CURSUL NR. 1 DR.

AFACERILOR:

1. NOŢIUNEA DE „DREPT„:
În sistemul juridic noțiunea de „drept” are următoare accepțiuni:
– Dreptul obiectiv – reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul
de a reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii;
– Dreptul pozitiv – respectiv, totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un
moment dat pe un anumit teritoriu;
– Dreptul subiectiv – reprezintă posibilitatea unei persoane recunoscută de lege de a
avea o anumită conduită şi de a pretinde persoanei obligate să aibă o comportare
corespunzătoare dreptului său, conduită care poate fi impusă la nevoie prin forţa de
constrângere a statului;
– Ştiinţa dreptului – sau o disciplină din cadrul programei de studiu universitar – care
are ca obiect o anumită parte a dreptului, în sens juridic – (spre exemplu, în acest sens
sunt utilizate expresiile „dreptul civil”, „dreptul penal”, „dreptul afacerilor”, etc).

2. DEFINIȚIA DREPTULUI AFACERILOR

Dreptul afacerilor are ca obiect studierea noţiunilor juridice fundamentale privind
organizarea şi derularea afacerilor de către persoane fizice și juridice, în condițiile legii

Dreptul afacerilor este un drept mixt, reunind elemente ale dreptului public şi privat din
următoarele ramuri juridice: teoria generală a dreptului (norma juridică; aplicarea legii în timp,
spaţiu şi asupra persoanelor; ramurile de drept), drept civil (persoana fizică – capacitatea civilă,
elemente de identificare; persoana juridică – capacitatea civilă, înfiinţare, elemente constitutive;
patrimoniul; bunurile; actul juridic), dreptul muncii (forţa de muncă; încheierea, executarea şi
încetarea contractul individual de muncă; contractul colectiv de muncă), drept fiscal (fiscalitatea
afacerilor: impozitul pe profit, impozitul pe dividende), drept administrativ (cadrul juridic al
parteneriatului public-privat), drept penal al afacerilor (angajarea răspunderii penale în mediul
de afaceri şi infracţiunile în legătură cu afacerile).

1
 Definiția dreptului afacerilor. Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu de norme
juridice provenind din diverse ramuri de drept privat și drept public care reglementează
înființarea, funcționarea și încetarea activităților economice desfășurate în limitele legii în
scopul obținerii unui profit.

PRECIZARE: Atunci când dreptul afacerilor reunește și elemente ale dreptului muncii
se impun următoarele sublinieri:
- în dreptul muncii, principiul libertăţii contractuale a părţilor care încheie contractul
individual de muncă este limitat prin lege, în scopul protecţiei salariatului. Astfel,
disponibilitatea părţilor, specifică raporturilor contractuale civile, este circumscrisă în
dreptul muncii prin prevederile imperative ale art. 38 din Codul muncii, potrivit
cărora: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice
tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege
salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”. Tot astfel, s-ar
produce aceleaşi efecte dacă salariatul ar renunţa printr-un act juridic unilateral la
drepturile sale.
- salariatul este subordonat – în procesul prestării muncii – faţă de angajator.
Deosebirea fundamentală între contractul individual de muncă şi contractele civile este
dată de raportul de subordonare existent între salariat şi angajator.
Astfel:
 în cazul oricărui alt contract – care nu este de dreptul muncii – părțile
contractante se află pe poziție de egalitate juridică atât la momentul încheierii,
cât și pe parcursul executării acelui act juridic.
 în dreptul muncii, la încheierea contractului individual de muncă părţile se află
pe poziţie de egalitate juridică, după acest moment salariatul subordonându-se
juridic faţă de angajator

2
 3. NORMELE JURIDICE
Definiţia. Reprezintă acele reguli generale şi impersonale, emise de către stat, care stabilesc
conduita părţilor într-un raport juridic şi care pot fi aduse la îndeplinire, în caz de nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.

Norma juridică are următoarele trăsături:

– Norma juridică are caracter general – Norma juridică prescrie o conduită tipică, un
etalon de comportament pe care trebuie să-l respecte toţi subiecţii.
– Norma juridică are caracter impersonal (vizează un număr nedeterminat de persoane).
– Norma juridică este obligatorie – astfel încât dacă norma nu este aplicată de bunăvoie,
ea va fi adusă la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
– Norma juridică are caracter de repetabilitate şi continuitate.
– Norma juridică are caracter social – norma juridică implică un raport intersubiectiv
(între persoane.

