CURSUL NR.

DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL

DE ALTE RAMURI DE DREPT

1. CRITERII DE DELIMITARE

Când ne-am referit la obiectul dreptului civil am văzut că acesta este format din relaţiile
sociale patrimoniale şi nepatrimoniale. După cum am văzut, însă, există şi alte ramuri de drept
care prin normele lor reglementează aceste categorii de relaţii. De aceea, se impune identificarea
unor criterii pentru a delimita dreptul civil de alte ramuri de drept. Această operaţiune este utilă
deoarece, deseori, în practică, se pune problema apartenenţei unui raport juridic concret la o
ramură sau alta de drept. Soluţionarea acestui aspect este de o mare importanţă deoarece numai
astfel se poate asigura aplicarea corectă a legii.

Criteriile de delimitare a dreptului civil de alte ramuri de drept sunt: obiectul de

reglementare, metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor,
specificul sancţiunilor, principiile proprii.

2. EXPUNEREA CRITERIILOR DE DELIMITARE

a.Obiectul de reglementare este criteriul fundamental, determinant în delimitarea

ramurilor de drept. Aşa cum rezultă din art. 2 alin.1 C.civ., obiectul dreptului civil este format
din două mari categorii de relaţii sociale, patrimoniale şi nepatrimoniale. Nu toate relaţiile
patrimoniale şi nepatrimoniale constituie însă obiect de reglementare pentru dreptul civil. De
aceea, se impune apelarea la celelalte criterii.
b.Metoda de reglementare este criteriul subsecvent de delimitare şi constă în modalitatea
de influenţare a relaţiilor sociale de către stat prin edictarea de norme juridice. Specifică pentru
dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor, spre deosebire de alte ramuri de drept (de
exemplu dreptul administrativ) în care o parte a raportului juridic este subordonată celeilalte

1
părţi. Există însă şi alte ramuri de drept care folosesc metoda egalităţii juridice a părţilor. De
aceea este necesar să recurgem şi la alte criterii de delimitare.
c.Calitatea subiectelor raporturilor juridice poate constitui un criteriu auxiliar de
delimitare a dreptului civil de alte ramuri de drept, în măsura în care acestea ar impune
subiectelor raportului juridic o calitate specială, ţinând cont de faptul că normele dreptului civil
nu pretind subiectelor o anumită calitate, fiind suficientă cea de persoană fizică sau de
persoană juridică. Se cere o calitate specială de pildă în dreptul administrativ (calitatea de organ
al administraţiei publice) ş.a..
Înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, calitatea subiectelor constituia şi un criteriu
de departajare a dreptului civil de dreptul comercial (când una din părţi avea calitatea de
comerciant) sau de dreptul familiei (părţile aveau calitatea de soţ sau rudă). Prin prisma
modificărilor introduse prin Codul civil, acest act normativ este aplicabil atât relaţiilor dintre
rude cât şi relaţiilor dintre comercianţi (profesionişti) sau dintre aceştia şi orice alt subiect de
drept. În acest sens, art. 3 alin. 1 din Codul civil prevede că „dispoziţiile prezentului cod se
aplică şi raporturilor dintre profesionişti1, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil ”.
d.Caracterul normelor juridice constituie un alt criteriu auxiliar de departajare a dreptului
civil de alte ramuri de drept. În dreptul civil ponderea semnificativă o deţin normele dispozitive
spre deosebire de alte ramuri de drept unde preponderenţa revine normelor de natură imperativă.
În cazul normelor dispozitive, legiuitorul lasă la latitudinea părţilor raportului juridic
civil stabilirea unor reguli de conduită în aceste raporturi. Normele dispozitive pot fi de două
feluri: permisive şi supletive.
Normele permisive sunt acele reguli de conduită prin care nu se impune, ci se permite
părţilor să aibă o anumită conduită, care depinde de voinţa lor. Părţile se pot abate de la normele
permisive fără vreo consecinţă juridică. O normă permisivă este conţinută de art.1700 alin.1
C.civ.: „cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o
parte din acesta..”2. Din formularea textului citat rezultă clar că legiuitorul lasă la latitudinea

