UNIVERSITATEA “AL. I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA
AFACERILOR

Lucrare de licenta

Cambia

Student:Dudau Alin
Grupa 2
Seria 1
Anul:III AP
Profesor indrumator: LIVIU FILIP

1
 CUPRINS
1.Capitolul I -Introducere despre titlurile de credit
pag 3-13
1.1 notiuni introductive despre titlurile de credit
pag 3-4
1.2 Clasificare
pag. 4-8
1.3 Incadrare juridical
pag. 8-13

2.Capitolul II- CAMBIA şi BILETUL LA ORDIN

pag. 14-23

2.1 Originea şi fazele de evoluţie a cambiei pag. 15-20

2.2 Conflicte de legi pag. 20-24

3.Capitolul III- Conditiile de forma necesare pentru

valabilitatea cambiei
pag. 23-40

3.1 Conditii obligatorii pag.23-36

3.2 Conditii facultative pag.36-40

4.Capitolul IV-CARACTERISTICILE CAMBIEI ŞI FUNCŢIUNILE

EI ÎN VIAŢA
ECONOMICĂ
pag.41-48

5. Capitolul V- Despre emiterea şi forma cambiei

pag. 48-66
5.1 Despre gir
pag. 51-53
5.2 Despre acceptarea cambiei
pag. 53-55
5.3 Despre aval
pag. 55-56

2
 5.4 Despre scadenta
pag. 56-57

5.5 Despre plata pag. 58-

59
5.6 Regresul in caz de neacceptare sau neplata
pag. 59-66

6.Bibliografie pag.66

CAPITOL I
NOŢIUNI GENERALE ASUPRA TITLURILOR DE CREDIT

Secţiunea I - Ce sunt titlurile de credit?

Titlurile de credit sunt documente a căror posesie este necesară atȃt pentru a se putea
exercita dreptul ce derivă dintr-o operaţie de credit pe care o constată, cȃt şi pentru a putea
fi investit cu acest drept oricare alt dobȃnditor ulterior al lor.
După cum a spus Savigny, la titlurile de credit dreptul este încorporat în document,
ajungȃndu-se astfel ca acesta să dobȃndeasca o valoare de hȃrtie-valoare, care poate fi obiect
de proprietate, de drepturi reale, precum şi de operaţii juridice. Dreptul şi documentul stau într-o
permanentă legătură de conexitate, în aşa fel încȃt dreptul nu poate fi invocat şi exercitat decȃt
de acela care se găseşte într-o anumită legătură cu documentul şi dacă acesta şi-a conservat
existenţa sa materială: dreptul si documentul se întrepătrund.
Apartenenţa dreptului nu determină însă şi apartenenţa documentului, deoarece în
materia titlurilor de credit raportul este tocmai contrariu: titularul unui drept real asupra
documentului este titularul implicit al dreptului încorporat în document.
Dupa tipul sau modul de circulaţie al titlului de credit documentul capătă într-o
măsură variabilă o valoare economică de lucru, amalgamează lucrul şi raportul juridic,
utilizează siguranţa juridica oferită de posesia şi circulatia lucrului, precum şi de disciplina
juridică a raportului de drept pur.

3
 Realizȃndu-se întrepătrunderea de care am vorbit mai sus, dreptul de creanţă încorporat
în titlul de credit se desprinde de operaţia juridică ce i-a dat nastere, lăsȃnd impre-
sia că ar izvorî din document. Din această situaţie decurg alte două trăsături comune titlurilor
de credit: literalitatea si autonomia.
Dreptul de creanţă cuprins în document putȃndu-se exercita numai de acela care în
mod formal se legitimează ca titular al documentului, existenţa, întinderea, natura şi
modalitatea atȃt ale dreptului, cȃt şi ale obligaţiei ce-i corespunde, trebuie determinate prin
menţiunile cuprinse în document (literalitatea titlurilor de credit).
În caz de neconcordanţă între voinţa reală şi voinţa declarată în titlu, prevalează
totdeauna aceasta din urmă, pentru că numai astfel se poate proteja încrederea aceluia care
primeşte titlul de credit pe toată durata circulaţiei lui.
Conţinutul titlului nu poate fi combătut sau modificat, invocȃndu-se elemente ce nu
sunt cuprinse în titlu; el poate fi cel mult completat, dacă titlul de credit face trimiteri la
asemenea elemente.
Terţul dobȃnditor primind cu bună credinţă titlul de credit în timpul circulaţiei sale, nu
poate fi expus să vadă ca i se opun de către debitor excepţii bazate pe situaţii juridice sau
elemente străine de titlul de credit şi pe care nu le putea cunoaşte. De aceea fiecare titular
dobȃndeşte un drept propriu si autonom, adică invulnerabil faţă de excepţiile care ar fi putut să
fie opuse purtătorilor precedenţi. Deci circulaţia titlurilor de credit se deosebeşte de cesiunea
de creanţă din dreptul comun, în care cesionarul dobȃndeşte creanţa aşa cum era în patrimoniul
autorului său, acesta neputȃndu-i transmite un drept mai întins sau mai puternic decȃt avea el.

Posibilitatea ca terţul dobȃnditor să vadă opunȃndu-i-se excepţii bazate pe raporturi

intervenite între alte persoane şi pe care el nu le poate cunoaşte în condiţiile vieţii moderne, ar
stȃnjeni circulaţia titlului.

Necesitatea de a uşura circulaţia şi de a proteja buna credinţă a dobȃnditorilor succesivi a

impus principiul conform căruia fiecare dobȃnditor primeşte un drept propriu şi autonom, un
drept originar, bazat pe relaţia juridică dintre el şi document.
Excepţiile pe care obligatul din titiu le poate opune celui care cere plata sunt cele
obiective, rezultȃnd din cuprinsul titlului sau cele personale ultirnului posesor, fiind înlăturate
toate celelalte, care ar fi putut fi opuse vreunuia din dobȃnditorii anteriori.

4
 Cunoscȃnd principiile mai sus expuse, putem defini titlurile de credit ca nişte documente
necesare pentru exercitarea drepturilor literale şi autonome cuprinse în ele.

Secţiunea a Il-a - Clasificarea titlurilor de credit

S-a arătat că funcţia titlurilor de credit este de a uşura circulaţia bunurilor. Clasificarea lor
poate avea astfel drept criteriu fie modul de circulaţie al titlului, fie conţinutul acestuia.

1. Clasificarea titlurilor de credit după modul lor de circulaţie

Din acest punct de vedere se deosebesc titlul la purtător, titlul la ordin şi titlul nominativ.

a). Titlurile la purtător indică persoana debitorului fără a cuprinde vreo menţiune re-feritoare
la creditor. Titular al dreptului de creanţă este acela care se gaseşte în posesia documentului şi,
ca urmare a acestui fapt, dobȃnditorii succesivi ai documentului nu apar în titlu.
Titlul la purtător circulă prin simpla tradiţie, la fel ca bunurile mobile. Un asemenea
titlu este necesar sa cuprindă în conţinutul lui clauza "la purtător", astfel încȃt voinţa
debitorului subscriitor de a-şi îndeplini obligaţia faţă de purtătorul titlului sa rezulte în mod
neechivoc.
b). Titlurile la ordin, spre deosebire de titlurile la purtator, sunt destinate unei anumite persoane
indicate în cuprinsul titlului, primul beneficiar fiind primul titular al dreptului de creanţă.
Transmisiunea titlului împreună cu drepturile încorporate în el se face de către o altă
persoana pe baza declaratiei titularului inserată în titlu.
Acest mod de transmisiune se numeşte gir. În fiecare gir succesiv, girant trebuie să fie
giratarul girului precedent. Aşadar, pentru transmiterea titlului nu este suficientă simpla
tradiţie, iar ultirnul posesor trebuie să se legitimeze pe baza unui şir neîntrerupt de giruri,
găsindu-se astfel notată în titlu seria tuturor dobȃnditorilor succesivi.
c). Titlurile nominative, la fel ca titlurile la ordin, trebuie să cuprindă şi ele indicarea primului
titular al dreptului de creanţă. Spre deosebire de acestea însă, pentru a se efectua transmisiunea

5
titlului de credit, este necesară şi cooperarea debitorului, care trebuie să facă menţiune de
transfer în registrele sale şi să-l însereze în titlu.
2. Clasificarea titlurilor de credit după conţinut
Din punctul de vedere al conţinutului, titlurile de credit se împart în titluri de credit
propriu-zise, titluri reprezentative şi titluri de participaţie.
a). Titlurile de credit propriu-zise, cunoscute sub denumirea de efecte de comerţ propriu-zise,
sunt acelea în virtutea cărora subscriitocul se obligă să dea o sumă determinată de bani sau o
anumită cantitate de mărfuri, determinată prin gen, sau un anumit număr de titluri de credit.
Ele formează categoria titlurilor de credit propriu-zise, şi în mod riguros, numai lor ar trebui să
le fie rezervată această denumire.
În categoria titlurilor de credit propriu-zise intră cambia, cecul, titlurile datoriei pu-blice,
obligaţiile emise de societăţile comerciale, poliţele de asigurare etc.
b). Titlurile reprezentative sunt acelea prin care se conferă titularului un drept real
asupra unei cantităţi de mărfuri determinate, care se găsesc depozitate în locuri speciale
sau sunt încărcate pentru a fi transportate şi deci sunt identificate şi specificate.
Posesorul titlului reprezentativ are posesia mărfurilor prin intermediul reprezentantului
său (cărăuşul, căpitanul, depozitarul), iar documentul nu-i atribuie nurnai un drept de credit
viitor şi anume dreptul de restituire sau predare a mărfii, ci, ca o consecinţă a posesiunii
imediate, îi conferă şi un drept actual de dispoziţie asupra mărfurilor. Titlurile de credit
reprezentative se substituie bunurilor pe care le reprezintă în circulaţia materială a mărfurilor.
În această categorie intră: scrisoarea de trăsură, poliţa de încărcare, recipisa de depo-zit
si warantul. Aceste titluri reprezentative sunt emise în baza unui contract, care constată
consemnarea unui bun şi obligaţia de a-l restitui, iar cel care are obligaţia restituirii, o are şi pe
aceea de a conserva bunul, fiind ţinut să ia pentru aceasta toate măsurile necesare.
c). Titlurile de participaţie nu cuprind o promisiune de prestaţii viitoare şi nici nu
încorporează în ele vreun drept real. Ele certifică un drept complex si anume calitatea de
component al unei colectivitaţi, cum ar fi acţionarul unei societăţi. Acestor titluri li s-a
mai dat si denumirea de titluri de drepturi corporative.
Din calitatea de component al unei colectivitaţi decurg o serie de drepturi personale,
nepatrimoniale, precum sunt drepturile de administraţie, de participare la adunarile generale, de
examinare a registrelor etc., precum şi drepturi personale patrimoniale, sunt dreptul de
6
dividend, dreptul la valoarea acţiunii în cazul cȃnd retragerea din societate este îngăduită,
dreptul la o cotă din patrimoniu în caz de lichidare, dreptul de a subscrie si dobȃndi acţiunile
emisiunilor ulterioare etc.

3.Titlurile de credit improprii

Alături de titlurile de credit expuse mai sus există o altă categorie de documente, care
adoptă numai unele din trăsăturile caracteristice titlurilor de credit. Acestea au o eficacitate
juridică limitată, deşi se aseamănă cu cele dintȃi fie prin aparenţă, prin structura exterioară, fie
prin termenul cu care sunt denumite, fie prin modul lor de circulaţie.
a). În prima grupă de titluri de credit improprii se deosebesc, în primul rȃnd, documentele de
legitimare, al căror efect consistă în aceea că posesiunea documentului constituie proba
titularităţii dreptului; însă o asemenea probă nu este decȃt o simplă prezumţie, care-şi produce
efectele numai pȃnă la proba contrarie.
Această legitimare funcţionează fie în favoarea creditorului, fie în favoarea debitorului, în
timp ce la titlurile de credit legitimarea funcţionează în beneficiul ambelor părţi.
În anumite împrejurari dreptul poate fi exercitat chiar fară existenţa documentului,
putȃndu-se spune că în cazul acestor titluri de credit improprii încorporarea dreptului nu este
dusă pȃnă la capăt. Aşa, de exemplu, dacă este pierdut sau furat un astfel de document în care
legitimarea operează în favoarea debitorului, titularul documentului va trebui să facă uz de
calea opoziţiei la plată si nu la calea procedurii de amortizare.
Un alt exemplu, si anume literalitatea dreptului, poate sa lipsească din anumite
documente, în sensul că debitorul sau creditorul vor putea face apel la elemente extrinsece
documentului pentru a stabili apartenenţa dreptului sau pentru a-i stabili conţinutul; cu alte
cuvinte raportul juridic menţionat în document are totdeauna un caracter material şi cauzal.
Pe de altă parte, nu există numai o legătură între document şi raportul juridic originar, ci
si o legătură între drept si persoana căreia îi este atribuit dreptul prin document, dreptul fiind
destinat să fie exercitat de persoana căreia îi revine la origine, deoarece în regulă generală
aceste documente nu sunt făcute sa circule, forma lor constituind un fel de a fi al documentului
pentru scopuri de legitimare.

7
 Legitimarea poate opera în favoarea debitorului sau în favoarea creditorului. Exemple
din prima categorie sunt biletele de tren, autobuze, tramvai, tichetele de garderobă, iar din cea
de a doua categorie sunt biletele de intrare în teatru, la muzee, la conferinţe sau de agrement.
Sunt aşadar documente care conţin promisiunea unui serviciu sau de participare la jocuri sau la
loterie sau promisiunea de restituire a unui obiect.
b). Titlurile aparente constituie a doua categorie de titluri improprii. Pentru acestea,
documentul îndeplineşte funcţiunea de mijloc de dovadă al unui raport contractual.
Deşi forma exterioară a acestor titluri ne aminteşte fie titlurile de credit, fie docu-mentele
de legitimare, în fond titlurile nu îndeplinesc funcţiunea nici uneia din categoriile cu care le-am
asemănat, ci constituie simple înscrisuri de credit. Un exemplu îl constituie factura, care uneori este
destinată să circule cu formele adrnise pentru titlurile de credit.

Secţiunea a Ill-a - Natura juridică a titlurilor de credit

În conceptul de credit, aşa cum am arătat pȃnă acum, este cuprinsă o mare varietate de
titluri. Lipsind o reglementare organică a titlului de credit în general, cercetarea naturii
juridice a titlurilor de credit trebuie făcuta pe baza normelor relative la diferite titluri
individuate şi în special pe baza reglementării sistematice a anumitor titluri de credit, cum sunt
cambia sau cecul.
Urmează să cercetăm natura juridică a titlurilor de credit sub aspectul prezentat de latura
pasivă şi de latura activă a raportului încorporat în document.
1. Privite din punctul de vedere al laturii pasive a raportului încorporat în document,
toate titlurile de credit conţin declaraţii cu structuri diferite:
Titlurile de participaţie anunţă simple declaraţii de adevăr; cu alte cuvinte, aceste titluri
atestă sau certifică drepturi de cotă.
Titlurile reprezentative conţin în acelaşi timp atȃt declaraţii de adevăr, cȃt şi declaraţii
negoţiale sau promisiuni, ele atestȃnd, pe de o parte, atȃt drepturi de posesiune cȃt şi drepturi
reale de proprietate sau de garanţie, iar pe de altă parte conferind un drept de credit.

8
 O preocupare permanentă a autorilor a fost explicarea naturii raportului de drept care se
formează prin emiterea şi punerea în circulaţie a unui titlu de credit. Dificultatea venea mai
ales de acolo că, dominaţi de ideea că numai un acord de voinţă poate sta la baza creării unui
raport juridic voluntar, ei căutau, sub o formă sau alta, să găsească acest acord în titlurile de
credit, ceea ce ducea la construcţii juridice forţate.
De altfel, legislaţia în vigoare în materie cambială menţionează printre elementele
esenţiale ale cambiei şi biletului la ordin, "ordinul necondiţionat de a plăti o sumă deter-
minata" şi "o promisiune necondiţionată de a plăti o sumă determinată", recunoscȃndu-se
prin aceasta declaraţiei cambiaie valoarea unui adevărat act juridic.
Pentru protejarea bunei credinţe a terţilor, spre deosebire de sistemul obişnuit în ma-teria
actelor juridice, este asigurată o prevalare a declaraţiei asupra voinţei, în sensul că, indiferent
de orice culpă a declarantului, el suportă consecinţele unei divergenţe între voinţa reală şi
declaraţia de voinţă aşa cum apare ea; voinţa declarată în formele prevăzute de lege prevalează
faţă de voinţa efectivă, în sensul protejării terţului de bună credinţă.
Vom examina acum chestiunea determinării momentului în care declaratia cuprinsă în
titlul de credit devine perfectă.
Pentru aceasta este necesar ca în prealabil să facem o distincţie între eficacitatea
actului juridic şi perfectarea lui.
Efectele obligatorii ale actului juridic nu pot apărea atȃt timp cȃt subscriitorul este în
posesia titlului şi un terţ nu a dobȃndit proprietatea documentului.
Perfectarea declaraţiei nu are însă nevoie de intervenţia acestui străin, deoarece actul
juridic unilateral este perfect chiar în momentul redactării declaraţiei.
Faptul că în legea romȃnă asupra cambiei si biletului la ordin se întrebuinţează în mod
constant termenii de "emisiune", "emite", "emitent" nu poate fi folosit pentru a ar-gumenta că
legea a consacrat teoria emisiunii, adică teoria care condiţionează perfectarea negoţiului
cambial de o deposedare voluntară, deoarece din discuţiile purtate în sȃnul Conferinţei de la
Geneva din 1930 rezultă că s-a avut cea mai mare grijă de a se evita orice formula care ar fi
putut prejudicia soluţia acestei probleme şi deci întrebuinţarea termenilor de "emisiune",
"emitent" etc., corespunde unei comodităţi lingvistice.
În anumite cazuri chiar legea foloseşte în mod deliberat termenul de "emisiune" în sensul
de creare, de exemplu în art. 1 şi 7, unde cere ca în cambie să se arate locul şi data emiterii şi
9
 unde se referă evident la locul şi data creării cambiei şi nu la locul şi data emiterii, care pot fi
diferite.
Din considerentul că legea permite trasului să şteargă acceptarea scrisă de pe titlu mai
înainte de restituirea titlului către prezentator nu se poate deduce un argument în favoarea
teoriei emisiunii. Posibilitatea de revocare consimţită acceptantului, ca o consecinţă chiar
precară a titlului şi puterii de dispoziţie asupra declaraţiei cambiale, nu micşorează eficienţa
acceptării.
Pe de altă parte, în legea asupra cambiei şi biletului la ordin din 1934, o serie de
dispoziţii presupun un efect obligatoriu simplei subscrieri a cambiei, independent de un act de
predare. Astfel sunt cambia la ordinul propriu (art. 3), precum şi dispoziţiile cuprinse în art. 5,
alin. 3, art. 7, 9, 13 alin. 2, art. 28 alin. 1, art. 31 alin. 1 şi art. 76. Cea mai importantă este însă
afirmaţia de principiu cuprinsă în art. 18 1. c., in virtutea caruia posesorul unei cambii care-şi
justifică drepturile printr-o serie neîntreruptă de giruri, dobȃndeşte proprietatea cambiei şi nu
este ţinut s-o predea revendicantului, chiar în cazul cȃnd cambia a ieşit din posesia
subscriitorului prin furt sau pierdere, cu condiţia ca posesorul să nu fi dobȃndit cambia prin
rea credinţă sau să fi săvȃrşit vreo greşeală gravă în dobȃndirea ei.
Socotim că teoria creaţiei satisface exigenţele creării titlurilor de credit, deşi are îm-
potriva sa faptul că un element ulterior, care determină naşterea obligaţiei, şi anume
deposedarea voluntară din partea subscriitorului, nu rezultă din document; terţul de bună
credinţă nu are nici un mijloc de a se asigura dacă emiterea a fost sau nu voluntară.
2. Cu privire la latura activă a raportului încorporat în document, teoria proprietăţii,
conform careia subiectul activ al raportului este proprietarul titlului, corespunde mai bine
realităţii.
Ea ţine seama de interpătrunderea dintre drept şi document, căci dacă dreptul a devenit
un element integrant al documentului, una pars rei, nu se poate admite ca dreptul ar reveni
altcuiva decȃt proprietarului titlului. Dreptul din titlu (aus dem Papier) provine din dreptul
asupra titlului (auf dem Papier).
Această teorie a fost criticată susţinȃndu-se că documentul ca atare este obiect de
drepturi reale, dar în raport cu dreptul de creanţă el are numai o funcţiune instrumentală, deci şi
dreptul asupra documentului nu este decȃt mijlocul prin care titularul deţinător îşi exercită
dreptul său de creanţă. În consecinţă, transmiterea cambiei de la emitent la beneficiar nu
10
presupune că s-a transferat şi dreptul de proprietate asupra documentului privit sub aspectul său
material, deoarece accipiens nu are interesul de a avea pentru sine în mod definitiv documentul.
Transmitȃndu-i-se documentul, accipiens dobȃndeşte un drept real de folosinţă a
acestuia, graţie căruia îşi realizează dreptul de credit.
Pe de altă parte, tradens nu transmite proprietatea documentului, deoarece dupa ce se va
stinge raportul cambial, eleste îndrituit să ceară şi să dobȃndească de la accipiens documentul
în care se încorporase raportul stins.
Obligaţia legală de restituire a titlului în schimbul plăţii nu s-ar putea explica decȃt la o
expropriere a celui ce primeşte plata, dacă s-ar admite că legea îl consideră pe accipiens
proprietar; şi, dimpotrivă, explicaţia normei legale se simplifică, dacă emitentul îşi rezervă
dreptul de proprietate şi nu transmite decȃt un drept temporar de folosinţă a documentului,
necesar pentru realizarea creanţei încorporate în el. Nimic nu împiedică însă ca obligaţia
prescrisă în lege, de restituire a cambiei în schimbul plăţii, să poată fi privită ca un caz de
răscumpărare a titlului de credit.
Pe de altă parte, sunt cazuri cȃnd emitentul (semnatarul originar) numai dobȃndeşte
posesia definitivă a titlului, aşa cum se întȃmplă atunci cȃnd plata este facută de tras, care nu a
fost niciodată proprietar al titlului şi care, dacă plăteşte mai înainte de a fi acceptat, nu rezultă
din titlu nici cel puţin că ar avea calitatea de debitor.
În sfȃrşit, reglementarea acestui drept real de folosinţă sui generis asupra documentului,
aşa cum trebuie construită în cadrul teoriei titlurilor de credit, este în antiteză cu reglementarea
pozitivă a drepturilor reale ca desmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Aşa de exemplu, uzufructul, care în dreptul comun trebuie să păstreze substanţa lucrului, în
dreptul cambial distruge valoarea economică a titluiui - a lui res - prin urmărirea şi realizarea
creditului, restituind aşa-zisului nud proprietar numai documentului.
Înlăturȃnd deci teoria unui drept real de folosinţă sui generis al posesorului, urmează că
titularul dreptului este proprietar al documentului.
Dar, din faptul că titlurile de credit sunt lucruri mobile, nu se poate afirma că
proprietatea coincide în toate cazurile cu posesia de bună credinţă.
Dacă în principiu titular al dreptului de credit este proprietarul documentului, nu înseamnă
totuşi că în anumite cazuri exercitarea drepturilor cuprinse în asemenca titluri nu poate fi