PRECIZARE: În afara normelor juridice, într-o societate există şi norme morale.

Acestea, spre deosebire de normele juridice a căror aplicare este asigurată, aşa cum am
arătat, în caz de nevoie, prin forţa coercitivă a statului, sunt sancţionate prin oprobiul public (prin
dezaprobare publică).
Normele morale au rolul de a completa şi de a interpreta normele juridice în cazurile în
care normele de drept nu pot reflecta totalitatea situaţiilor pe care le generează practica.
EXEMPLU: Conform art. 1796 lit. c din C.civ., locatarului îi revine obligaţia de a folosi
bunul închiriat cu prudenţă şi diligenţă.
Noţiunile de „prudenţă/diligenţă” vor fi interpretate şi prin prisma normelor morale.

3
 II. În structura sa, norma juridică are trei părţi:
a). Ipoteza – respectiv relaţia socială la care se referă, situaţia pe care o reglementează;
b). Dispoziţia – şi anume, partea în care se edictează regula de conduită ce trebuie
urmată;
c). Sancţiunea – în care se arată care este consecinţa încălcării regulii cuprinse în
dispoziţie.

Clasificarea normelor juridice:

Dintre multiplele clasificări existente, vom discuta în cele ce urmează doar pe
următoarea:
În funcţie de caracterul lor, normele juridice se clasifică în două categorii principale,
respectiv:
A). Norme dispozitive;
B). Norme imperative.

A). Normele dispozitive se subclasifică, la rîndul lor, în două categorii:

a). Norme permisive respectiv cele care nu impun, ci numai permit subiectelor de drept să
aibă o anumită conduită – dacă acestea doresc.
EXEMPLU: Codul civil reglementează – în art. 1106 – acceptarea succesiunii. Astfel,
nimeni nu este obligat să accepte suucesiunea unei alte persoane decedate dacă nu doreşte.

b). Normele supletive stabilesc o anumită conduită pentru părţile raportului juridic care
devine obligatorie în cazul în care părţile respective nu au prevăzut – prin voinţa lor – o altă
conduită.
EXEMPLU: Conform art. 1689 din C.civ., bunul care formează obiectul unui contract de
vînzare-cumpărare trebuie predat de către vânzător cumpărătorului la locul unde bunul se afla
în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa
acesteia, din uzanţe (obiceiuri, cutume).
Aşadar, mai clar X din Bucureşti vinde lui Y din Satu Mare un TV care în momentul
vânzării se află în Bucureşti. Părţile pot stabili prin contract orice loc pt. vânzarea TV-ului. Dacă
nu stabilesc, însă, prevede legea în mod obligatoriu unde se va realiza vânzarea.

4
 B). Norme imperative se subclasifică în două categorii:
a). Norme onerative care prevăd expres obligaţia uneia dintre părţi de a avea o anumită
conduită atunci când intră într-un raport juridic.
EXEMPLU: Conform art. 1011 din C.civ., donaţia se încheie prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute.

b). Normele prohibitive interzic în mod expres unei persoane să aibă o anumită conduită
– interzic să se facă o anumită acţiune.

Izvoarele dreptului afacerilor:

Definiție: Izvorul de drept reprezintă forma specifică de exprimare a normelor juridice.
Clasificare: Izvoarele de drept pot fi:
- Interne;
- Internaţionale.

I). Izvoarele interne, menţionate de Codul civil sunt:

- Actele normative (izvorul de drept de gradul I);
- Uzanţele (izvorul de drept de gradul II);
- Principiile generale ale dreptului (izvorul de drept de gradul III).

Precizări:
Aceste trei izvoare nu sunt poziţionate pe acelaşi nivel – nu sunt egale din punct de
vedere al forţei juridice a fiecărei categorii.
Astfel că, ÎN SOLUŢIONAREA UNUI CAZ, judecătorul va apela la un izvor de drept de
gradul II numai dacă nu există un izvor de drept de gradul I şi va apela la un izvor de drept de
gradul III numai dacă nu există de gradul I sau II.
Astfel că, în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar, în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemena dispoziţii,
principiile generale ale dreptului.

