitate electorală, bucurându-se de prezumţia nevinovăţiei (art.23
alin.8 din Constituţia României, art.21 din Constituţia Republicii Moldova.)
În ceea ce priveşte persoanele condamnate la privaţiune de libertate prin
hotărâre judecătorească definitivă, situaţia este de altă natură. Acestor persoane li
se suspendă legal capacitatea electorală deoarece aflarea lor în libertate
prezintă un pericol pentru societate.
După părerea noastră, trebuie suspendată capacitatea electorală în
alegerile locale şi a militarilor cu serviciul în termen din următoarele
considerente. Militarii cu serviciu în termen nu satisfac, de regulă, serviciul
militar în localitatea de domiciliu. Participând la alegeri în localităţile în care se
află provizoriu, pot schimba prin vot opţiunea majorităţii alegătorilor din
colectivitatea respectivă, aducând în consilii persoane împotriva căror aceştia au
votat în majoritate. O astfel de situaţie poate fi considerată ca un atentat la
dreptul cetăţenilor din colectivitate de a-şi administra independent problemele de
interes local prin organe reprezentative alese de ei înşişi.
Militarii cu serviciul în termen duc o viaţă aparte de cea a cetăţenilor din
colectivitate. Regulile de convieţuire în unitatea militară sunt reglementate de
statute militare, iar deciziile autorităţilor de administrare publică locală pentru ei
nu au putere (cu excepţia celor privind protecţia mediului, amenajarea
teritoriului ). Mai mult de atât, aceasta categorie de persoane, conform
prevederilor constituţionale, se află în serviciu special de apărare a suveranităţii
şi integrităţii ţării, aceasta fiind o îndatorire fundamentală. Este inadmisibil, prin
urmare, a duce ideologia partidelor în cazarme, deoarece această situaţie se
poate solda cu consecinţe grave privind securitatea statului.
În virtutea condiţiilor specifice de satisfacere a serviciului militar în
termen, pe perioada stabilită militarii sunt lipsiţi de unele drepturi constituţionale
cum ar fi: dreptul la libera circulaţie, dreptul la grevă, dreptul de asociere în
partide politice etc. Aceste restricţii sunt admise prin reglementare
constituţională, prin urmare şi suspendarea dreptului electoral pe această
perioadă nu ar fi o încălcare gravă a drepturilor cetăţeneşti. Considerăm că
militarilor cu serviciul în termen li se poate păstra capacitatea electorală dacă se
vor crea condiţii favorabile pentru exercitarea dreptului lor de vot la domiciliul
unde se vor întoarce după satisfacerea serviciului militar şi unde vor beneficia de
toate drepturile colectivităţii respective.
C) Dreptul de a alege este un drept ataşat titularului, adică este o facultate
şi nu o funcţie sau obligaţie care i s-ar impune.
Caracterul facultativ al votului este o problemă mult discutată în dreptul
electoral. Pornind de la premisa că exerciţiul votului constituie un drept al
titularului, conchidem că acesta este liber să-l exercite sau nu. Votul este un
drept ataşat cetăţeanului şi nu o funcţie publică. Titularul dreptului nu poate fi
obligat să-l exercite deoarece în acest caz dreptul se transformă în obligaţie.
 11

România a cunoscut obligativitatea votului, introdus prin articolul 64 şi 68

al Constituţiei din 1923. Unele ţări îl exercită şi în prezent, altele au înlocuit
noţiunea "obligativitate" prin "datorie civică". Astfel, art. 48 din Constituţia
Italiei, art. 49 din Constituţia Portugaliei reglementează că exercitarea votului
este o datorie civică. Aceste reglementări nu prevăd răspundere penală sau
administrativă în cazul în care persoana nu doreşte să participe la alegeri.
Această acţiune fiind o datorie civică, răspunderea nu poate fi decât de ordin
moral. În Austria însă votul este obligatoriu în trei provincii: Styrie Tirol,
Voralberg, iar persoanele care se eschivează de la exercitarea lui pot fi
amendate. Aceeaşi situaţie există în Brazilia, Belgia unde votul este declarat
obligatoriu, iar absenţa se pedepseşte cu amendă.3 Prin sancţionare
administrativă a absenţei la alegeri se încalcă principiul votului liber exprimat,
căci alegătorul, prezentându-se la urnă de teama pedepsei, votează la voia
întâmplării. Amendarea absenteismului echivalează cu influenţa prin intimidare,
libertatea votului fiind incompatibilă cu orice influenţă materială sau morală,
indiferent de la cine ar emana. Vom menţiona că absenteismul este o urmare a
caracterului facultativ al votului şi influenţează negativ asupra constituirii
organelor reprezentative locale.
J.P.Charnay împarte absenteismul în două categorii: absenteism apolitic şi
absenteism politic. Primul este un absenteism forţat ( boală, diferite condiţii
demografice, religie etc.) iar al doilea de renunţare, nedorinţă de a participa la
vot sau poziţie politică.4 Totuşi, în virtutea faptului că alegerile constituie un act
politic, absenteismul îl vom califica drept comportament politic al alegătorului
chiar dacă acesta lipseşte de la votare din motive non politice.
Stimulator al absenteismului servesc condiţiile politice şi economice din
societate, tipurile de alegeri. Astfel se caracterizează raportul dintre tipul de
alegeri şi absenteism în Franţa:
Tipurile de alegeri: P - prezidenţiale; L - legislative; C - cantonale;
M - municipale; E - europene; R - referendum.5

Comentând acest grafic, Colette Ysmal menţionează că alegerile

cantonale sunt supuse mai puţin unei logici. Departamentul este mai departe de
interesele alegătorilor, iar aceştia nu prea ştiu la ce serveşte Consiliul general. În
ceea ce priveşte alegerile municipale, Colette Ysmal vede explicaţia
absenteismului în faptul că în conştiinţa alegătorilor aceste alegeri sunt mai puţin
importante decât alegerile prezidenţiale şi legislative.6 În alegerile locale,
absenteismul creşte în funcţie de mărimea unităţii administrativ - teritoriale. La
3
Sursa: Cronique des elections et l' evolution parlamentaires, Union interparlamentaire, Geneve, 1991, p.37.
4
J.P. Charnay, Le suffrage politique en France, Paris, 1965, p.180.

5
Sursa:Colette Ysmal, Le comportament electoral en France, Ed.La
Decuverte,1986,p.70.
6
Colette Ysmal, op.cit.,p.70
 11

alegerile locale din Franţa care au avut loc în 1983 absenteismul se

caracterizează astfel:7
% Populaţie în unităţile administrativ-teritoriale

14,5 în comunele cu o populaţie sub 3500

19,6 în oraşele cu o populaţie de 3500 - 9000
25,5 în unităţile urbane cu o populaţie de 9000 - 30000
30,1 în aglomeraţiile cu o populaţie de peste 30000
32,4 Paris
38 Marseille
40 Lyon

Dând explicaţii asupra acestui fenomen, Colette Ysmal spune în mod

simplist că în zonele rurale, pentru a se obţine ceva, alegătorii sunt alertaţi
direct primarului iar în oraşele mari şefului de birou.8 Aceste aprecieri ale
pricinilor absenteismului sunt confirmate şi de rezultatele alegerilor locale care
au avut loc în Republica Moldova la 25 februarie 1990:9

% localităţi
10,1 - în comunele rurale
19,8 - în comunele de tip orăşenesc
28,2 - în oraşe
32,3 - în Chişinău
17,0 - total pe republică

Menţionăm că în ţările post totalitare, în tranziţie la relaţiile economiei de

piaţă şi spre o societate civilă, absenteismul este generat în mare măsură de
nivelul de trai scăzut şi de neîncrederea în capacitatea guvernanţilor de a redresa
cât mai curând siteaţia. Acest argument elocvent este demonstrat de rezultatele
unui sondaj efectuat în Republica Moldova în ajunul alegerilor locale din 16
aprilie 1995.10
Motivele principale de neparticipare a unor cetăţeni ai Moldovei
la alegeri.

7
Ibidem, op. cit., p. 71-72.
8
Ibidem, op. cit., p.72.
9
Sursa: Datele statistice privind alegerile locale din Republica Moldova din 25 februarie 1990, Arhiva
Parlamentului, D-1.
10
Sursa: Sondajul opiniei publice efectuat de Serviciul Independent de Sociologie şi Informaţii "Opinia" şi
Fundaţia Internaţională pentru Sisteme Electorale (IFES-Moldova) în martie 1995.
 11

§2.Votul universal.

Art.1. din Legea nr.70/1991 în România şi art. 1 din Legea cu privire la

alegerile locale în Republica Moldova prevăd alegerea consiliilor locale, şi a
primarilor prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, iar
art.2 din ambele legi stabilesc că cetăţenii români, respectiv ai Republicii
Moldova, beneficiază în mod egal de drepturile electorale fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, convingere politică,
profesie sau origine socială.
Observăm că votul universal este aplicat şi alegerilor locale, fiind un
principiu comun pentru constituirea autorităţilor care fac parte din regimul
reprezentativ.
Suveranitatea naţională, proclamată de revoluţia franceză, impune ca
singur instrument de promovare a sa votul universal, mijloc prin care s-ar obţine
o participare cât mai mare a cetăţenilor statului la exerciţiul puterii publice.
Paul Negulescu, caracterizând votul universal, afirma: "Principiul
democratic este cu atât mai bine realizat cu cât regimul votului universal este
mai larg, cu cât excluderile de la acest drept sunt mai puţin numeroase".11
Nivelul democraţiei într-un stat poate fi apreciat şi după caracteristicile
votului universal, prin care fiecărui cetăţean, cu excepţia celor excluşi de
prevederile legii, i se creează posibilitatea de a participa la alegeri. Nici o
porţiune, la un moment dat, să nu fie colectiv exclusă: interdicţiile strict
individuale să rezulte din incapacităţi evidente sau nedemnităţi evidente.12
Există o deosebire radicală între votul universal şi votul restrâns care pote
fi denumit şi selectiv. Votul restrâns se manifestă prin două aspecte şi anume
votul censitar şi votul capacitar.

11
Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, op.cit., p.442.
12
Ioan Muraru, op.cit., p.40.
 11

Votul censitar a fost exprimat în constituţii îndeosebi prin condiţia de

avere impusă cetăţenilor, fapt pentru care deseori era denumit votul
contribuabililor.
Votul capacitar implică din partea alegătorului, un anumit grad de
instrucţie. De exemplu, in Statele Unite ale Americii dreptul la vot se acorda
celor care puteau citi şi explica Constituţia, procedeu folosit în scopul de a
exclude de la vot pe negri.
În sistemul votului universal, care a înlocuit sistemele votului cenzitar şi
capacitar, nu se mai fac restricţii din punctul de vedere al averii, capacităţii sau al
altor considerente, dreptul de sufragiu fiind acordat tuturor cetăţeniilor majori.
Unul din censurile care a rezistat cel mai mult a fost cel al sexului, prin
care nu se acorda drept de vot femeilor. Prima ţară care a abandonat acest cens a
fost Noua Zeelandă (1893), apoi S.U.A. (1920), Anglia (1928), iar după cel de
al doilea război mondial şi Franţa (1944), Italia (1945), Grecia (1956), Elveţia
(1971). Până în prezent censul sexului este păstrat în Kuweit.
Realizându-se egalitatea în drepturi, femeile au început să beneficieze nu
numai de dreprul de a alege, ci şi de dreptul de a fi alese. Actualmente,
reprezentarea femeilor în organele reprezentative locale din unele ţări europene
la alegerile de până în 1992 este următoarea: 13
.

Ţările % Organul reprezentativ .

Spania 7,3 la nivel local

Luxembourg 7,9 la nivel local
Franţa 17,3 la nivel local
4,8 în consiliile generale
10 în consiliile regionale
Olanda 22 la nivel local
17 "oldermen" (primari)
Anglia 23 în marile oraşe
19 în consiliile districtuale
Danemarca 26,4 la nivel municipal
29, 4 la nivel de district
Finlanda 27 la nivel local
9 preşedinţi ai consiliilor municipale
Norvegia 31,2 la nivel local
40,6 în consiliile districtuale
Suedia 32 la nivel municipal
13
Sursa: Conseil de l'Europe. Statut et conditions de travail des elus locaux et regionaux, Strasbourg, 1992, p.64.
 11

39 în consiliile districtuale
Grecia 40,8 la nivel de district municipal
8,2 în consiliile municipale
2 în consiliile comunale

Republica 26,9 în consiliile locale de toate nivelurile

Moldova după alegerile din februarie 1990.14

Aceste date ilustrează că femeile sunt mai puţin reprezentate în organele

de administrare locală decât bărbaţii, fapt explicabil, după părerea noastră, prin
activitatea lor politică mai puţin pronunţată. Încercarea de a nivela arificial
reprezentarea ambelor sexe în consiliile locale prin stabilirea de coeficienţi este
lipsită de motiv.15

§3. Censul de vârstă. O condiţie esenţială a exercitării dreptului de vot

este maturitatea judecăţii sau censul vârstei. În majoritatea statelor, această
vârstă este de 18 ani, fiind considerată vârsta la care tânărul are buna
reprezentare a faptelor şi actelor sale, posedă maturitatea politică necesară
exercitării dreptului de vot. Optsprezece ani este vârsta la care persoanei i se
atribuie capacitate electorală, un aspect al capacităţii de drept constituţional.
De remarcat, această vârstă nu reprezintă un etalon, în unele ţări fiind
stabilită după criterii ce au la bază şi motivaţia politică de a micşora sau mări
corpul electoral.
În urma unui studiu efectuat de Comitetul Director al Autorităţilor Locale
şi Regionale al Consiliului Europei, s-a constatat că în ţările membre sunt în
vigoare următoarele censuri de vârstă:16

18 ani Danemarca, Spania, Finlanda, Franţa (pentru consiliile

locale)
Irlanda, Italia, Norvegia, Olanda, Portugalia, Germania.
18 - 20 ani Elveţia (în diferite cantoane)
19 - 21 ani Austria (în diferite landuri)
21 ani Belgia, Franţa (pentru consiliile departamentale şi cele
regionale), Grecia, Luxembourg, Germania (la nivel de land),
Marea Britanie

14
Sursa: Datele statistice privind alegerile locale din 25 februarie 1990 publicate de Comisia Electorală Centrală,
Arhiva Parlamentului, D-1.
15
Parlamentul Franţei a încercat să stabilească un astfel de coeficient considerând că lista de candidaţi va fi
nevalabilă dacă nu va întruni 75% persoane de ambele sexe. La 18 decembrie 1982 Consiliul Constituţional a
declarat acest proiect anticonstituţional din motiv că atentează la egalitatea indivizilor în societate şi că este
contrariu Declaraţiei privind drepturile omului şi a cetăţenilor, adoptată în 1789.
16
Sursa: Conseil de l' Europe. Statut et conditions de travail des elus locaux et regionaux, Strasbourg, 1992, p.43-
45.
 11

Conform legii electorale a Braziliei, sunt consideraţi alegători cetăţenii de

la vârsta de 16 ani înscrişi în listele electorale în circumscripţia în care
domiciliază.
În România şi Republica Moldova, legile privind alegerile locale stabilesc
cetăţenilor dreptul de vot de la vârsta de 18 ani.
Un cens de vârstă este stabilit şi pentru exercitarea dreptului de a fi ales. În
România, art. 4 alin.2 din Legea 70/1991 privind alegerile locale prevede că
pot fi aleşi consilieri şi primari cetăţenii cu dreptul de vot de la vârsta de 23 de
ani care au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ - teritoriale în care
urmează să fie ales.
În Republica Moldova, art.3 alin.2-3 din Legea cu privire la alegerile
locale fixează vârsta de 21 de ani pentru a fi ales consilier şi 25 de ani pentru a fi
ales primar.
Censul vârstei de 21, 23, 25 de ani faţă de cel de 18 ani necesar exercitării
dreptului de vot se explică prin importanţa autorităţilor publice elective, prin
responsabilitatea ce le revine celor desemnaţi, prin maturitatea şi experienţa
candidaţilor, prin ideea unei reprezentări responsabile şi eficiente care ar
presupune un grad sporit de maturitate politică şi civică, o onorabilitate mai
strictă.17 De remarcat, şi la acest cens nu există un etalon al vârstei . În Marea
Britanie, de pildă, persoana poate fi aleasă de la vârsta de 21 de ani. În Franţa
pentru consiliile generale de la 21 de ani, iar pentru consiliile municipale şi
consiliul oraşului Paris de la 18 ani.

§4.Votul direct. Prin vot direct trebuie înţeles că alegătorul alege personal
candidatul cărui încredinţează dreptul de a fi reprezentant al colectivităţii într-un
organ deliberativ sau de a deţine funcţia de primar. Unele aspecte legate de
aplicarea votului direct au fost abordate anterior în Secţiunea a 3-a p. 4 din
Capitolul II, Alegerile directe.

§5.Votul egal. Egalitatea votului exprimă în primul rând marele principiu

al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
Paul Negulescu şi Gheorghe Alexianu au stabilit două tipuri de egalităţi de vot:
de drept şi de fapt,18 prin egalitatea de drept înţelegându-se excluderea totală a
votului plural şi a votului multiplu, iar prin egalitate de fapt înţelegându-se
aceeaşi valoare de desemnare a buletinului de vot al fiecărui alegător.
Asigurarea egalităţii votului necesită mai multe condiţii: fiecare alegător
trebuie să dispună de acelaşi număr de voturi; fiecare alegător trebuie să fie
înscris numai o singură dată în lista electorală; fiecare alegător trebuie să voteze
numai o singură dată în locul în care este înscris în listă; fiecare consilier trebuie
17
Ioan Muraru, Drepturile electorale ale cetăţenilor români, Revista Drepturile Omului, I.R.D.O, nr.1,1992, p.4.
18
Paul Negulescu, Gheorghe Alexsianu, op., cit., p.468.
 11

să reprezinte un număr egal de alegători, fiecare candidat independent sau partid

care participă la alegeri trebuie să candideze în condiţii egale; să nu se admită
delimitarea alegătorilor după diferite censuri şi alte criterii.

§6. Votul secret. Montesquieau afirma că voturile, fiind exprimate de

popor, evident trebuie efectuate deschis ca una din principiile fundamentale ale
democraţiei.19 Cu începere însă de la 1871, în Franţa, şi de la 1872, în Anglia, în
Europa este exercitat votul secret.
Pentru ca votul să fie exercitat pe deplin liber, el trebuie să fie secret,
astfel încât alegătorul să nu aibă teama că va purta răspundere sau că opţiunea sa
va avea consecinţe nedorite.
Secretul votului implică şi anumite condiţii speciale, asigurate de Legea
electorală, cum ar fi: buletin de vot de acelaşi fel (mărime, volum, culoare,
densitate a hârtiei, caracter al literelor), cabine de votare opace în care să aibă
acces numai votantul, urnă de vot sigilată etc.
Pentru ca secretul votului să fie păstrat, în cabina de vot are dreptul să
intre numai votantul. Dacă acesta, din motive temeinice, nu poate vota singur
(cum ar fi o infirmitate fizică ce îl împiedică să aplice corect ştampila de vot),
are dreptul să cheme un ajutor ales de el. În timpul votării alegătorul trebuie să
aibă asigurate condiţii pentru a-şi exprima opţiunea conform convingerii sale,
fără a fi tulburat sau intimidat.
E bine să ştim în acest sens dacă votul urmează să fie exercitat obligatoriu
în cabina închisă sau se poate vota şi în afara ei. Prima situaţie garantează
secretul votului care nu este un scop în sine, ci o garanţie a eventualelor
consecinţe în cazul divulgării secretului opţiunii. Să admitem a doua situaţie , în
care alegătorului îi sunt indiferente eventualele consecinţe, divulgă secretul
imediat după votare sau chiar înainte de a introduce buletinul în urnă. Legea nu
prevede consecinţe nici pentru alegătorul care a votat astfel şi nici pentru votul
lui, acesta fiind considerat valabil, lucru firesc, deoarece secretul votului este un
drept al cetăţeanului şi nu o obligaţiune.
De aici şi concluzia că votantul nu poate fi obligat să intre în cabina de
vot, însă dacă legea va lăsa această problemă la discreţia alegătorului,
intimidarea poate fi reală, existând posibilitatea de control al votului său.
Pentru evitarea unei astfel de situaţii, ar fi necesar ca legile privind alegerile
locale să dispună o amplasare a urnelor de vot care să permită accesul votantului
la ele neapărat prin cabină. Această cerinţă reglementa Legea Republicii
Moldova din noiembrie 1989 cu privire la alegerile de deputaţi pentru Sovietele
locale de deputaţi, abrogată în decembrie 1994, preluată în Legea privind
alegerea parlamentului. Cu regret, în recenta Lege privind alegerile locale
legiuitorul nu a mai ţinut cont de acest moment esenţial.

19
Montesquieu, op.cit., p.172.
 11

§7.Votul liber exprimat. Votul liber exprimat implică şi necesitatea

exprimării lui libere, fără presiuni, acestea putând fi de diverse tipuri. Jean
Marie Cotteret şi Claude Emery disting, de exemplu, trei categorii de presiune:
psihică, morală şi financiară,20 la care adăugăm şi presiunea audio-vizuală.
Colette Ysmal consideră că presiunea în mâinile unei majorităţi aflate la putere
serveşte ca instrument de manipulare a alegătorilor.21
Pentru evitarea diferitelor tipuri de presiuni asupra alegătorului, legile
electorale, alte legi prevăd sancţiuni administrative sau penale. În Româna,
art.94 din Legea nr.70/1991 privind alegerile locale califică drept infracţiune
promisiunea, oferirea sau darea de bani ori de alte foloase pentru a-l determina
pe alegător să voteze sau să nu voteze pentru un anumit candidat, precum şi
primirea acestora de către alegători, în acelaş scop, şi stabileşte pedepsirea lor cu
privaţiune de libertate pe un termen de la 6 luni la 5 ani. Aceeaşi pedeapsă este
prevăzută şi pentru împiedicarea prin orice mijloc a liberului exerciţiu al
dreptului de a alege sau de a fi ales.
Distribuirea şi consumarea băuturilor alcoolice în timpul adunărilor
electorale, continuarea propagandei electorale după încheierea campaniei
electorale, precum şi sfatul dat în ziua votării, în sediul secţiei de votare sau în
afara lui la o distanţă de până la 500 metri, alegătorilor să voteze sau să nu
voteze anumite partide, formaţiuni politice, coaliţii de partide sau candidaţi, sunt
calificate drept contravenţii administrative şi se pedepsesc cu amenzi de diferite
mărimi.
După părerea noastră, ar fi necesară stabilirea unor măsuri de protecţie şi
împotriva presiunii audio-vizuale, dând, bineînţeles, definiţia unor astfel de
presiuni. Mijloacele audio-vizuale reprezintă un puternic izvor de informare în
masă menit să ofere alegătorilor posibilitatea de opţiune liberă. Din momentul în
care un subiect abuzează de aceste mijloace are loc preschimbarea opţiunii
libere într-o opţiune dirijată.