11
făcută şi de către un neproprietar. Pentru a se explica aceste cazuri, s-a stabilit o distincţie între
apartenenţa sau titularitatea dreptului încorporat în document şi investirea cu acest drept şi
legitimarea pentru exerciţiul lui.
Apartenenţa este constituită prin dobȃndirea proprietăţii asupra documentului şi este o
condiţie necesară pentru dobȃndirea dreptului încorporat în document, iar învestirea si
legitimarea pentru exerciţiul dreptului este dată de posesia titlului în modul stabilit de lege
(în cadrul cambiei, un şir neîntrerupt de giruri, în cazul titlurilor la purtător, simpla posesie).
Posesia calificată, pe de o parte, şi funcţiunea de legitimare, pe de altă parte, constituie o
prezumţie de apartenenţă a dreptului, care poate fi combătută, însă, prin dovada contrarie.
Posesia şi funcţiunea de legitimare îi permit debitorului să facă o plată liberatorie, fără a fi
obligat să cerceteze altceva decȃt regularitatea formală a posesiei. El este autorizat să
considere că legitimarea coincide cu apartenenţa.
Însă de aici nu se poate deduce că posesia documentului în modul cerut de lege
conferă în mod invariabil şi apartenenţa - titularitatea creanţei - şi că nu ar mai fi nevoie să
arătăm cui aparţine dreptul de proprietate asupra documentului. Sunt cazuri cȃnd posesorul
titlului se prezintă legitimat şi totuşi debitorul trebuie să refuze plata, deoarece aceste cazuri
apar tocmai ca o consecinţă a lipsei de proprietate asupra documentului şi deci a lipsei de
titularitate a dreptului încoiporat în el.
Pornind de la premisa că dobȃndirea proprietăţii titlului este o condiţie necesară
pentru dobȃndirea dreptului încorporat în el, putem să explicăm fenomenul autonomiei
drepturilor dobȃnditorilor succesivi.
Subiect al dreptului de creanţă cuprins în document nu este o persoană determinată, ci
orice persoană care se găseşte într-o anumită relaţie juridică cu lucrul corporal, care este
titlul, iar consecinţa logică este că dreptul încorporat în document nu este transmis, ci este
dobȃndit de fiecare dată, în mod originar în virtutea achiziţionării titlului. Ceea ce se
transmite este numai condiţia pentru a se achiziţiona dreptul. Nu se efectuează o transmisie a
dreptului, adică o dobandire derivată, ci una originară, în care caz nu se mai poate invoca
principiul conţinut în adagiul: nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.
Titularitatea drepturilor cambiale faţă de o anumită persoană este justificată în mod
direct şi exclusiv de dreptul de proprietate al persoanei respective asupra cambiei
independent de originea dreptului de proprietate asupra acesteia.
12
 CAPITOLUL II
CAMBIA SI BILETUL LA ORDIN

Secţiunea I - Originea şi fazele de evoluţie a cambiei

Nu există o părere generală acceptată cu privire la originea cambiei şi la epoca în care se

situează apariţia acestei institutii juridice.
Este cert că antichitatea greco-romană a cunoscut operaţia care a devenit în urmă
conţinutul cambiei - tratată ca circulaţie în Evul Mediu - şi anume remiterea unei sume de
bani de pe o piaţă pe alta prin intermediul unui document care atestă vărsămȃntul.
Însă între permutatio din timpul romanilor şi cambium din Evul Mediu nu se poate face
decȃt o simplă analogie, fiindcă scrisoarea întrebuinţată în permutatio nu avea eficacitatea
tratei de mai tȃrziu. Exigenţele economice care au dat naştere cambiei le găsim şi în
antichitate, dar ele au căpătat un caracter mai accentuat în Evul Mediu.
Din punct de vedere economic au fost determinanţi pentru crearea cambiei următorii
factori: a) nesiguranţa transporturilor; b) marea densitate de monede; c) interzicerea
exportului de capitaluri. Iar din punct de vedere juridic, lipsa de transmisibilitate libera a
creditelor si reprezentare procesuală.
Dreptul consuetudinar unificat format în cursul Evului Mediu a fost reprodus în
regulamentele diferitelor tȃrguri, iar după regulamentul tȃrgului din Lyon a fost redactată
Ordonanţa franceză din 1673 (Ordonance du commerce de terre), prin care s-a căutat să se
simplifice şi să se precizeze formele cambiei.

13
Secţiunea a Il-a - Tendinţele de unificare a dreptului cambial

1. Pregătiri preliminare
În secolul al XIX-lea progresul dreptului, realizat prin marile codificări, a însemnat o
accentuare a deosebirilor dintre diferitele sisteme juridice, pe care receptarea dreptului roman
le făcuse sa dispară sau le atenuase.
Inconvenientele au fost resimţite în mod deosebit la instituţiile cu o largă aplicaţie
internaţională, mai ales că la acestea particularismele apăreau şi mai nejustificate, dat fiind
substratul economic al anumitor raporturi, aproape identice peste tot.
De aceea s-a încercat o unificare în special în acele domenii unde inconvenientele erau
resimţite mai acut şi unde uniformizarea de reglementare juridică trebuia să corespundă unei
uniformităţi a faptelor materiale şi anume în domeniul activităţii comerciale maritime şi în cel
cambial, mai ales în acesta din urmă, care cunoscuse uniformitatea în epoca de constituire.
Ideea uniformizării dreptului cambial a trecut din lucrările doctrinarilor în domeniul
încercărilor de realizare practică, facȃnd obiectul preocupărilor asociaţiilor şi institutelor
internaţionale pentru studiul dreptului. Acestea, în diferite congrese, au dezbătut problernele mai
delicate, sistemul german manifestȃndu-şi superioritatea faţă de cel francez. S-a încercat
totodată o apropiere de sistemul anglo-saxon. În parlamente s-a exprimat, de asernenea,
necesitatea unei uniformizări.

2. Conferinţele de la Haga

În 1908 guvernele italian şi german au cerut guvernului olandez să convoace o

conferinţă diplomatică internatională, care s-a şi ţinut în 1910 la Haga.
După dezbateri, s-au redactat două anteproiecte, unul relativ la legea uniformă cam-bială
şi celalalt relativ la o convenţie pentru unificarea dreptului referitor la cambie şi biletul de ordin,
ambele bazate pe sistemul de unificare preconizat de delegaţia germană. Cea de-a doua
conferinţă s-a întrunit tot la Haga în 1912 şi după ce a adus anumite modificări anteproiectelor
din 1910, a redactat un "Reglement Uniforme sur la lettre de change et le billet a ordre", precum
şi o "Convention sur 1'unification du droit relatif a la lettre de change et au billet a ordre", pe
care conferinţa le-a adoptat în şedinţa plenară.
Prin sistemul de unificare primit se creează obligaţia pentru fiecare stat participant să
introducă în legislaţia sa naţională textul de lege aşa cum a fost adoptat de Conferinţă,
14
cuprinzȃnd toate chestiunile asupra cărora se căzuse de acord. În ceea ce priveşte chestiunile
asupra cărora nu s-a putut ajunge la un acord, statele şi-au rezervat dreptul de a legifera
neuniform, după necesităţile lor particulare.
Conflictele de legi au fost reglementate printr-un sistem de norme cambiale uniforme,
care tindeau să uniforrmizeze şi efectele netimbrării cambiilor.
Faţă de proiectul din 1910, regulamentul din 1912 reprezenta progrese remarcabile prin
claritate şi precizie, precum şi prin modificările substanţiale introduse, între care abandonarea
cambiei la purtător, fixarea termenelor pentru protest, prescripţie etc. Acest regulament a fost
criticat pe consideraţia că unificarea realizata nu era decȃt parţială, din cauza numeroaselor
rezerve introduse. Însă ele n-au putut fi evitate, date fiind divergenţele dintre sistemul francez şi
cel german, anumite concesii trebuind să fie făcute spiritului tradiţionalist francez. Puterile
anglo-saxone nu au semnat convenţia, aşa că unificarea nu a cuprins decȃt dreptul european
continental.

1. Conferinţele de la Geneva

Izbucnirea Primului Război Mondial a împiedicat punerea în aplicare a regulamentului

uniform de la Haga. După razboi, ideea de unificare a fost legată de accea a acordurilor politice
între fostele state combatante.
La 30 mai 1930 s-a întrunit la Geneva cea de-a treia conferinţă internaţională, precedată
de o laborioasă pregătire juridică sub conducerea prof. Percerou. Au participat reprezentanţi
oficiali din 31 de state. Ca urmare a dezbaterilor, la această conferinţă s-au semnat trei
convenţii la 7 iunie 1930.
1. "Convenţia adoptȃnd legea uniformă asupra cambiilor si biletelor la ordin". Ea se
compune din 11 articole convenţionale şi două anexe. Anexa 1 a protocolului cuprinde
textul legii uniforme asupra cambiei şi biletului de ordin (78 art.), pe care statele
semnatare se angajează să o adopte ca lege naţională; iar anexa a 2-a cuprinde rezervele
(23 art.) în virtutea cărora statele care ratifică legea uniformă o pot adopta în ansamblul
ei, menţinȃnd totuşi unele particularităţi ale legislaţiilor naţionale.
2. "Convenţie destinată să reglementeze anumite conflicte de legi în materie de cam-
bii şi bilete de ordin" (20 art.).
3. "Convenţie relativă la dreptul de timbru în materie de cambie şi bilete la ordin".
15
 S-a mai redactat, de asemenea, şi un act final, care cuprinde dezideratele conferinţei, cum
sunt, de exernplu, dezideratul prin care se cerea ca statele care întrebuinţează acceaşi
limbă să procedeze la o traducere unică, stabilind un singur text oficial, precum şi acela ca
statele participante să-şi comunice lista sărbătorilor oficiale, în care se va putea cere plata,
nu se vor putea adresa proteste etc.
Intrarea în vigoare a convenţiei a fost condiţionată de ratificarea a cel puţin şapte state,
din care minimum trei să fie dintre membrii permanenţi ai Consiliului Societăţii Naţiunilor.
În linii mari, legea uniformă de la Geneva reproduce regulamentul uniform de la Haga
din 1912, dar au fost introduse unele modificări, cum sunt de exemplu: considerarea ca
nescrisă a promisiunii de dobȃnzi fără indicare a procentelor (art. 5 1. u.); independenţa
obligaţiilor cambiale (art. 7), continuarea valabilităţii procurii în caz de moarte sau incapacitate
a reprezentantului (art. 8); reglementarea cambiei în alb (art. 10); echivalarea girului de
purtător ca un gir în alb (art. 12); mărirea termenului pentru cambiile la vedere (art. 23) etc.
Convenţiile de la Geneva – întrucȃt Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii nu au
aderat la ele - au o aplicaţie redusă la Europa continentală, în masura în care au fost ratificate de
statele componente ale acesteia.
În urma ratificărilor necesare, Convenţiile de la Geneva au intrat în vigoare la 1 ianuarie
1934.
Convenţia privind legea uniformă a fost adoptată în întregime de U.R.S.S., ratificȃnd-
o la 25 noiembrie 1935 şi punȃnd-o în aplicare la 7 august 1936. Această rati-ficare, necesară în
relaţiile economice internaţionale, dădea posibilitatea cambiei să-şi îndeplinească rolul pe care
i-1 recunoştea legislaţia sovietică în privinţa plăţilor în străinătate sau provenind din străinătate.

4. Legea romȃnă din 1934 asupra cambiei şi biletului la ordin

După Primul Război Mondial s-a încercat în mai multe rȃnduri în ţara noastră să se
reglementeze cambia sub o formă nouă şi unitară. Legea din 1 mai 1934 îndeplineşte acest
deziderat fără ca ea să contribuie totuşi, în mod efectiv si complet la opera de unificare
internaţională. Romȃnia - desi a participat la dezbateri - nu a aderat formal la Convenţiile de la
Geneva, dar a reglementat cambia şi biletul la ordin într-o redactare foarte apropiată de aceea a
legii uniforme, din care s-a putut inspira în mod direct, dar, mai ales, prin legea italiană asupra
16
cambiei şi biletului la ordin din 14 decembrie 1933, care este traducerea legii uniforme, cu unele
rezerve, Italia făcȃnd parte dintre statele care au ratificat Convenţiile de la Geneva din 1930.
Astfel, legea romȃnă nu este o traducere a legii uniforme, în care să se facă eventual uz de
rezervele din anexa 2 (aşa cum se încercase prin proiectul Consiliului Legislativ), ci ea cuprinde
anumite modificări, care împreună cu unele greşeli de traducere, au fost aspru criticate de
doctrina romȃnă. Aceasta a căutat ca pe cale de interpretare să remedieze, în măsura
posibilului, imperfecţiunile legii, luȃnd ca izvor de interpretare legea uniformă de la Geneva şi
lucrările ei preparatorii, cȃt şi legea italiană din 1933, întrucȃt expunerea de motive a legii
romȃne şi dezbaterile parlamentare sunt destul de sărace şi de o valoare redusă. "

5. Diversitatea sistemelor de drept cambial

Trei mari sisteme de drept se află încă în prezenţă după unificarea de la Geneva (1930)
a cambiei şi a biletului la ordin: sistemul anglo-saxon, sistemul german şi sistemul francez.
Ţările anglo-saxone neaderȃnd la Convenţiile de la Geneva, regimul lor juridic privitor la
titlurile de credit s-a menţinut în întregime. În ceea ce priveşte sistemul francez şi cel german,
cu toată aderarea Franţei si Germaniei la Convenţiile de la Geneva, ele continuă să rămȃnă
diferite, fie prin rezervele înscrise în anexa 2 a Convenţiei privind legea uniformă asupra
cambiilor şi biletelor la ordin, fie prin interpretarea diferită a unor texte ale legii uniforme.
Diferenţele fundamentale între sistemul lui Wechselrecht şi dreptul francez al schim-
bului privesc mai ales provizionul şi drepturile posesorului în caz de decădere din acţiunea
cambială sau de prescriere a ei.
În dreptul englez, ca si în Wechselrecht, angajamentul cambial este independent de
contractele pe care se grefează şi semnatarul nu este ţinut decȃt pe baza semnăturii puse pe
titlu.
Făcȃnd abstracţie de cele cȃteva puncte divergente, în ansamblul lor cele trei sisteme de
drept cambial la care ne-am referit mai sus sunt asemănătoare, aşa că ar fi posibilă o unificare
mai completă decȃt cea de la Geneva, dacă ar exista mai multă înţelegere din partea statelor
participante la o nouă conferinţă convocata în acest scop.

Secţiunea a Ill-a - Conflicte de legi: principii generale

17
1. Unificarea partială şi consecinţele ei

1. Convenţia asupra legii uniforme din 1930, - contrariu unor aşteptări optimiste -, nu a
reuşit să suprime conflictele de legi în materie de cambie şi bilet la ordin, creȃnd un drept
comun înscris într-o lege unică asupra acestor titluri, care sa fie integrată în legislaţia nationala
a statelor ratificante sau aderente. Dificultatea împăcării mai multor sisteme de drept, uneori
foarte diferite, a făcut ca uniformizarea totală să nu fie posibila. De aceea s-a încercat să se
realizeze măcar o uniformizare partială, lăsȃndu-se restul pentru mai tȃrziu (proiectul
O.N.U., de care ne-am ocupat, reia chestiunea).
2. Soluţia de compromis la care s-a ajuns la Geneva în 1930 constă în aceea că chiar
în legea uniformă (Anexa 1 la prima Convenţie), în care s-au înscris dispoziţiile de drept
cambial asupra cărora experţii statelor participante au căzut de acord, s-au lăsat nesoluţionate
unele probieme importante cu privire la care ei nu s-au putut înţelege.
3. În plus, în anexa a 2-a a aceleiaşi Convenţii s-au înscris 23 de rezerve, în tot atȃtea
articole, care constituie punctele asupra cărora statele semnatare pot deroga de la dispoziţiile
legii uniforme. Aceste rezerve sunt obligatorii nu numai faţă de statul care le face,
dar şi faţă de celelalte state contractante care nu le-a adoptat (art. 23). Ca şi legea uniformă, ele
nu sunt însă opozabile statelor care nu au ratificat Convenţia de la Geneva privind legea
uniformă sau nu au aderat la ea, cum este cazul ţării noastre.
4. În sfȃrşit, prin Convenţia destinată să reglementeze unele conflicte de legi, în materie
de cambii şi de bilete la ordin, s-a căutat să se uniformizeze prin reguli comune soluţia unora
dintre conflictele de legi, inerente diferenţelor dintre legile naţionale, ca urmare a rezervelor
admise de Convenţia ce a adoptat legea uniformă.
Această ultimă reglementare constituie, fără îndoială, încă un efort în vederea
uniformizării finale a dreptului cambial. Statele cu sistem de drept de tip german au introdus,
chiar, normele conflictuale în legile lor naţionale.
5.Ne aflăm astfel în faţa unei unificări parţiale şi incomplete:
a) legea uniformă nu reglementează unele materii, cum sunt capacitatea, cambiile şi
biletele la ordin de complezenţă, consecinţele pierderii, furtului sau distrugerii acestor
titluri faţă de posesorul deposedat şi de semnatarii lor etc.;
b) alte materii sunt excluse în termeni expreşi; de exemplu, furnizarea provizionului
la scadenţă de către trăgător si drepturile speciale ale posesorului asupra acestui provizion

18
(art. 16 anexa 2);
c) statele participante la convenţie si-au rezervat facultatea de a nu insera anumite
articole şi a deroga de la altele în legile lor naţionale; de exemplu de a nu introduce în legile
lor dispoziţiile titlului II din legea uniformă, privind biletul la ordin (art. 21, al. 1, anexa 2).
6.Rezervele, pe care experţii şi-au dat silinţa să le reducă la minimum, se pot clasifica în
trei grupe, ţinȃnd seama de timpul cȃnd pot fi ridicate, determinat de natura lor deosebită:

a) Rezerve care nu pot fi făcute decȃt în momentul ratificării Convenţiei sau aderării
la ea. Ele decurg din diferenţele sistemelor naţionale de drept cambial. Aşa sunt cele mai
multe dintre rezervele înscrise în anexa a 2-a.
b) Rezerve care pot fi făcute şi după ratificare sau adeziune, cu obligaţia de a fi notificate
Secretariatului general al Societăţii naţiunilor cu 10 zile înainte de intrarea lor în
vigoare (art. 1, al. 3 din Convenţia privitoare la legea uniformă). Aceste rezerve, prevăzute
de art. 8, 12 şi 18 din anexa a 2-a decurg tot din diferenţele admise în legile naţionale şi au
drept scop să nu împiedice noi reforme legislative libere din acest punct de vedere.
c) Rezerve determinate de împrejurări excepţionale, care pot fi făcute după ratificare
sau adeziune, oricȃnd devin necesare. Ele intră în vigoare după două zile de la notificare
(art. 1, al. 4 din Convenţia precizată). Sunt cele prevăzute de art. 7 şi 22 din anexa a 2-a
şi se justifică prin starea de urgenţă care datează luarea măsurilor excepţionale de aceste
texte.
7.Conferinţa de la Geneva nereusind sa realizeze o unificare totală a dreptului cambial,
conflictele de legi inerente circulaţiei internaţionale a cambiei şi a biletului la ordin se vor
rezolva chiar în statele care au ratificat Convenţiile din 7 iunie 1930 în tot ceea ce depăşeşte
reglementarea acestora după dreptul comun al confliclelor de legi în materie de titluri de credit.
Funcţionează deci, încă, în relaţiile internaţionale ale cetăţenilor statelor semnatare ale
Convenţiilor, un sistem de drept comun care completează sistemul convenţional stabilit de
Convenţia privind unele conflicte de legi.
8. Valoarea Convenţiilor de la Geneva pentru Romȃnia. Faptul că unele state, printre care
Marea Britanie, Romȃnia, S.U.A., nu au ratificat Convenţia prin care s-a adoptat legea
uniformă a făcut să se menţină situaţia dinainte în ceea ce priveşte conflictele de legi relative la
titlurile de credit create în unul dintre statele neaderente şi circulȃnd în statele aderente şi
viceversa.