1
Art.3 alin.2 şi 3 aduc o clarificare a noţiunii de profesionist. Astfel, sunt considerati profesionisti toti cei care
exploateaza o intreprindere (alin.2). Constituie exploatarea unei intreprinderi exercitarea sistematica, de catre una
sau mai multe persoane, a unei activitati organizate ce consta in producerea, administrarea ori instrainarea de
bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ(3).
2
Evicţiunea constă în pierderea proprietăţii lucrului (total sau în parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea
prerogativelor de proprietar.

2
cumpărătorului dacă invocă sau nu rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare. Tot
permisivă este şi norma cuprinsă în art. 1722 C.civ.: „cumpărătorul care află de existenţa unei
cauze de evicţiune este îndreptăţit să suspende plata preţului...”.
Normele supletive lasă la latitudinea părţilor să-şi stabilească ele prin acordul lor de
voinţă, o anumită conduită şi numai în lipsa acesteia va fi obligatorie conduita prescrisă de
normă. Normele supletive se aplică doar atunci când părţile raportului juridic nu au stabilit, prin
acordul lor de voinţe, drepturi şi obligaţii diferite de cele prevăzute de norma juridică.
De exemplu, art.1802 C.Civ. prevede că „în lipsă de stipulaţie contrară, reparaţiile de
întreţinere curentă sunt în sarcina locatarului”. După cum putem observa, legiuitorul lasă la
latitudinea părţilor să prevadă în contract în sarcina cui sunt cheltuielile de întreţinere curentă. În
măsura în care nu se prevede nimic devine aplicabilă norma supletivă cuprinsă în art. 1802
C.Civ..
O normă supletivă descoperim şi în art. 1666 C.Civ.: „În lipsă de stipulaţie contrară,
cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”. De
asemeni potrivit art. 1692 C.civ., „dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin
cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii”.
Normele imperative, mai puţin frecvente în domeniul dreptului civil, sunt norme cu
caracter obligatoriu, în sensul că părţile nu pot deroga de la ele. Aceste norme sunt de două
feluri: onerative şi prohibitive.
Normele onerative sunt cele care, prin dispoziţia lor expresă sau implicită, impun
obligaţia de a avea o anumită conduită. De exemplu, în art.1673 C.civ. se prevede că „vânzătorul
este obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut”. Potrivit art. 1872 alin.2
C.civ., beneficiarul este ţinut să recepţioneze partea deja executată dacă o poate folosi. Tot o
normă onerativă este şi cea cuprinsă în art. 1011 C.civ.: „donaţia se încheie prin înscris autentic,
sub sancţiunea nulităţii absolute”.
În literatura juridică3 s-a remarcat că, de regulă, în materie contractuală, normele
onerative nu impun însăşi săvârşirea acţiunii, ci, mai degrabă, modul de săvârşire. Stabilirea
raporturilor juridice ţine de libertatea de voinţă a părţilor. Atunci când însă părţile s-au hotărât să
acţioneze, legea intervine, uneori, prin dispoziţii, care impun un anumit mod de realizare a
acestei acţiuni, pentru a proteja astfel fie interesele părţilor, fie ale terţilor, fie chiar unele interese

3
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, 2013, op.cit, 33.

3
cu caracter general. Aşa, de exemplu, art. 1011 alin.1 C.civ. prevede obligaţia încheierii donaţiei
prin înscris autentic.
Normele prohibitive interzic categoric şi expres o anumită conduită. De exemplu, art.
1783 C.civ. prevede că „locaţiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani”.
Pentru a putea stabili caracterul dispozitiv sau imperativ al unei norme juridice trebuie să
observăm cu atenţie termenii utilizaţi de către legiuitor. Dacă termenii folosiţi sunt de genul „este
obligat”, „este ţinut”, „trebuie”, „este interzis”, „este oprit” etc. evident că norma juridică are un
caracter imperativ iar partea este obligată să aibă o anumită conduită sau trebuie să se abţină de
la aceasta.
În acest sens este foarte uşor să observăm distincţia între formulări de genul „X va preda
bunul lui Y” sau „X poate preda bunul lui Y”. Dacă în primul caz norma juridică este imperativă
(onerativă), în cel de-al doilea caz ea este dispozitivă (permisivă) lăsând la latitudinea lui X
alegerea conduitei.