§ 8. Dreptul de a fi ales. Dreptul de a fi ales este indisolubil legat de

dreptul de a alege, se bucură şi el de reglementare constituţională (art.35 din
Constituţia României şi art. 38 alin.3. din Constituţia Republicii Moldova) fiind
acordat tuturor cetăţenilor cu dreptul de vot.
Şi aici exercitarea dreptului este condiţionată de deţinerea calităţii de
cetăţean şi de domiciliul în unitatea administrativ - teritorială deoarece art.16
alin.3 din Constituţia României şi art. 39 din Constituţia Republicii Moldova
stabilesc că funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au
numai calitatea de cetăţean şi domiciliu în ţară. Funcţia de consilier, ca şi cea de
deputat în parlament, cum consideră cu bună dreptate Ioan Muraru şi Mihai
Constantinescu, nu este o funcţie publică, ci o demnitate publică.22
20
Jean Marie Cotteret, Claude Emery, op. cit., p.38.
21
Colette Ysmal, op. cit., p.97-98.
22
Mihai Constantinescu, Ion Muraru, op.cit., p. 59.
 12

O altă condiţie pentru a fi ales în calitate de consilier sau primar (art.4

din legea nr. 70/1991 în România, art.3 alin.2-3 din Legea cu privire la alegerile
locale în Republica Moldova) este domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ -
teritoriale în care urmează să fie ales.
Deoarece demnităţile publice sunt condiţionate de domiciliul în ţară,
evident obţinerea calităţii de consilier şi primar este legată de condiţia
domicilierii pe teritoriul unităţii administrativ - teritoriale respective. Condiţie
firească, deoarece dreptul de a fi ales este şi el prin excelenţă un drept politic de
care dispun numai cetăţenii statului, prin al cărui intermediu participă la
guvernare, la administrarea autonomă a domeniului public local şi, prin urmare
cei care vor fi aleşi în autorităţile reprezentative cunosc bine nevoile şi
necesităţile colectivităţii aflându-se persoanal în mediul respectiv.
În Republica Moldova, legiuitorul a itrodus chiar un cens sedentar,
pentru consilieri de 2 ani iar pentru primari de 5 ani, însă textul din art.3 alin.2
şi alin. 3 ale "care domiciliază pe teritoriul localităţii respective cel puţin 2 (5)
ani" este defectuos. În alegerile locale din aprilie 1995 acest "cel puţin" a
generat mari confuzii. De exemplu, un cetăţean a domiciliat în comuna
respectivă 30 de ani, apoi, din unele motive a părăsit-o, revenind după un an de
zile. În cazul în care, din momentul revenirii în comună până la data alegerilor
cetăţeanul domiciliază numai 4 ani, el nu poate candida, iar altcineva care are nu
mai mult de 5 ani de domiciliu în comună poate candida liber.
Pe data de 10 februarie 1995 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat
Legea pentru interpretarea unor prevederi ale Legii cu privire la alegerile locale23
în care s-a explicat că prin expresia "localitatea respectivă" trebuie înţeleasă atât
localitatea respectivă, cât şi localităţile învecinate care au constituit anterior,
împreună cu aceasta, o singură unitate administrativ - teritorială sau o singură
unitate economică. Prin tălmăcirea respectivă s-a creat o confuzie şi mai mare,
deoarece ca rezultat la funcţia de primar au candidat şi chiar au fost alese unele
persoane cu domiciliul în comunele vecine care constituiau cândva o singură
unitate administrativ - teritorială.
O altă condiţie pentru a fi ales, deja menţionată, este aceea ca persoanei
să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice. Sub interdicţia asocierii în
partide politice în România se află judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică. Aceştia, activând în serviciile
speciale ale statului, trebuie să fie în afară de orice ideologie. O restricţie
similară există în Grecia, Italia, Luxembourg, Portugalia, unde membrii forţelor
de poliţie, militarii în serviciu activ, magistraţii şi funcţionarii din magistratură
nu sunt eligibili.

23
Legea nr. 370-XIII din 10.02.1995 pentru interpretarea unor prevederi ale Legii cu privire la alegerile locale a
fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.12 din 24.02.1995.
 12

Cât priveşte Republica Moldova, menţionăm că şi aici legiuitorul a comis

o eroare inexplicabilă, dând posibilitate categoriilor de persoane care se află sub
interdicţia asocierii în partide politice de a fi aleşi în calitate de consilieri şi
primari.
Nu pot fi aleşi nici cei condamnaţi prin hotărâre judecătorească definitivă
pentru abuzuri în funcţii publice, juridice sau administrative, pentru încălcarea
drepturilor fundamentale ale omului, pentru alte infracţiuni intenţionate dacă nu
au fost reabilitaţi. Această interdicţie are şi ea un caracter juridico-moral
protejând societatea de persoane nedemne de a fi încadrate în procesul de
administrare în numele alegătorilor, pe care i-au ignorat, lezându-i în drepturi
sau săvârşind atentate împotriva sănătăţii şi bunăstării lor.
Comitetul Directoriu al Autorităţilor Locale şi Regionale (CDLR) din
Consiliul Europei distinge următoatele condiţii de suspendare a dreptului de
a fi ales, aplicat în ţările membre:24

suspendarea drepturilor politice prin veridict judecătoresc; ( 7 ţări )

condamnaţi recent la pedeapsa cu închisoarea; ( 6 ţări )
absenţa capacităţii civile sau prezenţa interdicţiilor judiciare; ( 6 ţări )
maladiile mintale recunoscute; ( 2 ţări )
fraudele fiscale grave; ( 2 ţări )
existenţa obligaţiilor faţă de colectivitate; ( 3 ţări )
persoanele care au dat faliment. ( 1 ţară)

Aceste ineligibilităţi sunt considerate în mare măsură rezonabile,

deoarece tind să îndepărtăze cetăţenii incapabili sau prin a căror conduită sunt
prea puţin demni de încredere.

§9.Ineligibilităţi. Pentru a nu admite ca unele persoane să facă abuz de

mandatul de consilier sau de primar, să influenţeze alegătorii în perioada
alegerilor, legea interzice alegerea persoanelor care au contracte încheiate cu
administraţia respectivă pentru executarea de lucrări, prestări servicii ori de
livrări, fie direct, fie prin intermediari.
Astfel, în Republica Moldova, Legea privind administraţia publică
locală, (art.15) stabileşte că funcţia de consilier este incompatibilă cu funcţia de:
a) deputat în parlament; b) funcţionar public în aparatul ministerelor,
departamentelor şi a altor autorităţi administrative prevăzute de lege; c) în

24
Sursa: Conseil de l'Europe, Statut de travail des elus locaux et regionaux,Strasbourg, 1992, p.14.
 12

aparatul comitetelor executive raionale, al primăriilor oraşelor (municipiilor),

satelor (comunelor).
Dispoziţii similare sunt fixate în art.15 din Legea 69/1991 în România,
Franţa - Codul lectoral art.L 195, L 231.
În Grecia, avocaţii şi profesorii universitari nu pot exercita simultan şi un
mandat de consilier. În Belgia, Luxembourg, Portugalia şi Elveţia nu pot candida
miniştrii cultelor, în Belgia, Spania, Luxembourg şi Olanda nu pot fi alese
înaltele personalităţi ale statului ( membrii guvernelor naţionale, membrii
familiilor regale şi alţii).
Vom menţiona că persoanele incompatibile cu funcţia de consilier sau de
primar nu sunt lipsite de dreptul electoral pasiv. Legile statelor respective
stabilesc condiţii de ineligibilitate, de funcţii incompatibile. În cazul în care
aceştia vor abandona funcţiile ineligibile, ei vor putea beneficia de dreptul de a fi
aleşi.

§10. Limitarea mandatului în timp. Limitarea mandatului de reprezentant

ales permite o participare mai mare a cetăţenilor din colectivitate la gestiunea
treburilor publice locale.
Limitarea mandatului influenţează considerabil calitatea activităţii
organelor locale reprezentative şi a alegătorilor în campaniile electorale. Astfel,
în Suedia durata mandatului este de 3 ani; în Belgia (la nivel provincial),
Danemarca, Spania, Finlanda, Grecia, Norvegia, Olanda, Portugalia, Elveţia,
Marea Britanie de 4 ani; Italia şi Irlanda de 5 ani; Austria, Belgia ( la nivel
comunal), Franţa, Luxembourg de 6 ani; Germania în diferite landuri variază de
la 4 la 6 ani,25 în România şi Republica Moldova de 4 ani.

§11.Pluralitatea de mandate. Prin pluralitate de mandate se înţelege

posibilitatea unei persoane de a deţine concomitent mandate în diferite
autorităţi publice reprezentative.
În practica internaţionala, problema pluralităţii de mandate este tratată în
mod diferit. Vom menţiona în primul rând imposibilitatea practică a cumulării
mai multor mandate de acelaşi nivel, deoarece pentru consilierii locali o condiţie
a eligibilităţii este domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul respectiv.
Posibilitatea de a fi reprezentant în autorităţi reprezentative de diferite
nivele este permisă în Norvegia, Suedia, Danemarca, Anglia, Olanda, Germania,
Elveţia şi în alte ţări. În Danemarca, de exemplu, este permisă cumularea
întregului pachet de mandate (comunal, regional, parlamentar). În Austria este
permis mandatul dublu (municipal, parlamentar). În Irlanda aproximativ 20 %
din consilierii regionali sunt concomitent membri ai consiliilor orăşeneşti, iar
unii chiar şi membri ai parlamentului. În parlamentul irlandez ales în 1987,
114 membri ai camerei reprezentanţilor

25
Sursa: Conseil de l' Europe. Statut et conditions de travail des elus locaux et regionaux, Strasbourg, 1992, p.48.
 12

(69%) şi 33 senatori (55 %) erau şi consilieri în consiliile locale. În Luxembourg

consilierii locali pot fi deputaţi şi în parlamentul naţional, şi în Parlamentul
Europei, 3/4 din deputaţii parlamentului sunt şi consilieri în consiliile locale.26
În Republica Moldova, Legea privind administraţia publică locală nu
admite cumularea mandatelor de consilier local şi raional. Considerăm această
reglementare nejustificată, deoarece posibilitatea cumulării mai multor mandate
trebuie văzută în primul rând sub aspectul corespunderii unui astfel de cumul
intereselor alegătorilor, chiar dacă el ar implica dificultăţi de ordin practic sau
tehnic. Cumularea mandatelor de consilier comunal şi judeţean (raional) se
justifică, în primul rând, prin faptul că oferă posibilitatea evitării unor eventuale
conflicte şi divergenţe în consiliile de nivele diferite fiindcă administrarea
publică locală din unităţile administrativ-teritoriale este organizată în baza
descentralizării administrative şi autonomiei locale, iar în relaţiile dintre
administraţia publică locală şi cea judeţeană (raională) nu există raporturi de
subordonare. În al doilea rând, consiliul judeţean (raional) coordonează
activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes
judeţean (raional), prin urmare fiind benefică situaţia când în această activitate
vor fi antrenaţi consilieri care deţin şi un mandat de consilier local.
În România, Legea administraţiei publice locale (art.15) nu prevede
incompatibilitatea calităţii de consilier comunal şi de consilier judeţean. În
acelaşi timp, art.84 din Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale interzice
consilierului judeţean sau a municipiului Bucureşti de a face concomitent parte
şi din consiliile locale. Art.62 din Legea Administraţiei Publice nr.69/1991
prevede că la constituirea consiliului judeţean se aplică, în modul corespunzător,
dispoziţiile art.15-19, iar art.15, după cum am menţionat, nu prevede
incompatibilitatea calităţilor de consilier local şi consilier judeţean.

Secţiunea a 2-a. Organizarea alegerilor

§1.Stabilirea datei alegerilor.

Art.7 din Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale în România prevedea
că data alegerilor se stabileşte prin hotărârea Guvernului cu cel puţin 45 de zile
înainte de votare, în Republica Moldova art.7 din Legea cu privire la alegerile
locale prevede că data alegerilor este fixată de Parlament cu cel puţin 90 de zile
până la votare.
Deoarece, în primul caz, data alegerilor este stabilită de autoritatea
executivă, iar în cel de-al doilea de autoritatea legislativă, ar trebui să ştim dacă
aceste modalităţi au o importanţă considerabilă în organizarea şi desfăşurarea
alegerilor.
26
Sursa: Counsil of Europe, Study Srries Local and Regional Authorittes in Europe, The status and. Steering
Committee for Regional and Municipal Maters (CDRM), Stasbourg, 1988.
 12

În primul caz, reglementarea este justificată prin faptul că Guvernul,

conform art.101 din Constituţie, exercită conducerea generală a administraţiei
publice, fiind prin urmare autoritatea responsabilă de buna funcţionare a
administraţiei publice locale, inclusiv de organizarea alegerilor locale în termenii
stabiliţi de lege.
În cel de-al doilea caz, faptul că data alegerilor este stabilită de
Parlament constituie garanţia organizării alegerilor în termenii stabiliţi, exclude
posibilitatea tergiversării alegerilor şi exercitării de influenţă asupra lor de către
puterea executivă.
Cât priveşte posibilitatea tergiversării alegerilor şi exercitării de
influenţă asupra lor de către puterea executivă, considerăm că nu este un
argument convingător, fiindcă şi Parlamentul, şi Guvenul sunt obligaţi să
respecte legea, care prevede alegerea consiliului local pentru un mandat de 4
ani, prelungirea acestuea fiin posibilă prin lege organică numai în caz de război
sau de calamităţi.
Din acest punct de vedere, considerăm lipsită de importanţă deosebită
problema cine anume emite hotărârea de stabilire a date alegerilor, Parlamentul
sau Guvernul. Totuşi, în cazul în care acest act este emis de Parlament, se
subliniază rolul important al autorităţilor publice reprezentative locale în
administrarea domeniului public local pe principiile autonomiei şi
descentralizării administrative.

§2.Circumscripţiile electorale.

Efectuarea alegerilor locale este un proces care necesită organizarea

minuţioasă a diferitelor operaţiuni electorale .
Acest proces îl vom împărţi în trei etape: organizarea, desfăşurarea şi
stabilirea rezultatelor alegerilor. Ficărei etape îi corespunde un şir întreg de
operaţiuni electorale, unele având un caracter material, altele unul formal, toate
însă deosebit de importante pentru buna derulare a procesului electoral.
Importanţa operaţiunilor electorale este confirmată şi prin faptul că majoritatea
sunt reglementate prin normă juridică.
Prima operaţiune electorală, după fixarea datei alegerilor, este stabilirea
circumscripţiilor electorale, altfel spus, a cadrului organizatoric şi teritorial în
care se vor desfăşura operaţiunile electorale. Circumscripţia electorală mai este
definită şi teritoriu ce cuprinde numărul de locuitori, identificaţi după un anumit
criteriu, de regulă domiciliul, având dreptul să fie reprezentaţi în unul din
organele pentru care se fac alegerile.27 Cu alte cuvinte, stabilirea
circumscripţiei electorale presupune o anumită divizare a teritoriului şi
populaţiei după anumite criterii.28
27
Noua Lege electorală a României, Text şi comentarii de Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu,
Ioan Vida, Bucureşti, 1990, p.23.
28
Ioan Muraru, op. cit., p.52.
 12

Numărul de circumscripţii electorale pentru alegerile locale se află în

raport direct cu scrutinul practicat . Dacă este utilizat sistemul majoritar cu vot
uninominal, numărul de circumscripţii create trebuie să corespundă numărului
de consilieri, stabiliţi prin lege pentru consiliul respectiv, fiecare consilier fiind
ales într-o anumită circumscripţie. Astfel, în Franţa, codul comunal (art. L. 121-
2) stabileşte numărul consilierilor municipali pentru fiecare comună, începând cu
9 consilieri pentru comunele cu o populaţie de până la 100 şi terminând cu 69 de
consilieri pentru comunele cu o populaţie depăşind 300000.
În Republica Moldova, numărul de consilieri pentru fiecare consiliu este
stabilit de Legea cu privire la administrarea publică locală (art.14) în raport cu
componenţa numerică a populaţiei existente la data de 1 ianuarie a anului în care
au loc alegerile.
Pentru comune şi oraşe numărul minim de consileri este de 9, iar numărul
maxim de 39, pentru consiliile raionale şi municipale respectiv de 27 şi de 39.
Delimitarea teritoriului unităţii administrativ-teritoriale în circumscripţii
electorale se face în conformitate cu norma de reprezentare, adică cu numărul de
cetăţeni care urmează să fie reprezentaţi de către un consilier, ceea ce poate fi
determinat prin împărţirea numărului de locuitori la numărul de consilieri,
stabilit pentru consiliul respectiv.
La alegerea primarilor, care se efectuează prin vot uninominal, comuna,
oraşul sau municipiul constituie o singură circumscripţie electorală. În cazul
utilizării scrutinului de listă se crează un număr mai mic de circumscripţii
electorale, care, de regulă, coincid cu unitatea administrativ-teritorială
respectivă. Astfel, în Republica Moldova, Legea privind alegerile locale (art.8)
stabileşte că pentru alegerea consiliilor locale şi a primăriilor, fiecare raion,
comună, oraş (municipiu) constituie o circumscripţie electorală, deoarece art. 5
al legii fixează că în alegeri este utilizat scrutinul de listă. În acest caz norma de
reprezentare nu mai are nici o importanţă, deoarece fiecare alegător, votând o
listă de candidaţi, acordă un mandat colectiv pentru toţi cei incluşi în ea.
Numărul de circumscripţii nu poate fi stabilit arbitrar de nici o autoritate
centrală sau locală, acesta calculânde-se conform legii, în dependenţă de
scrutinul utilizat şi de numărul consilierilor stabiliţi pentru scrutinul respectiv.

§3.Secţiile de votare

Secţia de votare reprezintă locul în care este exercitat efectiv dreptul de

vot. Practic fiind dificilă şi tehnic aproape imposibilă realizarea condiţiilor
pentru ca alegătorii unei unităţi administrativ-teritoriale să voteze într-un singur
loc şi într-o singură zi, aceştia sunt grupaţi după anumite norme, stabilite de
lege, iar pentru fiecare grup se amenajează un loc special în care el îşi exercită
votul. Delimitarea secţiilor de votare reprezintă o operaţiune în care locuitorii
unei comune sau ai unui oraş sunt grupaţi pe sate, cartiere, străzi , stabilindu-li-
se un local pentru sediul secţiei de votare . Art.11 din Legea privind alegerile
 12

locale în România prevede că secţiile de votare se organizează în localităţile cu

o populaţie de peste 2000; câte o secţie de votare la 1000-2000, iar în comunele
cu o populaţie sub 2000 de locuitori o singură secţie de votare. În Republica
Moldova, Legea privind alegerile locale (art.9 alin.2) fixează constituirea
secţiilor de votare la cel puţin 50 şi cel mult 3000 de alegători.
În România, criteriul cantitativ pentru o secţie de votare este legat de
numărul de locuitori din localitatea sau circumscripţia respectivă şi nu de
numărul de alegători înscrişi în liste, ceea ce se explică prin faptul că numărul de
locuitori ai unei localităţi este mai mult sau mai puţin constant şi poate fi stabilit
cu uşurinţă în termenele respective, de exemplu după 20 de zile de la stabilirea
datei alegerilor ( art.13 al Legii nr.70/91), pe când, în conformitate cu art.13 al
legii menţionate, primarul va comunica numărul de alegători înregistraţi în
circumscripţia electorală respectivă cu cel puţin 20 de zile înainte de data
alegerilor. Astfel se explică faptul de ce, la crearea secţiilor de votare, criteriul
cantitativ utilizat este numărul locuitorilor din localitatea dată, care bineînţeles
este mai mare decât numărul locuitorilor cu capacitate electorală.
Există părerea că pentru organizarea secţiilor de votare nu este necesară
detalierea numărului de locuitori, categoriilor de cetăţeni (militari, studenţi),
suficientă fiind încredinţarea acestei operaţiuni autorităţilor publice locale
(primarilor, prefecţilor) după cum se şi procedează, de exemplu, în Franţa, sub
motivul că le este bine cunoscută geografia unităţilor administrativ-teritoriale şi
că sunt capabile să organizeze sub propria răspundere un număr suficient de
secţii de votare în care alegătorii să-şi exercite dreptul electoral. Fără a diminua
rolul autorităţilor publice locale, considerăm, totuşi, că pentru eludarea unui
eventual subiectivism în stabilirea numărului de secţii de votare, ce ar facilita
incomodităţi alegătorilor, şi ar duce la absenteism creat artificial, legea trebuie să
stabilească fără echivoc modalităţile de organizare a secţiilor de votare.

§4. Listele electorale.

Listele electorale reprezintă un document ce cuprinde numele tuturor

alegătorilor, înregistraţi în circumscripţia respectivă, în baza unor anumite
criterii stabilite de lege.
S-ar părea că listele electorale sunt un document tehnic ca şi multe altele
necesare pentru buna desfăşurare a alegerilor. Considerăm însă că listele
electorale au o semnificaţie deosebită, am spune chiar politică. În viziunea lui
Jean Gicquel, pentru ca alegătorul să fie înscris într-o listă electorală, condiţie
de formă, mai este necesară şi o condiţie de fond, şi anume existenţa capacităţii
electorale, privită la rândul ei sub trei aspecte: cetăţenia, majoratul electoral şi
demnitatea morală.29 Altfel spus, lista electorală este un "paşaport" care
permite cetăţenilor de a-şi exercita dreptul exclusiv politic, dreptul de a alege.
29
Jean Gicquel, op. cit., p.604-605.
 12

În afară de calitatea evidenţiată, listele electorale îndeplinesc şi

următoarele funcţii:
- stabilesc numărul alegătorilor din circumscripţia respectivă care vor
participa la alegeri;
- servesc la identificarea şi nominalizarea alegătorului;
- înregistrează alegătorii cărora li s-au înmânat buletine de vot pentru a-
şi exercita dreptul de a alege;
Marcel Prelot a evidenţiat şase caracteristici distincte ale listelor electorale
:
a) se alcătuiesc pe comune;
b) sunt unice;
c) sunt permanente, adică se completează permanent cu noi alegători;
d) sunt suple, ceea ce înseamnă că, în anumite perioade stabilite de lege
(pentru Franţa anual 1 ianuarie - 31 martie), ele se actualizează, se
revăd, se verifică;
e) sunt inviolabile;
f) sunt transparente, adică se aduc la cunoştinţa alegătorilor prin diferite
metode.30
La aceste caracteristici adăugăm universalitatea listelor electorale, legată
direct de universalitatea votului deoarece în listele electorale sunt înscrişi toţi
cetăţenii cărora statul le acordă dreptul de vot fără deosebire de naţionalitate,
rasă, limbă, religie, sex, convingeri politice sau profesie.
a) Caracteristicile evidenţiate sunt inerente listelor electorale utilizate în
toate ţările democratice. Asfel, întocmirea listelor este o sarcină a autorităţilor
publice comunale fiindcă aici se realizează serviciile publice statale
( înregistrarea actelor de stare civilă, evidenţa dinamicii demografice, migraţiei
populaţiei, schimbării de domiciliu etc.) Aici vom sublinia că, deşi întocmite de
autorităţile locale, listele electorale nu au particularităţi locale şi, prin urmare,
nu se întocmesc în numele lor, ci al statului.
În România şi Republica Moldova, legea încredinţează această obligaţie
primarului, în Franţa - unei comisii administrative, compuse din primar sau
reprezentantul său, de un delegat desemnat de prefect şi un delegat desemnat de
preşedintele unei instanţe judiciare superioare.
Pentru Franţa, procedura este mai strictă deoarece, în conformitate cu
Codul electoral, sunt înscrişi în liste: toţi alegătorii care au domiciliu permanent
în comună sau locuiesc în ea cel puţin şase luni; cei înscrişi de cinci ori
consecutiv în listele contribuabililor din comuna respectivă, chiar dacă nu au
reşedinţă permanentă în ea; cei supuşi unei reşedinţe obligatorii în comună în
calitate de funcţionari publici.