19
 Legea uniformă este totuşi util să fie cunoscuta chiar în statele neaderente la Convenţie, ea
constituind un important element de drept comparat. Studiul ei este, în mod special, necesar în
state ca Romȃnia, unde are asemănări substanţiale cu legea naţională .

Nici Convenţia privind reglementarea unor conflicte de legi nu se aplică decȃt statelor
contractante în raporturile dintre ele. Sunt deci excluse de la dispoziţiile ei conflictele de legi
privind raporturile dintre două state nesemnate sau dintr-un stat semnatar şi altul nesemnatar.
Dispoziţiile acestei Convenţii prezintă însă mare interes chiar în cazul unui stat nesemnatar,
întrucȃt ele fac parte din dreptul comun internaţional şi pot servi cu valoarea unei indicaţii
doctrinale chiar în conflictele de legi soluţionate în state nesemnatare. De aceea, în cursul
expunerii noastre ne vom ocupa şi de aceste două Convenţii.

2. Calificarea

În materie de drept cambial se aplică principiul general de drept internaţional privat,

potrivit căruia pentru rezolvarea conflictelor de legi trebuie făcută, în primul rȃnd, calificarea
naturii actului asupra căruia s-a născut conflictul, conform lui lex fori. Instanţa de judecată
chemată să rezolve conflictul va trebui, deci, să stabilească mai întȃi dacă o cambie sau un
bilet la ordin emis în străinătate corespunde definiţiei acestor titluri, care este comună în toate
ţările, oricare ar fi forma lor, fără a fi însă necesar să cuprindă toate cerinţele formale prevăzute
de lex fori. Se va determina apoi legea competentă pentru rezolvarea conflictului de lege ivit.

3. Legea aplicabilă

Cambia si biletul la ordin avȃnd o circulaţie internaţională, pot ocaziona o serie de

conflicte de legi, pentru a caror soluţionare se vor avea în vedere dispoziţiile legii care
guvernează problema dedusă în conflict. Se va stabili astfel, legea aplicabilă potrivit Convenţiei
de la Geneva privind rezolvarea unor conflicte de legi, dacă aceasta are prevederi uniforme, sau
potrivit principiilor dreptului internaţional privat, în ipoteza în care Convenţia nu a soluţionat
chestiunea în discuţie.
Art. 10 din această Convenţie prevede că fiecare dintre statele contractante poate înlătura
aplicarea principiilor de drept internaţional privat consacrate de Convenţie, în cazul unui
angajament luat în afara teritoriului unuia dintre ele, sau în cazul unei legi aplicabile după
aceste principii, dar care nu ar fi aceea a unuia dintre aceste state .
20
 Un stat semnatar poate, uzȃnd de prima rezervă, să nu aplice prevederile Convenţiei la
girul unei cambii dat într-o ţară nesemnatară, deşi cambia a fost creata şi este plătibilă pe
teritoriul unui stat semnatar; sau, uzȃnd de cea de-a doua, poate recurge la sistemul lui
propriu de conflicte de legi, cȃnd legea competentă ar fi străină statelor semnatare.
Este controversată chestiunea de a se şti dacă aceste derogări pot fi invocate de in-
stanţele de judecată ale unui stat semnatar, socotindu-le ca făcȃnd parte din dreptul cutumiar
care constituie actualmente dreptul acelui stat în materie de conflicte de legi, chiar atunci cȃnd
acest stat nu le-ar fi declarat prin lege ca rezerve cu ocazia semnării Convenţiei.
Ambele reguli - şi în special cea de-a doua -, nu-şi găseşte altă explicaţie decȃt că prin
înscrierea lor s-a urmărit încurajarea adeziunilor la Convenţie. S-a ajuns însă printr-un
asemenea procedeu la situaţia supărătoare din punct de vedere practic ca statele care s-ar
prevala de aceste dispoziţii să poată face uz de două feluri de reguli de drept internaţional
privat în ceea ce priveşte cambiile şi biletele de ordin, în funcţie de realizarea uneia sau alteia
din condiţiile prevăzute în textul precizat.

Capitolul III

Conditiile de forma necesare pentru valabilitatea cambiei

Sectiunea I: Precizari preliminare

Rigorismul cambial nu trebuie aplicat dacat daca vointa exprimata in document este
manifestata neechivoc. Conditiile de forma impuse de lege nu sunt decat garantii care prin
combinatia lor asigura existenta acestei vointe. Atunci cand cerintele legii sunt indeplinite,
semnatarii devin obligati cambiali, chiar daca in realitate nu au avut aceasta intentie si achier
daca la baza emiterii cambiei ar sta simulatia, eroarea sau manopere delusive. Numai astfel se
asigura increderea economic ape care o reclama functiunea cambiei si aceasta explica
formalismul dreptului cambial.
Legea fixand conditiile formale esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca o cambie
pentru a fi valabila, ingrajdeste prin aceasta chiar libertatea partilor care vor sa se oblige cambial;
ele nu pot da unui inscris efecte cambiale dacat daca adopta formalismul impus de legiuitor. Insa
formalismul dreptului cambial nu este un formalism riguros, fara justificare practica.
Daca lipsesc anumite indicatii din cele pe care legea le prescrie si care sunt esentiale
pentru existent cambiei, adica din acelea a caror lipsa nu poate fi inlocuita prin apelarea la
celelalte elemente existente, titlul nu capata valoarea unei cambia si nu produce efecte cambiale.
Actul juridic nu este insa nul in mod absolute; el exista in afara dreptului cambial, producand
efecte mai estranse. Intre parti exista un drept juridic de drept civil sau commercial, iar
21
documentul ca atare va putea servi in anumite conditii la dovedirea acestui raport. Actul juridic
cambial se converteste intr-un act juridic cu efecte mail imitate decat cele care ar fi fost obtinute
daca ar fi fost respectata forma ceruta de lege.
Pe de alta parte, formalismul cambial nu merge pana acolo incat sa lipseasca de orice
valoare titlul in care nu sunt cuprinse absolute toate indicatiile. Unele din ele pot lipsi, iar titlul se
poate complete prin interpretarea celorlalte; chiar legea suplineste lipsa lor, indicand ce declaratii
le pot inlocui pe cele ce lipsesc.
In cazul cambiei in alb, in textul essential se pot integra indicatii care, materialmente
vorbind, sunt in afara cambiei(intelegerea partilor cu privire la completarea cambiei in alb).
Vom deosebi, asadar, in ce priveste cambia, conditii esentiale sau obligatorii, a caror lipsa
impiedica titlul sa aiba eficacitate cambiala si conditii facultative, care in mod obisnuit sunt
indicate in cambie, dar a caror lipsa este suplinita chiar de lege.

Conditiile obligatorii sunt:

a)denumirea de cambie;
b)ordinul neconditionat de plata unei sume determinate;
c)indicarea numelui trasului;
d)indiarea numelui beneficiarului;
e)indicarea datei de emisiune;
f)semnatura emitentului(tragatorului);
g)un inscris.
Conditiile facultative sunt:
a)indicarea scadentei;
b)indicarea locului platii;
c)indicarea locului de emisiune;
d)timbrul.

Toate aceste indicatii-in afara de existenta unui inscris-sunt prevazute in art.1 al legii
cambiei si biletului la ordin din 1 mai 1934.

Sectiunea a II-a: Conditii obligatorii

1. Necesitatea unui inscris

Dupa cum s-a aratat mai sus, necesitatea unui inscris nu este prvazuta in mod expres de
legiuitor. Insa obligatiile de a semna, cat si indeplinirea conditiilor prevazute de art.1 si 2,
transmiterea prin gir, prezentarea pentru acceptare, procedura de amortizare a cambiei pierdute
sau furate si obligatia de restituire a titlului la primirea platii presupun existenta inscrisului. De
asemenea, fara titlu nu s-ar putea proceda la executare,iar proba obligatiilor cambiale nu se poate
face decat prin inscris, nefiind admis interogatorul sau juramantul pentru a se dovedi ca s-a
asumat o obligatie cambiala verbal.
Documentul ara avantajul de a oblige pe subscriitor sa reflecteze asupra subscrierii asupra
efectelor cambiale pe care si le asuma si acesta ete necesar pentru a justifica valoarea pe care
dreptul cambial o atribuie simplei subscrieri.

22
 In sfarsit, exista o traditie cambiala in acest sens, un uz constant incepand de la aparitia
acestei institutii, care nu a functionat niciodata decat prin intermediul unui document.
Nu este necesar ca intreg textul sa fie scris de mana celi care semneaza cambia, ci poate fi
scris si de alta persoana, poate fi stampilat, litografiat sau tiparit; numai semnatura trebuie sa fie
autografa. In practica se intrebuinteaza anumite formulare tip.
Parerea ca o obligatie cambiala asumata intr-un inscris cu totul deosebit ca forma decele
obisnuite(de exemplu printr-o scrisoare) nu are valoare juridical in raporturile dintre subscriitor
si tertul dobanditor nu poate fi primita, deoarece constituie o exagerare evidenta.
S-a sustinut ca legea cambiala uniforma a avut in vedere numai tipul cambial normal si ca
a adoptat in mod implicit necesitatea formularului tip folosit in mod usual in diferitele tari. Acest
argument nu-si gaseste insa nici un sprijin in lucrarile si dezbaterile conferintelor de la Haga si
Geneva.
S-a mai pretins de asemenea, ca circulatia unei asemenea cambia fiind materialmente
imposibila, va fi juridiceste inadmisa, deoarece cambia trebuie sa fie un titlu usor negociabil, iar
inscrisul cambial in forma neobisnuita se va negocia foarte greu.
Este insa mai usor de vazut ca daca este vorba despre o imposibilitate materiala de
transmitere, nu se va putea pune problema raporturilor dintre subscriitor si tertul posesor, iar
daca va fi vorba numai de o greutate de transmitere a cambiei in forma obisnuita, nu se vede
unde ar urma sa fie stability gradul de dificultati material de transmitere, care ar fi sanctionat cu
lipsa de eficacitate cambiala-transmiterea neconstituind decat o cesiune.
Practica judiciara a validat astfel de cambia extraordinare. Elementul material nu poate
avea important ape care i-o atribuie aceasta opinie. Pentru ca un inscris sa aiba valoare cambiala
este de ajuns sa fie intrunite elementele cerute de lege, iar inscrisul sa nu dea nastere la banuieli
in ce priveste autenticitatea titlului si nici sa nu impiedice in mod absolut circulatia sau
executarea drepturilor rezultand din el. Orice tert posesor legitim al unui asemenea inscris se
poate prevala de efectele cambiale ale obligatiei.
In mod obisnuit documentul este un inscris sub smnatura private; obligatiile cambiale pot
fi asumate, insa, si printr-un act authentic, cu conditia ca toate mentiunile cerute de lege sa fie
cuprinse in actul authentic. Aceasta cambie autentica va circula tot prin gir, ca orice alta cambie.
In ce priveste limba in care va fi redactata cambia, parile au cea mai mare libertate de a
folosi fie limba nationala, fie orice alta limba. Este necesar in sa ca toate mentiunile cerute de
lege sa formeze un tot coherent grupandu-se in jurul ordinului de plata, deoarece lipsa de
coordonare ar crea un echivoc, iar titlul n-ar mai prezenta increderea voita.
Nu se prevede o anumita cronologie pentru inserarea diferitelor declaratii cambiale.

2. Denumirea de cambie

Cambia deosebindu-se de celelalte titluri la ordin prin rigoarea efectelor sale, trebuie sa
se deosebeasca de ele si din punct de vedere exterior; cel mai sigur mijloc pentru aceasta este
acela ca denumirea de cambie-semnulo sau specific-se fie cuprinsa in titlu.
Denumirea de cambie are menirea de a atrage atentia celui ce semneaza asupra naturii
obligatiei si a efectelor ei.
Nu poate fi valabila o cambie din cuprinsul careia ar lipsi aceasta denumire, chiar daca
din interpretarea titlului ar rezulta cu certitudine intentia subscriitorului de a-si asuma o obligatie
cambiala. Vointa lui, oricat ar fi de clara, este totusi ineficace, atata vreme cat nu s-a intrebuintat
aceasta denumire. O asemenea prevedere legala nu este prevazut de toate sistemele de drept. Cu
toate acestea, in tarile care n-au introdus aceasta dispozitie, cum sunt Anglia, Statele Unite,
Spania, confuzia dintre diferitele titluri nu este usoara, iar sistemul cambial nu este tot atat de
23
riguros ca in statele care au adoptat dreptul uniform si deci necesitatea de a se face din
denumirea titlului o obligatie legala.
Denumirea de cambie trebuie sa fie inserata de insusi textul titlului, asa cum cere art.1, punctual
1 al legii din 1 mai 1934, si cum prevedea si art.270 al. 2 Cod Comercial Roman.
In aceasta privinta legea noua nu a modificat sistemul codului nostrum commercial.
Art.270 al.2 al codului commercial roman nu cuprindea partea finala a art.251 cod com. Italian,
care prevedea ca denumirea de cabie poate sa figureze si in afara contextului titlului, pe margine
sau intr-un colt, cu conditia ca sa fie si ea subscrisa de emitent.
Solutia adoptata sub imperiul vechiului cod commercial va fi valabila deci si sub imperiul
noii legi si va fi nula cambia in care denumirea de cambie va fi inserata pe margine, in josul
paginii sau de-a cumerzisul titlului, chiar daca ar fi subscrisa de tragator daca s-ar recunoaste ca
a fost scrisa de el. Asadar, denumirea de cambie trebuie sa figureze in textul titlului, in asa fel
incat sa fie in directa legatura cu ordinal sau cu promisiunea de plata. Este insa indiferent daca ea
figureaza la inceputul sau chiar in cuprinsul ordinului sau daca, desi se gaseste dupa textul
ordinului de plata, este insa in legatura cu acesta si este acoperita de semnatura emitentului.
Scopul prevederii legale este de a se inlatura posibilitatea ca un asemenea element
essential sa fie introdus intr-un titlu dupa emiterea lui si astfel subscriitorul sa devina obligat
cambial, desi n-a vrut acest lucru. Inlaturandu-se orice putinta de controversa cu privire la natura
originara a obligatiei, se mareste increderea ce se acorda titlului.
Nu se cere ca denumirea de cambie sa fie scrisa de insusi tragatorul. Reglementandu-se
cambia in alb, nu s-a facut nici o deosebire cu privie la mentiunile lipsa; deci posesorul unei
cambia in alb o poate completa, trecand denumirea de cambie in spatial lasat alb.
Daca inscrierea acestei denumiri s-a facut in mod abuziv, adica contrar intelegerii dintre
subscriitorul titlului si benefiiar, tragatorul va opune exceptia lipsei denumirii in raporturile sale
cu beneficiarul, dar nu o va putea opune fata de tertii dobanditori de buna credinta.
Legea prevazuta in mod expres ca in cuprinsul texului sa fie inserata denumirea de
cambie sau aceea de bilet la ordin (art.1, pct.1 si art.104 1.c), nu se poate admite o alta denumire
echivalenta.
Legea prevede ca denumirea de cambie sa fie exprimata in limba in care s-a redactat textul,
pentru ca se presupune ca cel care semneaza o cambie scrisa intr-o anumita limba, cunoaste
sensul cuvintelor, iar denumirea de cambie in limba respective ii evoca notiunea institutiei
cambiei (art.1, pct.1) cu toate efectele obligatiilor pe care si le asuma. Legea asupra cambiei a
curmat controversa anterioara cu privire la limba intrebuintata pentru redactarea titlului si nu
limba tarii in care cambia a fost emisa (letter de change in limba franceza, bill of change in l.
engleza, Wechselin l. germana). Nu va fi insa nula cambia in care o parte din contextual titlului a
fost redactata in alta limba, daca ordinal de plata si denumirea de cambie sunt scrise in aceeasi
limba. Scopul urmarit de legiuitor a fost atins, intrucat exista astfel legatura intre ordinal de plata
si denumirea de cambie. Nu s-ar putea produce indoiala ca subscriitorul nu a cunoscut natura si
extinderea obligatiei sale si deci, neexistand vreun ecivoc, nu exista ratiunea vreunei sanctiuni.
In practica, situatia avuta in vedere mai sus se poate przenta atunci cand un strain
completeaza in limba sa un formular utilizat intr-o tara in care se vorbeste o limba diferita de
aceea pe care o cunoaste el, formular pe care se gasesc tiparite in limba tarii respective ordinal de
plata si denumirea de cambie.