e.Un alt criteriu auxiliar este caracterul sancţiunilor ce intervin în caz de nerespectare a
unei norme juridice. Sancţiunea specifică dreptului civil constă în obligarea la repararea
pagubei cauzate sau la alte măsuri dispuse de instanţa judecătorească pentru restabilirea
situaţiei anterioare încălcării normei juridice. Putem afirma, deci, că în dreptul civil
sancţiunile au un caracter reparator. Spre deosebire de aceasta, de exemplu, în dreptul penal,
sancţiunile au un caracter punitiv (de pedeapsă).

f.Principiile proprii unei ramuri de drept sunt considerate şi ele ca fiind un criteriu
auxiliar de delimitare. Fiecare ramură de drept îşi are cristalizate principiile care îi orientează
acţiunea într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale. Dacă într-un caz determinat pot fi
identificate principiile specifice dreptului civil, se poate concluziona, până la dovada contrarie,
că ne găsim în faţa unui raport de drept civil.
În activitatea de delimitare a dreptului civil faţă de alte ramuri de drept se poate recurge
la toate criteriile enunţate sau numai la unele din acestea, in funcţie de împrejurările concrete ale
cazului respectiv.

4
3.2. DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE RAMURILE DE DREPT PUBLIC

Delimitarea dreptului civil de ramurile de drept public (dreptul constituţional, dreptul

administrativ, dreptul financiar ş.a.) se poate realiza uşor întrucât metoda de reglementare în
aceste ramuri de drept este aceea a subordonării părţilor.
De cele mai multe ori, în aceste ramuri de drept se cere participanţilor la raportul juridic
(sau unuia dintre participanţi) o calitate specială: calitatea de organ de stat sau de cetăţean în
dreptul constituţional, calitatea de organ de stat cu atribuţii fiscale în dreptul financiar, calitatea
de organ al administraţiei publice în dreptul administrativ etc. Normele juridice ale ramurilor de
drept public sunt preponderent imperative.
În aceste domenii întâlnim şi sancţiuni specifice pentru fiecare ramură de drept, diferite
de sancţiunile de drept civil. Astfel, dreptul constituţional are sancţiuni specifice care nu
presupun un proces (de exemplu, suspendarea din funcţie prevăzută de art.95 din Constituţie);
dreptul administrativ operează cu sancţiuni precum amenda contravenţională, închisoarea
contravenţională, confiscarea; dreptul financiar dispune de sancţiuni proprii precum majorările
pentru întârzierea în plata impozitelor ş.a.

3.3. DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Dreptul internaţional privat are ca obiect de reglementare raporturi juridice civile lato
sensu adică raporturi civile, de muncă, de procedură civilă cărora li se adaugă unul sau mai multe
elemente de extraneitate. Asemenea elemente pot fi cetăţenia sau naţionalitatea străină a uneia
dintre părţi, situarea în străinătate a bunului la care se referă raportul juridic, încheierea sau
executarea în străinătate a unui contract. Ori de câte ori vom identifica asemenea elemente de
extraneitate, vom fi în prezenţa unor raporturi de drept internaţional privat. Metoda de
reglementare specifică dreptului internaţional privat este aceea de indicare, prin intermediul
normei conflictuale, a legii aplicabile unui raport juridic cu element de extraneitate. Până la
intrarea în vigoare a actualului Cod civil, raporturile de drept internaţional privat erau soluţionate
prin normele conflictuale cuprinse în Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat.
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a
abrogat prin art. 230 litera q cea mai mare parte a Legii nr. 105/1992. Textele de lege rămase în

5
vigoare şi după 1 octombrie 2011 au fost abrogate prin art. 83 lit.e din Legea nr. 76/2012 pentru
punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codului de procedură civilă.
În prezent, norme conflictuale sunt cuprinse în Codul civil în Cartea a VII-a intitulată
Dispoziţii de drept internaţional privat. În ceea ce priveşte aspectele de procedură civilă acestea
sunt reglementate în noul Cod de procedură civilă, în Cartea a VII-a intitulată Procesul civil
internaţional.

