CAPITOLUL III

TITLURILE DE CREDIT

SECŢIUNEA I
Conceptul general de “titlu de credit”

1.Reglementarea titlurilor de credit

Noţiunea de titlu de credit nu indică ceva determinat, concret. In realitate nu întâlnim un
titlu de credit în stadiu pur, ci documente în care regăsim caracteristicile generale ale acestei
categorii juridice1 , dar care în acelaşi timp au elemente particulare prin care se diferenţiază unele
de altele.
Conceptul este oprera doctrinei care constituie o adevărată cucerire a dreptului modern,
”datorită căreia se poate spune că economia contemporană apare aproape transfigurată datorită
rolului deosebit de important dobândit de aceste titluri”2.
Noţiunea de titlu de credit are la bază o construcţie juridică întemeiată pe ideea de drept şi
obligaţii autonome aflate într-o succesiune de transmisiuni făcute după reguli speciale.
In sistemul juridic românesc expresia titlu de credit indică produsul unei opere generale
efectuate de doctrina românească şi străină care a elaborat un pachet de principii juridice
aplicabile unei întregi categorii de documente constatatoare de drepturi şi obligaţii. Din păcate,
acest efort colectiv nu-l regăsim în domeniul legislativ. Dreptul nostru pozitiv nu cuprinde o
reglementare generală în acest domeniu3. Avem doar texte ale unor acte normative în care indică
regimul juridic al unor specii ale titlurilor de credit4
Această stare de lucruri nu este normală. De obicei în viaţa economică apar figurile tipice
de titluri de credit pe care le cunoaşte legislaţia noastră. Însă fenomenele economice sunt într-o
continuă mişcare şi transformare, fapt ce indică nevoia permanentă de mijloace juridice adecvate.
Nu este exclus în acest context, ca actualele specii de titluri de credit recunoscute de lege să nu
mai corespundă exigenţelor. De aceea este necesar de lege ferenda o consacrare legislativă a
principiilor care să permită apoi utilizarea de către comercianţi a acelui document care să
răspunda cel mai bine intereselor lor.

2.Trăsăturile titlurilor de credit

a) Caracterul necesar al înscrisului.
Expresia titlu de credit desemnează un document, (un înscris), un bun mobil prin natura
lui, cu valoare intrinsecă (chiar dacă, de obicei această valoare este nesemnificativă din punct de
vedere economic)5.

1
G. Potolea, H.M. Hossu, Efectele de comerţ, hârtiile de valoare, mecanismele bursiere în economia de piaţă, Cluj
Napoca, 1992, p. 10, 24
2
S. Ionescu, P. Demetrescu, Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin, Bucureşti, 1934, p. 28
3
Alte legislaţii cuprind astfel de reglementări: art. 1992, art. 1994, art. 1997, din Codul civil italian
4
Legea nr. 58/1934, Legea nr. 59/1934, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
5
A. Pop, Gh. Beleiu., Drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1975, p. 200; E. Lupan, Drept civil. Partea generală,
Cluj Napoca, 1981, p. 126; P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, Vol. I, Bucureşti, 1994, p. 60

1
 Din timpurile cele mai vechi s-a consacrat ideea că scrisul consemnat pe un document
conţine manifestarea de voinţă adevărată a aceluia care l-a emis 1 şi că actul dresat sau semnat de
una din părţi conţine voinţa sa în raportul dintre ea şi ceilalţi. Intr-un asemenea raport
înscrisurilor li s-a recunoscut, în general, funcţii probatorii, în sensul că servesc la dovedirea
existenţei unei obligaţii. Intre înscris şi obligaţie nu există o legătură deosebită, indisolubilă.
Obligaţia există independent şi poate fi dovedită şi prin alte mijloace de probă.
Alteori înscrisurilor li s-a recunoscut şi o funcţie constitutivă. Obligaţia pe care partea vrea
să o asume nu poate lua naştere fără ca ea să fie consemnată într-un document. Deci între
document şi obligaţie există o legătură ce dă înscrisului o valoare juridică mult mai mare decât
aceea a înscrisurilor probatorii. Legătura nu este însă permanentă, întrucât odată ce obligaţia are
dreptul corelativ născut în mod legal, ele au o evoluţie independentă de existenţa înscrisului.
Referitor la titlurile de credit, doctrina relevă că între obligaţie şi înscris legătură nu este
numai constitutivă ci şi permanentă 2. Pe de o parte dreptul şi obligaţia corelativă nu se nasc decât
prin consemnarea voinţei subiecţilor într-un document, iar pe de altă parte “dreptul nu poate fi
exercitat de către titulari decât prin posesiunea materială a înscrisului, iar debitorul nu se poate
elibera valabil decât cerând şi obţinând restituirea înscrisului fără de care riscă să mai plătească o
dată în mâinile celui ce se va prezanta ca posesor legitim al aceluiaşi înscris”3.
Conexiunea durează cât timp există dreptul şi obligaţia, documentul având un caracter de
necesitate, pentru naşterea şi exerciţiul dreptului şi pentru stingerea obligaţiei corelative.
Deci sub aspectul conţinutului titlului constatăm existenţa unei strânse conexiuni între
document şi drept, încât posesia primului constituie întotdeauna condiţia suficientă şi necesară
pentru exercitarea celuilalt4. Observăm totuşi că această legătură de necesitate, deşi specifică, nu
este prin ea însăşi absolut definitorie numai pentru documentele - titluri de credit. Practic,
necesitatea documentului o întâlnim în exerciţiul drepturilor în toate ipotezele de creditare
născute din raporturi juridice pentru care dreptul pozitiv preferă forma scrisă ad probationem
sau ad solemnitatem.
Spre exemplu, nimeni nu poate obţine realizarea unei creanţe mai mari de 250 lei, dacă
debitorul nu o recunoaşte ori nu este contestată într-un act scris. Acelaşi lucru îl putem spune
despre exerciţiul unui drept rezultat dintr-un act solemn în ipoteza în care creditorul nu poate
depune actul scris şi dreptului nu i s-au făcut formalităţile de opozabilitate faţă de terţi.
Nici suficienţa documentului pentru exerciţiul unui drept, nu este singură, unica trăsătură
definitorie a titlului de credit. Aşa-zisele documente de legitimare, deşi sunt titluri de credit au la
baza utilizării lor, în practică, regula suficienţei. Urmează deci să găsim şi alte trăsături specifice
ale titlurilor de credit, care împreună cu caracterul necesar al documentului să le definească precis
şi inconfundabil.
b) Caracterul literal al dreptului
Prin acest caracter se înţelege că atât conţinutul cât şi întinderea dreptului creditorului şi a
obligaţiei debitorului, sunt determinate de cuprinsul înscrisului şi numai de acest
cuprins.Existenţa, cantitatea, calitatea şi modalitatea dreptului ce titularul are şi, deci şi ale
obligaţiei sunt fixate numai prin menţiunile inserate în documentul scris. Părţile nu au dreptul să
se refere şi alte elemente din afara de titlu, chiar dacă acestea au ocazionat naşterea sa, sau pot să
exercite vreo influenţă asupra lui5 .
1
E. Dragoescu, A. Dragoescu., Valuta şi implicaţiile ei în economia de piaţă, Cluj Napoca, 1991, p. 41
2
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept comercial internaţional, vol. II, p. 87
3
S. Ionescu, P. Demetrescu, I.L. Georgescu, Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin, Bucureşti, 1934, p. 28
4
I Rucăreanu, Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat, Bucureşti, 1980, p. 333
5
T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p. 412-414

2
 Posesorul titlului nu poate, deci exercita dreptul decât în limitele înscrisului, fără putinţa
de a completa cu alte acte sau probe exterioare titlului. Caracterul literal al titlului nu este decât
consecinţa, sau mai bine spus, o manifestare a formalismului cerut pentru valabilitatea sa. Nu
trebuie să se facă confuzie între caracterul literal al înscrisului şi formalismul acestuia. Caracterul
literal nu este decât o consecinţă a formalismului. Elementul formal constituie baza celui literal.
c) Caracterul autonom al dreptului.
In materie de transmisiune de drepturi corporale se aplică principiul “nemo plus juris in
alium tranferare potest quam ipse habet”1. Pe temeiul acestei reguli achizitorul unui asemenea
drept este nevoit să suporte toate excepţiunile pe care debitorul le-ar fi putut opune cedentului sau
diferiţilor transmiţători intermediari. Dreptul dobândit va avea un caracter derivat. Pe de altă
parte, se mai ştie că pentru opozabiltatea unor asemenea drepturi este necesară şi îndeplinirea
unor formalităţi ce ţin loc de publicitate şi anume formalitatea notificării transmisiunii faţă de
debitorul cedat.
In ce priveşte această din urma formalitate, ea este înlăturată la titlurile de credit pe
considerarea sa, obligaţia fiind încorporată în înscris, transferarea înscrisului implică şi
transmisiunea dreptului respectiv. Circulaţia titurilor de credit este asimilată astfel cu
transmisiunea bunurilor mobile corporale, publicitatea faţă de terţi fiind îndeplinită în acest caz
prin însăşi remiterea materială a înscrisului în posesiunea dobânditorului.
Circulaţia titlurilor de credit presupune o derogare de la principiul că nimeni nu poate
transmite mai mult decât are, în sensul că achizitorul unui asemenea titlu este considerat că a
dobândit dreptul la prestaţia menţionată pe document direct de la emitentul acestuia, adică nu un
drept derivat, ci un drept originar, motiv pentru care nu i se pot opune nici una din excepţiile
personale opozabile primitorului sau diferiţilor posesori intermediari ai titlului2.
Această abatere de la regula tradiţională indicată mai sus atribuie dreptului posesorului
titlului caracterul unui drept autonom, autonomie care, asigurând titlului integralitatea valorii
patrimoniale pe care o constată îi sporeşte creditul şi posibilitatea de circulaţie.
In concluzie se poate spune că autonomia obligaţiei arată că obligaţia este independentă de
cauza sa (independentă de cauză, dar nu lipsită de cauză). Adică, obligaţia are cauză însă soarta ei
nu este influenţată de cauză.

3. Natura juridică a titlurilor de credit.

Explicţia juridică a acestui fenomen, determinarea naturii juridice a obligaţiei izvorâte din
titlul de credit, a fost căutată de numeroşi doctrinari şi astfel au fost elaborate numeroase teorii.
Se încearcă să se explice cum se realizează juridic derogarea de la principiul că nimeni nu poate
transmite mai mult decât are şi de ce dreptul achizitorului unui titlu de credit este un drept
originar.
Întrucât în sistemul nostru de drept nu există norme relative la titlurile de credit explicăţiile
au fost căutate în principiile generale ale dreptului privat.
Obligaţia născută dintr-un titlu de credit pune faţă în faţă un debitor şi un creditor, o latură
pasivă şi una activă.
a) Din punctul de vedere al laturii pasive reţinem că din moment ce o persoană semnează
un titlu de credit, acea persoană este obligată să satisfacă faţă de orice purtător de bună credinţă a
documentului, obligaţie asumată aşa cum rezultă literal din înscris.
1
I. Albu, A. Man, Regula „nemo plus juris ad alium trasfere potest quam ipse habet” şi abaterile de la această regulă.
Revista de drept comercial 7-8/1996, p. 72
2
V. Luha, Carasteristici generale ale titlurilor de credit, Revista de drept comercial 7-8/1998, p. 160

3
 Cum se explică sub raport juridic această obligaţie faţă de o persoană cu care debitorul
niciodată nu a tratat, faţă de care nu s-a obligat şi despre care nu află că e debitor decât în
momentul scadenţei? S-au formulat în doctrină următoarele tipuri de teorii1:
- teoriile caracterului contractual al obligaţiei. Acest grup de teorii susţine că debitoul, pe
lângă raportul fundamental ce stă la baza emiterii titlului, încheie un contract prin care se obligă
la o prestaţie atât faţă de primul beneficiar cât şi oricui s-ar găsi în posesia legitimă a titlului în
ziua scadenţei.
- teoriile caracterului unilaterial al obligaţiei: acestea prezintă obligaţia născută din titlul de
credit ca un rezultat al manifestării de voinţă unilaterale a emitentului prin care acesta se
recunoaşte debitor faţă de oricine s-ar găsi în posesia titlului la scadenţă. Ea se prezintă sub mai
multe variante.
Teoria creaţiunii - susţine că obligaţia ia naştere chiar din momentul în care emitentul şi-a
pus semnătura pe document indiferent dacă l-a pus în circulaţie sau nu. Chiar dacă titlul a intrat în
circulaţie peste voinţa emitentului, prin sustragere sau pierdere, acesta va fi obligat să satisfacă
obligaţia faţă de purtatorul de bună credinţă şi care nu a comis o greşeala gravă. Deci, creaţia
titlului este dătătoare de măsura pentru a judeca existenţa obligaţiei, iar faptul punerii în
circulaţie, voluntar sau involuntar nu este decât o condiţie suspensivă.
Teoria emisiunii- pretinde că ceea ce dă naştere obligaţiei nu este remiterea materială a
titlului, ci voinţa semnatarului de a se obliga, voinţă care se materializează prin punerea în
circulaţie a titlului.
Deci teoriile unilateraliste susţin că titlurile de credit ar apare ca o ofertă de plată făcută
tuturor ce s-ar găsi în posesiunea titlului la scadenţă.
-ateoriile caracterului mixt al obligaţiei.
Susţin că obligaţia se divide în două, că între emitent şi beneficiar obligaţia ia naştere dintr-
un raport contractual coexistent cu raportul fundamental ce stă la baza emiterii titlului, iar faţă de
purtătorii succesivi ai titlului, emitentul se angajează printr-o declaraţie unilaterală de voinţă, care
dă naştere unei obligaţii eventuale în favoarea celui ce s-ar găsi în posesia legitimă a titlului la
scadenţă.
b) Sub aspectul laturii active s-a încercat să se explice drepturile purtătorului de bună
credinţă al titlului, drepturi ce depăşesc pe cele ale cesionarului unei creanţe de drept comun.
S-au emis următoarele teorii:
- teoriile posesiunii de bună credinţă, susţin în esenţă, că drepturile cocreditorului, terţ de
buna credinţă, rezultă din însăşi faptul bunei credinţe, care-l apără de excepţiile care ar fi putut fi
opuse antecesorului sau de drept.
-teoria pendentei: obligaţia debitorului există şi subzistă chiar de la crearea sau semnarea
titlului, pe când dreptul de creanţă corelativ obligaţiei nu se determină şi nu ia fiinţă decât
ulterior, în momentul închiderii circulaţiei titlului. Până în acest moment, dreptul de creanţă
corelativ obligaţiei se află în stare de pendenta şi nu se va putea exercita decât de acela care va
justifica posesia legitimă asupra înscrisului, dovedind, nu lanţul diferitelor transmisiuni ale unui
raport de obligaţie, ci pur şi simplu dreptul său de proprietate asupra înscrisului, proprietate care
se dobândeşte în condiţii specifice, după natura titlului (prin remitere de posesie, în materia
titlurilor la purtător, printr-o serie de giruri neîntrerupte, pentru titlurile la ordin sau prin transfer
în materie de titluri nominative).

1
Amănunte în legătură cu aceste teorii, S. Ionescu, P. Demetrescu, I.L. Georgescu, Noua lege asupra cambiei şi
biletului la ordin, Bucureşti, 1934, p. 34 şi urm.

4
 Remiterea de posesie, girul şi transferul nu sunt mijloace de transmisiune ale unor
raporturi de obligaţie ci mijloace de transferare a proprietăţii asupra înscrisului care încorporează
sau materializează obligaţia menţionată pe document1.
Toate aceste teorii apărute ca să explice pe plan juridic efectele titlurilor de credit nu
prezintă importanţă practică deosebită. Ele sunt încercări teoretice de a încadra în şabloane
juridice clasice o realitate de fapt şi juridică creată de viaţa economică şi comercială modernă.
In opinia noastră funcţiunea titlurilor de credit s-ar circumscrie într-un cadru mai larg al
mobilizării creditelor, al bogăţiei. Mobilizarea creditelor prin cedarea lor (prin transmisiune), nu
este o noutate adusă de doctrină ci o instituţie juridică pe care dreptul român o reglementează
amănunţit prin instituţia cesiunii de creanţă (1391-1404 Cod civil), cum tot aşa este reglementată
transmisiunea bogăţiei mobile între diferiţi subiecţi (1909 Cod civil).
Însă aceste transmisiuni crează probleme cedenţilor şi fac pe dobânditori să suporte riscuri.
Tocmai aici titlurile de credit îşi realizează funcţiunile înlăturând riscurile dobânditorilor de
credite, de bogaţie mobilizată. Analizăm pe rând riscurile dobândirii bogăţiei după regulile de
drept comun. Astfel:
a) Problemele şi riscurile dobândirii creditului după regulile cesiunii.
Cesiunea de creanţă este un act juridic prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă
unei alte persoane2. Transmisiunea presupune o renunţare de drept din partea cedentului şi o
achiziţie din partea cesionarului (primitorului). Acest transfer produce şi unele consecinţe
negative ce rezultă din caracterul derivat al titlului prin care se realizează achizitţia, astfel încât
dobânditorul nu obţine un drept originar. Fenomenul este consecinţa raportului ce se stabileşte
între cel ce cedează şi primitor, raport guvernat de principiul potrivit căruia nimeni nu poate
transmite mai mult decât are. Asta înseamnă că dobânditorul preia toate inconvenientele
antecesorului său, substanţiale şi formale, întrucât nimeni nu poate primi mai mult decât a avut
cel ce i-a transmis3.
Aşadar să vedem urmările:
Din punct de vedere substanţial orice achiziţie printr-un titlu derivativ este supusă regulii
potrivit căreia transferul nu poate da achizitorului o poziţie jurdică mai bună decât poziţia celui
care a renunţat la drept. In consecintă, dacă cel ce cedează nu este efectiv titularul creditului cedat
(pentru că dreptul său nu este valabil de la constituire sau dreptul său este vulnerabil la excepţii
ale debitorului care reduc total sau în parte prerogativele creditorului), această lipsă se răsfrânge
asupra cesionarului. El (cesionarul) se vede frustat în realizarea scopului pentru care a făcut
achiziţia.
Din punct de vedere formal: întrucât obţinerea dreptului este rezultatul unei negocieri între
cel care cedează şi cesionar, acesta din urmă trebuie să se legitimeze faţă de debitor dovedind
achiziţia făcută. Dacă sunt mai mulţi achizitori succesivi, ultimul dobânditor trebuie să
dovedească lanţul de achiziţii până la el. De asemenea, trebuie preîntâmpinat riscul ca
dobânditorul neştiutor despre cesiune să plătească vechiului titular, prin notificarea operaţiunii 4.
Fiecare din aceste situaţii pot fi inconveniente pentru dobânditorii succesivi ai aceleiaşi creanţe.
Desigur nu putem absolutiza aceste riscuri. Chiar dacă se verifică vreunul din riscuri,
achizitorul se poate despăgubi având acţiune împotriva celui care i-a provocat paguba. Acţiunea
are însă un caracter personal, de desdăunare şi nu un caracter real, adică să urmărească obiectul

1
S. Lupaş, Curs de drept cambial, Cluj, 1948, p. 32
2
Liviu Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1993, p. 455
3
S. Lupaş, Curs de drept cambial, Cluj, 1948, p. 8
4
L. Pop, R. Gidro, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Cluj Napoca, 1982, p. 346

5
cedat şi să menţină stabilă şi necontestată poziţia obţinută de creditor, dobânditor al unui credit
cedat1.
Deci, circulaţia creditelor prin cesiune asigură o slabă protecţie cumpărătorului; excepţiile
specifice titlurilor deverivative îngreunează situaţia dobânditorilor de credite care este
dependenta de formalismul notificării cesiunii. Cesionarul îşi vede periclitată poziţia atât în
situaţia în care creditul transmis este vulnerabil la excepţiile pe care le-ar putea invoca debitorul
cât şi la excepţiile terţilor dacă acelaşi credit a fost transmis succesiv mai multor cesionari.
b) Protecţia dobânditorului în circulaţia bunurilor mobile.
Totalmente diferită este protecţia achizitorului ce a dobândit prin cumpărare un bun mobil
(protecţia sa capătă un caracter real)2.
Legea stabileşte o normă fundamentală (art.1909 Cod civil) ce garantează obţinerea
proprietăţii asupra bunului mobil dobândit de la neproprietar, cu condiţia ca dobânditorul să fi
fost de bună credinţă în momentul primirii bunului. Norma dă un titlu suficient oricărui
dobânditor de bunuri mobile, de buna credinţă,un titlu valabil sub orice aspect. De aici deducem
şi consecinţa: o regulă ce rezolvă conflictul între mai mulţi achizitori ai aceloraşi bunuri mobile.
Va fi proprietar cel ce a obţinut posesia necunoscând înstrăinările precedente3.
De aici rezultă niste avantaje specifice circulaţiei bunurilor mobile în raport cu circulaţia
creanţelor.
Din punct de vedere substanţial, buna credinţă acoperă în principiu (există excepţii înscrise
în art.1909 al.2 C.civ), orice viciu pe care-l prezintă titlul înstrăinătorului 4. Interesul achizitorului
este acoperit, riscurile fiind totalmente înlăturate, dacă se împlineşte condiţia de a nu fi cunoscut
că înstrăinătorul nu este titularul dreptului transmis.
Din punct de vedere formal, dobânditorul este scutit de a face dovada dreptului
antecesorului său şi al proprietarilor precedenţi ai acestui antecesor. El trebuia sa facă numai
dovada posesiei sale, a unei stări de fapt evidente şi, de obicei, notorii. O dată obţinută posesia
bunului, dobânditorul este ocrotit de orice risc, inclusiv al înstrăinărilor succesive, fără să mai
fie obligat să facă vreo formalitate5.
Avem de a face, deci, cu o reglementare simplă şi eficienţa care măreşte încrederea
cumpăratorilor în operaţia făcută. Siguranţa transmisiunii se bazează pe operaţiunea însăşi şi nu
pe un fapt exterior acesteia. Această certitudine nu o întâlnim în cazul transmisiunii creditelor
prin cesiune, deoarece operaţiunea în sine nu dă siguranţa specifică transmisiunii mobilelor şi
legea nu crează pentru ea nici o situaţie exterioară care dă certitudine în cazul transmisiunii
bunurilor mobile.
c) Problema extinderii protecţiei specifice transmiterii mobilelor la obţinerea creditelor.
S-a observat că acest dezavantaj al sistemului de circulaţie al creditelor în raport cu
sistemul de circulaţie al bunurilor mobile a fost înlăturat prin apariţia unui instrument juridic
nou,acela al titlurilor de credit.
Creaţia acestui instrument aparţine practicii şi practicienilor în activitatea comercială.
Legiuitorul nu face altceva decât să consacre juridic acest instrument.
Finalitatea dorită de achizitorii de creanţă se realizează numai aplicând regulile proprii
circulaţiei bunurilor mobile, circulaţiei creditelor. Posibilitatea de a face creditele să circule ca şi
bunurile mobile, devine realitate în momentul în care se realizează un titlu de credit (adică
1
M.N. Costin, I. Leş, M. Minea, I. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Bucureşti, 1993, p. 30-34
2
I. Deleanu, Procedură civilă, vol. I, Iaşi, 1994, p. 58
3
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1975, p. 202
4
D. Gherasim, Buna credinţă în raporturile juridice civile, Bucureşti, 1991, p. 154
5
T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale prinicipale în dreptul României, Bucureşti, 1978, p. 194

6
unitatea dintre dreptul de proprietate asupra documentului ce conţine obligaţia debitorului şi
dreptul asupra creditului - titularitatea creditului). Desigur nu este o unitate oarecare,
întâmplătoare, dependenţa numai de voinţa părţilor, ci o unitate pe care o denumim unitate
funcţională: legătură dintre dreptul de creanţă şi proprietatea titlului trebuie să asigure în mod
egal şi permanent o funcţie constitutivă şi de condiţie necesară pentru exerciţiul creditului1.
d) Incorporarea dreptului în titlu. Semnificaţia juridică a acestei formule.
In literatura juridică această unitate se exprimă prin formula - încorporarea dreptului în
titlu2. Această expresie redă ideea că situaţia creditorului este legată de poziţia sa reală ce priveşte
documentul, în sensul că din proprietatea acestuia din urmă rezultă titularitatea dreptului de
creanţă, posibilitatea cererii îndreptate împotriva debitorului.
Fenomenul încorporării se poate analiza pornind de la crearea unui titlu de credit. Avem un
subiect care are faţă de altul o datorie rezultată dintr-un raport juridic determinat. El transpune
obligaţia sa, redusă la elementele sale esenţiale, necesare şi suficiente pentru a identifica
conţinutul şi modalitatea prestaţiei la care s-a obligat, într-un document pe baza căruia îşi asumă
obligaţia unilaterală de a efectua prestaţia în favoarea oricăruia ce se va găsi în proprietatea acelui
document.
Creditorul poate transmite acest drept de creanţă cu maximum de siguranţa unui beneficiar
transferîndu-i proprietatea documentului constatator al obligaţiei unilaterale asumate de debitor,
în baza unui raport juridic obişnuit între cei doi subiecţi (creditor-debitor).
Creditorul devine subiect în două raporturi juridice: un raport fundamental, rezultat dintr-o
relaţie juridică tipică dintre cel ce emite titlul de credit şi cel care îl primeşte, în care creditul
corespondent va circula după regulile cesiunii; alături de acest raport, există un raport specific
apărut prin crearea titlului, care corespunde creditului şi circulă după regula ce spune că oricine
devine proprietar asupra documentului devine şi titular al dreptului de creanţă ce este constatat de
document.
Relaţia ce se stabileşte între document şi credit este diferită de alte forme de conexiune pe
care le-am amintit anterior (ce izvorăsc din raporturi juridice ce se constată în forma scrisă, ad
probationem şi ad solemnitatem). In titlul de credit se stabileşte o legătură între document şi drept
nu numai în ce priveşte constituirea dreptului ci şi în ce priveşte circulaţia lui, în sensul că
obţinerea dreptului este un efect al obţinerii proprietăţii documentului.
Calitatea de subiect activ al unui asemenea raport juridic care se naşte prin emiterea unui
titlu de credit este condiţionată de existenţa unui drept real asupra înscrisului constatator al
creanţei, de o poziţie reală faţă de document. Legătura ce se stabileşte între proprietatea
documentului şi creditul înscris, legătura exprimată prin formula încorporării nu are caracter
absolut ci un caracter instrumental. Adică, se realizează un mijloc (instrument) tehnic de a
extinde protecţia ce o dă legea circulaţiei bunurilor mobile asupra circulaţiei creditelor. Practic se
realizează o extindere a legislaţiei privitoare la circulaţia bunurilor mobile asupra circulaţiei
drepturilor de creanţă.
De aici deducem unele consecinţe, care exprimă caracteristicile esenţiale ale titlurilor de
credit şi anume: literalitatea şi autonomia dreptului.
Principiul literalităţii se manifestă ca o regulă de protecţie a intereselor debitorului.
Intinderea dreptului şi obligaţiei ce rezultă din titlu, determinate prin menţiunile de pe înscris
exprimă indirect calităţile, însuşirile “bunului mobil “ care se transmite. Voinţa subscriitorului
unui titlu de credit este dată numai de semnificaţia literală a cuvintelor folosite şi este interzisă

1
V. Luha, Trăsăturile generale ale titlurilor de credit, Revista de drept comercial, nr. 7-8/1998, p. 167
2
I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Bucureşti, 1994, p. 123

7
orice căutare a intenţiilor declarate sau ascunse. Dreptul creditorului este stabilit în baza unei
situaţii ce rezultă din proprietatea înscrisului şi continutul său nu mai poate fi fixat prin
interpretare1.
Autonomia dreptului pune pe creditor într-o stare de independenţă faţă de situaţia juridică a
oricărui purtător al titlului. Asta înseamnă că oricare ar fi motivul care ar fi determinat emiterea
titlului, cel ce l-a emis este ţinut să îndeplinească prestaţia la care s-a obligat. Chiar dacă titlul
circulă prin mai multe mâini fiecare posesor are un drept nou, propriu şi nu un drept cedat.
Fiecare nou posesor devine titular al dreptului aşa cum este el înscris în document, în literalitatea
lui.
Atât principiul literalităţii cât şi al autonomiei drepturilor specifice titlurilor de credit, pun
pe debitor în imposibilitatea de a invoca faţă de purtătorii succesivi ai titlului excepţiile ce ar
rezulta din raportul personal pe care el îl are cu primul din ei, ca să stingă în totul sau în parte
pretenţia creditorului. Aceasta, deoarece dreptul s-a născut aşa şi numai aşa, cum este incorporat
prin scriere în document şi va circula numai în acest mod indiferent de subiecţii prin mâna cărora
trece. In această formă, literalitatea titlului imită calităţile fizice imuabile şi notorii ale bunului
mobil aflat în circulaţia sa juridică.
Titularul creditului are o poziţie reală faţă de document (un drept de proprietate). Circulaţia
titlurilor de credit spre deosebire de cesiunea creditelor, (ce transmite un drept de creanţă)
presupune circulaţia unui bun mobil, documentul. Obţinerea proprietăţii titlului duce implicit la
investirea cu titularitatea creditului menţionat pe document.
Dacă cesiunea creanţelor transmite un drept derivat, circulaţia titlurilor de credit investeşte
pe dobânditor cu un drept originar, obţinut după regulile generale ale dobândirii proprietăţii
bunurilor mobile.
Se crează astfel o ficţiune juridică prin care se extinde regimul juridic al bunurilor mobile
asupra regimului creanţelor şi implicit se stabileşte regula, cu valoare de principiu, după care
cineva poate dobândi mai mult decât îi transmite autorul său.
Formularea este improprie însă, reflectă o situaţie juridică reală ce acoperă o nevoie
economică practică: creditul este legat de document, iar dobânditorul prin posesia de bună
credinţă a documentului este proprietar şi creditor, titular legitim al creditului.
e) Justificarea legală a teoriei titlurilor de credit.
Construcţia juridică a încorporării şi a caracterului originar al dreptului născut la
dobânditor, aşa cum am formulat-o naşte o întrebare: pe ce text de lege se bazează ?
Aşa cum am arătat ea nu se fundamentează pe un text legal expres, ci numai pe
interpretarea logică a principiilor de drept cuprinse în art.1391-1396 şi art.1909 C.civ. Din
interpretarea art.1395 C.Civ. deducem că debitorul nu mai poate invoca compensaţia pentru o
creanţă ce s-a născut împotriva cedentului ulterior notificării sau acceptării cesiunii 2. Deci, nu se
mai poate invoca o excepţie ce rezultă din raportul existent între cedent şi debitor după ce dreptul
de credit a fost dobândit de cesionar.
Dacă dăm acestei reguli o valoare de principiu şi admitem că ea este valabilă într-un raport
ce transmite un drept derivat, de ce nu am admite că principiul este valabil şi într-un raport în
care dobânditorul are o pozitie reala faţă de creditul primit. Adică,excepţiile ce pot fi invocate
contra emitentului unui titlu de credit nu pot fi opuse dobânditorilor succesivi ai acestuia (ai
titlului).

1
T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p. 414
2
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1994, p. 318

8
 Această concepţie fundamentată pe mecanismul încorporării are valoare practică întrucât
permite să se elimine sau să se reducă la minimum inconvenientele formale şi substanţiale ce
însoţesc circulaţia creditelor după regulile cesiunii de creanţă.
Titlul de credit spre deosebire de orice alt înscris are o influenţă esenţială asupra soartei
creditului, în special asupra circulaţiei şi stingerii sale. Creditul există în măsura în care este
consemnat în titlu şi nici o limitare nu poate să restrângă valoarea lui contrazicând cuprinsul său.
Orice act ce are ca scop restrângerea valorii titlului trebuie să rezulte numai din document, după
cum trebuie să rezulte de aici şi orice act făcut pentru a opri circulaţia. Cât timp titlul circulă el va
purta cu sine dreptul menţionat în toată integritatea sa1. Cine-şi pune semnătura pe titlu se obligă
în aceleaşi condiţii ca cel care l-a emis, neputându-se obliga mai sever sau mai uşor.

4.Definiţia şi clasificarea
Faţă de cele expuse deducem că titlul de credit este un înscris necesar pentru a transfera sau
pretinde dreptul literal şi autonom înscris în el.
Conţinutul titlurilor de credit poate fi foarte diferit:
- există titluri ce reprezintă un drept real, un drept care se valorifică asupra unui bun
determinat: scrisori de trăsură, poliţa de încărcare, conosamentul, recipisa de depozit,
certificatul de gaj. Cine este în posesia legitimă a documentului se consideră în posesia mărfurilor
pentru că depozitarul, cărăuşul, magazionerul, căpitanul vasului nu pot să le predea decât aceluia
ce-i prezintă titlul;
- există titluri ce dau dreptul la o prestaţie din partea debitorului: o sumă de bani-titluri de
rentă, bilete de loterie, bilete de bancă, bonuri de tezaur, cambii, bilete la ordin, cecuri; o
anumită cantitate de mărfuri- ordinele î producte; un serviciu- documente de transport, mărci
poştale, timbre.
- deosebim şi titluri care dau posesorului anumite drepturi de reprezentare cu beneficiile
lor: acţiunile, certificatele de părţi sociale.
După modalitatea de circulaţie distingem: titluri la purtător, titluri la ordin, titluri
nominative.
Titlurile la purtător.
Sunt titlurile în care nu se indică un creditor căruia să i se facă plata în mod exclusiv sau la
ordinul său, ci indreptăţeşte pe oricine s-ar găsi în posesia titlului să exercite drepturile
consemnate în document. Ele circulă prin tradiţiune. Oricine se găseşte în posesia unui asemenea
titlu este presupus, până la proba contrară, posesor legitim. Din această cauză aceste titluri
prezintă pe lângă avantajul de a putea circula cu mare uşurinţă un mare inconvenient în caz de
pierdere sau furt. Acest inconvenient nu poate fi preîntâmpinat de posesor prin înscrierea numelui
său pe titlu sau prin aplicarea vreunui semn distinctiv. Titlul emis la purtător îşi păstrează
caracterul şi posesorul nu poate să-i schimbe regulile de circulaţie printr-o declaraţie unilaterală
de voinţă. El va continua să circule şi pe mai departe ca titlu la purtător. Va putea fi transformat
în titlu la ordin sau nominativ însă numai prin acordul dintre posesor şi emitent. Trebuie, deci
pentru aceasta concursul debitorului, voinţa posesorului fiind insuficientă.
Titlurile la ordin.
Vor purta scris pe ele numele primului creditor, cu menţiunea că, creanţa va fi plătită la
ordinul acestuia, deci fie creditorului însuşi, fie unei persoane arătate de acesta în titlu. Asemenea
titluri plătibile la ordin sunt prin excelenţă cambia, biletul la ordin şi cecul. Transmiterea se face
prin gir, prin semnarea celui ce transmite pe dosul titlului (de unde şi numele de andosare).