30
Marcel Prelot, op. cit., p.388.
 12

b) Unicitatea listelor electorale denotă că sunt folosite la toate tipurile de

alegeri (prezidenţiale, parlamentare, locale) precum şi la referendumuri naţionale
ori locale.
Unicitatea listelor este strâns legată de drepturile exclusiv politice ale cetăţenilor
de a alege şi a fi aleşi în toate organele publice reprezentative, fără excepţie.
c) Listele permanente se completează încontinuu cu noi alegători sau din
ele sunt radiaţi cei care, din diferite motive, au pierdut capacitatea electorală sau
au părăsit localitatea.
În unele ţări, listele electorale nu au caracter permanent (Republica
Moldova şi alte state din fosta URSS ) şi se întocmesc cu prilejul fiecărei alegeri.
Menţionam că listele electorale permanente reprezintă un real avantaj faţă de
cele întocmite la fiecare alegere, se realizează o evidenţă continuă (domiciliul
fiind un criteriu clar şi inconfundabil) lesne de controlat, dificil de falsificat,
evitându-se astfel înscrierea în mai multe liste electorale, permite urmărirea
dinamicii numărului de alegători.
d) În afară de caracterul permanent, listele electorale sunt suple, caracter
ce poate fi evidenţiat în Franţa, de exemplu, unde sunt stabilite prin lege
perioade când se fac modificări în liste, anual de la 1 ianuarie până la 31 martie.
În Marea Britanie listele electorale se completează până la 10 octombrie cu
persoanele care au atins capacitatea electorală în comunele britanice, irlandeze
sau din ţările Commonwealthului, se publică şi intră în vigoare de la 16
februarie. În Belgia, începând cu 1975, listele electorale sunt completate
incontinuu printr-un sistem de carnete de identitate. În România art. 7 din Legea
nr.68/1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului stabileşte că listele
electorale permanente se actualizează de către primari anual, în luna ianuarie,
precum şi în termen de 15 zile de la data stabilirii votării. Art.14 alin.5 din
Legea nr.70/1991 privind alegerile locale prevede că primarii comunelor,
oraşelor, municipiilor şi subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor
vor face copii de pe listele electorale permanente, întocmite potrivit prevederilor
Legii nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe care le vor
înainta în două exemplare birourilor electorale ale secţiilor de votare.
e) Prin caracter inviolabil se înţelege imposibilitatea completării sau
radierii din listele electorale decât în perioadele şi termenele prevăzute de lege şi
numai de către persoanele învestite cu acest drept.
f) Deoarece listele deschid cetăţenilor posibilitatea de a-şi exercita
nemijlocit dreptul de a alege, ele au un caracter public şi urmează să fie aduse în
mod obligatoriu la cunoştinţa cetăţenilor prin diferite mijloace accesibile lor.
Cetăţenii sunt în drept să verifice corectitudinea înscrierii în liste şi, în caz de
omisiuni, înscrieri greşite sau de alte erori, pot sesiza autorităţilor publice care
au întocmit listele sau le pot contesta în instanţă judecătorească. Termenul în
care listele electorale se publică sau se afişează trebuie să fie suficient pentru ca
alegătorul să poată lua cunoştinţă de ele şi, după caz, să facă sesizări şi
contestaţii .
 12

Listele electorale se păstrează în locuri oficiale, iar pentru securitatea şi

veridicitatea lor pot fi încredinţate mai multor oficialităţi. În România, de
exemplu, listele electorale se întocmesc în două exemplare oficiale, semnate de
primar şi de secretarul consiliului local, şi se păstrează în două registre speciale
cu file detaşabile, unul la secretarul consiliului local şi altul la judecătoria în a
cărei rază teritorială se află localitatea respectivă.
Primarul comunei este obligat să comunice judecătoriei orice modificare
din listele electorale pentru ca în orice moment cele două liste să fie identice. În
caz contrar, se va proceda la identificarea şi precizarea diferenţelor, avantajul
constând în faptul că una din părţi va fi din start o instanţă judecătorească.
Înscrierea în listele electorale se face după anumite reguli stabilite de lege,
dintre care două au importanţă deosebită: înscrierea obligatorie a fiecărui
cetăţean cu drept de vot; înscrierea fiecărui cetăţean într-o singură listă.
Obligativitatea înscrierii în listă nu afectează caracterul votului de a fi liber,
alegătorul urmând să decidă în ultimă instanţă dacă va participa sau nu la votare.
Statul însă este obligat să creeze alegătorului condiţiile necesare pentru
exercitarea nestingherită a drepturilor sale.
Prin înscrierea alegătorului într-o singură listă electorală se realizează
marele principiu de egalitate a votului, alegătorii dispunând în mod egal de
acelaşi număr de voturi, fiecare trebuie să voteze o singură dată şi într-un singur
loc pentru autoritatea care se alege.
În afară de listele electorale permanente mai există o categorie de liste
care se numesc liste speciale sau suplimentare şi care se întocmesc în procesul
votării. În aceste liste sunt înregistraţi cetăţenii care, deţinând capacitatea
electorală, dintr-un motiv sau altul nu au fost incluşi în listele de bază şi care, în
mod legal, au dreptul de a vota în o altă circumscripţie electorală.
Listele electorale speciale se întocmesc la birourile electorale ale secţiilor
de votare şi cuprind aceleaşi date ca şi listele permanente, precum şi motivul în
a cărui bază a fost înscris alegătorul în lista specială.
Importanţa listelor permanente este cu mult mai mare decât a celor
speciale din motivele pe care le-am menţionat, ultimele fiind o necesitate
impusă, în primul rând pentru a da tuturor persoanelor cu capacitate electorală
posibilitatea de a-şi exercita dreptul în afara localităţii în care a fost înregistrat ca
alegător, iar în al doilea rând pentru a repara eventualul rebut comis la
completarea listelor permanente. Listele speciale sunt parte componentă a
listelor permanente (generale), la constatarea rezultatelor votării, valoarea lor
fiind identică.

§5. Cartea de alegător.

Cartea de alegător reprezintă un document eliberat cetăţeanului cu

capacitate electorală de către autoritatea publică a localităţii de domiciliere
permanentă pentru facilitarea identificării lui în procesul votării.
 13

Cartea de alegător poate fi considerată pe bună dreptate documentul "de

identitate electorală", deoarece sub aspect juridic reprezintă un act care atestă
calitatea de alegător. Aceasta se înmânează posesorului după ce a fost înscris în
listele permanente, în conformitate cu care se ţine evidenţa alegătorilor ( art.
R.23 din Codul electoral al Franţei). Prin urmare, prioritate la identificarea
calităţii de alegător o are lista electorală şi nu cartea de alegător, care în ultima
instanţă poate fi şi falsificată.
Cartea de alegător nu este de fapt un element obligatoriu al operaţiunilor
electorale, identitatea electorală fiind atestată cu acelaşi succes de lista
electorală. Utilizarea ei însă nu duce la substituirea listelor electorale, ci se face
în paralel, oferind şi unele avantaje. În afară de faptul că atestă calitatea de
alegător a titularului în circumscripţia sau localitatea respectivă, cartea de
alegător evită folosirea actelor de identitate, nu permite votarea în mai multe
secţii de votare sau în mai multe circumscripţii electorale, contribuie la educarea
politică a alegătorului. Din avantajele menţionate, vom accentua importanţa
considerabilă pe care o are educarea politică a cetăţenului alegător, deoarece,
deţinând cartea electorală, el are reala convingere de importanţa participării sale
la formarea autorităţilor publice reprezentative, care vor exercita în numele lui
funcţiile atribuite. În afară de aceasta, înregistrarea în cartea de alegător a
participării lui la toate formele de alegere politică prin sufragiu universal va
sublinia valoarea calităţii sale de cetăţean şi îl va determina să nu practice
absenteismul.
În Republica Moldova, legile electorale nu prevăd utilizarea cartei de
alegător. Nici Legea nr.70/1991 în România nu prevede utilizarea cartei de
alegător în alegerile locale cu toate că Legea nr.68 din 15 iulie 1992 privind
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului a introdus această noţiune, dar
fixând că ele sunt valabile doar pentru toate consultările cu caracter naţional.
Cărţile de alegător nu sunt decât operaţiuni tehnice legate de exercitarea
dreptului de vot, de procesul electoral în genere, identic din punct de vedere
tehnic la toate scrutinele cu vot universal.

§6. Buletinele de vot. Semnele electorale.Ştampilele electorale.

Buletinul de vot constituie instrumentul electoral principal cu care

alegătorul exercită dreptul de vot sau obţiunea şi pe baza căruia se stabileşte
rezultatul votării. Momentul introducerii buletinului de vot în urnă reprezintă
acţiunea de transfer, de delegare către reprezentantul ales a dreptului de
administrare a interesului public local al colectivităţii în numele acestuia.
Ţinându-se cont de importanţa acţiunii, buletinul de vot trebuie să
corespundă unor anumite cerinţe ca să nu se lase posibilitatea falsificării votării,
cu alte cuvinte falsificarea opţiunii electoratului. În primul rând buletinul trebuie
să conţină o informaţie clară, şi cât se poate de cuprinzătoare despre persoana
care candidează, în componenţa cărei formaţiuni politice, şi semnul electoral.
 13

Şi în România, şi în Republica Moldova, legile stabilesc că pe paginile

interioare ale buletinului se vor imprima patrulatere în număr suficient pentru a
cuprinde toate listele de candidaţi, inclusiv listele de candidaţi independenţi.
Art.48 din Legea nr. 70/1991 în România prevede că în patrulater se va
imprima denumirea partidului politic, alianţei politice sau alianţei electorale ori,
după caz, menţiunea "candidat independent", semnul electoral, listele electorale
în care candidaţii se identifică prin nume şi prenume în ordinea stabilită de cei
care au depus lista.
În Republica Moldova, art.32 din Legea cu privire la alegerile locale
prevede că în patrulater se imprimă numai denumirea partidului, organizaţiei
social-politice, blocului electoral, numărul de candidaţi de pe listă, numele şi
prenumele candidatului independent şi semnul electoral. (Fig. nr.2)
După cum observăm, conţinutul buletinelor de vot diferă.
În primul caz, el conţine lista în care candidaţii sunt nominalizaţi, iar în
cazul doi numai denumirea partidului politic şi numărul de candidaţi de pe lista
depusă. Este firesc să ne întrebăm, în această situaţie ce votează alegătorul din
Republica Moldova? Evident, partidul sau blocul electoral şi nu o echipă care va
constitui autoritatea reprezentativă. Legiuitorul, din intenţia reducerii suprafeţei
buletinului de vot, în fond pentru comoditatea alegătorului, a comis o gravă
eroare, înlocuind candidaţii de pe listă cu partidul care i-a propus, transferând
nelegitim partidului politic dreptul legitim al cetăţeanului de a fi ales.
Argumentul precum că alegătorul intrând în posesiunea buletinului de
vot nu mai are timp să studieze toţi candidaţii de pe liste nu este convingător,
mai mult decât atât, este lipsit de logică. Legea nu stabileşte cât timp trebuie să
se afle votantul în cabina de vot. Alin.6 al art. 46 spune că alegătorul nu poate să
se afle în localul de votare mai mult de timpul necesar votării. Pentru a ajuta
alegătorului să găsească rapid în buletinul de vot lista de candidaţi pentru care s-
a decis să voteze, legea prevede că partidele politice şi blocurile electorale îşi pot
stabili semne electorale care nu pot fi identice.
În România, alegătorul va aplica pe buletinul de vot ştampila cu
menţiunea "votat" în patrulaterul care cuprinde lista de candidaţi sau numele
candidatului pe care îl votează .
În Republica Moldova, s-a găsit o soluţie mai simplă. În fiecare
patrulater, în partea dreaptă, la o distanţă egală de latura de sus şi cea de jos, se
imprimă un cerc cu diametrul de 15 mm., în care alegătorul care votează "pro"
trage două linii în cruce.
Pentru a nu permite utilizarea de buletine falsificate, art.45 al legii
prevede că buletinul de vot înmânat alegătorului trebuie să aibă aplicată pe verso
ştampila comisiei electorale.
 13

§7.Comisiile şi birourile electorale.

Pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor locale, este necesară
instituirea unor instanţe electorale speciale cărora legea le încredinţează
efectuarea alegerilor la nivelul la care sunt constituite. Astfel, art.21 al Legii
70/1991 privind alegerile locale în România prevede constituirea Biroului
Electoral Central; birouri electorale judeţene; birouri electorale de
circumscripţie; birouri electorale ale secţiilor de votare. În Republica Moldova,
art.10 din Legea cu privire la alegerile locale utilizează termenul de comisii
electorale, stabilind constituirea aceluiaşi set de instanţe electorale.
Din atribuţiile birourilor şi comisiilor electorale se observă o ierarhie a
acestora. În această ordine de idei, se impune întrebarea dacă ierarhizarea
instanţelor electorale vine sau nu în contradicţie cu principiile democratice de
organizare şi desfăşurare a alegerilor locale.
Vom menţiona că problema necesităţii existenţei unui astfel de control
ierarhizat asupra activităţii instanţelor electorale este discutabilă. Există părerea
că această formă de control nu ar trebui exercitată din motivul că în perioada
alegerilor locale nu trebuie să existe nici un control ierarhizat în afară de cel
jurisdicţional, aşa cum consiliile comunale şi primarii activează în baza
principiilor autonomiei locale şi a descentralizării administrative care exclud
raporturile de subordonare ierarhică.
Noi împărtăşim ideea că în afară de controlul jurisdicţional, ar trebui să
existe şi controlul instanţelor electorale ierarhizate deoarece controlul legalităţii
şi corectitudinii operaţiunilor electorale este mai eficient din interior decât din
exterior, organizat şi efectuat, bineînţeles, în limitele prevăzute de lege. Acest
control este justificat şi prin faptul că consiliile de toate nivelele (comunale,
orăşeneşti, judeţene, raionale, provinciale, regionale etc) fiind alese prin vot
universal şi direct în cadrul alegerilor locale, este firească interesarea comisiilor
electorale judeţene, raionale, provinciale sau regionale privind modalitatea
aplicării legii electorale în unităţile administrativ-teritoriale inferioare în care are
loc votarea.
Există posibilitatea creării de comisii speciale pentru exercitarea
controlului asupra operaţiunilor electorale, aşa cum se procedează, de exemplu,
în Franţa.31 Nu punem la îndoială eficienţa acestei forme de control, trebuie însă
menţionată legătura ei cu ideea alegerilor locale ca alegeri administrative. Chiar
dacă în Franţa, la nivel de Consiliu Constituţional, a fost făcută declaraţia că
toate alegerile prin vot universal şi direct sunt politice, în legislaţia electorală

31
Conform art. L.85-1 şi R.93-1 al Codului electoral francez, în toate comunele cu o populaţie care depăşeşte 20
de mii se instituie de către prefect, cu cel puţin patru zile înaintea de prima zi de scrutin, comisii de control
însărcinate să verifice legalitatea compoziţiei birourilor electorale ale secţiilor de votare şi operaţiunile
electorale efectuate de acestea. Controlul exercitat de comisii este un control administrativ care nu poate fi
confundat cu un control jurisdicţional.
 13

franceză primarilor şi prefecţilor li se atribuie un rol considerabil în procesul de

organizare şi desfăşurare a alegerilor.
Considerăm că rolul autorităţilor publice locale trebuie să fie redus la
crearea de condiţii necesare bunei derulări a alegerilor, implicarea lor în
organizarea operaţiunilor de votare urmând să fie limitată pe cât e posibil.
Această teză o vom justifica prin următorul argument. Alegerile locale, ca şi cele
naţionale, au un caracter politic, fapt demonstrat anterior. Aşa cum şi alegerile
locale au loc în baza pluralismului politic, partidele şi formaţiunile politice sunt
cointeresate evident în rezultatul alegerilor, iar formaţiunile politice guvernante
pot influenţa într-o anumită măsură rezultatul lor. Din acest considerent este
necesar ca atît autorităţile publice locale, cât şi organele statului să ocupe o
poziţie neutră. Cu alte cuvinte, participarea lor la procesul de organizare şi
desfăşurare a alegerilor trebuie să fie minimă, în limitele necesarului şi strict
reglementată de lege, fără a li se da posibilitatea de a influenţa, într-un fel sau
altul, rezultatele alegerilor.
O altă problemă legată de activitatea eficientă a birourilor şi comisiilor
electorale este componenţa calitativă a acestora. Astfel, în România, conform
art.29 din Legea nr.70/1991 privind alegerile locale, Biroul Electoral Central este
alcătuit din 7 judicători ai Curţii Supreme de Justiţie.
În Republica Moldova, art.11 din Legea cu privire la alegerile locale
prevede constituirea Comisiei Electorale Centrale din 7 judecători ai Curţii
Supreme de Justiţie, 4 reprezentanţi ai Procuraturii şi câte un reprezentant cu vot
consultativ al fiecărui partid politic sau bloc electoral participante la alegeri.
Birourile electorale de circumscripţie în România, conform art.22, sunt
constituite din jurişti şi reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice şi
alianţelor electorale. Desemnarea juriştilor, dintre care unul va fi de regulă
magistrat, se face în şedinţă publică de către preşedintele tribunalului judeţean
prin tragere la sorţi intre magistraţi sau alţi jurişti existenţi în judeţ.
În Republica Moldova, în baza art.12, numai preşedinţii comisiilor
electorale raionale şi municipale sunt aleşi dintre judecători ai judecătoriilor
respective, iar comisiile electorale (orăşeneşti, comunale şi ale secţiilor de
votare) sunt constituite dintre preşedinte şi până la 10 membri, ale căror
candidaturi sunt propuse de autoritatea administraţiei locale.
În afară de aceasta, nu este clar rolul procurorilor în Comisia Electorală
Centrală, ei de fapt fiind reprezentanţi ai puterii executive.
Observăm o diferenţă considerabilă între componentele calitative ale
birourilor şi comisiilor electorale.
În primul caz, este pus la bază principiul separării puterii în stat, în care
judecătorii, reprezentanţi ai ramurii a treia a puterii de stat, fiind imparţiali,
participă la procesul de organizare şi desfăşurare a alegerilor ca arbitrii neutri,
asigurând astfel şi egalitatea de şanse ale participanţilor în competiţia electorală.
Pentru a nu permite exercitarea de influenţă asupra rezultatelor alegerilor,
în componenţa birourilor sunt incluşi şi reprezentanţi ai partidelor, alianţelor
 13

politice şi electorale care vor supraveghea cu stricteţe respectarea legii la toate

operaţiunile electorale.
În al doilea, sunt încălcate principiile de imparţialitate şi egalitate de
şanse ale concurenţilor deoarece autoritatea administraţiei publice locale,
reprezentată de un partid care a câştigă alegerile precedente, va promova în
comisiile electorale de toate nivelurile adepţi sau simpatizanţi interesaţi ca
autoritatea să rămână la conducere şi în continuare. Mai mult decât atât, pentru
ca aceste comisii să nu fie stingherite în acţiuni partidelor politice şi blocurilor
electorale participante la alegerile s-a permis, prin dispoziţiile alin.6 al art.12,
desemnarea în comisiile electorale numai a câte un reprezentant cu vot
consultativ, ceea ce înseamnă fără dreptul de a participa la luarea de decizii.

§8. Propunerea candidaturilor.

În procesul de organizare a alegerilor locale, propunerea candidaţilor este

una din cele mai importante şi semnificative operaţiuni electorale, aceasta
constituind momentul demarării unei mari competiţii între formaţiunile politice
participante la alegeri şi antrenării electoratului într-o energică activitate
politică. Prin operaţiunea de depunere a candidaturilor, cetăţenilor li se deschide
posibilitatea exercitării dreptului electoral, alegerii lor în organele publice
reprezentative locale. Acest drept poate fi realizat în componenţa unui partid,
unei formaţiuni politice sau de sine stătător, în calitate de candidat independent.
În Republica Moldova, Legea privind alegerile locale permite participarea
la alegeri şi depunerea de candidaţi nu numai de partide şi formaţiuni politice, ci
şi de către blocuri electorale (coaliţii sau alianţe electorale).
În România, Legea nr. 70/1991, prin art. 6, permite depunerea de liste de
candidaţi atât din partea partidelor şi alianţelor politice, cât şi din partea
alianţelor electorale.
Se consideră că numai partidele politice sunt subiecte de drept electoral
înzestrate cu personalitate juridică şi deci numai ele trebuie să beneficieze de
dreptul de a participa la alegeri. Nu împărtăşim această idee şi considerăm că o
alianţă electorală constituită din partide şi formaţiuni politice, prin urmare de
personalităţi juridice, poate participa la alegeri locale în calitate de subiect al
raporturilor de drept electoral în condiţiile reglementate de lege. Fiind un bloc, o
alianţă electorală, care cuprinde un ansamblu de persoane juridice, noul subiect
al raporturilor de drept electoral dobândeşte şi calitatea de persoană juridică,
bineînţeles provizoriu, pe perioada alegerilor. Astfel, în Republica Moldova,
conform art.6 şi art.23 ale Legii privind alegerile locale, blocurile electorale sunt
înregistrate de către Comisia Electorală Centrală, iar partidele şi formaţiunile
politice asociate nu pot adera la alte blocuri electorale şi nu pot participa
independent la alegeri. Art.61 al legii menţionate permite blocurilor electorale să
instituie fonduri electorale, vărsând în ele mijloace proprii, credite primite de la
stat fără dobândă, subvenţii primite de la persoane fizice şi juridice din
 13

republică, şi să deschidă conturi speciale în băncile de economii cu menţiunea

"Fond electoral". Aflându-se în posesiunea unui fond financiar şi material,
conducerea blocului îl poate administra la latitudinea sa, beneficiind de
posibilitatea încheierii unor contracte cu diferiţii agenţi economici pentru
satisfacerea necesităţilor campaniei electorale. Blocurile electorale astfel create
posedă practic toate elementele constitutive ale persoanelor juridice de drept
public: organizare independentă, patrimoniu, afectat realizării unui scop. Prin
aceste reglementări blocurile electorale sunt învestite cu atribuţiile unui partid
sau ale unei formaţiuni politice care participă de sine stătător la alegeri, altfel zis
i se atribuie prin lege calitatea de subiect al unor anumite raporturi de drept
public, în anumite limite şi pe o perioadă de timp determinată.
Legea nu obligă partidele şi formaţiunile politice asociate în bloc electoral
să formeze şi în consiliile locale, după alegeri, o coaliţie din consilierii aleşi ori
să înregistreze coaliţia ca o nouă formaţiune politică. Această posibilitate însă nu
este exclusă, partidele şi formaţiunile politice având dreptul să decidă cum vor
proceda în continuare.
Un alt aspect al acestei probleme constă în faptul dacă participarea la
alegerile locale a partidelor şi formaţiunilor politice în blocuri electorale atinge
principiile democraţiei, interesele colectivităţilor locale sau ale întregii
societăţi.
După părerea noastră, alianţa partidelor politice în alegerile locale nu
poate leza în nici un fel principiile democraţiei, pluralismului politic care este
un component al ei. Formaţiunile politice asociate în blocuri electorale îşi
păstrează identitatea politică, programele, venind la alegeri cu un program
electoral comun, care are un caracter politic, deşi nu atât de pronunţat.32
Unificarea formaţiunilor politice în campaniile electorale este benefică
pentru societate, căci prin consolidarea forţelor politice se consolidează şi

electoratul, derutat în condiţiile unor opinii politice foarte diferite şi înclinat spre
o indiferenţă faţă de alegeri . Vine să demonstreze acest argument şi rezultatele
sondajului efectuat în ajunul alegerilor locale din 16 aprilie 1995 în Republica
Moldova.33

În ce măsură vă interesează problemele legate de politică

şi guvernarea ţării.

32
În Republica Moldova, conform prevederilor legii pentru alegerile locale din 16 aprilie 1995, partidele şi
formaţiunile politice: Congresul Democrat Unit; Partidul Democraţiei Liberale; Partidul Reformei; Partidul
Naţional Liberal; Partidul Ţărănesc Creştin Democrat; Alianţa Ţăranilor Liberi; Liga Creştin - Democrată a
Femeilor; Partidul Ecologist şi Liga Pedagogilor au constituit blocul electoral "Alianţa Forţelor Democratice".
33
Sursa:Sondajul opiniei publice efectuat de Serviciul Independent de Sociologie şi Informaţii "Opinia" şi
Fundaţia Internaţională pentru Sisteme Electorale (IFES-Moldova) în martie 1995.
 13

La aceasta adăugăm că şi societatea devine mai stabilă şi nu numai în

perioada campaniei electorale. Consilierii aleşi din partea mai multor partide şi
formaţiuni politice asociate în blocuri electorale, prezentând alegătorilor
programe electorale comune, vor coopera inevitabil pentru realizarea lor.
Consiliile vor activa mai eficient, mai puţin afectate fiind de confruntările
grupurilor politice din interiorul său. Considerăm că legiuitorul trebuie să
încurajeze formaţiunile politice la crearea de blocuri electorale, mai ales în
alegerile locale.
O altă latură esenţială a operaţiunii electorale "propunerea candidaturilor"
o reprezintă posibilitatea cetăţeanului de a se propune în calitate de candidat
independent. În România, art.41 din Legea nr.70/1991
pretinde o dublă condiţie: existenţa unei liste de susţinători şi declaraţia de
acceptare a candidaturii. Persoana care a întocmit lista este obligată să depună o
declaraţie pe propria răspundere prin care să atesteze veridicitatea semnăturilor
susţinătorilor, lista susţinătorilor fiind declarată un act public. Aceleaşi condiţii
reglementează şi Legea privind alegerile locale în Republica Moldova, cu
excepţia faptului că lista de susţinători este autentificată de primarul localităţii
în care semnatarii domiciliază.
În legătură cu lista de susţinători este necesar să ştim dacă ea nu este o
piedică artificială în calea exercitării dreptului de a fi ales. Bineînţeles că da. În
România legea nr.70/1991 stabileşte că lista este alcătuită din minimum unul la
sută din numărul total de alegători înscrişi în liste, împărţit la numărul de
consilieri ce pot fi aleşi, dar nu mai puţin de 50. În Republica Moldova această
reglementare este identică, excepţie făcând faptul că numărul de susţinători
trebuie să fie de doi la sută. Această cerinţă de a prezenta o listă de susţinători, al
căror număr este stabilit arbitrar, fără o justificare ştiinţifică, se explică prin
faptul că persoanele care pretind sa fie alese trebuie să se bucure de autoritate în
colectivitatea respectivă, deoarece şi organul în care urmează să fie alese este o
autoritate deosebită. Prin urmare, autoritatea candidaţilor este confirmată de
susţinătorii din listă fără a se pune problema autorităţii celor 50 de susţinători în
 13

colectivitate. Menţionăm însă că legile electorale şi în România, şi în Republica