3.4. DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL FAMILIEI

Codicele civil din 1864 (abrogat la 1 oct.2011) trata relaţiile de familie în Cartea I Despre
persoane. La 1 februarie 1954 a intrat în vigoare Codul familiei (Legea nr. 4/1953 privind Codul
familiei). S-a ajuns astfel la recunoaşterea dreptului familiei ca ramură de drept autonomă.
Dispoziţiile referitoare la persoane din Codul civil (Cartea I) au fost abrogate prin art. 49 al
Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la
persoanele fizice şi juridice.
Caracterul autonom al dreptului familiei a impus necesitatea definirii acestuia şi a
stabilirii caractelor ce îl particularizau faţă de dreptul civil. Dreptul familiei reunea norme
juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie,
rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, raporturilor de familie. În
dreptul familiei predominante sunt raporturile nepatrimoniale; participanţii la raporturile de
dreptul familiei trebuie să aibă o calitate specială (soţ sau rudă); normele de dreptul familiei erau
predominant imperative; există sancţiuni specifice dreptului familiei (de exemplu, decăderea din
drepturile părinteşti). Existau şi asemănări între dreptul civil şi dreptul familiei, principala
asemănare fiind utilizarea egalităţii juridice ca metodă de reglementare.
Prin Codul civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 relaţiile de familie au fost
reintroduse în Codul civil, în Cartea a II-a Despre familie. Prin art. 230 lit. m, n şi o din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil au fost abrogate
Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
juridice şi Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului
privitor la persoanele fizice şi juridice.
Printre modificările importante pe care le-a adus Codul civil relaţiilor de familie
remarcăm adoptarea a numeroase norme cu caracter dispozitiv, în special în ceea ce priveşte

6
relaţiile patrimoniale dintre soţi. Faţă de Codul familiei care instituia, prin norme imperative,
caracterul de bunuri comune al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, Codul civil permite
soţilor să stabilească, de comun acord, regulile aplicabile bunurilor pe care le vor dobândi dându-
le posibilitatea chiar să partajeze bunurile comune în timpul căsătoriei.
Prin prisma modificărilor legislative aduse de Codul civil, dreptul familiei trebuie
considerat ca fiind o parte a dreptului civil, relaţiile de familie fiind în prezent raporturi juridice
civile.
În doctrină sunt şi puncte de vedere care afirmă, şi în continuare, caracterul autonom al
dreptului familiei faţă de dreptul civil. Se susţine că nu faptul că în prezent, noul Cod civil, la fel
ca, în trecut, vechiul Cod civil, reglementează relaţiile de familie, ci obiectul de reglementare al
acestui cod conduce spre concluzia susţinerii tezei dreptului familiei – ramură distinctă de drept.
Relaţiile de familie constituie un domeniu deosebit de important de relaţii sociale, care nu se
confundă cu nici un alt domeniu al relaţiilor sociale. Importanţa acestui domeniu reclamă o
reglementare cu caracter unitar şi special, cu principii şi metode proprii de reglementare, deci o
ramură distinctă de drept4.