1
E. Cristoforeanu, Despre titlurile de credit la purtător, Revista de drept comercial, 1946, p. 444

9
Debitorul nu trebuie încunoştinţat în legătură cu această transmitere. Acesta va lua la cunoştinţă
despre gir în momentul în care i se va prezintă titlul la plată şi va trebui să urmarească numai
regularitatea formală a andosării şi succesiunea neîntreruptă a girurilor.
Titlurile nominative.
Acestea poartă scris pe document numele creditorului, iar debitorul nu se poate libera
valabil decât achitând valoarea titlului în mâna acelui creditor. Titularul dreptului înscris pe
document nu va putea pretinde dreptul său decât atâta timp cât este în posesia titlului. Persoana
străină ce s-ar găsi în posesia acelui titlu, fără a putea justifica dobândirea lui pe cale legală nu va
putea folosi înscrisul.
Asemenea titluri circulă pe cale de cesiune, cesiune ce trebuie înscrisă atât pe titlu cât şi în
scriptele debitorului, dacă asemenea registre sunt prevăzute de lege.
Titluri de credit improprii.
Există o categorie de documente care primesc numai unele din caracteristicile titlurilor de
credit. Acestea au o eficacitate juridică mai limitată, deşi se aseamănă cu titlurile propriu-zise
prin structura exterioară sau prin termenii prin care sunt numite.
Ele sunt de două feluri:
-documentele de legitimare-efectul lor constă în aceea că posesiunea documentului
constituie proba titularitătii dreptului. Însă o asemenea probă nu este decât o simplă prezumţie
care-şi produce efectele numai până la proba contrarie. In anumite împrejurări dreptul poate fi
exercitat chiar în lipsa documentului. De aceea se spune că sunt titluri improprii, în sensul că
încorporarea nu este deplină. (bilete de tren, de tramvai, tichete de garderobă, bilete de teatru,
etc.).
- titluri aparente. Asemenea documente îndeplinesc funcţiunea de mijloc de probă a unui
raport contractual. Ele amintesc de titlurile de credit prin forma lor. In realitate nu au nici una din
trăsăturile specifice titlurilor de credit. Sunt doar simple înscrisuri de credit. Exemplu tipic în
acest sens este factura (desi unele sisteme legislative admit circulaţia ei în condiţiile specifice
titlurilor de credit).
Problematica titlurilor de credit este vastă şi complexă. Prin teoria titlurilor, dreptul modern
a obţinut o spectaculoasă cucerire. Această teorie a realizat o penetraţie a principiilor de drept
care dă posibilitatea unei mobilizări de bunuri ce se întâlnesc în activitatea comercială curentă.
Aplicarea în practică a teoriei enunţate va aduce numai beneficii oricărui sistem economic
bazat pe principiile pieţei libere. Mişcarea legislativă din ţara noastră va trebui să aibă în vedere
acest lucru şi va trebui să constate că domeniul titlurilor de credit este slab reprezentat, aproape
inexistent în ansamblul normelor de drept pozitiv.
O politică legislativă şi economiă raţională va trebui să dea titlurilor de credit o
reglementare unitară şi ea se va impune cu uşurinţă comercianţilor la orice nivel.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu,I., Man, A., Regula „nemo plus juris ad alium trasfere potest quam ipse habet” şi
abaterile de la această regulă. Revista de drept comercial 7-8/1996
2. Căpăţână, O., Ştefănescu, B.,Tratat de drept comercial internaţional, vol. II
3. Costin, M.N., Leş, I., Minea, M., Radu, I., Dicţionar de drept procesual civil, Bucureşti,
1993
4. Cristoforeanu, E., Despre titlurile de credit la purtător, Revista de drept comercial, 1946
5. Deleanu, I., Procedură civilă, vol. I, Iaşi, 1994

10
6. Dragoescu, E., Dragoescu. A., Valuta şi implicaţiile ei în economia de piaţă, Cluj Napoca,
1991
7. Gherasim, D., Buna credinţă în raporturile juridice civile, Bucureşti, 1991
8. Ionaşcu, T., Brădeanu, S., Drepturile reale prinicipale în dreptul României, Bucureşti,
1978
9. Ionescu, I., Demetrescu, P., Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin, Bucureşti,
1934
10. Ionescu, I., Demetrescu, P.,Georgescu, I.L., Noua lege asupra cambiei şi biletului la
ordin, Bucureşti, 1934
11. Luha, V., Carasteristici generale ale titlurilor de credit, Revista de drept comercial 7-
8/1998
12. Luha, V., Trăsăturile generale ale titlurilor de credit, Revista de drept comercial, nr. 7-
8/1998
13. Lupan, E., Drept civil. Partea generală, Cluj Napoca, 1981
14. Lupaş, S., Curs de drept cambial, Cluj, 1948
15. Pop, A., Beleiu, Gh., Drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1975
16. Pop, Liviu., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1993
17. Pop, L., Gidro, R., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Cluj Napoca, 1982
18. Popescu, T.R., Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976
19. Potolea, G., Hossu, H.M., Efectele de comerţ, hârtiile de valoare, mecanismele bursiere
în economia de piaţă, Cluj Napoca, 1992
20. Rucăreanu, I., Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat, Bucureşti,
1980
21. Stătescu, C., Bârsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1994
22. Turcu, I., Operaţiuni şi contracte bancare, Bucureşti, 1994, p. 123
23. Vlachide, P.C., Repetiţia principiilor de drept civil, Vol. I, Bucureşti, 1994, p. 60

11
 SECŢIUNEA a II-a
CAMBIA

Subsecţiunea I . Definiţie. Caractere. Funcţii

Legea nu defineşte cambia. Legea nr. 58/1934 cunoscută în mod obişnuit ca legea cambială
(L.C.), oferă doar o reglementare detaliată a acestui titlu1.
Definirea a oferit-o doctrina. Cambia se prezintă ca un titlu de credit esenţialmente girabil,
formal şi complet care conţine o obligaţie de plată sau de a face să se plătească o sumă
determinată. In virtutea acestui titlu o persoană numită trăgător dă ordin altei persoane numite
tras să execute acea obligaţie în favoarea unei a treia persoane numite beneficiar la împlinirea
scadenţei şi în locul menţionat.
Scurt istoric.
Se consideră că acest titlu de credit ar fi apărut în secolul XIII. Ca instituţie juridică în
sensul celei de astăzi cu caracterele ei esenţiale, putem vorbi despre cambie din secolul al XVII-
lea. La început cambia nu a fost altceva decât un instrument destinat a permite executarea unui
contract de schimb prin care o persoană, de obicei bancher, îşi lua angajamentul de a face să se
plătească de către un corespondent al său dintr-o altă localitate, o sumă de bani, în aceeaşi
monedă, sau într-o monedă diferită, unui client care plătise bancherului o sumă corespunzătoare.
Această scrisoare nu era altceva decât dovada plăţii făcută bancherului şi a obligaţiei luate de
acesta. In acest fel se evita transportul de numerar într-o vreme în care drumurile erau nesigure.
Atributele care caracterizează cambia au apărut cu timpul şi şi-au găsit consacrare legislativă în
Ordonanţa asupra comerţului terestru - Codul Savary - 1673.
In secolul XIX fiecare stat a codificat în felul său normele privitoare la cambie. Aceasta a
dus la o diversitate de legislaţii, astfel că în curând s-a simţit nevoaia unei legiferări uniforme. O
serie de congrese şi conferinţe interstatale între care cele mai semnificative au fost cele de la
Haga din 1912, au rămas fără rezultate pozitive.
In 1929 a fost convocată la Geneva o conferinţă care şi-a asumat sarcina de a realiza
unificarea în materie. In 1930 s-a realizat semnarea a trei convenţii: Convenţia asupra legii
uniforme referitoare la cambie şi biletul la ordin, o convenţie destinată a reglementa conflictele
de legi în materie şi o convenţie referitoare la timbrarea cambiei. Ele au fost ratificate de
majoritatea statelor europene2.
Izvoarele dreptului cambial.
Legea cambială a intrat în vigoare la 1 mai 1934 şi a realizat unificarea dreptului cambial
românesc. Ea este o traducere a legii italiene din 1933, cu unele modificări neesenţiale, pentru
adaptarea la dreptul pozitiv românesc. La rândul său legea italiană este o adaptare a legii
uniforme.
Legea română nu este legea uniformă chiar dacă în marea lor majoritate textele au
corespondenţă. Legea română adaugă la normele uniforme mai mult decât îi permit rezervele.
Aceste modificări sunt de obicei preluate din legea italiană sau sunt adaptări româneşti.
Legea cambială română a fost modificată prin O.G.nr.11/1993 pentru modificarea legii
asupra cambiei şi biletului la ordin. Modificările aduse sunt nesemnificative din punctul de
vedere al concepţiei iniţiale a legiuitorului asupra cambiei. De altfel, s-a realizat mai degrabă o
1
Legea nr. 58/1934, publicată în Monitorul Oficial nr. 100/1.05.1934. Ulterior această lege a fost modificată prin
OG nr. 11/1993, Legea nr. 83/1994, OUG nr. 39/2008 şi Legea nr. 163/2009
2
Pentru amănunte a se vedea: M.N. Costin, V. Luha, Legea uniformă privind cambia, Revista de drept comercial nr.
5/1995, p. 36-47

12
adaptare a reglementărilor iniţiale la realităţile economice şi instituţionale existente în acest
moment în România, ulterior legea a fost modificată prin Legea nr. 83/1994, Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 39/2008 (Ordonanţa de Urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului de ordin, oferă posibilitatea procesării cambiei şi biletului
la ordin prin mijloace electronice. Astfel, actul normativ are drept obiect:
reglementarea trunchierii (prezentării electronice la plată a cambiei şi biletului de ordin);
definirea mai clară a cuprinsului semnăturilor de pe cambie şi bilet la ordin;
completări sau modificări minore ale legii pentru facilitarea trunchierii: eliminarea foii de
prelungire (allonge) şi eliminarea referirilor la verso-ul instrumentelor.
Instituţiile de credit nu sunt obligate să aplice trunchierea, putând recurge la această posibilitate
de procesare numai dacă au agreat acest lucru prin semnarea unor acorduri bilaterale,
multilaterale sau prin semnarea contractului de participare la un sistem de plăţi. Ca atare,
trunchierea nu este obligatorie şi nu produce efecte decât dacă este agreată în mod formal de
instituţiile de credit implicate. Definirea cuprinsului semnăturilor de pe cambie sau bilet de ordin
se va face prin sintagma „semnătura olografă a persoanei”, eliminându-se sintagma „numele şi
prenumele sau firma celui care se obligă”, considerată prea generală.
Ordonanţa mai prevede eliminarea foii de prelungire (allonge) pe care se puteau înscrie girurile
sau avalurile, pentru a nu fi necesară captarea şi transmiterea, prin trunchiere, a imaginii acesteia,
pe lângă imaginea instrumentului de debit. Aceasta deoarece practica bancară consemnează
faptul că foile de prelungire sunt foarte puţin utilizate, renunţarea la acestea neproducând
inconveniente pentru utilizatorii cambiilor sau biletelor la ordin.
În vederea uşurării procesării cambiilor şi biletelor la ordin, instituţiile de credit au convenit
schimbarea formatului instrumentelor de plată, prin aducerea elementelor de pe verso-ul acestora
pe recto. De aceea, articolul de lege care făcea referire la acest format a fost modificat
corespunzător), şi Legea nr. 16372009.
Normele stabilite prin L.C. sunt, în general, imperative. Drepturile şi obligaţiile cambiale
sunt fixate de legiuitor în mod rigid. Părţile nu pot deroga , în principiu, de la dispoziţiile legii.
Ele au acest drept numai în cazurile în care posibilitatea le este acordată expres de legiuitor.
Părţile nu au altă libertate decât de a accepta sau nu raportul cambial. Dacă îl acceptă îi urmează
regulile cu stricteţe.
De aici decurg unele consecinţe:
- când lipseşte vreuna din condiţiile pe care legea le impune circuitului cambial,
manifestarea de voinţă nu are eficacitate cambială;
- orice manifestare care încalcă legea trebuie observată şi invocată din oficiu;
- părţile nu pot valida cambia nevalabilă formal prin voinţa lor;
- pe document se trec numai clauzele, modalităţile şi condiţiile prevăzute de lege. Clauzele
străine, incompatibile cu legea sunt socotite, în principiu, nescrise.
Raportul cambial şi titlul care a luat naştere cu efecte cambiale, nu pot pierde ulterior
această calitate şi invers, actul care nu a luat naştere în forma cambială nu poate căpăta mai târziu
această poziţie nici ca efect al unei hotărâri judecătoreşti.
In literatură s-a discutăt dacă dreptul cambial este sau nu un sistem legislativ independent
care să asigure prin el însuşi relgementarea titlului atât din punct de vedere material cât şi formal.
Altfel spus dacă normele de drept comun, civil şi comercial pot completa lacunele regulilor
istituite prin L.C. Susţinem că normele de drept comun cu valoare de principiu pot să completeze
cu succes lacunele legii cambiale, şi deci, pot fi izvoare de drept în materie.
Insă, legea uniformă nu este izvor de drept pentru dreptul cambial românesc deoarece
România nu a aderat la Convenţia de la Geneva. Totuşi, interpretarea normelor cambiale trebuie

13
să ţina seama de scopul emiterii titlului şi acest scop este exprimat foarte precis în cuprinsul legii
uniforme. Legea românească urmează a fi interpretată în spiritul raţional şi practic al legii
uniforme şi, din acest motiv este necesar să fie cunoscută.1
Caracterele titlului cambial.
Fiind un titlu de credit cambia întruneşte toate trăsăturile ce caracterizează aceste titluri. In
consecinţă şi cambia este un document necesar întrucât dreptul pe care-l conţine nu poate fi
exercitat de titlular decât prin posesiunea materială a înscrisului însuşi. Debitorul nu se poate
elibera valabil decât cerând şi obţinând restituirea înscrisului fără de care riscă să mai plătească o
dată în mâinile altei persoane ce se va prezenta ca posesor legitim al aceluiaşi înscris.
Cambia cuprinde drepturi literale şi autonome. Sunt literale pentru că conţinutul şi
întinderea drepturilor, sunt determinate numai de cuprinsul înscrisului, cambia fiind un act
complet prin el însuşi. Sunt autonome întrucât posesorul legitim şi de bună credinţă al înscrisului
exercită un drept care s-a născut în persoană să şi nu un drept derivat. Adică dreptul posesorului
legitimat nu este identic cu dreptul transmiţătorului care poate fi grevat de orice sarcini ci este un
drept propriu, originar2
Pe lângă trăsăturile comune oricăror titluri de credit, regulile cambiale mai prevăd şi altele
specifice cambiei. Astfel:
- cambia este un titlu riguros formal, trebuind să cuprindă anumite menţiuni obligatorii. Ea
este înconjurată de un rigorism excesiv pentru a putea să corespundă scopului său de a circula
uşor şi de a asigura o deplină securitate creditului. Formalismul cambiei este impus în primul
rând prin faptul că titlul este destinat să circule în mâinile diferiţilor purtători succesivi, care nu
cunosc raportul iniţial şi nici raporturile juridice dintre semnatarii anteriori, ceea ce impune că
dreptul purtătorului să fie determinat prin titlu care i-a fost remis într-un mod care să nu dea
naştere nici unei îndoieli. Pe de altă parte, rigurozitatea formei atrage atenţia semnatatului asupra
responsabilităţii ce şi-o asumă prin semnarea titlului.
- conţinutul cambiei trebuie să fie consemnat într-un document (înscris). Nu există obligaţie
cambială să nu fie cuprinsă într-un act scris. Existenţa înscrisului este cea dintâi condiţie pentru
existenţa înscrisului, neputând exista cambie verbală.
- cambia este un document complet. Ea trebuie să cuprindă toate elementele necesare
determinării în întregime a dreptului. Nu se poate uza de alte înscrisuri sau de alte mijloace de
probă pentru a completa conţinutul unei cambii. Acest caracter este definit foarte expresiv de
dictonul “quod non est in cambio, non est in mundo” (ceea ce nu este în cambie nu există în
lume). Menţiunile pe care le poartă titlul sunt de aşa natură încât din ele trebuie să rezulte toate
informaţiile necesare din care decurg obligaţiile cambiale. Aceasta este regula suficienţei. In
acelaşi timp indicaţiile din titlu trebuie să excludă orice incertitudine (regula certitudinii).
Numai clauzele, modalităţile şi condiţiile prevăzute de lege pot fi trecute în înscrisul
cambial. Clauzele străine, incompatibile cu legea cambială sunt socotite nescrise.
- cambia face parte din categoria titlurilor la ordin;
- cambia este un titlu executoriu.
Aceste două trăsături le vom examina separat în secţiunile ce urmează.
Funcţiile cambiei

1
V. Luha, Particularităţile reglementărilor cambiale în dreptul românesc. Curentul juridic 2/1998, Târgu Mureş, p.
11
2
R. Economu, Manual practic de drept cambial, Bucureşti, 1996, p. 19

14
 Cambia a apărut din necesităţi economice şi îndeplineşte anumite funcţii 1 care-i asigură o
atenţie specială din partea mediilor economice.
a) Constituie un procedeu de schimb în materie monetară. A fost concepută cu o atare
menire fiind denumită şi “lettre de change” (scrisoare de schimb), pentru a i se pune în evidenţă
acest rol. Cambia constătă un contract de schimb a cărui realizare poate fi schematizată după
cum urmeaza2.
- cel care are nevoie de o sumă de bani într-o anumită monedă în altă localitate, pe o altă
piaţă sau într-o altă ţară, obţine de la o altă persoană (de regulă bancher), o scrisoare către
corespondentul acestuia aflat în localitatea respectivă, prin care semnatarul scrisorii îi cere să
pună la dispoziţia aducătorului ei suma de bani prevăzută în scrisoare. In acest mod se înlătură
riscul şi cheltuielile pe care le-ar fi implicat transportul de bani în numerar, realizându-se
schimbul într-o altă localitate.
- cel care are de primit o sumă de bani în altă localitate redactează o scrisoare către
debitorul său şi o dă unei persoane care are de efectuat o plată în acea localitate şi care, în
schimb îi plăteşte de îndată suma corespunzătoare, urmând ca plătitorul să primească, în baza
scrisorii, suma de la destinatarul acesteia.
b) Serveşte ca instrument de plată. Posesorul mai multor cambii plătibile într-o anumită
localitate poate face plăţi dând acele cambii în loc de numerar, pentru sumele prevăzute în
cuprinsul lor. Utilizarea cambiei într-un atare scop s-a impus în virtutea avantajelor pe care le
prezintă acest titlu de credit. Anume:
- se transmite simplu şi rapid prin gir;
- conferă certitudine beneficiarului de vreme ce a fost acceptată de tras;
-faţă de beneficiar nu sunt opozabile excepţiile pe care trasul le-ar fi putut opune
purtătorilor succesivi ai titlului;
- este garantată solidar de giranţi.
c) Constituie un instrument de credit. Este consecinţa faptului că de regulă cambiile nu se
plătesc de îndată. Excepţie fac doar situaţiile când cambia este la vedere. Se utilizează cu un atare
rol, de pildă în materia vânzării comerciale, pe credit. Un producător vinde produsele sale unei
persoane (cumpărător) acordându-i pentru plata preţului un termen de câteva luni, pentru că în
perioada respectivă acea persoană să poată vinde mărfurile şi să obţină astfel sumele necesare
achitării preţului. In scopul acoperirii creditului astfel acordat vânzătorul emite la momentul
perfectării contractului o cambie în beneficiul său, asupra cumpărătorului, invitându-l să o
plătească la scadenţă, adică la o dată ce coincide cu expirarea termenului acordat prin contractul
respectiv, în vederea achitării preţului. Această cambie este suscceptibilă de onorare la o bancă
chiar înainte de scadenţă, prin scontare, obţinând de la banca respectivă suma ce reprezintă preţul,
diminuată însă cu taxa de scont.
Când cambia constătă o creanţă izvorâtă dintr-o livrare de mărfuri ori prestare de servicii se
numeşte efect de comerţ. Când este legată de operaţii bancare, necorespunzând unei livrări de
mărfuri sau de prestări de servicii se numeşte efect financiar.
d) Constituie un mijloc de garantare a unei obligaţii.
Garanţia pe care poate să o asigure cambia o privim sub mai multe aspecte (luăm în
considerare sensul larg al noţiunii de garanţie - adică toate drepturile, mijloacele şi instrumentele

1
Pentru amănunte a se vedea: M.N. Costin, V. Luha, Funcţiile cambiei, Revista de drept comercial nr. 3/1995, p. 22-
33
2
T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p. 421

15
prin care se poate proteja cineva de consecinţele păgubitoare ale unui fapt determinat şi mijloc
juridic ce întăreşte şansele de executare a obligaţiilor)1.
Cambia oferă posibilităţi de realizare a creanţelor pe care dreptul comun nu le oferă.
Raportul cambial se alătură unui raport juridic cauzal şi, indirect creditorul obligaţiei ce rezultă
din raportul fundamental beneficiază şi de avantajele ce le aduce legea cambială: caracterul
executoriu al titlului, răspunderea solidară, garantare prin avalizare.
De asemenea, prin cambie se asigură executarea unei promisiuni de plată incertă. Astfel de
posibilităţi oferă cambia în alb. Beneficiarul cambiei în alb poate completa titlul numai dacă
obligaţia ia naştere. Deci cambia în alb stă la dispoziţia creditorului ca un instrument ce îi
garantează şi îl ajută să execute obligaţia ce iniţial i-a fost incertă.
Separat de aceasta emiterea sau transmiterea cambiei pot constată sau realiza raporturi
specifice de garanţie în sens restrâns (de mijloc juridic ce conferă creditorului prerogative
speciale faţă de alţi creditori). Acest lucru se înfăptuieşte în două forme:
- fie prin darea cambiei în gaj, print-un gir adecvat, girul de garanţie;
- fie sub forma unei semnături de favoare ce realizează o garanţie personală. Cambia de
complezenţă purtătoare a unei semnături de favoare asigură terţilor creditori posibilitatea de a-şi
satisface creanţele din patrimoniul celui ce a dat semnătura.

Subsectiunea a II-a
Raportul juridic cambial

Temeiul naşterii unui raport juridic cambial îl constituie, de cele mai multe ori, o operaţiune
juridică. Nu există obligaţie cambială care să se nască dintr-un raport pur cambial. ”Cum toate
actele juridice au o cauză nici cambia nu face excepţiune de la această regulă de viaţă, numai că
pentru a proteja pe terţii dobânditori de bună credinţă şi a asigura scopul economic al unei
circulaţiuni eficace a bunurilor s-a recurs la principiul inopozabilităţii excepţiilor, deduse din
raportul primar sau fundamental pentru dobânditorii subsecvenţi, prin gir ai cambiei”2.
Cele mai importante operaţiuni juridice care duc la emisiunea cambiilor, în executarea
obligaţiilor ce rezultă din ele sunt: vânzarea-cumpărărea, împrumutul, mandatul şi fideiiusiunea.
Creditorul dintr-o astfel de operaţiune, pentru a evita să i se opună vreo excepţie care ar
ridica contractului eficacitatea juridică, emite asupra debitorului său o cambie, după care o remite
unui creditor al său pentru a nu-l plăti în numerar. Debitorul emitentului nu mai poate invoca faţă
de posesorul legitim al cambiei nici o excepţie ce ar rezulta din contractul său cu emitentul şi va
fi nevoit să-şi îndeplinească obligaţia sa.
Raportul cambial se naşte astfel în executarea unui alt raport juridic primar, fundamental.
Creanţa emitentului împotriva debitorului său, ce constituie temeiul de fapt al emiterii cambiei o
numim proviziune sau acoperirea cambiei, iar creanţa beneficiarului împotriva emitentului care
justifică transmisiunea cambiei o numim valoare furnizată.
Ca orice raport juridic, raportul cambial cuprinde structural trei elemete constitutive:
subiecţii, conţinutul şi obiectul3 .
Subiecţii raportului cambial
1
V.D. Zlătescu, Garanţiile creditorului, Bucureşti, 1970, p. 31; V. Pătulea, C Turianu, Garanţiile de executare a
obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994, p. 2
2
I.L. Georgescu, Raporturile dintre obligaţiunea cambială şi raportul fundamental, Revista de drept comercial, 1937,
p. 586
3
Pentru amănunte a se vedea: M.N. Costin, V. Luha, Caracteristici structurale ale cambiei, Revista de drept
comercial nr. 4/1995, p. 38-49

16
 Cambia presupune existenţa a trei subiecţi: persoana care crează titlul-trăgătorul-ce emite
ordinul necondiţionat de plată şi care-şi asumă răspunderea în caz de neexecutare a acesteia,
trasul- cel căruia i se adresează ordinul şi care devine parte a raportului numai dacă, şi în măsura
în care declară propria acceptare asupra titlului şi - beneficiarul-persoana în favoarea căreia se
face plata.
Trăsătura specifică a cambiei este aceea că la obligaţia cambială a subscriitorului iniţial se
poate adăuga cea a altor subiecţi: a trasului care acceptă, a girantului care răspunde şi el de
neacceptarea sau neplata faţă de toţi beneficiarii succesivi, a acceptantului prin intervenţie şi, în
sfârşit a celui ce garantează prin angajament propriu plata titlului din partea unui terţ, a
avalistului.
Subiecţii cambiali sunt şi obligaţi cambiali întrucât fiecare din ei îşi asumă câte o obligaţie.
Face excepţie posesorul legitim al titlului care apare doar în postura de creditor.
Obligaţii cambiali se împart în două catagorii.
- obligaţi direcţi , acei cărora te poţi adresa direct la scadenţă, pentru plata-trasul acceptat şi
avaliştii săi;
- obligaţii de regres -subiecţi cărora te adresezi numai după ce s-a cerut inutil plata
obligatului principal, adică după ce a fost refuzată acceptarea şi plata din partea destinatarului
ordinului de plată. Aceştia sunt trăgătorul, acceptantul prin intervenţie, giranţii şi avaliştii lor.
Această distincţie priveşte raporturile ce se statornicesc între semnatarii titlului, pe de o
parte si beneficiarul, pe de altă parte şi reflectă modul diferit în care se exercită dreptul subiectiv
cambial.
In raporturile interne între diferiţii semnatari ai titlului, fiecărei subscrieri îi urmează
atribuirea unui grad după un criteriu logic şi nu cronologic, criteriu ce ţine de însăşi natura
declaraţiei cambiale. Dispunerea pe grade diferite a obligaţiilor cambiale are consecinţe în
situaţia îndeplinirii de către unul din ei a obligaţiei asumate. Numai plata făcută de un obligat de
gradul I-ii stinge toate obligaţiile cambiale şi ca urmare blochează orice acţiune cambială. Plata
făcută de oricare alt obligat eliberează definitiv doar pe semnatarii ulteriori şi lasă solvensului
posibilitatea de a se îndrepta împotriva oricărui semnatar de grad anterior lui.
Conţinutul si obiectul raportului cambial.
Raportul cambial este un raport obligaţional particular. Conţinutul său este format din
drepturile şi obligaţiile pe care le au subiecţii acestui raport.
Obiectul său constă în acţiunea concretă la care este îndatorat subiectul pasiv şi la care este
îndreptăţit subiectul activ, respectiv o prestaţie pozitivă de a da sau de a face ceva. Acest raport se
poate analiza sub aspect pasiv al obligaţiilor ce le conţine şi sub aspect activ, al drepturilor la care
dă naştere.
Obligaţia cambială.
Ea se naşte prin subscrierea cambiei, adică prin asumarea obligaţiei prin depunerea
semnăturii autografe pe documentul cambial. Din punct de vedere al persoanelor care asumă
obligaţia vorbim despre obligaţia emitentului (a trăgătorului), obligaţia acceptantului (a trasului),
a girantului , a acceptantului prin intervenţie, a avalistului.
Obligaţiile cambiale sunt directe când debitorul poate fi urmărit nemijlocit de creditorul
cambial fără să se fi adresat mai înainte către alt debitor şi indirecte (de regres), când debitorul
răspunde numai dacă creditorul s-a adresat fără succes debitorului cambial principal.
Obligaţia cambială este abstractă si autonomă. Abstractă pentru că din contextul în care se
naşte obligaţia nu rezultă scopul (cauza) pentru care ea este asumată. Forţa sa obligatorie rezultă
numai din titlu. Nu se acordă nici o semnificaţie juridică motivului pentru care subiectul se

17
obligă, deşi acest motiv există întotdeauna. Este autonomă în sensul că obligaţia fiecărui semnatar
al cambiei trebuie să fie considerată separat, independent de celelalte.
Obligaţia cambială este formală deoarece pentru a fi valabilă trebuie să cuprindă anumite
indicări prescrise de lege.
Obligaţia cambială constituie un act de comerţ, figurând între actele obiectiv comerciale,
indiferent de natura raportului juridic care ia dat naştere. Sunt comerciale toate operaţiunile
cambiale precum şi acţiunile ce rezultă din ele1 .
Toate obligaţiile cambiale sunt guvernate de principiul independenţei semnăturilor.
Valabilitatea semnăturii puse pe titlu nu depinde de valabilitatea celorlalte semnături.
Obiectul acestor obligaţii constă în a da o sumă de bani determinată, în ce-i priveşte pe
obligaţii direcţi şi de a-i face pe alţii să plătească această sumă pentru obligaţii de regres. In
sistemul cambial românesc nu se acceptă cambiile în producte sau în mărfuri, nici cambiile ce
exprimă sume plătibile prin compensaţie, prin alte titluri, rente,etc. Obiectul obligaţiilor
debitorilor de regres nu este permanent acelaşi. Obligaţia de a fece să se plătească se poate
transforma în temeiul legii într-o obligaţie de a da în momentul în care obligatul principal refuză
să-şi îndeplinească sarcinile.
Obligaţiei de a plăti o sumă determinată îi corespunde dreptul creditorului, a posesorului
titlului, de a pretinde această sumă la scadenţă, un drept de credit. Specific cambiei este faptul că
între dreptul la credit şi înscrisul constatator al acestui drept există o legătură constitutivă pentru
exerciţiul creditului.
In literatura se discută că sub aspect activ conţinutul raportului cambial ni se prezintă din
unitatatea a două elemente: un drept de creanţă şi un drept asupra unui document, bun mobil cu
valoare intrinsecă nesemnificativă.
Legea nu caracterizează dreptul asupra documentului. Socotim că, creditorul cambial este
un proprietar al documentului, el dobândind proprietatea prin prescripţia instantanee prevăzută
de art. 1909 C.civ. Insă proprietăţii sale i se aplică regulile speciale înscrise în art.18 L.C.
Raportul cambial şi raportul fundamental.
Cambia este considerată un titlu abstract în sensul că din conţinutul său nu rezultă cauza
emiterii sale, element esenţial al oricărui act juridic ce justifică plata unei sume de bani.
Cambia are o cauză însă valabilitatea obligaţiei ce o conţine nu este condiţionată de
indicarea ei. Cauza dreptului sau a raportului exprimat în titlul cambial nu poate fi alta decât acea
a tuturor raporturilor de drept, adică complexul faptelor juridice care îi dă naştere şi-i determină
modul de a fi. Obligaţia cambială rezultă şi se alătură unui raport fundamental din care derivă
obligaţia de plată a unei sume de bani, scop imediat al obligaţiei cambiale, raport de care, însă se
desprinde şi cu care nu mai păstrează decât anumite puncte de interferenţă, în funcţie de motivul
(scop mediat), al emisiunii cambiei, dar care scop nu face parte din titlu2 .
Motivele pentru care se emite o cambie sunt foarte variate.
Se poate emite cambia când se doreşte novarea raportului din care derivă. Sau se justifică
pentru obţinerea unui document de plată către un creditor-giratar. Ori emiterea titlului urmăreşte
punerea în circulaţie a unui drept de creanţă, mobilizarea creanţelor. Nu de puţine ori părţile
înţeleg să emită titlu în scop de garantare a executării prestaţiei din raportul cambial.
Fiecare din aceste motive prezintă importanţa în sensul că indică legăturile ce le păstrează
raportul fundamental cu raportul cambial nou format.
1
D. Gălăşescu Pyk, Cambia şi biletul la ordin, Bucureşti, 1939, vol. I, p. 178
2
I.L. Georgescu, Raporturile dintre obligaţiunea cambială şi raportul fundamental, Revista de drept comercial, 1937,
p. 586

18
 Putem deci spune că obligaţia cambială are cauză însă acesteia nu i acordă importanţă ca
într-un raport de drept comun. Raportul cambial este autonom atât faţă de raportul ce intervine la
primul purtător al titlului (raport de valoare furnizată), cât şi în ce priveşte raportul de proviziune.
Felul cum se interferează raportul fundamental şi cel cambial depinde de convenţia de emitere a
cambiei (dintre creditorul şi debitorul raportului de proviziune), numit şi convenţie de execuţie
sau convenţie de eliberare a cambiei (dintre debitorul si creditorul raportului de valoare
furnizată), convenţii care ne indică scopul emisiunii sau al punerii în circulaţie. Excepţiile
cambiale se întemeiază şi vor putea fi invocate în conformitate cu acest “pactum de cambiando”1.
Cambia de favoare.
De la principiile enunţate până acum practica ne oferă o derogare (aparentă), ce se prezintă
sub forma cambiei de favoare, de complezenţă. Este denumită astfel orice intervenţie în nexul
cambial al unui favorizator care-şi pune semnătura pe titlu cu scopul de a credita un alt subiect
-favorizatul. Adică, se emite o cambie fără să existe în prealabil un raport juridic fundamental de
proviziune.
In realitate ceea ce lipseşte în cambia de favoare este un debit cauzal, corespunzător
debitului cambial care să poată genera o acţiune alăturată celei cambiale.
Totuţi există un raport juridic care justifică asumarea obligaţiei cambiale. Un astfel de
raport rezultă din aşa zisa convenţie de favoare. In atare situaţie putem să considerăm
angajamentul de a elibera o semnătură cambială de favoare ca un raport fundamental.
Altfel spus, cambia de favoare nu este decât o abatere aparentă de la principiile ce
guvernează coexistenţa raportului cambial cu cel fundamental.