3. Ordinul neconditionat de plata unei sume determinate

Legea cambiei prevede obligatia de a se inscribe in cambie ordinal neconditionat (art.1,

pct.2) sau promisiunea neconditionata(art.104) de a se plati o suma determinate de bani. Aceasta
24
conditie este noua, ea negasindu-se in textele anterioare ale codului de comert care reglementau
materia. Doctrina si jurisprudenta consacrasera necesitatea acestui element, deducandu-l din
natura titlului care este formal, literalsi complet, cuprizand obligatia abstracta de a plati o suma
de bani.
Legea vorbeste de un ordin de plata. Ceea ce trebuie sa rezulte din cambie este continutul unei
vointe, care trebuie sa fie un ordin sau o cerere adresata trasului, iar din biletul la ordin vointa
emitentului de a plati. Legea nu consacra o formula sacramentala si ordinul de plata poate lua
forma unui ordin propriu-zis, a unei somatii, a unei invitatii sau a unei rugaminti.
Se va putea zice deci, in mod indiferent: “platiti”, “veti plati”, “va rog sa platiti”, “va
autorizez”, sau “va somez sa platiti”.
Ordinul de plata trebuie sa fie clar si précis, deci sa nu cuprinda contradictii, deoarece nu
se poate recurge la interpretare pentru a-l clarifica. Nu micsoreaza claritatea ordinului micile
erori gramaticale sau necompletarea verbelor din formular cu sufixele respective, deoarece ele
pot fi indreptate, nefiind de natura a produce incertitudine.
Ordinul trebuie sa fie neconditionat si fara nici un fel de reserve, aceasta cerinta fiind
necesara pentru a asigura existent unui titlu perfect in aparenta sa si pentru a pastra titlului intact
caracterul sau de obligatie abstracta si fara contraprestatie. O conditie suspensiva sau rezolutorie
ar face incert faptul platii sa nesigure suma ce trebuie platita, scadenta si locul platii.
De asemenea inserarea de clause care ar limita intinderea obligatiei cambial ear face-o sa
depinda de cuprinsul unui alt inscris sau de raportul juridic existent intre tragator si tras ori intre
alte personae, sau in cazul unei contraprestatii ar micsora valoarea titlului care nu poate fi
completat cu mentiuni cuprinse in alte inscrisuri. Titlul ar devein inapt de a circula, din cauza
incetitudinii ce s-ar degaja din cuprinsul sau si care ar altera in mod profund natura sa juridical.
Vointa de a se oblige cambial este incompatibila cu vointa de a se oblige sub conditie,
deci nu va fi vorba de cambie atunci cand se va realize o astfel de situatie.
Din cauza neputintei de a se scinda elementele constitutive ale negotio juris, nu se poate
impune celui ce a dorit sa se oblige sub conditie o obligatie deosebita de cea voita, adica o
obligatie pura si simpla, iar legea nu impune o obligatie cambiala conditionata.
Nu se poate deci admite ca sanctiune considerarea ca nescrisa a conditiei-sanctiune de
care legiuitorul a facut uz in cazurile reglementate de art.11 si 14, considerand ca nescrise clauz
prin care tragatorul s-ar descarca de raspunderea de plata si conditiile ce ar afecta girul- fiindca
ordinal de plata constituie textul esential al cambiei; in el se exprima vointa necesara pentru
crearea titlului si aceasta trebuie sa fie manifestata fara reserve.
Nulitatea cambiei, in care ordinal de plata este supus unei conditii, se deduce din textul
art.2 – care stabileste ca nu are valoarea unei cambii titlul caruia ii lipseste vreouna din
mentiunile prevazute de art.1, prin care se figureaza si caracterul de neconditionare a ordinului –
precum si din confruntarea acestui text cu art 14 care, stabilind ca girul trebuie sa fie
neconditionat, sanctioneaza cu nulitatea conditia inserata, dar nu si girul insusi.
Sunt insa premise clauzele din care rezulta o conditionare a obligatiei. Ca exemplu, vom
cita: clauza valutei prin care se arata ce anume a primit tragatorul sau emitentul de la beneficiar
si clauza avizarii, prin care trasul este instiintat sa plateasca numai dupa primirea unei instiintari
de la tragator – urmand ca despre diferitele clause ce se pot insera intr-o cambie sa ne ocupam
intr-un capitol ulterior.
Textul legii uniforme de la Geneva intrebuinteaza in redactarea franceza expresia:
“mandat pur et simple”. Insa din compararea cu textul in limba engleza, care vorbeste de un
“unconditional order”, precum si din raportul expertilor din lucrarile preparatorii, se constata ca
cuvantul mandate nu este intrebuintat in sensul sau juridic, ci in acela vulgar de ordin, asa cum

25
de altfel a fost tradus de legea italiana si de cea romaneasca. Formula aceasta din urma este
preferabila, intrucat exclude orice idée de revocare.
Obiectul ordinului neconditionat trebuie sa fie plata unei sume determinate. Este necesar
deci:
1. Sa fie vorba de o plat ace ur,meaza sa fie facuta efectiv; nu s-ar putea prevedea clauza
ca plata sa se faca “numai in cont” sau “numai in virament”. Clauzele acestea, care sunt
ingaduite in cazul unui cec, atrag nulitatea cambiei.
2. Sa fie vorba de un ordin de plata a unei sume de bani. Nu se poate admite ca in cambie
sa se prevada plata prin titluri, care in practica sunt considerate mijloace de plata succedente ale
numerarului, cum ar fi cecul, cambia sau cecul postal, nici prin alte titluri de credit ca:actiuni,
rente de stat, desi acestea sunt usor realizabile in bani, iar valoarea lor poate fi usor stabilita,
avand un curs official; ele insa inregistreaza oscilatii de cursuri si prin urmare suma platita pierde
caracterul de certitudine, care este de esenta cambiei. De asemenea, obiectul obligatiei cambiale
nu poate fi o cantitate de marfuri. Numai indicarea sumei de bani asigura circulatia cambiei,
deoarece moneda este mijlocul legal de schimb.
3. Suma sa fie determinate- atat in ceea ce priveste cuantumul, cat si in ce priveste felul
monedei. Suma platita trebuie sa rezulte in mod neechivoc, exclusive si integral din cambie, fara
a mai fi nevoie a se face referinta la elementele straine si fara a fi necesare calcule pentru
stabilirea cuantumului ei.
Este nula cambia in care se face referire la raporturile dintre parti; “platiti ceea ce imi
datorati” sau “platiti atat la suta din beneficial intreprinderii” sau “platiti soldul contului curent”,
sau in care ar fi indicata o suma cu aproximatie sau o suma cuprinsa intre un minimum si un
maximum sau intr-un mod alternative.
Pentru a fi indeplinita cerinta legii, pe langa cifra care indica suma va trebui sa se arate si
felul monedei. Nu s-ar putea implini lipsa indicarii monedei pe cale de interpretare, din
imprejurarea ca titlul este redactat intr-o anumita limba si ca plata urmeaza sa se faca in tara
respective.
Este indiferent daca este indicate moneda nationala sau o moneda straina- chiar daca
aceasta nu are curs la locul platii. Pentru toate aceste cazuri legea stabileste prin art.45 care va fi
specia si cantitatea de moneda ce urmeaza a fi platita.
Indicarea acestei valute straine pentru plata este numai un mod de determinare a valorii
debitului. Debitorul are facultatea de a plati in moneda de la locul platii, la cursul din ziua
scadentei al monedei straine. Cand insa se insereaza clauza “efectiv” debitorul trebuie sa-si
procure moneda straina si sa o predea creditorului.
Obligatia rezultand din aceasta clauza a fost insa adeseori inlaturata de legile care
reglementeaza circulatia devizelor si care,introducand diferite masuri de control si restrictive
impiedica pe debitor sa-si poata procura moneda straina efectiva pentru a face cu ea plata si
permitandu-i sa se libereze prin plata in moneda nationala.
Inserarea stipulatiei de dobanzi nu este ingaduita, decat in cambiile cu scadenta la vedere
sau la un anumit timp de la vedere si numai cu conditia ca dobanda sa fie aratata in cambie.
In celelalte cambia, cu scadenta la o data fixa, clauza privitoare la dobanzi va fi socotita
ca nescrisa, fiindca in aceste cambii dobanda este cuprinsa in suma aratata in ele.
Legea nu precizeaza locul unde urmeaza sa apara in titlu suma de plata. Este de ajuns sa
se poata face legatura cu ordinul de plata si deci sa fie acoperita de semnatura tragatorului.
Legea nu cere ca suma sa fie indicate in cifre si in litere considerand fara indoiala ca
prudent va determina pe subscriitor sa arate suma si in litere, intrucat alterarile vor fi mult mai
greu de facut. Se prevede insa in art.6 ca in caz de nepotrivire intre aceste doua indicatii suma
scrisa in cifre sic ea scrisa in litere prevaleaza suma inscrisa in litere, prin derogare de la
26
principiile dreptului comun, conform carora ar fi fost luata in considerare suma cea mai mica –
adica sarcina cea mai usoara pentru debitor. S-a socotit desigur , mai probabil ca eroarea sa se
strecoare la scrierea sumei in cifre. Cand insa suma este repetata in mai multe randuri in cifre sau
de mai multe ori in litere, in acest caz este valabila suma mai mica.

4. Indicarea numelui trasului

In biletul de ordin emitentul este acela care promite sa faca el insusi plata la scadenta. In
cambie insa tragatorul neobligandu-se sa plateasca el insusi, indica o alta persoana, careia trebuie
sa i se adreseze posesorul titlului pentru a obtine plata. Persoana carei ii este adresat ordinul de a
plati o suma de bani se numeste tras. El este debitorul principal al cambiei – bineinteles, numai
daca accepta- iar ceilalti debitori nu vor fi urmariti pentru executarea obligatiei, decat daca trasul
refuza sa accepte sau daca, dupa ce a acceptat, la scadenta nu efectueaza plata.
Nu se prevede in lege in ce parte din cuprinsul titlului trebuie sa se scrie numele trasului.
Daca in practica el este inserat in partea stanga, in josul titlului, acesta este numai un uz, fara
forta obligatory. Indicarea trasului se poate face chiar sip e dosul cambiei, cu conditia ca insa
aceasta indicatie sa se inlantuie in mod efectiv cu ordinul de plata.
Aratarea trasului trebuie facuta prin numele sau. In mod normal numele unei personae
este alcatuit din nume si prenume, iar legea cambiala (art.8) ocupandu-se de semnaturile
persoanelor fizice prevede ca ele trebuie sa cuprinda numele si prenumele celui care se oblige.
Sprijinita pe faptul ca aceasta cerinta nu este impusa si in ce priveste desemnarea trasului
si avand in vedere ca scopul ei este identificarea celui ce urmeaza sa faca plata, doctrina a ajuns
la concluzia ca este de ajuns sa se arate numele de familie si ca prenumele poate sa lipseasca sau
sa fie prescurtat. Nici chiar in cazul in care numele de familie este frecvent nu este necesara o
determinare mai amanuntita a persoanei trasului prin indicarea profesiei, a titlului sau a
domiciliului. Nu este insa valabil nici un alt mod de determinare a persoanei trasului, de exemplu
aratarea calitatii sau a functiunii, chiar daca identificarea ar putea fi facuta cu usurinta. Daca insa
determinarea trasului ar fi facuta cu o astfel de formula incat numele tresului ar fi completat cu
ajutorul altor mentiuni cuprinse in cambie, o parte din autori socotesc ca acest mod de
determinare va fi valabil, deoarece legea nu cere ca numele trasului sa fie scris intr-o anumita
parte a titlului si este sufficient daca numele trasului rezulta din titlul.
Astfel se va prezenta situatia in care tragatorul ar da ordinul de plata, utilizand formula: fratelui
meu, Gheorghe” si ar semna cu intregul sau nume: Ion Vasilescu; fiindca in acest caz indicarea
trasului ar putea fi completata prin recurgerea la semnatura tragatorului.
Cand trasul este comerciant, el ar putea fi indicat prin firma sa, care din punct de vedere
formal trebuie sa corespunda cerintelor legii, care arata in ce consta o firma. Societatile
comerciale vor fi desemnate prin denumirea lor.
Scopul legii fiind individualizarea trasului, s-a admis ca acesta poate fi indicat si printr-un
alt nume decat cel legalmente purtat, adica prin numele pe care il poarta in mod obisnuit si il
utilizeaza in activitatea sa zilnica: pseudonim, nume artistic, firma comerciala.
Indicarea numelui trasului este o cerinta formala pentru valabilitatea cambiei; de aceea
toti semnatarii ei sunt obligati cambial, chiar daca numele nu corespunde celui adevarat sau daca
trasul este o persoana fictiva. Art.7 l.c. pune intr-adevar, principiul ca obligatiile cambiale sunt
valabie, chiar cand cambia cupinde semnaturi false sau de persoane imaginare si acest principiu
este explicabil si in cazul indicarii gresite ca tras a unei personae sau a indicarii unei persoane
imaginare.

27
 Indicarea numelui trasului trebuie sa fie deci completa si exacta, insa neexactitatea sau
nedesavarsirea nu provoaca nulitatea cambiei, decat daca nu sunt asa grave, incat fac imposibila
identificarea oricarei persoane.
Dar in toate cazurile neregularitatile in desemnarea trasului se acopera prin acceptarea
data de el, cu conditia ca sa se poate stabili ca persoana care a semnat acceptarea este aceeasi cu
cea care figureaza ca tras, deoarece nu este valabila cambial acceptarea data de alta persoana
decat trasul.
Pot fi identificati mai multi trasi. Nu se distruge unitatea cambiei daca exista o singura suma
pentru plata careia trasii sa fie obligati in mod solidar, fiecare fiind tinut, daca si-a dat acceptarea,
pentru plata intregii sume. Este nula cambia in care se prevede ca fiecare tras va plati o anumita
cota. In cazul in care indicarea trasilor este cumulativa (catre A si B), posesorul cambiei trebuie
sa o prezinte spre acceptare tuturor trasilor, in ordinea pe care o va crede mai convenabila. Daca
s-ar multumi cu acceptarea numai a unora dintre trasi, tragatorul ar fi eliberat de garantia de
acceptare. In cazul in care numai unul singur dintre trasi nu accepta, posesorul poate ridica
protestul pentru neacceptare si exercita actiunea de regres. Trasii acceptanti nu au intre ei
raporturi cambiale.
La scadenta, insa posesorul cambiei va trebui sa o prezinte la plata tuturor trasilor si
numai dupa ce se va constata prin protest ca toti au refuzat plata, va putea fi executata actiunea
de regres.
Autorii admit in unanimitate valabilitatea indicatiei cumulative a mai multor trasi; dar parerile
lor sunt impartite cu privire la indicarea alternativa: catre A sau B. S-a sustinut ca prin indicarea
alternativa s-ar produce o nesiguranta cu privire la persoana trasului si ca deci cambia ar fi
nevalabila. Noi credem insa ca indicarea alternativa este valabila si ca ea trebuie inteleasa in
sensul ca tragatorul a voit sa dea creditorului libertatea sa aleaga pe oricare dintre trasi spre a-i
prezenta cambia si a cere acceptarea sau plata. Tragatorul se poate desemna pe sine ca tras(art.3
l.c).
Aceste cambii sunt utilizate de societati si banci care au mai multe sucursale si dau
clientului lor un titlu platibil la una din ele.
S-ar putea intrebuinta pentru atingerea aceluiasi scop un bilet la ordin, insa cambia in
care tragatorul se indica pe sine insusi ca tras prezinta avantajul pentru tragator ca el trebuie sa
accepte pentru a deveni obligat principal, iar in cazul in care nu accepta, impotriva sa trebuie
indeplinite toate formalitatile care conditioneaza exercitarea obligatiunii cambiale impotriva unui
debitor de regres. De asemenea, prescriptia impotriva obligatului de regres este mai scurta. Daca
ar semna un bilet la ordin, emitentul ar fi obligat principal.
Legea nu cere ca in cambia trasa asupra lui insusi, tragatorul sa indice un loc de plata
deosebit de cel al emisiunii. „Distantia loci”, care continuase sa existe in Ordonanta Cambiala
Germana drept conditie pentru valabilitatea cambiei asupra tragatorului,nu mai este mentionata
in legea cambiala uniforma care, invocand dupa in privinta dupa modelul Ordonantei Cambiale
Germane, a mers mai departe decat modelul sau, suprimand si acest ultim vestigiu.
O parte din literatura juridica admite ca poate fi indicat ca tras insusi beneficiarului
titlului. Argumentarea celor care neaga valabilitatea unui asemenea titlu porneste de la premisa
imposibilitatii unei obligatii catre sine insusi. Insa ceea ce trebuie laut in consideratie este
eficacitatea literala a documentului, precum si obligatia specifica pe care si-o asuma tragatorul.
Astfel de cambii au o valoare in graficul bancar. Daca banca beneficiara nu primeste valuta,
poate sa refuze acceptarea si sa-l actioneze pe tragator.

5. Indicarea numelui beneficiarului

28
 Indicatia prevazuta in art.1, punctul 6 l.c. are ca scop sa arate persoana careia trebuie sa-i
fie platita suma prevazuta in cambie, cu alte cuvinte sa determine pe creditor.
Beneficiarul este posesor al cambiei, cel in favoarea caruia este emisa si caruia ii este
predata. Sistemul legii uniforme exclude cambia la purtator, admisa in legislatia anglo-saxona.
Este drept ca se admite ca numele beneficiarului sa nu fie indicat chiar de la emisiunea titlului,
cum ar fi ipoteza unei cambii in alb. Aceasta indicatie trebuie sa fie insa completata conform
intelegerii inainte de exercitarea drepturilor cambiale.
Daca partile ar fi conceput cambia la purtator, ea ar fi nevalabila, neputand fi considerata
ca o cambie in alb si completata.
Daca tragatorul nu vrea insa sa creeze un titlu a carui circulatie sa fie la fel ca a titlurilor
la purtator, neputand insera clauza la purtator care ar duce la nevalabilitatea titlului, poate totusi
sa obtina un rezultat analog, indicandu-se pe sine ca beneficiar al titlului si sa-l gireze fie in alb,
fie chiar printr-un gir la purtator, pe care legea (art.14) il asimileaza cu un gir in alb, autorizandu-
l pe posesor sa transmita ulterior titlul fie prin simpla traditie, fie printr-un gir in alb, fie printr-un
gir obisnuit, la ordinul unei persoane determinate. Nu este la purtator cambia daca alaturi de
beneficiar s-ar insera o clauz de felul urmator: Domnul X, sau la purtator.
In ce priveste modul de indicare, legea intrebuinteaza o formula asemanatoare cu aceea
prin care reglementeaza modul de indicare a trasului, impunand sa se insereze numele.
Daca deci beneficiarul va fi o persoana fizica, va fi individualizat prin nume si prenumele
sau – acesta din urma putand fi prescurtat sau redus la o simpla initiala. Daca este un comerciant
se va arata firma lui, iar daca este o societate, firma sau denumirea acesteia.
Indicatiile necompletate sau inexacte ale numelui beneficiarului nu invalideaza declaratia
cambiala decat daca sunt de asa natura incat fac imposibila determinarea unei persoane fizice sau
juridice oarecare. Nu sunt valabile indicatiile care cuprind numele beneficiarului, chiar daca ele
il individualizeaza cu toata precizia, astfel cum ar fi identificarea prin functia pe care o ocupa.
Legiuitorul socoteste ca in acest mod ar fi micsorata precizia cambiala, nemaifiind posibila o
verificare promta a sirului neintrerupt de giruri.
De asemenea, daca ar fi vorba de o functie reprezentativa, s-ar putea naste indoieli, daca
persoana desemnata va beneficia de drepturile de creditor in calitate personala cau ca
reprezentant al institutiei sale. Nu se poate sustine ca ar fi echivalenta cu o indicare a
beneficiarului aratarea in cambie a peroanei care a dat valuta, deoarece lipseste numele
beneficiarului caruia trebuie sa-i fie facuta plata si nu se poate ajunge la prezumtia ca tragatorul a
inteles ca plata sa fie facuta persoanei care a furnizat valuta.
Cand aratarea beneficiarului este valabila din punc de vedere formal, cambia este si ea
valabila si poate circula, chiar daca beneficiarul nu poate fi identificat din cauza omonimiei sau
daca este o persoana imaginara. Semnatarii titlului raman obligati fata de posesorul de buna
credinta. Posesorul este prezumat de rea credinta, daca numele este istoric, fantezist sau nototriu
inexistent.
In mod obisnuit numele beneficiarului se insereaza in contextul cambiei, facand parte din
ordinul de plata; el insa poate fi inserat in oricare parte a titlului, daca rezulta ca tragatorul a
inteles sa se refere la el.
Inserarea clauze la ordin in formula prin care se indica beneficiarul nu este necesara.
Daca in practica se obisnuieste sa se intrabuinteze formula: „platiti la ordinul domnului X”, este
tot atat de valabila si formula „platiti domnului X” – cambia fiind transmisibila prin gir- si in
acest caz acest model de transmisiune decurgand in mod neclar din natura cambiei.
Pe de alta parte se poate insera clauza contrarie: „nu la ordin”, prin care se interzice
transmiterea cambiei prin gir.

29
 Fata de situatia legislatiei noastre anterioare, nementionarea clauzei la ordin ca o conditie
esentiala constituie un progres, aceasta clauza nefiind necesara pentru a exprima natura cambiala
a obligatiei, care este invederata prin inserarea obligatorie a denumirii de cambie in titlu. Noua
solutie legala inlatura toate disputele nascurte in jurul acestei mentiuni si curma o situtie nelogica
(deoarece codul impune clauza „la ordin” ca o conditie esentiala), ingaduindtottodata inserarea
clauzei contrare „nu la ordin”.
Tragatorul poate desemna mai multi beneficiari, aceasta facultate fiindu-i recunoscuta in
mod traditional, desi legea vorbeste numai de numele beneficiarului. Desemnarea poate fi
cumulativa sau alternativa.
In primul caz, drepturile din cambie nu pot fi exercitate decat de toti beneficiarii
impreuna. Unul singur nu va putea sa ceara plata nici pentru partea ce i s-ar cuveni (din cauza
individualitatii obligatiei), nici pentru toti, deoarece el nu-i reprezinta pe ceilalti. Nu se poate
prezuma o solidaritate intre creditori in lipsa de text, decat daca exista o exprimare a vointei
emitentului in acest sens.
In cel de-al doilea caz: „lui X sau lui Y”, oricare dintre beneficiari, daca este in posesia
titlului, poate exercita drepturile rezultand din cambie; poate cere plata sau o poate gira.
Exercitarea drepturilor din partea unuia exclude drpturile celorlalti si stinge orice pretentii
rezultand din titlu. Intre beneficiari, raporturile se reglementeaza dupa dreptul comun, in baza
conventiilor dintre ei.
Tragatorul se poate indica pe sine insusi ca beneficiar (art.3, al.1). Acest gen de cambii
prezinta numeroase avantaje de ordin practic. Tragatorul recurge la o astfel de cambie cand nu
are siguranta ca trasul va accepta. El ceeaza in modul acesta un titlu complet, pe care il trimite
trasului spre acceptare si il negociaza numai dupa ce a obtinut acceptarea. De asemenea, va
recurge la o astfel de cambie cand, nefiind cunoscut pe piata unde locuieste trasul, nu ar gasi cu
usurinta un beneficiar caruia sa-i predea titlul. Dimpotriva, titlul se va negocia foarte usor, daca
poarta semnatura trasului acceptant care este recunoscut pe piata respectiva. Cambia aceasta este
valabila chiar inainte de girare.