3.5. DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL COMERCIAL

Până la intrarea în vigoare a Codului civil prezenta un mare interes practic delimitarea
dreptului civil de dreptul comercial. Dreptul comercial era definit ca fiind acea ramură de drept
ce conţine norme juridice care reglementează raporturile ce izvorăsc din actele juridice, faptele şi
operaţiunile considerate de lege ca fapte de comerţ precum şi raporturile la care participă
persoanele care au calitatea de comerciant. Reglementarea de bază în materia dreptului comercial
o reprezenta Codul comercial (Codicele de comerţ) care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887.
Între dreptul comercial şi dreptul civil existau numeroase asemănări care făceau destul de
dificilă delimitarea acestora. Astfel ambele ramuri de drept aveau acelaşi obiect şi aceeaşi
metodă de reglementare şi cuprindeau instituţii asemănătoare (de exemplu, contractul). Existau
însă şi deosebiri: în dreptul comercial cel puţin unul dintre participanţii la raportul juridic trebuie
să aibă calitatea de comerciant (Codul civil introduce noţiunea de profesionist) iar izvorul
concret al raportului juridic de drept comercial îl constituie un act sau fapt de comerţ. De

4
I. D. Romoşan, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 22.

7
asemenea, deşi ambele ramuri de drept cunosc sancţiunea răspunderii, există deosebiri de regim
juridic între răspunderea civilă şi răspunderea comercială.
Prin 230 lit. c din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil a fost abrogat în mare parte Codicele de comerţ din 1887 5, relaţiile dintre
comercianţi fiind reglementate de Codul civil. În aceste condiţii apare evidentă intenţia
legiuitorului de a supune relaţiile comerciale incidenţei normelor dreptului civil. Mai mult, Codul
civil abandonează noţiunea de „comerciant” aceasta fiind absorbită în cea de „profesionist”.
Potrivit art. 3 alin.1 din Codul civil, „dispozitiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”.
Termenul „profesionist” este explicată în alin.2 al art. 2 din Codul civil: „sunt consideraţi
profesionişti toţi cei care exploatează o intreprindere”. Constituie exploatarea unei intreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ (art. 3 alin.3 C.civ.). În plus, potrivit art. 8 din Legea
nr. 71/2011, noţiunea de „profesionist” prevăzută de art. 3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
În aceste condiţii era discutabilă insăşi denumirea ulterioară a acestei noi părţi a dreptului
civil. Intervalul de timp scurs de la intrarea în vigoare a Codul civil a dovedit însă că denumirea
„drept comercial”, intrată in istorie, are o putere de convingere mai mare decât modificările
legislative introduse de actualul Cod civil care nu au reuşit să institui un „drept al
profesioniştilor”.

3.6. DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE DREPTUL PROCESUAL CIVIL

Dreptul procesual civil a fost definit ca ansamblul normelor juridice care reglementează
modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la
interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită

5
Au rămas aplicabile doar câteva articole izolate abrogate doar la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010
(Codul de procedură civilă) şi Cartea a II-a „Despre comerţul maritim şi despre navigaţie” a cărei abrogare era
legată de data intrării în vigoare a Codului maritim.

8
a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii 6. Procedura civilă, care conţine regulile
după care se desfăşoară judecata şi executarea silită, reprezintă doar o parte a dreptului procesual
civil, alături de jurisdicţie şi de teoria acţiunii civile7. În prezent regulile privind judecata şi
executarea silită sunt cuprinse în noul Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi
pus în aplicare prin Legea nr. 76/2012. Noul Cod de procedură civilă a intrat în vigoare la data
de 15 februarie 2013.
Se impune să facem distincţia între normele dreptului civil, care sunt norme de drept
material şi normele dreptului procesual civil care sunt norme de drept procesual. Normele de
drept material (substanţial) reglementează în mod nemijlocit raporturile juridice. Aşa cum s-a
afirmat în doctrină, ele determină drepturile subiective materiale sau substanţiale, privite aşadar
în „materia” sau în „substanţa” lor, definindu-le conţinutul, condiţiile de existenţă, cele de
exercitare, de transmitere sau de stingere, precum şi efectele lor, directe şi indirecte 8. Normele de
procedură (legea procedurală) reglementează modul de desfăşurare a procesului, ca principală
modalitate de soluţionare a litigiilor ivite. Norma de procedură ar reprezenta aspectul
sancţionator9 al dreptului material, aplicarea sau realizarea acestuia. Pentru a se ajunge la
sancţionarea judiciară a drepturilor subiective materiale, dreptul procesual conferă o prerogativă
ce poartă numele de acţiune în justiţie.