Subsecţiunea a III-a
Condiţii de formă şi de fond ale cambiei

CONDIŢII DE FORMĂ
In dreptul cambial condiţiile de formă au o importanţă deosebită. Cambia este un act
formal într-un sens mai riguros decât în cazul unor acte formale. Formalismul nu se referă numai
la cerinţa unui înscris care să cuprindă obligaţiile părţilor, ci şi la faptul că sensul obligaţiilor
asumate este determinat uneori chiar de locul unde se află menţiunile şi chiar prin semne dispuse
în mod diferit.
Legea pretinde că titlul cambial să cuprindă anumite menţiuni determinate- menţiuni
obligatorii, pe lângă celelalte care sunt facultative. Această cerinţă a legii exprimă într-o formulă
specifică formalismul tipic cambial.
Menţiuni obligatorii: sunt obligatorii următoarele menţiuni, indicate de art.1 L.C.
1. Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 58/ 1934 – „Denumirea de cambie trecută în însuşi
textul titlului şi exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu”
Denumirea de cambie. Legea pretinde că denumirea de cambie să fie trecută în însuşi textul
titlului. Acest formalism riguros vrea sa garanteze conştientizarea subscrierii, impunând în
contextul documentului folosirea unei expresii care indică toate urmările ce derivă din natura
cambială a obligaţiei asumate. Denumirea trebuie sa fie înserată gramatical încât să apară evident
şi logic legătura denumirii cu ordinul cambial. Nu este obligatoriu, deci ca denumirea să se facă
sub forma unui titlu. Nu este permisă utilizarea altor denumiri (trată , poliţe).

1
S. Ionescu, P. Demetrescu, I.L. Georgescu, Noua lege asupra cambiei şi biletului la ordin, Bucureşti, 1934, p. 102

19
 2. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede: „Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani
determinată”. Constă în cererea sau autorizarea expresă dată trasului de a face plata în mâna
beneficiarului. Chiar dacă legea nu prevede o anumită formulă ordinul trebuie să fie clar şi precis.
El nu trebuie să conţină condiţii încât să facă incert faptul plăţii, locul plăţii, scadenţa sau câtimea
obligaţiei. Necesitatea de a indica o sumă determinată este o derogare de la principiul de drept
comun după care poate să existe o obligaţie determinabilă. Cambia nu poata să cuprindă decât
obligaţii constând în sume de bani. In principiu nu se pot înscrie accesorii. Stipulaţia de dobanzi
se consideră nescrisă cu excepţia cambiilor la vedere sau cambiilor la un anumit timp de la
vedere care admit plata de dobânzi. Suma de plată este unică şi indivizibilă pentru că proviziunea
cambială este unică. Chiar dacă există mai mulţi trăgători toţi se angajează pentru aceeaşi sumă şi
ea este prevăzută pentru executarea aceleiaşi creanţe.
Ordinul de plata este considerat o dublă delegare 1, (şi nu un mandat dat trasului): una a
posesorului de a exercita unele drepturi şi una a trasului de a îndeplini anumite obligaţii. Natura
juridică a ordinului de plată sub formă de delegare explică posibilitatea revocării ordinului până
la acceptare.
3. Numele celui care trebuie sa plătească (tras), respectiv numele şi prenumele, în clar, ale
persoanei fizice, respectiv denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se obligă. În cazul în
care numele trasului depăşeşte spaţiul alocat pe titlu, se vor înscrie pe cambie primele caractere
din numele şi prenumele, respectiv denumirea trasului, în limita spaţiului special alocat, fără ca
prin aceasta să se atragă nulitatea cambiei. Legea spune ca trasul se indica cu numele său de
persoana fizica sau cu numele de persoana juridică. Trasul trebuie să fie o persoană existentă
chiar dacă se individualizează printr-un nume fictiv, imaginar.
Se pot indica mai mulţi traşi. Desemnarea lor este cumulativă şi nu alternativă. Aceasta din
urmă formulă păcătuieşte prin incertitudine.
L.C. admite ca ordinul de plată sa fie adresat trăgătorului însuşi. O astfel de cambie se
deosebeşte de un bilet la ordin deoarece în cazul în care trasul refuză acceptarea, trăgătorul va fi
obligat de regres, iar creditorul este obligat să facă toate formalităţile pentru conservarea
regresului. Practic prin această formulă a ordinului de plată, trăgătorul îşi rezervă posibilitatea de
a asuma o obligaţie directă, fiind sigur că titlul nu-i va fi prezentat anticipat ca debitor de regres.
4. Codul trasului, respectiv un număr unic de identificare prevăzut în documentele de
identificare sau de înregistrare ale trasului
5. Indicarea scadentei, adică a zilei din care titlul devine exigibil. Scadenţa trebuie să fie
posibilă (să nu fie înaintea emiterii sau o zi neindentificabilă), să fie certă (să indice cu precizie
ziua sau termenul până la care beneficiarul trebuie să se prezinte la încasare), să fie unică (nu se
admit cambii cu scadenţe succesive) şi să rezulte precis din textul cambiei.
Scadenţele sunt de mai multe feluri:
- la vedere: înseamnă că plata cambiei trebuie să se facă la prezentarea ei în acest scop. Se
pot utiliza şi formule echivalente: la cerere, la prezentare. Daca în titlu nu se indică o altă
scadentă se prezumă ca este făcută la vedere (iuris et de iure);
- scadenţa la un anumit termen de la vedere, adică la un anumit număr de zile, săptamâni,
luni, ani din ziua prezentării la acceptare, sau, dacă nu există prezentare, din ziua protestului.
- scadenţa la un anumit termen de la o emisiune, adică la un anumit număr de zile,
săptămâni, luni, ani, din ziua următoare a datei emisiunii cambiei;
- cu scadenţă la zi fixă: este cea mai utilizată în practică. Scadenţa trebuie să indice ziua,
luna, anul , in litere sau cifre, complet sau prin precizări uzuale.

1
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1968, p. 392-395

20
 6. Locul unde trebuie făcută plata. Cambia domiciliată.
Suma din cambie este cherabilă nu portabilă.Titlul trebuie prezentat obligatului pentru
plată. Locul plăţii se referă la locul unde posesorul are obligaţia de a prezenta cambia la plată.
Noţiunea are înţeles de localitate (teritoriu administrativ) unde se face plata şi nu locul unde se
plăteşte efectiv (adresa plăţii).
Neindicarea locului plătii nu duce la invalidarea titlului. Locul plăţii este un element
esenţial în sensul că trebuie să aibă acoperire în context.
Legea prevede şi posibilitatea ca loc de plată să fie indicat domiciliul unui terţ,
domiciliatarul. Aceasta este cambia domiciliata.
Deci fiecare din noţiunile, domiciliatar, loc al plăţii, loc al plăţii efective, (adresa plăţii) şi
domiciliul trasului au semnificaţia lor. Ele pot să coincidă sau nu şi problemele se rezolvă după
următoarele reguli: trasul poate indica în localitatea ce reprezintă locul plăţii şi adresa plăţii;
domiciliatarul este stabilit de obicei de trăgător; trasul poate indica şi el pe domiciliatar în
condiţiile art.30 L.C. – „Dacă trăgătorul a arătat în cambie un loc de plată, altul decât cel al
domiciliului trasului, fără însă să arate un terţiu la care plata trebuie să fie făcută, trasul îl va
putea arăta odată cu acceptarea. În lipsa unei atari arătări, acceptantul este socotit că s-a obligat să
plătească el însuşi la locul plăţii. Când cambia este plătibilă la domiciliul trasului, acesta poate să
arate în acceptare o adresă în aceeaşi localitate unde plata trebuie să fie făcută” - dacă locul plăţii
nu coincide cu domiciliul trasului şi trăgătorul nu l-a desemnat.
Domiciliatarul nu are drepturi şi obligaţii cambiale. Obligaţiile şi drepturile sunt stabilite de
dreptul comun şi rezultă din convenţia ce o are cu cel ce l-a desemnat.
Localitatea de plată trebuie să existe, astfel creanţa cambială este nerealizabilă. Se admite
pluralitatea locului de plată cumulativ, alternativ sau succesiv. Posesorul poate prezenta titlul la
oricare din locurile indicate la alegerea sa.
7. Indicarea beneficiarului, adică persoana căreia trebuie să i se plătească suma din cambie.
Se pot indica mai mulţi beneficiari, cumulativ sau alternativ. Dacă indicarea este cumulativă,
dreptul se exercită colectiv şi integral. Când indicarea se face alternativ dreptul este exercitat de
cel ce are documentul.
8. Arătarea datei şi a locului emisiunii
Se menţionează, de obicei, pe faţa titlului, pe partea stângă sus şi trebuie să cuprindă ziua,
luna, anul emiterii, precum şi locul emiterii.
Data trebuie sa fie unică, posibilă şi certă. .Data emiterii este certă şi opozabilă tuturor până
la proba contrară. Data emiterii permite determinarea mai multor elemente: calculul datei de
scadenţă; calculul perioadei de dobândă; constatarea capacităţii legale (vârsta) a semnatarilor;
determinarea valabilităţii drepturilor semnatarilor privind acţiunea cambială (protest, regres).
Dacă nu se indică locul emisiunii se prezumă iuris et de iure ca loc al emisiunii este locul
arătat lângă semnătura trăgătorului. Dacă lângă semnătură nu este indicat vreun loc titlul este nul.
Locul emisiunii este important pentru a stabili legea aplicabilă titlului.
9.Semnătura celui care emite cambia (trăgător)
Cambia este un titlul sub semnatură privată şi se fundamentează pe subscrierea celui care
emite titlul.
Cambia poate fi semnată de mai mulţi trăgători şi în acest caz va lua naştere o obligaţie
unică, indivizibilă şi cu aceeaşi scadenţă. Toţi trăgătorii vor răspunde solidar.
Conform art. 8 din Legea nr. 58/1938 – Orice semnătură cambială trebuie să cuprindă: în
clar, numele şi prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se
obligă; semnătura olografă a persoanei fizice, respectiv a reprezentanţilor legali sau a
împuterniciţilor persoanelor juridice care se obligă ori a reprezentanţilor sau a împuterniciţilor

21
altor categorii de entităţi care utilizează astfel de instrumente. Prin excepţie, prin semnătura
trasului se înţelege semnătura olografă a persoanei fizice având calitatea de tras sau, după caz, a
reprezentantului legal ori a împuternicitului trasului, persoană fizică, persoană juridică sau
entitate care acceptă la plată cambii.
Pentru persoanele juridice, pe cambie se aplică şi ştampila persoanelor juridice implicate în
procesul cambial.
Cambia incompletă formal.
Când lipseşte vreuna din condiţiile esenţiale, titlul nu este nul ci nu are eficacitate cambială.
Nevalabilitatea sa este absolută şi obiectivă în sensul că poate fi invocată de orice debitor faţă de
orice posesor.
Insă cambia imperfectă rămâne un document care recunoaşte un debit cauzal 1. In acest
raport se face aplicarea art. 967 Cod civil, în sensul că cel în favoarea căruia este făcută cambia
nu trebuie să facă dovada cauzei creditului pe care îl invocă şi care se prezumă că există până la
proba contrară din partea debitorului. Efectele acestui document sunt însă limitate. Când
posesorul cambiei incomplete este străin de raportul fundamental, documentul nu face dovada
cesiunii creditului numai prin faptul posesiei titlului. Soluţia o deducem din principiul relativităţii
efectelor actelor juridice.
Clauze neobligatorii. Pe lângă clauzele definitorii, obligatorii părţile obişnuiesc să înscrie
pe titlu şi alte menţiuni. Inscrierea lor nu este interzisă, însa ele nu definesc actul ci îl precizează,
îl explică, îi restrâng efectele, îl leagă de alte raporturi juridice. In principiu se poate înscrie pe
titlu orice menţiune ce nu contravine naturii sale. Astfel:
- clauze care afectează obligaţiile cambiale: clauza “nu la ordin”, ”netransmisibil prin gir”,
”clauza de negaranţie pentru acceptare”, etc.
- clauze care nu influenţează obligaţia cambială: clauza “după aviz”, clauza ”valoare
primită în mărfuri”, etc.
Menţiunile care contrazic natura titlului sunt interzise şi duc la nulitatea titlului însuşi
(condiţionarea obligaţiei cambiale, scadenţe succesivă, plata în rate).
Există menţiuni care sunt în contradicţie cu natura titlului dar nu duc la nulitatea acestuia ci
se socotesc nescrise (descărcarea trăgătorului de responsabilitatea de plată, micşorarea forţei
executorii a cambiei).
Pluralitate de documente şi unicitatea obligaţiei cambiale.
L. C. protejează interesele ce le are posesorul titlului de a obţine de la trăgător
multiplicarea documentului cambial fie sub forma de duplicate, fie sub formă de copii.
Duplicatul. Este o reproducere originală a titlului efectuată cu respectarea autografă a
semnăturii trăgătorului. Dacă titlul este în circulaţie trebuie să se reproducă autograf şi
semnăturile celorlalţi semnatari. Numărul de exmplare trebuie să rezulte din numerotarea
cuprinsă în însăşi textul titlului.
Posesorul trebuie să valorifice drepturile fără să fie obligat să ofere toate exmplarele
deaorece există o singură obligaţie. Indeplinirea obligaţiei anulează valoarea cambială a tuturor
exemplarelor aflate în circulaţie. Totuşi, dacă trasul acceptă mai multe exemplare îşi multiplică
obligaţia.
Girantul ce obţine duplicatele este obligat să nu imprime acestora circulaţii distincte,
transmiţându-le la persoane diferite întrucât rămâne obligat faţă de toţi purtătorii succesivi ai
oricărui exemplar.

1
A. Jauffred, Manuel de droit commercial, Paris, 1992, p. 305

22
 Copia este o reproducere identică a titlului original efectuată de acelaşi posesor care
consemnează în noul document textul cu toate subscrierile, cu indicaţia “copie”, acolo unde se
termină reproducerea.
Ea nu se foloseşte pentru a se da acceptarea. Copia trebuie să reproducă întocmai originalul
cu girurile şi toate celelalte menţiuni care figurează în cambie.
Purtătorul copiei girate va putea, în baza posesiei ei, să valorifice dreptul către cei ce au
subscris-o, însă ea nu va avea aceeaşi valoare către semnatarii de pe original fără posesia şi a
documentului original.

CONDIŢII DE FOND
Legea nu cuprinde dispoziţii privind condiţiile de fond. Deci cambiei i se vor aplica
regulile de drept comun în materie. Se ţine seama ca operaţiile cu cambii sunt acte de comerţ şi
acte de dispoziţie şi ca atare nu pot fi efectuate de minori sau de către persoane puse sub
interdicţie.
Capacitatea se ia în considerare în momentul subscrierii obligaţiei. Obligaţia asumată de un
incapabil este lovită de nulitate relativă.
In temeiul principiului autonomiei obligaţiilor cambiale celelalte obligaţii ramân însă
valabile.
Reprezentarea cambială
Obligaţiile cambiale pot fi asumate şi prin reprezentant. In această materie este suficient un
mandat general din cuprinsul căruia să rezulte că mandatarul are dreptul să emită cambii. Când
mandatarul subscrie este necesar să-i rezulte această calitate.
Legea arată ca cel care semnează ca reprezentant al unei persoane fără a avea împuternicire
este ţinut personal pentru obligaţia subscrisă. Temeiul acestei responsabilitati este faptul ilicit cu
consecinţa de responsabilitate obiectivă, legală. Răspunderea îi este înlăturată prin ratificarea
operaţiunii.
Deci falsul reprezentant care a plătit titlul are aceleaşi drepturi ca şi pretinsul reprezentat,
putând să se îndrepte împotriva tuturor obligaţilor cambiali. Dreptul său nu este autonom cu
subiecţii aflaţi în relaţie directă (reprezentatul cu reprezentantul) cei doi subiecţi ai raportului de
reprezentare se vor desocoti după regulile de drept comun.

Regulile falsului cambial

Avem în vedere situaţia în care conţinutul original al titlului suferă modificări. Cambia este
valabilă din punct de vedere formal şi obligaţiile asumate, de asemenea. Insă, o anumită
semnătură (sau mai multe), nu corespunde voinţei subiectului cu privire la obligaţia pentru care a
subscris.
Se distinge intre contrafacerea semnăturii si alte alterări ale cambiei1.
O semnatură este contrafăcută când este scrisă de o altă persoană decât aceea care este
indicată în iscălitură sau când semnătura autografă a fost modificată încât semnătura nouă apare
ca fiind a unei alte persoane.
Semnatarul aparent nu se obligă şi nu obţine nici un drept întrucât semnătura nu a fost
făcută de el. Ceilalţi semnatari îşi asumă însă obligaţii valabile şi vor fi ţinuţi cambial aplicându-
se principiul autonomiei obligaţiilor cambiale. Dacă semnătura trăgătorului este falsificată
girantul îşi asumă o obligaţie cambială şi şirul girurilor nu este întrerupt.

1
P.V. Pătrăşcanu, O. Sachelarie, Titluri de credit în comerţul internaţional, Craiova, 1975, p. 89

23
 Alterarea titlului presupune modificarea conţinutului documentului fără voinţa celor
interesaţi. Situaţia este reglementată de dispoziţiile art.88 L.C. – „În cazul alterării textului unei
cambii, semnatarii posteriori alterării sunt ţinuţi în limitele textului alterat; semnatarii anteriori
sunt ţinuţi potrivit textului original. În cazul în care din titlu nu rezultă sau nu dovedeşte că
semnătura a fost pusă înainte sau după alterare, se presupune că a fost pusă înainte”.
Această norma face distincţie între cel ce a semnat înainte de alterare şi cel ce a semnat
după. Primul este ţinut în limita textului original şi cel din urmă conform conţinutului alterat.
Momentul alterării trebuie dovedit deoarece de el se leagă întinderea obligaţiilor
subscriitorilor. Sarcina probei aparţine posesorului deoarece el are interesul să dovedească
valabilitatea titlului actual. Dacă dovada nu este posibilă se prezumă că semnătura a fost pusă
înainte de alterare.

SITUAŢII SPECIALE
Cambia în alb
Principiul L.C. este că toate condiţiile formale trebuie să existe în momentul în care se
valorifică dreptul contra oricărui obligat cambial. Deci documentul poate fi completat succesiv,
ipoteza prevăzută în art.12 L.C, care prevede: „Dacă o cambie, necompletată la emitere, a fost
completată fără a se ţine seama de înţelegerile intervenite, neobservarea acestor înţelegeri nu va
putea fi opusă posesorului, afară numai dacă acesta a dobândit cambia cu rea credinţă sau dacă a
săvârşit o greşeală gravă în dobândirea ei. Posesorul decade din dreptul de a completa cambia în
alb după trei ani de la data emisiunii cambiei. Asemenea decădere nu este opozabilă posesorului
de bună credinţă, căruia titlul i-a fost transmis completat”. Legea foloseste noţiunea de cambie
necompletată, iar doctrina vorbeste despre cambie în alb.
O cambie în alb trebuie să conţină cel puţin subscrierea trăgătorului.
Dreptul de completare îl are primul dobânditor şi posesorii succesivi. Acest drept este
patrimonial, irevocabil şi transmisibil prin tradiţia documentului. Dobânditorul titlului va primi
un drept autonom deoarece primeşte prin gir.
Conţinutul dreptului de completare rezultă din conţinutul înţelegerii dintre trăgător şi
primul beneficiar. Completarea abuzivă îndreptăţeşte pe cei interesaţi să invoce excepţia
completării abuzive dacă au încercat un prejudiciu. Convenţia iniţială de completare nu este
opozabilă primitorilor succesivi prin gir. Ultimul giratar nu este obligat să cunoască conţinutul
înţelegerii iniţiale de completare. Fiecare giratar va completa cambia şi va răspunde după
indicaţiile date de girantul său.
Completarea se face până la prezentarea cambiei la plată dar nu mai mult de trei ani de la
data emiterii. Nerespectarea termenului de completare duce la decăderea din drept. Completarea
tardivă produce o cambie nevalabilă deoarece la data când trebuia completată îi lipseau
elementele esenţiale.

Subsecţiunea a IV-a
Acceptarea
Poziţia trasului înainte de acceptare
Cambia se prezintă în momentul creării sale în dublă ipostază: ca ordin de a se plăti o sumă
de bani beneficiarului titlului; ca un angajament al trăgătorului de a face să se plătească această
sumă. Trasul nu are în acest moment nici o obligaţie, chiar dacă ordinul de plată îşi găseşte
justificarea în creanţa ce o deţine trăgătorul împotriva trasului.

24
 Inainte de acceptare, poziţia trasului este nesemnificativă cambial. Daca trasul se va angaja
faţă de beneficiar că va acepta cambia şi, apoi nu-şi va respecta această obligaţie va răspunde
faţă de beneficiar contractual şi nu cambial, deoarece nu a subscris încă titlul.
Trasul răspunde contractual faţă de trăgătorul autorizat să emită cambia, în ipoteza în care
nu va accepta, aşa cum a promis. Problema este mai delicată când lipseşte autorizarea de emitere
a cambiei. In această ipoteză trasul nu va avea o răspundere faţă de trăgător pentru că refuză să
accepte cambia. Dacă s-ar accepta contrariul, s-ar ajunge la concluzia că, creditorul poate agrava
unilateral poziţia debitorului, principiu neadmis de dreptul comun. Asta deoarece răspunderea
cambială este mai severă decât răspunderea contractuală a trasului faţă de trăgător din raportul
fundamental1.

Conţinutul şi forma acceptării

Acceptarea este o manifestare de voinţă prin care trasul, un terţ intervine în nexul cambial
şi se obligă direct să plătească suma de bani înscrisă în titlu. Obligaţia asumată este autonomă,
literală şi abstractă.
Acceptarea este necondiţionată (acceptarea condiţionată este nulă, considerată neacceptare).
Se admite însă acceptarea parţială, pentru că se consideră a fi o acceptare limitată şi nu
condiţionată. Acceptarea pentru o suma mai mare se socoteşte nescrisă în ce priveşte partea ce
depăşeşte obligaţia cambială.
Acceptarea este în principiu, irevocabila dupa ce ajunge la destinatie. Dacă nu ajunge la
cunoştinţa celor interesaţi poate fi revocată chiar dacă a fost scrisă pe titlu. Aducerea la
cunoştinţă a acceptării se face prin restituirea cambiei purtătoare a semnăturii de acceptare.
Revocarea după restituire se consideră o alterare a înscrisului. Revoarea acceptării echivalează
cu o neacceptare.
Acceptarea se scrie prin formula “acceptat”, „voi plăti”, „voi onora” pe cambie, ea este
semnată de tras. Simpla semnătură a trasului pusă pe faţa cambiei este socotită acceptare. Nu se
primeşte acceptare prin act separat. Acceptarea se poate face şi pe duplicat. In principiu
acceptarea nu se dateaza. Datarea este obligatorie la cambiile cu scadenţă la un anumit timp de la
vedere şi la cele unde s-a fixat termen pentru prezentare. Refuzul de datare se constată prin
protest de nedatare.

Prezentarea cambiei la acceptare

Titlul este prezentat la acceptare de către posesor până în preziua scadenţei. Se acceptă
totuşi ca orice detentor poate prezenta cambia la acceptare.
Ea se prezintă la domciiliul trasului chiar dacă se indică un domiciliatar, deoarece
acceptarea este fapt personal al trasului. Când există mai mulţi traşi prezentarea se face tuturor.
Dacă figurează şi indicaţi la nevoie, se va solicita şi acceptarea lor. Daca vreunul refuză
acceptarea se întocmeşte protest de neacceptare.
Prezentarea se face la domiciliul trasului. Dacă se indică mai multe locuri prezentarea se
face la oricare dintre ele.
Trasul poate cere timp de gândire o singură dată, dar nu mai lung de o zi.
Prezentarea la acceptare este în principiu facultativă. In acest caz neprezentarea sau
refuzul acceptării nu produc consecinţe.
Prezentarea la acceptare poate deveni obligatorie prin voinţa trăgătorului sau a giranţilor.
Stipularea acestei clauze se face scris pe document indicându-se persoana de la care provine.

1
V Luha, Titluri de credit. Cambia, Bucureşti, 1998, p. 100

25
 Trăgătorul poate fixa termen în care cambia să fie prezentată la acceptare. Termenul poate
fi fixat precizând atât începutul cât şi sfârşitul sau poate fi indicat numai sfârşitul acestuia.
Dacă clauza este înserată de trăgător produce efecte faţă de orice obligat cambial. Dacă
clauza de prezentare în termen nu se respecta posesorul este decăzut din dreptul de regres faţă de
toţi debitorii cambiali.
Clauza de obligativitate a prezentării la acceptare poate fi trecută şi de giranţi care, pot fixa
termene în acest sens. Nerespectarea ordinului impus de giranţi duce la decăderea dreptului de
regres împotriva girantului. Excepţia poate fi invocată numai de girant si garanţii săi.
Obligativitatea prezentării la acceptare rezultă şi din lege. Acest lucru se realizează în
cambiile cu scadenţă la un anume termen de la vedere, prezentarea la acceptare determinând
scadenţa. Prezentarea se va face în timp de un an de la emisiune.
Trăgătorul poate interzice prezentarea la acceptare a unei cambii cu formula “fără obligaţie
de acceptare”. Clauza de interdicţie nu este posibilă în cambiile cu scadenţă la un anumit termen
de la vedere şi nici în cele ce sunt plătibile la un terţ.

Efectele acceptarii
Prin acceptare trasul devine obligat cambial principal. El este ţinut faţă de creditor în
solidar alături de trăgător, giranţi şi avaliştii lor, în sensul că trasul are obligaţia de a plăti, iar
ceilalţi de a face să se plătească.
Dacă trasul plăteşte se stinge raportul cambial.
Dacă nu plăteşte, faptul se constată într-un protest de neplată şi se activează dreptul de
regres al creditorului. Creditorul îl poate urmări pe trasul acceptant deoarece el este obligat
cambial.
Legea româna nu reglementează cambial proviziunea. Dreptul asupra proviziunii nu se
transmite o dată cu girul. De aici rezultă urmatoarele: trasul acceptant plătitor nu are acţiune
cambială contra trăgătorului ci numai acţiune de drept comun; sarcina probei inexistenţei
proviziunii revine trasului; trăgătorul poate revoca ordinul de plată al trasului de a accepta şi de a
plăti cambia.

Subsecţiunea a V-a
Circulaţia cambiei

Titlurile de credit sunt destinate circulaţiei. Cambia, ca titlu de credit nu-şi poate realiza
funcţiunile economice decât prin circulaţie. Aceasta circulaţie poate fi voluntară sau involuntară.
Circulaţia voluntară se bazează pe un contract valabil de transmisiune prin care se atribuie
proprietatea titlului, primitorului. Transmisiunea face ca dobânditorul să primească şi titularitatea
dreptului încorporat în document.
Circulaţia involuntară constă într-o transmisiune în care dobânditorul nu primeşte
drepturile în urma unui acord valabil, sau le primeşte în lipsa oricărui acord, pe ascuns sau
împotriva voinţei posesorului legitim. In asemenea ipoteză dobânditorul poate obţine legitimarea
pretinderii dreptului dar nu şi proprietatea documentului. O astfel de situaţie se poate răsfrânge
asupra transferurilor ulterioare cu efecte nedorite. Situaţia este acoperită de principiul prescripţiei
instantanee, prev. de art.1909 al.1 C.Civ care spune ca posesia de bună credinţă valorează titlu.
Cambia, prin specificul ei evită neajunsurile ce rezultă din formele de transmitere a
titlurilor de credit.

26
 Acest lucru este posibil deoarece cambia este un titlu la ordin şi se transmite de cele mai
multe ori prin gir, adică printr-o manieră specifică ce înlătură, prin particularităţile dreptului
transmis, toate inconvenientele.

Girul. Natura juridică

Înţelegem prin gir mijlocul tipic de circulaţie al cambiei prin care un girant transmite unei
alte persoane numite giratar, printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe titlu, odată cu predarea
acestuia, toate drepturile consemnate literal pe document.
Deci, girul se analizează ca o manifestare de voinţă, complexă exprimată în scris.Efectul
acestei manifestări de voinţă constă în transmiterea proprietăţii documentului, către o altă
persoană, pe de o parte şi a legitimităţii pretinderii prestaţiei la care s-a obligat debitorul cambial,
pe de altă parte.
Este complexă pentru că vizează sub aspectul formei două acţiuni concrete: dispoziţia
asupra documentului prin remiterea acestuia şi subrogarea giratarului în drepturile girantului, prin
scrierea unei formule specifice; iar sub aspectul conţinutului, se are în vedere proprietatea
documentului şi dreptul de creanţă pe care titlul îl încorporează. Mai mult decât atât,
transmiţătorul asumă faţă de primitor şi faţă de toţi cei care-i succed obligaţia de a face să se
plătească titlul (garanţia acceptării şi plăţii cambiei).
Girul are la bază o convenţie cauzală anterioară. Pentru lichidarea sau garantarea unei
datorii, debitorul convine cu creditorul să-i transmită titlul cambial aflat în posesia sa,
constituindu-se el însuşi ca garant pentru plata sumei la scadenţă.
Prin gir se transmit drepturi autonome si literale. Raportul dintre girant şi giratar este
abstract deoarece cambia circulă dezbrăcată de raportul fundamental dintre cei doi subiecţi.

Cambia “nu la ordin” si cambia netransferabila

Cambia este un titlu la ordin ca efect al dispoziţiilor legale. Legea permite însă introducerea
unei clauze “nu la ordin”, care interzice girarea. In acest caz cambia poate circula dar cu efectele
unei cesiuni de creanţa. Dobânditorul unei cambii “nu la ordin” va fi obligat să demonstreze
transferul în baza căruia a obţinut cambia, el primind un drept derivat. Deci principalul efect al
clauzei este interzicerea transmisiunii cambiei prin gir, celelalte modalităţi de transmitere fiind
permise.
Se pune problema dacă ar fi admisibilă o clauză care să interzică transmiterea cambiei sub
orice formă. In opinia noastră o asemenea clauză nu este valabilă deoarece afectează însăşi natura
titlului.

Forma girului
Potrivit art. 15 din L.C., girul trebuie scris pe cambie, el trebuie semnat de girant. De obicei
se scrie pe dosul titlului., sub forma unor menţiuni scrise şi semnate, care din punct de vedere
juridic reprezintă o declaraţie scrisă şi subscrisă şi cuprinde: numele girantului, numele
giratarului, data şi semnătura girantului.
Art. 15, alin. 2 din L.C. prevede că girul este valabil chiar dacă beneficiarul nu este
menţionat sau girantul a pus numai semnătura (gir în alb). În acest din urmă caz, girul pentru a fi
valabil, trebuie să fie scris pe cambie
Cambia poate fi transmisă în alb, adică girantul să nu indice numele giratarului. Implicit s-a
ajuns la formula valabilă după care girul poate conţine numai subscrierea girantului. In asemenea
ipoteza giratarul va trebui să-şi completeze singur numele. Asemenea gir îşi realizează funcţiile

27
deoarece după completare se transformă în gir complet. Girul în alb păstrează caracteristicile
circulaţiei cambiale chiar dacă uneori se rezumă la o simplă înmânare a documentului.
Totuşi nu este admis girul la purtător .Potrivit legii girul la purtător este considerat gir în
alb.
Giratar poate fi orice persoană din nexul cambial. In această situatie vorbim despre gir de
întoarcere. Dacă titlul ajunge în mâna unui debitor cambial, înainte de scadenţă, prin gir de
întoarcere, raportul cambial nu se stinge prin confuziune deoarece datoria nu este exigibilă.
Debitorul cambial, primitor prin astfel de gir se comportă ca un veritiabil giratar, putând
transmite în continuare titlul.
Girul se poate face numai până în momentul adresării protestului, sau până când protestul
poate fi făcut, deoarece circulaţia normală a cambiei durează numai până la scadenţă. Legea nu
interzice girul după acest moment însă, el nu va avea efectul său specific. Girul dupa protest
transmite drepturile cu efectele unei cesiuni.
Girul după scadenţă (gir făcut între momentul scadenţei şi termenul pentru adresarea
protestului), este considerat ca fiind un gir obişnuit.
Girul trebuie să fie pur şi simplu, neafectat de modalităţi. Condiţionarea girului se socoteşte
nescrisă. Nu este acceptat nici girul parţial.
Girul cumulativ/ alternativ în cazul în care pe titlu se înscriu mai mulţi giratari. În cazul
girului cumulativ, exercitarea drepturilor cambiale urmează să se facă de către toţi giratarii, prin
acordul comun al acestora, iar în cazul girului alternativ, oricare dintre giratari care se află în
posesia girului poate exercita drepturile cambiale.
Girul în favoarea băncii (operaţiunea de scontare prin care posesorul cambiei poate obţine
prin gir resurse de la o bancă, înainte de scadenţă, prin girare în favoarea băncii.
Girul pentru procură ( gir pentru încasare). Potrivit art. 20 din L.C. Dacă girul cuprinde
menţiunea „valoarea pentru acoperire”, „pentru încasare”, „pentru procură”, sau orice altă
menţiune care implică un simplu mandat, posesorul poate să exercite toate drepturile inzvorând
din cambie, dar nu o poate gira decât cu titlu de procură. Cei obligaţi nu pot opune în acest caz
posesorului decât excepţiunile ce ar fi putut opune girantului. Mandatul cuprins printr-un gir „de
procură” nu încetează prin moartea mandantului, prin incapacitatea sau restrângerea capacităţii
acestuia. Se poate spune că girul pentru procură este o formă în care giratarul mandatează o altă
persoană pentru a încasa banii, pe baza menţiunilor enumerate mai sus. De fapt, se face o nouă
girare în care giratarul devine girant iar mandatarul giratar.
Girul pentru garanţie se dă de către beneficiar pentru a garanta anumite obligaţii, cum ar fi
garanţia pentru bună execuţie a unor lucrări de investiţii. Articolul 21 din L.C. stipulează că pe
cambie se fac menţiunile „valoare în garanţie”, „valoare în gaj”, sau orice altă menţiune care
implică gajul. Posesorul cambiei, în baza unui gir în garanţie, poate să execute toate drepturile
care decurg din cambie, dar un gir făcut de el este socotit ca făcut cu titlu de procură. Cei obligaţi
nu pot opun e posesorului excepţiunile întemeiate pe raporturile lor personale cu girantul, afară
numai dacă posesorul, primind cambia, a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului.
Girul ulterior scadenţei/ ulterior protestului. Girul ulterior scadenţei produce aceleaşi efecte
ca şi girul anterior, însă girul ulterior protestului produce numai efectele unei cesiuni ordinare. În
acest al doilea caz, girantul garantează numai existenţa creanţei nu şi plata acesteia. În ambele
cazuri, girantul cedează cambia la un preţ mai scăzut datorită problemelor apărute cu încasarea
acesteia, urmând ca giratarul să se preocupe de recuperarea sumei înscrise în cambie.