6. Indicarea datei de emisiune

La punctul 7 al art.1 l.c se arata ca in cambie trebuie inserate data si locul emiterii.
Indicarea locului de emisiune este considerata ca face parte din data, ajugandu-se astfel la solutia
necesitatii de a se arata locul de emisiune, chiar sub regimul codului comercial, cand art.270 nu
arata care sunt elementele din care trebuie sa fie alcatuita data. Utilitatea acestei mentiuni este
din cele mai evidente. Calcularea termenelor si verificarea daca au fost respectate nu se poate
face in lipsa ei. Tot pe baza datei de emisiune se stabileste daca tragatorul, (in biletul la ordin)
este capabil in momentul emisiunii. Nerespectarea obligatiei legale atrage dupa sine
nevalabilitatea cambiala a titlului.
Data emisiunii poate fi lasata in alb de catre tragator, insa posesorul este obligat sa o
completeze inainte de exercitarea drepturilor cambiale si in conditiile art.12 l.c.
In lipsa unei indicatii in legea cambiei, care sa arate elementele din care trebuie sa se
compuna data, urmeaza sa fie adoptate prevederile dreptului comun. Deci data va cuprinde ziua,
luna si anul emisiunii si va putea fi aratata in oricare din modurile obisnuite in practica: in cifre,
in litere sau prin prescurtari. Se pot intrebuinta si expresii echivalente, cu conditia ca data sa
poata fi stabilita fara a fi nevoie sa se recurga la elemente din afara cambiei. Nu ar fi indeplinita
cerinta legii, daca pentru stabilirea datei ar trebui facute anumite verificari calendaristice cum ar
fi cazul indicarii unui sfant necunoscut sau ziua de aniversare a unui eveniment.

30
 Data imposibila sau absurda, adica inexistenta in calendar sau compusa din mai multe
zile sau in contradictie cu scadenta, atrage nevalabilitatea cambiei.
Data trebuie sa fie unica, chiar atunci cand ar exista mai multi tragatori, intrucat
contradictia existenta intre o pluralitate de date face ca aceasta sa piarda caracterul de certitudine.
Nu este insa nula cambia in care existenta unei date duble este de emisiune si se explica prin
aceea ca este trasa intre tari care au calendare deosebite.
Cand data indeplineste conditiile formale de valabilitate adica este precisa si posibila,
cambia este valabila chiar daca nu corespunde cu realitatea si titlul ar fi fost emis intr-o alta
epoca decat cea aratata, fie anterioara, fie posterioara.
Partile pot conveni ca anumite efecte juridice legata de data inserata in titlu, sa se produca
incepand de la o alta epoca decat aceea a conventiei lor, afara de cazul in care scopul acestei
conventii este frauda legii.
In principiu deci, data inscrisa in cambie va fi opozabila tuturor partilor, ca si tertilor, in
conformitate cu art.57 c.com. si va fi considerata ca adevarata pana la proba contrarie.
Vor putea sa dovedeasca data reala tertii care sunt pagubiti prin inserarea unei date fictive
(judecatorul sindic al unui faliment de ex.). De asemenea, debitorul va putea dovedi data reala,
atunci cand scopul postdatarii sau antedatarii au fost ascunderea unei lipse de capacitate si
aceasta cu efect erga omnes, atat fata de posesorii de rea credinta, cat si fata de cei de buna
credinta; insa in acest caz nu este o exceptie care deriva din falsitatea datei, ci din lipsa de
capacitate.
Intre partile care au convenit inserarea unei date fictive nu se poate dovedi data reala,
decat daca schimbarea datei a fost utilizata intr-un scop fraudulos, cum ar fi de exemplu atunci
cand pe baza datei modificate debitorul pierde posibilitatea de a se putea prevala de anumite
exceptii. Data reala nu poate fi invocata insa decat fata de posesorul de rea credinta.
Daca data emisiunii este falsificata, titlul continua sa fie valabil. Cei care au semnat
cambia inainte de falsificare se pot prevala de continutul cambiei, asa cum era in momentul in
care si-au dat semnatura, si deci pot invoca data adevarata, opunandu-i oricarui posesor
falsificarea titlului. Celor care au semnat titlul dupa falsificare, le este opozabila data scrisa pe
titlu.

7. Semnatura emitentului(tragatorului)

Semnatura tragatorului este actul decisiv prin care el isi exprima vointa de a-si asuma o
obligatie, si in acelasi timp isi insuseste textul cambiei sau arata ca ingaduie posesorului legitim
sa-l alcatuiasca sau sa-l completeze. De aceea ea are in materie cambiala un dublu rol: formeaza
fundamentul obligatiei asumate de treagator si in acelasi timp constituie o conditie formala
impusa pentru valabilitatea titlului.
Existenta acestor doua functiuni deosebite se dovedeste prin aceea ca legea recunoaste
valabilitatea unei cambii pe care exista o semnatura a tragatorului ce intruneste conditiile formale
legale, desi ea nu este valabila din punctul de vedere al fondorului (lipsa de capacitate).
Obligatiile asumate de ceilalti semnatari ai titlului sunt valabile, grefandu-se pe un titlu perfect
din punct de vedere formal; numai declaratia de vointa a incapabilului este lipsita de eficacitate
juridica.
Semnaura fiind deci actul prin care tragatorul isi insuseste in mod formal textul titlului,
ea figureaza in mod obisnuit sub text, in partea de jos a cambiei. Legea nu prevede insa nimic cu
privire la locul pe care trebuie sa-l ocupe semnatura pe titlu si de aceea doctrina in mod unanim
admite o anumita libertate. Astfel, semnatura pusa pe marginea titlului sau chiar de-a curmezisul
31
este valabila, daca se poate stabili cu certitudine care este situatia juridica a semnatarului, textul
titlului aparand in mod evident ca o declaratie de vointa a celui ce a semnat. Semnatura nu
indeplineste insa conditiile legii, daca numele tragatorului este inscris in context de el insusi,
deoarece nu poate fi considerata ca o manifestare de vointa clara, definitiva de a-si insusi
contextul titlului. Chiar i cazul in care tragatorul isi recunoaste ca semnatura acest nume precum
si situatia juridica de tragator. Cambia fiid un titlu formal, trebuie sa fie perfecta din acest punct
de vedere, iar valabilitatea ei nu poate depinde de un element exterior, cum ar fi declaratia
tragatorului ca se recunoaste ca atare.

I. Conditiile de valabilitate a semnaturii.

Pentru ca o semnatura sa fie valabila, ea trebuie sa fie autografa si apta de a servi la

identificarea semnatarului. Deci semnatra nu va fi valabila daca va fi scrisa la masina sau
aplicata prin mijloace mecanice (stampila, parafa, pecete, etc), litografiata sau tiparita. Nu s-ar
putea stabili in mod neindoios si numai din examinarea titlului, ca o astfel de semnatura realizata
prin mijloace mecanice, este in mod real opera celui ce ramane obligat. Aplicarea unei astfel de
semnaturi se presupune a fi facuta fara sa existe un act de vointa al celui aratat prin semnatura.
Semnatura trebuie sa fie scrisa cu mana celui ce se obliga, nu este valabila daca este
efectuata de altcineva,chiar daca aceasta s-a facut cu consimtamantul persoanei al carui nume
figureaza pe titlu. Totusi, cand obligatul o recunoaste ca apartinandu-i sau declara ca el a
autorizat-o, judecatorul nu poate ridica din oficiu chestiunea valorii acestei semnaturi. Daca insa
obligatul ridica exceptia ca semnatura nu ii apartine si daca verificarea de scripte atesta acest
lucru, posesorul cambiei nu poate fi primit sa probeze ca semntura a fost totusi pusa cu
consimtamantul persoanei respective, deoarece ar urma ca titlul sa poata fi completat cu
elemente din afara lui.
Cei care nu pot da o semnatura fiind analfabeti, si cei care nu pot scrie din cauza unei
infirmitati, nu se pot obliga cambial decat printr-un inscris sub forma autentica sau print-un
reprezentant cu procura speciala autentica (art.99 l.c).
Problema aceasta a fost avuta in vedere de legiuitor, care prin art.99 al legii cambiale, a
stabilit ca: subscrierea prin punere pe deget nu este socotita semnatura, cu exceptia in care
inscrisul este facut sub forma autentica.
Solutia formei autentice urmeaza a fi adoptata si in privinta celor cu infirmitati care ii
impiedica sa srie.
Daca analfabetul nu se poate obliga valabil imitand un model de semnatura sau ajutat de
cineva care sa-i conduca mana, el se poate obliga totusi daca stie sa-si citeasca si sa-si scrie
numele, deoarece in acest caz, semnatura fiind autografa obliga pe semnatar.
Nu este necesar ca semnatura sa fie citeata. In practica se intalnesc foarte multe persoane
care, pentru a ingreuna imitarea semnaturii si pentru a o face mai caracteristica, ajung sa aiba o
semnatura de-a dreptul indescifrabila. Cata vreme se poate stabili ca este vorba de un nume,
semnatura pastreaza valoarea sa de indice de recunoastere (realizat prin semne alfabetice) a
vointei subscriitorului).
Daca insa imposibilitatea de a se citi semnatura nu se datoreaza modului de scriere, ci
este rezultatul unei stersaturi, chiar nevoita, titlul devine nevalabil si semnatura nu mai poate fi
refacuta de posesorul cambiei. In cazul unei pluralitati de tragatori, acestia sunt codebitori
solidari si intre ei nu exista raporturi cambiale, ci numai raporturi de solidaritate, ce urmeaza a fi
reglementate conform dreptului comun. Stergerea sau nevalabilitatea unei semnaturi, oricare ar fi
cauza, nu are efect asupra valabilitatii obligatiei celorlalti consemnatari.

32
 II. Elementele semnaturii

Legea uniforma de la Geneva prevazand intre conditiile esentiale de forma si pe aceea a

semnaturii traatorului (art.1, pct.8), nu a stabilit si elementele din care trebuie sa fie alcatuita o
semnatura, aceasta ramanand in sarcina legiuitorilor nationali, deci libertatea sa determine in
conformitate cu traditia juridica respectiva in ce consta o semnatura.
Legiuitorul roman a solutionat problema prin art.8 l.c. (coresp. Art.8 l.c. italiana). In
conformitate cu acest text, „orice semnatura trebuie sa cuprina numele si prenumele firmei celui
care se obliga. Este totusi valabila semnatura in care prescurtat sau aratat numai prin initiale”. Se
inlatura astfel controversa anterioara privind chestiunea valabilitatii semnaturii in care nu sunt
scrise in intregime numele si prenumele.
Solutia actuala a legii este judicoasa si consacra un uz foarte raspandit. Obiectia ca
semnarea numai cu initialele prenulelui va da nastere i practica la echivocuri nu este prea grava,
deoarece in cazul in care prenumele ar fi scris in intregime va exista aceeasi incertitudine in caz
de omonimie.
Nu va fi insa considerata ca valabila semnatura numai cu numele (de familie), fara ca
prenumele sa fie indicat macar printr-o initiala.
Comerciantul persoana fizica urmeaza sa semneze cu firma lui, adica cu numele sub care
isi exercita comertul si care este in general numele si prenumele lui.
Societatile in nume colectiv si in comandita au firma compusa din numele si prenumele
cel putin ale unuia dintre asociati cu raspundere nemarginita, cu adaugarea „Societate in nume
colectiv”, „Societate in comandita simpla” sau „Societate in comandita pe actiuni”, iar ociatatile
anonime, dintr-o denumire la care se adauga o mentiune referitoare la felul comertului societatii.
Societatile comerciale se obliga prin semnatura reprezentantilor legali pusa sub firma societatii.
Se admite in general ca este valabila semnatura prin pseudonim, daca acesta este folosit
in mod continuu si daca a devenit expresia activitatii si reputatiei unei persoane, identificand-o
mai bine decat numele sau adevarat.
Sanctiunea neindeplinirii conditiilor formale ale semnaturii este nevalabilitatea cambiala
a titlului. Intr-adevar, in acest caz lipsa de subscriere sau subscrierea nevalabila sunt evidente
pentru orice posesor al titlului, iar perfectiunea formala a declaratiei tragatorului, pe care se
grefeaza toate celelalte declaratii succesive, este necesara pentru existenta cambiei din punct de
vedere formal. Daca semnatura indeplineste conditiile de valabilitate formala, nevalabilitatea ei
substantiala nu invalideaza obligatiile celorlalti semnatari, care raman valabil obligati.
Sunt valabile semnatura in care ar lipsi una sau cateva litere si numele scris inexact sau
scalciat, daca indeplinesc suficient functiunea juridica de a individualiza o persoana.

Sectiunea a II-a: Conditiile facultative

1. Indicarea scadentei

I. Precizari preliminare

Scadenta este ziua in care cambia urmeaza a fi platita. Conventia uniforma de la Geneva,
si dupa ea legea italiana si cea romana, au adoptat principiul de drept comun, ca in lipsa stipularii
unui termen, obligatia cambiala poate fi executata de indata. In art.2 al legii noastre s-a prevazut
ca, fara aratarea scadentei, cambia este socotita platibila la vedere; debitorul va trebui sa
33
plateasca de indata ce creditorul ii va face cererea prezentandu-I cambia. In acest caz avem de-a
face cu o scadenta legala, care-si produce efectele sale fata de orice posesor de buna credinta al
titlului, creand o prezumtie absoluta in favoarea posesorului care nu are raporturi personale cu
tragatorul. In cazul unei scadente in alb, existenta unei scadente reale rezultata intr-un acord
intervenit intre emitent si beneficiar nu constituie decat o exceptie personala, opozabila numai
participantilor la acest acord.
Prezumtia de mai sus se aplica si in cazul cand desi nexista o indicare a scadentei, aceasta
nu ar corespunde conditiilor cerute de lege pentru valabilitatea ei. Intr-un asemenea caz cambia
este nula (art.36 l.c.) si nu se poate face abstractie de scadenta nevalabila, pentru a I se stabili o
scadenta la vedere, salvandu-se astfel existenta titlului, deoarece vointa de a nu crea o cambie la
vedere a fost manifestata.

II. Elementele scadentei

Pentru ca cerintele legii sa fie satisfacute, trebuie ca scadenta sa rezulte din titlu si sa fie:
a) Certa, adica sa stie cand poate sa prezinte in chip legitim titlul si sa pretinda
prestatiunea cuprinsa in el. Certitudinea scadentei mai asigura si circulatia titlului
si permite debitorului cambiei sa nu tina la dispozitia beneficiarului pe timp
nedeterminat o anumita suma de bani. Scadenta este considerata ca incerta ori de
cate ori este supusa verificarii realizarii unui eveniment incert in sine sau in ce
priveste epoca realizarii, cum ar fi de exemplu: in ziua decesului tatalui trasului,
la sosirea vaporului etc.
b) Unica; sunt inadmisibile cambiile in care ar fi prevazute mai multe scadente, fie
succesive*, fie alternative. Dreptul uniform cambial interzice cambiile cu plata in
rate, admise in dreptul cambial anglo-saxon, fiindca utilizarea lor ar duce la
consecinte inadmisibile. Intr-adevar, titlul este necesar atat la efectuarea platii, cat
si pentru exercitarea actiunilor de regres; dar, fiind unic, in caz de neplata al unei
rate nu ar fi posibil sa se exercite transmisiunea restului creantei. De asemenea, nu
s-ar mai putea stabili data de la care incep sa curga diferitele termene de
prescriptie. Practic scopul urmrit ar putea fi realizat prin emiterea mai multor
cambii.
c) Posibila. Este considerata imposibila o scadenta anterioara date de emisiune a
titlului sau intr-o zi inexistenta, chiar daca aceasta s-ar datora unei erori simple.
Rectificarea din partea posesorului este inadmisibila.

III. Felurile scadentei

In sistemul legii uniforme modurile de indicare a scadentei sunt limitate la patru (art.33).
Legea cambiala romana (art.36) adopta si ea aceste patru feluri de scadente si anume: la
vedere, la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp de la data emisiunii, la o zi fixa,
considerand nule cambiile care au alte scadente.
Vor fi nule, asadar, cambiile care au scadenta la un balci sau targ, legea uniforma inovand
in acesta privinta fata de normele legale din legislatia anterioara. Dispozitia cuprinsa in codul
nostru comercial si in alte legiuiri straine nu era decat consacrarea unei traditii car nu-si mai avea
justificarea de odinioara, cand era uzul ca partile internationale sa se faca prin cambii platibile la
un anumit balci.
In practica comerciala aceste scadente nu mai erau insa intrebuintate, deoarece balciurile
si-au pierdut importanta avuta in trecut, asa incat a disparut si fundamentul lor economic. Pe de
34
alta parte, o astfel de scadenta compromite siguranta si precizia rigorii cambiale din cauza
posibilitatii amanarii datei balciului sau targului sau de schimbarea locului unde urmeaza sa fie
tinut.
Nu va fi consierata insa ca scadenta la un targ, ci la o zi determinata, scadenta la o zi care
este desemnata ca zi de tinere a targului: la 15 august la targul Sf. Maria.
Legea cambiala in vigoare nu a admis de asemenea scadenta a carei dterminare ar urma
sa fie facuta conform uzurilor de la locul platii. Vor fi valabile insa astfel de cambii si intr-o tara
care a aderat la Conventia de la Geneva, daca sunt emise intr-o tara care nu a aderat la aceasta
Conventie, dar a carei legislatie recunoaste valabilitatea acestui fel de scadenta.
In ce priveste problema daca o scadenta mai poate fi modificata dupa ce a fost inserata in
titlu, doctrina admite ca se poate face acest lucru, daca mentionarea modificarii este facuta pe
insusi titlul cambiei si subscrisa de toti cei care au semnat cambia pana in acel moment. Intr-
adevar, aceasta modificare nu prejudiciaza pe nimeni, dat fiind ca cei a caror semnatura figureaza
pe titlu in momentul prorogarii scadentei, isi dau adeziunea in aceasta prorogare. Insa in cazul in
care modificarea scadentei se va face printr-o conventie separata, ea nu va constitui decat o
exceptie personala, opozabila in conditiile art.19 l.c.
Examinand modalitatea determinarii scadentei, se cuvine sa precizam ca la cambiile cu
scadenta la vedere sau la un anumit timp de la vedere ea este lasata la libera vointa a posesorului,
cu anumite ingradiri, pe cand la cambiile cu scadenta la un anumit timp de la emisiune sau la o zi
fixa ea este stabilita de emitent sau tragator.
a) Cambia la vedere este cambia a carei scadenta este determinata de posesor prin
prezentarea titlului de plata. Expresia “la vedere” nu este sacramentala. Ea poate fi
inlocuita cu oricare alta din care sa rezulte ca plata trebuie facuta in momentul in care
creditorul va prezenta cambia obligatului cambial, caruia ii va cere sa efectueze plata.
Asadar, vor putea fi utilizate oricare din formulele anterioare: “la prezentare”, “la
cerere”, “oricand”, “in orice timp” si chiar “dupa plac” sau “la prima cerere”.
Posibilitatea pentru posesor de a determina momentul in care urmeaza sa fie
indeplinita obligatia nu este insa nelimitata, fiindca nu s-ar putea presupune ca
debitorul a inteles sa tina suma la dispozitia creditorului sau fara nici un termen, iar
pe de alta parte obligatii de regres, care sunt cu totii responsabili solidar, nu pot fi
tinuti intr-o incertitudine prelungita. De aceea legea a stabilit ca termenul in care
trebuie prezentate cambiile la vedere este de un an de la data cambiei.
Tragatorul il poate prelungi sau restrange fara sa existe vreo limita legala in ce priveste
exercitarea acestei facultati. Girantii nu pot decat sa micsoreze termenul fixat de tragator sau
termenul legal pentru prezentare (art.37 al.1). Nu se aduce astfel nici un prejudiciu tragatorului
deoarece posesorul avand facultatea de a determina momentul prezentarii, ar fi putut infatisa
cambia la plata inainte de termenul fixat de tragator, iar pe de alta parte, se poate sustine ca
reducerea termenului este si in beneficiul acestuia din urma, deoarece restrange epoca
responsabilitatii sale.
In cazul in care nu va fi respectat termenul stabilit pentru prezentare posesorul decade din
drepturile sale fata de giranti, tragator si alti obligati, cu exceptia acceptantului. Daca termenul
de prezentare a fost redus de catre un girant efectele decaderii aratate mai sus nu pot fi invocate
decat de acest girant sau de girantii sai. Prezentarea la plata si refuzul platii trebuie constatate
printr-un protest.
Daca sunt mai multi trasi, cambia trebuie prezentata la plata tuturor in aceeasi zi, pentru
ca ea ar avea altfel mai multe scadente, situatie nepermisa de legiuitor. Legea vorbind de o
prezentare a cambiei se refera la o prezentare in scopul de a se cere plata deoarece in genere
cambia la vedere nu este susceptibila de acceptare.
35
 Refuzul de acceptare ar trebui sa dea loc la exercitarea actiunii de regres, insa acest lucru
nu este posibil deoarece tregatorul ar putea obiecta ca el este garant ca plata va fi facuta indata ce
va fi ceruta si ca ea nu a fost ceruta, intrucat prezentarea pentru acceptare nu echivaleaza cu
prezentarea pentru plata.
Posesorul cambiei nu are deci dreptul sa ceara acceptarea, iar in caz de refuz sa dreseze
protestul de neacceptare. Daca insa acceptarea a fost data de catre tras,ceea ce poate prezenta
utilitate pentru posesor, intrucat trasul devine in acest mod un obligat direct, cambia trebuie
prezentata din nou pentru plata, prezentarea pentru acceptare neputand fi socotita ca a produs
scadenta cambiei.
Art.37, al. final l.c. acorda tragatorului dreptul de a interzice prezentarea la plata a unei
cambii la vedere inainte de o anumita data; intr-un asemenea caz termenul de un an fixat de
legiuitor sau cel de protestare fixat de tregator curge de la aceasta data.
Acest termen, inainte de expirarea caruia cambia nu poate fi prezentata la plata, poate fi
interesat numai de tragator si el nu poate fi modificat (marit sau micsorat) de vreunul din girantii
succesivi, dupa cum rezulta atat din cuprinsul textului cat si din raportul ce insoteste lucrarile de
la Geneva.
Prezentarea inainte de data fixata de tragator nu produce efectele legale ale prezentarii
pentru plata si deci in caz de refuz de plata posesorul nu poate exercita actiunea de regres si nici
dobanzile legale nu incep sa curga, iar trasul, chiar daca a acceptat, poate refuza plata inainte de
trecerea termenului fixat de tragator; daca plateste, o face pe riscul si pericolul sau.
Formula ce se va intrebuinta pentru a se interzice prezentarea inainte de o anumita data
trebuie sa fie clara si precisa, pentru ca o formula elastica ar putea fi considerata ca o scadenta
fixa imperfecta. Astfel, va fi considerata valabila cambia in care s-ar prevedea: “platibila de la 1-
30 ianuarie”, nu insa aceea in care scadenta ar fi limitata la 2 zile: “platibila de la 1-2 ianuarie”,
fiindca aceasta ar fi o scadenta alternativa, iar legiuitorul nu ingaduie decat scadenta unica.
Interzicerea prezentarii intr-un anumit termen se poate referi sau numai la plata, sau numai la
acceptare, sau la amandoua concomitent.