6
V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996., p. 158.
Majoritatea definiţiilor formulate surprind cele două mari aspecte la care se referă dreptul procesual civil, respectiv
modul de judecată a pricinilor şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti: „ansamblul normelor juridice,
exprimând voinţa clasei muncitoare, prin care se reglementează, în conformitate cu interesele oamenilor muncii,
modul de judecată şi rezolvarea litigiilor ce au drept obiect raporturile juridice civile, precum şi modul de executare
a hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze” .
7
G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 6.
8
I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, ediţia a II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.1. Pentru distincţia
dintre normele de drept civil şi normele de drept procesual civil a se vedea I.Reghini, Ş.Diaconescu, Introducere în
dreptul civil, vol.I, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p.29.
9
În acest contex, termenul „sancţiune” este utilizat în sens larg, de confirmarea unui drept subiectiv material sau de
asigurare a mijloacelor necesare pentru realizarea drepturilor subiective consacrate de legea materială, atunci când
„forma” este condiţia acestei confirmări sau realizări – I.Deleanu, op.cit., p.3.

9
 PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

1. CATEGORII DE PRINCIPII
Orice sistem de drept este guvernat de anumite idei călăuzitoare, denumite principii,
comune tuturor ramurilor de drept care compun sistemul respectiv de drept. Pe de altă parte,
fiecare ramură de drept are propriile reguli de bază pentru acel domeniu şi totodată are reguli de
bază care se aplică numai uneia sau unora din instituţiile juridice ale ramurii respective.
În dreptul civil se aplică trei categorii de principii: principiile fundamentale ale dreptului
român, principiile fundamentale ale dreptului civil român, principiile uneia sau mai multor
instituţii de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază care se găsesc în toată
legislaţia României, fiind consacrate de Constituţia României şi de alte legi mai importante. Sunt
principii fundamentale: principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul
separaţiei puterilor în stat, principiul legalităţii.
Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga
legislaţie civilă, aplicabile tuturor instituţiilor dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă
prezenţa cu aceeaşi intensitate.Vom include în această categorie: principiul ocrotirii proprietăţii,
principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele
generale, principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile, principiul bunei – credinţe.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică numai într-o
instituţie sau în mai multe instituţii ale dreptului civil, având o vocaţie mai redusă decât celelalte
categorii de principii. Amintim, ca făcând parte din această categorie, principiul
consensualismulului, principiul forţei obligatorii a contractului.

Importanţa principiilor de drept. Potrivit art. 1 alin. 1 C.civ. principiile generale ale
dreptului sunt izvoare ale dreptului civil, alături de lege şi de uzanţe. Art. 1 alin.2 C.civ.
stabileşte şi o ierarhie a izvoarelor: în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa
acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziţii, principiile generale ale dreptului. Principiile generale ale dreptului au astfel un
caracter subsidiar fiind aplicabile doar în cazul în care nu există dispoziţii legale asemănătoare
pentru o situaţie juridică.

10
 Cunoaşterea principiilor de drept prezintă astfel o mare utilitate practică. În situaţiile în
care într-un proces civil părţile nu pot să îşi întemeieze pretenţiile pe dispoziţii legale, neexistând
asemenea dispoziţii pentru situaţia dată, ele pot face trimitere la principiile de drept.
Pe de altă parte, art. 5 alin.2 CPC interzice judecătorului să refuze să soluţioneze o cerere
pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Un text de lege similar exista anterior
şi în art. 3 al Codicelui civil din 1864: Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că
legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate. În aceste condiţii, judecătorii sunt obligaţi să pronunţe o hotărâre chiar în
lipsa unui text de lege care să reglementeze acea situaţie juridică. Aceştia îşi vor putea întemeia
soluţia pe principiile dreptului civil.