Efectele girului

28
 Doctrina recunoaşte girului trei efecte: este translativ de drepturi, garantează pe primitor de
acceptarea şi plata cambiei şi legitimează pe posesor să pretindă creditul.
a) Efectul translativ de drepturi. L.C. reţine că girul transmite toate drepturile izvorâte din
cambie.
Va transmite dreptul de proprietate asupra documentului, creanţa cambială, dreptul de a
prezenta cambia la acceptare şi plata, dreptul de a se întoarce în regres contra debitorilor de
regres, dreptul de a gira în continuare titlul, de a-l ceda, de a-l da în garanţie.
In practică se discută dacă prin gir se transmit şi garanţiile reale constituite pentru
garantarea creanţei cambiale. Controversa a fost soluţionată prin D.L. 3673/1940 1 în sensul că
prin gir se transmit aceste garanţii dacă garanţiile sunt menţionate în titlu ca garanţii ale obligaţiei
cambiale şi nu ale obligaţiilor raportului fundamental2.
Când girul finalizează o convenţie de mandat avem de a face cu un gir pentru procură.
Giratarul prin procură este un mandatar al girantului şi primeste documentul numai ca să-şi
dovedească împuternicirea de a îndeplini ceea ce este necesar pentru conservarea dreptului
mandantului-girant sau pentru realizarea acestui drept.
Când girul finalizează un contract de garanţie şi titlul este dat în gaj vorbim despre un gir în
garanţie. In acest caz giratarul va exercita un drept cambial propriu. Dacă titlul este plătit
creditorul poate reţine pentru sine parte din suma încasată până la concurenţa creanţei sale sau
poate reţine întreaga sumă până la scadenţa creanţei când se va satisface preferenţial.
b) Efectul de garanţie. In sarcina girantului se naşte întotdeauna şi obligaţia subsidiară faţă
de posesor de a răspunde dacă debitorul refuză acceptarea sau plata. Girantul poate exclude
răspunderea sa printr-o clauză de negaranţie. Această excludere poate să privească fie acceptarea
şi plata fie una din acestea două.
c) Efectul legitimativ al girului. Urmare a girului numai giratarul este abilitat să exercite
dreptul cambial. Efectul de legitimare al girului nu poate fi înlăturat prin voinţa părţilor.
Girantului i se ridică legitimarea obţinerii prestaţiei cambiale.
Într-un lanţ cambial legitimarea aparţine numai posesorului care justifică dreptul său printr-
o serie neîntreruptă de giruri. Ca să existe un şir neîntrerupt de giruri trebuie ca primul giratar să
fie beneficiarul titlului, iar fiecare din următorii giranţi să fi fost indicaţi ca giratari în girul
precedent. Dacă un gir în alb este urmat de un alt gir, autorul acestuia este prezumat că a dobândit
titlul în baza girului în alb. Şirul neîntrerupt de giruri prezumă până la proba contrară că ultimul
giratar este şi creditorul dreptului de creanţă şi proprietarul cambiei. Terţul de bună credinţă şi
care a dobândit fără greşeală gravă devine titlular al dreptului cambial chiar dacă autorul său nu a
avut această calitate. Daca între giruri figurează unul în alb şirul nu este întrerupt dacă el este
semnat de cel ce figurează giratar în girul anterior plin3 .

Obţinerea cambiei prin plată

Art.55 L.C. stabileşte că orice obligat împotriva căruia se exercită sau ar putea fi exercitat
regresul poate cere în schimbul plătii, predarea cambiei. Avem de a face cu un fenomen particular
al circulaţiei cambiale prin care cambia este transferată de la creditorul cambial la cel care a
plătit. Textul indicat reglementează o consecinţă a exercitării regresului şi are în vedere plata
efectuată de un obligat cambial. Nimic nu ne impiedică să observăm fenomenul şi în situaţia în
care plata este făcută de un obligat de categorie diferită (garantul obligatului principal) sau chiar
1
Decretul Lege 3673/1940 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 104/16.XI.1950
2
V.A. Georgescu, Efectul translativ al girului cambial asupra garanţiilor reale accesorii, Revista de drept comercial,
1939, p. 588
3
T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p. 432-433

29
de către un străin de raportul cambial. In acest caz, el care plăteşte ia locul unui obligat cambial
(plata prin intervenţie) şi va obţine drepturile împotriva celui pentru care a plătit şi contra celor ce
sunt obligaţi faţă de acesta din urmă.
Avem deci mai multe ipoteze în care există interes din partea celui care a plătit cambia de
a-şi exercita drepturile împotriva obligaţilor cambiali. Exerciţiul lor este condiţionat de
dobândirea titlului, a proprietăţii lui şi a drepturilor încorporate în el. Efectul prevăzut de textele
de lege (art.55,35 si 82 L.C.), se poate explica prin structura specifică a raporturilor cambiale:
legea atribuie celui ce a plătit posibilitatea de a acţiona contra celor obligaţi cambial de grad
precedent şi drepturile cambiale sunt atribuite în baza proprietăţii titlului.
In acest caz vorbim despre o răscumpărare a cambiei în cazul în care cel ce a plătit era
obligat cambial, deoarece el îşi îndeplineşte obligaţia sa, obţinând în schimbul plătii, proprietatea
titlului, sau despre o subrogare în drepturile altuia în cazul în care plata se face de un terţ1 (20).
Legitimarea lor rezultă din textul legal. Această legitimare este specifică circulaţiei
cambiale. In cazul răscumpărării, dobânditorul se legitimează printr-un şir neîntrerupt de giruri
rămas după ştergerea girurilor ulterioare lui.
Când vorbim despre subrogaţi în drepturile altuia legitimarea se face după regulile de drept
comun coroborate cu art. 43 L.C. care obligă pe creditorul plătit să preda titlul cu menţiunea de
achitare.

Transmisiunea prin mijloace de drept comun

Cambia poate fi transmisă prin succesiune legală sau testamentară, ori ca efect al unui act
de fuziune al unor societăţi, subiecţi ai unui raport cambial. De asemenea, se poate realiza o
transmisiune a unei cambii izolate sau prin vânzarea unui fond cu activele sale. Imaginăm şi
situaţia în care creditorul gajist poate dobândi cambia gajată după reguli de drept comun; ori
situaţia cambiei confiscate.
Prin aceste operaţii dobânditorul obţine poziţia juridică a autorului său şi legitimarea se
face după reguli de drept comun. Primitorul dobândeşte un drept derivat.
Cesiunea urmează regulile expuse mai înainte cu câteva precizări.
Legea nr. 58/1934, art.23, prin cesiunea cambiei, derivând fie dintr-un gir făcut posterior
protestului de neplată sau după expirarea termenului pentru facerea protestului, fie dintr-un act
sparat, chiar anterior scadenţei, se transmit creditorului toate drepturile cambiale ale cedentului,
căruia i se vor putea opune toate excepţiunile opozabile acestuia, cesionarului având dreptul la
predarea cambiei. Sunt reglementate două ipoteze în care se obţin efectele cesiunii: girul întârziat
şi transmisiunea prin act separat. La fiecare din aceste cazuri drepturile cambiale trec de la cedent
la cesionar. Debitorul poate opune cesionarului excepţiile ce le-ar fi putut opune cedentului chiar
dacă posesorul este de bună credinţă. Transmiţătorul nu garantează, afară de stipulaţie contrară,
nici acceptarea, nici plata cambiei. El va răspunde, însă nu cambial, de existenta creanţei, nu şi de
solvabilitatea debitorului, dacă cesiunea a fost oneroasă.

Circulaţia neregulată
Transferul proprietăţii titlului cambial urmează regula generală după care acest efect este
subordonat existenţei unui contract valabil de transmisiune. Lipsa unui astfel de suport dă naştere
unei circulaţii neregulate (involuntare) ce vizează fie legitimarea creditorului, fie titularitatea
proprietarului documentului. Cambia este mai puţin expusă la astfel de situaţii. Totuşi nu sunt
excluse neregularităţi de acest fel câtă vreme titlul poate circula prin gir în alb.

1
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1981, p. 351

30
 Art.18 al.3 L.C. prevede: Dacă o persoană a pierdut, prin orice întâmplare, posesiunea unei
cambii, noul posesor care justifică dreptul său în modul arătat la alin. 2 al art. 18 din L.C
(respectiv: dacă un gir este urmat de un alt gir, semnatarul acestuia este socotit că a dobândit
cambia prin efectul unui gir în alb), nu este ţinut să predea cambia, afară numai dacă a dobândit-o
cu rea-credinţă, sau dacă a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea ei - adică, ipoteza generală în
care o persoană a pierdut posesia unei cambii, prin orice întâmplare. Pierderea titlului presupune
furtul (ori alte sustrageri), pierderea propriu-zisă, ori deposedarea voluntară prin abuz de
încredere sau înşelăciune.
In principiu nu se poate dobândi un bun de la un non domino1.
Legea însă oferă o soluţie: dobânditorul nu este ţinut să predea cambia afară numai dacă a
dobândit-o cu rea-credinţă sau a săvârşit o culpă gravă.
Reaua-credinţă presupune că purtătorul titlului l-a dobândit ştiind că cel ce a transmis nu
avea dreptul de a dispune de bun.
Culpa gravă există când dobânditorul ar fi trebuit să ştie, dând dovada de un minimum de
diligenţă, că acela care a transmis titlul nu avea dreptul să dispună de el.
Oprează deci o uzucapare a dreptului cambial. Buna credinţă este apreciată mai sever decât
în dreptul comun.

Acţiunea în revendicare cambială

Cel ce se consideră îndreptăţit să posede cambia şi nu are titlul îl poate revendica de la cel
care îl posedă. Ocrotirea dreptului cambial prin acţiune în revendicare este consecinţa ideii de
încorporare a dreptului de creanţă într-un document, bun mobil.
Titulari ai acţiunii pot fi: proprietarul cambiei, creditorul gajist care apară propriile sale
drepturi, şi giratarul prin procură. De asemenea, pot fi titulari debitorii acceptanţi sau de regres
care trebuie să primeasca titlul urmare a plăţii.
Nu poate fi titular cel ce a înstrăinat titlul nefiind îndreptăţit chiar dacă dobânditorul a fost
de rea-credinţă.
Într-o astfel de acţiune posesorul trebuie să prezinte titlul şi să-şi dovedească legitimarea.
Buna lui credinţă se prezumă.
Sarcina probei contrare revine reclamantului. Dacă se face dovada relei credinţe, posesorul
trebuie să restituie titlul. Dacă plata s-a făcut, cambia fiind înmânată solvensului pârâtul va
restitui suma încasată.
Acţiunea în revendicare cambială este o acţiune de drept comun şi urmează normele
procedurale obişnuite.

Subsecţiunea a VI-a
Avalul

Natura juridică a avalului

Legea nu defineşte avalul. Se spune numai că plata unei cambii poate fi garantată printr-un
aval pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea – art. 33 alin. 1 din Legea nr. 58/1934.
Observăm deci că avalul se încadrează în categoria garanţiilor obligaţiilor.
Avalul este o garanţie dată de o persoană, numită avalist, care garantează plata pentru unul
din obligaţii cambiali, numit avalizat, pentru toată suma menţionată pe titlu sau pentru o parte din

1
I. Zinveriu, Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Cluj Napoca, 1978, p. 62-63; I.
Macovei, Consecinţele vânzării lucrului altuia în lumina soluţiilor practice, Revista română de drept, 2/1975, p. 33

31
ea. Avalul se foloseşte atunci când sunt anumite rezerve privind capacitatea de plată a trasului sau
nu sunt disponibile suficiente informaţii despre bonitatea acestuia. În asemenea situaţii,
beneficiarul solicită avalizarea cambiei.
Distingem între garanţii ale obligaţiilor ce rezultă din raportul fundamental pe care se
întemeiază emiterea unei cambii şi garanţii ale obligaţiilor cambiale. Ca să existe o garanţie a
obligaţiei cambiale ea trebuie să fie consemnată pe document 1.Aceste garanţii pot fi reale sau
personale.
Doctrina şi practica recunosc posibilitatea garantării prin fidejusiune a unei obligaţii
cambiale. Ea va fi reglementată după regulile de drept comun.
O garanţie personală poate fi garantată cambial şi altfel decât în condiţiile fidejusiunii. Plata
unei obligaţii cambiale poate fi asigurată (garantată) şi prin asumarea unei alte obligaţii cambiale,
deoarece în dreptul cambial nu interesează cauza asumării obligaţiei. Exemplificăm situaţia când
creditorul ce nu are încredere în solvabilitatea debitorului sau cere să fie subscrisă cambia şi de
un alt subiect ce va figura ca şi coemitent care are o solvabilitate notorie.
Existenţa mai multor obligaţi cambiali sporeşte încrederea în titlu şi garantează plata
acestuia.
Pe lângă toate aceste forme de garantare a obligaţiilor cambiale legea recunoaşte şi
posibilitatea avalizării. Prin aval se naşte o nouă obligaţie cambială, abstracta din care rezultă
garanţie pentru stingerea creditului cambial. Cel care garantează se numeşte avalist şi cel garantat
este denumit avalizat.
Avem de a face cu o garanţie tipic cambială recunoscută astfel de lege şi nu dedusă din alte
norme sau din alte mecanisme pe care le crează raportul cambial.

Forma avalului si individualizarea avalistului

Ca orice obligaţie cambială avalul trebuie să îndeplinească formalismul specific. El rezultă
din document: se poate scrie pe titlu, pe un adaos sau pe copie. Nu este valabil pe act separat.
Se înscrie cu formulele ”pentru aval”, ”pentru garanţie”, ”pentru siguranţă”, ”pentru
fidejusiune”, “în obligaţie solidară”. Nu se datează şi nici nu se localizează.
Nu poate fi dat condiţionat. Avalul se dă numai până la scadenţă. Se menţionează
întotdeauna cine este avalizatul. Daca nu se face menţiunea se prezumă că a fost dat pentru
trăgător.
Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca şi avalizatul. Totuşi obligaţia sa este independentă şi
autonomă. El dobândeşte rang egal cu avalizatul sau obligaţia lui are aceeaşi întindere cu cea a
avalizatului. Legea permite avalul parţial.
Răspundea avalistului este ca cea a unui obligat obişnuit: răspundere solidară. Creditorul
trebuie să îndeplinească faţă de avalist toate formalităţile prevăzute pentru conservarea
drepturilor sale pentru ca avalistul este şi rămâne un obligat cambial independent.
Avalul dat pentru o semnatură nevalabilă din punct de vedere formal nu produce efecte
deoarece garanţia unei obligaţii inexistente este şi ea nevalabilă.
Insă avalul produce efecte dacă obligaţia garantată este lipsită de valabilitate din alte
motive decât cele formale. Aceste reguli le deducem din aplicarea principiului independenţei
semnăturilor.

Drepturile avalistului care plăteşte

1
E. Cristoforeanu, Girul cambial nu transmite garanţiile, Curierul juridic, 1939, p. 497; D. Gălăşescu Pyk, Cambia şi
biletul la ordin, Bucureşti, 1939, vol. I, p. 178

32
 Avalistul care achită cambia dobândeşte toate drepturile ce izvorăsc din ea atât împotriva
celui garantat cât si împotriva acelora care sunt ţinuţi către acesta din urmă, în temeiul cambiei
(art.35 al.3 L.C., care prevede: Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând
din ea împotriva celui garantat, cum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi către acesta din urmă, în
temeiul cambiei)
Avalistul intra în şirul de obligaţi cambiali în mod autonom ca urmare a poziţiei sale. Deci :
- dacă avalul este dat pentru un girant el se întoarce contra girantului avalizat şi
predecesorilor lui, a trăgătorului şi a avaliştilor lor, pe care-i urmăreşte în regres;
- dacă a garantat pentru acceptant se îndreaptă numai contra acestuia;
- dacă a semnat pentru trăgător are acţiune numai contra trăgătorului.
Ca să exercite drepturile avalistul trebuie să obţină titlul şi documentele de conservare ale
regresului.
In caz de achitare parţială avalistul dobândeşte drepturile cambiale până la concurenţa
sumei plătite de el1.
Intre cei care au avalizat acelaşi obligat cambial nu există raporturi cambiale ci numai
raporturi de solidaritate. Lor li se aplică dispoziţiile art.60 L.C., care prevede cî între mai mulţi
obligaţi care au o situaţie egală în cambie nu se poate exercita acţiunea cambială, raporturile
dintre aceste persoane vor fi reglementate după normele relative la obligaţiunile solidare.

Accesorietatea şi autonomia obligaţiei avalistului

Cele două caractere, accesorietatea - particularitate a oricarei garanţii şi independenţa
-particularitate a oricărei obligaţii cambiale, par a fi incompatibile. Totuşi, aceste două caractere
ale avalului sunt reale şi nu pot fi neglijate. Din acest motiv se susţine că avalul este o garanţie
tipic cambială.
Autonomia, independenţa rezultă din natura obligaţiei cambiale.Totuşi, această autonomie
nu poate fi privită în mod absolut din următoarele motive:
- obligaţia avalistului se sprijină întotdeauna pe o altă obligaţie valabilă din punct de
vedere formal;
- avalizatul indică rangul cel ocupă avalistul în ierarhia subscrierilor cambiale, ierarhie
statornicită de şirul neîntrerupt de giruri.
Aceste ultime două observaţii definesc caracterul accesoriu al garanţiei date prin aval.

Subsecţiunea a VII-a
Plata cambiei

Plata constituie finalitatea şi esenţa oricărui negoţ cambial. Legea reglementează stingerea
obligaţiei cambiale prin plată. Asta nu exclude însă posibilitatea de stingere a acesteia şi prin alte
mijloace de drept comun: remitere de datorie, compensaţia, fuziunea, novaţia. Legea nu
reglementează decât plata făcută de debitorul principal. Doctrina şi practica acceptă că regulile se
aplică mutatis, mutandis şi plăţilor efectuate de ceilalţi debitori cambiali.
In materie cambială se aplică regula proprie titlurilor de credit după care obţinerea plăţii
presupune îndeplinirea unei condiţii esenţiale: prezezentarea documentului de către creditor către
debitor pentru plată. Obligaţia cambială este cherabilă şi nu portabilă pentru că debitorul nu
cunoaşte până la scadenţă cine este creditorul.
Prezentarea la plată o face posesorul legitim.

1
C. Vicol, Cambia. Doctrină şi jurisprudenţă, Bucureşti, 1945, p. 136

33
 Prezentarea se face trasului indiferent dacă acesta a acceptat sau nu. Din neacceptare nu se
poate deduce că trasul nu va plăti. Dacă este indicat un domiciliatar prezentarea se va face
acestuia. In subsidiar cambia va fi prezentată acceptantului prin intervenţie sau indicatului la
nevoie. Daca există mai mulţi traşi sau domiciliatari cambia va fi prezentată tuturor în ordinea
aleasă de posesor. Cambia nu va fi prezentată avalistului trasului pentru plată.
Între prevederile introduse de OUG nr. 39/2008 se numără reglementarea trunchierii, adică
prezentarea electronică la plată a cambiei.
Potrivit Legii nr. 58/1934 art. 461 prezentarea unei cambii la plată se poate face în
original sau prin trunchiere. În sensul prezentei legi, prin trunchiere se înţelege procedeul
informatic care constă în următoarele operaţiuni succesive:
- transpunerea în format electronic a infomaţiilor relevante de pe cambia originală;
- reproducerea imaginii cambiei originale în format electronic – imaginea cambiei
originale trebuie să respecte standardele stabilite prin convenţii;
- transmiterea informaţiei electronice obţinute prin operaţiunile prevăzute mai sus către
instituţiile de credit plătitoare.
Obiectul trunchierii îl constituie numai cambiile acceptate.
Prezentarea la plată a unei cambii prin trunchiere produce aceleaşi efecte juridice ca
prezentarea la plată a cambiei originale, cu condiţia ca această din urmă să fi fost emisă cu
respectarea prevederilor legii
Instituţiile de credit pot recurge la procedeul trunchierii, cu condiţia ca între ele să existe o
convenţie prealabilă în contextul unui aranjament de plată sau o convenţie constând în aderarea
lor la un sistem de plăţi.
Momentul recepţionării de către instituţia de credit plătitoare, respectiv de către un sistem
de plăţi a informaţiilor relevante pentru trunchiere şi a imaginii electronice a respectivei cambii,
constituie momentul prezentării la plată. Transmiterea către instituţia de credit plătitoare a
informaţiilor relevante şi a imaginii cambiei, prin trunchiere trebuie astfel realizată încât să se
asigure autenticitatea şi integritatea acestora, prin utilizarea oricăror mijloace tehnice admise de
lege.
Instituţia de credit este obligată, potrivit art. 462 din L.C., când se prezintă la plată o
cambie prin trunchiere:
- să verifice dacă acea cambie în original respectă în formă şi conţinut prevederile legale,
inclusiv regularitatea succesiunii girurilor, cu excepţia autenticităţii semnăturilor trăgătorului şi a
giranţilor;
- să garanteze acurateţea şi conformitatea informaţiilor relevante pentru trunchiere
transmise electronic cu datele din cambia în original, precum şi conformitatea imaginii cambiei
cu cambia în original;
Răspunderea pentru pierderea suferită prin nerespectarea acestor obligaţii revine instituţiei
de credit.

Termenele de prezentare la plată

Posesorul unei cambii plătibile la zi fixă sau la un anume termen de la data emisiunii sau de
la vedere trebuie să o prezinte la plată fie în ziua în care este plătibilă, fie în una din cele două
zile lucrătoare ce urmează. Cererea plăţii împotriva trasului acceptant se poate face oricând în
temenul de prescripţie, dar în aceste condiţii nu se mai poate dresa protestul, iar posesorul decade
din drepturile de regres.
Dacă scadenţa este zi nelucrătoare, plata se cere în ziua lucrătoare următoare şi termenul de
două zile se prelungeşte încât posesorul are trei zile lucrătoare pentru prezentare.

34
 Termenul stabilit de lege este în favoarea creditorului şi al debitorului: creditorul nu este
ţinut să primească plata anterior scadenţei şi nici nu poate cere plata anticipat. In practică,
băncile domiciliatare atenţionează în prealabil pe traşi despre scadenţele cambiilor ce li se vor
prezenta.

Reînnoirea cambiei. Prorogarea termenului de prezentare la plată

Contrar principiilor de drept comun (art.1001 al.2 C.Civ), numai părţile pot conveni
prorogarea scadenţei cambiei. Operaţia se realizează prin înlocuirea cambiei cu o alta nouă, ca să
se respecte exigenţa literalităţii titlului şi se numeşte reînnoirea cambiei. Noul titlu cuprinde
aceleaşi clauze, afară de scadenţă.
Reînnoirea nu este admisibilă decât cu acordul tuturor semnatarilor.
Art.59 L.C. prevede că dacă prezentarea cambiei este împiedicată de un obstacol de
neînlăturat termenul se prelungeşte, însă posesorul trebuie să aducă la cunoştinţa girantului sau
prin scrisoare recomandată, existenţa situaţiei de forţă majoră, ori caz fortuit. Fiecare giratar
trebuie sa procedeze la fel cu girantul său. Prezentarea se va face imediat după încetarea
impedimentului. Daca situaţia durează mai mult de 30 zile drepturile de regres se pot exercita
fără prezentare la plată şi fără protest.

Lipsa prezentarii titlului

Neprezentarea titlului la plată produce efecte atât în ce-i priveşte pe debitorii de regres cât
şi în ce-l priveşte pe debitorul principal. Neprezentarea la plată îl decade pe creditor din
drepturile de regres.
Debitorul principal poate fi urmărit cât timp dreptul nu este prescris.
Debitorul principal însă, poate să efectueze un depozit liberatoriu la o instituţie bancară pe
cheltuiala şi pe riscul creditorului. Recipisa se va depune la instanţa locului de plată.
Consemnarea liberează pe debitori de sarcina plăţii şi stinge raportul cambial. Debitorul însă
poate retrage suma depusă.

Plata parţială
Art.43 al.2 L.C. precizează că posesorul nu poate refuza o plată parţială. Avem astfel o
excepţie de la principiul general de drept comun după care creditorul nu este ţinut să accepte
îndeplinirea parţială a obligaţiei. Dacă posesorul refuză plata parţială debitorii de regres sunt
descărcaţi de garanţia de achitare pentru suma oferită şi pentru accesoriile sale. Ei vor putea fi
urmăriţi doar pentru diferenţă.

Plata în monedă străină

Legea reglementează condiţiile în care se face plata altfel decât în moneda naţională. Se
aplică principiul că în situaţia în care moneda titlului nu are curs la locul plăţii debitorul are
posibilitatea de a se elibera plătind cu moneda curentă după valoarea plăţii în ziua scadenţei.
Când moneda străină are curs, debitorul poate plăti în moneda natională la cursul stabilit
legal. Debitorul are drept de opţiune, creditorul neputându-l constrânge să procedeze într-un fel
sau altul.

Plata anticipată
Întrucât scadenţa cambială este şi în interesul creditorului în materie cambială nu se aplică
regulile de drept comun conform cărora debitorul poate face plata şi creditorul este obligat să o

35
primeasca înainte de scadenţă1. Deci posesorul legitim poate refuza plata anticipată, dar are şi
facultatea de a o accepta2. Insă, plata făcută înainte de scadenţă chiar cu acordul creditorilor se
face pe riscul şi pericolul trasului plătitor. Dacă la scadenţă posesorul legitim solicită plata trasul
va fi obligat să o repete (acesta se poate întâmpla deoarece creditorul plătit anticipat poate
transmite prin gir altei persoane titlul legitimându-l ca şi creditor).

Refuzul total sau parţial al unei cambii prezentate la plată prin trunchiere
Conform art. 463 L.C., refuzul total sau parţial la plată al unei cambii prezentate la plată
prin trunchiere se face în formă electronică, de către instituţia de credit plătitoare. In baza
refuzului, instituţia de credit care deţine cambia originală va înscrie pe aceasta:
- data prezentării acesteia la plată, spre a constata dacă prezentarea s-a efectuat în cadrul
termenului prevăzut de lege ( în ziua în care ea este plătibilă, fie în una din cele două zile
lucrătoare ce urmează);
- declaraţia de refuz, datată şi semnată de către reprezentanţii legali sau împuterniciţi ai
acestora.
Menţiunile înscrise pe cambia originală, cu respectarea dispoziţiilor art. 49 alin. 1 L.C.,
constituie dovada refuzului de plată.

Decăderea debitorului principal din beneficiul termenului

Debitorul principal are beneficiul termenului pentru că creditorul este în imposibilitate să-i
ceară plata anticipată.
Art.48 lit.b L.C. precizează că drepturile de regres pot fi exercitate anticipat dacă trasul este
în faliment sau în stare de încetare de plăţi constatată ori nu prin hotărâre judecătorească.
Doctrina a arătat că dacă este posibil regresul antiticipat, din aceeaşi raţiune este posibilă şi
solicitarea antiticipată a plăţii. Adică, debitorul este decăzut din beneficiul termenului3.

Efectele plăţii
Art. 44 al.ultim L.C. stabileşte că cel ce plăteşte la scadenţă este valabil liberat afară numai
dacă nu a fost fraudă sau greşeală gravă din partea sa. Va fi liberat şi cel ce plăteşte anticipat dacă
posesorul este titularul dreptului şi nu intervine vreo situaţie care ar invalida plata.
Cel ce plăteşte se liberează pe sine şi totodată şi pe semnatarii ulteriori. Extinderea efectelor
liberatorii depinde de poziţia pe care o are cel ce plăteşte în lanţul cambial: dacă plăteşte trasul
sunt liberaţi toţi obligaţii cambiali; plata obligatului de regres liberează pe toţi garanţii succesivi
ai girului celui ce plăteşte. Toţi ceilalţi giranţi precum şi trăgătorul rămân obligaţi faţă de cel ce a
plătit.
Debitorul trebuie să se opună plăţii când ştie că sunt întrunite condiţiile pentru că achitând
plata să nu fie valabilă. Pentru a exista fraudă nu este suficient ca debitorul să ştie că posesorul
nu este titular al dreptului cambial, ci este necesar ca debitorul să aibă la dispoziţia sa probele
pentru a dovedi că posesorul legitim nu este titularul dreptului sau că nu este îndreptăţit să
primească.
Debitorul săvârşeşte greşeala gravă atunci când plăteşte deşi, dacă ar fi uzat de precauţia de
care trebuia să dea dovadă cel mai neglijent om de afaceri ar fi putut cunoaşte lipsa de legitimare
activă a posesorului şi ar fi putut să demonstreze cu uşurinţă această stare de lucruri.

1
M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. III, Cluj Napoca, 1993, p. 173
2
E. Cristoforeanu, Tratat de drept cambial, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 46
3
S. Lupaş, Curs de drept cambial, Cluj, 1946, p. 90

36
 Plata făcută valabil de tras influenţează şi raportul fundamental stingând şi acţiunea cauzală
ce rezultă din raportul de proviziune.
Plata făcută de un debitor de regres nu stinge decât raporturile fundamentale ce justifică
girurile ulterioare girantului care face plata şi lasă neatinse celelalte raporturi cauzale care au dat
naştere la crearea şi punerea în circulaţie a cambiei.

Subsecţiunea a VIII-a
Regresul cambial

Precizări
Regresul este o instituţie specifică dreptului cambial. Faptul de a participa la punerea în
circulaţie a unei cambii comportă obligaţia subscriitorului de a garanta plata cambiei: trăgătorul,
giranţii si avaliştii lor îşi asumă sarcina subsidiară de acceptare şi plata a cambiei, adică de a plăti
ei înşişi titlul dacă trasul nu-şi va îndeplini obligaţiile. Art.47 L.C. arată că acţiunile posesorului
cambial sunt directe sau de regres: daca trasul acceptă cambia, creditorul îl poate urmări direct pe
el sau pe avaliştii săi. Acţiunea lui este directă şi nu este supusă vreunei formalităţi speciale; dacă
acceptarea şi plata sunt refuzate şi nu există intervenţie pentru acceptare sau plată, creditorul se
poate îndrepta în regres împotriva celor care au asumat obligaţia subsidiară.
Obligaţia de regres şi acţiunea corespunzătoare se diferenţiază de cea directă prin faptul că
realizarea ei este subordonată existenţei unor condiţii substanţiale şi formale:
- prima conditie, o constituie neplata sau neacceptarea din partea celui indicat în titlu ca
desemnat să plătească pe cale principală;
- a doua condiţie constă în necesitatea de a constata refuzul plătii sau acceptării într-o formă
determinată, prestabilită, prin protest. Condiţionările pe care le presupune exerciţiul drepturilor
de regres au ca scop să facă de necontestat şi opozabile tuturor realitatea refuzului executării
obligaţiei directe.

Condiţii substanţiale pentru exerciţiul acţiunii de regres

a) neplata din partea celui desemnat să plătească pe cale principală: este necesar ca
posesorul să solicite plata în condiţii legale şi să fie refuzat.
Uneori legea ia în considerare evenimente care pot face superfluă aşteptarea scadenţei şi
solicitarea de plată. Aceste evenimente sunt următoarele:
- nesiguranţa economică a trasului acceptant, nesiguranţa ce rezultă din falimentul său ori
din încetarea de plăţi;
- execuţia infructuoasă asupra bunurilor trasului, situaţie ce învederează o criză economică
a debitorului care face neprobabilă plata la scadenţă.
- falimentul trăgătorului unei cambii nesupuse acceptării. Legiuitorul a considerat inutil să
se aştepte scadenţa titlului, deoarece el fiind în faliment nu va mai putea garanta pentru plată.
Posibilitatea exerciţiului anticipat al regresului nu indică o scadenţă anticipată. Putem
discuta cel mult despre o decădere a debitorului din beneficiul termenului.
b) Neacceptarea din partea trasului. Şi neacceptarea face superfluă aşteptarea scadenţei
titlului, chiar dacă ea (neacceptarea) nu face să se prezume că plata nu va avea loc.

Condiţii formale pentru exerciţiul dreptului de regres

Refuzul acceptării şi plăţii se constată de un singur subiect al raportului cambial, dar
produce efectul asupra tuturor. Ca să se facă opozabil refuzul tuturor, legiuitorul a optat pentru
constatarea faptului nerealizării cambiei într-un act oficial numit protest.

37
 Protestul are o funcţie probatorie, el dovedind îndeplinirea obligaţiilor de diligenţă
cambială.
- el este o condiţie necesară pentru conservarea drepturilor cambiale, dovedind indiscutabil
ca prestaţia cambială a fost cerută şi îndeplinirea ei a fost refuzată.
- devine şi un act de conservare al acţiunii de regres deoarece drepturile de regres nu vor
putea fi realizate fără întocmirea acestui act.
Este un act public- deoarece se întocmeşte de un funcţionar public şi nu poate fi înlocuit în
principiu cu nici un act.
- dă garanţii de publicitate în legătură cu soarta obligaţiilor cambiale, fiind opozabil tuturor.
- el fixează definitiv conţinutul titlului1 .

Legitimare activă şi pasivă în cererea de dresarea protestului

Va fi legitimat activ posesorul legitim al cambiei şi cesionarul titlului.
Protestul de neacceptare poate fi cerut şi de un detentor.
Un terţ străin de raportul cambial poate cere dresarea protestului de neplată într-o activitate
de gestionare a afacerilor posesorului legitim2 .
Protestul trebuie dresat contra subiectului desemnat la acceptare sau plată: trasul sau
indicatul la nevoie, trasul acceptant sau nu, domiciliatarul, acceptantul prin intervenţie, indicatul
la nevoie pentru plată. Nu se face protestul contra avaliştilor.
Facerea protestului se realizează în ordinea prevăzută de art. 42 L.C., care dispune: Cambia
trebuie prezentată spre plată la locul şi adresa indicate în cambie. În lipsa arătării unei adrese,
cambia trebuie să fie prezentată pentru plată: la domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în
cambie să plătească pentru el; la domiciliul acceptantului prin intervenţiune sau al persoanei
desemnate în cambie să plătească pentru acesta; la domiciliul celui indicat la nevoie.
Protestul va fi intocmit de executorul judecătoresc sau notarul public3 .