b) Cambia cu scadenta la un anumit timp de la vedere. Inconvenientul cambiilor la

vedere este acela ca obliga pe tras sau pe emitent (in biletul la ordin) sa tina asupra sa
suma cu care urmeaza sa faca plata. Cambiile cu scadenta la un anumit timp de la
vedere inlatura acest incovenient. Ele trebuie prezentate spre acceptare, iar temenul
fixat de tragator incepe sa curga de la data aceste prezentari. Cambia ajunge la
scdenta odata cu expirarea termenului si poate fi prezentata la plata. Prezentarea
cambiei platibila la un anumit timp de la vedere este facuta in scopul acceptarii si nu
al platii si are rolul unui aviz dat debitorului, care se poate pregati pentru plata in
decursul intervalului faixat prin titlu. Este o combinatie a scadentei la vedere cu
scadenta la o data fixa.
Formula intrebuintata de lege nu este sacramentala si in loc de “la vedere” se poate
intrebuinata orice formula cu acelasi continut, cum ar fi: “de la cerere”, “de la prezentare”, “de la
aviz”. Insa trebuie folosita o formula clara din care sa rezulte ca plata se va face la expirarea
termenului de la vedere, fixat, si sa nu fie vorba de fixarea unei perioade de timp care ar curge de
la vedere si inauntru careia plata ar putea fi ceruta oricand, deoarece in acest caz scadenta ar
deveni incerta.
Termenul poate fi stabilit in zile, saptamani, luni sau ani, fara nici o restrictie in ceea ce
priveste durata; el incepe sa curga nu de la simpla prezentare a cambiei, ci de la data acceptarii
sau, daca acceptarea nu este datata ori a fost refuzata, de la data actului de protest.

36
 Spre deosebire de cambiile platibile la vedere, cambiile platibile la un anumit timp de la
vedere trebuie prezntate mai intai pentru acceptare. Daca nu s-a precizat nici un termen inauntrul
caruia sa se faca prezentarea, art.26 l.c. implineste aceasta lipsa stabilind un termen de un an de
la data emisiunii, termen ce poate fi marit sau micsorat de tragator si numai micsorat de girantii
succesivi, ca in cazul art.37 l.c.
Prezentarea trebuie facuta intr-o zi de lucru, pentru ca dresarea protestului pentru refuz de
acceptare si care conditioneaza exercitarea unei actiuni de regres nu ar putea fi facuta intr-o zi de
sarbatoare; insa acceptarea data de tras, chiar intr-o zi de sarbatoare, este valabila si il obliga.
Acceptarea trebuie sa fie data spre a servi ca punct de plecare pentru calcularea
termenului scadentei si a stabili daca prezentarea a fost facuta in termenul legal.
In cazul in care trasul face uz de dreptul acordat de art.27 ca o a doua prezentare sa-i fie
facuta in ziua urmatoare primei prezentari, posesorul titlului poate pretinde sa i se certifice pe
titlu data primei prezentari, iar in ziua urmatoare va obtine o acceptare datata sau, in caz de refuz,
va adresa protestul de neacceptare.
Termenul scadentei, termenul in care trebuie sa se faca protestul in caz de neplata si
termenele de prescriptie, se calculeaza in raport cu data acceptarii, nu aprotestului de
neacceptare. Daca prezentaea s-afacut in ultima zi a termenului cand ea putea sa fie facuta si
trasul a uzat de dreptul mentionat mai sus, de a cere o a doua prezentare, protestul de neacceptare
poate fi dresat desi termenul de prezentare a expirat din ajun, cu conditia ca sa fie certificat pe
cambie ca a fost prezentata si trasul a cerut o a doua prezentare, sau un protest care sa constate
acest lucru.
In cazul in care acceptarea nu a fost datata, posesorul trebuie sa procedeze la dresarea
protestului de nedatare, neputand sa completeze singur data.
Daca acceptarea nu a fost datata si nici nu s-a dresat proestul de nedatare, fata de
acceptant se va considera ca acceptarea a fost data in ultima zi a termenului in care posesorul
putea sa faca prezentarea –termenul de un an fixat in art.26- sau termenul stabilit de tragatori
redus de un girant. Spre deosebire de ceilalti debitori, posesorul decade din actiunea de regres
daca acceptarea nu este datata si nu s-a dresat protestul.
Clauza dispensei de protest nu elibereaza pe posesor de indatorirea de a dresa protestul de
nedatare, deoarece in cambia platibila la un anumit timp de la vedere protestul nu serveste numai
sa constituie un refuz ci constituie un element esential pentru determinarea scadentei. Aceasta
trebuie sa fie certa pentru toti si nu poate rezulta decat din cambie sau din cambie si actul de
protest.
In cazul unei pluralitati de trasi, protestul de nedatare sau neacceptare dresat fata de unul
din ei fixeaza ziua pentru calcularea scadentei. Daca exista mai multe acceptari ale diferitilor
trasi, datate in mod deosebit, data cea mai veche determina scadenta.
Biletul la ordin, unde nu poate exista o acceptare, pentru a se calcula scadenta la un
anumit timp de la vedere, trebuie prezentat spre avizare. Daca avivazrea este datata, serveste
pentru calcularea scadentei, iar daca este refuzata sau nu este datata, se adreseaza protestul ca si
in cazul refuzului de acceptare sau datare a cambiei.

c) La cambiile cu scadenta la un anumit timp de la data emisiunii scadenta se calculeaza

prin referire la data emisiunii; incepand din ziua urmatoare acestui eveniment; iar
scadenta este in ultima zi a termenului, fiind tot o zi fixa; difera insa de scdentele la o
zi fixa prin forma sa (art.39 l.c.).
Termenul ce urmeaza sa fie calculat poate fi oricat de lung sau oricat de scurt si poate fi
indicat pe zile, saptamani, luni sau ani, fara nici o limita legala. Data la care urmeaza sa fie

37
calculat este totdeauna cea indicata in cambie, chiar daca in realitate aceasta a fost emisa la o
data deosebita.
Formula “de la data emisiunii” poate fi inlocuita cu cea din care sa rezulte aceeasi
intentie cum ar fi de exemplu: “la sase luni de azi” sau “la 60 de zile de la data X”. Referirea la
data emisiunii poate fi subinteleasa ca in formulele: “peste trei luni”, “in trei luni”.

d) La cambiile cu scadenta la o zi fixa exigibilitatea este determinata prin indicarea unei

date precise, cum ar fi: “22 decembrie 1991”. Acesta data poate fi oricat de apropiata
sau de indepartata. O scadenta completa cuprinde ziua, luna si anul. In lipsa indicarii
anului poate fi suplinita, consinderndu-se ca scadenta este in acelasi an cu anul
emiterii daca luna scadentei este ulterioara, sau in anul urmator daca luna in care este
cuprinsa scadenta este anterioara calendaristic lunei in care a avut loc emisiunea.
Astfel, o cambie emisa la 2 decembrie 1991 si pe care s-a prevazut scadenta la 6
februarie fara sa se arate anul, se va considera scadenta la 6 februarie 1992. Daca insa
se va emite o cambie cu data de 5 martie 1991 scadenta la 15 august fara indicarea
anului, ea se va considera scadenta in acelasi an, adica in 1991. In cazul in care nu s-
ar indica ziua scadentei, cambia ar fi onsiderata nula ca atare, deoarece un astfel de
document nu va putea fi considerat ca o cambie cu scadenta la vedere. In locul
formulei care sa cuprinda ziua, luna si anul, se pot intrebuinta si alte formule din care
sa rezulte cu certitudine o zi determinata. Se poate indica scadenta intr-unul din
modurile urmatoare –la inceputul, la mijlocul sau la sfarsitul lunii, sau printr-o
perifraza, din care sa rezulte data neechvoca ( ex. “prima marti din luna iunie”) etc.
Daca data indicata este inexistenta (de ex. 30 februarie) sau daca nu sunt suficiente
elemente pentru determinatea ei, cambia este nula.

CAPITOLUL IV
CARACTERISTICILE CAMBIEI ŞI FUNCŢIUNILE EI ÎN VIAŢA ECONOMICĂ

Secţiunea I - Caracteristicile carnbiei

1. Am arătat mai sus trăsăturile comune tuturor titlurilor de credit. Cambia a fost
considerată ca titlul de credit prin excelenţă şi luată ca model pentru construcţia teoretică
a tuturor titlurilor de credit, nu numai pe consideraţia că posedă trasăturile comune ale
acestora, dar şi pentru faptul că le duce la un grad maxim de eficacitate, caracteristicile
cambiei fiind în concordanţă perfectă cu funcţiunea ei economică.
2. Spre deosebire de dreptul anglo-saxon, în care este prevăzută posibilitatea emiterii

38
cambiei la purtător, în dreptul continental cambia este un titlu la ordin. Clauza "la ordin"
prin care se realizează este subînţeleasă în orice titlu care cuprinde denumirea de cambie
sau bilet de ordin, fără ca el să fie considerat însă în mod esenţial un titlu la ordin, legea
îngăduind ca părţile să întrebuinţeze şi celelalte moduri de circulaţie. Clauza "nu la
ordin" sau o alta echivalentă poate fi inserată de trăgător sau de emitent. Efectul ei este
de a împiedica transmiterea cambiei prin gir, circulaţia acesteia făcȃndu-se numai prin
cesiunea obişnuită. Legea mai admite, de asemenea, să se poată gira în alb sau cu clauză
la purtător, printr-o echivalare a girului la purtător cu girul în alb.
3. Cambia este un titlu de credit complet. Cu alte cuvinte, în lipsa unei menţiuni
esenţiale, obligaţia cambială nu poate fi salvată recurgȃndu-se la alte documente, chiar
dacă în cambie se face trimitere la aceste documente.
Imposibilitatea de a recurge la elemente exterioare pentru a reîntregi cambia este
consecinţa formalismului dreptului cambial. Cambia fiind un titlu formal, nu are valoare ca
atare, decȃt daca este redactată în formele prevăzute de lege şi cuprinde elementele cerute de
aceasta.
În dreptul modern acest formalism se explica prin nevoia de a întari creditul, apărȃnd
pe creditor şi, mai ales, pe terţii dobȃnditori de bună credinţă.

Pentru valabilitatea documentului se cere mai întȃi existenţa unui înscris în care să fie
cuprinse anumite declaraţii esenţiale, astfel încȃt terţii dobȃnditori ai cambiei să fie feriţi de
surprize, faţă de ei urmȃnd a avea valoare numai înscrisul, adica numai voinţa de a se obliga,
aşa după cum aceasta apare în forma sa rigidă, indiferent de ceea ce a crezut sau a intenţionat
acela de la care emană semnătura.
Orice obligaţie cuprinsă în cambie, spre a lua fiinţă, presupune îndeplinirea unui
minimum de formalism: pentru ca cineva să se oblige cambial, trebuie ca actul cambial să
poarte semnătura sa. De aceea, o cambie transmisă telegrafic, deşi cuprinde toate menţiunile
necesare, nu este valabilă, deoarece nu are semnătura autografă a emitentului. Celelalte
elemente necesare completării cambiei pot fi scrise de oricine, fie cu mȃna, fie la maşina de
scris, fie tipărite sau litografice.
Înscrisul care constată obligaţia cambială, deşi sub semnatură privată, face totuşi dovada
pȃnă la înscrierea în fals.

39
 Emitentul nu se poate exonera de obligaţia asumată prin cambie, nerecunoscȃnd
înscrisul cambial, după cum de asemenea nu va fi suficientă o simplă verificare de scripte
pentru a fi înlăturate efectele actului cambial, ci se impune pentru aceasta exercitarea unei
proceduri de defăimare a cambiei, întocmai ca pentru un act public.
4. Toate obligaţiile din cambie sunt abstracte. Existenţa lor nu depinde de dovedirea
unei cauze particulare de emisiune sau de transfer. În regula generală această cauză
există, însă raportul juridic dintre creditor şi debitor care-l determină pe acesta din urmă
să redacteze, să semneze şi să predea cambia nu este menţionat în titlu. Creditorul
cambial îşi poate negocia titlul fără să se facă vreo trimitere la raportul originar şi
transmiţȃnd cambia, transmite dreptul de a pretinde suma de bani înscrisă în ea şi nu
dreptul de creanţă pe care l-a avut în virtutea raportului juridic iniţial.
Dar dacă faţă de terţi, excepţiile derivate din raportul fundamental nu pot fi invocate, în
raporturile imediate dintre emitent şi beneficiar sau dintre giranţi şi giratar excepţiile ex causa
au ca rezultat să paralizeze efectele abstractizării.
Legea cambiei nu spune nicăieri că obligaţiile cambiale sunt abstracte, însă din
evoluţia istorică a dreptului cambial rezultă în mod neîndoielnic că ea le-a menţinut această
însuşire. Însuşi faptul că in art. 1 l. c, nu se mai poate prevede obligaţia de a se arăta cauza,
este, de altfel, o dovadă de desprindere a cambiei de cauza generatoare.
5.Obligaţiile cambiale sunt necondiţionate, in sensul că ele nu pot fi subordonate
unei condiţii sau unei contraprestaţii din partea posesorului. Cambia n-ar mai da, în acest
caz, acea siguranţă absolută de circulaţie care constituie scopul său fundamental.
Sancţiunea inserării unei condiţii în cambie diferă în raport cu variatele declaraţii
cuprinse în ea. Astfel, cambia este lovită de nulitate, dacă este inserată o condiţie în obligaţia
fundamentală a trăgătorului sau emitentului, de la care emană ordinul sau promisiunea de
plată. O asemenea condiţie echivalează cu un refuz de acceptare, dacă este cuprinsă în
acceptarea pe care o dă trasul şi se socoteşte nescrisă, dacă este inserată într-un gir.
6. Toate obligaţiile cambiale nu pot avea ca obiect decȃt plata unei sume de bani. În
timp ce alte titluri de credit pot atribui drepturi cu un conţinut diferit, - ca de exemplu
servicii, mărfuri, drepturi care nu au un caracter exclusiv patrimonial, - cambia are ca
obiect numai plata unei sume de bani, prestaţie fungibilă prin excelenţă, nelegată de activitatea
vreunei persoane. Scadenţa tuturor obligaţiilor este unică, iar obiectul acestora

40
este una şi aceeaşi prestaţie - plata aceleiaşi sume de bani.
7. Diferitele obligaţii cuprinse în cambie sunt autonome unele faţă de
celelalte. Lipsa
unui element material sau viciile care invalidează una din obligaţii nu au nici o
repercusiune asupra celorlalte.
Autonomia obligaţiilor cambiale nu trebuie confundată cu autonomia drepturilor
dobȃndite de posesorii succesivi ai titlurilor de credit, de care ne-am ocupat în cadrul teoriei
generale a titlurilor de credit. Acolo era vorba de poziţia privilegiată a celor ce dobȃndesc titlul
prin gir; aceştia nu dobȃndesc drepturi derivate - adică aşa cum le-au avut autorii lor - ci
drepturi proprii, imune faţă de excepţiile extracambiale trase din raporturile la care ei nu au luat
parte.
Autonomia obligaţiilor cambiale, unele faţă de altele, consistă în această necomunicare a
viciilor sau lipsurilor unora dintre obligaţii asupra altora. Conform principiilor dreptului
comun, valabilitatea obligaţiei accesorii, cum ar fi obligaţia de garantare a unei obligaţii
principale, este condiţionată de valabilitatea obligaţiei principale, pentru că nu poate exista
garantare a ceva ce nu există. În cadrul dreptului cambial lucrurile nu se petrec aşa. Obligaţia
avalistului, care este un garant fie al trasului acceptant, fie al unuia dintre giranţi, este valabilă
chiar dacă obligaţia garantatului va fi anulată pentru vicii de consimţămȃnt sau pentru
incapacitate, sau în cazul cȃnd această obligaţie nici nu există, cum se întȃmplă cȃnd
semnătura garantului este falsă sau imaginară. Am dat de exemplu obligaţia avalistului, care
este un garant. La fel se petrec lucrurile şi în celelalte cazuri. Acceptarea trasului rămȃne
valabilă chiar dacă semnătura trăgătorului este falsă sau voinţa sa viciată.
De asemenea, fiecare girant, transmiţȃnd dreptul de creanţă şi garantȃnd în acelaşi
timp pe succesorul său, contractează o obligaţie valabilă, chiar dacă se constată că obligaţia
pe care a transmis-o nu are o valoare juridică (art. 7 l. c.).
În acelaşi fel, clauzele care afectează vreuna dintre obligaţii nu îşi extind efectele şi
asupra celorlalte, iar pentru ca dobȃnditorii succesivi să se poată bucura de efectele lor, trebuie
să le insereze în obligaţiile pe care şi le asumă.
Astfel, clauza prin care girantul se exonerează de răspunderea de plată nu poate fi
invocată decȃt de el, iar clauza "fără protest" nu profită decȃt semnatarului girului în care
aceasta figurează.

41
 Constituie o excepţie de la regula generală expusă mai sus condiţionarea legală a
tuturor obligaţiilor cambiale ce figurează în titlu de valabilitatea formală a declaraţiei
principale a trăgătorului sau emitentului pe care se grefează toate celelalte. Şi este just sa fie
aşa, fiindcă lipsa uneia din condiţiile formale cerute de lege face ca titlul să nu mai poată fi
considerat cambie şi deci să nu se mai aplice regula de mai sus.
În acelaşi mod, clauzele ce figurează în declaraţia cambială principală îşi produc
efectele asupra tuturor celorlalte obligaţii, deoarece trăgătorul este acela care stabileşte
cuprinsul iniţial al documentului şi dă cambiei fizionomia pe care o voieşte, în limitele
îngăduite de Iege.
8. Toţi obligaţii cambiali sunt solidari. După cum am arătat, cambia este destinată să circule
si deci, în cursul existenţei sale vin să se adauge noi obligaţii succesive, care toate converg
spre acelaşi scop: asigurarea că la scadenţă suma de bani indicată în titlu va fi plătită celui ce
se va legitima ca posesor. Girul nu are numai funcţiunea de a realiza transmiterea cambiei, ci şi
de a garanta pe dobȃnditorii săi succesivi.
La scadenţă, posesorul va putea cere plata întregii sume de bani de la oricare dintre
persoanele care şi-au pus semnătura pe cambie, oricare ar fi situaţia lor juridică în cadrul
complexului de obligaţii cambiale, fără a fi constrȃns să respecte vreo ordine în alegerea
debitorului urmărit. El va putea să se îndrepte împotriva tuturor debitorilor deodată, numai a
unora dintre ei, sau chiar numai a unuia singur (art. 52 l. c.).
Spre deosebire de ceea ce se întȃmplă în dreptul comun în materie de solidaritate, plata
efectuată de unul dintre debitori nu stinge obligaţia şi nu face să dispară solidaritatea decȃt
în cazul cȃnd debitorul platnic a fost chiar trasul, acceptant sau nu, ori emitentul. Altfel,
codebitorul care a plătit suma din cambie se poate întoarce împotriva codebitorilor anteriori
pentru a le cere plata întregii sume, nu numai a unei cote părţi. Însă de la coobligaţii a căror
semnătură figurează pe document după semnătura sa nu poate avea nici un fel de pretenţie, faţă
de aceştia el fiind un garant pentru efectuarea plăţii.
De asemenea, un act de întrerupere a prescripţiei faţă de un debitor solidar nu are
efect faţă de ceilalţi.
9. Obligaţiile cambiale sunt cu termen, dar termenul nu se consideră stabilit în
interesul exclusiv al debitorului, ca în cazul obligaţiilor în genere; de aceea, debitorul nu
poate renunţa la beneficiul termenului.