5
 A). Actele normative respectiv, Constituţia, legile, ordonanţele şi hotărârile Guvernului,
ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.
Constituţia care este actul normativ suprem în stat, emis de către Parlament – organul
legislativ al statului. Anumite prevederi constituţionale interesează în mod direct dreptul
afacerilor pentru că acestea instituie anumite principii generale care se aplică şi în acestă ramură
de drept.
EXEMPLU: principiul egalităţii persoanelor în faţa legii, principiul ocrotirii vieţii
intime, familiale şi private.

Legea care este actul normativ adoptat de către Parlament prin care acesta reglementează
cele mai importante domenii ale vieţii sociale.
Legile pot fi:
- Organice, respectiv acele normative care reglementează raporturi juridice importante
pentru societate – expres prevăzute de art. 73 alin. 3 din Constituţie – dintre care
exemplificăm: legile care vizează regimul juridic general al proprietăţii şi al
moştenirii, infracţiunile, pedesele ş.a.
- Ordinare care reglemetează orice alte domenii de relaţii sociale, cu excepţia acelora
care se află sub incidenţa legilor organice şi constituţionale.
Normele care reglementează un anumit domeniu de raporturi juridice pot fi sistematizate
în coduri – spre exemplu, Codul civil, Codul muncii, Codul penal ş.a.

A doua categorie de izvoare interne:

B). Uzanțele reprezintă practici îndelungate, repetate, urmate, în conduita lor, de către
subiectele de drept cu convingerea că sunt obligatorii 1. Ele cuprind, conform art. 1 alin. 6 din
C.civ., obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
EXEMPLU: În timp, anumite măsuri ale angajatorului referitoare la salariații săi se pot
contura ca obiceiuri/cutume care devin, în acest fel, obligatorii (cum ar fi, spre exemplu,
acordarea ca zi liberă plătită a zilei înființării unității în cauză).

1
A se vedea B. Vartolomei în Dicţionar de drept al muncii, de I.T. Ştefănescu (coordonator), M. Gheorghe, I.
Sorică, A.G. Uluitu, B. Vartolomei, A. Vidat, V. Voinescu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 358.

6
 A treia categorie de izvoare interne:
C). Principiile generale ale dreptului cuprind reguli de comportament, asemeni oricărei
norme juridice.
Acestea trebuie să aibă aptitudinea rezolvării unei speţe.
Principiile generale ale dreptului nu se regăsesc explicit în actele normative, fiind deduse
din ansamblul sistemului normativ, din practica generală a instanţelor judecătoreşti şi din
literatura juridică ce analizează aplicarea dreptului.

Precizare: În principiu, jurisprudența (practica judiciară) nu constituie izvor de drept

nici în domeniul dreptului afacerilor (ius non facit iudex), însă prezintă importanţă în derularea
raporturilor juridice:
- deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în soluţionarea recursului în
interesul legii (prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra
problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti -
pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
- deciziile Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţional un text sau o
lege ori prin care s-a respins o excepţie de neconstituţionalitate; sunt obligatorii
şi considerentele acestor decizii.

II). Izvoarele internaţionale

O poziţie aparte în cadrul dreptului afacerilor o au:
a). Regulamentele U.E. care, odată adoptate la nivelul Uniunii Europene, se aplică în
toate statele membre şi tuturor subiectelor de drept din acele state – ca şi un act normativ de
drept intern.
b). Directivele U.E. care sunt obligatorii ca obiective, dar nu se aplică în mod direct în
statele membre – acestea fiind obligate să transpună directivele prin acte normative de drept
intern.
c). Deciziile sunt, unele, cu caracter individual şi care, deci, se aplică direct, dar numai cu
privire la situaţia ori instituţiile respective şi, altele, care au calitatea de izvor de drept pentru că
reglementează o anumită categorie de raporturi juridice2.

2
Ibidem.

7
 d) Recomandările şi opiniile (emanate de la Consiliu sau de la Comisia Europeană) care
reprezintă, în esenţa lor, o orientare pentru statele membre de a-şi adecva sistemul de drept la un
model (de reglementare) prestabilit, nu sunt obligatorii.