Forme de protest
In principal întâlnim două forme de protest:
- protestul pentru neacceptare - este obligatoriu când posesorul are obligaţia de a prezenta
cambia pentru acceptare într-un anumit termen sau doreşte să exercite regresul înainte de
scadenţă.
- protestul de neplată - este obligatoriu pentru exercitarea regresului, el se face în una din
cele două zile următoarei zilei plăţii.
Conform art.71 L.C. cel care face protestul este dator să treacă protestele în întregime, zi cu
zi, după ordinea datei, într-un registru special.
Actul de protest trebuie să conţină în mod obligatoriu menţiunile prevăzute la art. 69 L.C.,
să fie subscris de cel care l-a dresat. Ştersăturile, corecturile şi scrisul printre rânduri sau cu
semne de trimitere, trebuie să fie aprobate de acela care întocmeşte actul de protest.
Originalul protestului se remiteaceluia care a derut protestul. În caz de pierdere, originalul
poate fi înlocuit printr-o copie legalizată după registrul de proteste, ţinut de judecătorii, în care se
înregistrează, zilnic şi în ordinea datei, cambiile protestate, cu efectuarea menţiunilor cerute pe
articolele precedente.

1
P.V. Pătrăşcanu, O. Sachelarie, Titluri de credit în comerţul internaţional, Craiova, 1975, p. 89
2
C. Negrea, Drept civil. Raporturi de obligaţiuni, vol. III, Cluj, 1923, p. 275
3
O. Căpăţână, Competenţa notarilor publici de a întocmi proteste cambiale, Revista de drept comercial, 4/1995, p. 7-
12

38
 În prima zi a fiecărei săptămâni, fiecare judecătorie trimite Camerei de comerţ şi Industrie
Judeţene/ a municipiului Bucureştiureşti, un tabel cu protestele de neplată a cambiilor, făcute în
cursul săptămânii precedente. Acest tabel trebuie să indice data protestului, numele şi prenumele
persoanei împotriva căreia s-a dresat protestul, al celei care a cerut protestul, numele şi
prenumele trăgătorului , suma datorată şi scadenţa titlului protestat.
Protestele se pot publica din iniţiativă particulară. Această formă de publicitate face să fie
cunoscuţi toţi răi platnicii.
Cei care determină facerea unui protest nelegitim, sau fac publicitate unor proteste nelegale
răspund material în faţa celor păgubiţi prin astfel de act. Se plătesc în astfel de cauze daune
morale, însă cu precizarea că nu orice lezare a unui interes cu semnificaţii morale va produce în
mod necesar şi o pagubă ce trebuie acoperită 1. Există o pagubă morală ce trebuie acoperită atunci
când celui lezat i se produce un dezechilibru evident şi cert în raporturile personale şi de afaceri
pe care le are2.

Cazuri de scutire de prezentare la plată şi de dresare a protestului

a) Creditorul nu este obligat să prezinte titlul la plată în caz de faliment al trasului sau al
trăgătorului unei cambii interzise supunerii la acceptare.
b) Creditorul nu se va prezenta la plată în caz de forţă majoră. Potrivit prevederilor art. 59
L.C.): Când prezentarea cambiei sau facerea protestului în termenul prescis este împiedicată de
un obstacol de neînlăturat (prevedere legală, caz fortuit ori de forţă majoră), aceste termene sunt
prelungite. Posesorul este dator să aducă, fără întârziere, la cunoştinţa girantului său, prin
scrisoare recomandată, cazul fortuit ori de forţă majoră şi să facă pe cambie menţiunea datată şi
semnată de el de această încunoştinţare; pentru rest se aplică dispoziţiile art. 49 L.C.
Evenimentul de forţă majoră prelungeşte termenul de prezentare la plată la 30 zile. Dacă
evenimentul continuă, dreptul de regres poate fi exercitat fără a fi nevoie de prezentare la plată şi
regres.
Creditorul este scutit de facerea protestului în următoarele situaţii:
- în caz de declaraţie, de refuz, de acceptare şi plata (art.73 L.C.). Declaraţia se scrie pe
titlu sau pe hârtie separat, datată şi este subscrisă de tras.
- în caz de existenţă a clauzei fără cheltuieli. Cei interesaţi pot înscrie în titlu clauza “fără
cheltuieli”, ”fără protest”. Ea exonerează pe purtător de obligaţia de a dresa protestul, însă nu-l
exonerează de obligaţia de a prezenta cambia la plată.

Sarcina avizului
Art.50 L.C. prevede că posesorul cambiei trebuie să încunoştinţeze pe girantul său şi pe
trăgător despre neacceptare sau neplată în patru zile ce urmează protestului. La rândul său fiecare
girant, în cele două zile lucrătoare ce urmează zilei în care a primit încunoştinţarea trebuie să
informeze pe girantul său despre comunicarea primită, arătând totodată şi numele şi adresa
acelora care au făcut încunoştinţările anterioare, astfel încât continuându-se această acţiune, să se
ajungă la trăgător.

Conţinutul creditului de regres

Pe cale de regres se pot pretinde următoarele:

1
C. Turianu, Răspunderea civilă pentru daune morale, Dreptul nr. 4/1993, p. 11
2
Despre acest mod de evaluare a daunelor morale a se vedea: M.N. Costin, Răspunderea penală şi civilă pentru
încălcarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice, Cluj Napoca, 1978, p. 213-217

39
 - suma prevăzută în cambia neplătită sau neacceptată plus dobânzile comerciale ce curg
după scadenţă.
- dacă există dobânzi convenţionale şi ele intra în dreptul de regres.
- cheltuielile de protest şi cheltuielile de aviz.
- cheltuielile legate de executarea cambiei sau cele legate de exercitarea acţiunii cambiale
(la cheltuieli nu se calculează dobânzi).
Toate cheltuielile făcute în exercitarea regresului şi pretinse trebuie justificate printr-un
cont de întoarcere (un document), pe care cel care plăteşte are dreptul să-l pretindă de la
creditorul său.

Efectele exerciţiului dreptului de regres

Exercitarea regresului, în mod succesiv va mări suma ce trebuie achitată datorită dobânzilor
şi cheltuielilor care se acumulează. In această situaţie dacă se oferă mai mulţi debitori să
plătească, va fi preferat cel ce eliberează cel mai mare număr de debitori de regres.
Orice debitor plătitor are dreptul să primească titlul, protestul şi contul de întoarcere.
Debitorul care a achitat cambia are dreptul să şteargă girul său şi cel al giranţilor următori
lui cu avalurile lor. Este vorba de un drept şi nu de o obligaţie, deoarece plătitorul fiind în posesia
titlului şi a protestului este deplin legitimat să exercite regresul chiar şi fără să şteargă girurile ce
figurează după el.

Contracambia
Drepturile de regres pot fi urmarite si printr-un mijloc extrajudiciar, înscris in art.57 L.C.
Contracambia este o categorie de cambie mai deosebită întrucât ia naştere numai în situaţia
în care nu se achită cambia la scadenţă, iar posesorul acesteia – beneficiarul – care doreşte să
recupereze mai repede suma ce i se cuvine trage o nouă cambie ( adică o nouă cambie) asupra
unuia din giranţi cu plata la domiciliul acestuia.
Contracambia este un mijloc de încasare, spre deosebire de cambia care este un instrument
de plată şi de credit. Contracambia trebuie să cuprindă aceleaşi menţiuni obligatorii ca şi
cambia, însă scadenţa o va avea „la vedere”, iar locul de plată va fi domiciliul aceluia asupra
căruia contracambia a fost trasă.
În situaţia în care contracambia este emisă de beneficiarul deţinător al cambiei neacceptate
sau neplătite, suma este fixată după cursul unei cambii „la vedere”, trasă de la locul unde cambia
originară este plătibilă asupra locului domiciliului girantului.
În cazul când contracambia este emisă de către unul din giranţi care a fost obligat la plată
prin regres, suma de plată este fixată după cursul unei cambii „la vedere”, trasă de la locul unde
trăgătorul contracambiei are domiciliul asupra locului domiciliului girantului.
Contracambia va fi remisă la plată, odată cu cambia neplătită şi cu contul sau socoteala de
întoarcere, ambele justificând suma de plată trecută în contracambie. „Contul de întoarcere” este
un document adiţional al contracambiei şi trebuie să cuprindă:
- suma arătată în cambia neacceptată sau neplătită, împreună cu dobânda (dacă a fost
menţionată în titlu), în cazul beneficiarului; întreaga sumă plătită, în situaţia unuia din obligaţii
cambiali care a plătit-o prin acţiunea de regres
- dobânda legală socotită cu începere de la scadenţă, în cazul beneficiarului; dobânda
calculată începând cu data de la care a plătit suma, în cazul unuia dintre obligaţii care au achitat
titlul prin acţiunea de regres;
- cheltuieli de protest, acelea ale încunoştinţărilor făcute;
- un drept de curtaj ( remuneraţia celui care a făcut operaţiunea)

40
 - taxa de timbru pentru cambie.

Subsecţiunea a IX-a
Intervenţia

Precizări
Neacceptarea cambiei şi neplata acesteia are ca şi consecinţă posibilitatea exercitării
drepturilor de regres contra celor care şi-au dat semnătura pe document. De aici rezultă unele
incoveniente: cheltuieli suplimentare şi discreditarea semnatarilor.
Ca să se evite aceste inconveniente, legea a imaginat posibilitatea intervenţiei care are ca
scop înlăturarea sau atenuarea efectelor exercitării regresului.
Intervenţia constă în înserarea în raportul cambial a unui nou subiect ce intervine pentru a
evita o acţiune de regres împotriva celor obligaţi prin semnarea titlului în mod succesiv.
Intervenientul este o terţă persoană care nu a participat la procesul cambial, dar care are un
interes juridic ca acceptarea sau plata cambiei să nu fie refuzată şi intervine să ia locul persoani
obligate prin cambie.
Intervenientul trebuie ca în termen de două zile lucrătoare ce urmează intervenţiunii, să
încunoştinţeze de intervenţia sa pe acel pentru care a intervenit. In caz de neobservare a acestui
termen, el este răspunzător, dacă va fi locul, de paguba cauzată prin neglijenţa sa, fără însă ca
daunele interese să poată întrece suma din cambie (art. 74alin. 4 din L.C.)
Se poate interveni pentru a accepta titlul în locul trasului, evitând un regres anticipat sau
pentru a plati titlul paralizând acţiunea de regres pentru neplată.
Doctrina distinge, având în vedere poziţia originară a intervenientului între: intervenţia
provocată, când subiectului intervenient i se cere faptul intervenţiei de către o altă persoană şi
intervenţia spontană când intervenientul se oferă din proprie iniţiativă să accepte sau să plătească
titlul.
In primul caz, intervenientul este numit indicat la nevoie sau recomanditar, iar în al doilea
caz, vorbim despre un intervenient pentru onoare.

Plata cambiei de către indicatul la nevoie sau acceptantul prin intervenţie

In situaţia în care există indicat la nevoie pentru plată sau acceptant prin interventie,
posesorul trebuie să se adreseze lor dacă trasul a refuzat plata şi s-a dresat protestul. Dacă şi
indicatul la nevoie ori acceptantul prin intervenţie refuză plata, posesorul trebuie să facă din nou
un protest ca să-şi conserve drepturile de regres.

Plata cambiei de către intervenientul pentru onoare

Intervenientul pentru onoare este un terţ care, se obligă din proprie iniţiativă să facă plata
în cazul în care trasul o refuză. Intervenient în acest sens poate să fie şi un obligat cambial care,
prin manifestarea lui îşi schimbă poziţia în nexul cambial. Formal, intervenientul trebuie să
declare că plata este făcută pentru onoare.
Făcând plata, intervenientul pentru onoare se poate îndrepta împotriva semnatarilor
anteriori celui pentru care a intervenit.

Subsecţiunea a X-a
Procesul cambial

Precizari

41
 Creditorul cambial ca să-şi realizeze creanţa are două posibilităţi:
- procedura unui proces cambial în care dreptul este constatat de judecător, care obligă pe
debitor sa execute prestaţia la care s-a obligat, proces ce începe printr-o acţiune cambială;
- o procedura specială execuţională care se întemeiază pe ideea că titlu cambial este un titlu
executor.

Acţiunea cambială
Prin acţiune cambială înţelegem procedura judecătorească prin care creditorul va
constrânge pe debitori la plata sumei la care aceştia s-au obligat. Procesul cambial este un proces
de drept comun care se derulează după normele de procedură obişnuite, procedura civilă.
Acţiunea cambială este declaratorie, patrimonială, personală, mobiliară şi care tinde la realizarea
unui drept1.
Există acţiuni directe ce se intentează contra obligaţilor principali care nu sunt condiţionate
de dresarea protestului, care se promovează numai după scadenţă şi sunt supuse prescripţiei
extinctive.
Există acţiuni de regres care se intentează contra debitorilor de regres, sunt condiţionate de
dresarea protestului, care se pot promova uneori înainte de scadenţă şi în care titular va fi
totdeauna creditorul dreptului de regres.
Reclamant va fi posesorul legitim al cambiei, iar pârât oricare din obligaţii ce figurează pe
titlu.

Executarea cambială
Cambiei i se recunoaşte valoarea de titlu executor 2, pentru capital şi accesorii.Legea
impune însă obligaţia investirii titlului cu formulă executorie 3. Judecătorul care investeşte nu
poate cenzura valabilitatea cambiei cu precizarea însă, că el nu poate investi decât o cambie.
Investirea se face prin încheiere. Împotriva investirii se poate face opoziţie. Refuzul
investirii se atacă cu plângere conform D.377/19604.
După investire debitorul este somat să plătească. Debitorul somat poate face opoziţie în
cinci zile de la primire, termenul fiind de decădere. Opoziţia se judecă de instanţa ce a investit
cambia cu formulă executorie. Oponentul este îndreptăţit să pună în discuţie validitatea efectului
de comerţ. Hotărârea dată va fi supusă căilor de atac de drept comun.

Competenţa materială în materie cambială

Competenţa pentru judecarea litigiilor cambiale aparţine judecătoriilor - art.46, art.61,
art.62, art.72, art.89 L.C.5
In ce priveşte acţiunile cambiale directe sau de regres, precum şi alte acţiuni legate de
cambie, neexistând norme speciale se vor aplica dispoziţiile art.2 pct.1 lit.a C.pr.civ.
Adică, competenţa revine instanţelor în raport de valoarea materială a pretenţiilor.
Executorii competenţi să facă protestele sunt executorii de pe langă judecătorii, deoarece ei
îşi desfăşoara activitatea sub îndrumarea şi controlul preşedintelui instanţei pe lângă care ei
funcţionează.
1
V. Luha, Procesul cambial, revista de drept comercial, 12/1998, p. 67
2
E. Cristoforeanu, Cambia titlu executor, Revista de drept comercial, 1941, p. 279
3
P Demetrescu, Executarea cambială, Revista de drept comercial, 1941, p. 89
4
P.V. Pătrăşcanu, Drept comercial. Cambia şi biletul la ordin, Bucureşti, 1994, p. 161
5
O. Căpăţână, Cambia, biletul la ordin şi cecul. Noi reglementări procedurale, Revista de drept comercial, 1/1994, p.
9-12

42
 Excepţiile cambiale
Într-un proces cambial (acţiune sau opoziţie), părţile interesate pot invoca excepţii prin care
să demonstreze nevalabilitatea titlului, inexistenţa dreptului şi a obligaţiei. Particularităţile
raportului cambial (dreptul autonom transmis şi independenţa semnăturilor cambiale) îşi pun
amprenta asupra modului în care se derulează procesul cambial.
Debitorul cambial poate opune creditorului, pe lângă excepţiile privitoare la forma titlului,
excepţiile bazate pe reaua credinţă sau greşeala gravă a posesorului sau pe invaliditatea obligaţiei
cambiale.
Unele din aceste excepţii sunt denumite excepţii reale (obiective), deoarece pot fi opuse
oricui, iar altele sunt denumite personale când pot fi opuse numai unui creditor. Dacă excepţia
poate fi invocată de oricine este o excepţie absolută, iar dacă o poate ridica numai un anumit
subiect va fi o excepţie relativă.
Excepţiile reale pot privi trei aspecte:
- lipsa vreuneia dintre condiţiile esenţiale ale titlului;
- nevalabilitatea subscrierii cambiale;
- invocarea lipsei originalului cambiei;
Sunt excepţii personale excepţiile opozabile numai aceluia care exercită acţiunea cambială.
Personalitatea excepţiei se referă la persoana creditorului şi nu la cea a debitorului. Circulaţia
normală a cambiei se bazează pe caracterul abstract autonom al dreptului dobândit de posesor.
Dacă excepţiile unui subiect ar fi opozabile oricui, încrederea în titlu ar fi distrusă, iar circulaţia
îngreunata. Pornind de la aceste consideraţii ar trebui să nu se accepte posibilitatea de a se opune
creditorului o excepţie ce izvorăşte dintr-un raport preexistent actualei relaţii creditor-debitor.
In această categorie de excepţii (personale), intră:
- dobândirea titlului de către terţi lucrând cu ştiinţă în paguba debitorului;
- completarea abuzivă a cambiei în alb;
- lipsa de titularitate sau de legitimare a creditorului;
- neidentificarea posesorului cu persoana care rezultă din cambie;
- plata făcută de actualul posesor în calitate de debitor de regres ultimului posesor, deşi
acesta era decăzut din dreptul de regres.
Sunt excepţii strict personale, inopozabile terţilor şi care nu pot fi opuse decât de debitor
creditorului, următoarele categorii de excepţii:
- excepţie referitoare la raportul fundamental care a determinat emiterea şi transmiterea
cambiei;
- excepţii privitoare la consimţământ;
- excepţii ce izvorăsc din raporturi ulterioare creării cambiei.
Rigurozitatea specific cambială o regăsim şi în materia probării excepţiilor ce pot fi
invocate de pârât în procesul cambial şi în regulile după care se derulează acest proces. Este de
esenţa dreptului procedural cambial, ca mijloacele de realizare ale creditului să fie precise,
sumare şi expeditive1.
Pe de o parte, este stabilit că toate excepţiile cambiale se invocă la primul termen de
înfăţişare2. Prin primul termen de înfăţişare se înţelege primul termen la prima instanţă când
procedura este îndeplinită şi părţile pot pune concluzii în fond, chiar dacă pârâtul sau oponentul

1
V. Luha, Procesul cambial, Revista de drept comercial, 12/1998, p. 69
2
G. Porumb, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. I, Bucureşti, 1960, p. 314-315

43
nu se prezintă. Deci, în exerciţiul unei căi de atac, debitorul nu va mai putea ridica nici o excepţie
cambială dacă nu a făcut-o la prima instanţă.
Pe de alta parte, legea prevede că excepţiile trebuie să fie de grabnică soluţiune şi
întemeiate pe proba scrisă. Grabnica soluţiune presupune că soluţionarea lor nu comportă nici o
întârziere1.
Orice altă probă decât cea scrisă nu poate fi admisă.

Amortizarea cambiei
Notiunea de amortizare desemnează o procedură specială prin care se reconstituie înscrisul
cambial furat, pierdut sau distrus. Acţiunea de amortizare este reglementată de art.89-93 L.C.
Normele amortizării au în vedere că drepturile cambiale nu pot fi exercitate fără document.
De aceea, hotărârea judecătorească va ţine loc de înscris cambial şi pe baza ei se vor exercita
toate drepturile. Până la judecarea procesului de amortizare, creditorul va putea exercita toate
actele de conservare ale drepturilor sale, iar dacă titlul ajunge la scadenţă va putea cere plata
cambiei, a cărei anulare a cerut-o, plătind o cauţiune.
Hotărârea de amortizare va anula cambia a cărei amortizare se cere şi se va publica în
monitorul oficial.
Aceasta pentru protejarea intereselor terţilor.
Cei interesaţi sunt îndreptăţiţi să facă opoziţie contra hotărârii de amortizare.

Prescripţia cambială
Prescripţia reprezintă modul dde stingere a dreptului la acţiune în sens material, prin
neexercitarea acelui drept în intervalul de timp stabilit de lege. In acest context, titularul unui
drept subiectiv sau creditorul, în materie cambială beneficiarul, care a rămas pasiv un anumit
timp îşi pierde dreptul de a acţiona în justiţie şi totodată posibilitatea obţinerii executării silite a
obligaţiei asumate de debitorul său.
Legea cambială conţine o reglementare derogatorie de la cea a D.167/1958. In dreptul
comun nu se obişnuieşte ca pentru acelaşi drept de creanţă să se recunoască termene diferite de
prescripţie în funcţie de subiectul care (ori împotriva căruia se) exercită acţiunea.
În cazul unui refuz de plată total sau parţial, sau în situaţia în care acela care plăteşte nu
este principalul obligat, pentru recuperarea sumei achitate urmează să se intenteze acţiunea în
justiţie într-un anumit termeb prevăzut în art. 94 L.C.
Acţiunea directă se prescrie în termen de trei ani de la data scadenţei.
Acţiunea de regres a ultimului purtător al titlului împotriva trăgătorilor şi a giranţilor se
prescrie într-un an socotit de la data protestului făcut în timp util.
Acţiunea de regres ulterior care revine celui ce a fost chemat să plătească în regres,
ultimului posesor se prescrie în termen de şase luni socotite de la data în care girantul a plătit
cambia sau din ziua în care regresul a fost pornit împotriva sa.
Acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză se prescrie în termen de un an de la data
pronunţării hotărârii judecătoreşti asupra acţiunii cambiale rămase definitive.
Legea cambială nu prevede reguli speciale pentru întreruperea şi suspendarea termenului de
prescripţie.
Deducem că în acest caz se vor aplica regulile de drept comun.
Socotim, de asemenea, că termenele de prescripţie nu se supun dispoziţiilor art.19 din
D.167/1958. Creditorul cambial nu poate fi repus în termen.

1
Dec. Din 12.01.1937, Cas. III, Revista de drept comercial, 1938, p. 43

44
 Normele cambiale sunt de ordine publică. Pe cale de consecinţă, subiecţii raportului
cambial nu pot renunţa la prescripţie şi instanţa poate pune din oficiu această excepţie.

45
 Subsecţiunea a XI-a
Acţiuni extracambiale legate de cambile

Precizări
Emiterea şi circulaţia cambiei dau naştere în afară de acţiuni cambiale, directe sau de
regres, fundamentate pe subscrierea titlului, caracterizate prin trăsături specifice de drept cambial
şi altor acţiuni în pretenţii, care deşi nu au fundament în conţinutul documentului sunt legate,
totuşi prin origine şi funcţiuni de soarta cambiei.
Ele sunt reglementate prin legea cambială.
Chiar dacă în esenţă sunt de natură diferite ele au o trăsătură comună: nu sunt cambiale,
putându-se uza de ele pentru a urmări o pretenţie care este legată de un credit cambial.

Acţiunea cauzală
Orice emitere sau transmitere a cambiei ca şi asumarea oricărei obligaţii cambiale
presupune existenţa între părţi a unui raport cambial. Acest raport nu este relevant în raportul
cambial, dar asta nu înseamnă că existenţa lui nu se face şi simţită.
Coexistenţa raportului fundamental cu raportul cambial pune şi problema coexistenţei
acţiunii cambiale cu cea cauzală (prin aceasta din urmă s-ar urmări realizarea pretenţiilor ce
izvorăsc din raportul fundamental).
Art. 64 L.C. rezolvă situaţia precizând că dacă din raportul fundamental care a dat naştere
emisiunii sau transmisiunii cambiei derivă o acţiune cambială aceasta rămâne în fiinţă în afară de
cazul în care se dovedeşte novaţiunea.
Aceste acţiuni (cea cambială şi cea cauzală), sunt deosebite însă urmăresc realizarea
aceluiaşi obiectiv, plata creditorului. Exercitarea lor trebuie să fie realizată în aşa fel încât să nu
se obţină acelaşi rezultat de două ori, ipoteza în care debitorul ar fi obligat să plătească dublu,
ceea ce este evident nenormal.
Plata cambiei la scadenţă va stinge şi raportul fundamental.
Paralelismul acestor acţiuni impune ca titularul drepturilor să opteze spre una din ele, însă
în aşa fel încât ăa conserve toate drepturile subiecţilor nexului cambial.
Din acest motiv este necesar ca posesorul titlului să constate lipsa plăţii prin protest. El
(posesorul) trebuie să dovedească că trasul a refuzat plata.
Dacă posesorul vrea sa uzeze de acţiunea cauzală trebuie să ofere debitorului restituirea
documentului, prin depunerea lui la grefa instanţei sesizate cu acţiunea cauzală. Daca nu ar
proceda astfel, s-ar crea posibilitatea ca reclamantul să obţină câştig şi în acţiunea cauzală şi să
uzeze de cambie, realizând drepturile cambiale.
Acţiunea cauzală are un caracter eventual1. Titularul dreptului uzează de ea în ipoteza în
care nu doreşte să utilizeze mijloacele cambiale pe care i le oferă dreptul de creanţă încorporat în
titlu. Utilizarea acţiunii este condiţionată, aşa cum am precizat, de conservarea drepturilor
celorlalţi subiecţi ai raportului cambial şi de depunerea titlului la dispoziţia pârâtului.
Mecanismul juridic conceput de lege are ca scop evitarea putinţei titularului dreptului de a
utiliza ambele acţiuni, atât cea cambială cât şi pe cea cauzală, fapt ce ar crea dezechilibre
patrimoniale între subiecţii raportului juridic cambial.
Acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză
Acţiunea este reglementată de art.65 L.C. Când posesorul a pierdut acţiunea cambială
contra tuturor obligaţilor şi nu are contra lor acţiune cauzală, poate exercita contra trăgătorului,

1
P.V. Pătrăşcanu, O. Sachelarie, Titlurile de credit în comerţul internaţional, Craiova, 1975, p. 89

46
acceptantului sau girantului o acţiune pentru plata sumei cu care aceştia s-au îmbogăţit în mod
injust şi în paguba sa.
Avem de aface cu o acţiune necambială care atenuează efectele severe ale rigurozităţii
termenelor de prescripţie şi de decădere cambială care ar putea duce la o pierdere ireparabilă a
drepturilor cambiale.
Comparativ cu acţiunea de drept comun, de îmbogăţire fără justă cauză, relaţia dintre cele
două acţiuni este una de la general la special. Acţiunea civilă este un remediu pentru reglarea
oricărui dezechilibru patrimonial, indiferent de vreo justificare formală, iar acţiunea legată de
cambie reprezintă o atenuare a unor efecte ce se constituie într-o pagubă rezultată dintr-o
împrejurare prevăzută de legea cambială.
Ambele acţiuni au o justificare socială (echitatea şi echilibrul patrimonial) şi un caracter
subsidiar (adică exerciţiul lor este posibil numai acolo unde nu se poate evita prejudiciul prin
realizarea unei alte pretenţii)1
Acţiunea specială este subordonată pierderii acţiunilor cambiale către toţi obligaţii
cambiali. In noţiunea de pierdere a acţiunilor cambiale nu se cuprinde şi situaţia în care ele nu
au fost exercitate practic din cauza imposibilităţii de realizare a pretenţiei datorită insolvabilităţii
obligaţilor cambiali.
Subiectul activ al acţiunii este beneficiarul titlului, iar subiecţi pasivi pot fi trăgătorul,
acceptantul şi giranţii.
Legea pretinde dovada îmbogăţirii subiectului pasiv al acţiunii, îmbogăţire în raport de
cauzalitate direct cu paguba produsă prin pierderea drepturilor cambiale ce se cuvin posesorului
titlului. Legea are în vedere o îmbogăţire efectivă a debitorilor cambiali şi nu una abstractă ce ar
rezulta numai din faptul pierderii de către posesorii cambiei a acţiunilor cambiale. Judecătorul
trebuie sa aprecieze de la caz la caz dacă există cu adevărat o îmbogăţire pentru subiectul pasiv
al acţiunii şi o pierdere suferită de posesorul cambiei.
Acţiunea se prescrie în termen de un an. Termenul curge de la data pierderii acţiunilor
cambiale.

BIBLIOGRAFIE

1. Costin, M.N., Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. III, Cluj Napoca, 1993
2. Costin, M.N., Luha, V., Legea uniformă privind cambia, Revista de drept comercial nr.
5/1995
3. Costin, M.N., Luha, V., Funcţiile cambiei, Revista de drept comercial nr. 3/1995
4. Costin, M.N., Luha, V., Caracteristici structurale ale cambiei, Revista de drept comercial
nr. 4/1995
5. Costin, M.N., Răspunderea penală şi civilă pentru încălcarea regulilor de circulaţie pe
drumurile publice, Cluj Napoca, 1978

1
V.Luha, Titluri de credit. Cambia, Bucureşti, 1998, p. 265

47
6. Căpăţână, O., Competenţa notarilor publici de a întocmi proteste cambiale, Revista de
drept comercial, 4/1995
7. Căpăţână, O., Cambia, biletul la ordin şi cecul. Noi reglementări procedurale, Revista de
drept comercial, 1/1994
8. Cristoforeanu, E., Tratat de drept cambial, vol. II, Bucureşti, 1936
9. Cristoforeanu, E., Girul cambial nu transmite garanţiile, Curierul juridic, 1939
10. Cristoforeanu, E., Cambia titlu executor, Revista de drept comercial, 1941
11. Demetrescu, P., Executarea cambială, Revista de drept comercial, 1941
12. Economu, R., Manual practic de drept cambial, Bucureşti, 1996
13. Gălăşescu Pyk, D., Cambia şi biletul la ordin, Bucureşti, 1939, vol. I
14. Georgescu, I.L., Raporturile dintre obligaţiunea cambială şi raportul fundamental,
Revista de drept comercial, 1937
15. Georgescu, V.A., Efectul translativ al girului cambial asupra garanţiilor reale accesorii,
Revista de drept comercial, 1939
16. Ionescu, S., Demetrescu, P., Georgescu, I.L., Noua lege asupra cambiei şi biletului la
ordin, Bucureşti,1934
17. Jauffred, A., Manuel de droit commercial, Paris, 1992
18. Luha, V., Particularităţile reglementărilor cambiale în dreptul românesc. Curentul juridic
2/1998, Târgu Mureş
19. Luha, V., Titluri de credit. Cambia, Bucureşti, 1998
20. Luha, V., Procesul cambial, Revista de drept comercial, 12/1998
21. Lupaş, S., Curs de drept cambial, Cluj, 1946
22. Macovei, I., Consecinţele vânzării lucrului altuia în lumina soluţiilor practice, Revista
română de drept, 2/1975
23. Negrea, C., Drept civil. Raporturi de obligaţiuni, vol. III, Cluj, 1923
24. Pătrăşcanu, P.V., Drept comercial. Cambia şi biletul la ordin, Bucureşti,1994
25. Pătrăşcanu, P.V., Sachelarie, O., Titluri de credit în comerţul internaţional, Craiova,
1975
26. Pătulea, V., Turianu, C., Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Bucureşti,1994
27. Popescu, T.R., Anca, P., Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1968
28. Popescu, T.R., Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti,1976
29. Porumb, G., Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. I, Bucureşti, 1960
30. Stătescu, C., Bârsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,1981
31. Turianu, C., Răspunderea civilă pentru daune morale, Dreptul nr. 4/1993
32. Vicol, C., Cambia. Doctrină şi jurisprudenţă, Bucureşti,1945
33. Zinveriu, I., Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Cluj
Napoca, 1978
34. Zlătescu, V.D., Garanţiile creditorului, Bucureşti, 1970

JURISPRUDENŢĂ

1. Dec. Din 12.01.1937, Cas. III, Revista de drept comercial, 1938

48
SECŢIUNEA a III-a
BILETUL LA ORDIN

Precizări
Reglementării cuprinse în art.1-103 L.C. îi urmeaza art.104-107 ce priveşte o altă specie a
titlurilor de credit, a titlurilor cambiale, aceea a biletului la ordin, care în afara unor norme
particulare, în realitate nu face altceva decât să repete normele precedente. De aceea privim şi
tratăm în mod unitar aceste două titluri specie 1 care, împreună formează “genus cambiale”,
privit ca un titlu de credit ce cuprinde obligaţia de a face să se plătească o sumă determinată celui
ce-l prezintă la scadenţă. Când titlul conţine obligaţia de a plăti este bilet la ordin (poliţă) şi când
cuprinde obligaţia să se plătească ne găsim în faţa unei cambii propriu-zise (trată)2.
Din acest motiv art.106 din L.C. stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile referitoare
la cambii sunt aplicabile şi biletului la ordin în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura
acestui titlu.

Definirea biletului la ordin

Biletul la ordin este un înscris, titlu de credit, prin care o persoană numită emitent, se obligă
să plătească altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă3.
Această definiţie nu este cuprinsă în lege şi este formulată de doctrină4.
Spre deosebire de cambie, ce presupune un raport juridic cu trei subiecţi, biletul la ordin
realizează o structură juridică cu doi subiecţi: emitentul (debitor) şi beneficiarul (creditor).
- Subscriitorul sau emitentul, respectiv cel care se obligă, dispune şi efectuează plata şi care
este în situaţia de cumpărător, importantor, debitor, beneficiar al unei prestaţii de servicii deja
executate, dar încă neachitate;
- Beneficiarul, care este deţinătorul efectului de comerţ şi este în postura de vânzător,
exportator, creditor, cel care efectuează prestări de servicii
Doctrina învederează o asemănare vădită cu o recunoaştere de datorie a debitorului faţă de
creditorul său5. Asemănarea este numai formală deoarece biletul la ordin este un titlu de credit,
un document ce încorporează un drept de creanţă şi prin a cărui transmisiune dobânditorul
primeşte un drept autonom.
Ca şi în cazul cambiei, biletul la ordin este emis pornind de la existenţa unui raport
fundamental între debitor şi creditor.
Raportul juridic cambial6 se suprapune peste raportul fundamental şi coexistă cu acesta
dacă nu a intervenit novaţia.
Emitentul are calitatea de debitor în raportul fundamental. Prin emiterea titlului el se obligă
să plătească o sumă de bani la scadenţă.
Beneficiarul este creditorul raportului fundamental şi dobânditorul dreptului autonom ce
rezultă din biletul la ordin emis. Evident, date fiind relaţiile directe între cei doi subiecţi se pot
invoca excepţiile raportului fundamental. Insă, după ce beneficiarul a girat biletul la ordin,

1
V. Luha, Caracteristici structurale ale cambiei, Revista de drept comercial, 4/1995, p. 42
2
Noţiunea de trată nu este folosită de lege. Nu este admisă nici de practică. Doar doctrina foloseşte termenul pentru a
desemna cambia propiu-zisă, deosebind-o de biletul la ordin, amândouă specii ale „genus cambiale”
3
T.R.Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p.448
4
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Bucureşti, 1998, p.513
5
T.R.Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p.448
6
Folosim termenul “cambial”deoarece şi biletul la ordin este o specie a “genus cambiale”.