42
 Art. 44 legea cambiei romȃnă şi art. 46 legea cambiei italiană prevăd că posesorul unei
cambii nu este ţinut să primească plata înainte de scadenţă şi că trasul care plateşte astfel o face
pe riscul şi pericolul său. El poate fi expus să plătească din nou - deşi a primit titlul în
schimbul plăţii - către un posesor legitim, care obţine amortizarea titlului, dovedind că 1-a
pierdut.
10. Cambia prezintă pentru creditor anumite avantaje, constȃnd într-un regim foarte
riguros de urmărire şi realizare a creanţei. Măsurile procedurale de judecată şi executare
sunt simplificate şi înăsprite faţă de dreptul comun.
Pentru realizarea drepturilor cambiale care nasc din raporturi cambiale, cambia
constituie un titlu executoriu pentru capital si accesorii, adică dobȃnzi şi cheltuieli (art. 61 1.
c.).
Creditorul nu are nevoie să facă proces şi să obţină o sentinţă judecătorească în care să se
constate creanţa sa. El poate investi titlul cu formula executorie şi începe de îndată formele de
executare asupra patrimoniului debitorului.
Opoziţia la executare, pe care debitorul cambial o poate face în termen de 5 zile de la
primirea somaţiei, nu suspendă executarea decȃt dacă debitorul, nerecunoscȃndu-şi
semnătura se înscrie în fals, sau dacă nu recunoaşte procura (art. 62 1. c.).
Pe de altă parte, chiar în procesele legate fie pe cale de opoziţie, fie pe cale de acţiune
directă, judecătorul examinează acele apărări pe care debitorul le poate opune în limitele art. 19,
precum şi acele excepţii personale care sunt de grabnică soluţie şi întemeiate pe o proba scrisă
(art. 63 1. c).
11. Ţinȃnd seama de cele expuse mai sus, putem defini cambia ca un titlu de credit la ordin,
complet şi formal, care cuprinde o obligaţie abstractă şi necondiţionată de natură comercială şi
autonomă de plată a unei sume de bani şi ai cărei semnatari sunt ţinuţi în mod solidar, titlul
fiind dotat cu o anumită forţă procesuală.
Secţiunea a Il-a - Funcţiunea cambiei în viaţa economică modernă

1. În antichitate şi în evul mediu transportul de numerar dintr-o localitate în alta era foarte
anevoios atȃt din cauza drumurilor lungi şi nesigure, cȃt şi din cauza mijloacelor de transport
greoaie. Pentru remedierea acestor inconveniente s-a creat şi folosit cambia. Cel ce trebuia să
facă o plată pe o piaţă îndepărtată, în loc să transporte acolo cantitatea de monedă de care avea
43
nevoie - şi care reprezenta de multe ori o greutate importantă -se adresa unui bancher care avea
datornici pe piaţa respectivă şi, depunȃndu-i cantitatea de monedă pe care altfel ar fi trebuit s-o
transporte singur, primea în schimb o scrisoare prin care bancherul dădea delegaţie debitorului
său de pe acea piaţă să plătească persoanei care îi remisese fondurile sau unei alte persoane
indicate de ea.
2. Astăzi însă cambia îndeplineşte şi alte funcţiuni, dintre care cea mai importantă
este aceea de instrument de credit.
Pentru comercianţi n-ar fi deloc comod dacă toate prestaţiile reciproce la care se
obligă prin contracte ar trebui să fie executate concomitent. Astfel, de exemplu, ce s-ar
întȃmpla dacă angrosistul n-ar vinde comerciantului detailist decȃt cu plata imediat?
Această executare concomitentă ar dezavantaja nu numai pe cumpărător, nevoit
adesea sa strȃngă o sumă importanta de bani, pe care s-o ţină neutilizată în aşteptarea unei
ocazii favorabile de a cumpăra convenabil, dar şi pe vȃnzător; aceasta ar dobȃndi o sumă de
bani pe care nu ar putea-o utiliza totdeauna imediat. Vȃnzătorul primind însă în schimbul
mărfurilor vȃndute o cambie, el are avantajul de a primi dobȃndă la suma reprezentată de
creanţa sa.
În acelaşi timp vȃnzătorul nu este obligat sa aştepte scadenţa pentru a putea dispune de
sumă, pentru că are la dispoziţie mijlocul rapid de a transmite cambia prin gir către un alt
comerciant, care are fonduri disponibile şi este în căutare de plasament, sau unei instituţii
bancare. Cumpărătorul cambiei - giratarul - va avansa valoarea, mai puţin o sumă care va
reprezenta dobȃnda la suma din carnbie, calculată de la data transmiterii pȃnă la scadenţă,
adaugȃndu-se şi un beneficiu oarecare.

Cȃnd această operaţie se face către o bancă, ea poartă denumirea de scontare, iar
reţinerea menţionată poartă numele de scont.
4. Graţie perfecţiunii cu care realizează funcţiunea de instrument de credit, cambia
ajunge să îndeplinească o a treia funcţiune, aceea de instrument de plată. Persoana care
consimte să facă credit contractantului poate să nu recurgă la oficiile unei bănci,
scontȃnd o cambie sau un bilet la ordin emis de debitorul său pentru a-şi procura
fondurile cu care are de făcut o plată, ci poate trage o carnbie asupra debitorului său, pe
care o predă propriului său creditor.

44
 Acesta, de asemenea, poate să nu recurgă la oficiile unei bănci, ci să o transmită pro-priilor
săi creditori şi aşa mai departe, pȃnă cȃnd la scadenţă., prin plata făcuta ultimului posesor, se
vor stinge toate creanţele intermediare dintre diverşii dobȃnditori ai cambiei.
Deşi cambia prezintă aceste avantaje, ea nu poate înlocui în mod efectiv moneda. Plata
prin transmitere de cambii prezintă dificultatea că nu totdeauna cuantumul diferitelor datorii
coincide şi nici scadenţele lor, iar pentru a obţine plata, posesorul trebuie să aştepte scadenţa. În
sfȃrşit, circulaţia cambiei nu este atȃt de uşoară ca a biletului de bancă, acesta fiind la purtător,
iar posesorul prin transmitere nu garantează că va fi plătit de Institutul de emisiune.

CAP V Despre emiterea şi forma cambiei

Art. 1. Cambia cuprinde:

1. Denumirea de cambie trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu.
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată.
3. Numele aceluia care trebuie să plătească (tras).
1. Arătarea scadenţei.
4. Arătarea locului unde plata trebuie făcută.
5. Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută.
2. Arătarea datei şi a locului emiterii.
6. Semnătura celui care emite cambia (trăgător).

Art. 2. (1) Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate la articolul precedent nu
are valoarea unei cambii, afară de cazurile arătate în alineatele ce urmează:
(2) Cambia fără arătarea scadenţei este socotită plătibilă la vedere.
(3) În lipsa unei arătări speciale, locul arătat langă numele trasului este socotit loc de plată
şi, în acelaşi timp, loc al dorniciliului trasului.
(4) Cambia care nu arată locul unde a fost emisă se socoteşte semnată în locul arătat lȃngă
numele trăgătorului.
(5) Dacă în cambie sunt arătate mai multe locuri de plată, posesorul cambiei o poate

45
prezenta pentru acceptare sau plată la oricare din aceste locuri.
Art. 3. (1) Cambia poate fi la ordinul trăgătorului însuşi.
(2) Ea poate fi trasă asupra trăgătorului însuşi.
(3) Ea poate fi trasă pentru contul unui terţ.
Art. 4. (1) Cambia poate fi plătită la domiciliul unui al treilea, fie în localitatea
unde trasul domiciliază, fie în altă localitate.
(2) Dacă în cambie nu se prevede de către tras că plata se va face la domiciliul celui de-al
treilea, se presupune că ea va fi făcută de acesta din urmă.
Art. 5. (1) Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un anume timp de la vedere,
trăgătorul poate stipula că suma va fi producătoare de dobȃndă. În orice altă cambie
aceasta stipulaţie se socoteşte nescrisă.
(2) Cifra dobȃnzii va trebui să fie arătată în cambie; în lipsa acestei arătări
stipulaţia se socoteşte nescrisă.
(3) Dobȃnda curge de la data emisiunii cambiei dacă o altă dată nu este arătată.
Art. 6. (1) Dacă într-o cambie suma de plată este scrisă în litere şi în cifre, în caz de
deosebire, suma de plată este cea scrisă în litere.
(2) Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în litere, fie în cifre, în caz de
deosebire, suma de plată este suma cea mai mică.
Art. 7. Dacă carnbia poartă semnături ale unor persoane incapabile de a se obliga prin
cambie, semnături false sau ale unor persoane imaginare, ori semnături care pentru orice alt
motiv nu ar putea obliga persoanele care au semnat cambia, sau în numele cărora ea a fost
semnată, obligaţiile celorlalţi semnatari rămȃn totuşi valabile.
Art. 8. Orice semnătura cambială trebuie să cuprindă numele şi prenumele sau firma
celui care se obligă. Este totuşi valabilă semnătura în care prenumele este prescurtat sau
arătat numai prin iniţială.
Art. 9. (1) Cine pune semnătura sa pe cambie ca reprezentant al unei persoane pentru
care nu avea împuternicirea de a lucra, e ţinut personal în temeiul cambiei şi, dacă a plătit,
are aceleaşi drepturi pe care le-ar fi avut pretinsul reprezentant.
(2) Aceeaşi regulă se aplică reprezentantului care a depăşit împuternicirea sa.

46
 Art. 10. Orice persoană se poate obliga cambialmente prin mandatar, chiar dacă
mandatul este conceput în termeni generali în ce priveşte dreptul mandatarului de a
emite sau semna cambii.
Art. 11. (1) Trăgătorul răspunde de acceptare şi de plată.
(2) El poate să se descarce de răspunderea de acceptare; orice clauză prin care se
descarcă de răspunderea de plată se socoteşte nescrisă.
Art. 12. (1) Dacă o cambie, necompletată la emitere, a fost completată fără a se ţine
seama de înţelegerile intervenite, neobservarea acestor înţelegeri nu va putea fi opusă
posesorului, afară numai dacă acesta a dobȃndit cambia cu rea-credinţă, sau dacă a săvȃrşit o
greşeală gravă în dobȃndirea ei.
(2) Posesorul decade din dreptul de a completa cambia în alb după trei ani de la data emisiunii
cambiei.
(3) Asemenea decădere nu este opozabilă posesorului de bună-credinţă, căruia titlul i-a
fost transrnis completat.

Sectiunea I. Despre gir

Art. 13. (1) Cambia, chiar dacă nu a fost expres trasă la ordin, este transmisibilă prin gir.
(2) Dacă trăgătorul a înscris în cambie cuvintele: ,,nu la ordin" sau o expresie echivalentă,
titlul este transmisibil numai în forma şi cu efectele unei cesiuni ordinare.
(3) Girul poate fi făcut chiar în folosul trasului, indiferent dacă a
acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat.
(4) Aceştia pot să gireze din nou cambia.
Art. 14. Girul trebuie să fie necondiţionat. Orice condiţie la care ar fi supus se socoteşte
nescrisă.
(2) Girul parţial este nul.
(3) Girul ,,la purtător" este echivalentul unui gir în alb.
Art. 15. Girul trebuie să fie scris pe cambie sau pe un adaos (foaie de prelungire) al
acesteia (allonge). El trebuie să fie sernnat de girant.

47
(2) Girul este valabil chiar dacă beneficiarul nu este arătat sau dacă girantul a pus numai
semnătura (gir în alb). În acest din urmă caz girul pentru a fi valabil trebuie să fie scris pe
dosul cambiei sau pe adaos.
Art. 16. Girul transmite toate drepturile izvorȃte din cambie. Dacă girul este în alb
posesorul poate:
1) să-l completeze cu propriul său nume sau cu numele altei persoane;
2) să gireze cambia din nou în alb sau în ordinul unei anume persoane;
3) să predea cambia unui terţ fără să completeze girul în alb şi fără s-o
gireze.
Art. 17. Girantul, dacă nu s-a stipulat altfel, răspunde de acceptare şi de plată.
(2) El poate interzice un nou gir; în acest caz el nu răspunde faţă de persoanele cărora
cambia a fost ulterior girată.
Art. 18. (1) Deţinătorul unei cambii este socotit posesor legitim, dacă justifică dreptui sau printr-o
serie neîntreruptă de giruri, chiar dacă ultimul gir este în alb. Girurile şterse se socotesc, în această
privinţă, nescrise.
(2) Dacă un gir în alb este urmat de un alt gir, semnatarul acestuia este socotit că a dobȃndit
cambia prin efectul unui gir în alb.

(3) Dacă o persoană a pierdut, prin orice întȃmplare, posesiunea unei cambii, noul
posesor care justifică dreptul său în modul arătat în alineatul precedent, nu este ţinut să predea
cambia, afară numai dacă a dobȃndit-o cu rea-credinţă, sau dacă a săvȃrşit o greşeală gravă în
dobȃndirea ei.
Art. 19. Persoanele împotriva cărora s-a pornit acţiune cambială nu pot opune
posesorului excepţiile întemeiate pe raporturile lor personale, cu trăgătorul sau cu posesorii
anteriori, afara numai dacă posesorul dobȃndind cambia a lucrat cu ştiinţă în paguba
debitorului.
Art. 20. (1) Dacă girul cuprinde menţiunea ,,valoarea pentru acoperire", ,,pentru
încasare", ,,pentru procură", sau orice altă menţiune care implică un sirnplu mandat, posesorul
poate să exercite toate drepturile izvorȃnd din cambie, dar nu o poate gira decȃt cu titlul de
procură.

48
 (2) Cei obligaţi nu pot opune în acest caz posesorului decȃt excepţiile ce ar fi putut opune
girantului.
(3) Mandatul cuprins într-un gir ,,de procură" nu încetează prin moartea mandantului, prin
incapacitatea sau restrȃngerea capacităţii acestuia.
Art. 21. (1) Dacă girul cuprinde menţiunea ,,valoare în garanţie", ,,valoare în gaj" sau
orice altă menţiune care implică un gaj, posesorul poate exercita toate drepturile izvorȃnd din
cambie, dar un gir făcut de el este socotit ca făcut cu titlul de procură.
(2) Cei obligaţi nu pot opune posesorului excepţiile întemeiate pe raporturile lor personale
cu girantul, afară numai dacă posesorul, primind cambia, a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului.
Art. 22. (1) Girul posterior scadenţei produce aceleaşi efecte ca un gir anterior. Cu toate
acestea, girul făcut posterior protestului de neplată, sau făcut după trecerea termenului pentru
facerea protestului, produce numai efectele unei cesiuni ordinare.
(2) Girul fără dată este socotit, pană la data contrarie, ca fiind făcut înainte de trecerea
termenului stabilit pentru facerea protestului.
Art. 23. Prin cesiunea cambiei, derivȃnd fie dintr-un gir făcut posterior protestului de
neplată sau după expirarea termenului pentru facerea protestului, fie dintr-un act separat, chiar
anterior scadenţei, se transmit creditorului toate drepturile cambiale ale cedentului, căruia i se vor
putea opune toate excepţiile opozabile acestuia, cesionarul avȃnd dreptui la predarea cambiei.

Sectiunea II. Despre acceptare

Art. 24. Posesorul cambiei sau chiar un simplu deţinător poate prezenta trasului, pȃnă la
scadenţă, cambia spre acceptare, la domiciliul acestuia.
Art. 25. (1) În orice cambie trăgătorul poate stipula că ea va trebui să fie prezentată spre
acceptare, fixȃnd sau nu un termen pentru prezentare.
(2) El poate interzice în cambie prezentarea spre acceptare, afară numai de cazul în care
cambia este plătibilă la un terţ sau este plătibilă într-o altă localitate decȃt aceea a domiciliului

49
trasului, sau dacă este plătibilă la un
anume timp de la vedere.
(3) El poate de asemenea să stipuleze că prezentarea spre acceptare nu
va putea avea loc înaintea unei anume date.
(4) În afară de cazul cȃnd trăgătorul a interzis prezentarea spre acceptare, oricare din giranţi
poate stipula că va trebui să fie prezentată cambia
spre acceptare, fixȃnd sau nu un termen pentru prezentare.
Art. 26. (1) Cambia plătibilă la un anume timp de la vedere trebuie prezentată spre
acceptare în termen de un an de la data emisiunii.
(2) Trăgătorul poate reduce sau prelungi acest termen.
(3) Aceste termene pot fi reduse de giranţi.

Art. 27. (1) Trasul poate cere ca o a doua prezentare să-i fie făcută în ziua următoare primei
prezentări. Cei interesaţi nu pot să se prevaleze de neobservarea acestei cereri, dacă nu este
menţionată în protest.
(2) Posesorul nu este dator să lase trasului cambia prezentată spre acceptare.
Art. 28. (1) Acceptarea se scrie pe cambie. Ea se exprimă prin cuvȃntul ,,acceptat" sau
orice altă expresie echivalentă; ea este semnată de tras. Simpla semnătură a trasului pusă pe faţa
cambiei este socotită acceptare.
(2) Cȃnd cambia este plătibilă la un anume timp de la vedere, sau cȃnd ea trebuie prezentată
spre acceptare într-un termen stabilit printr-o clauză specială, acceptarea trebuie să poarte data
zilei cȃnd este facută, afara numai daca posesorul cere ca ea să poarte data zilei prezentării. Dacă
acceptarea nu este datată, posesorul, pentru a păstra dreptul de regres împotriva giranţilor şi
împotriva trăgătorului, trebuie să ceară să se constate această lipsă printr-un protest facut în
timp util.
Art. 29. (1) Acceptarea trebuie să fie necondiţionată; trasul o poate însă restrȃnge la o parte
din sumă.
(2) Orice altă modificare adusă prin acceptare, celor cuprinse în cambie, se socoteşte ca
refuz de acceptare. Acceptantul rămȃne totuşi ţinut în limitele acestei acceptări.

Art. 30. (1) Dacă trăgătorul a arătat în cambie un loc de plată, altul decȃt cel al domiciliului
trasului, făra însă să arate un terţ la care plata trebuie să fie facută, trasul îl va putea arăta o dată cu

50
acceptarea. În lipsa unei atare arătări, acceptantul este socotit că s-a obligat să plătească el însuşi la
locul plăţii.
(2) Cȃnd cambia este plătibilă la domiciliul trasului, acesta poate să arate în acceptare o
adresă în aceeaşi localitate unde plata trebuie să fie facută.
Art. 31. (1) Prin acceptare trasul se obligă a plăti cambia la scadenţă.
(2) În caz de neplată posesorul, chiar dacă este trăgător, are împotriva acceptantului o
acţiune cambială directă pentru tot ce poate fi cerut în temeiul art. 53 şi 54.
(3) Trasul care a acceptat rămȃne obligat chiar dacă nu a avut cunoştinţă de falimentul
trăgătorului.
Art. 32. (1) Dacă acceptarea scrisă pe cambie de către tras este ştearsă de către acesta, mai
înainte de înapoierea titlului, acceptarea este socotită refuzată. Ştergerea se socoteşte pȃnă la
dovada contrarie că a fost făcută înainte de restituirea titlului.
(2) Totuşi, dacă trasul a adus, prin scris, la cunoştinţa posesorului sau a oricărui alt semnatar
că a acceptat, el este ţinut către aceştia în limitele acestei acceptări.

Sectiunea III. Despre aval

Art. 33. (1) Plata unei cambii poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai
pentru o parte din ea.
(2) Această garanţie poate fi dată de un terţ sau chiar de un semnatar al cambiei.
Art. 34. (1) Avalul se dă pe cambie sau pe adaos.
(2) El se exprimă prin cuvintele ,,pentru aval" sau prin orice altă formulă,
echivalentă şi este semnat de avalist.

(3) Avalul este socotit că rezultă din simpla semnătură a avalistului pusă pe
faţa cambiei, afară numai dacă semnătura este a trasului sau a trăgătorului.