Moldova stabilesc clar ce categorii de cetăţeni sunt privaţi de dreptul de a fi aleşi
(militarii în termen, judecătorii, procurorii, alienaţii sau debilii mintali etc.) Din
caregoria nominalizată, observăm, nu fac parte cetăţenii care nu se bucură de
autoritate în colectivitatea respectivă.
Partidele politice şi alianţele electorale propun candidaţi pentru consiliile
locale şi pentru primari după anumite reguli stabilite de lege. Pentru fiecare
consiliu se depune o listă, iar pentru funcţia de primar o singură candidatură.
Propunerile le fac în scris, semnate de conducerea lor teritorială sau locală,
prezentând şi declaraţiile de acceptare a candidaturii. Numărul candidaţilor din
listă trebuie să corespundă numărului de consilieri prevăzut pentru consiliile
locale în Legea privind administraţia publică locală. În Republica Moldova
Legea privind alegerile locale reglementează că numărul candidaţilor înscrişi în
liste poate fi mai mare cu doi decât numărul total de mandate, aceştia având
statutul de supleanţi. Reglementarea amintită se explică prin faptul că în cazul în
care un partid sau o formaţiune politică va obţine, în urma alegerilor, o listă
întreagă de consilieri, nu va mai avea supleanţi, iar la apariţia de mandate
vacante se va proceda la alegeri parţiale.
O altă regulă priveşte termenii în care partidele şi formaţiunile politice pot
propune candidaturile. În România, art.37 din Legea nr.70/1991 stabileşte limita
maximă de depunere a propunerilor de candidaţi de cel târziu 30 de zile înainte
de data alegerilor. Limita minimă a acestei perioade se deduce din coroborarea
textelor art.10, 22, 29 şi 30 care prevăd că, în termen de 10 zile de la stabilirea
datei alegerilor, circumscripţiile electorale pentru alegerea consiliilor locale şi a
primarilor se aduc la cunoştinţă alegătorilor. Birourile electorale de
circumscripţie se constituie în 9 zile de la data stabilirii alegerilor, inclusiv în 5
zile sunt desemnaţi magistraţii, iar în restul de patru zile, biroul se completează
cu reprezentanţii partidelor şi formaţiunilor politice. Aşadar, perioada în care
partidele şi formaţiunile politice, candidaţii independenţi pot cere înregistrarea
de candidaturi este cuprinsă în termenul de zece zile de la stabilirea datei
alegerilor şi cel târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor.
În Republica Moldova, art.21 din Legea cu privire la alegerile locale
stabileşte termenii minimi şi maximi de depunere a listelor de candidaţi cel mai
devreme peste cinci zile de la constituirea comisiei electorale respective şi cel
mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor.
Limita în timp a operaţiunii de propunere a candidaţilor se explică prin
faptul că pentru toate operaţiunile electorale sunt fixaţi termeni concreţi, fiecare
operaţiune fiind corelată cu termenul total stabilit de lege pentru organizarea şi
desfăşurarea alegerilor. În România, acest termen total este de 60 de zile, iar în
Republica Moldova, de 90 de zile.
Mai există o regulă privind propunerea de candidaţi care exclude
posibilitatea candidării concomitente în mai multe circumscripţii electorale,
evitându-se astfel cumularea mandatelor de consilier sau primar. În România,
 13

art.3 din Legea nr.70/1991 reglementează că o persoană poate candida pentru un

singur consiliu local şi pentru o singură funcţie de primar. O reglementare
similară este prevăzută şi în Republica Moldova, însă posibilitatea de a candida
concomitent în calitate de consilier şi pentru funcţia de primar este soluţionată în
diferit mod. Astfel, în România art.39 al legii menţionate stabileşte că persoana
nu poate accepta candidatura decât pentru o singură circumscripţie electorală,
iar art.23 alin.3 din legea Republicii Moldova că una şi aceeaşi persoană are
dreptul să candideze concomitent pentru funcţia de primar şi de consilier în una
şi aceeaşi circumscripţie electorală. Legiuitorul României a procedat astfel,
deoarece a corelat Legea alegerilor locale cu Legea administraţiei publice locale
în care este stabilit că organul deliberativ îl constituie consiliul local, iar cel
executiv primarul, calitate ce derivă din faptul că el răspunde direct de
îndeplinirea deciziilor consiliului local. Şi consiliul local, şi primarul sunt
autorităţi publice, prin care se exercită autonomia locală în comune şi oraşe,
competenţele fiind diferite, în primul rând pentru a se evita un eventual balotaj în
realizarea administraţiei locale, iar în al doilea rând în virtutea unei autonomii
relative a primarului faţă de consiliu, căci, fiind ales prin vot universal şi direct,
nu poate fi demis din funcţie de către consiliu.
În virtutea atribuţiilor distincte ale ambelor autorităţi, atribuirea către
primar şi a calităţii de consilier nu este raţională. Pe lângă aceasta, primarul
cointeresat în mai multe probleme ce ţin de competenţa consiliului, fiind şi
consilier, prin votul său îl poate influenţa în favoarea sa. Pentru a evita o astfel
de situaţie, în România, art.15 alin.1,lit.c) din Legea nr.69/1991 stabileşte că
funcţia de consilier este incompatibilă cu cea de primar.
Cu totul o altă situaţie se crează când primarul este desemnat din rândul
consilierilor, chiar de ei inşişi, aceasta fiind de fapt formula cea mai utilizată în
Europa. În cazul dat, primarul exercită funcţia de organ executiv al consiliului,
iar relaţiile dintre ei sunt relaţii de subordonare. În o astfel de problemă o situaţie
bizară s-a creat în Republica Moldova. Este înţeleasă intenţia de a permite uneia
şi aceleaşi persoane să candideze concomitent şi la funcţia de primar, şi la cea de
consilier pentru a i se oferi posibilitatea de a fi aleasă cel puţin într-o singură
funcţie, deoarece, ca regulă, în calitate de candidaţi sunt propuse persoanele care
se bucură de o anumită autoritate în colectivitatea respectivă şi ar fi injust a le
priva de posibilitatea aportului la administrarea intereselor colectivităţii. În
cazul în care aceeaşi persoană este aleasă şi în calitate de primar, şi în calitate de
consilier, mandatul de consilier să se suspende şi să fie atribuit unui supleant.
Art.52, alin.4 al Legii privind alegerile locale în Republica Moldova
stabileşte însă că dacă primarul nu a fost ales în calitate de consilier al
consiliului respectiv, lui i se atribuie suplimentar un mandat de consilier, iar la
numărul de mandate se plusează încă unul. Considerăm că această reglementare
are un caracter imoral, antidemocratic. Dacă s-a vrut neapărat ca primarul să fie
şi consilier, legiuitorul putea să-i acorde un mandat de drept, dar în nici un caz
un mandat contrar voinţei electoratului.
 13

Secţiunea a 3-a. Campania electorală

§1. Începutul competenţei electorale

Campania electorală reprezintă o perioadă de timp, stabilită de lege, în

care partidele, formaţiunile politice, blocurile electorale, candidaţii independenţi
se află în competiţie electorală, prin diferite modalităţi reglementate de lege, în
primul rând prin programele sale electorale, prin alte forme de influenţă în masă
se stăruie să influenţeze electoratul, să-i creeze o opţiune favorabilă pentru a-i
câştiga astfel încrederea şi votul.
Această definiţie ar fi incompletă, dacă nu vom adăuga că în acestă
perioadă şi electoratul se pătrunde de un spirit activ sub influenţa personajelor
principale ale procesului electoral, meditează, evaluează critic rezultatele
administrării precedente, activitatea partidelor pe plan naţional şi local, apreciază
cu mai multă prudenţă promisiunile făcute, optează pentru un program sau altul,
face propuneri referitoare la îmbunătăţirea administraţiei publice locale.
Campania electorală are o importanţă deosebită şi prin sistemul de
conexiuni cu drepturile fundamentale: libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor etc. Tocmai în acestă
perioadă cetăţeanul este deosebit de conştient de valoarea ce o prezintă ca
purtător al dreptului de participant la realizarea autonomiei locale.
Campania electorală începe practic odată cu publicarea actului prin care s-
a stabilit data alegerilor şi se încheie, în România, cu două zile înaintea de ziua
votării, în Republica Moldova în ajunul alegerilor. Deoarece campania
electorală coincide în timp cu perioada de efectuare a operaţiunilor electorale, o
vom diviza în trei faze.
În prima fază sunt constituite organele responsabile de organizarea şi
desfăşurarea alegerilor, în faza a doua sunt definiţi participanţii la alegeri
(partidele, formaţiunile politice, candidaţii independenţi), iar în faza a treia
participanţii la alegeri, diferitele grupe de presiune, organizaţiile sociale şi
cetăţenii au dreptul să-şi exprime opiniile în mod liber prin mitinguri, adunări,
utilizând mijloacele audio-vizuale, presa etc.
În virtutea celor expuse, menţionăm că reglementările secţiunii a 7-a din
Legea nr. 70/1991 în România şi secţiunii a 7-a din Legea privind alegerile
locale în Republica Moldova, nu sunt adecvate denumirii pe care le poartă -
"Campania electorală",34 deoarece reglementează doar unele probleme legate de
faza a treia. De fapt, nici nu poate fi altfel, pentru că primele două faze sunt
reglementate de alte secţiuni şi capitole ale legilor menţionate. După părerea

34
Dicţionarul explicativ al limbii române explică noţiunea de campanie – acţiune organizată după un anumit
plan, în vederea realizării unor însemnate sarcini politice, sociale etc., într-o anumită perioadă de timp. Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p.114.
 14

noastră, acestei secţiuni i s-ar potrivi mai mult titlul " Propaganda electorală",
deoarece aceasta îi este obiectul de reglementare.

§2.Transparenţa alegerilor, propoganda electorală.

Propaganda electorală presupune posibilităţi egale de informare în masă

prin toate mijloacele de comunicare publică. În acest scop sunt necesare condiţii
egale pentru toţi participanţii la alegeri de a avea acces la alegător. Dacă nu se
acordă o astfel de posibilitate, se atentează la libertatea votului. Votantul trebuie
să dispună nu numai de posibilitatea de alternativă, ci şi de posibilitatea
examinării tuturor alternativelor. În caz contrar, votul lui va fi un vot impus,
existând şi alte posibilităţi pe care el nu le-a cunoscut. Pentru a fi evitate efecte
atât de negative, în Republica Moldova legea prevede dreptul Comisiei
Electorale Centrale de a stabili modalitatea repartizării spaţiului în presa de stat
(republicană şi locală ), precum şi timpul de antenă pentru fiecare partid,
formaţiune politică, bloc electoral, candidat independent.
Un rol aparte în campania electorală îl joacă propaganda vizuală prin afişe
electorale. Legile alegerilor locale în România şi în Republica Moldova prevăd
că primăriile sunt obligate să stabilească locuri speciale pentru afişajul electoral,
ţinându-se cont de numărul partidelor, formaţiunilor politice şi candidaţilor
independenţi participanţi la alegeri. Este pe înţeles faptul că legiuitorii ambelor
state au stabilit această modalitate pentru a se crea un climat de ordine şi
civilizaţie în amplasarea afişajului, pentru a nu se da prioritate cuiva în ocuparea
tuturor spaţiilor disponibile pentru afişaj. Considerăm totuşi că această
reglementare poartă un caracter antidemocratic. Realitatea climatului de ordine şi
civilizaţie poate fi constatată cu multă greutate în condiţiile în care localitatea
este împânzită cu afişe electorale sau când le găsim numai în câteva locuri,
stabilite de primărie. Intenţia de a nu permite abuzul în afişajul electoral este
binevenită, practica însă a demonstrat că abuzurile pot fi comise şi de persoanele
responsabile prin lege de crearea unor astfel de condiţii, care în ultimă
instanţă nici nu poartă răspundere pentru posibilele prejudicii aduse campaniei
electorale, ba mai mult chiar legea le stimulează un astfel de comportament,
obligându-le să aprecieze criteriul de zone frecventate de cetăţeni.
Nu putem găsim nici decum explicaţie faptului că un cetăţean amplasând
un afiş electoral pe poarta curţii sale, devine contravenient şi e pasibil de
pedeapsă administrativă, prevăzută de art.85 lit.d) (afişarea mijloacelor de
propagandă electorală în alte locuri decât cele permise).
Participanţilor la alegeri trebuie să li se acorde posibilitatea de a-şi alege
independent locurile de afişaj electoral, bineînţeles cu respectarea unor condiţii
stabilite de lege ca, de exemplu, mărimea afişului electoral, aplicarea într-un loc
a unui singur afiş, amplasarea să nu stânjenească circulaţia pe drumurile publice,
să nu incomodeze persoanele care domiciliază în preajmă etc.
 14

Pentru zonele cele mai animate primăriile ar putea să stabilească locuri

speciale sau panouri speciale pentru afişaj. În rest alegerea locurilor pentru
amplasarea afişelor trebuie să fie liberă. Avem convingerea că acestă
reglementare nu ar atinge principiul egalităţii de şanse, deoarece numărul de
afişe utilizate de o formaţiune sau alta se află în raport direct cu suma care
poate fi folosită în campania electorală şi care trebuie plafonată.
Propaganda vizuală prin afişe electorale joacă aşadar un dublu rol: ajută
electoratul să facă opţiunea; exercită educaţia lui politică, aducându-i aminte de
alegerile care urmează, diminuând astfel absenteismul. Ignorarea acestei reguli
în Republica Moldova a făcut posibilă situaţia în care peste 30 la sută din
electorat în ajunul alegerilor locale nu au putut răspunde când este stabilită data
alegerilor.35

Fiţi amabili, aţi putea să-mi amintiţi data exactă a desfăşurării

alegerilor locale?

§3.Finanţarea alegerilor.

O problemă importantă şi mult discutată este cea a finanţării alegerilor.

Polemica nu este întâmplătoare, deoarece rezultatele alegerilor se află în raport
direct şi cu sumele cheltuite în campania electorală de către partide, alianţe
electorale şi candidaţi independenţi.
Formaţiunile politice care dispun de suficiente resurse financiare au
posibilitatea de a exercita o influenţă masivă asupra electoratului, iar cele care nu
dispun de un minim necesar vor pierde competiţia electorală. În acest sens, ne
raliem la opinia lui Ioan Vida că, în condiţiile în care nu există nici o restricţie
35
Sursa: Sondajul opiniei publice efectuat de Serviciul Independent de Sociologie şi Informaţii "Opinia" şi de
Fundaţia Internaţională pentru Sisteme Electorale (IFES-Moldova) în martie 1995.
 14

capabilă să frâneze manevrele care pot aduce atingere egalităţii votului prin
utilizarea unor mijloace frauduloase sau care pot contraveni principiului
egalităţii de şanse în alegeri, limitarea restricţiilor la declararea publică a acestor
fonduri este dacă nu imorală, cel puţin partinică.36
Astfel se explică faptul că practica internaţională la acest capitol este
foarte variată, legiuitorii limiteză sau măresc, în dependenţă de mulţi factori,
numărul sponsorilor campaniei electorale. Vom reproduce rezultatele unui
sondaj: "Cine finanţează organizarea alegerilor. Pe cine aţi dori să desemnaţi ca
principala sursă de finanţare electorală?", efectuat de Direcţia de Management şi
Guvernare Locală din Marea Britanie, respondenţi fiind peste 200 de organizaţii
din ţările membre ale Consiliului Europei, printre care figureză şi diferite
asociaţii şi organe din administraţia publică locală.37
Dintre 19 state nominalizate, în 15 se doreşte ca finanţarea alegerilor
locale să se efectueze de la bugetele autorităţilor publice locale, cu folosirea
subvenţiilor din partea unor organisme legate de procesul de administrare
publică locală şi în numai două ţări de guvernele centrale. Considerăm firesc ca
alegerile locale să fie finanţate de la bugetele locale, bineînţeles în condiţii în
care administrarea publică locală să fie organizată în baza unei reale autonomii
locale şi autonomii financiare.

Cine finanţează alegerile locale

1. Puterile locale sau regionale
2. Guvernele centrale
3. Cei aleşi
4. Asociaţiile puterilor locale
5. Partidele politice

Ţările 1 2 3 4 5
Austria x x x
Belgia x
Cehia x
Danemarca x
Finlanda x
Franţa x x
Germania x x x
Ungaria x
Irlanda x
Israel x
Italia x x x x
Luxembourg x x x
36
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică , Bucureşti, 1994, p.207.
37
Sursa: Besoins en formation des elus, Etudes et travaux, nr.36, Conseil de
l' Europe,1994, p.60.
 14

Olanda x
Norvegia x
Polonia x x x
Spania x
Suedia x
Turcia x
M.Britanie x x

În ţările în faza de tranziţie la o veritabilă democraţie locală, fără un

potenţial economic de nivel local, o parte din cheltuielile pentru alegeri evident
trebuie să şi le asume guvernul, chiar şi diferiţii agenţi economici, alte persoane
fizice din cadrul ţării cu condiţia plafonării şi declarării publice a subvenţiilor
pentru a nu se încălca principiul egalităţii de şanse. Constatăm că la adoptarea
legilor privind alegerile locale în România şi în Republica Moldova legiuitorii nu
au ţinut cont de aceste importante momente, nelimitând mijloacele de susţinere a
campaniei electorale.
În Republica Moldova, Legea privind alegerile locale (art.59) stabileşte:
cheltuielile de organizare şi desfăşurare a alegerilor locale le suportă statul, prin
care trebuie înţelese toate cheltuelile fără excepţie. În realitate însă, la alegerile
locale din 16 aprilie 1995, Guvernul a înţeles că el este obligat să suporte numai
cheltuelile legate de asigurarea materială şi tehnică necesară desfăşurării
alegerilor, iar cele legate de realizarea propagandei electorale au fost lăsate
partidelor, formaţiunilor politice şi candidaţilor independenţi. Este adevărat că
legea permite instituirea de fonduri electorale, vărsarea în aceste fonduri
a mijloacelor proprii,
creditelor primite de la stat fără dobândă, precum şi subvenţiilor de la persoane
fizice şi juridice din republică, însă aceasta nu justifică nerespectarea legii.
Ca un moment pozitiv, relevăm prevederile art.61 alin.6 şi 7 conform
cărora creditele primite fără dobândă de la stat se sting de acesta complet sau
parţial, în funcţie de numărul de voturi valabile întrunite de partidul, formaţiunea
politică, blocul electoral sau candidatul independent în circumscripţia electorală
respectivă. Suma creditului care urmează a fi stinsă se calculează astfel: suma
creditului se împarte la numărul alegătorilor care au participat la votare în
circumscripţie, iar câtul se înmulţeşte cu numărul de voturi valabile întrunite de
partidul, formaţiunea politică, blocul electoral sau candidatul independent.

Secţiunea a 4-a. Reguli specifice în desfăşurarea alegerilor.

§1.Votarea.
Votarea este cea mai importantă operaţiune electorală, reprezentând actul
prin care se realizează dreptul exclusiv politic de a alege şi de a fi ales în
 14

organele reprezentative. Prin vot are loc învestirea legală a celor ce alcătuiesc
autorităţile publice locale. Numai în procesul votării sunt realizate atributele
votului de a fi universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Realizarea acestei importante operaţiuni electorale are loc în trei faze.
Prima fază e de ordin organizatoric, cuprinzând stabilirea subiecţilor
obligaţiunilor legate de realizarea votării. Faza a doua e de ordin material,
cuprinzând stabilirea locului votării şi asigurarea lui cu necesarul efectuării
votării. Faza a treia este de ordin procedural, cuprinzând efectuarea votării
propriu - zise.
Art.62 alin.2 din Legea cu privire la alegerile locale, în Republica
Moldova, stabileşte că Guvernul asigură furnizarea hârtiei pentru executarea
listelor de alegători, buletinelor de vot şi altor documente electorale, furnizarea
tehnicii de calcul, de dactilografiere, de multiplicare, transportului şi altor
mijloace materiale şi financiare necesare desfăşurării alegerilor. Alin.3 al
aceluiaşi articol obligă autorităţile publice locale să acorde comisiilor electorale
tot ajutorul în organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
Printre subiecţii cu obligaţiuni concrete în complexul de operaţiuni
prealabile votării sunt desemnaţi primarii, care răspund de asigurarea unui număr
suficient de cabine, urne şi ştampile de votare, precum şi preşedinţii de birouri
(comisii) electorale ale secţiilor de votare, care răspund de preluarea
materialelor, imprimantelor, buletinelor de vot necesare votării şi activităţii
secţiei de votare şi de menţinere a ordinii publice în localul de votare şi în jurul
acestuia.
Votarea are loc într-o singură zi, în România pe parcursul a 15 ore, în
Republica Moldova pe parcursul a 13 ore, cu posibilitatea, prevăzută de legile
electorale ale ambelor state, de a prelungi în mod excepţional votarea, dar nu
mai mult de 3 ore şi 2 ore respectiv. Alegătorii votează personal, la prezentarea
buletinului de identitate, la secţia de votare unde au fost înscrişi în listele
electorale. Votarea pentru alte persoane nu este admisă. În România, votarea are
loc în cabine închise, opace, aplicându-se ştampila cu menţiunea "votat" sau
două linii în cruce în interiorul unui cerc din patrulaterul în care este înscrisă
lista de candidaţi sau numele şi prenumele candidatului independent în
Republica Moldova. În România, conform art.53 din Legea nr.70/1991, pe actul
de identitate al fiecărui alegător se aplică ştampila cu menţiunea "votat", data
scrutinului respectiv, privându-l astfel de posibilitatea de a vota mai multe ori.
Considerăm însă că această metodă nu este dintre cele mai reuşite, existând
posibilitatea de a face menţiunea respectivă în cartea de alegător, despre care am
relatat deja. Lipsa stampilei "votat" în buletinul de identitate poate fi interpretată
şi ca absenteism politic, fapt care, în unele situaţii, poate aduce persoanei
prejudicii morale sau materiale.
O problemă importantă, ignorată de legile electorale ale României şi ale
Republicii Moldova, constă în modalitatea votării celor care la data respectivă
sunt absenţi din circumscripţia lor electorală. Acestă categorie de alegători, care
 14

lipsesc motivat, sunt pur şi simplu lezaţi în drepturile lor electorale, deoarece
nu este găsită modalitatea exercitării dreptului lor de vot. În Franţa, de
exemplu, se practică votul prin procură în locul celui prin corespondenţă,
abandonat în decembrie 1975. Art.L.71 din Codul electoral francez,
nominalizând 23 de cazuri concrete, reglementează condiţiile în care această
categorie de cetăţenii pot exercita votul.
O altă modalitate de exercitare a votului de către persoanele absente este
votul prin corespondenţă. În Portugalia, de pildă, cei care părăsesc localitatea cu
5 sau 10 zile înainte de data votării anunţă preşedintele camerei municipale,
argumentând viitoarea absenţă. Acesta le înmânează două plicuri: unul albastru
pentru buletin şi unul alb pentru plicul albastru, precum şi cartea de alegător.
Votantul urmează să expedieze plicul prin poştă, indicând pe plic "votare prin
corespondenţă". În Suedia votarea prin corespondenţă este permisă tuturor
alegătorilor. Ei pot alege ori votare personală la secţia de votare, ori expedierea
buletinului prin poştă. Astfel, la ultimele alegeri locale în Suedia, prin
corespondenţă au votat aproape o treime din alegători.
Considerăm că ambele moduri de exercitare a votului sunt utile, căci
permit cetăţenilor exercitarea votului în orice situaţie. Evident, aplicarea oricărei
modalităţi de votare depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: tradiţia,
temperamentul şi spiritul poporului, evenimentele politice şi, ceea ce e
substanţial, nivelul general de cultură al societăţii.

§2. Stabilirea rezultatelor votării.

După expirarea orelor de votare, se declanşază cele mai importante şi cele

mai aşteptate operaţiuni electorale - stabilirea şi constatarea rezultatelor
alegerilor. Operaţiunile de totalizare se efectuează în două faze şi sunt strict
reglementate de lege, care stabileşte subiecţii relaţiilor privind realizarea
operaţiunii electorale, condiţiile de fond şi formă pe care trebuie să le
întrunească procesele-verbale, tehnica de numărare a voturilor, modalitatea de
atribuire a mandatelor.
În prima fază, comisiile (birourile) electorale ale secţiilor de votare
stabilesc rezultatele votării în secţiile respective. După încheierea oficială a
votării, prima operaţiune este anularea buletinelor de vot neutilizate, pentru
excluderea oricărei posibilităţi de falsificare a rezultatelor votării. Numai după
aceasta se procedează la deschiderea urnelor. Tehnica numărării buletinelor de
vot din urne poate fi diferită. În unele cazuri stabilite de lege. Astfel, în România,
art.71 alin.2 din Legea nr. 70/1991 prevede că: "Preşedintele va citi cu voce
tare, la deschiderea fiecărui buletin, lista de candidaţi care a fost votată sau, după
caz, numele şi prenumele candidatului pentru funcţia de primar votat şi va arăta
buletinul de vot celor prezenţi". În alte cazuri legea încredinţează alegerea
formei de numărare a buletinelor de vot comisiei electorale a secţiei de votare
(art.48,alin.3 din Legea privind alegerile locale în Republica Moldova ).
 14

Elementul important constă în obligativitatea birourilor (comisiilor) electorale

ale secţiilor de votare de a efectua operaţiunea de numărare a voturilor în
prezenţa şi în văzul persoanelor admise de lege, anunţând rezultatele şi
consemnându-le în procesul-verbal, demonstrând, la cererea persoanelor
interesate, buletinele a căror valabilitate este pusă la îndoială.
Procesul-verbal de consemnare a rezultatelor operaţiunii de numărare a
voturilor, ale cărui condiţii de fond şi formă sunt stabilite de lege ( art.48, alin.3
din Legea cu privire la alegerile locale în Republica Moldova) cuprinde:
- numărul de alegători înscrişi în listele electorale;
- numărul de alegători care au primit buletin de vot;
- numărul de alegători care au participat la votare;
- numărul de voturi valabil exprimate;
- numărul de voturi nule;
- numărul de voturi obţinute de fiecare partid, formaţiune politică, bloc
electoral, candidat independent;
- numărul de voturi obţinute pentru fiecare candidat la funcţia de primar.
Considerăm că procesul-verbal în Republica Moldova nu conţine unele
informaţii esenţiale cum ar fi: starea sigiliilor de pe urnă la încheerea votării;
numărul buletinelor de vot primite; numărul buletinelor de vot rămase,
neîntrebuinţate şi anulate; expunerea, pe scurt, a întâmpinărilor, contestaţiilor şi
a modului lor de soluţionare.
Aceste informaţii nu au fost scăpate din vedere de legiuitorul României
care le-a prevăzut în art.72 al Legii nr.70/1991.
Procesele-verbale se întocmesc separat pentru consiliile respective şi
pentru funcţia de primar şi se prezintă comisiilor electorale de circumscripţie.