49
giratarului nu-i mai pot fi opuse excepţiile pe care emitentul le-ar fi putut opune beneficiarului,
excepţii decurgând din raportul fundamental.

Caracteristicile biletului la ordin

Ca şi cambia, biletul la ordin este un titlu de credit la ordin, formal, complet şi care
încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată1. Caracterul de titlu la ordin
rezultă din lege. Titlul are acest specific chiar dacă emitentul nu a făcut precizare expresă în
acest sens.
Este formal deaorece trebuie să cuprindă anumite menţiuni obligatorii ca să i se recunoască
particularităţile specific cambiale. Este complet pentru că trebuie să cuprindă toate elementele
necesare determinării în întregime a dreptului.
Şi biletul la ordin este un titlu executoriu. Regulile specifice cambiei cu privire la
executarea directă se aplică si biletului la ordin.

Condiţii de forma ale biletului la ordin

Art.104 din L.C. prevede menţiunile obligatorii ce trebuiesc cuprinse în titlu.
Documentul este un înscris sub semnătura privată chiar dacă în practică se utilizează
formulare tipizate.
Legea prevede următoarele menţiuni obligatorii:
- denumirea de bilet la ordin trebuie trecută în însuşi textul titlului şi să fie exprimată în
limba folosită pentru redactarea textului;
- promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată. Această promisiune
constă chiar în angajamentul emitentului ca va plăti suma de bani menţionată pe document.
Obligaţia de plată trebuia să fie necondiţionată.
- precizarea scadenţei. Felurile scadenţei sunt cele admise şi pentru cambie. Dacă nu se
menţionează scadenţa, titlul este considerat la vedere.
- locul unde trebuie să se facă plata. Dacă nu se fac menţiuni speciale, locul plăţii va fi
identic cu locul emiterii titlului.
- numele celui care (sau la ordinul căruia) urmează să se facă plata.
- data şi locul emisiunii. Data va fi indicată prin indicarea zilei, lunii şi anului de emisiune,
iar locul se stabileşte prin indicarea localităţii geografice unde s-a emis titlul. In lipsa unei
menţiuni privitoare la locul emisiunii se socoteşte că biletul a fost emis la locul arătat lângă
numele emitentului.
- semnătura emitentului, respectiv semnătura olografă a persoanei fizice având calitatea de
emitent sau, după caz, a reprezentantului legal ori a împuternicitului emitentului, persoană fizică,
persoană juridică sau emitent care utilizează astfel de instrumente;
- numele emitentului, respectiv numele şi prenumele, în clar, ale persoanelor fizice sau
denumirea persoanei juridice ori a entităţii are se obligă. În cazul în care numele emitentului
depăşeşte spaţiul alocat pe titlu, se vor înscrie pe biletul la ordin primele caractere din numele şi
prenumele, respectiv din denumirea emitentului, în limita spaţiului special alocat, fără ca prin
aceasta să se atragă nulitatea biletului la ordin;
- codul emitentului, respectiv un număr unic de identificare preluat din documentele de
identificare sau de înregistrare ale emitentului.

1
St.D.Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, 2007, p. 601; T.C.
Medeanu, Biletul la ordin în cadrul relaţiilor comerciale, în Revista de drept comercial, nr. 11/2003, p. 103

50
 Dacă nu se respectă condiţiile înscrise în lege cu privire la valabilitatea titlului, acestuia nu i
se va recunoaşte calitatea de bilet la ordin.
Particularităţi ale circulaţiei şi plăţii biletului la ordin
In principiu biletului la ordin i se aplică toate regulile specifice cambiei.
Biletul la ordin circulă în mod obişnuit prin gir. Sunt admise şi în materia biletului la ordin
toate tipurile de gir specifice cambiei. Girul are efect de transmitere a drepturilor consemnate pe
document de garantare a plăţii titlului şi de legitimare a posesorului.
Biletul la ordin poate circula şi prin mijloace de drept comun.
Biletul la ordin poate fi avalizat. Din punctul de vedere al avalizării, biletul la ordin nu are
particularităţi care să-l deosebească de cambie.
Apar unele situaţii specifice în cazul plăţii biletului la ordin, chiar dacă în principiu, i se
aplică acelaşi reguli ca în cazul cambiei.
Întrucât plata se va face chiar de emitent, legea nu mai prevede formalitatea prezentării
biletului la ordin la acceptare. Deci, titlul se prezintă direct la plată.
Dacă biletul are scadenţa la un anumit timp de la vedere este necesar să fie prezentat pentru
viză. Aceasta deoarece în raport de momentul vizării i se stabileşte scadenţa. Prezentarea la viză
se face în termen de un an de la data emiterii.
Refuzul vizării se constată printr-un protest.
Refuzul plătii se constată, de asemenea, prin protest de neplată. Acest protest are
semnificaţie juridică numai în momentul în care biletul la ordin a fost girat. Neplata datoriei de
către emitent deschide creditorului posibilitatea de a promova acţiuni cambiale, directe sau de
regres în condiţiile precizate de legea cambială. De asemenea, creditorul are posibilitatea să
execute pe debitorul emitent investind titlul cu formula executorie.

BIBLIOGRAFIE

1. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Bucureşti,1998

2. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul
Juridic, 2007
3. V. Luha, V., Caracteristici structurale ale cambiei, Revista de drept comercial, 4/1995
4. Medeanu, T.C., Biletul la ordin în cadrul relaţiilor comerciale, în Revista de drept
comercial, nr. 11/2003
5. Popescu, T.R., Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p.448

51
 SECŢIUNEA a IV-a
CECUL

Subsecţiunea I. Precizări
Şi cecul este un titlu de credit care se aseamănă cu cambia. Avem şi în raportul juridic care
ia naştere prin emiterea cecului, trei subiecţi, cu precizarea că trasul nu poate fi decât o bancă.
Din acest motiv unii autori îi spun cambie la vedere trasă asupra unei bănci1.
Cecul a apărut ca urmare a observării de către comerciant a avantajelor utilizării conturilor
din bancă. Cei care folosesc aceste conturi se descarcă de riscul pe care l-ar avea păstrând banii
acasă sau purtându-i cu sine, risc constând în furt, pierdere sau distrugere.
Cei care au disponibil bănesc în bancă vor efectua plăţile prin această instituţie financiară.
Primitorul cecului va putea să încaseze el însuşi numerarul echivalent valorii nominale a titlului
sau să-l gireze.
In materie de cec se aplică Legea nr.59/1936, legea asupra cecului 2. Această lege cuprinde
în esenţă regulile adoptate prin conferinţa de la Geneva din 1931 care, a adoptat convenţia pentru
uniformizarea reglementărilor asupra cecului (legea uniformă asupra cecului). România nu a
aderat, ca şi în cazul cambiei la această convenţie însa i-a respectat în cea mai mare parte
prevederile.

Subsecţiunea a II-a
Definiţia, caracterele şi condiţiile de emitere ale cecului
Legea nu defineste cecul. Definiţia a formulat-o doctrina. Cecul este un titlu de credit prin
care o persoană numită trăgător dă ordin unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras,
să plătească, la prezentarea titlului o sumă de bani unei alte persoane numită beneficiar3.
La cec, ca şi la cambie, raportul juridic specific se stabileşte între trei persoane: trăgător,
tras şi beneficiar, cu deosebirea că trasul nu poate fi decât o bancă. Este necesar să facem
precizarea că dacă cecul este tras şi plătibil în străinătate el este valabil chiar dacă trasul nu este o
societate bancară. Legea nr. 59/1934 art. 3 prevede: Cecul nu poate fi tras decât asupra societăţii
bancare. Cu toate acestea, cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul
nu este o sicetate bancară. Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras,
disponibil asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec pe baza unei convenţii exprese sau
tacite. Titlul emis fără observarea acestor condiţii valorează totuşi ca cec.
In toate cazurile în materie de cec, ca şi în materie cambială, raporturile juridice dintre cei
trei subiecţi au la bază raporturi juridice cauzale. Aceste raporturi rămân în fiinţă pe întreaga
perioadă cât cecul există sau circulă. Aceasta, afara de situaţia în care se dovedeşte novaţiunea
(art.56 din Legea nr. 39/1934 – Dacă din raportul care a dat naştere emisiunii sau transmisiunii
cecului derivă o acţiune cauzală, aceasta rămâne în fiinţă, cu toată emiterea sau transmiterea
cecului, afară de cazul când se dovedeşte novaţiunea.)
Nici în materie de cec nu se pune problema transmisiunii proviziunii pe care o are emitentul
cecului depusă la bancă - tras, ca urmare a transmiterii cecului.

1
S. Lupaş, Curs de drept cambial, Cluj, 1946, p. 170
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 100/1.05.1934. Legea a fost modificată prin: Legea nr. 394/1943 (abrugată prin
Legea nr. 18/1948), Legea 515/1946; Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, Legea nr. 83/1994; Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 38/2008; Legea nr. 127/2009
3
St.D.Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, 2007, p. 604

52
 Cecul este prin natura sa un titlu de credit, la ordin, la vedere, formal şi complet, care
serveşte ca instrument de plată (oricine are o sumă disponibilă la o bancă va putea dispune de ea
în tot sau în parte în folosul său, ori al unui terţ).
Legea precizează (art.6) ca cecul plătibil unei anumite persoane fără clauză expresă este un
cec la purtător, un cec girabil. Singura menţiune de cec defineşte natura titlului ca fiind la ordin.
Totuşi, este admis cecul “nu la ordin “, dacă asemenea clauză este înscrisă pe document. El
va circula prin cesiune obişnuită.
Separat de asta este admis şi cecul la purtător, cu clauză expresă sau fără clauză. Acest din
urmă tip de cec îl întâlnim în situaţia în care pe document nu este trecut numele beneficiarului.
Este un titlu la vedere deoarece se plăteşte întotdeauna în momentul în care va fi prezentat
trasului.
Cecul este un titlu riguros formal trebuind să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de
lege.
Este un document complet pentru că trebuie să cuprindă toate elementele necesare
determinării în întregime, fără echivoc a dreptului de creanţă pe care-l poartă. Nu se poate uza de
alte înscrisuri sau de alte mijloace de probă pentru a completa conţinutul cecului. Sunt admise
numai clauzele, modalităţile şi condiţiile pe care legea le admite expres. Dacă se trec şi alte
clauze ele se socotesc nescrise.
Pentru a răspunde scopului său, cecul are nevoie de un maximum de celeritate şi de
siguranţă, fapt pentru care trebuie prezentat la plată în termene scurte de la emisiune.
Fiind un instrument de plată el nu trebuie acceptat. Trasul nu ia asupra lui obligaţia de a
plăti. Certificarea are doar semnificaţia confirmării existenţei proviziunii şi împiedică pe trăgător
să retragă disponibilul. Posesorul va avea siguranţa că va fi plătit deorece cecul va fi emis numai
dacă trăgătorul are disponibil la tras. Emiterea de cecuri fără acoperire este infracţiune dacă
produce pagubă (art.215 al.4 C.p.).
Cecul se aseamănă cu biletul de bancă. Totuşi cecul prezintă o mai mare siguranţă în
circulaţie şi în efectuarea plăţilor. Practica bancară şi legiuitorul au creat forme diferite de cecuri
care să întărească siguranţa posesorului (cecul circular, cecul barat, etc). Mai mult, aceste forme
de cecuri uşurează plăţile şi favorizează compensările1.

Natura juridică a cecului

Este demn de interes că in literatură s-au emis diferite păreri care au încercat să definească
natura juridică a cecului2.
- este o cesiune prin care trăgătorul cesionează unei terţe persoane sumele pe care le are la
tras.
- este un mandat de plată dat de trăgător trasului în folosul unui terţ.
- este o delegaţiune în care trăgătorul este delegantul pentru trasul delegat la a plăti suma
scrisă pe titlu, iar beneficiarul delegatar va încasa suma.
- este o stipulaţie pentru altul prin care trăgătorul transmite primitorului cecului o
proviziune ce o are la tras.
Din punctul nostru de vedere cecul rămâne un tilu de credit cu toate caracteristicile ce
rezultă din această afirmaţie: în document este încorporat un drept de creanţa; documentul este un
bun mobil, care circulă după regulile circulaţiei bunurilor mobile; circulaţia documentului asigură
circulaţia dreptului de creanţa; dobânditorul titlului primeşte un drept originar, prezumându-se că
1
I. Turcu, Cecul, articol, Revista de drept comercial, 1/1993, p. 42
2
S. Ionescu, P. I. Demetrescu, I.L. Georgescu, Noua lege asupra cambiei. Biletul la ordin şi Legea asupra cecului,
Bucureşti, 1934

53
dreptul s-a născut în persoana posesorului; această calificare a dreptului dobânditorului se explică
prin prescripţia achizitivă instantanee reglementată de art.1909 al.1 C.civ1.
Aceasta, chiar dacă în circulaţia cecului regăsim şi schemele juridice ale instituţiilor
amintite: cesiunea, mandatul, delegaţia sau stipulaţia pentru altul.

Condiţiile de emitere ale cecului

Din caracterizarea cecului deducem şi condiţiile lui de emitere.
1. Existenta unui disponibil la bancă (proviziunea ). Acest disponibil rezultă de obicei
dintr-un depozit la banca tras ( nu este exclusă nici o creditare prealabilă din partea băncii).
Depozitul în numerar la bancă are caracterul unui depozit neregulat, în sensul că banca nu este
obligată să restituie depunătorului moneda care i-a fost depusă ci numai moneda în valoare
corespunzătoare. Bancherul va suporta riscurile provenite din furt, pierdere sau distrugere a
numerarului depus în depozit. De asemenea, el (bancherul), este autorizat să utilizeze banii în
orice fel de operaţiuni aducătoare de cîştig.
Disponibilul trebuie să existe în momentul emiterii cecului şi să se prezinte sub forma unei
sume certe şi exigibile asupra căreia trasul să poată dispune la primirea cecului la plată.
Totuşi, titlul emis fără acoperire valorează ca şi cec, chiar dacă emitentul va fi supus unor
răspunderi patrimoniale, administrative sau chiar penale2.
2. Existenţa unei convenţii prealabile de emitere a cecului.
O asemenea convenţie împreună cu convenţia de constituire a proviziunii constituie
raportul fundamental ce întemeiază emiterea cecului. Banca va autoriza pe trăgător să tragă
asupra ei cecul, ea obligându-se să facă plăţile la ordinul dat3.
Se discută dacă emiterea de cecuri fără autorizare prealabilă este infracţiune sau atrage
numai o răspundere patrimonială4

Subsecţiunea a III-a
Condiţii de valabilitate a cecului
Cecul este un titlu formal şi trebuie să cuprindă toate menţiunile pe care le prevede legea
(art.1 Legea nr. 59/1934 asupra cecului).
Fiind un titlu de credit, drepturile şi obligaţiile se consemnează pe un document printr-o
scriere inteligibilă, uzuală care să facă documentul funcţional. De obicei cecurile se tipăresc pe
formulare tipizate. Aceasta cerinţă este impusa prin norme metodologice5 .
Cecul este valabil din punct de vedere juridic şi dacă nu este emis pe formular tipizat însa,
nu va fi funcţional pentru că băncile(traşii), sunt obligate să respecte normele metodologice şi nu
vor autoriza pe trăgător să emita cecuri în altă formă. In aceste condiţii şi trăgătorii trebuie să se
supună normelor impuse încă din momentul constituirii provizionului în vederea utilizării
cecurilor.
Este o formulă juridică care nu contrazice normele legii 59/1934 şi care, oferă un control
administrativ şi financiar al băncii de emisiune asupra instrumentelor de plată, inclusiv asupra
cecului6

1
V. Luha, Trăsături generale ale titlurilor de credit, Revista de drept comercial, 7-8/1999, p. 160
2
D. Ciuncan, Înşelăciunea prin cecuri, Dreptul, 3/1994, p. 89
3
St.D.Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, 2007, p. 605
4
St.D.Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, 2007, p. 605
5
Normele tehnice nr. 9/1994, Banca Naţională a României, Monitorul Oficial nr. 119 bis/ 14.06.1995
6
N. Teodosescu, Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în totul sau în parte, Dreptul 10/1998, p. 95
şi urm.

54
 Emiterea cecului constă în subscrierea acestuia de către trăgător. Deducem această regulă
din natura juridică a cecului, aşa cum am expus-o mai sus. Momentul subscrierii cecului este
esenţial pentru constituirea titlului, bun mobil ce încorporează un drept de creanţă. Din acest
motiv, susţinem şi ideea valabilităţii cecului în alb. Aceleaşi raţiuni care justifică recunoaşterea
cambiei în alb ne îndeamnă sa reţinem valabilitatea cecului în alb.

Menţiuni obligatorii
- Denumirea de cec trecută în însuşi textul titlului şi exprinată în limba întrebuinţată pentru
redactarea acestui titlu. Ea trebuie cuprinsă în textul documentului şi atrage atenţia asupra
semnificaţiei juridice a înscrisului.
- Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani, ordin adresat băncii de a plăti suma
înscrisă pe document. Nu se admit condiţionări ale acestui ordin. Nu se admite nici menţionarea
de dobânzi deoarece dacă gândim altfel, împiedicăm cecul să-şi îndeplinească funcţiunile pentru
care a fost emis.
- Numele celui care trebuie să plătească, adică indicarea trasului. Fiind vorba de o bancă se
menţionează numele comercial al băncii plătitoare.
- Locul unde se face plata. Dacă lipseşte această menţiune, locul plăţii va fi locul indicat
lângă numele trasului. Dacă, lângă denumirea trasului există mai multe locuri cecul va fi plătit la
primul loc arătat1 .
Dacă nu este menţionat nici un astfel de loc, cecul se va plăti la sediul principal al trasului.
- Data şi locul emiterii cecului, adică ziua, luna anul, emiterii şi locul ,în sens de localitate
geografică unde, s-a emis cecul. Dacă nu fac aceste menţiuni, locul emiterii va fi cel indicat lângă
numele trăgătorului.
- Semnătura celui care emitre cecul (trăgătorul). Numele trăgătorului, respectiv numele şi
prenumele în clar, ale persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se
obligă. În cazul în care numele trăgătorului depăşeşte spaţiul alocat pe titlu, se vor înscrie pe cec
primele caractare din numele şi prenumele, respectiv din denumirea trăgătorului, în limita
spaţiului special alocat, fără ca prin aceasta să se atragă nulitatea cecului.
Orice semnătură a unui cec trebuie să cuprindă: în clar numele şi prenumele persoanei
fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se obligă; semnătura olografă (de
mână) a persoanei fizice, respectiv a reprezentanţilor legali sau a împuterniciţilor persoanelor
juridice care se obligă ori a reprezentanţilor sau împuterniciţilor altor categorii de entităţi care
utilizează astfel de instrumente.
- Codul trăgătorului, respectiv un număr unic de identificare, preluat din documentele de
identificare sau de înregistrare ale trăgătorului.
Cecul spre deosebire de cambie nu indică numele beneficiarului chiar dacă practica
recunoaşte şi existenţa cecurilor nominative. Această prevedere este facultativă şi depinde de
convenţia de emitere a cecurilor dintre trăgător şi tras.
De asemenea, nu este obligatorie scrierea scadenţei deoarece cecul este un titlu la vedere.
In legătură cu această din urmă caracterizare s-a făcut afirmaţia că, cecul este numai un
instrument de plată nu şi unul de credit2. Nu excludem însă mecanisme juridice prin care să se
realizeze şi creditări prin emiterea de cecuri3. Insă, funcţiunile de creditare sunt reduse, aproape
nesemnificative în activitatea economică.
1
St.D.Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, 2007, p. 606
2
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Bucureşti, 1998, p. 519
3
Ch. Gavalda, J. Stoufflet, Droit du credit. Effet de commerce. Cheques. Cartes de paiement et de credit, Paris, 1987,
p. 232

55
 Legea nu prevede dispoziţii speciale în legatură cu condiţiile de fond ale emiterii cecului.
Aceste condiţii sunt reglementate de dreptul comun. Dacă nu se respectă cerinţele legale privind
menţiunile obligatorii ale cecului, titlul nu are valoare de cec.

Subsecţiunea a IV-a
Circulaţia cecului
Fiind vorba de un titlu la ordin cecul poate să fie girat. De asemenea, el poate fi transmis
altor beneficiari care, dacă se legitimează ca posesori legitimi pot pretinde dreptul de creanţă
încorporat pe document.
Modalităţile de transmitere a cecului depind de tipul cecului, după cum el este la ordin, la
purtător sau nominativ.
Cecul la ordin
Legea recunoaşte că cecul este un titlu la ordin. Deci el poate fi transmis prin gir. Acest
caracter nu rezultă din clauza expresă în acest sens ci, din lege. Dacă ulterior pe cec se
menţionează numele unui beneficiar cecul îşi păstrează caracterul de titlu la ordin.
Girul are aceleaşi caracteristici şi aceleaşi funcţiuni ca şi girul cambial.
El (girul) trebuie să fie necondiţionat şi integral, trebuie scris pe cec. Prin el se transmit
toate drepturile rezultând din cec: dreptul de proprietate asupra documentului, titularitatea
dreptului de creanţa consemnată pe document, garanţiile.
Girantul răspunde de plata cecului. El poate interzice un nou gir şi în acest caz el nu va
răspunde către persoanele cărora le-a fost girat ulterior cecul.
De asemenea, girul are efect de legitimare. Posesorul unui cec la ordin este socotit posesor
legitim dacă justifică dreptul său printr-o serie neîntrerupta de giruri. Seria neîntrerupta a girurilor
se apreciază după aceleaşi reguli ca în cazul legitimării cambiale1.
Girul pus pe un cec la purtător face pe girant răspunzător de plată, dar nu transformă titlul
din unul, la purtător în altul, la ordin.
Girul poate fi făcut chiar şi în folosul trăgătorului sau a oricărui alt obligat2.
Cecul la purtător
Nu cuprinde numele beneficiarului şi deci, orice purtător al titlului poate cere plata. In caz
că este menţionat numele beneficiarului, dar este indicată menţiunea la purtător, plata va fi făcută
oricărui posesor al titlului. Ca să fie deosebit de titlul la ordin, el trebuie să poarte menţiunea la
purtător.
Transmisiunea se face, de regulă, prin tradiţiune.
Se poate realiza şi girarea dar, girul scris pe el nu-i schimbă natura. Girantul în acest caz îşi
asumă obligaţia de plată.
Cecul nominativ
Acest cec trebuie să cuprindă numele beneficiarului şi menţiunea “nu la ordin”. El va fi
transmis prin cesiune3.

Subsecţiunea a V-a
Avalizarea cecului
Avalul este o garanţie personală prin care o persoană denumită avalist, respectiv acela care
dă avalul, garantează obligaţia asumată de una din persoanele obligate prin cec, direct sau pe cale
1
T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p. 451
2
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Bucureşti, 1998, p. 519
3
Pentru opinie difierită: O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de dreptul comerţului internaţional, vol. II., Bucureşti,
1986, p. 95-96

56
de regres, persoană denumită avalizat, pentru toată suma menţionată pe cec, sau numai pentru o
parte din ea. Persoana ca dă avalul trebuie să aibă capacitatea juridică de a putea realiza acest act
juridic. Avalul poate fi dat, fie de o terţă persoană, fie de către girant, acesta din urmă fiind
obligat numai faţă de posesorii care dobândesc cecul după ce i-a foat girat. Nu poate da aval
trăgătorul sau trasul ( art. 26 alin. 2 din Legea nr. 59/1934).
Cecul poate fi garantat şi printr-un aval, garanţie specifică titlurilor de credit. Regulile
avalului sunt în principiu identice cu regulile avalului dat pentru cambie: se poate avaliza pentru
întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea; avalist poate fi orice persoană sau chiar un
semnatar al cecului; avalizat poate fi oricare din purtătorii succesivi ai titlului; avalul se dă pe
cec; se exprima prin formula “pentru aval” ori prin expresii asemănătoare; avalul se dă prin
subscriere autografă; se indică întotdeauna persoana avalizatului; în caz de nemenţionare a
avalizatului, avalul se consideră dat pentru trăgător.
Legea interzice avalul dat de tras deoarece ar echivala cu o acceptare a cecului1.
Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca şi persoana pentru care s-a dat avalul. Dacă avalistul
plăteşte cecul el dobândeşte drepturile ce rezultă din cec împotriva persoanei pentru care a
garantat precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de acesta din urmă în baza cecului.

Subsecţiunea a VI-a
Plata cecului
Plata cecului presupune în primul rând prezentarea cecului pentru a fi plătit. Legea
stabileşte în general termene scurte şi variabile în funcţie de distanţele dintre locul emisiunii şi al
plăţii. Termenul de prezentare la plată este un termen legal, imperativ şi de decădere. Potrivit art.
30 alin. 1 Legea nr. 59/1934, dipune: Cecul emis şi plătibil în România trebuie, sub sancţiunea
pirderii dreptului de regres împotriva giranţilor, să fie prezentat la plată în termen de 15 zile”.
Termenul arătat se socotesc din ziua arătată în cec ca dată a emiterii.
Neprezentarea la plată atrage pierderea drepturilor de regres împotriva giranţilor şi
avaliştilor săi şi nu dreptul de a se încasa cecul de la tras.
Spre deosebire de cambie, cecul are o particularitate. Fiind un titlu la vedere el nu este
supus acceptării. Pe cale de consecinţă, trasul nu-şi asumă o obligaţie de a plăti şi el nu poate fi
urmărit pentru a face plata.
Răspunderea pentru plata cecului va reveni trăgătorului şi girantilor care au asumat
obligaţia subsidiară de garantare a plăţii.
Trasul va plăti în limita provizionului existent. Dacă există provizion şi trasul refuză plata
el va răspunde după regulile de drept comun faţă de emitentul cecului.
Trasul este obligat sa verifice condiţiile de formă ale cecului, identitatea posesorului titlului
şi legitimitatea acestuia.
Plata poate fi şi parţială. Posesorul cecului nu poate refuza plata parţială.
Aceasta deoarece o asemenea formulă este în favoarea întregului circuit al cecului. Prin
plată toţi semnatarii cecului sunt liberaţi.
Prezentarea cecului la plată
Prezentarea unui cec la plată se poate face în original sau prin trunchiere.
Prin trunchiere se înţelege procedeul informatic care constă în următoarele operaţiuni
succesive, prevăzute în art. 321 din Legea nr. 59/1934:
a. transpunerea în format electronic a informaţiilor relevante de pe cecul original;

1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Bucureşti, 1998, p. 520

57
 b. reproducerea imaginii cecului original în format electronic; şi
c. transmiterea informaţiei electronice obţinute prin operaţiunile prevăzute la lit. a) şi b)
către instituţia de credit plătitoare.
Prezentarea la plată a unui cec prin trunchiere produce aceleaşi efecte juridice ca şi
prezentarea la plată a cecului original, cu condiţia ca acesta din urmă să fi fost emis cu
respectarea prevederilor legii. Instituţiile de credit pot recurge la procedeul trunchierii, cu
condiţia ca între ele să existe o convenţie prealabilă în contextul aranjament de plată sau o
convenţie constând în aderarea lor la un sistem de plăţi.
Informaţiile relevante pentru trunchiere, cuprinse în cecul original, sunt stabilite potrivit
convenţiilor prevăzutede lege.
Imaginea cecului original reprezintă copia electronică a cecului original. Imaginea
cecului original trebuie să respecte standardele stabilite potrivit convenţiilor prealabile în
contextul aranjamentelor de plată sau convenţii constând în aderarea la un sistem de plăţi.
Momentul recepţionării de către instituţia de credit plătitoare, respectiv de către un sistem
de plăţi a informaţiilor relevante pentru trunchiere şi a imaginii electronice a respectivului cec,
constituie momentul prezentării la plată.
Transmiterea către instituţia de credit plătitoare a informaţiilor relevante şi a imaginii
cecului, prin trunchiere, trebuie realizată astfel încât să se asigure autenticitatea şi integritatea
acestora, prin utilizarea oricăror procedee tehnice admise de lege.
Obligaţiile instituţiei de credit la prezentarea la plată a unui cec prin trunchiere:
- să verifice dacă cecul original respectă în formă şi conţinut prevederile legale, inclusiv
regularitatea succesiunii girurilor, cu excepţia autenticităţii semnăturilor trăgătorului şi giranţilor;
- să garanteze acurateţea şi conformitatea informaţiilor relevante pentru trunchiere
transmise electronic cu datele din cecul original, precum şi conformitatea imaginii cecului cu
cecul original.
Instituţia de credit răspunde de orice pierdere suferită prin nerespectarea obligaţiilor
prevăzute mai sus.
Refuzul total sau parţial la plată al unui cec prezentat la plată prin trunchiere se face în
formă electronică, de către instituţia de credit plătitoare. În baza refuzului, instituţia de credit care
deţine cecul original va înscrie pe acesta:
- data prezentării acestuia la plată, spre a se constata dacă prezentarea s-a efectuat în
cadrul termenului de 15 zile;
- declaraţia de refuz, datată şi semnată de către reprezentanţi legali sau împuterniciţi ai
acestora.

Regresul în materia cecului

In caz de refuz al plătii posesorul cecului nu are acţiune directă împotriva trasului deoarece
trasul nu s-a angajat să plătească. El este un simplu plătitor pentru trăgător.
Creditorul are în acest caz acţiune de regres. Pentru a o putea promova trebuia să se
constate oficial refuzul trasului printr-un protest de neplată dresat chiar pe cec sau printr-o
declaraţie a trasului scrisă şi datată pe titlu.
Pentru a se exercita acţiunea de regres, este necesar ca solicitarea plăţii să se facă în
termenele prevăzute de lege.
Posesorul unui cec neachitat este obligat să notifice girantul său în condiţiile dreptului
cambial, faptul neplătii.

58
 Acţiunea de regres se păstrează contra trăgătorului şi giranţilor chiar dacă cecul nu a fost
prezentat în timpul prevăzut de lege. Debitorii de regres sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul
titlului.
Obiectul acţiunii de regres constă în suma arătată în cecul neplătit, dobânda legală, ce curge
de la prezentare, cheltuielile de protest şi cheltuielile de urmărire.
Obligatul de regres care a facut plata cecului poate cere de la giranţii săi suma scrisă pe
titlu, dobândă ce curge de la momentul plăţii şi cheltuielile pe care le-a făcut.
In litigiile privind aceste acţiuni se opun aceleaşi excepţii ca şi în domeniul cambial (art.55
din L.cecului).

Prescripţia în materie de cec

Acţiunea posesorului contra obligaţilor de regres se prescriu în termen de 6 luni, termen de
curge de la data exprirării termenului de prezentare a cecului la plată (art.73 din L.cecului).
Acţiunile de regres ale obligaţiilor de regres plătitori, unii contra altora, se prescriu în şase
luni, termen ce curge din ziua în care obligatul a plătit cecul sau din ziua în care acţiunea de
regres a fost pornită împotriva sa1.
Cecul este un titlu executor atat pentru capital cat si pentru accesorii.El trebuie investit cu
formula executorie in condiţiile dreptului cambial2.

Subsecţiunea a VII-a
Acţiuni extracartolare3 legate de cec
a) Acţiunea în revendicare a cecului.
Este reglementată de art. 22 din L.cecului. Ea urmează aceleaşi reguli ca şi acţiunea în
revendicare a cambiei. Legiuitorul apără buna-credinţă a posesorului şi reţine că posesorul va fi
obligat la restituire numai în măsura în care a dobândit titlul cu rea-credinţă sau a săvârşit o culpă
gravă la dobândire.
b) Acţiunea cauzală funcţionează şi în materie de cec în condiţii identice cu cele prevăzute
în art.64 din Legea cambială. De altfel, art.56 din L.cecului: „ Dacă din raportul care a dat
naştere emisiunii sau transmisiunii cecului derivă o acţiune cauzală, aceasta rămâne în fiinţă, cu
toată emiterea sau transmiterea cecului, afară de cazul când se dovedeşte novaţiunea. Posesorul
cecului nu poate exercita acţiunea cauzală decât oferind debitorului restituirea cecului,
depunându-l la grefa instanţei competente şi justificând în acelaşi timp îndeplinirea formalităţilor
necesare pentru conservarea faţă de debitor a acţiunilor de regres ce-i pot aparţine”, este o
reproducere exactă a art. 64 din L.C.
c) Acţiunea de îmbogăţire fără cauză este reglementată de art.57 a L.cecului care, enunţă
acelaşi principiu ca şi art.65 din L.C. Există însă o diferenţă în materie de cec:”când posesorul
cecului a pierdut acţiunea cambială contra tuturor obligaţilor şi nu are contra acestora o acţiune
cauzală poate acţiona pe trăgătorul care nu a avut disponibil la tras ori s-a îmbogăţit pe nedrept în
dauna sa”. Aceeaşi acţiune se poate exercita şi contra giranţilor.

1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Bucureşti, 1998, p. 520
2
I. Cernaianu, Executarea directă a cecurilor neonorate la prezentare, Revista de drept comercial, 4/19912, p. 41
3
Noţiunea folosită desemnează în accepţiunea nostră atributul raportului juridic ce provine din emisiunea sau
transmisiunea unui titlu de credit, oricare ar fi el. Utilizarea atributului de cambial pentru caracterizarea raporturilor
juridice ce rezultă din emisiunea sau circulaţia cecului este nepotrivită dacă avem în vedere că atât cambia, cât şi
cecul sunt specii ale titlurilor de credit

59
 Acest text nu mai cere celui care reclamă să facă dovada că pârâtul s-a îmbogăţit fără cauză
în dauna sa ci, în cazul în care trăgătorul nu avea provizion, creează prezumţia că acesta s-a
îmbogăţit fără cauză în paguba posesorului.
Suntem de părere că avem de a face cu o prezumţie relativă însă, sarcina probei revine
pârâtului.