(4) Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. În lipsa acestei arătări se socoteşte dat pentru
trăgător.
51
 Art. 35. (1) Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat.
(2) Obligaţiunea sa este valabilă chiar dacă obligaţiunea pe care a
garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decȃt un viciu de formă.
(3) Cȃnd avalistul plăteşte cambia, el dobȃndeşte drepturile izvorȃnd din
ea împotriva celui garantat, cum şi împotriva acelora care sunt tinuţi către
acesta din urmă, în temeiul cambiei

Sectiunea IV. Despre scadenţă

Art. 36. (1) O cambie poate fi trasă:

– la vedere;
– la un anume timp de la vedere;
– la un anurnit timp de la data emisiunii;
– la o zi fixă.
(2) Cambiile cu alte scadenţe sau cu scadenţe succesive sunt nule.
Art. 37. (1) Cambia la vedere este plătibilă la prezentare. Ea trebuie prezentată spre
plată în termen de un an de la data sa. Trăgătorul poate reduce sau prelungi acest termen. Aceste
termene pot fi reduse de giranţi.
(2) Trăgătorul poate stipula că o cambie plătibilă la vedere nu trebuie să fie prezentată spre
plată înaintea unei anumite date. În acest caz termenul de prezentare curge de la această dată.
Art. 38. (1) Scadenţa unei cambii la un anume timp de la vedere este determinată, fie de
data acceptării, fie de aceea a protestului.
(2) În lipsa protestului, acceptarea nedatată este socotită faţă de acceptant ca fiind făcută în
ultima zi a termenului prevăzut pentru prezentare spre acceptare.
Art. 39. (1) Scadenţa unei cambii trasă la una sau mai multe luni de la data emisiunii sau de
la vedere, e socotită la data corespunzătoare, din luna în care plata trebuie sa fie făcută. În
lipsă de dată corespunzătoare, scadenţa va fi în ultima zi a acestei luni.
(2) Cȃnd o cambie este trasă la una sau mai multe luni şi jumătate de la dată sau de la vedere,
se socotesc mai întȃi lunile întregi şi apoi jumătatea.
52
 (3) Dacă scadenţa este fixată la începutul, la mijlocul sau la sfȃrşitul lunii, se
înţelege prin aceste termene: prima, a cincisprezecea sau cea din urmă zi a lunii.
(4) Expresiile ,,opt zile" sau ,,cincisprezece zile" se înţeleg nu ca una sau două
săptămȃni, ci ca opt sau cincisprezece zile efective.
(5) Prin expresia “ jumătate lună" se înţelege cincisprezece zile.
Art. 40. (1) Cȃnd o cambie este plătibilă la o zi fixă într-un loc, unde calendarul este
deosebit de acela al locului de emisiune, data scadenţei se consideră fixată după calendarul
locului de plată.
(2) Cȃnd o cambie trasă între două locuri, avȃnd calendare deosebite, este plătibilă la un
anume timp de la data emisiunii, scadenţa se stabileşte socotindu-se din ziua care, potrivit
calendarului locului de plată, corespunde zilei de emisiune.
(3) Termenele de prezentare a cambiilor se socotesc potrivit regulilor alineatului
precedent.
(4) Aceste reguli nu sunt aplicabile dacă într-o clauză a cambiei sau numai din simplele arătări
ale titlului rezultă intenţia de a se adopta reguli deosebite.

Sectiunea V. Despre plată

Art. 41. (1) Posesorul unei cambii plătibilă la o zi fixă sau la un anume termen de la data
emisiunii sau de la vedere trebuie să o prezinte la plată, fie în ziua în care ea este plătibilă, fie în
una din cele două zile lucrătoare ce urmează.
(2) Prezentarea unei cambii la o casă de compensaţii echivalează cu o prezentare spre plată.
Art. 42. (1) Cambia trebuie să fie prezentată spre plată la locul şi adresa indicata în
cambie.
(2) În lipsa arătării unei adrese cambia trebuie să fie prezentată pentru plată:
1) La domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în cambie să
plătească pentru el.
2) La domiciliul acceptantului prin intervenţie sau al persoanei desemnate în
53
cambie să platească pentru acesta.
3) La domiciliul celui indicat la nevoie.

Art. 43. (1) Trasul care plăteşte cambia poate pretinde ca aceasta să-i fie predată cu
menţiunea de achitare scrisă de către posesor.

(2) Posesorul nu poate refuza o plată parţială.

(3) În caz de plată parţială trasul poate cere să i se facă pe cambie menţiune de această plată şi
să i se dea o chitanţă.
Art. 44. (1) Posesorul unei cambii nu este ţinut să primească plata înainte de scadenţă.
(2) Trasul care plăteşte înainte de scadenţă o face pe riscul şi peri-
colul său.
(3) Acel care plăteşte la scadeţă este valabil liberat, afară numai dacă
nu a fost fraudă sau greşeală gravă din partea sa. El este dator să verifice regu-
lata succesiune a girurilor, dar nu şi autenticitatea semnăturilor giranţilor.
Art. 45. (1) Cȃnd o cambie este plătibila într-o monedă, care nu are curs la locul plăţii,
suma poate fi plătită în moneda ţării, după valoarea ei din ziua scadenţei.
(2) Daca debitorul este în întȃrziere cu plata, posesorul poate, la alegerea sa, să ceara ca
suma sa fie plătita în moneda ţării, fie după valoarea din ziua scadenţei, fie după valoarea din ziua
plăţii.
(3) Valoarea monedei străine este determinată de uzurile locului de
plată. Trăgătorul poate totuşi să stipuleze că suma de plată va fi calculată
după un curs indicat în cambie.
(4) Regulile aici arătate nu se aplică în cazul cȃnd trăgătorul a stipulat că
plata va trebui făcută într-o monedă anume arătată (clauza de plată efectiv
în monedă străină).
(5) Dacă suma este arătată într-o monedă avȃnd aceeaşi denumire, dar de o
valoare diferită, în ţara de emisiune, şi în aceea a plaţii, se presupune că arătarea se
referă la moneda locului de plată.
Art. 46. Cȃnd cambia nu este prezentată spre plată în termenul fixat de art. 40,
orice debitor are dreptul de a consemna suma la Casa de Economii şi Consemnaţiuni,

54
sau la altă instituţie legal abilitată să efectueze astfel de operaţiuni, pe cheltuiala şi
riscul posesorului cambiei, recipisa depunȃndu-se la judecătoria locului de plată.

Sectiunea VI. Regresul în caz de neacceptare sau neplată

Art. 47. Acţiunea cambială este directă sau de regres: directă contra
acceptantului şi avaliştilor săi; de regres contra oricărui alt obligat.
Art. 48. Posesorul poate exercita drepturi de regres împotriva giranţilor,
trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi:
a) la scadenţă, dacă plata nu a avut loc;
a) chiar înainte de scadenţă:

1. dacă acceptarea a fost refuzată în totul sau în parte;

2. în caz de faliment al trasului, fie că acesta a acceptat sau nu; în caz de
încetare de plăţi din partea acestuia, chiar dacă încetarea de plaţi nu este constatată
printr-o hotărȃre, dacă urmărirea bunurilor lui a rărnas fără rezultat;
3. în caz de faliment al trăgătorului unei cambii stipulată neacceptabilă.
Art. 49. (1) Refuzul de acceptare sau de plată trebuie sa fie constatat printr-
un act autentic (protest de neacceptare sau de neplată).
(2) Protestul de neacceptare trebuie făcut în termenele fixate pentru
prezentare la acceptare. Daca în cazul prevăzut de primul alineat al art. 27
cea dintȃi prezentare a avut loc în ultima zi a termenului, protestul poate fi
înca făcut în ziua următoare.
(3) Protestul de neplată unei cambii plătibilă la o zi fixă sau la un anume timp de
la data emisiunii, sau la un anume timp de la vedere, trebuie să fie făcut în una din
cele două zile lucrătoare ce urmează zilei în care cambia este plătibilă. Cȃnd
cambia este plătibilă la vedere, protestul trebuie să fie făcut în condiţiile arătate în
alineatul precedent, pentru protestul de neacceptare.
(4) Protestul de neacceptare scuteşte de prezentare la plată şi de protestul de neplată.
(5) În cazul cȃnd trasul a încetat plăţile, fie că a acceptat sau nu, sau în
cazul cȃnd o urmărire a bunurilor acestuia nu a dat rezultat, posesorul nu

55
poate exercita dreptul său de regres, decȃt numai după ce cambia a fost prezentată
trasului spre plată şi după ce protestul a fost făcut.
(6) În cazul cȃnd trasul, fie că a acceptat sau nu, a fost declarat în stare
de faliment, cum şi în caz de faliment al trăgătorului unei cambii stipulate
neacceptabile, prezentarea hotărȃrii declarative de faliment este îndestulătoare
pentru a permite posesorului exercitarea dreptului de regres.
Art. 50. (1) Posesorul trebuie să încunoştiinţeze pe girantul său şi pe
trăgător despre neacceptare sau neplată, în cele patru zile lucrătoare ce
urmează zilei protestului sau zilei prezentării, dacă există stipulaţia ,,fără cheltuieli".
Fiecare girant trebuie, în cele două zile lucrătoare ce urmează zilei în care a primit
încunoştiinţarea, să aducă la cunoştinţa girantului său încunoştiinţarea primită,
arătȃnd numele şi adresele acelora care au făcut încunoştiinţările precedente; se va
urma tot astfel pȃnă la trăgător. Termenele aici arătate curg de la primirea
încunoştiinţării precedente.
(2) Cȃnd, potrivit, prevederilor alineatului precedent, o încunoştiinţare este
făcută unui semnatar al cambiei, aceeaşi încunoştiinţare trebuie să fie facută,
în acelaşi termen, avalistului său.
(3) În cazul cȃnd un girant n-a arătat adresa sa, sau a arătat-o într-un
mod ilizibil, încunoştiinţarea făcută girantului care îl precede este îndestulătoare.
Acel care e dator să facă încunoştiinţarea poate să o facă în
orice formă, chiar prin simpla înapoiere a cambiei.
(4) El trebuie să probeze că a făcut incunoştiinţarea în termenul prescris.
Acest termen va fi socotit ca observat, dacă o scrisoare cuprinzȃnd încunoştiinţarea a
fost predată poştei în termenul prescris.
(5)Acel care nu face încunoştiinţarea în termenul mai sus arătat, nu
decade din dreptul de regres; el este răspunzător, dacă va fi locul, de
paguba cauzată prin culpa sa, fără însa ca daunele-interese să poată întrece
suma din cambie.
Art. 51. (1) Trăgătorul, girantul sau avalistul pot, prin stipulaţia ,,fără cheltuieli",
,,fără protest", sau orice altă expresie echivalentă, scrisă pe cambie şi semnată, să

56
scutească pe posesor pentru exercitarea dreptului de regres,de facerea protestului de
neacceptare sau neplată.
(2) Această stipulaţie nu scuteşte pe posesor de prezentarea cambiei la termenele stabilite,
nici de încunoştiinţările ce urmează a fi făcute. Dovada neobservarii termenelor cade în
sarcina aceluia care o opune posesorului.
(3) Dacă stipulatia este înscrisă de trăgător, ea produce efectele sale faţă de toţi semnatarii;
dacă ea este înscrisă de un girant sau un avalist, ea produce efectele sale numai faţă de acesta.
(4) Dacă, cu toată stipulaţia înscrisă de trăgător, posesorul face protestul, cheltuielile rămȃn în
sarcina sa. Dacă stipulaţia a fost înscrisă de un girant sau de un avalist, cheltuielile
protestului, dacă a fost făcut, pot fi cerute de la toţi semnatarii.
Art. 52. (1) Trăgătorul, acceptantul, girantul şi avalistul cambiei sunt ţinuţi solidar faţă de
posesor.
(2) Posesorul are dreptul de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual sau colectiv,
fără a fi ţinut să observe ordinea în care s-au obligat.
(3) Acelaşi drept îl are orice semnatar care a plătit cambia.
(4) Acţiunea pornită împotriva unuia din obligaţi nu împiedică urmărirea celorlalţi, chiar
dacă sunt posteriori aceluia împotriva căruia s-a procedat mai întȃi.
Art. 53. (1) Posesorul poate cere pe cale de regres:
1. Suma arătată în cambia neacceptată sau neplătită, împreună cu dobȃnda, dacă a fost
stipulată.
2. Dobȃnda legală socotită cu începere de la scadenţă.
3. Cheltuielile de protest, acelea ale încunoştiinţărilor făcute, cum şi alte cheltuieli
justificate.
(2) Dacă regresul este exercitat înainte de scadenţă, va fi dedus un scont la suma
arătată în cambie. Acest scont va fi calculat potrivit scontului Băncii Naţionale în vigoare,
la data regresului, la locul domiciliului posesorului.
Art. 54. Acel care a plătit prin regres cambia poate cere de la giranţii săi:
1. Întreaga sumă plătită;
Dobȃnda legala la aceasta sumă, socotită cu începere din ziua cȃnd a plătit suma;
3. Cheltuielile pe care le-a făcut.

57
 Art. 55. (1) Orice obligat împotriva căruia se exercită sau ar putea fi exercitat un drept de regres
poate cere, în schimbul plăţii, predarea cambiei cu protestul şi un cont de întoarcere achitat. (2) Orice
girant care a plătit cambia poate şterge girul său şi pe acelea ale giranţilor următori.
Art. 56. (1) În cazul unui regres, după o acceptare parţială, acel care plăteşte suma pentru
care cambia nu a fost acceptată poate cere să se facă menţiune de această plată pe cambie şi să i se
dea chitanţă.
(2) Posesorul trebuie, în afară de aceasta, să-i predea o copie a cambiei, certificată conform,
cum si protestul pentru a-i face posibil exerciţiul regresurilor ulterioare.
Art. 57. (1) Oricare persoană, avȃnd dreptul să exercite regresul, poate, dacă nu s-a
stipulat altfel, să se despăgubească prin o nouă cambie (contracambie), trasă la vedere asupra
unuia din giranţii săi şi plătibilă la domiciliul acestuia.
(2) Contracambia cuprinde, în afară de sumele arătate la art. 53 si 54, un drept de curtaj şi
taxa de timbre pentru ea.
(3) Dacă contracambia este trasă de posesor, suma este fixată după cursul unei cambii la
vedere, trasă de la locul unde cambia originară este plătibilă asupra locului domiciliului
girantului. Dacă contracambia este trasă de un girant, suma este fixată după cursul unei
cambii la vedere, trasă de la locul unde trăgatorul contracambiei are domiciliul asupra locului
domiciliului girantului.
Art. 58. (1). După trecerea termenelor fixate:
a) pentru prezentarea unei cambii la vedere sau la un anume timp de la vedere;
b) pentru facerea protestului de neacceptare sau de neplată;
c) pentru prezentarea la plată în cazul stipulaţiei ,,fără cheltuieli”.
(2) Posesorul este decăzut din drepturile sale împotriva giranţilor, împotriva
trăgătorului şi împotriva celorlalţi obligaţi cu excepţia acceptantului.
(3) În cazul în care cambia nu este prezentată spre acceptare în termenul
stipulat de trăgător, posesorul este decăzut din dreptul său de regres, atȃt
pentru neplată, cȃt şi pentru neacceptare, afară numai dacă nu rezultă din
cuprinsul stipulaţiei că trăgătorul a înţeles să se descarce numai de garan-
ţia de acceptare.
(4) Dacă stipulaţia unui termen pentru prezentare este cuprinsă intr-un gir, numai girantul
poate opune lipsa.

58
 Art. 59. (1) Cȃnd prezentarea cambiei sau facerea protestului în termenele
prescrise este împiedicată de un obstacol de neînlăturat (prevedere legală, caz fortuit ori de forţă
majoră), aceste termene sunt prelungite.
(2) Posesorul este dator să aducă, fără întȃrziere, la cunoştinţa girantului său, prin
scrisoare recomandată, cazul fortuit ori de forţă majoră şi să facă pe cambie sau pe adaos
menţiune datată şi semnată de el de această încunoştiinţare; pentru rest se aplică dispozi-
ţiile art. 49.
(3) După încetarea cazului fortuit ori de forţă rnajoră, posesorul trebuie fără
întȃrziere, să prezinte cambia spre acceptare sau spre plată şi dacă este nevoie s-o
protesteze.
(4) Dacă cazul fortuit ori de forţă majoră ţine peste treizeci de zile de la scadenţă,
drepturile de regres pot fi exercitate fără a fi nevoie de prezentare şi protest.
(5) Pentru cambiile la vedere sau la un anume timp de la vedere, termenul de 30 de zile
curge de la data cȃnd posesorul a încunoştiinţat pe girantul său despre cazul fortuit ori de
forţă majoră, chiar dacă încunoştiinţarea este făcută înainte de expirarea termenului de
prezentare; la termenul de 30 de zile se adaugă termenul la vedere sau de la un timp de la
vedere arătat in cambie.
(6) Nu se socotesc cazuri fortuite ori de forţă majoră faptele pur personale ale posesorului
sau ale persoanei pe care acesta a însărcinat-o să prezinte cambia sau de a o protesta.
Art. 60. Între mai mulţi obligaţi care au o situatie egală în cambie nu se poate exercita
acţiunea cambială; raporturile dintre aceste persoane vor fi reglementate după normele relative
la obligaţiile solidare.
Art. 61. (1) Cambia are valoare de titlu executor pentru capital si accesorii, stabilite
conform art. 53, 54 si 57.
(2) Abrogat.
(3) Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie
este judecatoria. i
Încheierea de învestire nu este supusă apelului.
Cambia emisă în strainătate are aceleaşi efecte executorii dacă acestea sunt admise şi de
legea locului unde cambia a fost emisă.
(6) Somaţia de executare trebuie să cuprindă transcrierea exactă a cambiei sau a

59
protestului precum şi a celorlalte acte din care rezultă suma datorată.
(7) Pentru obligaţiunile cambiale subscrise prin procură, somaţia va face mentiune şi de actul
din care rezultă mandatul.
Art. 62. (1) În termen de 5 zile de la primirea somaţiei, debitorul poate face opoziţie la
executare.
(2) Opoziţia se va introduce la judecătoria care a învestit carmbia cu formulă executorie.
Judecătoria va judeca opoziţia potrivit Codului de
procedură civilă, de urgenţă şi cu precădere, înaintea oricărei alte pricini.
(3) Hotărȃrea pronunţată asupra opoziţiei va putea fi atacată cu apel în termen de
15 zile de la pronunţare.
(4) Instanţa va putea suspenda executarea numai în caz cȃnd oponentul nu recunoaşte
semnătura, înscriindu-se în fals, sau nu recunoaşte procura.
(5) În caz de suspendare a executării creditorul va putea obţine măsuri de asigurare.
Art. 63. (1) În procesele cambiale pornite, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
opoziţie la somaţia de executare, debitorul nu va putea opune posesorului decȃt excepţiile
de nulitate a titlului, potrivit dispoziţiilor art. 2, precum şi cele care nu sunt oprite de art.
19.
(2) Excepţiile personale vor trebui să fie de grabnică soluţionare şi întotdeauna întemeiate
pe o probă scrisă.
(3) Excepţiile cambiale trebuie propuse la primul termen de înfăţişare.
(4)Prin primul termen de înfăţişare se întelege primul termen la prima instanţă, cȃnd
procedura fiind îndeplinită, părţile pot pune concluzii în fond chiar dacă pȃrȃtul sau
oponentul nu se prezintă.
Art. 64. (1) Dacă din raportul care a dat naştere emisiunii sau transmisiunii cambiei
derivă o acţiune cauzală, aceasta rămȃne în fiinţă cu toată emiterea sau transmisiunea
cambiei, afară de cazul cȃnd se dovedeşte novaţia.

(2) O asemenea acţiune nu poate fi însă exercitată decȃt după ce se dovedeşte cu

protestul lipsa de acceptare sau de plată.
(3) Posesorul cambiei nu poate exercita acţiunea cauzala decȃt oferind debitorului
restituirea cambiei, depunȃnd-o la grefa instanţei cornpetente, justificȃnd în acelaşi timp

60
 îndeplinirea formalităţilor necesare pentru conservarea faţă de debitor a acţiunilor de regres
ce-i pot aparţine.
Art. 65. Cȃnd posesorul a pierdut acţiunea cambială în contra tuturor obligaţilor şi nu
are contra acestora acţiune cauzală, poate exercita contra trăgătorului, acceptantului sau
girantului o acţiune pentru plata sumei cu care aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa.

Capitolul VI
Bibliografie

1.Angeloni, La cambiale in bianco, “Foro italiano” , 1934, p.65

2.Angeloni, La cambiale, pp. 112-127

3.Cristoforeanu, Legea asupra cambiei ,pp. 214-235

4.Ferri, Manuale, p.412

5.Galasescu-Pyk,Cambia , pp. 469-514

6.I.L. Georgescu, Cambia in alb in dreptul in vigoare si conventiunea de la Geneva,

“Rev.dir.com”,1934,pp.95

7.Giannini, La cambiale in bianco nella convenzione di Ginevra del 1930,

“Rev.dir.comm” 1931

8.A. Grechi, La cambiale,Firenze, 1934, pp.51-52

9.Hamel,Lagarde si Jauffret,Traite nr.1529

10.Ionescu,Demetrescu si Georgescu,Noua lege asupra cambiei, pp.186-204

11.Mossa, La cambiale,nr. 351-367

12.Navarrini, La cambiale, pp.90-98

13.Staub si Stranz,Kommentar, pp.153-286

14.Supino si De Semo,Della cambiale, pp.109-116

15.Valeri, Diritto cambiaria, pp.126-128

61