§3.Constatarea rezultatelor alegerilor.

Constatarea rezultatelor alegerilor, a doua fază de totalizare a voturilor

exprimate, începe după ce biroul (comisia) electorală de circumscripţie primeşte
procesele-verbale de la toate birourile (comisiile) electorale ale secţiilor de
votare. După soluţionarea întâmpinărilor şi contestaţiilor primite, biroul
(comisia) electorală de circumscripţie procedează la constatarea rezultatelor
alegerilor pe întreaga circumscripţie, stabilind separat pentru fiecare listă de
candidaţi sau candidat independent, deasemeni şi pentru fiecare candidat la
funcţia de primar, numărul de voturi obţinute. Înainte de a proceda la
distribuirea de mandate, biroul (comisia) electorală de circumscripţie trebuie să
constate, în baza a două criterii, dacă alegerile din circumscripţie sunt valabile.
Primul criteriu înseamnă constatarea participării la alegeri a numărului
minim de alegători stabilit de lege ( în România 50+1, în Republica Moldova 1/3
din alegătorii înscrişi în listele electorale).
Criteriul doi înseamnă constatarea de fraude electorale care ar influenţa
distribuirea mandatelor.
 14

După stabilirea valabilităţii alegerilor, biroul (comisia) electorală de

circumscripţie procedează la totalizarea rezultatelor pe întreaga circumscripţie şi
la distribuirea mandatelor de consilieri, în conformitate cu sistemul de atribuire a
mandatelor prevăzut de legea electorală respectivă.
În România, Legea nr.70/1991 prevede repartizarea mandatelor după
sistemul celor mai mari resturi, în etapa a doua mandatele neatribuite fiind
repartizate partidelor, formaţiunilor politice sau candidaţilor independenţi în
ordinea descrescătoare a numărului de voturi neutilizate, câte unul pentru fiecare
partid, formaţiune politică, până la epuizarea lor. Dacă nu se reuşeşte
repartizarea mandatelor, operaţiunea se repetă până la epuizarea acestora.
În Republica Moldova, mandatele de consilieri se atribuie conform
sistemului Hondt preluat din Legea privind alegerea parlamentului.
Asupra regulilor specifice de atribuire a mandatelor vom reveni în
secţiunea următoare cu o analiză amplă.
Mandatele fiind distribuite, birourile (comisiile) electorale de
circumscripţie încheie, separat, câte un proces-verbal pentru consiliul local,
consiliul judeţean (raional în Republica Moldova) şi pentru primar, care să
cuprindă toate operaţiunile electorale, centralizarea voturilor, constatarea
rezultatelor alegerilor şi atribuirea mandatelor.
Un deosebit interes, din punct de vedere teoretic şi practic, îl prezintă
procesul validării alegerilor. În România, art.69 din Legea administraţiei publice
locale nr.70/1991 prevede că legalitatea alegerii fiecărui consilier este constatată
de către o comisie de validare,alcătuită din 3-7 consilieri, care propune
consiliului validarea sau invalidarea mandatelor. Nu negăm necesitatea comisiei
de validare, cu condiţia ca raportul acestei comisii privind rezultatele alegerilor
să servească drept act de constituire oficială a consiliului. În cazul în care
comisiei de validare i se atribuie dreptul de a constata legalitatea alegerii
consilierilor, pot apărea situaţii când consilierii care reprezintă majoritatea unei
formaţiuni politice pot lua o atitudine preconcepută faţă de consilierii aleşi din
partea altor formaţiuni politice, aflate în minoritate.
Este reală situaţia în care Biroul Electoral Central, în baza art.30 alin.1,
lit. f) din legea nr. 70/1991, în cazul unei contestaţii privind existenţa unei fraude
electorale nu va dispune anularea alegerilor, iar consiliul în baza art.17,alin.3,
lit.b) din Legea administraţiei publice locale nr.69/1991 va constata că frauda
totuşi a avut loc şi nu va valida consilierul respectiv. Evident, avem de a face cu
o eroare a legislaţiei, dându-se prioritate nejustificată consiliului ales, şi cu
diminuarea rolului Biroului Electoral Central, constituit din 7 judecători de la
Curtea Supremă de Justiţie.
Considerăm că Legea Republicii Moldova privind alegerile locale prevede
în acest sens o soluţie mai reuşită, atribuind instanţelor judecătoreşti dreptul de a
constata legalitatea alegerii, atât a consiliilor, cât şi a primarilor. Art.53 din
legea menţionată stabileşte că, după constatarea rezultatelor alegerilor, comisiile
electorale raionale şi municipale prezintă instanţelor respective de judecată
 14

rapoarte privind desfăşurarea alegerilor, la care se anexează listele de candidaţi,

procesele-verbale şi toate contestaţiile din circumscripţia electorală, însoţite de
note referitoare la modul lor de soluţionare.
În conformitate cu art.54 alin.1-4, instanţele judecătoreşti, în termen de 10
zile de la data primirii rapoartelor, vor confirma sau nu printr-o decizie
legalitatea alegerilor din fiecare circumscripţie. Concomitent cu confirmarea
legalităţii alegerilor, instanţa de judecată va valida consilierii şi primarii aleşi.
Contestaţiile sosite după expirarea termenului de 10 zile nu se vor mai examina,
decizia instanţei de judecată privind legalitatea alegerilor fiind definitivă.
După părerea noastră, este justificat acest termen limită de 10 zile în care
instanţa de judecată este obligată să examineze contestaţiile primite, deoarece
exclude posibilitatea antrenării primarilor şi consiliilor pe parcursul activităţii lor
în diferite examinări, anchetări privind noi cazuri de fraude electorale, care pot
avea un caracter subiectiv, ele fiind generate de formaţiunile politice din opoziţie
în scopul destabilizării activităţii acestora şi declanşării unor noi alegeri.
Este necesar să relevăm însă ca legiuitorul Republicii Moldova a comis un
nonses juridic prin reglementarea din art.55, din legea menţionată, care prevede
că dacă în termenul de 10 zile instanţa de judecată constată fraude , alte încălcări
ale legii care au influenţat rezultatele alegerilor, Comisia Electorală Centrală
emite o hotărâre prin care declara alegerile nevalabile şi fixează în
circumscripţiile sau secţiile de votare respective votare repetată. Considerăm că
prin această stipulare se diminuează rolul instanţei de judecată, cărei art.54 îi
acordă dreptul de a confirma sau nu legalitatea alegerilor şi deci şi dreptul
inerent de restabilire a legalităţii în cazul în care au fost constatate fraude chiar
de ea însăşi în termenul de 10 zile stabilit de lege. Considerăm că în acest caz
Comisia Electorală Centrală trebuie să adopte numai hotărârea de a stabili în
circumscripţia respectivă votare repetată.
Cu excepţia lacunei menţionate, vom preciza totuşi că modalitatea de
constatare a legalităţii alegerilor şi de validare a organelor elective locale de
către instanţele judecătoreşti este importantă, deoarece contribuie la realizarea
unuia din elementele principiului separării puterilor în stat.

§4. Votarea repetată.

Capitolul V, Votarea repetată, alegeri noi, din Legea cu privire la alegerile

locale în Republica Moldova, reglementează cazul în care se procedează la
votare repetată şi la alegeri noi.
Astfel, art.56 prevede posibilitatea comisiilor electorale de a declară
nevalabile sau nule alegerile în întreaga circumscripţie ori la unele secţii de
votare. Legea consideră alegerile nule în cazul în care la ele au participat mai
puţin de 1/3 din alegătorii înscrişi în listele electorale. Alegerile sunt considerate
nevalabile dacă în operaţiunile electorale au fost comise fraude sau alte încălcări
care au influenţat rezultatele alegerilor.
 14

În România, Legea nr.70/1991 privind alegerile locale stabileşte că

alegerile în circumscripţie sunt considerate valabile dacă la ele au participat
jumătate plus unu din numărul total de alegători înscrişi în listele electorale.
Aceeaşi reglementare a fost prevăzută şi în Legea cu privire la alegerile locale în
Republica Moldova până la modificarea ei din 23 mai 1996. Evident, acest
număr nu este stabilit arbitrar, corelat fiind cu necesitatea reprezentării opţiunii
a mai mult de jumătate din numărul alegătorilor. Este preferabilă, bineînţeles,
participarea la alegerile locale a unui număr cât mai mare de alegători pentru ca
autoritatea electivă să reprezinte întreaga colectivitate şi nu o parte a ei. În
realitate este dificilă asigurarea participării totale la alegeri, alegătorii fiind
afectaţi, în virtutea unor circumstanţe, de absenteism politic sau nonpolitic, unii
manifestând chiar o indiferenţă totală faţă de alegeri. Considerăm că soluţiila
găsită privind valabilitatea alegerilor nu este dintre cele mai reuşite. În
România, art.76 din Legea 70/1991 stabileşte că în cazul prezentării la urne a
mai puţin de jumătate plus unu din alegătorii înscrişi în listele electorale,
alegerile sunt considerate nevalabile, iar noile alegeri au loc de drept la 2
săptămâni de la data alegerilor precedente şi sunt considerate valabile, indiferent
de numărul de votanţi. Consecinţele acestei reglementări le vom exemplifica cu
rezultatele alegerilor din octombrie 1994 pentru alegerea primarului în comuna
Ruginoasa, judeţul Iaşi.38
Alegători în liste Au participat la votare Numărul de voturi
obţinute
Primul tur.17.10.1994
4 100 1 444 - 35 % alegeri nevalabile
Turul doi. 30.10.1994
4 100 1 701 - 41 % 902 - 22%

Observăm că primul tur de scrutin poartă un caracter formal, alegerile fiind

valabile doar în turul doi, în care numărul de participanţi la alegeri fiind aproape
de cel din turul întâi. Un alt aspect ar fi avut situaţia dacă, în primul tur de
scrutin, la alegeri ar fi participat mai mult de jumătate din alegătorii înscrişi în
listele electorale, creându-se o paritate de voturi a cel puţin doi candidaţi,
declarându-se balotaj şi procedându-se la organizarea de noi alegeri la care ar
participa mai puţini alegători decât limita stabilită. In acest caz, opţiunile a mai
mult de jumătate din alegători din primul tur de scrutin ar fi distribuite între
candidaţi, desemnându-i pe cei doi care vor continua lupta. În turul doi însă,
trecându-se la majoritatea relativă, a decăzut necesitatea reprezentării opţiunilor
majorităţii alegătorilor din colectivitate.
În alegerile locale din România şi din Republica Moldova este frecventă
chemarea electoratului la urne. De exemplu, la alegerea primarului municipiului
38
Sursa:Din arhiva prefecturii judeţului Iaşi.
 15

Iaşi în 1994, electoratul a fost chemat de 5 ori la urnele de vot. În Republica

Moldova în acest sens s-a găsit o soluţie şi mai proastă. Art.57, alin.3 al Legii
privind alegerile locale reglementa că în cazul în care şi după votarea repetată
alegerile sunt considerate nevalabile, cu alte cuvinte la votare participă iarăşi
mai puţin de jumătate plus unu din alegători, a treia
oară nu se vor mai efectua alegeri, urmând ca Preşedintele Republicii Moldova
să numească pe teritoriul respectiv un organ executiv în frunte cu un primar.
Consecinţele acestei reglementări la alegerile locale din 16 aprilie 1995 au fost
dezastruoase. Scrutine electorale au avut loc în 16 şi 30 aprilie, în 11 şi 22 mai şi
în 25 iunie cu următoarele rezultate.39
Consilii municipale
Total - 2 Alese - 1 Fără consiliu -1
Consilii raionale
Total - 37 Alese - 37
Consilii orăşeneşti
Total - 51 Alese - 43 Fără consilii - 8
Consilii comunale
Total - 852 Alese - 837 Fără consilii - 15
Primari ai oraşelor
Total - 51 Aleşi - 28 Numiţi - 23
Primari ai comunelor
Total - 852 Aleşi - 776 Numiţi - 76

Reglementarea menţionată avea un vădit caracter antidemocratic şi o

putem considera pe bună dreptate o pedeapsă pentru colectivitatea care nu a
reuşit să participe la alegeri cu cel puţin jumătate plus unul din numărul total de
alegători înscrişi în liste. Cel mai grav în astfel de situaţie este faptul ca acestă
reglementare contravine art.109 din Constituţia Republicii Moldova, care
prevede că administraţia publică locală în unităţile administrativ-teritoriale se
întemeiază pe principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale.
Mai mult decât atât, reglementarea anticonstituţională îl obliga pe Preşedintele
Republicii să încalce Constituţia.
Evident, Curtea Constituţională a Republcii Moldova, sesizată (cu regret
după alegierile din aprilie 1995), pe data de 6.10.1995 a declarat
neconstituţional, alin. 3 al art. 57 din Legea cu privire la alegerile locale,
stabilind Parlamentului un termen de 4 luni pentru a aduce legea respectivă în
conformitate cu Constituţia.

39
Sursa: Date statistice furnizate de Comisia Electorală Centrală.
 15

Parlamentul a fost nevoit să anuleze, cu o întârziere de un an, prin Legea

nr.1114-XII din 26.02.1997 cu privire la modificările în Legea cu privire la
alegerile locale, reglementarea neconstituţională. La alin.3 art.50 şi alin.3
art.55, prin Legea nr.840-XIII din 23.05.1996 cu privire la modificarea Legii cu
privire la alegerile locale, Parlamentul a făcut următoarea modificare: "Alegerile
sunt considerate nule dacă la ele au participat mai puţin de 1/3 din alegătorii
înscrişi în listele electorale".40
Cât priveşte hotărârea Curţii Constituţionale şi ea trezeşte o mare
nedumerire deoarece în punctul 3 se spune că ea nu are un caracter retroactiv şi
are efecte numai pentru viitor. Astfel, 99 primari numiţi nelegitim au rămas în
funcţie, iar 24 de colectivităţi locale nu dispun de consilii alese şi numai din
cauza faptului că Curtea Constituţională nu a ţinut cont de maxima juridică
"Quod ab initio nullum est nullos producit efectus" (ceea ce de la început este
nul nu produce nici un efect).
Revenind la problemele constatării valabilităţii alegerilor, la afirmaţia
precum că o astfel de situaţie în care autoritatea locală electivă reprezintă o
minoritate a colectivităţii este imorală, am putea spune că vina este a statului
care a creat condiţii favorabile pentru absenteism. Dacă toate problemele de
ordin material, organizatoric, informaţional etc. vor fi puse la punct,
participarea alegătorilor la votare este mai certă. Dacă însă alegătorul ignoră din
diferite motive alegerile, nu doreşte să-şi exercite dreptul la vot, imorală devine
situaţia în care statul organizează nenumărate scrutine, rugându-i pe alegătorii să
se prezinte la urne.
Utilizarea sistemului majorităţii relative în alegerile locale va transfera
obligaţia statului - de chemare insistentă a alegătorilor la urne - partidelor şi
formaţiunilor politice, candidaţilor independenţi, care vor fi conştienţi că nu vor
mai avea răgazul oferit de mai multe scrutine pentru a-şi regrupa forţele şi
a cuceri încrederea electoratului. Considerăm că şi pentru alegerile primarilor ar
fi raţională utilizarea sistemului majoritar cu un singur tur, deoarece în cazurile
când primul tur este considerat nevalabil sau când se declară balotaj, turul doi de
scrutin nu este altceva decât scrutinul dintr-un singur tur al majorităţii relative,
iar dacă în foarte multe cazuri se procedează la cel de al doilea tur de scrutin de
ce nu s-ar putea utiliza din start scrutinul dintr-un singur tur. De altfel, în ţările
anlo-saxone se utilizează cu succes această modalitate de alegeri, ale cărei
avantaje, în acest sens, prevalează dezavantajele.
Există unele probleme şi în declararea alegerilor nevalabile în cazul
constatării unor fraude electorale care au influenţat rezultatul alegerilor. Să
admitem cazul în care comisia (biroul) electoral al secţiei de votare, în procesul
numărării voturilor, a descoperit în urne un număr mai mare de buletine decât
40
Legea nr.840-XIII din 23.05.1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.40-41 din
20.06.1996.
Legea nr.1114-XIII din 26.02.1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.21 din
3.04.1997.
 15

numărul de alegători care au participat la votare. Este evidentă frauda electorală,

în continuare cercetându-se cazul, dar există o problemă care cere rezolvare
imediată, şi anume ce apreciere se va da alegerilor în secţia de votare respectivă.
Logica ne spune că rezultatele votării trebuie declarate nule, iar alegerile
nevalabile.
În Franţa, Codul electoral (art.65) stabileşte că în cazul constatării unei
diferenţe dintre numărul de votanţi cărora li s-au înmânat plicuri cu buletine de
vot şi numărul de plicuri cu buletine găsite în urne, faptul se consemnează
într-un proces-verbal, iar gradul incidentului este evaluat de instanţa judiciară
după două criterii: dacă diferenţa este substanţială, de natură să modifice
rezultatele alegerilor, şi dacă această diferenţă nu poate modifica rezultatele
alegerilor. În primul caz alegerile se declară nevalabile.
În Republica Moldova, art.57 al legii electorale încredinţează declararea
alegerilor nevalabile şi stabilirea votării repetate comisiilor electorale de
circumscripţie şi Comisiei Electorale Centrale, dacă primele nu sunt în stare să
adopte o decizie definitivă sau dacă decizia lor a fost contestată.
Anularea alegerilor reprezintă o gravă perturbare a procesului electoral
şi tocmai de aceasta trebuie făcută în condiţii stricte şi clare, prevăzute de lege.
În procesul de desfăşurare a alegerilor sunt posibile o multitudine de încălcări ale
legii electorale, săvârşite fie din culpă, fie cu intenţie, din care unele pot îmbrăca
forma fraudei electorale care trebuie constată în baza a două criterii. Primul
criteriu - frauda care nu a influenţat rezultatele votării, al doilea criteriu- frauda
care a dus la denaturarea rezultatelor. După părerea noastră, constatarea fraudei
care a dus la denaturarea rezultatelor alegerilor trebuie să fie efectuată numai de
instanţă judecătorească şi într-un termen foarte scurt după încheierea votării.

Secţiunea a 5-a. Reguli specifice de atribuire a

mandatelor

§1. Sistemul majoritar

În dependenţă de scrutinul utilizat, sistemul electoral al ţării obţine o

caracteristică proprie distinctă, deoarece din punct de vedere material înţelegem
un ansamblu de texte, iar din punct de vedere formal o ierarhie de reguli enunţate
în aceste texte şi consacrate în legislaţie. Prin scrutin se înţelege de fapt
modalitatea în care alegătorii desemnează deputaşi, consilieri, primari, etc.
În practica internaţională există două mari tipuri de sisteme electorale,
care se disting între ele prin modul de atribuire a mandatelor: sistemul majoritar
(cu scrutin uninominal şi scrutin de listă) şi sistemul reprezentării proporţionale.
Sistemul majoritar este unul dintre cele mai vechi şi mai simplu sistem
electoral, are două componente: majoritatea relativă şi majoritatea absolută.
Caracteristica cea mai importantă constă în faptul că în urma aplicării lui
sunt aleşi candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi. Acest sistem
 15

cunoaşte două variante: a) scrutinul uninominal sau de listă şi b) scrutinul din

unul sau două tururi
α ) Scrutinul uninominal.
Pentru utilizarea sistemul electoral majoritar, unitatea administrativ-
teritorială se divizează în circumscripţii uninominale pentru a se utiliza votul
uninominal. Numărul circumscripţiilor electorale corespunde celui de mandate,
stabilit pentru organul respectiv. În scrutin uninominal alegătorul poate vota
doar un singur candidat înscris în buletinul de vot. Faptul acesta are importante
consecinţe în ceea ce priveşte circumscripţiile electorale şi raporturile dintre
alegători şi cei aleşi, având inevitabil consecinţele mandatului imperativ şi
revocării. Scrutinul uninominal este scrutinul de bază al sistemului majoritar şi
unica modalitate de a alege un primar.
Este adevărat, scrutinul uninominal poate fi utilizat şi pentru alegerea
consilierilor, practicat pe larg în ţările anglo-saxone şi în fostul regim sovietic.
b) Scrutinul de listă.
Sistemul electoral majoritar cunoaşte şi scrutinul plurinominal sau de
listă, în care alegătorul are posibilitatea de a vota o listă de candidaţi pentru
circumscripţia electorală respectivă. Aceasta ca regulă, corespunde unităţii
administrativ-teritoriale, iar lista de candidaţi numărului de consilieri stabiliţi
pentru consiliul respectiv.
Scrutinul de lisă este elementul esenţial al unui sistem de repartizare
proporţională, dar el pote funcţiona şi într-un sistem majoritar. Sistemul
respectiv poate fi complicat prin acordarea către alegător a posibilităţii de
modificare a listei prin sistemul panaşajului şi cel al votului preferenţial.

c) Panaşajul.
Reprezintă posibilitatea alegătorului de a alcătui buletinul de vot aşa cum
crede de cuviinţă. El poate vota o listă în întregime; poate şterge anumite nume
dintr-o listă fără a le completa cu altele; poate alcătui o listă nouă, cu nume
împrumutate de pe diferite liste.
Scrutinul de listă cu panaşaj se deosebeşte de scrutinul uninominal prin
mărimea circumscripţiei electorale şi prin dreptul alegătorului de a vota mai
mulţi candidaţi selectaţi de el însuşi.

b) Votul alternativ sau preferenţial.

Votul alternativ sau preferenţial este majoritar, deoarece combină un tur
de scrutin cu efectul a două tururi de scrutin şi permite alegătorului posibilitatea
de a modifica ordinea de pe lista de candidaţi. Fiecare alegător votează pentru un
candidat, indicând în acelaşi timp şi alţi candidaţi, care constituie preferinţa a
doua, a treia, a patra etc.
Dacă un candidat a obţinut majoritatea absolută de voturi din prima
preferinţă, se consideră ales. Dacă din preferinţa întâi candidatul nu a fost
 15

desemnat la numărul de voturi obţinute de candidaţi în prima preferinţă, se

adaugă cele din preferinţa a doua. Dacă şi în acest caz nici un candidat nu a
obţinut majoritatea absolută, se procedează la preferinţa a treia ş.a.m.d. până
când candidatul va fi desemnat.
În cazul în care nu se admite nici panaşajul nici votul preferenţial, listele
se consideră blocate căci alegătorul este obligat să voteze lista în întregime fără
posibilitatea de a o modifica.
e) Unul sau două tururi de scrutin.
Un singur tur de scrutin poate fi utilizat atunci când este aplicat sistemul
majoritar relativ, în urma căruia mandatul se atribuie imediat candidatului cu mai
multe voturi.
Repartizarea mandatelor de consilieri conform sistemul majoritar în
circumscripţia electorală se face după cum urmează:

Exemplul nr.1:
Scrutinul majoritar dintr-un tur (majoritatea relativă)
candidaţi voturi obţinute
1 2700 - ales
2 2699
3 2500
4 2101
__________________________
total: 10000
În acest exemplu, este ales candidatul nr.1, care a obţinut 2700 de voturi,
ceilalţi candidaţi, care au întrunit în ansamblu 73% din totalul voturilor liber
exprimate, nu au obţinut nici un mandat. Acelaşi lucru se întâmplă dacă în loc
de candidaţi vor concura partidele cu câte o listă de candidaţi. Această
modalitate este utilizată tradiţional în democraţiile anglo-americane unde
mandatele sunt repartizate imediat.
Exemplul nr.2:
Scrutinul majoritar din două tururi (majoritatea absolută)
candidaţ voturi obţinute
1 5001 - ales
2 2500
3 1500
4 999
____________________________
total:4 10000

În acest exemplu este ales candidatul nr.1, care a obţinut majoritatea

absolută de voturi (50% +1). 4999 de voturi ale alegătorilor nu sunt luate în
considerare şi se pierd.
Dacă nici un candidat sau nici un partid nu a obţinut majoritatea absolută
de voturi, se procedează la al doilea tur de scrutin, unde participă doi candidaţi
 15

sau două partide care au obţinut mai multe voturi. În turul doi poate fi stabilită
din nou majoritatea absolută sau majoritatea relativă de voturi.
În România şi Republica Moldova, primarii comunelor şi oraşelor se aleg
pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal din
două tururi. Unele efecte ale acestui sistem au fost demonstrate anterior.

f) Avantaje şi dezavantaje ale sistemului majoritar.