2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI CIVIL

Principiul ocrotirii proprietăţii este înscris în Constituţie ( art.44 şi 136) şi dezvoltat de

normele dreptului civil. Majoritatea autorilor de drept civil menţionează „principiul proprietăţii”
noţiune care nu este însă de natură să sugereze esenţa acestui principiu. Alţi autori consideră că
ar fi mai potrivit să vorbim despre un principiu al garantării dreptului de proprietate de către stat,
fundamentat pe prevederile art. 44 din Constituţie10.

10
Art. 44 din Constituție sub titlul Dreptul de proprietate privată are următorul cuprins:
(1)Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi
sunt stabilite de lege.
(2)Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii
pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
(3)Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire.
(4)Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
(5)Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru
alte daune imputabile autorităţii.
(6)Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie.
(7)Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8)Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(9)Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

11
 Normele dreptului civil reglementează conţinutul dreptului de proprietate şi mijloacele de
ocrotire a acestuia. Dreptul de proprietate este cel mai important drept real principal conferind
titularului asupra bunului său trei prerogative: posesia 11, folosinţa12 şi dispoziţia13. Potrivit
art.136 alin.1 din Constituţie, „proprietatea este publică sau privată”. În acelaşi sens dispune şi
art. 552 C.civ.
Proprietatea privată este garantată şi ocrotit în mod egal de lege, indiferent că titularul
acesteia este statul, o unitate administrativ-teritorială sau un particular, persoană fizică sau
juridică. Alin.3 din art. 44 al Constituţiei dispune că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru
o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire” iar Legea
nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică reglementează mijloacele
concrete de ocrotire a drepturilor subiective ale persoanei expropriate. Potrivit art. 562 alin. 3
C.civ., exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii,
cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar şi expropriator. În caz
de divergenţă asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabileşte pe cale judecătorească.
Constituţia interzice expres naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în
proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de
altă natură discriminatorie a titularilor (art.44 alin.4 din Constituţie). În cazul în care autoritatea
publică foloseşte subsolul unei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general are
obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,
precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii (art.44 alin.5 din Constituţie).
Averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă
(art.44 alin.8 din Constituţie). Nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite
pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea (art. 562 alin.4
C.civ.).
Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil,
dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi
pot fi dobândite în orice mod prevăzut de lege (art. 553 alin.4 C.civ.).

11
Posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi
ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate.
12
Folosinţa conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său şi de a-i culege sau percepe fructele.
13
Dispoziţia este posibilitatea proprietarului de a dispune de substanţa bunului (a-l consuma, transforma sau
distruge) şi de a înstrăina bunul sau a-l greva cu sarcini.

12
 În ceea ce priveşte proprietatea publică a statului şi unităţilor administrativ teritoriale,
aceasta are un regim special. Potrivit articolului 136 alin.4 din Constituţie bunurile proprietate
publică sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate). De asemenea art. 861 alin.1 din Codul civil
prevede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile (dreptul la acţiune al
titularului dreptului de proprietate publică poate fi oricând valorificat) şi insesizabile (nu pot fi
urmărite silit). Bunurile proprietate publică şi regimul juridic al proprietăţii publice sunt
reglementate prin Legea nr. 213/1998.
Mijlocul juridic specific de ocrotire a dreptului de proprietate îl constituie acţiunea în
revendicare. Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul, care a pierdut
stăpânirea bunului său, cere restituirea acestui bun de la cel care îl deţine fără temei juridic.
Principiul egalităţii în faţa legii civile concretizează principiul constituţional conform
căruia ,,cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări” (art.16 al.1 din Constituţie). Privitor la capacitatea civilă a persoanelor fizice,
principiul egalităţii în faţa legii civile este înscris în art.30 din Codul civil potrivit căruia ,,rasa,
culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală,
opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială sau la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie
similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”. De asemenea, potrivit art. 27 alin.1 şi 2
din Codul civil, cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu cetăţenii români,
în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor civile. Asimilarea se aplică în mod corespunzător şi
persoanelor juridice străine.
Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale este aplicabil atât
persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice. În acest sens art.1 alin.1 din Decretul nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice dispunea: ,,Drepturile civile ale persoanelor
fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale materiale şi culturale în
acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire”. Decretul nr. 31/1954 a fost
abrogat prin Legea nr. 71/ 2011.
În prezent, aplicaţii ale principiului descoperim atât în unele texte constituţionale cât şi în
cuprinsul Codului civil. Astfel: „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”(art. 26 alin.2 din
Constituţie); „partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează

13
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau
a independenţei României sunt neconstituţionale” (art.40 alin.2 din Constituţie); „dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului” (art. 44 alin.7 din Constituţie).
Pe de altă parte, Codul civil prevede în art. 11 că nu se poate deroga prin convenţii sau
acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.
De asemenea, potrivit art. 14 alin.1 C.civ., orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să
îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea
publică şi bunele moravuri. Încălcarea acestui principiu în exercitarea drepturilor civile
constituie abuz de drept.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, art. 187 C.civ. prevede că „orice persoană juridică
trebuie să aibă o organizare de sine-stătătoare şi un patrimoniul propriu, afectat realizării unui
anumit scop licit şi moral în acord cu interesul obştesc”.
Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile este consacrat de Constituţie
şi prevăzut expres în art. 26 C.civ.: „Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum
şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”. De
asemenea, în art. 252 C.civ. privitor la ocrotirea personalităţii umane se prevede că „orice
persoană are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt sănătatea,
integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia
ştiinţifică, artistică, literală sau tehnică”.
Principiul bunei credinţe. Potrivit art. 14 alin.1 C.civ. „orice persoană fizică sau persoană
juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă”. Art.
14 alin.2 C.civ. instituie o prezumţie legală relativă a bunei-credinţe, care poate fi răsturnată prin
proba contrară14.
Cicero definea buna-credinţă ca sinceritate în cuvinte (veritas) şi fidelitate în
angajamente (constantia). Noţiunea de bună-credinţă are un conţinut diferit în funcţie de
instituţia de drept civil in care este utilizată. Uneori, pentru a uşura aplicarea normei juridice,
însuşi Codul civil defineşte această noţiune. Dintre textele care acordă semnificaţie juridică
bunei-credinţe exemplificăm:

14
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 7.

14
- în material accesiunii imobiliare artificiale, Codul civil acordă un tratament mai favorabil
autorului lucrării dacă acesta a fost de bună-credinţă (a se vedea art. 581 şi art. 582 C.civ. 15
).„Autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în
care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de
dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea
funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său (art. 586 alin.1 C.civ.)”.
- în materia dobândirii cu bună-credinţă a unui drept tabular – art. 901 C.civ.:
(1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept
real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul
dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său
este radiat din cartea funciară.
(2) Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii
de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a)nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare;
b)din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în
favoarea altei persoane; şi
c)nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.
15
Art. 581 C.civ. : În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de
bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:

a)să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa,
autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea
lucrării; sau

b)să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie

Art. 582 C.civ. (1)În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea-
credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:

a)să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către
autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau

b)să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau

c)să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă
lucrarea nu s-ar fi efectuat.

(2)Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care
este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.

pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

15
- în materie contractuală: art. 1170 C.civ. – Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la
negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale 16. Ele nu pot înlătura
sau limita această obligaţie; art. 1183 alin.2 C.civ. - Partea care se angajează într-o negociere
este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea
acestei obligaţii.
Obligaţia de bună-credinţă se regăseşte în orice contract şi reprezintă obligaţia-sursă a
unor alte obligaţii contractuale, de genul: obligaţia de loialitate, obligaţia de cooperare, obligaţia
de coerenţă contractuală, obligaţia de informare, consiliere, atenţionare etc.

16
Art. 970 alin.1 C.civ.1864 dispunea : Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.

16