Subsecţiunea a VIII-a
Diferite forme de cecuri

Cecul circular
Este cecul emis de o societate bancara la care s-a depus provizionul.
Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o societate bancară sau o altă societate
de credit, anume autorizate pentru sume ce le are disponibile de la primitorii cecurilor în
momentul emisiunii, plătibil la vedere în oricare din locurile arătate de emitent – art. 79 din
Legea nr. 59/1934.
Astfel trăgătorul apare în acelaşi timp ca şi tras spre deosebire de ceea ce se întâmplă în
cazul celorlalte cecuri. Banca emitentă devine direct obligată faţă de beneficiar. Această trăsătură
deosebeşte cecul circular de cecul ordinar unde banca nu este obligată prin cec (mai mult i se
interzice băncii asumarea vreunei obligaţiuni în vreo formă oarecare).
El poate fi plătit la orice sucursală a băncii emitente, sau la orice bancă cu care emitentul se
află în relaţii de corespondenţă. Din acest motiv i se spune şi cec circular, deoarece capătă
caracterul unei circulare emise de bancă către sucursale şi corespondenţi de a plăti cecul.
Cecul circular va cuprinde obligatoriu urmatoarele menţiuni:
- denumirea de cec circular, în cuprinsul textului;
- promisiunea necondiţionată de a plăti la vedere o anumită sumă de bani;
- numele şi prenumele primitorului;
- data şi locul emiterii cecului;
- semnătura societăţii bancare sau a societăţii de credit
Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiunile mai sus arătate nu are valoare de cec
circular. - art. 80 alin. 2 din Legea nr. 59/1934
Acest cec este supus normelor legii cambiale cu privire la gir, protest, şi regres afară de
situaţia în care legea dispune altfel.
Băncile ce emit cecuri circulare trebuie să primească autorizare de la Banca Naţională după
ce a depus în prealabil o cauţiune de minim 40% din valoarea cecurilor emise.
Acest tip de cec este folosit de cei care au de transportat sume mari de bani pe care se
folosesc în diferite locuri fără să ştie dinainte unde au nevoie de ele. Acest cec prezintă avantaje:
- beneficiarul poate să încaseze numerarul în locul unde are nevoie de el;
- câtă vreme banca îşi asumă obligaţia de a plăti, beneficiarul are certitudinea încasării
cecului;
- cecul se poate încasa în orice localitate unde emitentul are sucursale sau corespondenţi.

Cecul certificat
In acest tip de cec trasul certifică dinainte existenţa provizionului. Odată făcută certificarea,
provizionul nu mai poate fi retras până la momentul împlinirii scadenţei de plată a cecului.
Certificarea măreşte încrederea titularilor în titlu. Certificarea nu presupune asumarea unei
obligaţii din partea trasului.
Certificarea indică doar creditorilor existenţa acoperirii cecului.

60
 Prin asemenea cecuri, se uşurează circulaţia titlurilor. Eventualii primitori sunt dispuşi să
fie plătiţi cu astfel de cecuri şi din partea unor persoane necunoscute sau cu solvabilitate incertă.

Cecul barat
Cecul devine barat prin înscrierea pe faţa titlului a două linii paralele. Bararea o poate face
trăgătorul sau posesorul cecului. Bararea poate fi generală sau specială.
a) Bararea generală presupune trasarea liniilor fără nici o indicaţie între ele, sau cu
menţiunea generală “banca” sau “Bancher”. Prin barare generală cecul nu mai poate fi achitat
decât unei bănci sau unui client al trasului. In acest ultim caz, trasul se găseşte în relaţii constante
şi de încredere cu clientul său.
De obicei se utilizează asemenea procedeu când trăgătorul şi beneficiarul sunt clienţii
aceleiaşi bănci. Găsitorul unui asemenea cec nu-l poate folosi şi nu-l poate gira deoarece nimeni,
în afara unei bănci, sau al unui clinet de încredere nu-l va putea încasa. Cecurile barate ajută,
astfel, la descoperirea rapidă a fraudelor.
b) Bararea specială constă în înscrierea între bare a numelui unei bănci. In acest caz plata
nu se poate face decât băncii consemnate între barele cecului. In acest fel riscurile ce rezultă prin
prezentarea la plată a cecurilor pierdute sau furate sunt înlăturate. Dacă o bancă nu respectă
regulile barării şi utilizează, prin prezentarea la plată, cecuri furate sau pierdute se expune la
daune.
Bararea aplicată nu poate fi stearsă. Ştergerea, în orice formă ar fi făcută, se consideră
nerealizată. Bararea generală se poate transforma în barare specială prin nominalizarea unei
bănci.

Cecul de călătorie (turistic)

In acest tip de cec trăgătorul subordonează plata titlului existenţei pe cec, la momentul
prezentării la plată, a unei a doua semnături la fel cu a primitorului. Dacă cineva pleacă în
călătorie şi nu transportă numerar, depune la o bancă o sumă de bani şi primeşte un carnet cu
cecuri turistice. Cecurile sunt emise la valori nominale, beneficiarul neputând înscrie alte sume
pe ele. In momentul ridicării cecurilor, beneficiarul semnează în faţa bancherului, iar a doua
semnătură o depune în faţa celui căruia îi remite cecul. Plătitorul va verifica identitatea
beneficiarului comparând cele două semnături. Acest sistem măreşte siguranţa utilizării
cecurilor.
Cecul de călătorie are două părti: un talon şi cecul propriu-zis. Prima semnătură se depune
pe talon, a două pe cec, în momentul prezentării la plată.
In literatura juridică se discută dacă acest titlu este cu adevărat un cec1.

Cecul plătibil în cont

Acest cec poartă menţiunea pe faţa titlului “plătibil în cont”, “numai prin virament”.
Trăgătorul interzice plata în numerar a cecului. Decontarea se va realiza numai scriptic, prin
virament sau compensaţie2. Dacă se face plata efectivă, aceasta se realizează pe riscul plătitorului
care se expune la daune echivalente cu valoarea cecului, când plata a fost trecută unui fals
creditor.

Cecul netransmisibil

1
T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, 1976, p. 454
2
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Bucureşti, 1998, p. 523

61
 El poarta clauza “netransmisibil” şi nu poate fi plătit decât primitorului. Deci, cecul nu
poate fi girat decât unei societăţi bancare pentru încasare, în ipoteza în care posesorul solicită
plata cecului în contul său deschis la banca ce a primit prin gir pentru încasare.

Alte tipuri de cecuri

Comerciantii sunt interesaţi să utilizeze acele tipuri de cecuri care să le confere garanţii că,
vor fi platiţi în condiţiile consemnate pe titluri. Din acest motiv statul şi instituţiile financiar
bancare sunt preocupate să găsească acele instrumente care să satisfacă interesele comercianţilor,
fie în toate cazurile, fie în situaţii particulare. Din acest motiv legiuitorul poate statornici prin lege
orice alt tip de cec, orice instrument care să realizeze funcţiile economice ce sunt recunoscute
titlurilor reglementate prin L.59/1934. De asemenea, Banca Natională a României a emis norme
metodologice, cu caracter tehnic1 care fac precizări detaliate cu privire la modul în care trebuie
să se comporte subiecţii ce participă la raporturile juridice născute din emiterea unui cec. Mai
mult, Banca Naţională ca unitate de control bancar, şi care realizează o politică financiară şi
monetară proprie, adaptată conjuncturilor economice impune unele restricţii în legătură cu
emiterea cecurilor şi cu circulaţia lor. Ele au ca scop creşterea siguranţei circulaţiei acestor titluri
şi evitarea fraudelor prin emiterea unor astfel de documente. Mai mult, aceste norme
metodologice, crează o tipologie specifică de instrumente de plată. Din punct de vedere teoretic,
fiecare din aceste tipuri de instrumente poate fi analizat pentru a se vedea dacă are sau nu
caracteristicile unui cec. Dacă aceste instrumente cuprind elementele înscrise în Legea nr.
59/1934 asupra cecului, vorbim despre existenţa unor noi tipuri de cecuri, dacă nu cuprind aceste
elemente avem de-a face cu alte instrumente de plată.

BIBLIOGRAFIE

1. Cărpenaru, St.D., Drept comercial român, Bucureşti, 1998

2. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul
Juridic, 2007
3. Căpăţână, O., Ştefănescu, B., Tratat de dreptul comerţului internaţional, vol. II.,
Bucureşti, 1986
4. Cernaianu, I., Executarea directă a cecurilor neonorate la prezentare, Revista de drept
comercial, 4/1992
5. Ciuncan, D., Înşelăciunea prin cecuri, Dreptul, 3/1994
6. Gavalda, Ch., Stoufflet, J., Droit du credit. Effet de commerce. Cheques. Cartes de
paiement et de credit, Paris, 1987
7. Ionescu, S., Demetrescu, P.I., Georgescu, I.L. Noua lege asupra cambiei. Biletul la ordin
şi Legea asupra cecului, Bucureşti,1934
8. Luha, V., Trăsături generale ale titlurilor de credit, Revista de drept comercial, 7-8/1999
9. Lupaş, S., Curs de drept cambial, Cluj, 1946
10. Popescu, T. R., Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti,1976
11. Teodosescu, N., Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în totul sau în
parte, Dreptul 10/1998
12. Turcu, I., Cecul, articol, Revista de drept comercial, 1/1993

1
Normele tehnice nr.9/1994, B.N.R. , MO 119 bis/14.06.1995.

62
 SECŢIUNEA a V -a.
WARANTUL

Precizări
Denumirea se referă în realitate la două înscrisuri de natură diferită care îndeplinesc funcţii
distincte deşi sunt emise concomitent dintr-un carnet matcă sub forma unui document cu două
părţi1.
Regimul lor juridic se întemeiază pe Legea nr. 153 din 7.04.1937, pentru magazinele
generale şi warantarea mărfurilor şi cerealelor. In completare se aplica Legea nr. 58/1934 privind
cambia în măsura în care reglementările privitoare la cambie nu contravin recipisei warant.
Recipisa propriu-zisă constituie titlul reprezentativ al unor mărfuri care se află în depozitele
magazinelor generale. Recipisa nominalizează pe deponent şi îi asigură exerciţiul dreptului de
proprietate asupra produselor pe care le descrie, fiind un certificat de depozit.
Warantul are o dublă natură juridică, fiind un bilet la ordin prin care deponentul se obligă
să plătească o sumă în numerar la o anumită dată, în schimbul împrumutului obţinut prin gajarea
mărfurilor aflate în depozit2. El conferă beneficiarului cât şi posesorilor succesivi calitatea de
titulari ai dreptului de gaj asupra acestora ( a mărfurilor aflate în depozit).

Magazinele (magaziile) generale

Ele sunt depozite puse la dispoziţia publicului3. Magazinele generale pot beneficia de
regimuri vamale sau fiscale speciale şi sunt autorizate să emită titluri capabile de a reprezenta
mărfurile depozitate în ele. Autorizarea de a emite titluri reprezentative vine de la lege sau din
statutele recunoscute prin acte normative.
De obicei, se construiesc pe pieţele care concentrează mari cantităţi de mărfuri generice.
Sunt dotate cu mecanisme care înlesnesc încărcarea, descărcarea, dispun de experţi în afacerile
de expediţie, vamale, de conservare , de ambalare.
Ele au un triplu scop:
- de a face depozitarea mai economicoasă, mai uşoară.
- de a înlesni creditul pentru cei care fac depozite oferindu-le împrumuturi pe garanţia
mărfurilor depozitate şi prin girarea către creditor a documentului de gaj eliberat din magazie.
- de a înlesni vânzarea mărfurilor prin licitaţie publică şi prin eliberarea de ceritificate de
depozit care transmit proprietatea şi posesiunea fără să fie nevoie de a mişca mărfurile de la locul
lor4.
Acest sistem de magazine funcţionează cu deosebit succes de la începutul secolului XIX în
Anglia şi Olanda, extinzându-se apoi în toate ţările, mari puteri economice ale lumii şi în marile
pieţe comerciale.
Depozitul în magazinele generale este reglementat de normele generale ale contractului de
depozit obişnuit, regulat în care subiecţi sunt, pe de o parte, deponentul, iar pe de altă parte,
magazinul5. Magazinul trebuie să primească toate mărfurile, putând refuza primirea doar pe

1
C. Petrescu Ercea, Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III, Cluj, 1945, p. 212
2
C. Vivante, Principii de drept comercial, Bucureşti, 1928, p. 124
3
C. Petrescu Ercea, Depozitul în magazinele generale, Cluj, 1947, p. 3-8
4
Ch. Gavalda, J. Stoufflet, Droit de credit. Effets de commerce, Cheques. Cartes de paiement et de credit. Paris,
1987, p.258
5
C. Petrescu Ercea, Depozitul în magazinele generale, Cluj, 1947, p. 11-36

63
motive de forţă majoră (lipsa de spaţiu) 6. Magazinul este responsabil de orice pagube şi este
îndreptăţit să elibereze recipise warant.

Recipisa (certificatul de depozit)

Oricine vrea să facă un depozit se adresează în scris administraţiei magazinului general,
indicând numele său, calitatea şi cantitatea mărfurilor sale. Marfa este verificată, sortată,
ambalată şi introdusă în magazin.
Pentru confirmarea depozitului se eliberează buletinul de intrare sau biletul de introducere,
care la cerere poate fi înlocuit cu un certificat de depozit sau mai multe.
Buletinul de intrare ( biletul de depunere, certificatul de depunere) nu are caracterul juridic
al certificatului de depozit, în sensul că nu poate reprezenta marfa şi nu poate circula în locul
acesteia.
Cine cere restituirea în baza buletinului de intrare nu exercită un drept autonom neatacabil
de excepţiile ce se pot opune posesorilor precedenţi. Deci, acest document nu este un titlu de
credit pentru că îi lipseşte calitatea indispensabilă pentru un titlu de credit ca documentul să
reprezinte marfa. Cel ce solicită în baza buletinului acţionează ca un mandatar al deponentului şi
este expus la toate excepţiile opozabile acestuia. Posesiunea buletinului, dovedeşte cel mult
mandatul1.
La cererea deponentului magazinul eliberează titlul dublu, certificatul de depozit- recipisa
şi warantul (certificatul de gaj). Ele sunt scrise pe aceeaşi filă divizibilă în două părţi. Ele sunt
detaşate dintr-un registru cu cotor unde sunt repetate aceleaşi indicaţii ca pe documentele
eliberate la cerere.
De regulă, certificatul de depozit cuprinde: denumirea şi sediul magazinului, numărul
curent din registrul unde au fost înscrise mărfurile depozitate şi data emiterii, numele şi
domiciliul deponentului, natura, cantitatea, calitatea mărfii depuse, termenul de păstrare.
Certificatul de depozit dă posibilitate posesorului său să facă diferite tranzacţii. El este un
titlu de credit la ordin care se transmite prin gir conform regulilor privitoare la cambie. Girul
certificatului de depozit conferă girantului facultatea de a dispune de mărfuri cu respectarea
drepturilor personale ale posesorului buletinului de gaj.
Chiar dacă titlul nu poartă clauza la ordin este considerat un titlu la ordin.

Warantul (certificatul de gaj)

Notiunea de warant are două înţelesuri:
- un sens larg ce desemnează documentul, în întregime, eliberat de depozitar, prin care se
confirmă deponentului primirea mărfurilor consemnate în cuprinsul lui.
- un sens restrâns ce desemnează o parte a documentului, buletinul de gaj.
Buletinul de gaj este un titlu de credit reprezentativ al mărfii încredinţate spre păstrare de
către deponent depozitarului. Acest titlu se transmite prin gir şi are semnificaţia unui gir în
garanţie în sensul constituirii unui gaj în favoarea giratarului.
Warantul se analizează ca o formă particulară a contractului de gaj comercial. El reprezintă
un gaj constituit în beneficiul unui creditor care primeşte de la deponent acest titlu de credit prin
mecanismul girului2.
Pe verso-ul titlului se scrie suma garantată cu mărfurile depozitate.
6
C. Vivante, Principii de drept comercial, Bucureşti, 1928, p. 129
1
C. Petrescu Ercea, Depozitul în magazinele generale, Cluj, 1947, p. 39
2
Ch. Gavalda, J. Stoufflet, Droit de credit. Effets de commerce, Cheques. Cartes de paiement et de credit. Paris,
1987, p.263

64
 Menţiunile de pe warant se pot scrie şi pe cotorul care se păstrează la registrul magazinului.
Girul în garanţie astfel constituit nu are ca efect trecerea posesiei mărfurilor gajate asupra
creditorului gajist. Aceste mărfuri rămân depozitate în magazie.
Acest gaj este un gaj cu deposedare1 de obiect pentru că proprietarul mărfii, posesorul
recipisei îi remite creditorului gajist warantul care reprezintă însăşi marfa respectivă.
Warantul conferă deponentului posibilitatea de a-şi înstrăina marfa din depozit în ciuda
faptului că este gajată. Instrăinarea operează ca efect al transmiterii recipisei, titlu reprezentativ al
mărfii, dar care consemnează şi contractul de depozit încheiat cu magazinul. Warant-urile sunt
supuse regimului de publicitate instituit prin Legea nr.99/1999, titlul VI.

Circulaţia titlurilor
Remiterea recipisei are efect translativ de drepturi, efect specific girului.
Noul dobânditor când primeăte recipisa, fără warant este în cunostinţă de cauză că marfa
respectivă este gajată şi că va putea dispune de marfă numai dacă va consemna la administraţia
magazinului suma pentru care a fost constituit gajul.
Transmiterea incompletă a titlului dublu face publicitate deplină a existenţei gajului şi a
dreptului personal al împrumutătorului.
Deci, cele două titluri emise, într-un document unic dar format din două părţi, sunt
destinate să îndeplinească funcţii esenţial deosebite.
Recipisa de depozit serveşte la transmiterea dreptului de proprietate (dreptul de a dispune
de marfă), pe când certificatul de gaj serveşte pentru a gaja mărfurile.
Cine posedă amândouă documentele poate dispune în mod liber de marfă: să o retragă, să o
vândă, să o împartă. Posesorul documentului dublu poate transmite marfa altora prin girul
documentului, girul documentului dublu transmite toate drepturile sale asupra mărfii.
Dar el poate gira recipisa de depozit separat de warant: asta fie că a dat deja în gaj
mărfurile, prin mijlocirea certificatului de gaj, fie că-l ţine pentru sine pentru garanţia preţului
sau a restului de preţ ce i l-ar datora cumpărătorul, giratar al certificatului de depozit.
Cine are posesiunea legitimă a recipisei are puterea de a dispune de mărfuri cu condiţia să
respecte dreptul creditorului gajist, posesor al certificatului de gaj. Respectarea dreptului
personal al creditorului nu se poate realiza decât depunând valoarea împrumutului şi accesoriile
la administraţia magazinului care va îndeplini funcţia de casier.
Posesorul certificatului de gaj are dreptul de a face să se vândă marfa şi de a fi plătit având
privilegiu asupra preţului, dacă acela care a girat nu plăteşte la scadenţă. Când creditorul gajist
constată refuzul de plată al debitorului el poate cere vânzarea mărfii la licitaţie după un anumit
termen de la data exigibilităţii warantului.
Pentru diferenţa rămasă neachitată creditorul împrumutător se poate îndrepta în regres
împotriva împrumutatului şi a celorlalţi giranţi.
Exercitarea acestei acţiuni se face după regulile acţiunii cambiale2 .
Posesorul certificatului de gaj poate să acţioneze la alegerea sa pe oricare din giranţii
posteriori constituirii gajului sau poate să-i acţioneze pe toţi , ei răspunzând solidar3.
Termenul pentru exercitarea acţiunii de regres curge din ziua în care s-a efectuat vânzarea
pentru că numai din acest moment se poate cunoaşte diferenţa dintre împrumut şi preţul încasat.

1
Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Bucureşti, 1993, p. 187-208
2
C. Petrescu Ercea, Depozitul în magazinele generale, Cluj, 1947, p. 233
3
C. Vivante, Principii de drept comercial, Bucureşti, 1928, p. 134

65
 Dacă posesorul certificatului de gaj încasează suma de la primul girant, acesta din urmă
este îndreptăţit să primească warantul şi îşi reia libera dispoziţie asupra mărfii (cu condiţia să se
afle în posesia certificatului de depozit).
Dacă debitorul a transmis certificatul de depozit atunci el se substituie, în baza plăţii
făcute în drepturile posesorului warantului şi va putea provoca vânzarea bunurilor, fără a avea
obligaţia să caute pe actualul posesor al ceritificatului de depozit.
Actualul posesor al certificatului de depozit care cunoaşte scadenţa gajului va putea preveni
vânzarea depunând la administraţie suma pentru care mărfurile au fost gajate.

BIBLIOGRAFIE

1. Deak, Fr., Cărpenaru, St. D. Contracte civile şi comerciale, Bucureşti, 1993

2. Gavalda, Ch., Stoufflet, J., Droit de credit. Effets de commerce, Cheques. Cartes de
paiement et de credit. Paris, 1987
3. Petrescu Ercea, C., Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III, Cluj, 1945
4. Vivante, C., Principii de drept comercial, Bucureşti, 1928

CAPITOLUL IV

66
 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND REGIMUL
JURIDIC AL OPERAŢIUNILOR CU VALORI MOBILIARE

SECŢIUNEA I
Schema generală a operaţiunilor cu titluri

1. Precizări introductive
Operaţiunile comerciale se realizează din cele mai vechi timpuri. Tehnica lor s-a dezvoltat
foarte mult încât mecanismele moderne contractuale apar astăzi ca o maşină ultra sofisticată faţă
de o unealtă primitivă. Teoria dreptului face mari eforturi pentru a încadra aceste mecanisme
moderne în conceptele clasice ale teoriei generale a obligaţiilor. Oricâte obiecţii s-ar aduce nu
putem concepe că un astfel de mecanism se dezvoltă în afara relaţiei credit-debit, creată prin
manifestări de voinţă.

2. Conceptul de titlu
Operaţiunile juridice comerciale sunt realizate prin circulaţia titlurilor; o Bucureştiată de
hârtie, purtând nume diferite dă dreptul la o sumă de bani, la o parte socială, la o cantitate de
mărfuri consemnează o obligaţie patrimonială. Din acest motiv i se mai spune titlu de credit:
consemnează un drept al creditorului.
Circulaţia titlurilor presupune obligatoriu să ştim natura lor, obiectul operaţiunii personale
angajate, scadenţa, forma de execuţie, garanţia executării (obişnuită sau suplimentară). Titlurile
comerciale sunt negociabile: pot fi transferate de la o persoană la alta cu uşurinţă prin diferite
procedee: gir, tradiţie, operaţii în cont etc.

3. Natura juridică a titlurilor de credit

Nimeni nu contestă faptul că titlurile de credit sunt bunuri, active patrimoniale. O circulaţie
obişnuită a bunurilor presupune transmiterea derivată a dreptului de proprietate prin mâini
succesive. Dobânditorul primeşte drepturi derivate; obţine acelaşi drept care a existat în mâna
antecesorului său; dacă acest drept are defecte , lipsuri, vicii ele se transmit la primitor. Ultimul
posesor poate invoca oricând aceste lipsuri împotriva autorului său cerând compensaţii.
În cazul circulaţiilor titlurilor de credit dobânditorul va primi un drept originar; se socoteşte
că dreptul s-a născut direct în mâna sa, fiind curăţat de toate defectele; transmisiunea este
autonomă; se ajunge acolo încât vânzătorul să dea mai mult decât are; dreptul viciat ajunge în
mâna succesorului fără aceste vicii.
Asemenea concepţie, ce depăşeşte limitele unei gândiri obişnuite crează avantaje; cine
transmite un titlu ştie că împotriva lui nu se mai pot invoca excepţii din transmisiune şi nu i se
vor mai cere desdăunări; şi invers: cine cumpără este sigur că poate sâ vândă din aceleaşi motive
sau poate să-şi realizeze dreptul pentru că debitorul nu poate invoca nici o excepţie; dreptul există
aşa cum este consemnat literal pe document.
Teoria a căutat explicaţii pentru un asemenea fenomen. Apariţia lui se explică prin nevoi
practice. Cum fiecare comerciant doreşte să-şi vândă creanţele s-a observat că cesiunea de
creanţă crează mari neajunsuri; ea transmite drepturi derivate; nimeni nu va cumpăra un drept de
creanţă despre care nu ştie şi nu poate afla nimic.

67
 Atunci s-a inventat titlul care încorporează creanţa; se realizează o uniune atât de strânsă
încât dreptul de creanţa nu poate fi exercitat fără existenţa titlului; cine are documentul este
titularul dreptului, chiar dacă realitatea faptică nu este aşa; şi invers; dreptul de creanţă se
materializează, devine bun corporal mobil. El se va transmite după regimul juridic al circulaţiei
bunuri mobile; posesia de bună credinţă a bunului valorează proprietate; posesia cu bună credinţă
a titlului îl face titular de necontestat pe dobânditor, creditor în faţă căruia nu se poate ridica nici
o excepţie.
Titlurile devin astfel o bogăţie fiduciară (bazată pe încredere comună).

4. Schema de circulaţie a titlurilor

Circulaţia lor obişnuită scuteşte pe persoane de efortul intelectual necesar pentru a concepe
transmisiunea şi de efortul fizic de a înfăptui tradiţiunea. S-a observat că Bucureştiata de hârtie
are din punct de vedere juridic defectele oricărui bun material: este perisabil; poate să se piardă şi
să fie furată; pe de altă parte nu poate fi păstrat secretul operaţiunii atunci când valoarea reală a
titlului, din raţiuni economice nu trebuie făcută publică.
Dreptul comercial a făcut un nou efort: a înlocuit titlul cu o înscriere într-un cont; creanţele
şi datoriile devin articole ale unui cont curent; unităţi de cont creditoare sau debitoare;
depozitarea şi retragerile de fonduri monetare sunt înscrise în conturi de cecuri: avem, deci o
monede scripturală; depozitele de titluri, bunuri mobile se realizează prin înscrieri de conturi
curente de titluri; drepturile încorporate în titluri îşi pierd individualitatea; ele nu se mai exprimă
decât prin unităţi de cont, prin valori şi devin valori mobiliare. Datoriile se reglează prin
compensare; bogăţia se exprimă prin cifre consemnate într-un cont. Cel mai mare inconvenient
rezultă din erorile de contabilitate, din viciile de gestiune ale conturilor; o contabilitate şi o
gestionare exactă fac să dispară riscurile.
Deci conceptul juridic de bun mobil se înlocuieşte cu un concept economic, valoarea
mobilă, căreia i se dă semnificaţie juridică, păsând însă şi funcţiuni de natură exclusiv economică.
Pe această înlocuire conceptuală se bazează întreaga teorie juridică a valorilor mobiliare.

5. Intervenţia specialiştilor
Nişte operaţiuni atât de precise nu pot fi realizate decât de nişte specialişti. Comerţul cu
titluri are nevoie de tehnicieni care crează titlurile, le păstrează (gestionează), care vor ţine
conturile şi vor înregistra operaţiunea. Aşa s-au născut băncile: ele primesc monedă şi titluri în
depozit, fac creditări sub toate formele, uneori plasează valori mobiliare în public, ţin conturile
clienţilor lor. Pe această schemă s-au creat şi alte instituţii specializate, din iniţiativa particularilor
sau a statului.
Negocierea titlurilor presupune alt gen de specialişti, desemnaţi cu termenul generic de
agenţi de schimb. Ei operează pe seama clienţilor lor, ori în nume propriu pe pieţe publice create
de burse de valori.
Tot în acest sens se pot cita magazinele generale ce primesc în depozit mărfuri şi sunt
îndreptăţite să evită warant-uri; bursa de mărfuri care realizează operaţiile de vânzare de mărfuri
prin intermediul unor instituţii specializate de lichidare;au apărut organismele profesionale de
depozit şi compensare, etc. Toate aceste stabilimente sunt indispensabile comerţului modern.

6. Caracterul mecanic al operaţiunilor

Aceste operaţiuni se vor derula după proceduri standard, stabilite de lege (regulamente) de
la care nimeni nu se poate abate. Nu se mai poate discută despre calitate, vicii de consimţământ,
despre modalităţi ale obligaţiilor. Nu mai avem un consimţământ obişnuit al celui care face

68
operaţiunea, deşi el există; nu mai analizăm cauza operaţiunii, deşi ea este indispensabilă în orice
act juridic. Operaţiunile se derulează singure, ele presupunând doar voinţa celui ce doreşte să
declanşeze o procedură tipizată. El dă o comandă şi totul se derulează de la sine; el aderă la un
standard procedural.
Deci există consimţământ, care constă în voinţa de adeziune la procedura prestabilită;
operaţiunea se înfăptuieşte având în vedere o cauză; însă acestei cauze nu i se dă importanţă;
operaţiunea devine acauzală, abstractă.
Se fac emisiuni de cambii, bilete la ordin, se dau ordine pentru bursă, pentru viramente;
fiecare presupune o putere de decizie, o manifestare de voinţă, dar odată actul iniţial fiind făcut,
operaţiunea îşi urmează cursul şi îşi produce consecinţele aşteptate. Nu vom regăsi în aceste
operaţii regulile de drept civil. Aceste reguli (cele civile) ţin de situaţia personală a subiectului
participant la raportul juridic: el este de bună sau de rea credinţă; el este diligent sau face greşeli.
Insă nici nu vom putea susţine că ele nu există, deşi adeseori se spune că sunt străine de
dreptul comercial modern. Ele există însă trebuie înţelese altfel: respectarea regulii ce o
presupune procedura specifică ţine loc de bună credinţă şi înlătură greşeala. Deci dreptului civil îi
este specifică o moralitate individuală, personală; în operaţiunile cu titluri vorbim de o moralitate
formală; dar moralitate, exprimată în termeni juridici există în ambele cazuri.

SECŢIUNEA a II-a
Natura juridică a valorilor mobiliare

1. Definirea valorii mobiliare

Legea cadru defineşte valoarea mobiliară: instrument negociabil material sau dematerializat
ce conferă drepturi asupra emitentului, titluri ce se vor crea respectând norme imperative. După
care legea enumeră exemplificativ: acţiunile, titlurile de stat, drepturile de preferinţe,
obligaţiunile, instrumentele financiare derivate şi sfârşeşte cu o formulare generală “orice titlu
încadrat astfel de către CNVM”, căreia i se dă autoritate deplină de interpretare.
Avem, deci o definiţie largă, exemplificativă şi lăsată la bunul plac al autorităţii, care poate
proteja bine sau rău interesele comunităţii de afaceri.
Teoria este mai precisă şi, în consecinţă, mai logică: valoarea mobiliară este un titlu
negociabil reprezentând dreptul de asociere şi de credit pe termen lung, instrumente destinate
pieţelor speciale. Se găseşte uneori, sinonimie între sintagmele valoare mobiliară şi titlu bursier;
formularea este nevalabilă în sistemul nostru de drept pozitiv, pentru că există valori mobiliare
care nu sunt în circuitul bursier.

2. Caracteristici distinctive
a. Ele sunt bunuri mobile chiar dacă reprezintă şi imobile. Ele pot mobiliza valorile
imobiliare. Sunt legate de sistemul dreptului comercial. Teoria şi practica arată că raporturile
dintre societăţi şi deţinătorii de acţiuni şi obligaţiuni sunt raporturi comerciale, chiar dacă aceştia
din urmă nu sunt comercianţi. Operaţiunile cu valori sunt supuse însă unor reglementări speciale
ce rezultă din lege ori din regulamentele şi intrucţiunile emise de autoritatea ce supraveghează
comerţul cu ele. Dreptul comercial va fi drept comun pentru operaţiunile cu valori mobiliare
b. Ele nu sunt emise de orice persoană (spre deosebire de efectele de comerţ). Legea indică
cine le pune în circulaţie şi cum anume. Există un veritabil monopol în comerţul cu ele.
Emisiunea şi punerea în circulaţie este strict controlată. Intrăm deci, cel puţin în parte, în sfera

69
relaţiilor de drept public, de drept economic ce indică intervenţia masivă a statului în relaţiile
particularilor. Explicaţia este de natură economică.
c. Ele sunt bunuri fungibile, o fungibilitate puţin diferită de cea specifică dreptului civil
(unde bunul nu este individualizat). În materie, lucrul este individualizat prin nominalizarea
titularului sau prin număr de ordine. Caracterul său fungibil este de ordin economic. Adică,
titlurile reprezentative odată intrate în circuitul pieţei speciale, prin mecanismele sale se
transformă în unităţi de cont ce indică doar valoarea lor patrimonială, pierzându-şi
individualitatea. Fenomenul se numeşte dematerializare.
d. Valoarea mobiliară este un titlu de credit atipic. În negocierea valorilor mobiliare apare
un fenomen curios. Valoarea mobiliară se naşte prin incorporare, prin materializarea creanţei, dar
se valorifică prin dematerializare, prin transformare în unitate de cont. Totuşi teoria dreptului
arată că dreptul titularului nu se transformă într-un drept de creanţă. Titularul rămâne un acţionar,
un obligatar, iar dreptul său este exprimat abstract, într-o unitate de cont. Dreptul subiectiv al
titularului are în continuare regimul unui drept real, tocmai pentru că valoarea mobiliară este un
titlu de credit, bun mobil corporal, intrument de credit în circulaţie.
Dacă nu am reţine această calificare, valoarea mobiliară ar trebui considerată un drept de
creanţă, ceea ce ar crea inconveniente (după cum vom vedea).
Formularea noastră pune în discuţie ideea rematerializării care nu este reglementată.
Considerăm că la restituirea valorilor cei interesaţi pot solicita rematerializarea titlurilor lor.