Avantajul scrutinului majoritar constă în simplitatea lui, care permite o
cunoaştere mai bună a candidaţilor, constituie o educaţie civică a electoratului.
În această ordine de idei, se poate spune că cei aleşi îşi reprezintă cu adevărat
alegătorii.
Referindu-se la scrutinul majoritar, Jacques Cadart s-a exprimat astfel:
"Preferăm scrutinele majoritare care sunt mult mai capabile să dea poporului
puterea de a decide, de a desemna guvernatorii şi de a le alege programele
politice, permit o democraţie cu o capacitate de viaţă deosebit de viguroasă,
oferind bărbaţilor şi femeilor puterea maximă de acţiune privind propria soartă
din prezent şi viitor. Acest scrutin permite aceloraşi alegători să exercite un
control maxim asupra persoanelor alese, întotdeauna şi pretutindeni periculoase
deoarece ele deţin puterea care-i poate tenta la abuzuri, iar exemplele unor astfel
de abuzuri sunt frecvente".41
Deşi de acord cu argumentele aduse în favoarea scrutinului majoritar, nu
putem ignora faptul că dezavantajele acestui sistem sunt mai numeroase decât
avantajele. Nimeni nu se angajează să conteste regula că "vocea poporului"
trebuie să aibă arbitrul principal, iar urna de vot să fie mijlocul prin care se
poate face auzită această voce". Menţionăm totuşi că prin sistemul majoritar
această voce poate fi denaturată la alegerile unui corp reprezentativ, el
potrivindu-se alegerii unui lider (primar). Paul Negulescu şi Gheorghe Alexianu
au numit sistemul majoritar o mare nedreptate.42
În literatura de specialitate, acest sistem, sau cum îi zic englezii, "the
first- past the-post" (primul venit este ales), este considerat inechitabil,
inegalitatea fiind evidentă. În exemplul nr.1, 73% de alegători au votat împotriva
candidatului nr.1 şi totuşi acesta a fost ales. Din exemplul nr.2 rezultă că
voturile a 49,9 % de alegători nu sunt luate în considerare.
Voturile candidatului nr.1, deşi o minoritate, au superioritatea valorică faţă de
voturile acordate celorlalţi candidaţi. Lipsa de egalitate între valoarea voturilor
este evidentă.
Inechitatea acestui sistem apare şi mai evident din următorul exemplu:

Exemplul nr.3.
41
Jacques Cadart, Les modes de scrutin des dix-huit pays libres de L' Europe occidentale.Leurs resultats,et leurs
effet compares. Elections nationales et europeennes, Precis Universitaires de France, 1983, p.8.
42
Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, op. cit., p.470.
 15

Circumscripţii electorale
partide 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
total
A +510 +600 100 +520 +550 50 +580 +610 +501 20 4 041
B 490 400 +900 480 450 +950 420 390 499 +980 5 959

Partidul A cu 4.041 de voturi a obţinut 7 mandate, iar partidul B cu 5959

de voturi a obţinut numai 3 mandate. Pentru alegerile legislative această situaţie
vine în conflict flagrant cu noţiunea de suveranitate a poporului, deoarece
organul reprezentativ suprem, parlamentul, urmează să fie creat în baza
manifestării de voinţă a numai 20-30 % din acest popor, şi pentru alegerile locale
fiind imorală situaţia în care corpul reprezentativ al colectivităţii este constituit
prin manifestarea de voinţă a minorităţii ei.

§2. Sistemul reprezentării proporţionale.

a) Fundamentarea teoretică.
În a doua jumătate a sec.XIX în Europa apăruse un nou sistem de scrutin,
bazat pe ideia reprezentării proporţionale, prin care se urmărea asigurarea
fiecărui partid, fiecărei formaţiuni politice o reprezentare aproximativ
proporţională forţei sale numerice.
Ideea reprezentării proporţionale o găsim exprimată în lucrările lui
Aristotel, Saint-Just şi Condorcet, aceasta evoluând odată cu formaţiunile
politice şi devenind posibilă când aceste formaţiuni reprezentau anumite forţe,
obţinând o pondere considerabilă în societate.
Primul partizan al reprezentării proporţionale a fost Danois Carl Andrae,
profesor, ministru de finanţe, care a integrat acest tip de scrutin în Constituţia
din 1855 pentru alegerile Camerei Superioare (Landsthing). În aceeaşi perioadă
avocatul englez Thomas Hare publica broşura "Mecanismul reprezentării
proporţionale", care a trezit o polemică aprinsă, iar la finele anului 1899 un
număr mare de oameni politici din Franţa urmau să se asocieze în "Liga pentru
reprezentare proporţională " sub preşedenţia lui Yves Guyot.
Pentru prima dată, noul sistem a fost aplicat în unele cantoane din Elveţia,
Belgia, Finlanda, Suedia, mai apoi şi în alte ţări din Europa.
Elementele noi aduse de acest sistem în procesul alegerilor constau în
faptul că cetăţenii atribuie votului reprezentării proporţionale un caracter politic,
deoarece candidaţii care s-au prezentat în faţa lui sunt grupaţi după caracterul
opiniilor, fiecare grup se prezintă cu programul său, în consecinţă ideile
programului, opiniile politice prezentate alegătorilor sunt mai importante decât
alegerea unei persoane.43 Atribuirea mandatelor se efectuează proporţional cu
numărul de voturi obţinute, prin diferite modele matematice.
b) Atribuirea mandatelor prin coeficient electoral.
43
Rene Capitant, Democratie et participation politique, Paris, Bordos, 1972, p.98.
 15

Ideea de bază a modelului matematic al sistemului reprezentării

proporţionale constă în atribuirea mandatelor cu ajutorul unui coeficient
electoral sau a unui repartitor. Cea mai simplă metodă de stabilire a
coeficientului electoral (Q) este cea a englezului Thomas Hare. Ea constă în
împărţirea numărului total de voturi din circumscripţie (Vt) la numărul de
mandate stabilite pentru circumscripţia respectivă (M). Q=Vt : M . Un partid
obţine atâtea mandate de câte ori voturile obţinute de el vor cuprinde acest
coeficient electoral.
Exemplul nr.4 Q= Vt (10000) : M (10) = 1000

mandate în partide voturi atribuirea

circumscripţie politice obţinute mandatelor

10 A 3000 3000 : 1000 = 3

B 3000 3000 : 1000 = 3
C 2000 2000 : 1000 = 2
D 2000 2000 : 1000 = 2
________________________________
TOTAL: 10000 10

Cifrele din exemplul nr.4 pot demonstra modelul matematic. În practică

însă se pot întâlni situaţii în care nu toate mandatele se vor repartiza în prima
etapă de atribuire a mandatelor. În astfel de cazuri, restul de mandate neatribuite
din prima etapă se vor repartiza în etapa a doua.
Exemplul nr.5: (Q = 1000)
mandate partide voturi atribuirea mandatelor resturi
I etapă II etapă
10 A 4450 4450 : 1000 = 4 450
B 3800 3800 : 1000 = 3 800 +1
C 900 900 : 1000 = 0 900 +1
D 850 850 : 1000 = 0 850 +1

Partidelor C, D şi B, având cele mai mari resturi sau voturi neutilizate, li

se vor atribui câte un mandat. Astfel, atribuirea definitivă a mandatelor va fi
următoarea: A - 4; B - 4; C - 1; D - 1.
În etapa a doua, se înregistrează numărul de voturi neutilizate pentru
fiecare partid, alianţă electorală, candidat independent. Mandatele neatribuite se
repartizează în ordinea descrescătoare a numărului de voturi neutilizate, câte
unul pentru fiecare partid politic, alianţă electorală şi candidt independent, până
la epuizarea lor (exemplul nr.4).
Această metodă, care poartă şi denumire de cele mai mari resturi, este
utilizată la alegerea consiliilor de toate nivelele, în România fiind reglementată
de art.77 din Legea nr.70/1991 privind alegerile locale.
c) Atribuirea mandatelor prin repartitor electoral.
Pentru a evita complicatele operaţiuni de atribuire a mandatelor prin
coeficienţi electorali, resturi, medii, coeficienţi de rectificare, profesorul de drept
 15

civil la Universitatea din Gand Victor Hondt, pasionat de matematică, a

prezentat în 1899 un nou model, care-i poartă numele.
Metoda Hondt constă în atribuirea tuturor mandatelor din prima
operaţiune, calculându-se un repartitor prin împărţirea numărului de voturi
obţinute de fiecare partid la 1,2,3,4,5,... până la cifra care corespunde numărului
de mandate stabilite în circumscripţie.
Exemplul nr.6
Mandate în circumscripţie - 10
partide voturi obţinute 1 2 3 4
5. . . 10
A 4450 4450 2225 1483 1112 890 445
B 3800 3800 1900 1266 950 760 380
C 900 900 450 300 225 180 90
D 850 850 425 283 212 170 85

Din toate câturile împărţirii se selectează în descreştere 10 (cifra care

corespunde numărului de mandate) începând cu cel mai mare cât. În cazul
nostru: 4450, 3800, 2225, 1900, 1483, 1266, 1112, 950, 900, 890.
Ultimul număr din acest lanţ (890) este repartitorul. Numărul de mandate
se atribuie prin calcul de cîte ori se cuprinde repartitorul în numărul de voturi
obţinute de fiecare partid.

A = 4450 : 890 = 5 mandate

B = 3800 : 890 = 4 mandate
C = 900 : 890 = 1 mandate
D = 850 : 890 = 0 mandate

Avantajul faţă de atribuirea mandatelor prin cele mai mari resturi constă
în faptul că metoda Hondt este mai simplă, atribuie mandatele din prima
operaţiune fără a aduna resturile, ceea ce ar complica cu mult operaţiunea de
atribuire a mandatelor.
Dat fiind faptul că sistemul respectiv este un scrutin de listă, mandatele
obţinute de partide se atribuie candidaţilor de pe listă după anumite reguli. Cea
mai simplă şi mai frecvent utilizată metodă este atribuirea mandatelor obţinute
unul câte unul, în ordinea înscrierii candidaţilor în liste de către partide, începând
cu primul de pe listă.
În Republica Moldova, mandatele de consilier se atribuie conform
metodei Hondt, preluată din Legea cu privire la alegerea Parlamentului. Avem
convingerea că utilizarea acestei metode pentru alegerile locale în Republica
Moldova nu este reuşită din următoarele considerente.
Este ştiut faptul că sistemul Hondt favorizează formaţiunile care au
acumulat un număr mai mare de voturi, limitând şansele partidelor mici, mai ales
ale celor create după criteriul etnic. Aplicarea modelului matematic Hondt este
efectivă în cazul în care se operează cu cifre mari ce corespund numărului de
voturi acumulate de o formaţiune politică sau alta. Parlamentul Republicii
 15

Moldova nu a acceptat proiectul unei noi organizări administrativ-teritoriale,

legiferând vechea structură care cuprinde 40 de raioane şi 924 de comune, dintre
care multe înregistrează o populaţie sub 1000 locuitori.
În condiţiile în care la votare vor participa circa 200 de alegători, iar
mandatele vor fi distribuite, să admitem, între 5 formaţiuni politice şi 4 candidaţi
independenţi, sistemul Hondt va produce surprize atât pentru alegători, cât şi
pentru formaţiunile politice şi candidaţii independenţi angajaţi în cursa
electorală.
După cum am afirmat anterior, la alegerile locale alegătorii îşi aleg
reprezentanţii în organele de administrare de regulă nu după culoarea politică, ci
mai degrabă după capacităţile personale şi autoritatea lor în colectivitatea
respectivă, cunoscându-i foarte bine din viaţa lor cotidiană. Ţinând cont de acest
fapt, cât şi de condiţiile specifice în care se află Republica Moldova,
parlamentului i s-a propus un proiect în care era prevăzută utilizarea votului
preferenţial la alegerea consilierilor din comune după următoarea modalitate:
alegătorul desemnează el însuşi echipa din 9-15 consilieri, marcând în buletinul
de vot candidaţii selectaţi din toate listele, urmând ca totalizarea şi distribuirea
mandatelor să fie efectuată nu după sistemul clasic al votului preferenţial (prima
preferinţă, a doua, a treia ş.a.m.d.), ci adunând numărul de voturi pe care le-a
întrunit fiecare candidat în parte, aranjându-i într-un lanţ descrescător şi
atribuind unul câte unul numărul de mandate stabilite, începând de la candidatul
care a acumulat cele mai multe voturi.
Considerăm că această modalitate de alegere a consiliilor din comunele
Republicii Moldova ar fi avut un mare avantaj, căci ar fi îmbinat armonios
pluralismului politic cu selectarea candidaţilor după alte criterii decât cele
politice, ceea ce are o importanţă deosebită pentru activitatea organelor de
administrare publică locală. Cu regret însă, acest proiect nu a fost acceptat.

d) Avantaje şi dezavantaje ale sistemului reprezentării

proporţionale.
Sistemul electoral al reprezentării proporţionale este considerat echitabil
deoarece permite partidelor să obţină un număr de mandate proporţional forţei
sale numerice sau numărului de voturi obţinute.
Joseph Barthelemy, lămurea alegoric în ce constă diferenţa dintre sistemul
majoritar şi cel al reprezentării proporţionale: "cazul în care cinci copii primesc
o prăjitură şi trei din ei pretind să o mănânce în întregime este un sistem
majoritar; cazul în care fiecare din cei cinci copii iau câte o bucată din prăjitură
este un sistem proporţional".44
Prin sistemul reprezentării proporţionale se crează situaţia în care majoritatea
aleşilor în organul reprezentativ reprezintă fidel voinţa majorităţii alegătorilor. În
acest sens, Georges Burdeau afirmă că, dacă facem abstracţie de toate teoriile
44
Joseph Barthelemy, Documents d' etudes. Modes de scrutin et systemes electoraux. Documents reunis et
commentes par Edmond Jouve, nr.1, 05 septebre 1986, p.10.
 16

concepute pe reprezentare, reprezentarea proporţională este aptă să degaje o

veritabilă manifestare de voinţă naţională.45 Scrutinul reprezentării proporţionale
este un scrutin al ideilor şi nu un scrutin al personalităţilor. Fiecare candidat,
fiecare partid se prezintă cu un program de guvernământ, numit de Jean Marie
Cotteriet şi Claude Emery "drapeau en tete ".46
Sistemul reprezentării proporţionale este considerat ca fiind onest,
deoarece lupta electorală în echipe şi absenţa turului doi de scrutin nu permite
diferitele fraude electorale care au ca scop intimidarea alegătorilor, în plus se
diminuează şi absenteismul.
Sistemul reprezentării proporţionale asigură şi reprezentarea
minorităţilor naţionale în autorităţile reprezentative proporţional voturilor
obţinute de formaţiunile lor politice. Vom demonstra afirmaţia prin numărul de
locuri obţinute de minorităţile naţionale în România în consiliile locale la
alegerile din 9 februarie 1992 (formaţiunile politice sunt prezentate selectiv).47
Formaţiunea politică consilii locale

1. Uniunea Democrată a Maghiarilor din România 2616

2. Uniunea Ucrainenilor din România 73
3. Forumul Democrat German 69
4.Comunitatea Ruşilor Lipoveni 45
5.Alianţa Romilor 43
6.Uniunea Democratică a Slovacilor şi Cehilor 29
7.Uniunea Democrată a Sârbilor din România 28
8.Uniunea Democratică a Tătarilor
Turco-Musulmani din România 17
9.Uniunea Croaţilor din România 10
10.Uniunea Bulgarilor din Banat 9
11.Uniunea Poloneză din România "Dom Polcki" 4

Ca dezavantaje ale sistemului reprezentării proporţionale se aduc

următoarele argumente : sistemul este echitabil, dar ineficient, în virtutea
faptului că toate legăturile dintre alegători şi cei aleşi sunt rupte; diferitele
modele matematice de atribuire a mandatelor sunt greu înţelese de alegători,
prezintă numeroase dificultăţi procedurale care pot genera diferite contestaţii şi
întâmpinări; posibilitatea paralizării organului reprezentativ din cauza masivei
polarizări de opinii, crearea în societate a unor situaţii destabilizatoare.
Ca dezavantaj al sistemului reprezentării proporţionale se aduce şi faptul
că el presupune organizarea de alegeri în baza pluralismului politic,
candidaturile fiind propuse numai de partide politice. Se ştie că pluralismul
45
Sursa: Documents d'etudes. Modes de scrutin et systemes electoraux. Documents reunis et commentes par
Edmond Jouve, nr.1, 05 septebre 1986, p.10.
46
Jean Marie Cotteret, Claude Emery, op. cit., p.71.
47
Sursa: Monitorul Oficial al României, nr.191 din 10.08.1992.
 16

politic este garanţia democraţiei, iar sistemul electoral nu poate să nu corespundă

acestei naturi, deoarece statul este aşa cum rezultă din alegeri. Este evident că
partidele politice luptă pentru a prelua puterea şi la nivel central, şi la nivel local
pentru a-şi realiza programele. Şi în condiţiile sistemului electoral majoritar
uninominal şi plurinominal, partidele au aceeaşi intenţie, pe care o realizează,
fireşte, cu rezultate diferite faţă de reprezentarea proporţională. În ceea ce
priveşte candidaţii independenţi, este evident că au şanse mai mari în
circumscripţii uninominale decât în circumscripţii cvasiintegrale sau în
circumscripţii cu mai multe mandate, unde le este foarte dificil să concureze cu
partidele politice.

§3. Practica internaţională de utilizare a sistemelor de atribuire a

mandatelor.

Pot fi aduse numeroase argumente pro sau contra unui sau altui sistem
electoral. Vom remarca doar că aplicarea lor se face prin reglementări
constituţionale şi prin lege, alegându-se sistemul ce corespunde cel mai bine
situaţiei social - politice, nivelului general de cultură al societăţii,
temperamentului naţional şi intereselor forţelor politice guvernante.48
În ţările care fac parte din Comunitatea Europeană, sunt utilizate
următoarele moduri de scrutin pentru toate alegerile prin sufragiu universal şi
direct.49

Ţările Autoritatea Reprezent. Scrutin Scrutin

Scrutin
reprezentativă proporţion. uninominal listă majoritar
mixt
Belgia Toate adunările. X
Danemarca Toate adunările. X
Germania Toate adunările. X
Grecia Parlament X
Comunale X
Spania. Toate adunările X
Franţa Parlament X 2tur.
Preşedinte X 2tur.
Regiun.Parlam.Europei X
Comunale X
Irlanda Toate alegerile Vot unic transferabil
Italia Toate adunările X
Luxembourg Toate adunărilele X
Olanda Toate adunările X
48
În Franţa, de exemplu, modificările în Codul electoral şi reforma modului de scrutin au fost efectuate de
majoritatea socialistă aleasă în Parlament în 1981 în favoarea unui sistem hibrid, îmbinând scrutinul majoritar
cu reprezentarea proporţională.
49
Jacques Ziller, Administration comparees, Les systemes politico-administratifs de l'Europe des Douze,
Montchrestien, Paris, 1993, p.280.
 16

Portugalia Toate adunările. X

Preşedinte X
2tur.
Marea Britanie Toate adunările X 1tur.

Pentru a fi mai expliciţi, vom aduce câteva exemple din pratica

internaţională.
De exemplu, în Olanda, sistemul de scrutin pentru alegerile locale este
reglementat de Constituţie. Art.129 prevede că membrii consiliilor municipale şi
comunale se aleg conform sistemului reprezentării proporţionale.
În Franţa, este utilizat sistemul mixt de alegere a consiliilor locale.
Consiliile în municipiile cu un număr de locuitori sub 35000 se aleg prin scrutin
majoritar de listă din două tururi ( scrutin plurinominal art. L. 252 din Codul
Electoral), în primul tur fiind stabilită majoritatea absolută, iar în turul 2
majoritatea relativă, panaşajul şi votul preferenţial fiind libere.
În comunele cu o populaţie de peste 35 000 pentru alegerea consilierilor,
este utilizat sistemul mixt, care cuprinde scrutinul majoritar de listă din două
tururi şi reprezentarea proporţională prin cea mai mare medie (art. L. L. 260 -
262 din Codul Electoral) . Candidaturile independente, listele incomplete,
panaşajul şi votul preferenţial nu sunt admise. La primul tur de scrutin, listei care
a obţinut majoritatea absolută de voturi i se atribuie un număr de locuri egal cu
jumătate din numărul de locuri stabilite pentru consiliul respectiv, rotunjind la
necesitate cu întregul superior, dacă această jumătate este mai mare de 4, şi cu
întregul inferior, dacă ea este mai mică de 4 . Locurile rămase se atribuie
celelaltor liste prin reprezentare proporţională cu cea mai mare medie.
Dacă nici o listă nu a obţinut majoritatea absolută de voturi, se
procedează la turul doi de scrutin, în care prima operaţiune de repartizare a
locurilor se efectuează ca şi în primul tur, cu diferenţa că este stabilită
majoritatea relativă în loc de cea absolută. La atribuirea ultimului loc, în caz de
balotaj (egalitate de voturi obţinute de liste), prioritatea o are lista în care media
de vârstă a candidaţilor este cea mai înaltă. Locurile rămase se repartizează între
liste conform reprezentării proporţionale prin cea mai mare medie.
Pentru liste este stabilit un prag electoral de cinci la sută din totalul
voturilor exprimate în circumscripţie, iar pentru a participa în turul doi candidaţii
trebuie să depăşească încă un prag de 10% din totalul voturilor.
Consiliile generale din departamente se aleg în baza scrutinului majoritar
uninominal din două tururi (art. L. 193 din Codul Electoral), primul tur fiind cu
majoritate absolută, iar al doilea cu majoritate relativă.
Consiliile regionale se aleg conform sistemului reprezentării
proporţionale, cu listele blocate, prin cea mai mare medie, fără panaşaj sau vot
preferenţial (art. L. 338 din Codul Electoral). Dacă la ultimul loc care se atribuie
pretind mai multe liste cu aceeaşi medie, preferinţă se dă celei care a obţinut un
 16

număr mai mare de voturi, iar în caz de balotaj, locul va fi atribuit listei a cărei
medie de vârstă a candidaţilor este mai mare.
În Ungaria, în conformitate cu Legea L XIV din 1990 privind alegerea
consilierilor organelor de administrare locală şi a primarilor, în oraşe cu o
populaţie de peste 10000 şi în capitală consiliile se aleg după sistemul electoral
mixt, în următoarea proporţie: în localităţile cu o populaţie de până la 25000 în
circumscripţii uninominale se aleg 10 consilieri independenţi şi 9 consilieri pe
listele de partid; în localităţile cu o populaţie de până la 50000 respectiv 14 şi 13
consilieri; în localităţile cu o populaţie de până la 70000 respectiv 16 şi 15; iar în
localităţile cu o populaţie mai mare de 70000 se alege suplimentar câte un
consilier la fiecare 10000 de locuitori.
În Italia, în comunele cu o populaţie de până la 5000, este utilizat sistemul
majoritar. Partidelor care au obţinut majoritatea absolută de voturi li se atribuie
2/3 din mandatele stabilite pentru consiliu. În comunele cu o populaţie de peste 5
000, se utilizează sistemul reprezentării proporţionale.
În Anglia, nu există lege electorală specială pentru alegerile locale,
operaţiunile electorale fiind reglementate de diferite acte de guvernământ. Pentru
alegeri, este utilizat tradiţional sistemul majoritar dintr-un singur tur (majoritatea
relativă) cu vot uninominal. Alegerile se derulează numai după ce au fost depuse
mai multe candidaturi decât numărul de locuri stabilite. În cazul în care
candidaturile depuse corespund numărului de locuri stabilit, adică dacă lipseşte
alternativa de candidaţi, scrutinul electoral nu are loc, iar candidaturile depuse
legal se declară alese în dimineaţa zilei pentru care este fixată data alegerilor. În
cazul în care au fost depuse mai puţine candidaturi decât numărul de locuri
stabilite, se fixează o altă dată pentru efectuarea scrutinului.

Secţiunea a 6-a. Contenciosul electoral

§1.Noţiuni generale privind contenciosul electoral.

Asigurarea aplicării corecte a legilor electorale de către subiecţii relaţiilor

de drept electoral este o condiţie necesară şi importantă pentru legalitatea tuturor
operaţiunilor electorale, deci şi pentru legalitatea organelor reprezentative
constituite prin alegeri.
Controlul efectuat în acest scop, fie de instanţe judecătoreşti, fie de
comisiile electorale ierarhizate, poartă denumirea de contencios electoral. El
reprezintă un ansamblu de norme juridice, cuprinse în legile electorale care
reglementează procedura formulării şi soluţionării tuturor cererilor prin care se
invocă încălcări ale regulilor referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

§2. Necesitatea controlului operaţiunilor electorale.

 16

Am stabilit deja că alegerile pot fi comparate cu nişte competiţii în care

câştigă cei mai buni. Însă, ca rezultat al acestor competiţii, sunt cointeresaţi nu
numai cei care participă la ele, ci şi toată colectivitatea locală, care se grupează
pe diferite interese (politice, sociale, economice). În dependenţă de interesele
manifestate, se constituie diferite grupări, care, în mod deschis sau tacit, se
încadrează în competiţia electorală. Evident, un deosebit interes în rezultatul
alegerilor îl manifestă şi cei care deţin funcţii publice importante şi care le pot
pierde dacă alegerile vor fi câştigate de cei din opoziţie. În o astfel de situaţie,
iar practica demonstrază acest fapt, nu este exclusă încălcarea legii electorale,
care poate îmbrăca diferite forme de fraudă, efectuată cu premeditate sau din
slaba cunoştinţă a normelor de drept electoral.
Pentru a asigura desfăşurarea unor alegeri oneste, exercitarea liberă a
drepturilor exclusiv politice prin lege, sunt instituite diferite forme de control
asupra operaţiunilor electorale, cum ar fi:
-control ierarhic efectuat de birourile (comisiile) electorale;
-controlul jurisdicţional efectuat de instanţele judecătoreşti în cazul când
sunt sesizate;
-controlul efectuat de mass-media;
-controlul efectuat prin opinia publică;
-controlul efectuat de organizaţii neguvernamentale (observatori naţionali,
străini etc.)
Toate formele de control nominalizate sunt utile, însă cel mai eficient este
contenciosul electoral findcă el se manifestă prin operativitate, decizii obligatorii
pentru subiecţii antrenaţi în competiţia electorală precum şi posibilitatea de atac
a deciziilor şi hotărârilor emise.

§3.Contenciosul electoral - instituţie juridică de drept

constituţional.
În funcţie de natură alegerilor, Gheorghe Iancu clasifică contenciosul
electoral în:
a)contencios electoral al alegerilor parlamentare şi prezidenţiale
(constituţional);
b) contencios electoral al alegerilor locale (administrativ) , primul
definindu-l ca instituţie juridică de drept constituţional.50
Am demonstrat deja că şi alegerile locale sunt alegeri politice, iar normele
stipulate în legea cu privire la alegerile locale sunt norme de drept constituţional.
Din aceaste considerente nu împărtăşim ideea clasificarii contenciosului electoral
în contencios electoral constituţional şi administrativ.
Normele stabilite pentru contenciosul electoral, atât al alegerilor
parlamentare şi celor prezidenţiale, cât şi al celor locale, au un singur obiect de
50
Revista Analele Universităţii Bucureşti, Drept, Anul XLII 1993, Gheorghe Iancu, Contenciosul electoral
constituţional-relaţii şi perspective, p.88.
 16

reglementare: relaţiile sociale ce apar în procesul unor litigii generate de

activitatea unor subiecţi de drept electoral participanţi la procesul de organizare
şi desfăşurare a alegerilor.
Deosebirea dintre contenciosul administrativ şi cel electoral este
substanţială şi din punct de vedere material, adică al ansamblului de litigii
generate de activitatea organelor administraţiei publice, inclusiv puterea
executivă, şi din punct de vedere formal, adică al organelor de jurisdicţie care
sunt competente să soluţioneze litigiile în cauză. Aici ne raliem opiniei lui
Gheorghe Iancu, privitoare la contenciosul electoral că, din punct de vedere al
naturii juridice, ar fi un contencios administrativ. Avându-se în vedere
asemănările şi deosebirile dintre ele, putem vorbi de o instituţie de drept
constituţional cu configuraţie proprie.
În virtutea celor expuse, considerăm că există o singură instituţie juridică
de drept constituţional care poartă denumirea de contencios electoral.
Drept argument pentru susţinerea concepţiei de contencios electoral ca
instituţie juridică unică de drept constituţional servesc şi următoarele principii
ale contenciosului electoral elaborate de Gheorghe Iancu:
1) Principiul conform căruia contenciosul electoral constituie o garanţie
a organizării şi desfăşurării alegerilor. Privit ca o garanţie, contenciosul
electoral îndeplineşte această funcţie atât în legătură cu drepturile exclusiv
politice şi în general cu drepturile electorale, cât şi cu operaţiunile electorale;
2) Principiul constituirii în sistem a măsurilor procedurale. Măsurile
procedurale se concretizează, în principiu, în trei căi de atac îndreptate
împotriva actelor supuse verificării şi anume: întâmpinarea, contestaţia şi
recursul;
3) Principiul îmbinării procedurale a regulilor recursului graţios şi cele
referitoare la procedura jurisdicţională;
4) Principiul anulării alegerilor de către organe ale statului anume
desemnate în acest scop;
5) Principiul potrivit căruia motivele de anulare a alegerilor trebuie să
aibă un caracter rezonabil;
6) Principiul reglementării unei proceduri care se desfăşoară cu
rapiditate pentru soluţionarea căilor de atac ale contenciosului electoral.
Principalele mijloace ale acestei rapidităţi sunt termenele scurte de formulare,
soluţionare şi atac a hotărârilor pronunţate.51
La acestea am adăuga şi principiul potrivit căruia toate operaţiunile
electorale legate de organizarea şi desfăşurarea alegerilor pot fi contestate de
subiecţii relaţiilor de drept electoral, dacă ei constată ilegalitatea lor.
Vom observa că toate principiile menţionate corespund în egală măsură
tuturor tipurilor de alegeri.
51
Gheorghe Iancu, op. cit., p.89-90.
 16

§4.Formele şi procedurile de realizare ale contenciosului

electoral
În afară de principiile de organizare şi funcţionare a contenciosului
electoral sunt comune tuturor tipurilor de alegeri şi formele lui de realizare, care
se concretizează în trei căi de atac al actelor adoptate de către organele învestite
cu dreptul de a organiza şi desfăşura alegerile: întâmpinarea, contestaţia şi
recursul.
Întâmpinarea este o plângere, sesizare, reclamaţie sau cerere adresată
autorităţii publice a cărei activitate sau ale cărei operaţiuni privitoare la alegeri
sunt contestate.
Contestaţia este actul îndreptat împotriva modului de soluţionare a
întâmpinării şi se adresează unei alte instanţe, ierarhic superioare, care le va
soluţiona în mod independent de instanţa contestată.
Recursul este actul îndreptat împotriva modului de soluţionare a
contestaţiei şi se adresează în instanţa jurisdicţională competentă.
În funcţie de tipul alegerilor (parlamentare, prezidenţiale, locale), instituţia
juridică de contencios electoral o vom diviza în trei categorii: contencios
electoral al alegerilor parlamentare; contencios electoral al alegerilor
prezidenţiale; contencios electoral al alegerilor locale.
Dacă atât principiile de organizare şi funcţionare, cât şi formele de
realizare ale contenciosului electoral sunt identice pentru toate tipurile de alegeri,
în procedurile de realizare există unele deosebiri în virtutea unor nuanţe specifice
ale alegerilor respective.
Procedurile de contencios electoral sunt grupate şi clasificate în funcţie de
tipul de alegeri şi corespund grupării şi clasificării operaţiunilor electorale în
legile cu privire la alegerile respective.
Vom evidenţia o problemă importantă legată de obiectul reglementării
relaţiilor de contencios electoral. În mod normal, ar trebui ca toate operaţiunile
electorale realizate prin deciziile diferitelor organe învestite în acest scop de
lege, să fie susceptibile fără nici o excepţie, de a fi atacate în instanţele de
contencios electoral.
Această necesitate este impusă de faptul că orice decizie privind orice
operaţiune electorală poate leza într-un fel sau altul unele drepturi ale subiecţilor
relaţiilor de drept electoral. Pentru a evita astfel de cazuri, legile electorale ar
trebui să stabilească în mod imperativ că orice decizie, a oricărui organ antrenat
în procesul de organizare şi desfăşurare a alegerilor poate fi contestată în
organele ierarhic superioare sau în instanţă judecătorească.
În acest scop, vom examina tabelul cu formele de realizare şi cu
procedurile contenciosului electoral pentru alegerile parlamentare şi locale în
România şi Republica Moldova.
Formele de realizare şi procedurile contenciosului electoral
stabilite de legile electorale
1.Alegerile parlamentare ( România).
 16

2. Alegerile parlamentare (Republica Moldova)

3.Alegerile locale (România)
4. Alegerile locale (Republica Moldova)

Operaţiuni electorale Întâmpinîri Contestaţii în birouri Contestaţii în

instanţe
care pot fi contestate comisii electorale judecătoreşti
1 2 3 4 1 2 3 4
1 2 3 4

Constituirea secţiilor de votare

Constituirea comisiiloir electo
rale X
X
Constituirea birourilor electo X X X
X
rale
Actvitatea comisiilor şi
birourilor electorale
Listele electorale şi cartea
de alegător
Depunerea de candidaţi
Buletinele de vot
Campania electorală
Desfăşurarea votării,
deschderea urnelor
Stabilirea şi constatarea
rezultatelor.
Finanţarea alegerilor
Anularea alegerilor

Se observă două neajunsuri substanţiale în realizarea contenciosului

electoral. În primul rând, nu toate operaţiunile electorale sunt susceptibile de a fi
atacate în contenciosul electoral. Nici una din legile electorale nu prevede
posibilitatea contestaţiei operaţiunilor legate de constituirea secţiilor de votare.
Aici pot apărea diferite cazuri. Să admitem că nu sunt organizate secţii de votare
în unele sate sau grupuri de sate cu o populaţie de până la 1 000 de locuitori,
situate la o distanţă mai mare de 5 km. de sediul secţiei de votare din reşedinţa
comunei (art.11, lit.b. din legea României nr.70/1991) sau delimitarea şi
numerotarea secţiilor de votare se va face cu încălcarea termenului de 20 de zile
de la stabilirea datei alegerilor (art.13). Este adevărat că în aceste cazuri poate fi
exercitată o acţiune în contenciosul administrativ, deoarece este vorba de
contestarea unor acte administrative adoptate de consiliile locale.
Se impune însă necesitatea menţiunii că atribuţiile consiliilor locale şi ale
primarilor legate de procesul de organizare şi desfăşurare a alegerilor excede
 16

sfera autonomiei locale şi atribuţiile cu care sunt învestite pentru a o realiza.

Chiar dacă sunt locale, organizarea şi desfăşurarea alegerilor este de o
importanţă naţională, aceste atribuţii prin urmare nemaifăcând parte din
ansamblul celor cu caracter strict local.
În afară de aceasta, eficienţa practică a atacului în instanţa de contencios
administrativ a actelor de drept electoral va avea un randament scăzut, deoarece
termenele de depunere a contestaţiilor, prevăzute de Legea nr.29/1990 privind
conteciosul administrativ, sunt excesiv de mari în condiţiile derulării rapide a
operaţiunilor electorale .
În acest context, considerăm că ar fi foarte util ca actele tuturor subiecţilor
de drept electoral legate de organizarea şi desfăşurarea alegerilor să fie
contestate numai în instanţele de contencios electoral, adaptat la derularea
operativă a operaţiunilor electorale.
Vom menţiona, în altă ordine de idei, necesitatea întroducerii în legile
electorale a unui capitol sau a unei secţiuni cu titlul "Contencios electoral".
Astfel, va fi posibilă unificarea procedurilor de contencios electoral şi evitarea
multiplelor repetări pe parcursul legii, ele fiind identice pentru diferitelele
operaţiuni electorale. De exemplu, Legea României 70/1991, art.17 alin.3
reglementează: "...împotriva dispoziţiilor primarului privind omisiunile,
înscrierile greşite sau alte erori în listele electorale se poate face contestaţie care
se soluţionează în cel mult 3 zile de către judecătorie. Hotărârea judecătorescă
este definitivă, executorie şi se comunică celor interesaţi în 24 de ore de la
pronunţare".
Texte identice privind procedura conţine şi alin.2 art.36 şi alin.5 art.75
care reglementează posibilitatea contestaţiei privind admiterea sau respingerea
candidaturilor pentru consiliile locale, primari şi consiliile judeţene.
După structură, ipoteticele capitole sau secţiuni ar trebui să nominalizeze
forul competent de a primi, examina şi soluţiona întâmpinările, contestaţiile şi
recursurile, termenele de examinare şi soluţionare, obligaţia şi modalitatea de
comunicare a soluţiilor.
În al doilea rând, din tabelul prezentat vom observa existenţa unei
diferenţe între procedurile de contencios electoral din feluritele legi electorale ce
nu ţin de specificul tipului de alegeri. De exemplu, prin art.48 şi respectiv art.17
din legile României nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului şi nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, privitor la
contenciosul electoral se subînţelege că acesta priveşte într-un sens larg şi
campania electorală, desfăşurarea ei potrivit legii, cu respectarea deontologiei
electorale. Bineînţeles că acest aspect în alegeri este deosebit de important,
întrucât priveşte moralitatea campaniei electorale, asigurarea unui climat de
civilizaţie şi respect în disputa electorală, axarea acesteia pe confruntarea de idei
şi programe.
 16

În acelaşi timp, în România, în Legea nr.70/1991 privind alegerile locale

nu vom găsi vre-o referinţă expresă la modalitatea aplicării contenciosului
electoral în organizarea şi desfăşurarea campaniei electorale.
Aceleaşi probleme persistă şi în Legea Republicii Moldova privind
alegerile locale, situaţia complicându-se şi mai mult, aşa cum aici nici nu există
instituţia de contencios administrativ.

Secţiunea a 7 -a. Răspunderea pentru acţiuni ilicite în

organizarea şi desfăşurarea alegerilor.

§1.Caracterul contravenţiilor şi infracţiunilor electorale

Alegerile, cum deja s-a demonstrat, nu constituie numai o tehnică sau

procedură obişnuită în urma cărora se desemnează o autoritate reprezentativă.
Alegerile constituie instrumentul politico-juridic de bază cu ajutorul cărui
cetăţenii îşi exercită drepturile, exclusiv politice, de a alege, şi de a fi ales,
garantate prin normă constituţională.
Un component important al ansamblului de garanţii stabilite de lege
pentru libera exercitare a drepturilor electorale este răspunderea contravenţională
şi penală pentru acţiuni ilicite în organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
În România, Legea nr.70/1991 privind alegerile locale, prin
reglementările de la capitolul V. Contravenţii şi infracţiuni, obţine un caracter de
lege specială care prevede sancţiuni contravenţionale şi penale pentru acţiuni
ilicite în alegerile locale.
În Republica Moldova, Legea cu privire la alegerile locale nu prevede
reglementări speciale privind răspunderea contravenţională şi penală deoarece
acestea se conţin în Codul cu privire la contravenţiile administrative (art.200
prim) şi în Codul penal (art.133,132²,133³), introduse prin Legea nr. 1616-XII
din 19.X.1993 pentru modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului cu
privire la contravenţiile administrative.
Potrivit definiţiei cuprinse în art.1 din Legea nr. 32/1968, în România
contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie care prezintă un pericol social mai
redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată prin legi sau alte
acte normative conform art.3 din legea menţionată Actele normative de stabilire
a contravenţiilor trebuie să cuprindă descifrarea faptelor ce constituie
contravenţii şi sancţiunea ce urmează a fi aplicată pentru fiecare contravenţie.
Legea nr.70/1991, prin art.85-87, satisface cerinţele stipulate în Legea nr.
34/1968.
Răspunderea contravenţională nu se identifică cu răspunderea
administrativă. Antonie Iorgovan demonstrează că, într-un sens larg, răspunderea
contravenţională este o formă a răspunderii administrative, o formă de
manifestare a ilicitului administrativ, forma cea mai gravă a acestuia, iar regimul
 17

său juridic, este în mod preponderent, un regim al dreptului administrativ.52

Argumentul are la bază faptul că sancţiunile contravenţionale nu se aplică numai
de către organele administraţiei de stat ci şi de cele judecătoreşti, prin urmare
termenul de sancţiune administrativă nu mai are semnificaţia corespunzătoare.
Întradevăr, din 15 contravenţii prevăzute de art.85 al Legii nr. 70/1991,
pentru 11 contravenţii, conform prevederilor art.87 alin.2, agentul constatator
(ofiţerii şi subofiţerii de poliţie, primarii şi împuterniciţii acestora, preşedintele
biroului electoral) va aplica şi amenda. Pentru contravenţiile de la lit. a, b, h, şi i
sancţiunile se aplică de judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârşită
contravenţia, ţinând seama şi de dispoziţiile Legii nr. 61/1991.
Infracţiune se consideră fapta săvârşită cu vinovăţie care prezintă un
pericol social mai mare decât contravenţia. Pentru infracţiunile particularizate la
fenomenul electoral ( lovire, calomnie, ultraj, furt, mită, fals sau uz de fals etc.),
care sunt cazuri speciale de infracţiuni reglementate de dreptul comun, legea
prevede sancţiuni mai grave.
Este necesar să ştim dacă infracţiunile nominalizate în legile electorale
sunt infracţiuni politice.
Bineînţeles că nu sunt, totuşi aspectul politic este prezent, deoarece
alegerile se prezintă ca instrument cu care cetăţenii îşi exercită drepturile
exclusiv politice. În acest sens, evident este o diferenţă considerabilă între furtul
urnei sau a documentelor electorale şi furtul, să zicem, a unui sac cu porumb. În
primul caz obiectul infracţiunii este împedicarea desfăşurării unei acţiuni
politice, iar în cel de-al doilea dobândirea ilicită a unui bun material.

§2. Răspunderea contravenţională

Din dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 70/1991 în România şi art. 200 din
Codul Republicii Moldova cu privire la contravenţiile administrative,
desprindem subiecţii activi ai contravenţiilor în materie electorală: primarul şi
secretarii primăriilor precum şi orice funcţionar din cadrul acestora, care
realizează sarcinile ce revin primăriilor pe linia punerii în aplicare a legii;
membrii birourilor (comisiilor) secţiilor electorale de votare; membrii birourilor
(comisiilor) electorale de circumscripţie; organizatorii adunărilor electorale;
conducătorii partidelor politice care prezintă candidaturi şi fac propagandă
electorală; candidaţii în alegeri; alegătorii; orice persoană fizică care, potrivit
dreptului comun, poate răspunde contravenţional.
Sub aspectul gradului de pericol social reflectat de gravitatea sancţiunii,
contravenţiile sunt ordonate pe trei nivele în România şi pe patru în Republica
Moldova.
România: nivelul 1 -contravenţiile de la lit. c, d, şi g se sancţioneză
cu amendă de la 40 mii lei la 100 mii lei;

52
Antonie Iorgovan, op., cit., p. 223-224.
 17

nivelul 2 -contravenţiile de la lit. e, f, j, k, l, m, n, şi o cu

amendă de la 100 mii lei la 300 mii lei;
nivelul 3 -contravenţiile de la lit. a, b, h, şi i cu închisoare
contravenţională de la o lună la 6 luni sau cu amendă de la
300 mii lei la 12000000 lei.
Republica Moldova: nivelul 1-amendă până la 3 salarii minime pentru
o contravenţie;
nivelul 2 -amendă de la 10 la 20 salarii minime pentru
8 contravenţii;
nivelul 3 -amendă de la 15 la 25 salarii minime pentru
5 contravenţii;
nivelul 4 -amendă până la 30 salarii minime şi
confiscarea sumelor venite din străinătate.
În Republica Moldova, pentru contravenţiile mai grave nu se aplică
închisoarea contravenţională.

§3.Răspunderea penală.

Şi pentru infracţiunile electorale este indentificată aceeaşi categorie de

subiecţi activi nominalizaţi anterior, care poate fi şi autori ai infracţiunilor, şi
subiecţi pasivi ai răspunderii penale.
Analiza infracţiunilor şi sancţiunilor aplicate scot în evidenţă o agravare
a întregului sistem sancţionator penal prevăzut de lege care se explică prin faptul
că orice infracţiune săvârşită în intervalul de timp la care se referă Capitolul III
Desfăşurarea alegerilor, limitele pedepselor tuturor acestor infracţiuni
majorânduse cu jumătatea maximului special.
Pentru toate infracţiunile săvârşite în legătură cu alegerea consilierilor şi
a primarilor, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar bunurile destinate
sau folosite la săvârşirea infracţiunilor, ori rezultate din comiterea acestora se
confiscă.
 17

Secţiunea a ? Constituţia Republicii Moldova.

Obiective:
- Constituţionalismul moldovenesc;
- Premisele apariţiei şi adoptarea noii constituţii;
- Critica procesului de adoptare a constituţiei;
- Conţinutul normativ al constituţiei;
- Concluzii.

§1. Constituţionalismul moldovenesc.

O problemă care trezeşte mari discuţii, şi va trezi şi pe viitor, este

originea constituţionalismului în Republica Moldova. Deja au apărut publicaţii
în care se caracterizează constituţiile sovietice socialiste moldoveneşti începând
cu Constituţia Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti din
1925110.
Este cunoscut faptul istoric care a avut loc în sec. al XIX-a, anexarea
părţii răsăritene a Moldovei (denumită ulterior Basarabia de către Ţarul rus din
considerente politico-diplomatice) de către imperiul rus, în baza Tratatului de
pace încheiat la Bucureşti în 1812 între Rusia şi Turcia. După acest eveniment
Basarabia a fost transformată într-o provincie a Rusiei şi deci, nu se putea vorbi
de vre-o formă de statalitate sau autodeterminare.
Este cunoscut şi faptul că pe data de 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, organ
legislativ constituit la Congresul ostăşesc, ţinut la Chişinău între 20-22
octombrie 1917, a proclamat Basarabia Republică Democrată Moldovenească,
iar la 24 ianuarie 1918 declarându-se şi independenţa. Două luni mai târziu, la 27
octombrie 1918, Sfatul Ţării adoptă Declaraţia de Unire, integrând Basarabia în
hotarele fireşti a naţiunii române.
În această perioadă scurtă de independenţă, care bineînţeles, nu a
avut loc în baza dreptului la autodeterminare ci a unor consecinţe istorice
care au avut loc în Europa (sfârşitul primului război mondial, revoluţia în
Rusia)111, Republica Moldovenească a avut şi o constituţie, croită după
modelul Constituţiei României din 1866.