70
 3. Depozitarea şi înregistrarea valorilor mobiliare

A. Fiind destinate să circule pe o piaţă special organizată, în forme prestabilite aceste

titluri nu sunt ţinute, de obicei în mâna proprietarului. Ele sunt date în depozit unor
subiecţi pregătiţi în a le păstra în conturi de depozit de titluri.
Această formulă crează numai avantaje, dintre care cel mai important este simplificarea
operaţiunilor ce se reduc la nivelul unor înscrieri în cont. Evident un astfel de depozit se supune
în principiu regulilor generale ale teroriei juridice a contului. Astfel:
a. La nivelul subiecţilor investitori legea permite formarea de societăţi de depozitare ce
primesc în conturi activele fondurilor de investiţii (societăţilor de investiţii) şi valorile
dematerializate, după o prealabilă înregistrare într-un registru independent. Depozitarul conservă
valoarea, o administrează urmând dispoziţiile date de proprietar prin agenţii săi. Efectuează
operaţii de compensare între conturile tuturor clienţilor săi. Este un depozit comercial,
obligatoriu, oneros, neregulat, necolectiv, conţinuu şi public (pentru că depozitarul are obligaţia
să facă publice activele nete ale investitorilor)
b. Când investitorul se înscrie să facă operaţiuni la bursă depozitul va fi delegat unei unităţi
de depozitare şi compensare colectivă. Aceasta din urmă devine delegatul pentru obligaţiile
depozitarului, delegantul (societatea de depozitare a investitorului). Investitorul delegatar rămâne
proprietarul valorii şi raportul se reglează după regulile delegaţiei.
Legea indică acele societăţi (precum şi alte stabilimente financiare) care au atribuţii de
compensare, decontare şi subdepozitare prin delegare (custodie), agenţii custode.
Acest depozit precum şi depozitul efectuat de SNCDDC ia din raţiuni practice forma unui
depozit în cont curent. Numai în acest mod se pot realiza decontările valorilor pe seama unor
terţi. Realizarea obiectivului (compensarea, decontarea) nu se poate înfăptui fără o prealabilă
dematerializare a titlului. Întregul sistem de depozite se transformă într-o casă regională sau
centrală, valoarea depersonalizându-se, devenind cu adevărat un bun fungibil. Proprietarul pierde
dreptul de dispoziţie materială asupra titlului, el deţinând doar dovada de depozitare care nu este
o valoare mobiliară.
Depozitul colectiv, în sistem de cont curent, pentru decontări pe seama terţilor are o natură
juridică specială, ce nu se explică prin reglementări civile (chiar dacă s-au făcut încercări de al
califica astfel – s-a spus, spre exemplu, că deponenţii ar fi coproprietari pe valorile depozitate).
Un asemenea depozit pe care îl crează practica necesită un concept nou: titlul în cont curent (titlul
unitate de cont). Juridic conceptul de proprietate este înlocuit cu conceptul de valoare; depozitul
de titluri se transformă în depozit de unităţi de valoare; regulile acestui depozit sunt regulile
conturilor.
c. Nimic nu împiedică pe cel ce deţine titlu în forma materializată să şi le păstreze în
depozit, în această formă. Asemenea depozit este voluntar, regulat. Între deponent şi depozitar se
stabileşte o relaţie juridică fundamentată pe contractul de depozit comercial.
B. Transferurile de proprietate pentru valorile mobiliare au o formă de publicitate
specială diferită de publicitatea supusă regulilor de drept comun.

a. Pentru titlurile de drept comun ce nu intră în regimul pieţei organizate publicitatea

transmisiunilor se face după cum urmează:
- titlurile nominative sunt înscrise în registrele acţionarilor ţinute de emitent (art.98 Legea
31/1990), care prevede: Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă
materială se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe
titlu, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor. Dreptul de proprietate asupra

71
acţiunilor nominative emise în formă dematerializată se transmite prin declaraţie făcută în
registrul acţionarilor, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor. Prin actul
constitutiv se pot prevedea şi alte forme de transmitere a dreptului de proprietate asupra
acţiunilor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor emise în formă dematerializată şi
tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare se
transmite potrivit prevederilor legislaţiei pieţei de capital. Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt
răspunzători solidar de plata acţiunilor timp de 3 ani, socotiţi de la data când s-a făcut menţiunea
de transmitere în registrul acţionarilor.
- publicitatea transferului titlurilor la purtător se înfăptuieşte prin tradiţiune urmându-se
regulile de drept comun

b. Titlurile ce vor intra în circuitul pieţelor organizate se înregistrează în registre

independente organizate sub formă de societăţi pe acţiuni, după ce în prealabil au fost
dematerializate după o procedură ce are ca scop eliminarea titlului în formă materială (evitarea
unei dubluri de titlu reprezentativ pentru aceeaşi valoare).
Dreptul dobânditorului este stabilit în toate cazurile prin înscriere în registru. Inscripţia
prezumă proprietatea titularului înscris. Cel ce deţine în baza unei înscrieri regulat făcute nu
poate pierde dacă se promovează împotriva lui o acţiune în revendicare.
Este evident că înscrierea are şi efect de opozabilitate. Faţă de formularea legii se pune
problema dacă înscrierea nu are şi efect constitutiv, analog cu întabularea (transferul dreptului de
proprietate este considerat efectuat numai în momentul în care se face înregistrarea). Exprimarea
legii pare să indice un asemenea regim.
Sistemul creează avantaje şi dezavantaje dar pune numeroase probleme. Totuşi
dobânditorul nu trebuie să fie preocupat de condiţiile de valabilitate ale transmisiunii dreptului
său. Contează mai puţin pentru el că înstrăinătorul nu a fost titular şi nu a putut să vândă.
Înscrierea va face dovada absolută a dreptului vânzătorului.
Concluzia vine în contradicţie cu art.33 din Legea nr. 52/1995. Când operaţiunile se fac
fără respectarea condiţiilor de formă operaţiunea este nulă; titularitatea nevalabilă şi fără efecte?
Într-o asemenea situaţie înregistrarea îl mai protejează pe dobânditorul de bună credinţă? Se
poate invoca reaua credinţă într-o acţiune în revendicare? După cum este formulat art.76 din
Legea nr. 52/1994 răspunsul nu poate fi decât afirmativ pentru că publicitatea furtului are efect
analog notării în cartea funciară.

SECŢIUNEA a III-a
Comerţul cu valori mobiliare

1. Emiterea şi plasarea titlului

Fiecare titlu este creat după reguli propri. Nici nu se poate altfel dată fiind modalitatea de
definire a valorii mobiliare.
Emitenţii sunt de două feluri: unităţi închise şi unităţi deschise.
Primii emit şi transmit într-un cerc restrâns pe o piaţă simplă, nedezvoltată, acţiuni; ultimii
intră într-un circuit mai larg organizat şi-şi plasează emisiunile pe o piaţă strict organizată (piaţa
primară); când un dobânditor îşi transmite valorile primite aceasta se realizează pe o piaţă
secundară. Legislaţia este foarte contradictorie în legătură cu definirea societăţilor închise şi
deschise. Însă reginul lor juridic este bine precizat de teorie.
Societăţile deschise emit şi plasează prin ofertă publică; o cerere adresată publicului pentru
dobândire de valori; indirect se realizează o dirijare a capitalului privat, deţinut în cantităţi mici

72
de un număr mare de persoane. Pericolul constă în aceea că deţinătorii fondurilor, rău informaţi
nu primesc decât un drept imaginar, abstract, fragil, supus unor presiuni economice imediate.
Legiuitorul prin instituirea unui regim sever doreşte să protejeze pe investitor.

2. Noţiunea de plasament
Noţiunea de plasament are un dublu înţeles: fie găsirea de eventuali subscriitori pentru
emisiunile iniţiale, activitatea oneroasă şi profesională, fără ca un astfel de intermediar să
primească ordine de vânzare; fie de găsire de cumpărător însoţită de executarea vânzării-
cumpărării pe seama altuia.
În primul sens considerăm că plasamentul poate fi realizat de comercianţi specializaţi
(inclusiv de bănci) activitatea lor intrând sub regimul juridic al contractului de prestări de servicii.
În al doilea caz activitatea este monopolul societăţilor de valori mobiliare.
Prin prisma acestei distincţii putem înţelege infracţiunea prev. de art.114 din Legea nr. 52/
1995: intermedierea de valori fără autorizare; oferirea de titluri emisă prin ofertă publică la
domiciliu, la locul de muncă, în locuri publice de către persoane neautorizate. Ea (infracţiunea)
trebuie înţeleasă ca un mijloc juridic de protecţie a cumpărătorilor, doritori să investească pe o
piaţă ce trebuie să fie sigură. Infracţiunea o înţelegem ca făcând parte din genul înşelaciunii;
prezint titlul ca valoare circulând regulat, deşi în realitate nu este aşa; însă ceea ce este specific
constă în aceea că autorului nu trebuie să i se dovedească reaua credinţă; nu trebuie să se
dovedească producerea unei pagube. Se pedepseşte şi cel ce cumpără şi cel ce vinde, adică
răspândirea de valori în condiţii nepermise.

3. Publicitatea financiară
Plasarea titlurilor presupune atragerea doritorilor pentru a le subscrie, pentru a le cumpăra;
legea română este lacunară în a reglementa publicitatea, încât pentru înţelegearea juridică a
problemei suntem obligaţi să apelăn la principii. Credem că este important ca informaţia
transmisă să fie exactă (numai aşa piaţa poate fi socotită transparentă). Publicitatea mincinoasă
este interzisă şi poate fi socotită o formă de participaţie la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în
convenţii.

4. Negocierea titlurilor
a. Întelegem prin negociere cesiunea valorii mobiliare folosind un procedeu ce depinde de
forma titlului. Pentru realizarea cesiunii nu este suficient acordul de voinţă al părţilor ci este
necesară înfăptuirea şi îndeplinirea unor forme de publicitate (pentru a o face opozabilă tuturor);
în dreptul comercial operaţiunea trebuie să producă efecte şi faţă de terţi.
Titlurile nominative se transmit prin cesiune după o prealabilă înscriere în registrul
emitenţilor; titlurile la purtător rămase în mâna proprietarului se transmit ca lucruri corporale prin
tradiţiune; cele depuse în conturi curente se transmit prin virament în cont.
Vânzările prin intermediar sunt efectuate la bursă sau pe alte tipuri de pieţe şi sunt cuprinse
în ceea ce teoria numeşte monopolul agenţilor de schimb, al societăţilor de valori mobiliare.
Vânzărilor pe pieţe organizate li se opun cesiunile directe, între cedent şi cesionar, care se
cunosc şi nu au nevoie să ducă operaţiunea lor pe o piaţă publică. Cesiuni directe se pot face
numai cu acţiuni emise de o societate închisă. Bursa de valori aşa cum este reglementată nu
admite o astfel de cesiune (deşi există o instrucţiune nr.4/1996 care nu este publicată).
Activitatea economică presupune şi alte mutaţii patrimoniale în folosul sau în detrimentul
unor proprietari de valori mobiliare (succesiuni, fuziuni, etc). Ele urmează regulile de drept
comun însă transferul proprietăţii nu se realizează decât prin înregistrare (art.11, ord. nr.24/1996

73
al preş.edintelui CNVM pentru aprobarea regulamentului nr. 13/1996 privind funcţionarea unui
registru independent autorizat).
b. Obligaţiile vânzătorului. Vânzătorul de valori mobiliare, ca orice vânzător are dubla
obligaţie de a livra bunul vândut şi să garanteze pentru vicii ascunse. Livrarea presupune
individualizarea titlului; trebuie să se ţină seama că, de cele mai multe ori, titlurile sunt în mâna
intermediarilor, ce le ţin la dispoziţia cumpărătorului; intermediarii sunt detentori precari şi au
obligaţia de a individualiza titlurile prin numărul de ordine. Problema capătă importanţă în caz de
faliment al intermediarului, când proprietarul poate revendica împotriva creditorilor bunurile sale.
Situaţia se complică atunci când titlurile sunt în depozite colective. Acest caz individualizarea nu
poate fi realizată decât ca o individualizare de bunuri fungibile. Există deosebire între un cont
curent bancar şi un cont curent de valori mobiliare în depozit colectiv. În acest ultim caz avem un
proprietar, titular de drepturi reale şi nu a unor drepturi de creanţe. Proprietarul poate revendica
împotriva creditorilor bunurile sale, lucru imposibil dacă ar fi fost titularul unui drept de creanţă.
În ce priveşte viciile ascunse este de reţinut că intermediarul are obligaţia să verifice starea
titlului: materială, dacă este cazul, sau juridică. Intermediarul răspunde şi el pentru aceste vicii (o
răspundere mai severă decât în dreptul comun); această răspundere are la origine conduita sa
delictuală în timpul derulării unei operaţiuni. Îndeplinirea sarcinilor impusă de normă şi
declararea dătătorului de ordin înlătură răspunderea intermediarului (art.76 Legea nr. 52/1995).

5. Drepturile titularului de valori mobiliare

Valoarea mobiliară fiind un titlu de credit, o încorporare a unei creanţe pe un document,
exerciţiul drepturilor presupune deţinerea materială a acesteia. Pentru că drepturile de creanţă
incorporate sunt foarte variate şi exerciţiul prerogativelor titularului pune în discuţie în ce măsură
şi cum anume documentul poate fi folosit pentru obţinerea avantajelor pe care le presupune.
Putem observa, totuşi următoarele:
a. Dreptul titularului unei valori mobiliare este un drept real, privativ, de proprietate. Titlul
este instrumentul juridic fără de care dreptul nu poate fi exercitat. De asemenea, posesia prin sine
sau prin altul este indispensabilă. Rezultă că valorile mobiliare pot fi urmărite prin acţiuni în
revendicare; totodată pot fi gajate şi urmărite mobiliar (nu prin poprire).
b. Pierderea, distrugerea, dispariţia titlului presupune obligatoriu proceduri de reconstituire
(amortizare). Lipsa titlului, lipsa posesiei sale, înseamnă neputinţa exercitării prerogativelor.
c. Posesia titlului prezumă proprietatea, iar în cazul titlurilor nominative, mandatul pentru
exercitarea drepturilor.
d. Cum titlurile sunt date în depozit, depozitarul, oricare ar fi el, eliberează deponentului un
document, dovadă a depozitului şi implicit a dreptului de a dispune juridic (de obicei documentul
este numit cupon). Cuponul nu este o valoare mobiliară dar serveşte la dovedirea dreptului şi,
indirect, la exerciţiul dreptului. Totuşi poate fi considerat un titlu la purtător care va putea fi cedat
prin tradiţiune. Drepturile patrimoniale ale posesorului cuponului sunt prescriptibile.
e. Titularul are dreptul să i se restituie capitalul investit, la scadenţă.
f. Debitorul nu poate, din raţiuni practice, să presteze serviciile la care s-a obligat la sediul
social. În acest caz, domiciliază valorile; încredinţează îndeplinirea acestor sarcini unei instituţii
adecvate, de obicei băncilor. Domiciliatarul este un delegat imperfect al debitorului.

74
 SECŢIUNEA a IV-a
Comerţul prin bursa de valori şi pe pieţe organizate

1. Ordinul de bursă
Piaţa valorilor mobiliare se constituie sub două forme: la bursă şi la ghişeu.
Schema este simplă: proprietarul dă ordin intermediarului care face vânzarea sau
cumpărarea valorii mobiliare. Se poate concepe şi formula în care operaţiile de vânzare
cumpărare se fac în nume propriu de către intermediari.
Ordinul de bursă este un mandat dat unui agent de schimb de către un client pentru a
cumpăra sau vinde un titlu determinat. Ordinul este obligatoriu, nu poate fi refuzat. El se poate da
direct sau prin mandatar. El presupune capacitatea deplină şi consimţamântul valabil al celui ce-l
emite. Se admite să se invoce, în anumite faze asemenea excepţii.
Forma ordinului depinde de natura operaţiunii ce urmează a se executa.
Agentul de schimb poate cere garanţii de executare, sub forma remiterii titlurilor sau
depunerii de fonduri în prealabil pentru operaţiunile de execuţie imediată.

2. Intermediarii
Este specific operaţiunilor cu valori mobiliare ca acestea să se deruleze în cvasitotalitatea
lor prin intermediari (denumiţi într-un termen general agenţi de schimb). Ei sunt persoane
specializate să facă aceste activităţi şi dispun de logistica şi informaţia necesară.
În sistemul românesc intermedierea se face numai de persoane autorizate. Autorizarea se dă
numai persoanelor juridice, societăţi de valori mobiliare. Ele (societăţile) au calitatea de
comerciant ce face operaţiuni de intermediere astfel cum activitatea este definită de lege (OUG
nr.38/2002, aprobată prin Legea nr.512/2002 publicată în M.Of. nr. 576/05.08.2002).
Intermediarii nu sunt purtători de autoritate chiar dacă au regim de unităţi de interes public (nu
pot refuza primirea vreunui ordin).
Intermediarii recunoscuţi pot apărea în dublă postură:
- intermediari comisionari, când fac operaţiuni în nume propriu dar pe seama dătătorului de
ordin. Relaţia lor juridică se reglează după regulile contractului de comision, ce presupune clauza
specială “dell credere”, clauză implicită (comisionarul garantează solvabilitatea clientului său,
adică , în speţă, livrarea titlului sau plata preţului).
- intermediari operatori în nume propiu, când vând, cumpără sau schimbă pe cont şi pe risc
propriu.
Sistemul românesc permite cumularea celor două ipostaze. Când însă se fac operaţiuni în
nume propriu, întâi trebuie să se execute ordinele clienţilor şi abia pe urmă să facă afaceri pe risc
propriu.
Societăţile de intermediere desfăşoară activitatea efectivă prin persoane fizice, agenţi de
valori mobiliare, autorizaţi care au poziţia unor prepuşi, fie angajaţi, fie mandatari. Relaţiile lor
juridice (între intermediari şi prepuşi) sunt supuse reglementărilor contractului de muncă sau de
mandat, după caz. În consecinţă agenţii nu pot face operaţiuni în nume propriu. Ei execută cele ce
li se ordonă având obligaţii de diligenţă sau de rezultat, după caz, în funcţie de ordinul primit.

3. Situaţii juridice ce pot să apară

În activitatea curentă toate ordinele sunt aduse pe piaţă. Fiecare agent caută un confrate
pentru a realiza operaţiunea. Dar un intermediar poate primi şi ordine în sens contrar. El poate să
opună cele două ordine fără să trateze cu un altul, făcând operaţiuni cu sine însuşi. Pentru a
proteja clienţii, operaţiunea trebuie însă înregistrată şi decontată la cursul din momentul operării.

75
 Când ordinul este executat agentul trimite dătătorului de ordin un aviz de execuţie,
document scris. Avizul, de obicei nu se semnează pentru că se execută mecanic sau electronic,
însă dătătorul de ordin poate cere borderouri semnate de agent cu operaţiile făcute. Aceste
documente nesemnate au valoarea unor registre comerciale; dacă sunt semnate devin acte sub
semnătură privată ce se opun agentului.
Avizul neprotestat prezumă că operaţia a fost executată conform ordinului. În caz de
dezacord clientul trebuie să adreseze imediat contestaţia la bursă, pentru a se permite
intermediarului să execute operaţia contestată în sens invers.
Pentru valorile înscrise în conturi curente livrarea valorilor se face prin ordine de virament
în conturile deschise la instituţiile de depozit colectiv. În practică, în raporturile dintre
intermediari reglările se fac prin compensaţie, atât în ce priveşte valorile individualizate cât şi în
ce priveşte valorile înscrise la cote oficiale la bursă. În relaţia client-agent de schimb execuţia se
face fie prin tradiţiune titlului, când e cazul, fie prin înscrierea în contul clientului.

4. Secretul profesional
Intermediarii şi agenţii lor trebuie dă respecte secretul profesional. Informaţiile ce le deţin
au valoare economică şi nu pot fi aduse la cunoştinţa oricui.
Nerespectarea secretului profesional poate atrage o răspundere civilă delictuală.
Se poate discută dacă informaţia ce trebuie ţinută secretă poate fi socotită un bun şi dacă
asupra acestuia se poate exercita un drept real, de proprietate. Teoria modernă a drepturilor reale
tinde să facă asemenea evaluări. Dacă am accepta o asemenea idee ar rezulta că fapta de a
dispune neconform de informaţia confidenţială ar atrage o răspundere penală (abuz de încredere).

SECŢIUNEA a V-a.
Proba operaţiunilor

Derularea unor operaţiuni atât de complexe de obicei în formă electronică presupune un

circuit precis de documente contabile, ce apoi vor constitui suport probator pentru părţile
interesate: între client şi intermediar, indiferent de forma de intermediere, între intermediar şi
agenţii săi, între compartimentele firmelor de intermediere, între acestea din urmă,
compartimentele de depozitare, înregistrare şi ale bursei (back-offices)
În concluzie, în spatele fiecărei operaţiuni se află un drum lung al documentelor.
Problemele ce se ridică sunt de obicei de natură tehnică: adică documentele nu se pot face în
ritmul derulării operaţiunilor. Esenţa funcţionării juridice a sistemului constă în aceea că
operaţiunile sunt listate la o imprimantă şi păstrate scriptic în evidenţă. Este recomandabil şi
posibil ca clienţii să ceară subscrierea documentelor de către subiecţii participanţi la operaţiuni,
prin reprezentaţi statutari sau prepuşi. În acest caz documentele de evidenţă devin acte sub
semnătură privată
Documentele nesubscrise au regimul juridic al registrelor comerciale. Este esenţial ca
eventualele greşeli să se descopere înainte de închiderea ciclului de operaţiuni pentru a putea fi
corectate. Responsabilităţile pentru pagubele suferite şi culpe se stabilesc în raport de normele
impuse în regulamentele de derulare a pieţei.
Altfel spus, operaţiunile se derulează printr-un sistem electronic care, tot el crează un
sistem scriptic paralel, ce va putea servi ca mijloc de probă în caz de conflict.

76
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Lucrări cu caracter general

1. Alexandrescu M.,Ghid practic de cunoaştere a regimului valutar în România, Oradea

1994
2. Anghel I., Deak Fr., Popa I.F., Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, 1972.
3. Anca P., Popescu T.R., Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1969.
4. Băcanu I., Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale, Bucureşti, 1996.
5. Băcanu I., Regimul juridic al dobânzilor, Bucureşti, 1995.
6. Beleiu Gh., Drept civil român, Bucureşti, 1994.
7. Bistriceanu G.D., Macovei E.I., Demetrescu C.G., Lexicon de finanţe, contabilitate şi
informatică financiar contabilă, vol.I, Bucureşti.1981
8. Cantacuzino M.B., Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1998.
9. Capriel A., Procedura reorganizării şi lichidării judiciare, Bucureşti, 1995
10. Căpăţână O., Societăţi comerciale, Bucureşti, 1996.
11. Căpăţână O., Ştefănescu B., Tratat de drept comercial internaţional, vol. II, Bucureşti,
1997
12. Căpăţână O., Contractul comercial de transport, Bucureşti, 1995.
13. Cărpenaru St. D., Drept comercial român, Bucureşti, 1998.
14. Costin M.N., Deleanu S., Dreptul comerţului internaţional, vol. I-II, Bucureşti, 1994.
15. Costin M.N., Schiau I., Prescure T., Reorganizarea şi lichidarea judiciară, Bucureşti,
1997.
16. Costin M.N., Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. I, Bucureşti, 1996.
17.Costin M.N, Dictionar de drept international al afacerilor, vol. II, Bucureşti.1996
18.Costin M.N, I.Leş, M.Minea, I.Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Bucureşti, 1993
19. Costin M.N.,Tratat de drept comercial.Teoria generală a obligaţiilor. Vol.I, Tg. Mureş
1993
20. Costin M.N., Marile instituţii ale dreptului civil român, vol.III, Cluj-Napoca
21. Cristoforeanu E., Tratat de drept cambial, vol.II, Bucureşti, 1936
22. Deak Fr., Tratat de drept civil, Bucureşti, 1997.
23. Deak Fr., Cărpenaru Şt.D., Contractele civile şi comerciale, Bucureşti, 1994.
24. Deleanu I., Procedură civilă, vol.I. Iasi, 1994
25. Demetrescu P., Georgescu I.L.,Codul Comercial “Carol al II-lea”. Raportul Consiliului
Legislativ. Comentarii, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1940;
26. Dragoescu E., Dragoescu A., Valuta şi implicaţiile ei în economia de piaţă, Cluj-
Napoca, 1991
27. Economu R., Manual practic de drept cambial ,Bucureşti, 1996
28. Eminescu Y., Tratat de proprietate industrială, Ed. Academia, Vol.I, Bucureşti, 1982
29. Eminescu Y., Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994;
30. Eminescu, Y., Protecţia desenelor şi modelelor industriale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993;
31. Finţescu I.L., Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946, vol. II, Societăţi
comerciale, Bucureştiureşti, 1948.
33. Galasescu D.Pyk, Cambia si biletul la ordin, Bucureşti.1939, vol.I.
34. Gavalda Ch., Stoufflet J.,Droit de credit. Effets de commerce. Cheques. Cartes du
paiement et de credit. Paris, 1987

77
 35. Georgescu I.L., Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946, vol. II Societăţile
comerciale, Bucureşti, 1948.
36. Georgescu I.L., Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1994.
37. I.L.Georgescu, Drept comercial român, Teoria generală a obligaţiilor comerciale.
Probele. Contractul de vânzare-cumpărăre comercială, Bucureşti.1994
38. Gherasim D., Buna credinţă în raporturile juridice civile, Bucureşti.1991
39. Hamangiu C., Roseti Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, Bucureşti,
1998.
40. Ionescu S., Demetrescu P., Georgescu I.L., Noua lege asupra cambiei si biletului la
ordin, Bucureşti.1934
41. Jauffret A., Manual de droit comercial, Paris, 1982.
42. Kiritescu C., Relaţii valutar financiare internaţionale,Bucureşti,1978
43. Lefter C., Societatea cu răspundere limitată în dreptul comercial, Bucureşti, 1993.
44. Luha V., Drept comercial. Bunurile, Alba Iulia, 1998.
45. Luha V., Titluri de credit. Cambia, Bucureşti, 1998
46.Lupan E., Drept civil.Partea generală, Cluj-Napoca,1981
47. Lupas S.,Curs de drept cambial, Cluj,1946
48. D. Matiş, Bazele contabilităţii agenţilor economici din România, Deva, 1998.
49. Munteanu R., Contracte de intermedieri în comerţul exterior al României, Bucureşti,
1987.
50. Negrea C., Drept civil. Raporturi de obligaţiuni, vol.III, Cluj 1923
51. Patrascanu P.V., Drept comercial. Cambia si biletul la ordin, Bucureşti.1994
52. Patrascanu P.V., Sachelarie O, Titluri de credit în comerţul internaţional, Craiova, 1975
53. Petrescu R., Subiecţii de drept comercial, Bucureşti, 1993.
54. Petrescu R., Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994.
55. Petrescu R., Drept comercial român, Bucureşti.1996, p.61;
56. Petrescu C.Ercea,Curs de drept comercial,vol.I,Cluj,1948
57. Petrescu C.Ercea, Depozitul în magazinele generale, Cluj 1947
58. Petrescu-Ercea C., Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III, Cluj 1945.
59. Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale,
Bucureşti, 1998
60. Pop A., Beleiu Gh., Drept civil, Bucureşti, 1975.
61. Pop A., Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti.1975, p.200;
62. Pop L., Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1993
63. Poruţiu P., Tratat de drept comercial, vol. I, Cluj, 1945.
64. Pop L., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1994.
65. Pop L.,Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,1997
66. Pop L., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1998.
67. Popescu T.R., P.Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti.1968
68. Popescu T.R., Dreptul comercial internaţional, Bucureşti, 1976.
69. Potolea G., Hossu H.M., Efectele de comerţ, hârtiile de valoare, mecanismele bursiere
în economia de piaţă, Cluj-Napoca,1992
70. Porumb G., Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol.I , Bucureşti.1960
71.Porutiu P., Fondul de Comerţ în noul nostru Cod Comercial, Sibiu,1943
72. Rucareanu I., Cus de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat, Bucureşti,
1980
73. Stătescu C., Bârsan C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1981

78
 74. Stătescu C., Bârsan C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,
1981.
75. Stătescu C., Bârsan C., Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1994
76. Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil,Bucureşti, 1977
77. Turcu I., Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I-II, Bucureşti, 1998.
78. Turcu I., Dreptul afacerilor, Iaşi, 1992.
79. Turcu I., Contractele comerciale, vol. I-II, Bucureşti, 1997;
80. Turcu I., Reorganizarea şi lichidarea judiciară, Bucureşti, 1996.
81.Turcu I.- Operaţiuni şi contracte bancare, Bucureşti.1994, p.123.
82. V.Ursa, Dreptul de properitate industrială, Vol.I, Cluj Napoca, 1987.
83. Vicol C., Cambia. Doctrina şi jurisprudenţă, Bucureşti.1945
84. Vivante C., Principiile dreptului comercial, Bucureşti, 1928.
85. Vlachide P.C., Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I, Bucureşti, 1994
86. Vlachide, P.C., Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Bucureşti, 1994.
87. Zlătescu V.D., Garanţia creditorului, Bucureşti, 1970.
88. Zinveliu I., Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Cluj-
Napoca, 1978.
89. Witzman M., Spre un drept economic socialist, Bucureşti, 1972.

II. Articole

1. Albu I., Man A., Regula “nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet” şi
abaterile de la această regulă, Revista de drept comercial, 7 - 8/1996
2. Albu I., Libertatea contractuală, Dreptul 3/93.
3. Albu I., Man A., Înscrisurile în domeniul actelor juridice civile, comerciale şi de dreptul
muncii, Dreptul 7/96.
4. Beleiu Gh., Giurcă G., Teoria impreviziunii. Rebus sic stantibus în dreptul civil, Dreptul
10-11/1993.
5. Căpăţână O., Interzicerea concurenţei în raporturile dintre comerciant şi prepus sau alţi
salariaţi, Revista de drept comercial, nr. 4/1992
6. Căpăţână O., Cambia, biletul la ordin şi cecul. Noi reglementări procedurale, Revista de
drept comercial, 1/1994
7. Căpăţână O., Competenţa notarilor publici de a întocmi proteste cambiale, Revista de
drept comercial 4/1995
8. Cârcei E., Despre prospectul de emisiune şi subscrierea acţiunilor, Dreptul 10-11/95
9. Cernaianu I., Executarea directă a cecurilor neonorate la prezentare, Revista de drept
comercial, 4/1992
10. Clocotici D., Gheorghiu Gh., Unele consideraţiuni privind contractul de agent şi
contextul relaţiilor comerciale internaţionale, Revista de drept comercial 2/1995
11. Clocotici D., Mandatul comercial, Revista de drept comercial 11/1996
12. Chelaru E., Despre vânzarea gajului comercial, Dreptul 7/94
13. Ciuncan D., Inşelăciunea prin cecuri, Dreptul 3/1994
14. Costin M.N., Luha V., Funcţiile cambiei, Revista de drept comercial 3/1995
15..Costin M.N, Luha V., Legea uniformă privind cambia, Revista de drept comercial ,
5/1995
16. Cristoforeanu E., Cambia titlu executor, Revista de drept comercial, 1934
17. Cristoforeanu E., Despre titlurile de credit la purtător, Revista de drept comercial, 1946

79
 18. Cristoforeanu E., Girul cambial nu transmite garanţiile , Curierul judiciar 1939
19. Demetrescu P., Executarea cambială, Revista de drept comercial,1941
20. Deteşan A., Vânzarea comercială internaţională, Revista economică, 1974
21. David S., Contractul de concesiune, Dreptul 9/91
22. David S., Regimul general şi de drept internaţonal privat al răspunderii pentru produse,
Revista de drept comercial 4/1993
23. Georgescu I.L., Raporturile dintre obligaţiunea cambială si raportul fundamental,
Revista de drept comercial, 1937
24. Georgescu V.A., Efectul translativ al girului cambial asupra garanţiilor reale accesorii,
Revista de drept comercial, 1939
25. Gruiu M.K., Mustaţă I., Dacă bunurile comune ale soţilor pot constitui aport la capitalul
social, Dreptul 6/92
26. Luha V., Funcţiile cambiei, Revista de drept comercial, 3/1995
27. Luha V., Trăsături generale ale titlurilor de credit,Revista de drept comercial, 7-8/1998
28. Luha V., Procesul cambial, Revista de drept comercial, 12/1998
29. Luha V., Particularităţile reglementărilor cambiale în dreptul românesc, Curentul juridic
2/1998, Tg.Mureş
30. Petrescu R., Criterii de distingere între actele administrative de autoritate şi actele de
gestiune ale statului. Implicaţii pe planul contenciosului administrativ, Dreptul 10/92
31. Prescure T., Administratorii şi lichidatorii juridici. Condiţiile şi procedura de numire.
Deosebiri faţă de administratorii şi lichidatorii de drept comun, Revista de drept comercial,
2/1996
32. Teodosescu T., Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în totul sau în
parte, Dreptul 10/1998
33. Turcu I., Cecul,articol,Revista de drept comercial,1/1993
34. Turianu C., Răspunderea civilă pentru daune morale, Dreptul 4/1993

JURISPRUDENŢA

1. Practică judiciară în materie comercială, vol. I-II, Bucureşti, 1991

2. Dec. 22/1938, Trib. Ilfov, Con. II, Jurisprudenţa generală
3. Dec. 1253/95, Trib. Alba, nepublicată
4. Dec. din 29.11.28, Trib. Ilfov, S. Com., Pandectele romane, 1930, II
5. S.C. 5675/1993, Jud. Alba Iulia, nepublicată
6. Dec. 445/1995, S.Com., C.S.J., Dreptul 3/96
7. Dec. 243/1996, S. com. C.S.J., Dreptul 1/97
8. Dec. din 6.11.93, Cas. III, Curierul judiciar, 1926
9. Dec. 141/93, S. com., C.S.J., citată de Petrescu R., Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1994
10. Dec. 842/1975, T.S., Repertoriu de practică civilă, 1969-1975
11. Dec. din 5.02.1935, Cas. III, Pandectele romane, 1936, III
12. Dec. 152/1995, Trib. Alba, nepublicată
13. Dec. 1109/1996, Trib. Alba, nepublicată
14. Dec. 11/1927, Cas. I, Pandectele romane, 1928, I., p. 232, cu notă de G. Săscioreanu.
15. Dec. 372/1995, Trib. Alba, nepublicată.
16. Dec. 487/1935, Caos III, Pandectele Romane, 1936, III
17. Dec. civ. 159/1993, C.S.J., R.Dr.Com. 5/93

80
18. Dec. 1078/1935, Cas. I, Prectica judiciară şi în materie comercială, I
19. Dec. 442/37, Cas. III, Pandectele Romane, 1938, I
20. Dec. 867/1955, T.S., C.D., 1955, I
21. Dec. 138/78, T.S., C.D., 1978
22. Dec. 591/94, C.S.J., Dreptul 6/95

81