110
A se vedea Alexandru Arsene, Drept constituţional şi instituţii politice, Note de curs, Vol.1, Chişinău, 1997,
p.-219-222.
V.M. Ivanov, Konstituţionoe pravo Respubliki Moldova, Ciasti 1, Chişineov, 1996, p.7-41.
111
Considerăm că chiar dacă nu ar fi avut loc Unire Republica Democrată Moldovenească nu ar fi supraveţuit
prea mult deoarece marile puteri nu aveau să permitră acest lucru, fapt demonstart ulterior prin semnarea la
23.08.1939 Pactului Ribbentrop-Molotov în rezultatul căruia Basarabia a fost reântoarsă, deja imperiului sovietic.
 17

La 12 octombrie 1924 în cadrul PSS Ucraina se creează Republica

Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, fiindu-i împrumutate în
acest scop câteva raioane cu populaţie ucraineană (Cotovsk, Ananievsc,
Codâma, Crasnookneansc şi altele care după crearea RSSM în 1940 au fost
restituite Ucrainei).
Era limpede că această creatură artificială, numită RASS
Moldovenească a fost constituită în scopul declanşării unei propogande de
integrare ulterior cu teritoriul Basarabiei, ce de fapt nici nu se ascundea,
vorbindu-se despre aceasta deschis în multiple documente112.
La 23.04.1925 a fost adoptată Constituţia RASSM, renovată apoi în
1938 în conformitate cu Constituţia URSS din 1936 şi a RSS Ucraina din
1937, ambele constituţii având un caracter la fel de artificial ca şi RASSM,
care nu cerea recunoaşterea nimănui, fiind creată în baza politicii imperiale
sovietice de către Comitetul Central al Partidului Comunist din URSS.
În urma evenimentelor care au avut loc în 1940, “eliberarea”
teritoriului care nu a aparţinut până atunci URSS-ului sub nici o formă, a
fost constituită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Important de reţinut faptul că populaţia viitorului stat nu a fost
întrebată dacă doreşte autodeterminarea şi nu sa exprimat printr-un act de
manifestare a voinţei generale. Statul a fost creat şi integrat în URSS, ce
este demonstrat convingător de Legea Sovietului Suprem al URSS din 2
aprilie 1940 în care se spunea următoarele: Sovietul Suprem hotărăşte:
1. A crea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
2. A include în componenţa RSSM următoarele oraşe, judeţe şi
raioane(sunt nominalizate 15 unităţi administrativ-teritoriale, o parte din
teritoriul RASSM)113.
La 10.02.1941 a fost adoptată Constituţia Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti, apoi în 1978 o altă constituţie adoptată la Constituţia
socialismului dezvoltat a URSS din 1977.
Evident, imensul imperiu sovietic avea nevoie de constituţie, şi
fiecare membru al acestuia la fel, pentru a putea fi recunoscut ca subiect al
relaţiilor de drept internaţional. În fond, constituţiile sovietice legiferau
regimul comunist şi partidul comunist ca forţă dominantă în societate, ce
demonstrează cu prisosinţă că puterea politică nu aparţinea poporului care o
exercita prin sovietele de deputaţi de toate nivelurile, cum era scris în

112
A se vedea Declaraţia de constituire a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenească şi Manifestul
primului Congres Moldovenesc a sovietelor de deputaţi a muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii, Gosudarstveno
pravovâe aktî Moldavscoi SSR (1924 -1941), Cartea Moldovenească, 1963.
113
Gosudarstveno pravovâe aktî Moldavscoi SSR (1924 -1941), Cartea Moldovenească, 1963.
 17

constituţii, ci unicului partid care prin reglementare constituţională a

uzurpat-o în mod deschis.
Pentru istoria Republicii Moldova perioada 1940-1991 bineînţeles,
prezintă un interes istoric deoarece, a fost o perioadă de dezvoltare a
societăţii şi din punct de vedere economic şi din punct de vedere cultural,
deşi cu amprenta ideologiei comuniste, totuşi s-a păstrat unitatea naţională,
limba română, tradiţiile, obiceiurile naţionale. Nu putem spune acelaşi
lucru şi despre constituţiile din 1925,1941, 1978 deoarece pentru ştiinţa
dreptului constituţional nu prezintă mare interes114, şi credem că nu merită
să fie analizată detailat.

§2. Premisele apariţiei şi adoptarea noii constituţii.

Necesitatea unei noi constituţii, care ar fi legiferat cu adevărat

suveranitatea poporului moldovenesc, a apărut înainte de 27.08.1991. La
16.06.1990 prin Hotărârea nr.118-XII Sovietul Suprem al RSS Moldova creează
Comisia pentru elaborarea proiectului noii constituţii din 58 membri în frunte cu
Preşedintele Sovietului Suprem Mircea Snegur115.
După o ,perioadă excesiv de lungă, în martie 1993 când Republica
Moldova devenise deja suverană şi independentă Comisia a prezentat
Parlamentului proiectul constituţiei. La 12 martie 1993 în urma unor discuţii
furtunoase, Parlamentul a adoptat proiectul ca bază, la publicat în presă ţi a creat
o nouă comisie însărcinată să-l redacteze şi definitiveze.
La 15 martie 1993 Prezidiul Parlamentului adoptă Hotărârea 2Cu privire
la măsurile în vederea organizării şi desfăşurării discutării proiectului constituţiei
de către întregul popor” urmând ca cetăţenii republicii să-şi exprime atitudinea
faţă de noile reglementări constituţionale. În rezultat, comitetele executive
raionale au prezentat Parlamentului peste 400 de scrisori din numele a peste
380000 cetăţeni care vizau, practic, toate articolele din constituţie.
La 27-28 mai 1993 la Chişinău a avut loc o conferinţă ştiinţifică
internaţională la care au participat renumiţi savanţi, inclusiv “patriarhul”
dreptului constituţional francez Gacques Cadart, experţi în domeniul dreptului
din diverite ţări care au supus proiectul constituţiei unei analize minuţioase, cu
observaţii şi propuneri concrete.
Proiectul a fost avizat de multiple organisme internaţionale cum ar fi:
Consiliul Europei; Comisia Europeană din Veneţia; prestigioasa instituţie de
învăţământ Universitatea din Sorbona şi altele.

114
A se vedea în acest sens Bazele Statului şi Dreptului Republicii Moldova, Boris Negru, Titlul II, Ed. Cartier,
1997. P.100.
115
Legi, Hotărâri şi alte Acte, adoptate la sesiunea întâi a Sovietului Suprem al RSS Moldova de legislatura a
XII-a, Ediţie a Sovietului Suprem al RSSM, Chişinău, 1990.
 17

Anul 1993 însă, nu sa finalizat cu adoptarea noii constituţii deoarece

Parlamentul de legislatura a XII s-a autodizolvat, ne fiind în stare s-ă
prelungească procesul de legiferare.
La 24 februarie 1994 a fost ales un nou Parlament în care majoritatea
mandatelor au fost obţinute de către Partidul Democrat Agrar care formând o
alianţă cu socialiştii din Parlament au creat o majoritate agro-socialistă, aducând
mari prejudicii economiei statului şi a sistemului de drept creând o imajine
proastă a republicii pe plan extern.
Perioada legislaturii a XIII-a (1994-1998) poate fi numită o perioadă de
stagnare, în care statalitatea Republicii Moldova a început să se dezvolte sub o
anumită optică agro-socialistă, ignorându-se doctrine, teorii, tradiţii şi principii
de dezvoltare a statului verificate pe parcursul a sute de ani în democraţiile
occidentale.
La 1 aprilie 1994 a fost creată o nouă comisie pentru redactarea şi
completarea textului constituţiei care a desfăşurat peste 15 şedinţe pe parcursul
căror proiectul a fost definitivat şi prezentat Parlamentului.
Parlamentul, fără a publica proiectul în presă, fără emisiuni indirecte de la
şedinţa constituantă, fără a familiariza cetăţenii cu ceea ce se numeşte Lege
Fundamentală, pe data de 29 iulie 1994 a adoptat noua Constituţie a Republicii
Moldova, promulgată în 3 zile de Şeful Statului şi care a intrat în vigoare la
27.08.1994.

§3. Critica procesului de adoptare a constituţiei.

Fără a nega rolul şi importanţa constituţiei adoptate vom expune câteva

obiecţii critice pe marginea procesului adoptării deoarece au fost încălcate unele
mari principii din teoria constituţiei.
În primul rând, ar trebui să ştim dacă Constituţia RSS Moldova din 1978 a
avut continuitate şi putere juridică după 27.08.1991. La acest capitol opiniile
specialiştilor sa-u divizat, unii considerând că da, a avut putere şi continuitate,
alţii negând acest fapt.
Considerăm şi noi că nu a avut putere şi odată cu declararea independenţei
a trebuit abrogată aşa cum s-a întâmplat în România după revoluţia din 22
decembrie 1989. În fond, în Republica moldova la 27.08.1991 a avut loc aceiaşi
revoluţie, numai fără violenţă, răsturnarea vechiului regim comunist şi
autodeterminarea a avut loc pe cale paşnică.
Orişice constituţie, stabilind fundamentul statului, porneşte de la o
ideologie, (liberală, democratică, fascistă, comunistă) şi statul este aşa cum
prevede doctrina îmbrăţişată: stat de drept; stat socialist; stat comunist etc.
Franţa de exemplu, are o bogată experienţă de adoptare de constituţii, din
1791 până în 1958, în cadrul a cinci Republici, au fost adoptate 14 constituţii,
care la diferite etape social-politice se schimbau succesiv, deci aveau calitatea de
continuitate însă, trebuie să ţinem cont de faptul că Franţa, din momentul
 17

instaurării formei de guvernământ republicane nu şi-a schimbat nici odată forma

de guvernământ sau orânduirea social-politică.
Cât priveşte Constituţia RSSM din 1978, Parlamentul de legislatura a XII-
a (1990-1994) până la 27.08.1991 a modificat-o de nenumărate ori, dând
procesului de autodeterminare început un caracter legal.
La 27.08.1991 când a fost proclamată independenţa şi pe harta lumii a
apărut un nou stat, Constituţia din 1978, chiar şi modificată, nu mai putea face
faţă deoarece, oricum rămânea constituţia fostei RSS Moldoveneşti adoptată în
1978 ca constituţie ce legifera URSS-ul, fondat în baza doctrinei marxist-
leniniste şi deci, nu putea avea continuiate pentru un stat nou născut, în baza
complec altei ideologii, incompatibile cu cea comunistă.
La întrebarea cum se putea în perioada respectivă fără constituţie
răspunsul este simplu. Se putea deoarece, deja erau în vigoare: Declaraţia
suveranităţii, Decretul cu privire la puterea de stat, declaraţia de independenţă,
documente cu valoare constituţională, sau altfel spus constituţie nescrisă, care de
fapt au şi servit ca bază pentru elaborarea viitoarei constituţii. Eventual, până la
adoptarea noii constituţii se mai putea adopta o Declaraţie cu privire la drepturile
şi libertăţile cetăţenilor.
În rândul doi, se pune întrebarea puterii constituante, dacă a avut dreptul
Parlamentul de legislatura a XII sau cel de legislatura a XII-a să adopte o
constituţie şi dacă a fost acest parlament o putere constituantă autentică.
Deja am stabilit că puteri constituante sunt de două categorii: originară şi
instituită. Constituţia RSSM din 1978 în art.71 prevedea dreptul Sovietului
Suprem de a adopta o constituţii şi a le modifica. Deci este vorba de putere
constituantă instituită. Dar se pune întrebarea cine a instituit-o? Puterea
constituantă trebuie să primească această autorizare de la popor care este
suveranul şi titularul puterii. Constituţia din 1978 nu a fost ratificată prin
referendum, deci, dreptul de a adopta o constituţie atribuit de Sovietul Suprem
nu izvora de la popor ci de la el însuşi şi Comitetul Central al Partidului
Comunist care adopta-se textul constituţiei la una din şedinţele sale, înainte de
adoptarea constituţiei.
Deoarece constituţia RSSM din 1978 nu avea continuitate asupra noului
stat suveran şi independent nici Parlamentul nu-şi putea asuma rolul de putere
constituantă acordat de regimul vechi ce corespundea ideologiei comuniste de
construcţie statală.
În situaţia creată, Parlamentul trebuia să organizeze un referendum pentru
a obţine aprobarea poporului şi a se transforma într-o putere constituantă
originiră, sau să ceară aprobarea poporului altfel cumva, sau, eventual, putea să
creeze o putere constituantă, adică un organ special cu participarea
reprezentanţilor a celor trei ramuri ale puterii, a tuturor partidelor politice şi
organizaţiilor obşteşti, a tuturor consiliilor raionale şi orăşeneşti, a etniilor din
republică etc., cuprinzând un spectru cât mai larg de reprezentatnţi.
 17

Acest lucru însă, nu sa efectuat, Parlamentul din 1994 şi-a asumat rolul de
putere constituantă conducându-se de prevederile vechii constituţii.
Un alt aspect al procesului adoptării constituţiei ţine de ratificarea
populară. Constituţia adoptată la 29 Julie 1994, din motive nejustificate public,
nu a fost supudsă ratificării de către popor până în prezent.
Suntem departe de gândul că din acest punc de vedere constituţia ar fi
nelegitimă. Am menţionat anterior că nu exisă o regulă generală de adoptare a
constituţiilor, fiecrae stat şi le stabileşte de sine stătător, în schimb există o
tradiţie, o experienţă internaţională. Adoptarea constituţiei este un mare
ebveniment politic, social şi juridic în viaţa unui stat deoarece în ea sunt
consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi a societăţii în conformitate
cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi apără. Investirea
constituţiei cu forţă juridică supremă, ce o deosebeşte de o lege obişnuită, constă
exact în faptul că este adoptată de o putere constutuantă cu participarea direcă a
poporului.

§4. Conţinutul normativ al constituţiei.

Din punct de vedere juridic constituţia este structurată în 143 articole, 7

titluri unele având capitole şi secţiuni.
Titlul I. Principii generale. În primele 13 articole ale prezentului titlu este
legiferat fundamentul juridic şi politic al statului. Art.1 declară Republica
Moldova stat suveran, independent, unitar şi indivizibil, cu forma de
guvernământ republicană, stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Celelalte articole
din titlu sunt armonios legate cu cel citat, reprezentând o dezvoltare a
reglementării date cum ar fi: suveranitatea naţională aparţine poporului care o
exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative (art.2); teritoriul este
inalienabil, frontierele fiindu-i consfinţite prin lege organică (art.3); democraţia
se exercită în condiţiile pluralismului politic care este incompatibil cu dictatura
şi totalitarismul (art.5).
O importanţă deosebită o prezintă art.6 care fixează separarea şi
colaborarea puterii legislative, executive şi judecătoreşti în exercitarea
prerogativelor ce le revin.
Republica Moldova ca subiect a relaţiilor de drept internaţional se obligă
să respecte Carta Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi
Bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale
dreptului internaţional.
Art.9 declară proprietatea publică şi privată, iar piaţa, libera iniţiativă economică,
concurenţa loială ca factori de bază a economiei. Prin acest articol principiul
economiei de piaţă ca fiind definitoriu pentru dezvoltarea economică şi socială a
statului.
 17

Important este şi faptul că constituţia recunoaşte şi garantează drepturile

tuturor cetăţenilor la păstrarea, dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
Republica Moldova se proclamă stat neutru şi nu admite dislocarea de
trupe militare ale altor state pe teritoriul său.
Tutlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. Acest titlu
cuprinde 3 capitole şi 45 articole prin care sunt consacrate cele mai esenţiale şi
inerente drepturi ale omului şi cetăţeanului bineînţeles, fiind indisolubil legate de
îndatoririle pe care le au cetăţenii faţă de stat.
În mod firesc, acest compartiment al constituţiei începe cu consacrarea
principiului universalităţii drepturilor şi îndatoririlor după care urmează
principiul egalităţii ceea ce înseamnă că toţi cetăţenii statului sunt egale în faţa
legii. Aceste principii corespund exigenţilor formulate în preambulurile celor
două pacte privitoare la drepturile omului (Pactul relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale şi Pactul relativ la drepturile civile şi politice) ratificate de
Republica Moldova.
Articolele 17, 18 stabilesc cetăţenia Republicii Moldova, restricţiile şi
protecţia ei.
În conformitate cu normele dreptului internaţional cetăţenii străini şi
apatrizii beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii Moldovei, bineînţeles, cu
unele excepţii ce ţin de drepturile exclusiv politice care aparţin numai celor care
au calitatea de cetăţean al republicii.
Articolele 20 şi 21 declară accesul liber la justiţie şi prezumţia
nevinovăţiei până când vinovăţia va fi dovedită în mod legal, în cursul unui
procesa, în cadrul căruia i sau asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.
Capitolul 2 al prezentului titlu reglementează drepturile şi libertăţile
propriu zise care sunt: dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică; libertatea
individuală şi siguranţa persoanei; dreptul la apărare; dreptul la libera circulaţie;
dreptul la viaţă intimă, familială şi privată; inviolabilitatea domiciliului; secretul
corespondenţei; libertatea conştiinţei; libertatea opiniei şi a exprimării; libertatea
creaţiei; dreptul la informaţie; dreptul la învăţătură; dreptul la ocrotirea sănătăţii;
dreptul la un mediu înconjurător sănătos; dreptul de vot şi dreptul de a fi ales;
dreptul la administrare; libertatea întrunirilor; libertatea partidelor şi altor
organizaţii social politice şi altele în total 31 drepturi şi libertăţi care fiind
înserate în textul constituţiei au devenit fundamentale.
În capitolul 3 sunt stabilite îndatoririle fundamentale şi anume:
exercitarea în sistem a drepturilor şi obligaţiilor; devotamentul faţă de ţară;
apărarea patriei; contribuţii financiare; protecţia mediului înconjurător şi
ocrotirea monumentelor.
Tutlul III. Autorităţile publice. Acest titlu este structurat în 6 capitole, 6
secţiuni şi 65 articole în care sunt stabilite autorităţilr publice din Republica
moldova, limitele competenţelor lor şi raporturile dintre ele.
 17

Capitolul 4 este consacrat Parlamentului în care acesta este calificat ca

organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legislativă a statului. Tot aici sunt
stabilite principiile de ,bază de constituire a Parlamentului, durata mandatului de
4 ani, validarea mandatului de către Curtea Constituţională, organizarea internă.
Atribuţiile de bază a puterii legislative sunt redate în art.66, sau într-o altă
optică pot fi numite şi limitele competenţei deoarece Parlamentul nu are dreptul
să le depăşească.
Secţiunea a 2-a al capitolului respectiv, legiferează statutul deputaţilor din
Parlament, fixând dispoziţia mandatului reprezentativ, orice mandat imperativ
fiind declarat nul., ceea ce trebuie înţeles că deputaţii odată fiind aleşi se află în
serviciul întregului popor şi nu mai pot fi revocaţi.
Secţiunea a 3-a stabileşte categoriile de legi: constituţionale, organice şi
ordinare, stabileşte şi procesul adoptării lor şi intrării în vigoare. Tot aici, prin
art.75 este stabilit referendumul ca formă directă de participare a poporului la
exercitarea suveranităţii naţionale (puterii politice).
Capitolul 5 este destinat Preşedintelui Republicii Moldova în care este
stabilit modul de alegere, durata mandatului, incompatibilităţile şi imunităţile
precum şi atribuţiile, formele de activitate şi modalităţile de suspendare din
funcţie.
Guvernul este reglementat în capitolul 6 care conţine norme privitoare la
rolul lui în asigurarea realizării politicii interne şi externe şi conducerii generale
a administraţiei publice, la structura sa, investitură, incompatibilităţi şi actele
care poate să le adopte.
Capitolul 7, realizând principiul separării şi echilibrului puterii în stat, este
consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul în care se stabilesc
mecanismele de influenţă asupra executivului.
Administraţia publică este reglementată în capitolul 8 care o divizează în
administraţie publică centrală de specialitate, din care fac parte ministerele, şi
administraţie publică locală din care fac parte consiliile locale, orăşeneşti,
raionale şi primarii aleşi prin vot universal, secret, direct şi liber exprimat şi care
activează în baza principiilor: descentralizării serviciilor publice, autonomiei
locale, eligibilităţii autorităţilor publice locale şi consultării cetăţenilor în
problemele locale de interes deosebit.
Capitolul 9 divizat în trei secţiuni şi 12 articole se referă la autoritate
judecătorească, stabilind sistemul organelor judecătoreşti, statutul judecătorilor,
caracterul public al dezbaterilor judiciare, folosirea căilor de atac şi altele
necesare bunei funcţionări a puterii judecătoreşti.
Secţiunea a 2-a din acest capitol legiferează un nou organ numit Consiliul
Superior al Magistraturii care este abilitat cu asigurarea numirilor, deplasărilor,
promovărilor şi măsurilor disciplinare faţă de judecători.
Procuratura este legiferată de secţiunea a 3-a art.art.124, 125 fiindu-i
stabilită structura, atribuţiile precum şi mandatul procurorilor.
 18

Titlul IV. Economia naţională şi finanţele publice. 8 articole ale acestui

titlu sunt destinate:
economiei, care este calificată de piaţă, de orientare socială, bazată pe
proprietatea privată şi pe proprietatea publică antrenate în concurenţă liberă;
proprietăţii, prin care proprietatea se garantează în formele solicitate de
titular, iar bogăţiile de orice natură a subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile
folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege sunt
declarate ca obiect exclusiv al proprietăţii publice;
sistemului financiar-creditar, prin care moneda naţională a republicii
Moldova este stabilit leul, cu dreptul exclusid de emisie al Băncii Naţionale;
bugetului public naţional, stabilindui structura şi modalităţile de
elaborare şi adoptare;
sistemului fiscal, prevăzut din impozite, taxe şi orice alte venituri cere
se stabilesc de autorităţile reprezentative ale statului.
Art.133 creează Curtea de Conturi care exercită controlul asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare
publice.
Titlul V. Curtea Constituţională cuprinde 7 articole prin care se
stabileşte statutul acestui organ de jurisdicţie constituţională, atribuţiile,
structura, independenţa, condiţiile pentru numire, incompatibilităţile şi
hotărârile pe care le adoptă.
Tltlul VI. Revizuirea constituţiei este consacrat modalităţilor şi
procedurilor de revizuire (modificare). Art.141 al acestui titlu stabileşte
subiecţii investiţi cu dreptul la iniţiativa revizuirii, art.142 – limitele revizuirii
şi art.143 legea privind modificare constituţiei.
Titlul VII. Dispoziţii finale şi tranzitorii. Acesta este ultimul titlu al
constituţiei, considerat parte integrantă a ei, care în 8 articole nominalizate
separat, cuprinde reguli referitoare la intrarea în vigoare a constituţiei. Astfel,
art.II prevede că legile şi celelalte acte normative ale statului rămân în vigoare
în măsura în care nu contravin prevederilor constituţiei, iar comisiile
permanente ale Parlamentului şi Guvernul sunt obligaţă ca în decursul unui
an, adica până la 27.08.1995, să examineze conformitatea legislaţiei cu
constituţia,
Tot în acest titlu se stabileşte statutul instituţiilor care activau la
momentul adoptării constituţiei şi a celor viitoare care urmai a fi create.

§5. Concluzii.

Constituţia este o Lege Fundamentală care răspunde unor cerinţe

contemporane din punct de vedere ce trebuie să conţină o constituţie. O scurtă
generalizare ne permite să spunem că ea conţine:
• un echilibru la puterilor;
 18

• instituie garanţii temeinice ale pluralismului politic;

• garantează proprietatea privată şi publică;
• organizează exercitarea puterii în teritoriu conform principiului
descentralizării administrative şi autonomiei locale;
• prevede o Curte Constituţională, o Curte de Conturi;
reglementează drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor;
• prevede garanţii pentru respectarea tratatelor internaţionale.
Sub acest aspect constituţia apare ca un act fundamental, democratic ce
constituie fundamentul întregii vieţi sociale, economice, politice şi juridice
ale poporului şi poate fi apreciată ca o constituţie democrată.
Bineînţeles, o analiză minuţioasă scoate în evidenţă faptul că se putea
prevedea unele reglementări şi mai bine, mai concret, mai detaliat. Unele
ambiţii ale constituantului agro-socialist înserate în textul constituţiei, de
exemplu: limba de stat – limba moldovenească înloc de limba română; satele
– unităţi administrativ teritoriale în loc de comune, şi altele, fără să se ţină
cont de argumentele ştiinţifice, aduc prejudicii dreptului constituţional şi
ştirbesc imaginea Republicii Moldova pe plan internaţional.
Experienţa de 4 ani a demonstrat că, unele mecanisme, care sunt
destinate echilibrului puterii, nu au fost bine gândite, altele au fost denaturate
ceea ce poate avea şi un efect invers – dezechilibrarea puterilor.
De exemplu, este lipsită de sens prevederea de la art.93: “în cazul în
care Parlamentul îşi menţine hotărârea adoptată anterior, Preşedintele
promulgă legea”, deoarece procesul reexaminării legii trebuie puţin
complicat, votându-se cu 2/3 sau alt număr de voturi, mai mare decât cel
înregistrat la adoptarea legii.
Nu este definitivat şi mecanismul moţiunii de cenzură (demiterea
Guvernului), iar Guvernul este lipsit total de mecanisme de influenţă cum ar
fi angajarea răspunderii în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Nu putem găsi o justificare, de ce în textul constituţiei lipseşte
îndatorirea cetăţenilor de a respecta constituţia, supremaţia sa şi legile.
Acestea şi alte neajunsuri analizate pe parcursul acestei lucrări, pot fi şi
trebuie lichidate, iar textul constituţiei ameliorat în lumina celor mai bune şi
eficiente tradiţii democratice. Procedura revizuirii constituţiei este o procedură
anevoioasă şi evident aşa trebuie să fie, însă, atunci când o cer interesele
naţionale nu poate şi nu trebuie să fie o barieră în calea raţiunii şi a bunului
simţ. Perfectarea constituţiei trebuie să aibă scop schimbarea societăţii în bine,
de a asigura un nivel de trai civilizat şi nici de cum stabilirea unor privilegii
sau prevederi care ar stagna dezvoltarea.

Subiecte de evaluare.
• Când începe constituţionalismul moldovenesc?
 18

• Ce părere aveţi despre constituţiile RSSM din 1925, 1941, 1978?

• Care suint premisele adoptării noii Constituţii a Republicii Moldova?
• Cum a fost adoptată Constituţia Republicii Moldova din 1994?
• Comentaţi crotica procesului adoptării constituţiei.
• Caracterizaţi conţinutul normativ al Constituţiei.
• Care sunt neajunsurile Constituţiei Republicii Moldova?
• Care sunt criteriile după care o constituţie poate fi apreciată democrată?
18